Dependența Emoțională de Partener
=== cce8e36441e5b9bc5adfe4414396dbc581b5be2d_79954_1 ===
Introducere
Noțiunea de cuplu a apărut în Franța în secolul al XII-lea, pentru a desemna uniunea dintre un bărbat și o femeie. Aceasta a coincis cu debutul căsătoriei religioase, fondate pe consimțămantul partenerilor.
Cuplul este definit, în general, ca o pereche sau reunire de două persoane bazată pe o legătură constantă sau datorată unei apropieri momentane. În ambele cazuri, însă, uniunea trebuie să funcționeze, chiar dacă acest lucru este adesea dificil. Cuplurile accidental formate, fără trecut și fără viitor, fac obiectul de studiu al psihologiei sociale. În contextul psihologiei cuplului și familiei se acordă un interes deosebit cuplurilor care tind să se mențină în timp, în care se dezvoltă relații intime, partenerii stimulandu-se și potențandu-se reciproc. Mult timp, cuplul a fost înțeles ca fiind dependent de caracteristicile individuale stabile ale membrilor unei diade. Abordările mai recente definesc cuplul ca o entitate supra-individuală, sistemică și organică, caracterizată prin cauzalitate mutuală, interdependență, nonrepetiție. Dacă în secolul trecut „cuplul” desemna exclusiv soțul și soția, astăzi, accepțiunea lui s-a diluat, s-a lărgit mult, ea incluzand și cuplurile premaritale, consencuale sau homosexuale.
În sens restrâns, cuplul constă în complementaritatea bărbat-femeie, exprimată în toate
aspectele vieții lor cotidiene, în care afectivitatea, comunicarea și satisfactia apar ca fiind centrale. În sens larg, cuplul reprezintă matricea concomitent biologică, emoțională, culturală și socială, care în condițiile rupturii definitive a legăturii sexualitate-procreare, rezultată din reunirea unor diferiți parteneri (bărbat-femeie, bărbat-bărbat sau femeie-femeie) între care există relații afective și/sau sexuale și un puternic interdeterminism mutual.
Cuplul îți poate satisface multe nevoi de bază. Cu toții avem nevoie de interacțiuni fizice zilnic, însemnând familiaritate și apropiere. Avem nevoie permanent de această interacțiune pentru a ne cunoaște reciproc, dar mai ales pentru a cladi relații de durată cu oamenii care ne cunosc și pentru care cuvintele au relevanță.
Ne sunt necesare siguranța și libertatea pe care ni le aduc relațiile stabile.
Avem nevoie de provocarea angajamentelor pe termen lung, de o poveste durabilă, profundă, dificilă pe alocuri, dar care să merite cu prisosință orice efort.
Capitolul 1 Dependența emoțională provenită din copilărie
Familia – Structura familiei, tipuri de familii
1.1. Familia. Definiție. Cadru general.
Familia este instituția fundamentală în toate societățile și reprezintă o formă de comunitate umană alcătuită din doi sau mai mulți indivizi, uniți prin legături de căsătorie și/sau paterne, realizând, mai mult sau mai puțin, latura biologică și/sau latura psiho-socială (I. Mitrofan, 1991). Familia reprezintă una din cele mai vechi forme de asociere umană. În cadrul familiei, fiecare individ dobândește caracteristicile care îl vor defini ca persoană. Familiei i se acordă o atenție sporită deoarece, pe lângă faptul că este una din cele mai vechi forme de comuniune interumană, familia influențează și modelează persoana umană, fiind considerată de majoritatea cercetătorilor din domeniul psihanalizei, al psihologiei sociale și sociologiei ca fiind superioară celorlalte grupuri sociale.
Structura familială este reprezentată de anumite cerințe funcționale, care organizează modurile în care membrii familiei interacționează, o familie fiind un sistem ce operează prin intermediul anumitor pattern-uri tranzacționale. Aceste pattern-uri sunt menținute prin două tipuri de constrângeri:
1. Constrângeri generice, care se referă la regulile universale ce guvernează organizarea familiei, precum o ierarhie a puterii și o complementaritate a funcțiilor: copiii nu au aceleași niveluri de autoritate ca cele ale părinților, iar părinții au nevoie de o interdependență pentru a acționa ca o echipă.
2. Constrângeri idiosincratice, referitoare la așteptările reciproce ale membrilor familiei. Aceste așteptări se construiesc în timpul negocierilor, implicite sau explicite, dintre membrii familiei și de regulă apar în micile evenimente zilnice, fiecare dintre membrii familiei contribuind la dezvoltarea acestor expectații.
1.2. Subsistemele familiale
Subsistemele familiale sunt clasificate astfel, și fiecare dintre acestea prezintă existența unor anumite roluri:
– subsistemul adulților include diada soților și vizează, în primul rând, relaționarea soțului cu soția. Printre principale roluri conjugale se regăsesc următoarele: cunoașterea de sine și cea a partenerului de viață, satisfacerea reciprocă a nevoilor afectiv-sexuale și a aspirațiilor referitoare la viața de cuplu, susținerea reciprocă a împărțirii și desfășurării sarcinilor și a funcțiilor familiei, precum și menținerea funcționării cuplului prin folosirea resurselor personale;
– subsistemul parental, care apare cand se naște primul copil și cuprinde părinții, dar poate include și membri ai familiei extinse, de exemplu bunicii. Rolul asociat acestui subsistem vizează relaționarea părinților cu copiii;
– subsistemul fratriilor, care include copiii din familie, al cărui rol vizează relaționarea dintre frați. Printre multitudinea rolurilor fraternale se pot enumera: învățarea prin intermediul rivalității, al solidarității, al competiției, al negocierii alături de frați sau surori, susținerea afectivă și comportamentală în diferite situații a fraților sau a surorilor.
Aceste subsisteme au nevoie de anumite granițe clare, dar și flexibile în același timp, pentru a se proteja de cerințele și nevoile celorlalte subsisteme. Aceste granițe reprezintă reguli care definesc cine ia parte și în ce măsură participă la diversele activități din viața cotidiană, granițele putând fi clasificate astfel:
– granițele rigide, care permit o interacțiune și o comunicare minimă între subsisteme, indivizii putând fi izolați sau forțați să acționeze autonom. Aceste granițe permit membrilor maximum de independență și o interacțiune minimă cu ceilați membrii ai familiei, iar subsistemele pot deveni astfel separate de restul familiei;
– granițele clare sunt cele care promovează comunicarea deschisă și intimitatea subsistemelor, astfel încât acestea pot opera liber pentru îndeplinirea funcțiilor în cadrul familiei;
– granițele difuze sunt caracterizate prin definirea vagă a rolurilor, a funcțiilor și chiar a membrilor care fac parte din subsisteme, permițând o intimitate minimă, iar responsabilitatea și autoritatea nefiind clar definit cui sunt atribuite.
1.3. Tipuri de familie
Cercetatorii au constatat ca familiile pot fi analizate după mai multe criterii de clasificare , acestea fiind prezentate astfel:
1. după numărul de parteneri care formează familia:
a. familii monogame, între un bărbat și o femeie. În cadrul monogamiei, putem diferenția alte trei tipuri, cu diferite forme de organizare: familia nucleară, familia extinsă și familia mixtă:
– familia nucleară – formată din cei doi soți și copiii lor, care sunt necăsătoriți și care locuiesc împreună, acești copii fiind proprii sau adoptați. Acest tip de familie este cel mai frecvent întâlnit în toate societățile, deoarece el permite o legătură mai strânsă între membrii familiei, relații democrate și stabilirea propriilor reguli de funcționare familială. Într-o familie nucleară, gradul de intimitate mare, stilul de viață este caracterizat prin concentrare afectivă, comunicațională, independență, posibilitate de autoconducere și autodezvoltare, prezentând posibilități crescute de asigurare a suportului emoțional, de satisfacere a nevoilor de securitate, de protecție și de apartenență ale fiecărui membru, precum și a nevoilor de comunicare;
– familia extinsă – formată din mai mulți membri ai familiei care locuiesc în același spațiu și care reprezintă două sau trei generații: frați, părinți, bunici, copii și nepoți. Acest tip de familie subordonează familia nucleară și, de cele mai multe ori ,este format din două sau mai multe familii nucleare.
– familia mixtă – este alcătuită din căsătoria dintre doi părinți singuri/divorțați, cu copii proprii și, uneori, copii comuni. În cadrul acestui tip familial, există relații de frăție vitregă/alianță, cu coabitare în același spațiu în cadrul căreia pot apărea anumite dificultăți de adaptare între frații vitregi și naturali, și între părinții vitregi și copii.
b. familii poligame, la rândul lor fiind de două tipuri: familii poliandrice, în cadrul cărora există mai mulți parteneri bărbați, femeia având dreptul să se căsătorească cu mai mulți barbați și familii poliginice, unde bărbații au dreptul de a-și alege mai multe soții, existând mai multe partenere femei, numărul copiilor în astfel de familii este mult mai mare decât în familiile monogame.
2. după numărul de părinți care intră în alcătuirea familiei:
– familii biparentale, în care există ambii părinți; la rândul lor, acestea pot fi formate din părinții naturali ai copilului sau ai copiilor sau pot fi familii mixte sau reconstituite;
– familii monoparentale în care există doar un singur părinte alături de copii. Este o structură familială asimetrică, formată dintr-un părinte și copilul/ copiii său/săi, această situație fiind datorată decesului unui părinte, prin divorț, prin abandonarea familiei de către un părinte, prin adopția realizată de o persoană singură, prin decizia părintelui de a nu se căsători, sau prin nașterea unui copil dintr-o relație liberă, mai ales în cazul părinților adolescenți.
3. după numărul copiilor ce o formează:
– familia fără copii, este constituită dintr-un cuplu căsătorit care nu are încă sau nu va avea copii. Acest tip de familie este în număr din ce în ce mai mare, deoarece apare tot mai frecvent fenomenul de întârziere al momentului nașterii unui copil în cuplu conjugal, printe motivele principale regăsindu-se dorința partenerilor de a se bucura de intimitatea lor o perioadă mai lungă de timp, pentru a putea testa stabilitatea relației lor, din dorința de a se realiza pe plan economic, financiar, de exemplu obținerea unui serviciu, achiziționarea unei locuințe etc. Alți factori ar putea fi: stresul ridicat de la locul de muncă, ducând astfel la scăderea a intimității în cuplu, reorientarea femeilor spre viața profesională, astfel având loc amânarea rolului matern.
– familia cu un copil este foarte frecventă. Este tipul de familie care împlinește nevoia de paternitate a cuplului conjugal. Este un tip de familie funcțională, echilibrată, în cadrul căreia copilul se dezvoltă normal, uneori simțind nevoia unui frate sau a unei surori, iar în cazul existenței unui văr sau a unei verișoare, aceștia pot substitui rolul fratelui sau a surorii inexistente. În funcție de atenția acordată de părinți, copilul poate devein răsfățat. În anumite cazuri, părinții își investesc, emoțional, toate resursele asupra singurului lor copil, iar acesta poate să rămână în această stare de copil pentru mai multă vreme, deși, fizic, devine adult. În anumite cazuri, copiii pot dezvolta un atașament exagerat față de unul dintre părinți, sau față de ambii părinți, fapt ce poate determina pe viitor dificultăți în asumarea rolului de viitori parteneri în relațiile lor ulterioare cu alte persoane;
– familia cu doi copii este un tip de familie care prezintă un mare avantaj, datorat faptului că frații învață să se accepte, să se iubească, să colaboreze și să negocieze între ei, astfel rolurile în casă putând fi împărțite, iar copii sunt învățați cu dieferite responsabilități adaptate vârstei lor. Între cei doi frați apare frecvent fenomenul de competiție, axat mai ales pentru dragostea părinților, dar și pentru resursele materiale, financiare, această competiție fiind mult mai evidentă atunci când frații sunt apropiați ca vârstă. Această competiție nu este negativă, ci stimulează abilitățile de negociere și de a face față în societate, unde copilul se va confrunta cu diverse situații;
– familia cu trei sau mai multi copii este mai mai redusă ca frecvență de apariție în societatea actuală.
4. după orientarea sexuală a celor doi parteneri:
– familii heterosexuale – în care ambii parteneri sunt heterosexuali. Este familia cea mai frecvent întâlnită în societate, și prezintă cel mai mare interes;
– familii homosexuale – în care cei doi parteneri sunt de același sex.
Există și anumite forme alternative ale mariajului, în această categorie regăsindu-se coabitarea sau uniunea liberă. Aceasta reprezintă un mod specific de a trai al cuplurilor heterosexuale în afara contractului căsătoriei, având ca scop principal dorința cuplurilor de a nu se conforma în fața constrângerilor sociale ale unor cadre tradiționale rigide, încercând evitarea situațiilor de blocare a dezvoltării personale datorită prezenței celuilalt și satisfacerii atât a nevoii de dependență, cât și de identificare cu cea de autonomie. Coabitarea sub forma uniunii libere permite o implicare afectivă deplină, fără a conta aspectul contractual al relației, asigurând libertatea de exprimare a propriilor nevoi și de manifestare, pe măsura satisfacției nevoilor autentice de a fi împreună, fiind o sursă afectivă necondiționată.
1.3.1 TIPURILE DE CUPLURI ȘI DIVERSITATEA INTERCULTURALĂ A FEȚELOR DRAGOSTEI
Studiile au indicat că, după ce relația a fost inițiată și, mai ales, după ce raportul de dragoste a fost consfințit legal prin intermediul unei căsătorii, cuplurile construiesc un ansamblu de conduite sociale specifice. Atunci când partenerii unei relații conjugale sunt puși să își descrie retrospectiv, la doi ani după căsătorie, diferitele patternuri relaționale, acestea pot fi sistematizate în patru tipuri posibile de cupluri (Johnson et al., 1992), așa cum reiese din tabelul 1.
TABELUL 1 – Tipuri de cupluri
Funcționalitatea cuplului, legată îndeosebi de asigurarea satisfacției maritale, poate fi întreținută în cadrul unor pattern-uri relaționale diferite, care țin cont deopotrivă de personalitatea partenerilor, contextul social și istoria relației. Legat de acest din urmă aspect – dinamica în timp a relației – și de modul în care atracția interpersonală exercită un rol distinct pe măsura trecerii timpului, există studii care dezvăluie prezența unor tipare relaționale ce se construiesc diacronic între parteneri (Yela, Sangrador, 2001). Rugați, prin intermediul tehnicii autoraportului, să descrie atracția personală exercitată asupra lor de partenerul de cuplu la debutul relației și în momentul colectării datelor, s-au observat următoarele tendințe:
subiecții înclină în mod natural să formeze relații de dragoste cu persoane percepute ca similare din punctul de vedere al atractivității;
tind să perceapă soțul/soția ca fiind puțin mai atractiv(ă) decât ei înșiși (prin așa-numitul bias al proiecției pozitive asupra „celuilalt"); odată cu trecerea timpului, efectul care înclină să diminueze atractivitatea fizică a „celuilalt" (îndeosebi din cauza obișnuinței) este contrabalansat de alte efecte ce tind să o sporească (precum familiaritatea sau disonanța cognitivă).
Cercetările din această zonă tematică au pus în evidență și o importantă variație interculturală a tiparelor relaționale în legăturile de dragoste. Principalele diferențieri apar între societățile calificate ca individualiste, precum cele din America de Nord și Europa Occidentală, și cele colectiviste, de genul celor din China, Japonia sau India. Cercetări deja clasice (Hui, Triandis, 1986; Hofstede, 1991/1996), confirmate de altele mai recente (Triandis, 1995; Segall et al., 1999; Kito, 2005), au descris orientări sociale diferite pentru cei mai mulți reprezentanți ai societăților respective. Astfel, membrii societăților individualiste sunt centrați pe ținte și obiective personale (afirmare și împlinire de sine), iar cei din societățile colectiviste pe ținte și obiective grupale (integrare în grup, realizarea sarcinii colective).
Pornind de la aceste diferențieri, s-a urmărit modul în care societățile diferite influențează distinct anumite registre ale relației de dragoste, precum inițierea și ruperea relației, rolul și locul intimității, favorizarea unui anumit tip de dragoste (Dion, Dion, 1993; Barbara, Dion, 2000). Principale tendințe semnalate ar putea fi grupate astfel:
dragostea romantică este apreciată în mai mare măsură ca temei al căsătoriei în societățile individualiste decât în cele colectiviste;
intimitatea psihologică în căsătorie, precum și parteneriatul afectiv intens constituie condiții necesare ale asigurării satisfacției în cuplu și ale bunăstării personale în mai mare măsură în societățile individualiste decât în cele colectiviste, în care importante sunt relațiile „sănătoase" întreținute cu rudele sau „familia mare";
deși valorile dragostei romantice hrănite de individualism reprezintă specificul celor mai numeroase căsătorii în societățile individualiste, unele trăsături ale individualismului psihologic fac dificilă menținerea relației dintre parteneri. Altfel spus, intimitatea și independența sunt greu de conciliat, motiv pentru care țările unde modelul cultural dominant este unul individualist dețin și cea mai ridicată rată a divorțurilor. O abilitate relațională foarte importantă, care poate contribui la întreținere, o constituie compromisul interpersonal, ce păstrează o balanță echilibrată între cerințele afirmării de sine cu orice preț și imperativul intimității.
1.3.2 . TEORII CU PRIVIRE LA CUPLU ȘI LA FAMILIE
Familia ca realitate socială complexă este subiect și obiect a numeroase cercetări inter și multi-disciplinare, așa cum arată I. Mitrofan și C Ciuperca (1998, p. 143), între care cele de psihologie socială, sociologie, antropologie, psihoterapie și psihopatologie dețin poziții prioritare. Ca urmare, o serie de paradigme, fiecare cu concepte, metode proprii de investigare, cu virtuți și limite, încearcă să explice funcționalitatea familiei. În prezentarea acestei teme, am optat pentru clasificarea realizată de I. Mitrofan și C. Ciuperca (1998, p. 143-163), dar informațiile au la bază mai multe surse de informații (P. Iluț, 2005, A. Băran-Pescaru, 2004 ș.a.).
1. Teoria dezvoltării (ciclurilor vieții)
Teoreticienii dezvoltării tratează ciclurile vieții individuale și familiale în termeni de stadii specifice. Schema ciclurilor vieții familiale, elaborată de R. Hill (1970) precizează intervalele de timp în care se produc schimbări în dezvoltarea familiei. Aceste stadii sunt următoarele (cf. I. Mitrofan, C. Ciuperca, 1998, p. 144):
– stadiul inițial al relațiilor familiale ale cuplului fără copii – cuplul este dominat de expansiunea dorinței de întreținere a confortului afectiv;
– stadiul vieții cuplului cu copii preșcolari – este stadiul în care se (re)stabilesc regulile de bază ale vieții conjugale, zonele de toleranță și intoleranță în creșterea copiilor care sunt încă mici;
– stadiul familiei cu copii de vârstă școlară – reprezintă stadiul în care rolul de părinte al fiecărui partener devine mai dificil datorită intrării copiilor în școală; este o perioadă propice crizelor în cadrul relațiilor de cuplu, crize care se pot solda chiar cu inevitabila destrămare a cuplului;
– stadiul familiei părăsită de copiii deveniți adulți – rolul parental devine mai complex prin plecarea copiilor din casa părintească; asistăm, de multe ori, și la o criza a identitarii profesionale datorată dezagregării rolului profesional; în general, această perioadă este caracterizată fie prin tensiune (nervozitate, anxietate a mamei, ca urmare a menopauzei), fie prin liniște sufletească (reinstalându-se, la un nivel mai înalt, iubirea și tandrețea, pentru a înfrânge singurătatea și bătrânețea);
– stadiul „familiei” omului singur (văduvia) – apar probleme noi legate de pierderea soțului/soției; în schimb, apariția nepoților reface echilibrul vieții.
Teoria dezvoltării analizează, așadar, schimbările la care se pot aștepta membrii familiei pe parcursul existenței lor.
2. Teoria structurală (dinamica rolurilor și a puterii)
Teoria structurală aduce în discuție problema schimbărilor care intervin în interiorul cuplului: tranziția cuplului de la structura de tip instituțional (tradițional) la cea de tip democratic (modern) – se dezbate, cu deosebire, problema rolului fiecărui partener în cuplu (rolul=comportamentele pe care ceilalți le așteaptă de la individul care ocupă o poziție socială determinantă, un statut social – Stoetzel, 1963).
Tranziția cuplului de la structura de tip tradițional la cea de tip modern a adus o serie de schimbări în ceea ce privește factorul afectiv. Familia tradițională era în primul rând o unitate de producție și reproducție și, nu în mod deosebit, afectivă. Ea constituia un mecanism de transmitere a proprietăților și a rangului social din generație în generație. Astăzi, ordinea acestor priorități s-a inversat. Legăturile cu lumea exterioară au slăbit, în timp ce relațiile dintre membrii cuplului s-au întărit. În societatea modernă, factorul afectiv primează atât în relația cu partenerul, cât și în relațiile dintre copii și părinți. Bărbații și femeile caută acum intimitatea iubirii, considerată extrem de importantă, esențială pentru supraviețuirea emoțională. Când intimitatea eșuează, personalitatea este pusă în pericol. În spatele lui „te iubesc” – arată Druta (1998, p. 89) – se află niște mize și așteptări care dovedesc că relația de dragoste nu este simplă. A trăi în cuplu este adesea în imaginea multora, o posibilitate de a-ți găsi fericirea, de a-ți realiza propria identitate, de a căuta veritabilul sens al vieții care să nu fie egoist. „Viața în doi” trebuie să compenseze, astfel, toate frustrările vieții, fiind locul unde omul se întărește afectiv, unde recâștigă forțe și unde găsește echilibrul.
3. Teoria funcțională (procesuală)
Această teorie pleacă de la premisa că familia (cuplul) trebuie să realizeze anumite funcții. În raport cu realizarea / nerealizarea acestor funcții, familiile (cuplurile) au fost clasificate în familii funcționale și familii disfuncționale. Clasificarea este relativă, având în vedere că anumite configurații familiale maximizează anumite funcții și minimizează altele. Paradigma funcțională are implicații asupra a 4 abordări (acestea se raportează la funcționalism, dar ar putea să aibă și o existență de sine-stătătoare), și anume:
a) abordarea comunicațională
În cadrul paradigmei comunicaționale sunt elucidate tipurile, cantitatea și calitatea intercomunicărilor maritale (I. Mitrofan, C. Ciuperca, 1998, p. 153-155).
Tipurile de intercomunicare sunt legate de tipurile de interacțiuni specifice cuplului: senzual-senzitive, erotico-afective, de petrecere a timpului liber, socioeducaționale, decizionale, practic-menajere și de planificare a bugetului.
b) abordarea interacționist-simbolică
Interacționismul simbolic a fost inspirat de pragmatismul filosofic. G. H. Mead, principalul susținător al acestei abordări, consideră, la începutul sec. XX, că oamenii se sprijină pe simboluri împărtășite pentru a se adapta la mediu. Interacționiștii simbolici (E. Burgess, 1926, este primul care aplică punctul de vedere interacționist la studiul familiei, ca „unitate de personalități aflate în interacțiune”) studiază modul în care oamenii construiesc și comunica asemenea simboluri în cursul interacțiunii lor, în ce măsură reprezentările despre propria familie a tuturor membrilor ei sunt consensuale (ex.: un cuplu ce provine din etnii / religii diferite descoperă că simbolurile pot fi nu doar diferite, ci și structural opuse; în acest sens, simbolurile pot ridica mari dificultăți în relaționarea de cuplu).
c) abordarea din perspectiva conflictului
Conflictul își are originea în filosofia politică a lui Thomas Hobbes, în filosofia lui Hegel, în istoriografia dialectică a lui Marx și Engels și în sociologia lui Georg Simmel. Teoriile conflictului pornesc de la premisa că acesta este normal în cadrul grupului, dar și între grupurile sociale, pentru că lipsa resurselor face ca interesul unei persoane sau al unui grup să se ciocnească cu al altora. Conflictul depinde de structura grupului (mărime și compoziție), precum și de resurse, care încurajează fie competiția, fie cooperarea (cf. A. Băran-Pescaru, p. 50).
d) abordarea socială a schimbului
Aceasta își are originea în utilitarismul filosofic și psihologic. Cel mai cunoscut teoretician al schimbului este sociologul Ivan Nye. Oamenii formează grupuri sociale, doar pentru că este în interesul lor să procedeze astfel. Indivizii sunt motivați de propriul interes; sunt calculatoare raționale ale recompenselor și costurilor. Acestea sunt principalele ipoteze ale teoriei schimbului.
În ceea ce privește familia, se pornește de la ideea că relația interpersonală dintre parteneri se formează în scopul întâlnirii propriilor nevoi individuale. Relația intimă este redusă la o situație tranzacțională în care costurile sunt contrabalansate de beneficii (Idem, p. 159). În viața cotidiană, după această teorie funcționează legea reciprocității („ți-am dat” – „mă aștept să-mi dai”; „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”; „cât dai, atât primești” etc.). Se apreciază că o cauză majoră a disoluției maritale este percepția unei inegalități profunde în raporturile familiale.
4. Teoria sistemică (holistă)
Paradigma sistemică este o abordare comprehensivă a comportamentului sistemelor vii. Își are originea în organicismul lui H. Spencer, care caută principiile generale și procesele care guvernează toate ființele vii, precum și în teoria modernă a informației.
Din perspectiva teoriei sistemelor, cuplul reprezintă un sistem alcătuit din două personalități care interacționează, având la bază o structură, o funcționalitate, o serie de proprietăți și caracteristici. Paradigma se concentrează asupra caracteristicilor comportamentale ale fiecărui partener.
Din punct de vedere al funcționalității, se au în vedere efectele comunicării, calitatea și stabilitatea relației maritale. Satisfacerea necesităților eului în cadrul familiei este recunoscută ca o funcție de bază a familiei și devine argument important de combatere a teoriei dispariției familiei (R. Bell). Familia presupune, în acest sens, schimbul afectiv între soț și soție, între părinți și copii, empatia având un impact foarte puternic în funcționarea relațiilor interpersonale de tip afectiv.
5. Teoria istoristă (intergenerațională)
Paradigma are ca specific folosirea metodei longitudinale, metodă ce se concentrează asupra microistoriei și genealogiei familiei. Arborele genealogic reprezintă instrumentul cu ajutorul căruia se pot elabora ipoteze privind comportamentul și atitudinile generațiilor mai tinere prin raportarea la ascendenții lor (vezi P. Iluț, 2005).
1.3.3 ATRACȚIA INTERPERSONALĂ
Termenul de atracție interpersonală se referă la o stare motivațională: dorința de a interacționa, de a avea relații cu o anumită persoană. Este opusul termenului respingere (dorința de a nu iniția o relație sau de a pune capăt unei relații) și diferit de indiferență. Termenul denumește dorința unui individ de a întreține relații pozitive cu un alt individ. (Alin Gavreliuc, De la relațiile interpersonale la comunicarea socială)
Factori ai atracției interpersonale sunt proximitatea, anticiparea interacțiunii și simpla expunere, similaritatea, complementaritatea, reciprocitatea și atracția fizică.
Proximitatea
Reprezintă apropierea în spațiu a partenerilor și este unul din predictorii cei mai puternici ai atracției interpersonale. Se referă la apropierea în spațiu a persoanelor. Astfel, căsătoriile leagă de multe ori vecini, colegi de clasă, colegi de cămin etc.
Explicațiile efectelor proximității sunt accesibilitatea, anticiparea interacțiunii și simpla expunere.
Accesibilitatea se referă la frecvența interacțiunilor, care duce la descoperirea trăsăturilor și atitudinilor similare a indivizilor.
Proximitatea permite indivizilor să-și descopere preocupări comune și să schimbe recompense, dar simpla anticipare a interacțiunii conduce și ea la atracție penru celălalt.
Simpla expunere are efectul de a amplifica atracția, aceasta referindu-se la faptul că există tendința de a simpatiza ceva familiar.
Similaritatea
Reprezintă unul dintre factorii care hotărăsc dacă relația indivizilor se va transforma sau nu în prietenie, datorită faptului că similaritatea persoanelor cu privire la credințe, valori, principii influențează pozitiv atracția interpersonală.
Complementaritatea
Este opusul similarității, unele studii susținând că oamenii sunt atrași de cei care le pot satisface nevoile – de exemplu, o persoană dominatoare va alege un partener înclinat spre supunere. Complementaritatea nu apare în ceea ce privește măsurile globale ale caracteristicilor de personalitate, ci ea adaptează nevoile specifice ale partenerilor, cele care sunt relevante pentru o relație.
Reciprocitatea
Adesea, atracția interpersonală urmează principiul reciprocității: indivizii simpatizează pe cei ce îi simpatizează și îi antipatizează pe cei ce îi antipatizează. Reciprocitatea în relațiile interpersonale este influențată de o variabilă însemnată: stima de sine. Această dependență rezultă din faptul că aprobarea celorlalți este recompensatoare mai ales când individul a fost privat de aprobare socială.
Atracția fizică
Indivizii prezintă sensibilitate extremă la înfățișarea fizică a celorlalți. Atractivitatea fizică însă nu este o calitate obiectivă, fiecare individ apreciind-o după standardele sale.
1.4. Copii singuri la părinți
Copiii singuri la părinți pot avea anumite avantaje, ca rezultat al statutului lor special: mai multa atenție din partea părinților, lipsa rivalității și a comparației ce există între frați și surori, acces la mai multe resurse familiale. Părinții revarsă toată afectivitatea asupra singurului lor copil, acesta fiind obiectul unic al dragostei celor doi părinți, în comparație cu cei care au doi sau mai mulți copii.
Copilul unic se bucură de „fericirea” de a nu trebui sa îi împartă pe părinți cu nimeni, dar acest avantaj poate fi însoțit de aspecte mai puțin plăcute, care riscă să îi afecteze dezvoltarea. Atitudinea părinților este cea care va influența destinul copilului.
Copilul devine supus controlului. În centrul tuturor atențiilor, copilul unic este uneori supraprotejat. Deși este „erou“ în cercul familial, el evită câteodată să se aventureze în exterior, de frică de a-i fi pusă în discuție autoritatea. Dacă acest tip de comportament va persista în existența sa de adult, va reprezenta un veritabil handicap, atât pe plan social, cât și sentimental. În plus, supraprotecția din partea părinților e însoțită, de cele mai multe ori, de o exigență dusă la extrem și de un control permanent.
Tot timpul înconjurat de părinți, care sunt alături de el în activitățile cotidiene (jocuri, lecții, discuții), copilul unic trăiește, cu toate acestea, sentimentul de singurătate iar, uneori, pe cel de plictiseală, de tristețe. Acest paradox îl face să se maturizeze mult mai repede, participând în mod direct la viața adulților, el se implică de foarte devreme în activități mai degrabă intelectuale, cum ar fi lectura.
Părinții anxioși au tendința de a fi hiperprotectori. Încearcă să-și salveze copiii de orice neplăceri și nu îi lasă să experimenteze lucruri noi, aceștia neștiind cum să își rezolve problemele cu care se confruntă.
Copiii crescuți de părinți anxioși vor învăța, la rândul lor, să se teamă. Nu vor avea inițiativă și vor fi lipsiți de multe experiențe plăcute în această viață.
Frica se extinde, cu timpul, părinților anxioși le va fi frică de tot mai multe lucruri. Celor cărora le e teamă că ceilalți nu i-ar aproba, vor acționa conform părerilor altora, deși acelea s-ar putea să fie greșite.
Anxioșii nu gândesc logic, sunt neliniștiți și nu pot găsi soluții eficiente la problemele cu care se confruntă. Mulți părinți își cresc copiii fiindu-le mereu frică că ceva rău s-ar putea întâmpla. Astfel, îi superprotejează pe copii, nedându-le voie să experimenteze diverse lucruri, de teama de a nu se întâmpla ceva „groaznic”. Sunt părinți care îl opresc pe copil să alerge, pentru ca nu cumva acesta să cadă; nu îi lasă să se cațere în copaci, pentru că s-ar putea să cadă și să-și rupă mâna sau piciorul. Alți părinți își îmbracă excesiv copilul, din teama ca acesta să nu răcească.
De cele mai multe ori anxietatea însoțește depresia. Anxietatea fiind un sentiment de teamă, ce duce la creșterea temerilor față de posibile nenorociri, pentru depresiv, aceste catastrofe sunt actuale și inevitabile, tulburările anxioase fiind complicate deseori de episoadele depresive. Depresia și anxietatea sunt două entități patologice distincte, care au relații apropiate, și se pot manifesta inclusiv prin iritabilitate, manifestări agresive, agitație.
Teoria atașamentului poate oferi o bază conceptuală pentru înțelegerea anxietății părinților, care este asociată cu anumite experiențe de separare. Atașamentul este procesul prin care se realizează legături emoționale, proces care se bazează pe tendința adaptativă a copilului de a menține apropierea unei persoane familiare, care va purta numele de figură de atașament. Aceasă teorie se bazeaza pe cercetări efectuate de John Bowlby și Mary Ainsworth asupra relației mamă-copil. Bowlby spune că „venim pe lume echipați pentru a forma și a întreține atașamente de parcursul întregii vieți. Comportamentul de atașament își are, prin urmare, rațiuni biologice, instinctuale, fiind legat de supraviețuire” ( Bowlby, 2011). Teoria atașamentului susține că tendința de a crea legături emoționale intime cu anumiți indivizi este un element fundamental al naturii umane, este prezent în formă germinală la nou-născut și continuă să existe la vârsta adultă. Un eveniment de separare, sau o situație considerată ca fiind un pericol iminent, poate induce la părinți anumite sentimente care pot fi asociate cu separarea de copil, iar părinții sunt impulsionați pentru a oferi protecție și pentru a-și spori apropierea fizică de copii (Bowlby, 1973).
Diferențele individuale în rândul părinților, în modul în care adulții reacționează la pierderea sau amenințarea de pierdere a relației apropiate cu copilul, sunt date de reprezentările mentale proprii ale părinților cu privire la raporturile dintre membrii familiei. Relațiile dintre aceștia au un mare impact în modul în care au reacționat, comportamental și emoțional, la evenimentele de separare.
Dacă experiența emoțională de separare este asociată cu reprezentările mentale de atașament ale părinților, niște părinți raționali și responsabili ar trebui să perceapă evenimentele de separare ca și cum copilul ar părăsi mediul familial din motive școlare, profesionale sau sentimentale, ceea ce constituie comportamente sănătoase și normale ale tinerilor.
Capitolul 2
Comunicarea în cuplu si gelozia
2.1 Rolurile comunicării
Apar cel mai bine în evidență când le raportăm la scopurile pe care aceasta le îndeplinește. De Vito stabilește ca scopuri esențiale ale comunicării:
– descoperirea personală – care constă în raportarea la alții și obținerea de elemente pentru propria noastră evaluare;
– descoperirea lumii externe – explicitează concret relațiile exterioare ale obiectelor și evenimentelor înțelese cu ajutorul comunicării;
– stabilirea relațiilor cu sens – ne arată că prin comunicare căpătăm abilitatea de a stabili și menține relații cu alții, deoarece în mod obișnuit ne place să ne simțim iubiți și apreciați de alții;
– joc și distracții – comunicarea înțeleasă ca mijloc de destindere, de a face glume etc.
2.1.1 Strategiile comunicării constructive
Comunicarea constructivă reclamă reunirea catorva condiții esențiale, precum: nivelul ridicat de auto-dezvăluire și de empatie. Cu alte cuvinte, cei doi parteneri trebuie să fie dispuși să se deschidă unul în fața celuilalt, să comunice ceea ce simt, doresc sau îi nemulțumește, de a se prezenta așa cum sunt și nu așa cum ar dori să fie. Empatia se referă la capacitatea de a înțelege universul celuilalt, sensul reacțiilor sale atitudinale sau natura reală a așteptărilor sale. R. Mucchielli (1974) adăuga că o altă condiție importantă este și abandonarea oricărei atitudini auto-defensive. Acesta inseamnă că noi trebuie să reflectăm la tot ceea ce este adevărat în ceea ce partenerul spune despre noi, să fim dispuși să conștientizăm în permanență noi aspecte ale personalității noastre.
In comunicarea pozitivă partenerii se respectă reciproc, oferindu-și unul altuia suportul stimei de sine și contribuind la dezvoltarea încrederii în propria persoană. Laudele, complimentele și politețea sunt astfel implicate în comunicarea pozitivă. Dar, aceasta nu însemnă doar rostirea lucrurilor, aspectelor pozitive ori tratarea persoanei cu admirație, ci păstrarea unui raport echilibrat între comentariile pozitive și cele negative. Atunci cand observațiile negative sunt făcute, ele nu trebuie să ia forma punerii la punct a partenerului sau cea a atacului la personalitatea și stima lui de sine. Cercetările asupra fericirii conjugale au arătat următorul aspect: cu cât ponderea comunicării negative este mai mare în raport cu cea pozitivă, cu atât cuplurile au mai mult tendința de a afirma că sunt nefericite. În cuplurile fericite, schimburile pozitive tind să fie preponderente. Din păcate, aspectele comportamentale negative sunt ușor perceptibile. De regulă, vedem mai ușor greșelile persoanelor, acțiunile lor nepotrivite sau eșecurile. Comportamentul adecvat, considerat a fi firesc, este trecut ușor cu vederea, poate și datorită faptului că este cel “așteptat”. Dar, adulții, ca și copiii, au nevoie de recompense și de întăriri pozitive ale comportamentului lor adecvat, pozitiv. Consilierii maritali aud adesea de la clienții lor întrebări de genul: “Cum pot să laud pe cineva care nu face nimic cum trebuie?”. Acest tip de reacție verbală apare frecvent și cu privire la conduita copiilor. Ori, recunoașterea progresului și lauda se pot baza pe imbunătățirile comportamentului anterior.
“Întoarcerea celuilalt obraz” poate fi o strategie constructivă, utilizabilă atunci cand cineva rănește, insultă o persoană, care nu acceptă invitația la ceartă sau luptă, ci reacționează in mod rezonabil, spunandu-i celuilalt, calmă și sincer ingrijorată, că poate a făcut ceva care l-a rănit, că regretă și dorește să corecteze acest fapt. Încercarea de a răspunde sincer și constructiv nu invită intotdeauna la urmarea aceluiași exemplu, dar în multe cazuri conflictul este aplanat. “Întoarcerea și a celuilalt obraz” trebuie să implice o evaluare onestă a propriului comportament, în scopul de a determina în ce grad a contribuit el la insatisfacția partenerului de dialog.
Nivelarea opiniilor, a punctelor de vedere sau a asperităților se poate realiza prin exprimarea deschisă a sentimentelor sau dorințelor cuiva, fără ca aceasta să ducă la punerea la punct a celuilalt sau la trezirea reacției sale defensive. De exemplu, soțul îi spune soției “Conduci mașina tare prost!” sau soția îi poate spune soțului “ Când mă urc cu tine în mașină și conduci atat de repede, îmi este frică!”. Cel mai constructiv mod de nivelare a asperităților implică utilizarea afirmațiilor conținand pronumele personal la persoana I, singular. De exemplu, “Când mă critici în fața prietenilor, mă simt rănită/rănit”. Astfel, ascultătorul poate ințelege foarte corect mesajul și problema poate fi mai ușor rezolvată. Nivelarea declanșează un tip de comunicare care le permite partenerilor să-și rezolve divergențele sau conflictele intr-un mod productiv, ce conduce la apropierea dintre membrii cuplului.
Tactul este necesar în rezolvarea dificultăților apărute în mariaj. El implică ,,sinceritatea, comunicarea deschisă, respectul arătat partenerului și grija de a nu-l răni gratuit”. El necesită empatie față de gandurile, sentimentele și stările motivaționale ale partenerului sau partenerei, astfel încat să se poată găsi momentul cel mai bun pentru discutarea anumitor aspecte. Tactul nu însemnă înșelarea sentimentelor cuiva sau profitul de pe urma lor. De aceea, tactul nu este un obstacol sau un scut în calea intimității ci, dimpotrivă, adevărata intimitate nu se poate dezvolta în lipsa lui.
Feedback-ul de verificare scutește comunicarea de multe neplăceri. Pentru a fi efectivă ascultarea trebuie să fie activă, iar feedback-ul de verificare arăta că persoana a ascultat mesajul comunicat în mod activ. El este utilizat atunci cand vrem să ne asigurăm că am înțeles corect opiniile, sentimentele sau nevoile vorbitorului și poate fi exprimat prin enunțuri de tipul “Să vedem dacă te-am înțeles corect…”, “Vrei să spui că…”, “După cum am înțeles, te simți…” sau “Ceea ce ai spus tu înseamnă că…”.
Verificarea a ceea ce spune o persoană indică interesul evident pentru mesajul transmis de ea. Astfel, relațiile apropiate se dezvoltă mai rapid.
Mângâierile, atingerile fizice sunt necesare în comunicarea constructivă din cadrul relațiilor intime. Putem afirma că am învățat arta comunicării atunci când am înțeles că ea nu este doar verbală. Comunicarea nonverbală, contactul fizic direct este cel mai primitiv mod de a stabili contactul cu cineva. El are o funcție importantă socializatoare și afectivă. Dacă aceste modalități ale comunicării constructive devin preponderente în raport cu cele distructive, atunci comunicarea își dobandește adevărata valoare, permițand buna funcționare a cuplului și obținerea satisfacției conjugale.
2.1.2 Strategiile comunicării distructive
Comunicarea ar trebui să fie clară, concisă, precisă și nu confuză, vagă și iritantă. Ea poate impiedica funcționarea sistemului familial atunci când inițiatorul ei apelează la “mesajul dublu”, cand urmărește să-l pună pe partenerul său intr-o poziție defensivă, când face afirmații absolute, suprageneralizatoare, cand practică citirea minții celuilalt ș.a.m.d. Formele comunicării distructive sunt extrem de numeroase, în continuare vă prezint cateva dintre cele mai frecvent invocate în literatura de specialitate și mai des întalnite în existența cuplurilor conjugale.
Dublul mesaj este posibil în condițiile în care o persoană poate comunica concomitent pe mai multe canale, utilizand diverse coduri. El apare atunci când pe două canale diferite se trimit două mesaje diferite, în același timp. Exprimarea orală poate fi contrazisă de cea nonverbală și invers. O serie de teoreticieni ai comunicării consideră comunicarea nonverbală mai puternică decat cea verbală, arătand că oamenii tind să acorde o mai mare importanță mesajului nonverbal, care poate fi mai greu controlat conștient, fiind și primul decodificat. Oricum contradicțiile dintre mesaje produc disconfort, ambiguitate și nesiguranță. Dacă o soție îi spune soțului că se simte minunat cu el, dar, mimic, gestic, pantomimic îi sugerează că este indispusă sau plictisită, această contradicție îl poate năuci pe soț, care nu mai știe ce să creadă. Oricum, în loc să-i răspundă la mesajul verbal, el ar trebui să o întrebe de ce nu simte bine, ce îi displace sau ce și-ar dori.
Punerea celorlalți într-o poziție defensivă apare atunci cand vorbitorul iși asumă o atitudine de superioritate sau atunci cand adoptă statutul de procuror, judecător sau membru al unui juriu. Vorbitorul se poate autoevalua ca fiind mai inteligent, mai informat cu privire la un subiect ori la viață, în general sau poate încerca să-și ascundă astfel sentimentele de inadecvare și insecuritate. În nici un caz, el nu consideră că ar fi greșit cu ceva. Persoana pusă în defensivă se concentrează atât de mult asupra mesajului și a presupusei sale inferiorități încât, prima sa reacție va fi aceea de a se apăra. Gradul ei de deschidere și receptivitatea sa față de persoana “superioară” se va micșora, din moment ce nu primește respectul cuvenit. Adeseori, întrebarea “de ce?” apare în tonul acuzator. Spre exemplu: “De ce m-ai ignorat la petrecere?” trezește reacția defensiva a interlocutorului.
Suprageneralizarea și afirmațiile absolutizatoare pot fi distructive. Suprageneralizarea apare atunci când facem afirmații prea largi, de genul “Ești prea emoțională! Pur și simplu nu poți fi rațională. De fapt, așa sunt toate femeile”. Utilizarea cuvintelor “întotdeauna”, “tot timpul” sau “niciodată” este frecventă în construcția propozițiilor absolutizatoare (spre exemplu: “Niciodată nu ieșim la plimbare” sau “Întotdeauna în camera ta este dezordine”). Observațiile absolutizatoare ca și suprageneralizările sunt în mod deosebit distructive atunci când sunt critice și acuzatoare. Partenerul trebuie privit cu sinceritate și respect, iar defectele pot fi comunicate în lipsa tonului acuzator. În plus, dacă acuzele și critica făcută sunt exagerate partenerul tinde mai degrabă să fie supărat și să-și trăiască resentimentele și mai puțin să lucreze la îmbunătățirea relației.
Citirea gândurilor este o sursă frecventă de neînțelegeri în căsătorie, ce apare atunci când
partenerii își citesc sau “ghicesc” unul altuia gandurile. Ei fac presupuneri cu privire la ceea ce gândește și simte celălalt și reacționează doar în funcție de presupunerile făcute. Aceste interpretări ale stărilor partenerului sunt adesea greșite. Chiar în relațiile intime, în care partenerii se cunosc foarte bine, este imposibil să fim siguri de absolut orice gând sau stare afectivă. Oamenii se schimbă și, de aceea, în relațiile apropiate, procesul de culegere a datelor despre ceea ce simte și gândește partenerul trebuie să fie continuu. Comentariile precum “Păi, nu am crezut că te vei supăra!” sau “De unde să știu că vei obiecta?” apar ca urmare a presupunerilor făcute în urma citirii gândurilor partenerului.
Uneori partenerii se așteaptă să aibă abilitatea citirii gandurilor, dovadă sunt frecventele afirmații de genul: “Ar fi trebuit să știe ce doresc. Nu ar fi trebuit să-i spun eu!”, apărute în ședințele de consiliere și terapie maritală. Uneori cei care practică citirea gandurilor pot ajunge la forma extremă în care, ei ajung să nege trăirile partenerului lor, considerand că le înțeleg mai bine decat acesta.
Punerile la punct ale partenerilor vizează confruntările care pot lua forma blamării, atacului și criticii, cu intenția de a răni, pedepsi sau de luare a revanșei. Ele favorizează schimburile negative, oferirea/primirea de atacuri și răniri. De exemplu, soțul îi poate spune soției că gătește foarte prost, iar soția îi răspunde zicandu-i că nu știe să facă dragoste. De regulă, schimburile negative sporesc nivelul furiei, anulează intimitatea, favorizand evitarea reciprocă. Furia este o “emoție normală care trebuie exprimată, dar nu prin utilizarea punerii la punct nedrepte a partenerului, prin atac sau acuzații gratuite”. Adesea, punerea la punct implică etichetarea partenerului – ca totalitate – într-o manieră negativă.
Puține probleme pot fi rezolvate constructiv atunci când nemulțumirile nerezolvate din trecut continuă să intre în discuțiile prezente. Vechile nemulțumiri maritale sunt păstrate într-un rezervor imaginar pentru o perioadă mai mare de timp fiind puse în discuție atunci când persoana crede că ar fi în avantajul ei. În comunicarea constructivă tot ceea ce ține de trecut este depășit, lăsat la o parte.
Dacă umorul este bine-venit în relațiile intime, el permițând reducerea tensiunii și anxietății, sarcasmul reprezintă o armă periculoasă, utilizată în comunicarea interpersonală. Sarcasmul apare atunci când o afirmație a cuiva are semnificația opusă celei transmise verbal, ea fiind destinată rănirii celuilalt.
Comunicarea tip prelegere este întalnită la persoanele are au tendința de a monologa fără să-i permită partenerului să intervină, să adauge vreo informație. Persoanele care prezintă această tendință trec frecvent de la un subiect la altul, fără întrerupere sau pauză. Ele devin practic imposibil de întrerupt și pentru că sunt atat de preocupate de ceea ce spun, ignoră mesajele verbale sau nonverbale primite de la celălalt sau ceilalți.
Critica utilă, constructivă, al cărui obiectiv final este găsirea căilor de îmbunătățire a comportamentului altcuiva, poate reprezenta o parte importantă a dezvoltării relațiilor apropiate. Dar, căutarea defectelor ținând de aspectele minore ale unei relații și plangerile continue cu privire la faptele neimportante conduce la consecințe distructive în interacțiunile umane. Acest lucru se întamplă deoarece pe de o parte nimeni nu este perfect, iar pe de alta, deoarece, oamenii nu reușesc adesea să distingă ceea ce este cu adevărat important de ceea ce este nesemnificativ. Căutarea defectelor nu creează decât resentimente, rănind sentimentele celuilalt și favorizand apariția unui comportament opus celui dorit de către vorbitorul excesiv de critic. De exemplu, soția îi poate spune soțului că iarăși a lăsat prosoapele în dezordine la baie, că iarăși a uitat să cumpere pâine, deși era datoria lui, că nu golește scrumiera după ce fumează etc. Toate acestea sunt însă defecte minore în ansamblul relațiilor apropiate , iar repetarea defectului nesemnificativ nu provoacă, în nici un caz comportamentul așteptat.
2.2. Autopercepția, autoprezentarea si autodezvaluirea
2.2.1 Autopercepția și autoprezentarea
Vom încerca să deslușim stadiile progresive ale deschiderii către „celălalt", prin care se aprofundează cunoașterea interpersonală. Astfel, înainte de debutul relației și anticipând-o, se produce autopercepția, înțeleasă ca un mecanism de elaborare a imaginii de sine. Se cuvine a fi subliniat faptul că autopercepția nu este niciodată izolată și decontextualizată, prin sine și pentru sine, ci are importante conotații relaționale, impune prezența „celuilalt" (reală sau imaginară) și oglindirea reciprocă. Sursa principală a informațiilor identitare autopercepute o constituie chiar propriul comportament și semnificația atribuită acestuia de către actorul social confruntat cu situații diverse. Cum se observă, esențial este înțelesul contextual asociat lui ceea ce facem, care ne arată ceea ce suntem. în acest registru, o dimensiune vitală care modelează autopercepția pe o cale instrumentală o constituie inteligența socială, care reprezintă aptitudinea cu ajutorul căreia subiectul manevrează în folos propriu datele situației pentru obținerea unor beneficii maxime. Constituind o componentă esențială a inteligenței, ce se alătură dimensiunii native – privită ca o abilitate naturală de a descoperi soluții imediate, corecte și creatoare în confruntarea cu o problemă ivită -, această resursă interpersonală ne sugerează că, deseori, dincolo de înzestrările genetice distincte și de eforturile stăruitoare de a o întreține și dezvolta de-a lungul vieții, inteligent este cel care va știi să combine optim înzestrarea nativă și efortul personal cu o manipulare a impresiei și o gestiune simbolică a propriei reușite în fața „celuilalt". (Alin Gavreliuc, 2006, p. 37)
Strategiile de autoprezentare descriu modul în care ne înfățișăm „celuilalt" pentru a-1 convinge că identitatea noastră este pozitivă. Se consideră că există patru mobiluri importante ale autoprezentării: căutarea stimei de sine, autoprezentarea strategică, autoverificarea și căutarea adevărului despre sine.
Căutarea stimei de sine dezvăluie rolul marcant jucat de această rezervă energetică internă care contribuie la asigurarea unei stări de echilibru psihologic și chiar neuro-fiziologic, protejând sănătatea mentală a subiectului. Teoria lui Roy F. Baumeister și Dianne M. Tice (1986) descrie mecanismele de rezolvare a conflictelor stabilite între două entități imaginare: eul real (ceea ce este subiectul) și eul ideal (ceea ce și-ar dori să fie), precum și rolul afectelor care le însoțesc. Astfel, atunci când actorul social resimte o disparitate între cele două euri, se produc afecte negative, iar când se realizează un acord, echilibrul personal se restabilește, stima de sine reîntărindu-se.
Autoprezentarea strategică prin căutarea coerenței aduce cu sine strădania subiectului de a contura o imagine despre sine care să fie acceptată de „celălalt" (Swann, 1987). Pornind de la această premisă, actorul social va construi condiții care să verifice și să valideze concepțiile pe care le are despre sine. Pentru a-și atinge ținta și a-și consolida coerența identitară, el va recurge la strategii selective prin care va filtra din mediul social doar informația ce îi susține propria poziție și își va alege partenerii de rol pe baza afinităților confirmatorii. Mai mult, comportamentul de autoprezentare strategic se caracterizează prin tendința subiectului de a câștiga putere și influență, precum și de a atrage simpatie și aprobare din partea „celuilalt", fapt regăsit în egală măsură în campaniile electorale, în reclamele publicitare ori în conversațiile dintre doi parteneri de relație (Tedeschi, 1981; Kaplan, Krueger, 1999). Printr-o astfel de tactică se urmăresc două scopuri: pe de o parte, flatarea „celuilalt", din dorința de a împărtăși aceeași apartenență la un grup receptat ca important sau acceptarea în relație, iar pe de altă parte, promovarea de sine, prin care actorul încearcă să impună, după ce 1-a „cucerit" simbolic pe interlocutorul său, recunoașterea „calităților sale remarcabile" (Leary, IWS) Fiind o tehnică foarte subtilă, ce nu poate fi însușită fără eforturi și concentrare, autoprezentarea strategică recurge la o serie de conduite specifice: subiectul se străduiește să impresioneze asistența cu „multitudinea și adâncimea" cunoștințelor pe care le deține, cu „realizările" pe care le-a adunat și să exploateze statusul social în care este integrat. Dacă însă cel ce inițiază dialogul interpersonal produce un discurs despre sine obsedat de impresia pe care i-o va crea „celuilalt" și această reocupare excesivă va transpare în jocul relației, efectele vor fi dezastruoase, generând o respingere drastică și mai degrabă un dispreț la adresa sa.
Autoverificarea constituie o altă țintă importantă a autoprezentării și mobilizează subiectul să-și afirme și, în consecință, să-și confirme propriul concept despre sine (Swann, Read, 1981; Swann, 1987). Pentru a atinge acest obiectiv, actorii sociali sunt dispuși să corecteze impresiile „celuilalt" despre sine, chiar dacă acestea sunt pozitive și generoase și contravin unor imagini negative autoreferențiale. Pus să aleagă între noua imagine favorabilă conturată la adresa lui de către partenerul de relație și propria sa viziune despre sine critică, subiectul perseverează în adevărul său, chiar dacă acesta îi este defavorabil.
În sfârșit, cel mai important mecanism în autoprezentare este reprezentat de căutarea adevărului despre sine, care implică actorul social într-o strategie onestă de descoperire a ceea ce este cu adevărat, deși s-a dovedit că în cele mai multe împrejurări cotidiene, în care mizele nu sunt vitale, subiectul nu caută în mod activ informații importante despre propria identitate (Brown, 1990). Rutina socială guvernează cel mai adesea construcția imaginii de sine în contexte așezate, iar dificultatea conturării unei imagini autentice și obiective este cauzată și de natura contextuală și istorică a multor calități sociale (precum sinceritatea, generozitatea, amabilitatea sau promptitudinea ajutorării „celuilalt"). Când subiectul este însă angajat într-o împrejurare percepută într-un registru de maximă importanță, atunci devine foarte preocupat de aflarea unor informații relevante și exacte despre sine (Trope, 1986). Pe această cale, însemnate devin autoidentificările, adică acele activități care stabilesc identitatea de sine în fața „celuilalt" și care dobândesc semnificație numai în cadrul jocului triadic actor – partener de rol – situație. Pentru a fi însoțite de eficiență, «aceste mecanisme de deschidere interpersonală trebuie să îndeplinească două condiții: să conducă la atingerea scopurilor urmărite de actor, dar și să construiască o imagine de sine credibilă. Robert B. Cialdini ne atrage atenția asupra duplicității relaționale ce intervine mult mai frecvent decât am fi dispuși să acceptăm, prin înclinația noastră de a ne „bizui" pe „celălalt" apropiat care a avut succes și de a-1 evita pe cel ce a eșuat, prin activarea unui adevărat efect al ciumatului. Mai mult, când ne apropiem de cel nefericit și învins o facem mai degrabă pentru a ne spori stima de sine și a ne asigura că „noi suntem în regulă", capabili de „atâta generozitate". Prin urmare, ne îndepărtăm „natural" de cei neajutorați, nerealizați și neîmpliniți și elaborăm adevărate strategii de diminuare a realizărilor rivalilor, asociindu-le reușita unor factori conjuncturali, și nu unor calități personale, precum inteligența, hărnicia ori spiritul de inițiativă. Apoi, ne protejăm „similarii", adică pe cei care sunt asemenea nouă, și persuadăm asistența să le recunoască „valoarea", fapt ce echivalează cu o recunoaștere implicită: „valorii" noastre. Toate aceste mecanisme atribuționale și comportamentale constituie, de fapt, tipuri indirecte de autoprezentare, care vizează tocmai sporire a puterii în relație și care recurg la un spectru foarte larg de roluri, de la amabilitate la deschidere, trecând prin lingușire și sfârșind cu impolitețea sau agresivitatea. Din această paletă de măști sau fețe tranzitorii, se scoate la iveală cea adecvată contextului, prin care se poate obține beneficiul maxim, cea prin care ne atingem scopul în condițiile consolidării stimei de sine. La limită, așa cum s-a subliniat mai sus, actorul social poate ajunge să se prezinte pe sine negativ, dacă acest lucru ajută scopurilor pe care și le-a fixat (Boncu, 2000, X, p. 8).
Mecanismul responsabil pentru explicarea acestei cântăriri simbolice este numit de psihologi comparație favorizantă – față de sine – sau scăzătoare – la adresa „celuilalt". Bizuindu-se pe postulatele teoriei comparării sociale elaborate de Leon Festinger (1954), această înclinație pornește de la constatarea faptului că oamenii nu căută întotdeauna informații obiective despre semenii lor și că, deseori, comparația cu „celălalt similar" se produce într-un registru de autoapărare identitară. Când stima de sine a unei persoane este amenințată, tendința sa este de a se angaja într-o comparație scăzătoare, prin care ajunge să se compare cu semeni ce îi sunt inferiori, mai nefericiți și lipsiți de noroc, ce au experimentat mai frecvent eșecul (Pyszczynski et al., 1985). Deseori ne angajăm în astfel de evaluări eronate ale „celuilalt", iar atunci când suntem puși să estimăm gradul în care împărtășim cu semenii noștri anumite trăsături, „descoperim" caracteristicile negative proprii ca fiind comune cu ale celorlalți, iar pe cele pozitive ca fiind doar ale noastre, unice (Campbell, 1986).
2.2.2 AUTODEZVĂLUIREA
Definită ca procesul prin care actorul social, de regulă după inițierea unei relații transmite audienței informații consistente despre propria sa identitate, autodezvăluirea se arată a fi stadiul mai avansat al comunicării cu „celălalt", situându-se în zona de confluență dintre nivelul intrapersonal și cel interpersonal.
Structura autodezvăluirii ca proces combină mai multe dimensiuni (Cozby, 1973 ; Morton, 1978; Boncu, 1999; Antaki, Barnes, Leudar, 2005):
întinderea, înțeleasă drept cantitate de informații despre sine vehiculată în comunicarea cu „celălalt";
adâncimea, înțeleasă drept calitate a informațiilor schimbate în jocul relației, gradul lor de intimitate, deschidere și sinceritate;
durata autodezvăluirii, adică perioada schimbului de informații și dinamica acestuia.
S-a dovedit că autodezvăluirea profundă și comprehensivă corelează puternic cu frecvența și calitatea relațiilor interpersonale pe care subiectul le construiește (Morton, 1978; Derlega, Berg, 1987).
S-a observat, totodată, că acele cupluri în care partenerii se autodezvăluie mai consistent dovedesc o longevitate, dar și o implicare emoțională mai mare (Rubin, 1980), precum și o satisfacție conjugală sporită (Hansen, Schuldt, 1984).
Autodezvăluirea, pentru a fi eficientă și bilateral recompensatoare, trebuie să fie echilibrată și reciprocă.
De asemenea, când costurile sunt apreciate ca fiind mai însemnate decât recompensele, se produce depenetrarea, diminuându-se deopotrivă calitatea și cantitatea informațiilor vehiculate între actori. O concluzie contrariantă o furnizează studiile lui Tolstedt și Stokes (1984), în care sunt descrise relațiile din cadrul cuplurilor ce se află într-un impas major și în care se poate observa că depenetrarea conduce la o «scădere a întinderii autodezvăluirii (soții schimbă efectiv mai puține informații între ei), dar și la o creștere semnificativă a adâncimii acesteia (dar ajung să-și spună tranșant lucruri pe care nu și le-au rostit niciodată, nici măcar în „zilele fericite", unele de mare intimitate).
Dacă ar fi să rezumăm trăsăturile cele mai importante ale fenomenului, ar trebui să evocăm următoarele caracteristici:
reciprocitatea, sugerată deja ca o condiție a unei autodezvăluiri sănătoase, accentuează faptul că modul cel mai adecvat de a te deschide față de un necunoscut este să potrivești nivelul de dezvăluiri despre sine la cel stabilit de partenerul de relație (Cunningham et al., 1986). Reciprocitatea se dovedește hotărâtoare îndeosebi la începutul relației; însă, după ce relația a fost stabilizată, o potrivire strictă a nivelurilor de autodezvăluire se regăsește mai rar (Altman, 1973). Totodată, adecvarea autodezvăluirilor reciproce pornește de la confirmarea unei norme implicite de reciprocitate (Gouldner, 1960), conform căreia așteptăm de la „celălalt" un comportament similar cu cel pe care l-am produs în raport cu el. De pildă, atunci când îi facem cuiva un serviciu sau îi acordăm un ajutor generos, așteptăm – chiar dacă nu declarăm explicit sau nu recunoaștem acest lucru – să ne răspundă cu aceeași monedă simbolică: fie să ne întoarcă serviciul, fie să își arate recunoștința.
momentul autodezvăluirii, care se arată a fi un factor însemnat ce asigură succesul deschiderii interpersonale. Astfel, s-a dovedit că informațiile importante (mai ales cele din registrul intim) trebuie prezentate de-abia după ce relația s-a stabilizat, și nu de la începutul ei (Jones, Gordon, 1972).
socializarea diferită a autodezvăluirii, care poate fi regăsită în clișeul împărtășit social „femeia exteriorizează și bărbatul interiorizează", „femeia se deschide cu ușurință, iar bărbatul se cuvine să fie demn și să nu exprime totul". Desigur, ne aflăm în fața unui stereotip de gen învățat social, care asigură o adaptare mai bună a subiecților de ambele sexe la situații specifice. Pornind de la aceste considerații, mai multe studii au pus în evidență faptul că femeile tind să se autodezvăluie mai mult decât bărbații, îndeosebi când este vorba de exteriorizarea unor sentimente (Cozby, 1973; Morton, 1978; Cohn, Strassberg, 1983; Dindia, Allen, 1992). Totodată, s-a dovedit că femeile sunt mult mai înzestrate în deslușirea, dar și în transmiterea cu mai multă eficiență a unor mesaje nonverbale (Hali, 1978; Rosenthal, DePaulo, 1979), după cum se arată a fi mai capabile în exprimarea compasiunii (Burleson, 1982), și au o capacitate superioară bărbaților de a-1 asculta pe „celălalt" în nevoie (Miller et al., 1983). Pe baza acestor considerații s-a putut proba experimental că prieteniile dintre două femei sunt mai intime (au așadar o rată a autodezvăluirii mai mare) decât prieteniile dintre doi bărbați. În pofida tendințelor evocate mai sus, în raporturile dintre reprezentanții celor două sexe, bărbații se autodezvăluie mai mult decât femeile. Tiparul atitudinal de gen achiziționat în socializare este valorificat instrumental în cadrul autodezvăluirii. Pornind de la această evaluare, s-a putut proba experimental că atât bărbații, cât și femeile accentuează implicit în strategiile proprii de relaționare cu „celălalt" trăsăturile proprii masculinității în raporturile cu parteneri de același gen (independență, control al situației, încredere în sine) și trăsăturile proprii feminității în raporturile întreținute cu parteneri de gen opus (preocupare, căldură sufletească, înțelegere);
sinceritatea constituie o resursă importantă care asigură succesul autodezvăluirii. A dezvălui o parte din propria identitate celui care ascultă îi determină deopotrivă pe străini și pe cei cunoscuți să îl prețuiască mai mult pe cel ce se deschide (Collins, Miller, 1994). Totodată, îi apreciem natural pe cei din jur care se deschid într-o măsură moderată, dar care sunt sinceri. În egală măsură, sinceritatea trebuie să fie adecvată contextului și e reciprocă, astfel încât vom ajunge să-i valorizăm pe cei care se deschid cu o sinceritate asemănătoare cu cea pe care ne-o putem permite și noi înșine (Altman, Taylor, 1973);
autodezvăluirea are un rol tămăduitor, confesiunea fiind vindecătoare și purificatoare. S-a dovedit că inhibarea gândurilor și comportamentelor determină tensiuni psihofiziologice majore, care afectează sănătatea fizică și mentală a subiectului. S-a observat, totodată, că reprimarea gândurilor predispune subiecții în mai mare măsură la îmbolnăviri (precum cancerul sau bolile cardiovasculare), fiind însoțită de o scădere a imunității organismului (Pennebaker, 1987). Chiar și strategiile cognitive prin care încercăm să dosim într-un colț al memoriei noastre sensibile evenimentele nefericite sau traumatice sunt cel mai adesea pierzătoare.
2.3 Empatia în comunicare
Empatia poate fi definită ca „intuiție simpatetică" (Henri Bergson), ca identificare afectivă (Th. Lipps, M. Scheler), ca transpunere. Se deosebește de simpatie, aceasta fiind o stare emoțională conștientă, constând în „a simți cu", pe când empatia înseamnă „a simți în", a tinde spre, a trăi viața afectivă a altuia. Restrânsă la relațiile interumane, empatia s-a dovedit a fi un proces complex (perceptiv, intelectual, afectiv) ce se poate dezvolta la mai multe niveluri pe traiectoria inconștient-conștient și care este un proces general uman, fiind implicat în adoptarea rolului social, în cunoașterea psihologică empirică, în orice act de comunicare interumană.
Empatia are un rol important în deschiderea sau blocarea comunicării. Ea este blocată de manifestările de dominare, tendința de manipulare, de subminare sau de refuz al comunicării de către una din părți.
Comunicarea, pentru a se desfășura normal, trebuie să respecte următoarele norme :
îți respecți interlocutorul ca pe egalul tău și nu încerci să domini dialogul;
respecți dreptul celuilalt la opinie și nu vei încerca să-1 manipulezi pentru a-1 face să vadă lucrurile în felul tău;
îi respecți deciziile și nu încerci să-1 sabotezi sau subestimezi;
îi respecți valorile și experiența.
Modalități de a induce empatia :
acționezi asupra relației cu interlocutorul, separat de problemă;
găsești un subiect de conversație total străin de eventualele probleme/divergențe pe care le ai cu acea persoană;
efectuezi activități împreună;
alegi un loc adecvat pentru o discuție „de la suflet la suflet" ;
nu începi o discuție „profundă" atunci când celălalt este grăbit sau stresat.
Indicii ale empatiei: îl (o) respect; ne putem distra împreună; îmi prețuiește opiniile; nu am nevoie să-mi pun masca și să fiu foarte formal(ă) cu el (ea); mă va ierta dacă voi greși cu ceva; mă simt deschis(ă) față de el (ea); nu trebuie să fiu perfect(ă) în prezența lui (ei); nu mă va ignora în ceea ce are de gând să întreprindă; mă respectă; îmi ascultă păsurile ; crede în mine; nu trebuie să fie întotdeauna perfect(ă) în prezența mea; îmi cere sfatul; îmi povestește despre preocupările lui (ei); ne plăcem reciproc; ne simțim bine împreună; discutăm; îi înțeleg punctul de vedere chiar și atunci când nu sunt de acord cu el; îl (o) iert când greșește față de mine ; îl (o) preocupă persoana mea și ceea ce gândesc eu.
Atitudini ce „ îngheață" comunicarea: amenințările (produc teamă, resentiment, supunere, ostilitate), ordinele (folosirea puterii asupra cuiva), critica, insulta (înfierarea), dirijarea, tăinuirea informației-cheie, interogarea, lauda în scopul manipulării, diagnosticarea motivelor sau a cauzelor (de exemplu, „Te părăsesc pentru că ești posesiv/ă"), sfatul necerut, persuasiunea prin apel la logică, schimbarea subiectului, punerea în prim-plan a persoanei proprii, refuzul de a accepta problema pusă în discuție, încurajarea prin negarea existenței problemei etc..
Obstacolele ce intervin în comunicare țin de factori diverși. Ele pot fi: de natură umană reflectând trăsături de personalitate; de natură socială, referitoare la mediul social, tradiții, cultură, statut social; lingvistice, decurgând din necunoașterea codului sau folosirea unui limbaj inaccesibil ori greu de înțeles de către receptor; de natură tehnică (bruiaje, aparatură neperformantă etc.); de natură organizatorică, atunci când condițiile comunicării nu sunt asigurate corespunzător (spațiu, timp afectat comunicării, piedici în calea feedbackului pe parcursul unei întâlniri etc).
Comunicarea verbală se completează cu nenumărate strategii de sprijin din domeniul nonverbal și paraverbal. Dintre acestea menționez:
• gesturile și acțiunile :
desemnarea cu degetul, cu mâna, din cap, din ochi;
demonstrația practică: „Fac așa", „Fixez mânerul", „Acum poți încerca și tu…" ;
acțiuni observabile, ca: ordine, comentarii („Nu face așa", „E bine" etc.);
• comportamentul paralingvistic:
a) limbajul corpului: gesturi, expresia feței, postura, contactul privirilor, contactul corporal (de exemplu, strângerea de mână), distanța optimă dintre interlocutori (0-0,45 metri, distanța intimă). Pozițiile și mișcările mâinilor și corpului, calificate într-un ansamblu de coduri, numite generic gesturi, exprimă o varietate de stări psihice sau atitudini ce sunt percepute în comunicarea nonverbală. Poziția mâinilor/corpului poate transmite mesaje ca:
mână pe gură = obiecție, plictiseală;
mâinile în cap = uimire, disperare;
mâini în șolduri = mânie, defensivă;
mâini ridicate în afară = neîncredere, încurcătură, incertitudine;
mâini încrucișate = închiderea comunicării;
arătător întins = autoritate, neplăcere, lectura unui material afișat;
poziția în scaun (drept/tolănit/agitat) = interes/dezinteres/plictiseală ;
umeri ridicați = indiferență, necunoaștere.
utilizarea onomatopeelor – onomatopeele sunt considerate sunete paralingvistice, căci nu vehiculează – în cea mai mare parte – un sens codat și nu intră în sistemul fonologic al limbii. Exemplu: fluieratul cu diverse semnificații, sunetele spontane ce marchează durerea etc.;
utilizarea prozodiei – aceste trăsături sunt paralingvistice atunci când vehiculează un sens admis prin consens ca traducând o atitudine sau o stare de spirit și nu intră – în aceste situații – în descrierea sistemului fonologie care se referă la durată, accent melodic, ton etc. De exemplu, o voce ascuțită de iritare, gâtuită de emoție, un ton plângăreț sau morocănos, un volum scăzut la murmur sau intensificat la țipăt, o durată mai mare a sunetului pentru a marca un accent de insistență („Nuuu…", „Eeexcelent…", „Goool…"). Combinarea acestor variații de voce, ton, volum și durată poate provoca efecte de comunicare foarte variate și poate să crească expresivitatea.
Cunoașterea corelației dintre forma și conținutul comunicării este importantă atunci când are loc o interacțiune verbală de a cărei înțelegere depinde îndeplinirea unor sarcini sau restabilirea unui climat optim de lucru într-o organizație în care au apărut probleme litigioase ce pot fi rezolvate printr-o mai bună comunicare, precum și într-un discurs public cu rol persuasiv.
Parametrii comunicării:
2.4 Conflictul – formă de comunicare în cuplu
În viața de zi cu zi, în relatia de cuplu, ne putem confrunta adesea cu multiple conflicte, de cele mai multe ori, este bine dacă reușim să le prevenim ori, în caz că acest lucru nu mai este posibil, măcar să le reducem intensitatea.
Conflictul este „o situație în care elemente în aparență incompatibile exercită forță în opoziție sau în direcții diferite". „Conflictul înseamnă procentajul din divergența intereselor sau credința că aspirațiile cotidiene ale părților nu pot fi îndeplinite simultan". „Conflictul este conceput ca o sursă de schimbare a individului, a sistemului în care evoluează acesta.
În ciuda conotațiilor negative, cuvântul ,,conflict” se referă , în general, la situațiile în care doi sau mai mulți membri ai unei colectivități au puncte de vedere diferite, intră în dezacord parțial sau total asupra unor probleme deoarece văd o situație din perspective diferite.
Elementele comune de definire a noțiunii de conflict implică existența unei incompatibilități între părți dar și existența unei interacțiuni între părți. Mai exact el poate fi definit astfel:
“Neînțelegere, ciognire de interese, dezacord, antagonism, ceartă, diferend, discuție violentă”.
“Urmărirea unor scopuri incompatibile de către grupuri diferite”
Conflictul generează o serie de stări afective ale partenerilor, cum ar fi neliniștea, ostilitatea, rezistența, agresiunea deschisă, precum și diferite tipuri de interacțiuni antagonice, de opoziții, până la diferende. Cu o conotație stimulativă, conflictul apare și ca o componentă a competiției.
Starea conflictuală poate apărea însă și între persoane care urmăresc aceleași obiective, dar între care apar divergențe de opinii privind modalitățile de realizare a acestora. Apariția unui conflict ține de perceperea și conștientizarea de către actorii implicați a unei stări ce poate fi definită drept conflictuală.
Cauzele care determină apariția conflictelor se concretizează în:
Comunicare defectuoasă
Sistem de valori diferit
Existența unor scopuri diferite
Nemulțumirea față de statutul profesional
Diferențele de pregătire profesională, statut și cultură;
Competiția pentru supremație
Înainte de a se trece la rezolvarea conflictelor – prin decizie sau negociere, este important să se facă o identificare corectă a tipului de conflict și o evaluare a căilor și a dificultăților de soluționare a conflictului. Primul element de identificare este tipul obiectivului pentru care s-a intrat în conflict. Conflictul va fi soluționat mai ușor dacă i se cunoaște natura iar problemele pot fi împărțite pe categorii și subcategorii care pot fi soluționate separat.
Un alt factor de diagnosticare este importanța mizei conflictului pentru fiecare dintre părțile antrenate și consecințele unui eventual câștig sau ale pierderii. Este important de evaluat gradul de interdependență a părților și modul în care soluționarea conflictului le va influența pe fiecare. Un alt element ce trebuie analizat este tipul de relații dintre parteneri. Dacă ele au relații pe termen lung a căror stabilitate trebuie menținută, părțile vor fi mai cooperante în rezolvarea conflictului.
Cauzele comunicării conflictuale sunt numeroase. În continuare voi evoca doar câteva.
Dezacordul în domeniile de decizie
De exemplu: soțul, singur acasa, primește un telefon de la un prieten, care îi spune ca va veni pentru câteva zile în regiune. Numaidecât, soțul își invită prietenul acasă, știe ca asta îi va face placere soției, e sigur că și ea ar fi acționat la fel. Totuși, când aceasta se întoarce, între ei izbucneste o scenă violentă în legătură cu invitația făcută de soț.
În această comunicare, există două niveluri întrepatrunse: unul privește conținutul (invitația), iar asupra acestui punct soții sunt de acord; celălalt nivel, latent, priveste luarea inițiativei (cine are dreptul să invite fără a-l consulta pe pe celălalt ?). Dezacordul are în vedere cel de-al doilea nivel. În acest caz (tretat în psihoterapia conjugală), în hotărârea de a face invitația sotia vedea, de fapt, un nou semn al tendinței vizibile de la bărbat la bărbat de a decide fără să o consulte în vreun fel.
Studierea structurii formale a comunicării dintre soți în cursul psihoterapiei sistemice de cuplu a arătat că fiecare încearcă să aibă ultimul cuvânt și să-i impună celuilalt punctul său de vedere.
Complexele personale
O femeie povestește următoarele: ,,L-am descurajat pe George în iubirea lui pentru mine prin faptul că nu credeam în ea. A rezistat foarte mult, voind să mă iubească până când am să mă iubesc și eu pe mine, până când, în sfârșit, voi putea să mă iubesc… și nici până în ziua de azi, când suntem desparțiți, nu s-a dezis vreodata de mine, și n-are s-o facă niciodată… În seara nunții, după ce am plecat de lângă prieteni, primele cuvinte pe care mi le-a spus au fost:
– Ei, acum crezi că te iubesc ?
– Nu.
– Și-atunci pentru ce te-am luat? Pentru averea ta?
N-am raspuns nimic, dar credeam că așa era (eu, care nu aveam nici urmă de avere). Și ani de zile m-am agațat de convingerea asta, care-mi era necesară. I-am oferit eficacitatea mea, l-am ajutat în lucrurile lui, banii și timpul meu le-am daruit copiilor, pentru ca el să fie mai liber. I-am daruit viața mea, fără vreo restricție, dar nu și pe mine, care nu prețuiam nimic. Ah! Să fii pur și simplu a celuilalt, în loc să te silești întruna să faci ceva pentru el, ca să-ți «repari» lipsa de valoare. Mă simțeam prea săracă, prea simțită de orice pentru a dărui și altceva decât cadouri active în lipsa iubirii. Scriind cele de mai sus, îmi dau seama că i-am ascuns astea, și poate că el le-ar fi acceptat…Era frumos să facem o mulțime de lucruri împreună, să ne zbatem unul lângă altul, dar strădaniile mele au reușit, m-a părăsit. Făcusem dovada că nu mă poate iubi până la capăt și mi-am pierdut echilibrul («nu pot fi iubită») când balansierul meu ( «iti voi dovedi că ești iubit») s-a îndepartat, zdrobit, descurajat, diminuat’’.
Această relatare, ne spune J.Salome, arată pe cea dinamică a complexelor, era construită relația de cuplu în cauză: ,,Eu nu mă iubesc, deci nimeni altcineva nu mă poate iubi, orice-ar spune și orice-ar face, căci eu și nimai eu știu că-i cu neputința’’ gândește femeia; acestei viziuni, soțul i-a răspuns: ,,Te iubesc și voi face dovada de netăgăduit a acestui lucru, mai luându-te în căsătorie, apoi oferindu-ți toate creațiile mele, toate proiectele, toate dorințele. Toate astea sunt numai pentru tine’’. Cu asemenea premise complexuale, dinamica este activată: ,,Cu cât faci mai multe pentru mine, cu atât mă îndepărtez de tine…cu cât faci mai multe, cu atât mai mult îmi dovedești că eu nu prețuiesc nimic, căci altminteri nu mi-ai dărui atâta’’.
Manipularea identității celuilalt
Unul dintre parteneri poate încerca să-l determine pe celălalt să joace un rol. Este așa-numita ,,atribuire implicită a rolului sau a identității’’, descrisă de antipsihiatrie. Este vorba de o patologie relațională în care partenerul respectiv vrea să recreeze un sistem relațional pregnant, ancorat în trecut. El caută să joace din nou ceea ce a cunoscut în copilărie. Va folosi toate mijloacele, de la injoncțiuni și atribuiri până la persuasiune, pentru a-l determina pe celălalt să intre în rolul pe care trbuie să-l joace ca să-i asigure identitatea complementară cu a sa. Dacă celălalt nu ,,intră în joc’’, la nevoie va fi învinuit de lipsă de loialitate și va fi culpabilizat sau amenințat cu o respingere afectivă (nu te mai iubesc – nu vreau să te mai iubesc, trebuie să ne despărțim, să divorțăm etc.).
Comunicările simetrice
-Vai, Alex, mă simt slăbită, capul mi se învârte de parcă o să leșin dintr-o clipă-n alta…
-Eu la fel, Mihaela… Mă întreb dacă un coniac nu ne-ar prinde bine !
-Mă doare și inima, Alex !
-Și pe mine…
-Trebuie să fie inima, am palpitații.
-Ia te uită ! Și tu simți asta ? Tocmai mă întrebam daca nu cumva fac o embolie !
Aceste comunicări perfect simetrice arată că ambii parteneri sunt incapabili să înțeleaga cererea celuilalt, fiindcă ,,atunci când soția spune: am o migrenă îngrozitoare, soțul trebuie să dea dovadă de îngrijorare și să recunoască faptul că nevasta nu arată prea bine. Soțul care răspunde: e ciudat, fiindcă pari a fi în plină formă, este de o brutalitate inumană’’. De fapt, fiecare rămâne închis în așteptările și în exigențele sale, fără să arate o cât de mică deschidere.
Comunicările complementare
Comunicarea complementară este un raspuns pozitiv la cererea celuilalt. Ea satisface o așteptare formulată fie verbal, fie evocată prin intermediul paralimbajului și al posturii. Comunicările complementare satisfac, prin definiție, sistemul de așteptări al partenerului, dar totodată, prin intensificarea permanentă a unor nevoi patologice, pot duce la o rigiditate a comunicărilor în cuplu, care devine astfel incapabil să se deschidă spre altceva și se blochează într-un egoism în doi. Cuplurile bolnave, ca și familiile patologice au nu doar interacțiuni reduse, ci și o structură formală neschimbată a schimburilor comunicaționale.
2.5 Formele și stadiile geloziei
2.6 Rolul geloziei în cuplu
2.7 Aspecte ale geloziei conjugale
=== cce8e36441e5b9bc5adfe4414396dbc581b5be2d_79954_2 ===
Capitolul 4
Satisfacția
Satisfacția este definită ca reprezentând „starea subiectivă rezultată din împlinirea necesităților, lipsa de tensiuni, de anxietate; se bazează pe aprecierea pozitivă a modului de desfășurare a vieții în general sau a unei stări particulare a acesteia” (C. Zamfir în Zamfir și Vlăsceanu coord., 1993, 522–523). Dacă ne referim la satisfacția față de viață remarcăm caracterul polisemantic al acestui concept, în sensul că „pe de o parte este folosit ca un indicator general de bunăstare subiectivă, din altă perspectivă este numai o componentă (cea cognitivă a acestuia)” (Bălțătescu, 2003, 254).
Domeniul bunăstării subiective este considerat ca reprezentând produsul a trei componente aflate în strânsă legătură: satisfacția, afectele pozitive și afectele negative (Diener, 1984; Diener și Suh, 1997). Referindu-se la domeniul bunăstării subiective, cercetătorul olandez Ruut Veenhoven plasa indicatorii privind satisfacția, alături de cei ce măsoară fericirea sau mulțumirea, în centrul abordărilor privind cunoașterea calității subiective a vieții indivizilor (Veenhoven, 1989). În perspectiva oferită de Veenhoven, satisfacția („overall happines”) privește evaluarea globală pe care individul o face propriei vieți prin realizarea unei analize la nivel cognitiv a acesteia. Indicatorii privind fericirea („indicators of hedonic level of affect”) sunt expresia evaluării la nivel afectiv a vieții individului (Veenhoven, op. cit., 1989). Distincția dintre aceste două categorii de indicatori se face, conform explicației oferite de autor, pe baza nivelului la care se realizează evaluarea vieții (afectiv sau cognitiv). Prin asumarea caracterului de produs cognitiv al indicatorilor de satisfacție se subliniază faptul că, prin intermediul acestora, bunăstarea subiectivă este evaluată pe baze raționale, urmărindu-se realizarea unei imagini coerente asupra perceperii vieții de către individ. În acest sens, indicatorii de satisfacție descriu o realitate pe care individul o filtrează prin mijloace raționale, prin intermediul propriei cogniții, pe când fericirea, ca indicator al bunăstării subiective, este imaginea unei evaluări afective a vieții. Indicatorii privind fericirea sunt rezultatul implicării emoționale a individului în actul evaluator, descriind astfel o imagine puternic ancorată în subiectivitatea fiecărei persoane. Cea de-a treia categorie de indicatori privind bunăstarea subiectivă, în viziunea lui Veenhoven, se referă la mulțumirea individului cu propria viață („contentment”). Indicatorii privind mulțumirea se caracterizează printr-o pregnantă latură comparativ-evaluativă asupra vieții umane, prin prisma faptului că mulțumirea asumată de subiecți rezultă din gradul în care aceștia consideră că și-au îndeplinit propriile obiective (Veenhoven, op. cit, 1984).
Aceasta însemnând că, în evaluarea privind nivelul de mulțumire al individului față de aspectele vieții, rolul determinant este jucat de analiza critică pe care acesta o face propriei existențe, luând în calcul in-put-urile (obiectivele) și out-put-urile (realizările).
Veenhoven (1989) consideră satisfacția ca reprezentând măsura în care indivizii își evaluează „viața ca întreg”1, subliniind astfel caracterul general al acestui indicator. Măsurarea satisfacției se realizează și prin utilizarea unei palete largi de indicatori privind aspectele concrete ale vieții (satisfacția față de serviciu, satisfacția față de viața de familie, satisfacția față de nivelul material, satisfacția față de petrecerea timpului liber etc.).
4.1. Satisfacția partenerilor și capacitatea de comunicare în relația de cuplu
Pentru cuplu, comunicarea este, alături de intercunoaștere, principalul instrument de dezvoltare a structurii și relațiilor cu rol familial. Atunci când partenerii sunt capabili să se asculte unii pe alții, să comunice eficient, ei pot conlucra și interacționa optim, astfel ca fiecare să fie stimulat în a se dezvolta și a resimți satisfacție. Un stil defectuos de comunicare poate angaja multiple disfuncții familiale.
Un rol important pentru comunicarea în cuplu îl au factorii de personalitate și procesele psihice. Astfel, dacă ne referim la diferențele de sex, s-a demonstrat că bărbații și femeile comunică în mod diferit’’, reflectând fundamentele diferite ale stimei de sine. Un bărbat comunică pentru a da soluții, expresie a competenței pe care și-o asumă și a eficienței spre care tinde. El face acest lucru inclusiv în situațiile în care celălalt nu dorește altceva decât descărcare emoțională, defulare, liniștire prin confesare. Bărbatul nu acceptă cu plăcere sfaturi deoarece le percepe drept contestări ale competenței sale. Femeile comunică, în special, pentru a-și exprima sentimentele de afecțiune, grijă, înțelegere, iubire, dacă este copleșită de emoții negative, soluțiile pragmatice ale bărbatului nu o satisfac.
Soțul și soția trebuie să-și comunice verbal dorințele și simțămintele lor sexuale. Fiecare soț trebuie să cunoască în detaliu care sunt așteptările celuilalt – în acest domeniu, nefiind nici locul nici momentul pentru jocul de-a ghicitul. Deși intențiile, dorințele pot fi comunicat și pe cale nonverbală, este necesară și comunicarea verbala pentru deschidere, încurajare, detaliere, subliniere, exprimarea recunoștinței și satisfacției, reasigurarea iubirii. Este important ca cei doi parteneri, cuplul marital, să-și găsească cel mai potrivit timp pentru a-și comunica ceea ce îi împlineste și le dă bucurie în relația reciprocă. Călăuzindu-se reciproc prin atingere și propoziții scurte, sau șoapte de dragoste, întâlnirea poate fi și mai reușită. De asemenea, este esențial ca partenerii să-și facă timp pentru a discuta despre relația lor sexuală, astfel încat sa fie capabili să-și facă fiecare o evaluare a felului cum se simte celălalt și ce ar trebui schimbat sau îmbunătățit. Acest aspect este dificil pentru cele mai multe dintre cupluri, dar dacă nu este facut se poate ajunge la insatisfacție și la forme disfunctionale. Discuția deschisă într-un cadru intim va ajuta cuplul să îmbunătățească sau să întărească participarea la bucuria comuniunii sexuale. În genere, nu se vor emite critici aspre, sarcasm, ironii, ci totul va fi spus cu iubire, cu înțelegere și încredere, nu în mod cicălitor; aspectele care necesită îmbunătățiri vor fi abordate doar episodic, câte unul, fiind prezentate ce celelalte aspecte care aduc satisfacție și împlinire.
Numeroasele studii întreprinse prin chestionare standard sau interviuri intensive au evidențiat importante diferențe pe planul confortului psihic și al satisfacției între bărbați și femei în cuplurile maritale. Astfel, o parte dintre femei consideră că pentru ele este vitală independența financiară, încrederea și respectul partenerului. Pe primul loc în împlinirea personală pentru femei continuă să fie însă, maternitatea, fie că este deja realizată, fie doar dorită. Femeilor le place mai mult decât bărbaților să fie părinți.
Împlinirea personală a bărbaților este adusă de realizarea în carieră, de ocuparea unei funcții importante de conducere în defavoarea vieții de familie. Recompensele materiale, prestigiul și puterea formală sunt mai mari pentru pozițiile sociale asociate bărbaților, sursele statusului feminin sunt mai mult informale și indirecte și cuprind mai mult satisfacții de ordin psihologic.
Diferențele apar și între soțiile care lucrează și cele casnice. Comparativ cu femeile care au o profesie, casnicele se simt mult mai singure, mai anxioase și au o mai scăzută senzație de utilitate. Principalele cauze ale insatisfacției resimțite de casnice sunt relativa izolare de alți adulți și lipsa de recunoaștere pentru munca depusă. O altă explicație ar fi dată de faptul că femeile care lucrează au două surse de satisfacție: familia și locul de muncă, astfel că eventualele dificultăți dintr-o parte pot fi compensate de cealaltă, ceea ce nu se întâmplă în cazul femeilor casnice. În plus, acestea din urmă ocupându-se „doar” de gospodărie și copii au un statut social mai scăzut chiar în fața membrilor familiei.
Dimpotrivă, comparativ cu femeile casnice, cele angajate au o mai bună stimă de sine, mai multe satisfacții și autocontrol, conflictul de roluri fiind diminuat de recompensele pe care le conferă aceste roluri.
În concluzie, o dificultate, o criză, o problemă profesională sau o problemă sexuală pot să separe un cuplu sau pot să-i apropie și mai mult pe cei doi, totul depinzând de răspunsul lor la situația cu care se confruntă. Dacă sunt dispuși să-și acorde încredere și să-și împărtășească unul celuilalt temerile, ei pot să-și cimenteze și mai mult relația.
Oricare ar fi problema, ea nu poate fi rezolvată decât dacă ambii parteneri sunt dispuși să o recunoască și să o trateze, să caute împreună o soluție și să o pună în aplicare. Cei doi parteneri au responsabilități egale în ceea ce privește aducerea problemei în discuție, căutarea și găsirea unei soluții.
Crearea unei relații intime profunde poate aduce cu sine numeroase recompense și o legătură emoțională mai mult sau puțin durabilă, ce asigură securitatea personală și relațională. Apropierea, comunicarea sinceră și impărtășirea numeroaselor experiențe, face ca mulți indrăgostiți să afirme că persoana iubită ii cunoaște cel mai bine și că in prezența ei se pot confesa cel mai ușor și mai profund.
Legătura emoțională construită intr-o diadă intimă se caracterizează prin căldură și apropiere. Ea implică faptul că, persoanele nu mai gandesc (sau vorbesc) in termeni de „eu” și „tine”, ci in sensul profund al pronumelui „noi”. Prin identificarea mutuală și empatia reciprocă, partenerii ajung să se definească prin unitatea cuplului (E. Hatfield și colab., 1979). Intimitatea reprezintă o legătură emoțională deoarece, vizează satisfacerea nevoilor emoționale primare (de suport, grijă și afecțiune) și a celor corelate ei (de exemplu, a celor sexual-afective). Ea presupune existența atașamentului reciproc și a interdependenței – permanent puse la incercare in decursul timpului.
Securitatea personală și recompensele sunt unele din rezultatele mai semnificative ale unei relații intime. Ea oferă persoanei un grad ridicat de securitate, siguranță și stabilitate, rezultate din sentimentele de acceptare, apartenență și din faptul de a fi dorită de partener. Sentimentul de a fi înțeles de o altă persoană contribuie, de asemenea, la realizarea securității personale. Sentimentul de a fi înțeles și acceptat de partener generează confortul psihic ridicat și satisfacția sexuală, trăite în cadrul relației. Creșterea intimității înseamnă o validare a dezvoltării eului, afirmarea recunoașterii primite din partea „celuilalt semnificativ”. Prin urmare, efectul final al securității personale și a diverselor recompense pe care acesta le aduce cu sine este crearea sentimentului împlinirii personale.
Securitatea relației este un alt rezultat al legăturii intime. În dezvoltarea unei relații apropiate sunt probate implicarea, angajarea față de celălalt. Acestea sunt continuu reafirmate în măsura în care, partenerii evită relațiile competitive alternative. Dedicandu-se relației, o persoană ajunge să nu mai ia în considerare alternativele. Implicarea reală în relația intimă apare atunci cand ambii parteneri au încetat să numere recompensele și costurile, cand ambii ajung să pună plăcerea celuilalt mai presus de cea proprie
Exprimarea fără rezerve a angajării în relație asigură conturarea unui sens al stabilității, permanenței sau duratei și dezvoltarea încrederii în partener.
În momentul căsătoriei, cuplul conjugal nu există decat în mod potențial. În măsura în care acesta își rezolvă, de la începutul existenței sale, într-o manieră care să asigure satisfacția mutuală, următoarele trei probleme: angajarea/implicarea în relație, distribuția puterii și distanța optimă dintre parteneri, el va putea aborda mai ușor stadiile ulterioare ale ciclului vieții familiale.
Angajarea și asumarea rolurilor adecvate vizează faptul că membrii fiecărui cuplu își asumă o serie de obligații, ca și promisiunea permanenței, ei trebuind să acționeze astfel încât relația de cuplu să devină legătura lor primară, fundamentală. Acest proces al angajării include o re-orientare a angajamentului primar, al fiecăruia dintre partenei, dinspre familia de origine spre relația lor maritală și asumarea rolurilor conjugale și familiale. Gradul în care această sarcină a dezvoltării a fost realizată de ambii parteneri influențează viitorul relației lor.
A doua sarcină a dezvoltării pe care partenerii trebuie să o rezolve de la începutul relației lor este aceea a alocării puterii – sarcină realizabilă, adesea, într-o manieră implicită. “Cine decide?” și “Cum sunt rezolvate conflictele?” sunt întrebări care apar din nevoia unei abordări sistematice a procesului de luare a deciziei. Satisfacția mutuală este însă esențială.
A treia sarcină care trebuie rezolvată la începutul mariajului este stabilirea echilibrului dintre distanța și apropierea care trebuie să existe între partenerii cuplului marital.
Separarea/distanțarea este în general legată de procesul individualizării, în cadrul căruia, fiecare încearcă să stabilească diferențele dintre propriile experiențe și cele ale altora. Căutată este deci individualizarea experiențelor. Distanțarea caută să asigure libertatea de gandire sau simțire și posibilitatea de a acționa diferit, în paralel cu surprinderea asemănărilor. Apropierea se referă la implicare, căldură și încredere, la căutarea și găsirea similarităților la nivelul intereselor, experiențelor și acțiunii.
Dintre aceste trei provocări ale dezvoltării, cea mai dificilă este, probabil, aceea a reglării
raportului dintre apropiere și distanță. Ea este un aspect extrem de important – după unii autori aspectul central – al formării structurii organizaționale de bază a cuplului și a familiei. O abordare sistematică a acestui aspect o găsim in lucrarea lui D. Kantor și W. Lehr, “Insight the Family” (1975), în care autorii au introdus conceptul reglării distanței. Din această perspectivă, fiecare cuplu trebuie să ajungă la o poziție mutual satisfăcătoare privind nu numai mărimea distanței și atașamentului din relația maritală, ci și la o înțelegere amiabilă asupra procesului care asigură reglarea distanței.
Sentimentul de a fi înțeles și acceptat de partener generează confortul psihic ridicat și satisfacția sexuală, trăite în cadrul relației. Creșterea intimității înseamnă o validare a dezvoltării eului, afirmarea recunoașterii primite din partea „celuilalt semnificativ”. Prin urmare, efectul final al securității personale și a diverselor recompense pe care acesta le aduce cu sine este crearea sentimentului împlinirii personale.
Astăzi tinerii sunt mult mai orientați spre satisfacția maritală, spre împlinirea emoțională în cuplu, decât să urmărească cu orice preț longevitatea cuplului sau a familiei așa cum se întâmpla în cuplurile de odinioară.
Satisfacția este foarte strâns legată de nivelul emoțional și al intimității din cuplu. De aceea, este necesar ca ambii parteneri să fie conștienți de acest lucru, deoarece atunci când lipsesc sentimentele profunde ale partenerilor unul pentru celălalt, satisfacția sexuală se limitează la cea fizică și mai puțin la cea psihologică.
Funcția sexual-reproductivă – presupune ca cei doi soți să se satisfacă sexual reciproc și să dea naștere la copii. Aceste două componente ale acestei funcții sunt îndeplinite diferit, în sensul că în unele familii accentul se pune pe împlinirea sexuală, în timp ce în alte familii, se acordă o importanță mai mare nașterii copiilor. Evident acest lucru este dependent de cultura din care fac parte familiile, de gradul și tipul de educație avut, de credințele religioase, de dorința și caracteristicile fizice și psihologice ale celor doi parteneri. Actualmente, în societățile mai avansate economic cuplurile și familiile tind tot mai mult să pună în prim plan împlinirea afectiv-sexuală, după care cea reproductivă.
Plăcerea este ansamblul senzațiilor agreabile care țin de satisfacția nevoilor noastre fundamentale: hrană, sexualitate, confort.
De fapt, plăcerea este adesea parțială, limitată la satisfacția unui simț sau a unui organ, și diferă prin aceasta de globalitatea sentimentului de fericire.
“ A te simti satisfăcut ”, iata ceea ce ne face să trecem într-o dimensiune ușor diferită: satisfacția nu se află doar în afarea noastră, ci e interiorizată sub forma unei stari.
Implicate direct în starea de satisfacție sunt situațiile și emoțiile care ne trimit la interacțiunea dintre mediu și persoană. Ceea ce putem numi construirea satisfacției nu este un fenomen pasiv: acela de a te găsi în situații agreabile și de a te arăta receptiv, ci un fenomen activ: a căuta, a declanșa atfel de situații, a le amplifica impactul, durata.
Necesitãțile fiziologice sunt comune tuturor oamenilor, ele urmãresc satisfacerea unor nevoi biologice. Dupã satisfacerea nevoilor homeostatice și chiar în procesul satisfacerii acestora apare o altã categorie de necesitãți, respectiv de stabilitate și siguranțã. Dacã aceste douã categorii de necesitãți sunt satisfãcute, omul își dorește sã fie admirat și înconjurat de afecțiune. Lipsa de admirație și afecțiune, care se manifestã prin respingerea omului de cei apropiați, de societate, prin sentimentul de a nu aparține lumii în care trãiește, poate sta la baza unor mari tragedii individuale.
4.2 Obiectivele lucrării
A studia natura relațiilor de cuplu implică o incursiune în marele neant al incertitudinii si al întrebărilor fundamentale referitoare la natura umană precum și la interacțiunile dintre oameni.
Oamenii pot avea dispute asupra modului de definire a principiilor cât și a modului de interpretare și aplicare ale acestora în situații reale de viață dar în general vor fi de acord asupra meritului lor intrinsec, fiind absurd să se adopte principii contrare.
Cu cât valorile proprii sunt mai bine aliniate la principiile corecte, la realități, cu atât acestea vor fi mai precise și mai folositoare. Principiile vor influența mult mai mult eficiența decât eforturile de a modifica anumite atitudini și comportamente. Fiecare dintre noi, indiferent dacă recunoaștem sau nu avem nevoie să fim acceptat, apreciat , placut, înțeles. Aceste nevoi pot fi satisfacute numai prin ascultare EMPATICĂ, prin atitudinea de acceptare a persoanei așa cum este ea . Modalitatea prin care se poate asculta empatic este după opinia unor autori, evitarea evaluării, a judecării și a interpretării.
Adevărata putere vine din înțelegerea și aplicarea atât a principiilor cât și a practicilor la toate nivelele companiei. Practicile sunt aplicări specifice care se potrivesc unor situații specifice. Principiile sunt elementele pe care se construiesc practicile. În lipsa principiilor apare neputința în fața schimbării situației și alte principii devin necesare pentru a face față noii situații.
4.3 Obiectivele cercetării
Obiective generale:
Pornind de la importanța comunicării într-o relație de cuplu, cercetarea de față își propune să evalueze stilul interpersonal de comunicare și influența acestuia în cuplu, evidențierea unor diferențe semnificative în ceea ce privește stilul de comunicare între cupluri.
Obiectivele specifice:
1. Identificarea relației dintre structura personalității unei persoane și structura personalității părinților în vederea stabilirii influențelor parentale pe anumite dimensiuni
2. Identificarea relației dintre stilul relațional al unei persoane și trăsăturile de personalitate ale acesteia
3. Identificarea relației dintre stilul relațional al unei persoane și modul în care aceasta și-a perceput părinții, partenerul actual și cel ideal de cuplu
4. Identificarea relației dintre tendința spre depresie a unei persoane și acceptarea propriei persoane
5. Identificarea relației dintre trăsăturile de personalitate ale unei persoane și alegerea partenerului de cuplu actual și ideal
4.4. Ipoteze
Gradul inițial de compatibilitate. Cu cât acesta este mai mare, cu atât cuplul este mai stabil. Diferențele mari dintre soți duc la disoluția cuplului.
Experiența premaritală. Cu cât aceasta este mai bogată, cu atât crește riscul disoluției cuplului. O experiență relațională redusă determină un nivel mai scăzut de așteptări, și, deci, posibilitatea unei satisfacții maritale mai
mari.
Evoluția relației de cuplu:durata cunoștinței cu soțul înainte de căsătorie. Cu cât aceasta este mai redusă, cu atât crește instabilitatea cuplului; durata căsătoriei. Cu cât aceasta este mai mare, cu atât scade riscul disoluției cuplului.
Interacțiunea în cadrul cuplului. O interacțiune mai intensă favorizează stabilitatea cuplului. Această interacțiune se poate pune în evidență prin: prieteni comuni, activități comune, timp liber petrecut împreună, sprijin material, etc.
Schimbul psiho-social. Cu cât există un sentiment de dezechilibru, de dezacord referitor la principalele domenii ale vieții de familie, cu atât crește riscul disoluției, fapt indicat de: distribuția inechitabilă a sarcinilor în casă, dezacorduri în ceea ce privește casa, etc.
Abilitatea relațională. Cu cât aceasta este mai scăzută, cu atât crește riscul instabilității familiei. Abilitatea relațională se manifestă în special în cazul conflictelor. Dacă soții nu posedă abilitatea relațională necesară, acest lucru se manifestă prin: comportament agresv, violent în timpul desfășurării conflictelor, strategii egoiste, individualiste de rezolvare a conflictelor, sentimente și emoții negative, distructive pentru persoana însăți dar și pentru cuplu, post conflict.
4.5 Eșantion
Eșantionul cuprinde un număr de 24 de persoane, adică 12 cupluri, din care 6 sunt căsătorite și 6 necăsătorite. Vârsta subiecților este cuprinsă între 18 și 55 de ani. Singurul criteriu de selecție a lotului a fost condiția de a se afla într-o relație de cuplu în momentul completării chestionarelor. Examinarea a avut loc în orașul Târgu-Mureș.
4.6 Probele psihologice utilizate
Scară de autoevaluare – satisfactie
Scala adaptării maritale DAS
Scala de personalitate Eysenck
Scala dymond
SINTEZA REZULTATELOR CERCETĂRII
Mai jos prezint o scară de autoevaluare menită să scoată în evidență sursele de satisfacție, din care ne putem inspira pentru construirea fericirii în cuplu.
Se cere să precizăm, pentru fiecare activitate, gradul de plăcere, dar și frecvența cu care am practicat activitatea respectivă în ultimele 30 de zile. Produsul acestor două numere reprezintă satisfacția obținută. Astfel, o activitate frecventă, dar nu foarte placută din punctul nostru de vedere, nu ne aduce nici un punct, așa cum n-o va face nici o activitate placută pentru care nu avem îndeajuns timp s-o practicăm. Acesta scară caută, așadar, să combine cele două dimensiuni top-dewn/de sus în jos/.
Cum se folosește chestionarul?
Notați fiecare activitate cu o cifră de la 0 la 2 pentru a descrie gradul de plăcere obținut din practicarea ei”
0 = nici o plăcere
1 = puțină plăcere
2 = multă plăcere
Procedați la fel pentru frecventa practicării în ultimele 30 de zile:
0 = activitatea nu a fost practicată în ultimele 30 de zile
1 = practicată o data până la șase dăți
2 = practicată de 7 ori sau mai mult
Aflați care este ,, cantitatea “ de satisfacție oferită de fiecare activitate înmulțind cele două numere. De exemplu, dacă ,, a ieși la aer curat cu persoana iubită “ ne face mare plăcere (nota 2), însă nu am făcut-o decât de două ori luna aceasta (nota 1). Nota satisfacției obținute este de 2×1=2. Așadar, nota pentru satisfacție poate varia de la 0 la 4.
Cum să vă calculați rezultatele ?
Faceți totalul punctelor abținute pentru fiecare dintre cele trei coloane.
Pentru primele două coloane, trebuie să fi obținut note cuprinse între 0 și 96 puncte.
Pentru cea de-a treia coloană, totalul se va situa între 0 și 192 de puncte.
Cum să va interpretați rezultatele?
Plăcere: rezultate cuprinse între 35 și 67 puncte
Frecvență: rezultate cuprinse între 27 și 71 puncte
Satisfactie: rezultate cuprinse între 34 și 110 puncte
Într-un cuplu, comunicarea este cheia funcționalității și a satisfacției indiferent de orientarea sexuală a partenerilor.
O comunicare eficientă între parteneri contribuie în mod esențial la o consonanță maritală înaltă și implicit, la satisfacția partenerilor. Cuplul între ai cărui parteneri există o bună comunicare și o puternică legătură sexuală, în care cei doi parteneri își fac timp să dezvolte această legătură, ajunge la o relație vie, plină de esență și satisfacție la toate nivelele, ajunge să-și rezolve conflictele înainte ca relația să se destrame.
Prima etapă a analizei datelor a constat în construirea bazei de date și calcularea scorurilor pentru dimensiunile scalelor adaptării maritale, eysenck și dymond.
Pentru cercetare am aplicat Scala Adaptarii Maritale DAS, construită de Spanier în 1976. Prin cei 32 de itemi această scală măsoară patru elemente, consensul diadic (înțelegerea cu privire la diverse aspecte), coeziunea cuplului (angajarea partenerilor în activități similare), împlinirea în cuplu și exprimarea afectivității.
Punctajul maxim pentru fiecare subscală este de:
0,94 pentru consensul diadic
0,81 pentru coeziunea în cuplu
0,90 pentru împlinirea în cuplu
0,73 pentru exprimarea afectivității
Am aplicat acest test la 6 cupluri căsătorite și 6 necăsătorite. Din fiecare categorie, jumătate erau împreună de peste cinci ani, jumătate de mai puțin de cinci ani.
Rezultatele cu procentele obținute de ficare cuplu sunt prezentate în tabelul de mai jos:
După cum se poate observa din tabele prezentate mai sus, cuplurile căsătorite care s-au format de peste cinci ani au punctajul mai mare la toate cele 4 subscale ale adaptării maritale.
Consens diadic
Din datele obținute de la cele 12 cupluri reiese că 33% dintre ele au un punctaj mare in ceea ce priveste înțelegerea cu privire la diverse aspecte ale vietii de cuplu, activități de făcut împreună, etc.
Coeziunea în cuplu
Un procent destul de mare, 59% din cuplurile chestionate desfășoară activitati similare împreună, iar partea și mai îmbucurătoare este că doar 8 % se situaeză cu punctajul sub 0,65, adică au mai puține activități împreună.
Împlinirea în cuplu
44% din cuplurile care au luat parte la chestionar sunt împlinite în cuplu, în timp ce alte 44% sunt destul de mulțumite de acest acest și doar 17% au un nivel de împlinire mai scăzut.
Exprimarea afectivității
70% din cupluri nu ezită când vine vorba de exprimarea afectivității față de partener. Doar 12% dintre ei au oarecare retineri cand vine vorba de acest aspect.
Mai departe am aplicat scala Eysenck la aceleasi 12 cupluri, pentru a afla care sunt legăturile dintre adaptarea la viața de cuplu și tipul de personalitate al indivizilor.
Întrebările chestionarului sunt astfel alcătuite încât să reiasă modul în care fiecare partener acționează, cum se comportâ în viața de zi cu zi și ce sentimente nutrește față de partenerul său din cuplu.
Întrebările sunt amestecate, iar evaluatorul ia raspunsurile de la intrebările de referință pentru fiecare tip de personalitate și verifică câte răspunsuri de „da” și câte răspunsuri de „Nu” au fost date.
Extraversiune
Pentru a afla nivelul de extraversiune a partenerilor se calculează câte răspunsuri de „da” la întrebările cu numerele aferente și câte de „nu” au fost date și se numără câte potriviri există.
Astfel dacă sunt până la 10 potriviri înseamnă că respectiva persoana este introvertită.
Dacă sunt între 11 și 17 potriviri atucni vorbim de un individ ambivert, iar peste 18 potriviri și până la 24 persdoanele sunt extroverte.
După ce au completat chestionarele specifice scalei eysenck, a reiesit ca 50% din cei 24 de indivizi sunt ambiverti, in timp ce procentajele intre introvertiti si extrovertiti sunt relativ apropiate, cu putin in favoarea extrovertiților.
Extrovertiții sunt cei care se manifestă deschis, vorbăreți, in timp ce introvertitii sunt mai melancolici, analizeaza orice detaliu.
Nevrotism
Pentru a se afla gradul de nevrotism s-au numărat răspunsurile cu „da” la întrebările date, pe care evaluatorul le cunoaște, care fac referire și care încearcă să scoată în evidență această caracteristică. Dacă la respectivele întrebări care vizează nevrotismul au fost date sub 10 răspunsuri de „da”, atunci vorbim de tendințe slabe de nevrotism, iar dacă au fost peste 10 răsapunsuri de „da”, atunci sunt sesizate tendinte accentuate de nevrotism la respectivele persoane.
În urma analizării răspunsurilor la chestionarele date, reiese că 75% au tendințe slabe de nevrotism în timp ce 25% prezintă tendințe accentuate spre aceasta stare.
Cercetarea de față a evidențiat diferențele semnificative dintre cele două eșantioane privind adoptarea rolului conjugal. Astfel, în cazul parteneriatelor cu durata până în 5 ani s-a observat existența unor neconcordanțe de rol. Geneza acestor confruntări rezidă în divergențele posibile între două modele de rol conjugal preluate din familiile de apartenență și aderențele partenerilor la vechile modele.
În cazul acestor cupluri disfuncționale pot fi relevate și alte aspecte semnificative:
-un nivel scăzut al comunicării și satisfacției erotice și sexuale, datorat persistenței unor atitudini negative în raport cu procreația, ca urmare a unor deficite în asumarea matură a rolurilor sexuale și parentale (teama de sarcină și respingerea ideii de a avea copii împietează major bunul mers al relațiilor conjugale având consecințe inhibitive și asupra comportamentului erotic și sexual al bărbaților, mulți dintre ei fiind tributari aceleiași concepții);
– unul sau ambii parteneri sunt extrovertiți, fiecare încearcă să se impună în fața celuilalt și mai ales la cuplurile necăsătorite care se cunosc de mai puțin de 5 ani, lupta încă se joacă pentru ierarhie.
– se remarcă o lipsă a împlinirii în cuplu și a consensului diadic în cadrul cuplurilor unde partenerii prezintă tendințe de nevrotism accentuate.
În cuplurile cu durata parteneriatului peste 5 ani s-a remarcat capacitatea de adaptare a cuplului, de a se crea și recrea continuu, ca o unitate duală, în interiorul căreia cele două personalități angajate se afirmă, se dezvoltă și se satisfac una prin intermediul celeilalte, se interasimilează și intercondiționează psihologic, cee ce conferă sens și valoare uniunii conjugale. Apariția copiilor constituie nu numai o obiectivare a resurselor creative biologice ale cuplului, cât mai ales o expresie a necesității de consens și realizare socială a acestuia.
Scala Dymond
Acelorași 12 cupluri le-am aplicat testul Dymond pentru a stabilii cum se văd partenerii între ei, ce fel de cuplu formează.
Criteriile care stau la baza Scalei Dymond, care ne permit să le evaluăm pe aceste cupluri sunt următoarele: simpatic/antipatic, cooperant/distant, relaxat/tensionat, generos/egoist, bânad/agresiv, decis/indecis.
Pentru acest test partenerii au avut fiecare de răspuns la 4 provocări:
Cum se vede fiecare pe sine?
Cum își vede fiecare partenerul?
Cum crede fiecare că e văzut de partener?
Cum crede fiecare că partenerul său se vede pe sine?
Pentru fiecare din atributele expuse mai sus, partenerii vor trebui să le asocieze o cifră însemnând nivelul în care consideră că se potriveste:
5 – foarte mult
4 – mult
3 – mediu
3 – puțin
1 – deloc
Pentru a calcula nivelul empatiei se vor compara răspunsurile de la A.-ul unuia dintre parteneri cu răspunsul de la D.-ul celuilalt. De asemenea răspunsurile de la C., ale aceluiași partener se compara cu răspunsurile de la B., ale celuilalt.
Rezultatele obținute in urma aplicării acestui test le vom prezenta în tabelul următor:
Astfel pentru femeie se calculează răspunsul la D-ul dat de femeie cu răspunsul la A-ul bărbatului.Și răspunsul de la C-ul dat fe femeie cu răspunsul dat de bărbat la întrebarea B.
Pentru bărbat se calculează D-ul dat de el, cu răspunsul la întrebarea A, dat de femeie și C-ul bărbatului cu A-ul femeii.
În primul tabel vomprezenta rezultatele obținute la prima rundă de întrebări care vizează atributele de empatic sau antipatic:
O să analizăm sub forma unui grafic creat in Excel rezultatele pentru a stabilii câți din subiecții noștri sunt ampatici, câți sunt capabili să împărtățească sentimentele celuilalt.
Rezultatele de referință sunt:
Bun empatic – 0 – 6 puncte
Mediu bun empatic – 7 – 9 puncte
Mediu empatic – 10 – 15 puncte
Mediu slab ampatic – 16 – 18 puncte
Slab empatic – 19 – 24
Cel mai mare procent este de 38 % care îi desemnează pe cei mediu-empatici. Așadar partenerii au o capacitate medie de a se identifica cu celălalt prin trăire, prin simțiri.
Empatia este o formă de cunoaștere a altuia, în special a eului social sau a ceva, apropiată de intuiție, deci, tot o interpretare a eului altora după propriul nostru eu. Doar 4% dintre parteneri sunt bun empatici, iar divergențele care au reiesit în urma testellor DAS si eysenck se confirmă. Chiar dacă vorbim de cupluri căsătorite de mai bine de cinci ani, cu copii, empatia partenerilor este încă medie. Acolo unde consensul diadic și implinireaîn cuplu lipsesc, partenerii sunt slab empatici, avand dificultăți în identificarea cu nevoile celuilalt.
Extrovertiții tind să nu se aplece prea mult spre celălalt, spre al cunoaște în profunzime, spre a se identifica cu eul acestuia.
În acest tabel vom prezenta rezultatele cumulate pentru cuplul de atribute: generos – egoist. După analiza rezultatelor vom vedea în ce categorie se încadrează aceste cupluri care au participat la chestionarul nostru.
Generozitatea este și un factor cheie pentru fericirea în cuplu, conform studiului. Cuplurile în care partenerii sunt generosi unii cu alții sunt fericite, există împlinire și coeziune între ei. Soții sunt mai fericiți atunci când fac în mod regulat efortul de a-și sluji partenerii în diverse mici feluri.
În continuare vom prezenta rezultatele obținute din cumularea raspunsurilor pentru fiecare partener, referitoare la caracteristicile de asertivitate. Adică urmărim modul în care partenerii își exprimă sentimentele și trăirile și cât sunt de fermi în ceea ce exprimă.
Asertivitatea este capacitatea de a comunica emoțional și cognitiv, clar, argumentat, fără a ne ofensa interlocutorul, dar și fără a ne reprima emoțiile și părerile. Reprezintă capacitatea de a ne exprima cu ușurință punctul de vedere și interesele, fără anxietate și fără a le nega pe ale celorlalți.
Pentru a putea comunica asertiv este necesar să avem o bună relație cu noi înșine și o atitudine de respect față de ceilalți. Atunci când suntem foarte îndrăgostiți ne simțim împliniți și mulțumiți. Suntem mai binevoitori atât cu noi înșine cât și cu ceilalți. Suntem mai toleranți, mai transfiguratori și mai generoși. Acceptăm mult mai ușor puncte de vedere diferite de ale noastre. Cuplurile unde există asertivitate, unde tronează generozitatea sunt cele unde există și împlinire și respect. Proporțiile sunt împărțite asemănător cu cele prezentate la celelalte caracteristici, semn că în cuplurile căsătorite, de mai bine de 5 ani s-au instaurat perfect legăturile emoționale și partenerii se cunosc mai bine și sunt mai apropiați unul de celălalt.
În continuare o să prezentăm tabelul cu rezultatele cumulate din dreptul întrebărilor ce țin de toleranța partenerilor de cuplu:
Toleranța este cheia anilor de căsătorie mulți și fericiți pentru cuplurile studiate. Tolerantul este cel capabil să se accepte pe sine și să accepte persoana de lângă el/ea așa cum este. Intoleranța a devenit un motiv foarte vehiculat în cazul divorțurilor. Extravetiții au tendința să nu fie toleranți cu persoanele de lângă, deoarece reacționează repede, se enervează la fel și nu stau sî mediteze sau să se gândească mai bine la consecințe sau la repercursiunile pe care le-ar putea avea atitudinea lor.
Vom prezenta mai jos punctajele cumulate la întrebările legate de sine și de partener, cu privire la atitudinea avută în cuplu, relaxată sau tensionată a fiecarui partener, lucruri ce influențează automat relația și viitorul acesteia:
Relația maritală trece uneori prin momente de tensiune, care se pot transforma sau nu în momente de criză, în funcție de modul în care sunt abordate de cei doi. Se observă că în cuplurile unde nu există împlinire, unde partenerii sunt introvertiți și nu își exprimă deschis sentimentele, tesniunea planează în cuplu și problemele întârzie să se rezolve, tocmai din cauza faptului că nu se comunică suficient, că nu există toleranță, că uneori se comunică într-un mod nonasertiv și partenerii se simt dați la o parte, frustrați.
Concluzii
În acesta lucrare am încercat să prezint aspectele pozitive cât și cele negative ale unei relații în doi, bazându-se pe aspectele relațiilor de gelozie, comunicare, satisfacție și atașament.
Realizăm că pe măsură ce societatea devine tot mai tehnologizată, nu putem să nu simțim că mediul în care trăim este tot mai puțin personal. E natural să căutăm relații calde și personale care să compenseze acest lucru. Ca o consecință, o temă de actualitate este nevoia oamenilor pentru legături tot mai strânse.
Este important ca fiecare partener să aibă un sens al identității personale (versus contopire), devotament, apartenență sau parteneriat (versus dezangajare) și credința că celalalt e devotat relației, la un nivel oarecum similar. Fară un sens al egalității în acest domeniu, încrederea va rămane relativ scăzută, precum și comunicarea, iar dorința de a face celuilalt dezvăluiri pe anumite subiecte considerate vulnerabile nu va exista. Implicațiile pe tema sexualității sunt evidente. Fară un nivel suficient de identitate de sine și devotament față de relație, mulți parteneri sunt incapabili sau nu vor să expună durerile lor, stânjenelile, sau lucrurile de care se simt rușinați sau să încerce să-și schimbe comportamentele când acestea ar putea duce la eșec sau la mult temutele – abandon și ridiculizare.
Dacă la început partenerii unui cuplu nu-și fac probleme față de gelozia unuia dintre ei, apare ulterior o încărcare, o tensiune, care va releva adevarata greutate a trăirii unei astfel de situații. Iar cei care fac parte din tagma geloșilor se aleg de obicei cu punerea în fapt a acțiunii pe care doar au banuit-o, pentru simplul motiv că partenerul sau partenera urmarit/ă se va sătura de acuzele aduse pe nedrept. "A, e un pic gelos… lasă ca asta e bine!". Greșit abordată problema, greșită și prima soluție. Din punct de vedere psihologic gelozia astfel manifestată ne determină să ne gândim la cât de slab este ego-ul celui gelos și cât de tare este supra-eul aceluiași individ. Dacă există o strategie psihoterapeutică, atunci cu siguranță ea trebuie folosită în prezența unui partener gelos. Acestui partener gelos putem să-i propunem să observe care sunt beneficiile dar și costurile geloziei… și să se mai gandească. Nu este ușor, dar o soluție nouă poate netezi calea spre înțelegere și recapătarea încrederii în celălalt. Cuplul crește împreună și daca această dezvoltare include atenție și mai ales dispoziție de ascultare reciprocă s-ar putea ca la un moment dat chiar și gelozia să dispară, fiind epuizate zvonurile.
Dacă partenerii percep mariajul ca echitabil, acest lucru duce la satisfacție. Satisfacția maritală suferă o depreciere la apariția primului copil atunci când femeile se simt copleșite. În cazul în care soții nu le împărtășesc grijile și munca, rezultatele sunt uneori devastatoare.
Printre cuplurile căsătorite, femeile în general tind să fie mai satisfacute de mariaj atunci când partenerii vorbesc des despre propria relație.
Un alt factor important este felul în care cuplu face față conflictului și mâniei. Lipsa comunicării, apariția bruiajelor și blocajelor în comunicare, remarcile dureroase aparute în cazul unui conflict pot duce la destrămarea cuplului. Chiar dacă nu e singurul factor, comunicarea eficientă, directă și empatică poate fi cheia unui mariaj fericit.
Pentru a comunica bine, în primul rând trebuiesc acceptate limitele acestei comunicări. Prea multe cuvinte, chiar daca nu sunt reproșuri, invadează spațiul celuilalt. De asemenea, ele duc la îndepartarea misterului, care e dintotdeauna sursa dorinței. Cheia nu este, deci, a spune și a înțelege tot, cât mai ales convingerea ca ne-am putea spune totul și ca am putea înțelege totul la partener.
Bibliografie
; Mignot, X. – "La communication", Paris, Ed. Nathan, 1991;
Chelcea, Septimiu, coordonator, 2005, Comunicarea nonverbală: gesturile și postura, Editura Comunicare;
C.Northcote-Parkinson, La loi de Madame Parkinson, R. Laffond, 1969;
Corneau, G. (2006), Psihologia relației de cuplu, Ed.Humanitas, București;
Daniel Sevignz – Tehnici de concentrare, Polirom, 2000;
Dinu, Mihai, 2004, Fundamentele comunicării interpersonale, Editura, Bic All, Timișoara;
Dolto, F. (2005), Sexualitatea feminină, Ed.Trei, București ;
Gray J, Bărbații sînt de pe Marte, femeile sînt de pe Venus, Ed. Vremea, București, 1998;
Iluț, P. (1995) Familia-cunoaștere și asistență, Ed.Argonaut, Cluj-Napoca;
J. Salome, Parle-moi, j’ai des choses a te dire, Les Editions de l’Homme, Quebec, 1982 (tradus în românește de Angela Cismaș, Vorbeste-mi, am atâtea să-ți spun, Curtea Veche, Buicurești, 2002);
Leleu, G. (2003), Cum să fim fericiți în cuplu, Ed.Trei, București;
R. Barthes, Fragment d’un discours amoreux, Seul, 1977;
P.P. Neveanu – Dicționar de psihologie, București, 1978;
Revista de psihologie, 2000;
Leleu, G., (2006), Cartea Dorințelor, Editura Trei, București;
MARE, V. – "Comunicare și limbaj", Revista de Psihologie, 1, 1985;
Mitrofan, I. (1998), Cuplul conjugal – armonie și dizarmonie, Ed.Științifică și enciclopedică, București;
Mitrofan, I ., Mitrofan, N. (1996), Elemente de psihologie a cuplului, Ed.„Șansa”, București;
Moreau A. (2006), Dragoste și sexualitate, Ed.Trei, București ;
Rășcanu, Ruxandra, (2002), Psihologie și comunicare;
Rich, H .Kravitz, M. (2006) Căsnicia perfectă, Ed.Teora. București;
Van Pelt, N. (2006), Secretele comunicării, Ed.Viață și sănătate, București;
Wald, Lucica, 1973, Sisteme de comunicare umană, Editura științifică, București;
ZLATE, M. – "Omul fațã în fațã cu lumea", București, Ed. Albatros, 1988.
=== cce8e36441e5b9bc5adfe4414396dbc581b5be2d_79961_1 ===
Introducere
Capitolul 1. Dependența emoțională provenită din copilărie
Familia – Structura familiei, tipuri de familii
1.1 Familia. Definiție. Cadru general
1.2 Subsistemele familiale
1.3 Tipuri de familie
1.3.1 Tipuri de cupluri și diversitatea interculturală a dragostei
1.3.2 Teorii cu privire la cuplu și familie
1.3.3 Atracția interpersonală
1.4 Copii singuri la părinți
Capitolul 2. Comunicarea în cuplu si gelozia
2.1 Rolurile comunicării
2.1.1 Strategiile comunicării constructive
2.1.2 Strategiile comunicării distrucrive
2.2 Autopercepția, autoprezența și autodezvăluirea
2.2.1 Autopercepția, autoprezența
2.2.2 Autodezvăluirea
2.3 Empatia în comunicare
2.4 Conflictul – formă de comunicare în cuplu
2.5 Formele și stadiile geloziei
2.6 Rolul geloziei în cuplu
2.7 Aspecte ale geloziei conjugale
Capitolul 3. Atașamentul în cuplu si influența asupra comportamentului
3.1. Tipuri de atașament în cuplu
3.2. Importanța atașamentului în relațiile afective intime
3.3 Apariția comportamentului deviant
Capitolul 4. Satisfacția (definiție, noțiuni introductive)
4.1. Satisfacția partenerilor și capacitatea de comunicare în relația de cuplu
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dependența Emoțională de Partener (ID: 113631)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.