Dependente Si Interdependente

DEPENDENȚE ȘI INTERDEPENDENȚE…

DEPENDANCES ET INTERDEPENDANCES

Gheorghe VĂDUVA

Rezumat

Suntem independenți, dependenți sau interdependenți? Cât din noi mai este al nostru și cât din noi este condiționat de alții? Cum suntem noi la răscruce de gânduri, cogniții și civilizații? Mai aveam oare puterea, motivația, conștiința și interesul de a fi și a rămâne noi înșine? Putem oare fi altceva decât datori și consumatori, într-o civilizație a banului și a consumului? Ne mai putem oare întoarce vreodată la izvoare? Sau izvoarele noastre, din cauze ancestrale, au devenit efecte? De unde ar rezulta că, din cunoașterea sau anticiparea efectului, se extrage, deopotrivă, cauza acțiunii și parcursul ei. Cu alte cuvinte, izvoarele noastre nu mai sunt în trecut, ci în viitor… În această lume a translatării izvoarelor în efecte și a efectelor în cauze, mai putem oare avea identitate? Sau identitatea noastră constă în interdependențe?

Cuvinte-cheie: interdependențe, condiționări, inter-conflictualitate, echilibru, alienare

Résumé

Sommes-nous indépendants, dépendants ou interdépendants ? Combien de nous reste le nôtre et combien de nous est conditionné par les autres ? Comment sommes-nous aux carrefours des pensées, cognitions et civilisations ? Avons-nous de plus la puissance, la motivation, la conscience et l’intérêt d’être et de rester nous-mêmes ? Pouvons-nous, vraiment être une tout autre chose que d’être des débiteurs et consommateurs dans une civilisation de l’argent et du consume ? Pouvons-nous vraiment revenir jamais aux ressources ? Ou nôtres ressources, de cause des causes ancestrales, on devenu des effets ? D’où, on résulterait que, de cogniscience et de l’anticipation de l’effet, on extrait, en même temps, la cause de l’action et son parcours. Autrement dire, nos ressources ne sont plus dans le passe, mais dans l’avenir. Dans ce monde de la translation des ressources dans des effets et des effets en causes, pouvons-nous encore avoir de l’identité ? Ou notre identité c’est des interdépendances ?

Mots-clefs: interdépendances, conditionnassions, inter-conflictualité, équilibre, aliénation

1. Independențe, interdependențe sau dependențe ?

Marile probleme ale lumii sunt invers proporționale cu grijile de fiecare zi ale omului mărunt, trebăluitor, sclav al trebuințelor lui minuscule, dar și cu problemele la fel de numeroase ale marelui om, ale omului infinit, unic și irepetabil pe Terra și în Univers, și, la urma urmei, ale fiecăruia dintre noi. Nu cred că ne pasă prea mult de programul de înarmare al lui Putin, de discursurile adaptative ale lui Obama, de încrâncenarea în impunerea austerității în spațiul european a doamnei Angela Merkel, de economia socială sau socialistă de piață a Chinei, dar care realizează performanțe uluitoare, de petele din Soare sau de soarta unui nou roboțel trimis de NASA pe Marte. Nu ne pasă nici măcar de programul HAARP al americanilor – subiect încă de senzație și de uimire în fața capacităților create de om de a se amesteca în rolurile, rosturile și efectele radiațiilor cosmice de înaltă frecvență și a efectelor lor asupra ionosferei și nu numai –, de numărul și calitatea exoplanetelor descoperite de om pe cer sau de cerul care, adesea, se coboară furios pe pământ. Chiar dacă toate acestea ne afectează masiv și intempestiv viața și se constituie într-o sabie ultramodernă a lui Damocles suspendată deasupra civilizației noastre, toate sunt, într-un fel, înafara noastră, ca un dat și nu se prea sinchisesc de ce vrem sau nu vrem noi, furnicile planatei. Ei, și? Ce am putea noi, niște muritori nevolnici, să facem împotriva acestor valuri uriașe pe care nici nu le putem vedea, nici nu le putem înțelege? Nimic. Sau mai nimic.

Ne pasă însă de creditul de la bancă, pe care abia putem să-l rambursăm, de locul nostru de muncă devenit din ce în ce mai nesigur și mai al altora, de medicamentele de care suntem, cu toții, tineri și bătrâni, tot mai dependenți, așa cum suntem strâns legați de bănci, de dobânzi, de reclamele stupide și agasante de la televizor, de o subcultură agresivă, violentă și pestilențială, de telenovele, de filmele de groază, de lipsa valorilor autentice din cultură, de căldura infernală a verii și de frigul capricios al iernii, de atacurile deșănțate ale altora la adresa valorilor naționale și a dreptului nostru la pământul pe care ne-am născut și la resursele lui, la gând și la cuvânt. Nu ne pasă prea mult nici de ce fac, când și cum fac ce fac sau ce nu fac politicienii români – unii dintre ei puși pe căpătuială, lacomi și abjecți în toate sensurile cuvântului – din sfânta noastră țară, de cele mai stupide performanțe realizate vreodată în România în ceea ce privește cedarea la alții a aproape tot ceea ce este românesc. În acest amalgam de criminalități și stupizenii cât inelele lui Saturn, omul obișnuit, omul care încă mai are un loc de muncă, dar și cel care nu-l mai are, omul-cetățean-român rămas încă în România și omul-cetățean-român plecat și, deopotrivă, alungat din România, pentru a-și găsi un loc de muncă pe meridianele Europei și ale lumii, de cele mai multe ori slugărindu-i pe alții, nu are aproape nicio șansă să se întoarcă la demnitate, la bunăstare, la liniște și la o viață normală, la el acasă. Aproape unica lui șansă – chiar dacă este un om educat și foarte bine instruit – a mai rămas doar aceea de a fi dator, slugă, un mic robot (dacă are calificările necesare) și o frunză în vânt. Șansa românului de rând, astăzi, într-o lume a tuturor posibilităților și a tuturor șanselor, este neșansa de a fi ajuns aici, în acest punct de reînrobire națională pe termen foarte lung. Dealtfel, așa cum bine știm, n-a prea avut mai deloc, în îndelungata sa istorie, o astfel de șansă. Iar atunci când a avut-o (cât a avut-o), mai-marii lumii, în cârdășie cu mai-marii țării, l-au adus rapid la condiția sa umilă de cap plecat, de slugă și de sclav. Casa lui cu flori în pridvor din România nu mai există, mai exact, a devenit o casă fluidă – când aici, când în altă parte –, pe care bietul om și-o cară (virtual, desigur), ca melcul, oriunde mai poate găsi, contra unei munci de sclav, contra propriei sale robii, un colț de pâine pentru el și familia lui. Comunismul i-a dat și i-a luat iluzia de libertate, transformându-l în slujbaș necondiționat al statului („pământul este-al celor harnici, cei leneși plece unde vor”, dar statul nu era națiunea, cum se scria prin textele de-atunci, ci doar cei care confiscaseră națiunea, chiar în numele libertății ei), capitalismul, revenit agresiv pe moșia acestui popor și în casa lui, i-a condiționat și mai teribil condiția de libertate, îndatorându-l pentru toată viața la bănci, la patron, la străinătate și dându-l pur și simplu afară din casa lui, dată la alții rapid, imediat, precipitat, direct și necondiționat. Luați voi, străinilor și ajunșilor, casa mea la care am muncit patru mii de ani și, dacă sunteți amabili, acceptați ca, în schimb, să-mi acordați permisiunea de a vă fi, vouă, stăpânilor mei, toată viața mea, slugă umilă, de a-mi recunoaște sărăcia, neputința și condiția de sclav, de a vă spăla pe picioare și de a vă sluji necondiționat câte zile voi mai avea…

Asta s-a dorit și asta se dorește de la noi. Să spunem și chiar să credem aceste cuvinte. Să le luăm ca pe un modus vivendi. Și chiar le-am luat. Deja 40 la sută din pământul țării este vândut la străini… Iar ajunșii din România, în schimbul ajungerii lor și ungerii lor în posturile în care au ajuns (unii, prin votul nostru, alții furând votul nostru și ajutați masiv de către cei ce se ocupă cu o astfel de ajutare), dau, în continuare, totul. Austria mai are puțin și rade toate pădurile de pe pământul românesc, în timp ce, la ea acasă, este interzis să te atingi și de un singur copac, dacă n-ai motive foarte serioase și aprobare de la împărăție să o faci. Un intelectual din Reghin, fost șef de secție sau director al unui departament de la C.P.L. Reghin, Orașul Viorilor, de unde și eu mi-am cumpărat, în 1984, cele mai bune schiuri pe care le-am avut vreodată, cu care merg și azi pe pârtie, îmi spunea că îl doare sufletul când, pe sub fereastra sa, trec zilnic, spre Austria, tiruri uriașe încărcate cu lemn amputat din pădurile Românei. Tăierea pădurilor, în afară de faptul că lipsește România de una dintre bogățiile sale naturale imense, duce la schimbarea regimului pluvionar, deci a climei, mai ales dacă procentul pădurilor care mai rămân coboară sub 26 la sută. Imperiul austriac a revenit în forță. Lui îi aparțin o parte însemnată din resursele energetice ale României, ale poporului român, băncile lui fac profit în România, produsele lui se vând pe toate piețele din România, în timp ce produsele românești devin, din ce în ce mai mult, o raritate. S-a ajuns la una dintre cele mai mari absurdități de când există România și pământul românesc: România, care are unul dintre cele mai fertile pământuri din Europa, importă 70 la sută din produsele sale alimentare. Precupeții din piețe își fac un titlul de mândrie din a afișa, pe tarabele lor, spre exemplu: „Avem roșii românești”. Ca și cum roșiile românești ar fi aduse cu rachete spațiale de pe o altă planetă. Cu 30 de ani în urmă, roșiile românești se vindeau și pe piețele de la Viena și chiar se făcea coadă la ele. Acum… roșiile românești nu mai există. Toate au devenit… cartonate, lipsite de calități nutritive și chiar neconsumabile. De-a lungul anilor, printr-o politică criminală, autoritățile române au acceptat, au încurajat, au susținut și au întreținut invazia, printr-o concurență neloială, a produselor străine pe piața românească, până când România, al cărui sol este capabil să hrănească lejer 80 de milioane de oameni, a fost pur și simplu sufocată de produse agricole străine din Turcia și de pe piața europeană de foarte proastă calitate.

Nimănui nu-i pasă, iar sedentarul român nu crâcnește, pentru că n-a crâcnit niciodată în istorie. Totdeauna și-a aplecat grumazul și a purtat cu smerenie jugul. Mă mir cum de nu a dispărut până acum din istorie și de pe pământul pe care i l-a dat Dumnezeu cu mii de ani în urmă.

Aceasta este drama ancestrală a acestui popor al nostru, adus totdeauna de alții și de cozile lor de topor la condiția de sclav la străini, la alogeni și la trădătorii autohtoni în propria sa casă. Doar atunci când s-a ivit un Ștefan cel Mare și un Mihai Viteazul, s-a trezit și el din amorțire. A pus mâna pe arme și a făcut zid la porțile creștinătății, în apărarea valorilor acesteia. În cele două Războaie Mondiale, s-a alăturat celor care i-ar fi garantat întregirea neamului, iar în cel de al treilea – Războiul Rece – a încercat, după plecarea trupelor sovietice, să-și refacă, așa cum s-a putut și cât s-a putut, demnitatea națională. O demnitate pe care au redistrus-o pungașii și leprele post-decembriste din România, cozile de topor ale celor care abia așteptau să resubjuge sfânta noastră țară.

Acum, în această epocă, presiunile asupra lui, asupra acestui popor român, sunt și mai mari. Oferta de dincolo de hotare pentru creiere i-a orbit aproape pe toți. Aproape toți cei care reușesc, fie și vremelnic, anumite performanțe în procesul de învățare, visează să devină mari cercetători, mai profesori, mari oameni de știință, mari artiști nu în România (pentru că în România nu te recunoaște nimeni), ci în America sau în marile capitale europene. Dacă rămâi aici, vei fi un nimeni cu diplomă de studii superioare, chiar un șomer, dacă te duci acolo, la pomul lăudat, este foarte posibil ca, dacă ai cap și foarte mult noroc, să ajungi departe… Ceea ce este, desigur, foarte adevărat.

Intrarea României în NATO și în Uniunea Europeană trebuia să aducă securitate, libertate și, evident, prosperitate poporului român. N-a adus nimic. Unii dintre militarii români și-au pierdut viața prin teatrele de operații ale lumii, în timp ce, în țară, armata a fost profesionalizată (fără modernizarea înzestrării), redusă de la peste 300.000 de militari la 75.000, industria de apărare distrusă, gradele militare umilite și acordate drept recompensă cui le-a vrut și cui nu le-a vrut. S-a ajuns la enormitatea ca un civil, un fost subofițer sau un fost soldat fruntaș să primească gradul de general, iar un proiect de lege inițiat de vreo 32 de parlamentari prevede ca toate gradele militare să poată fi vândute cui vrea să le cumpere, contra unor sume de bani care să consolideze bugetul de apărare, întrucât, vezi Doamne, țara nu are bani. Nu are, de vreme ce toți banii țării – cei existenți în băncile românești rase imediat după 1989 de pe suprafața pământului, pentru a face lor invaziei băncilor străine, și cei realizați prin truda nației – au intrat în buzunarele mafioților și ale unora dintre politicienii corupți ai României. Americanii, partenerii noștri strategici, în loc să ne ofere, contra-cost, câteva escadrile de F-35, ne-au facilitat achiziționarea unor avioane second hand de la portughezi – bune și acelea –, dar pentru niște umili, pentru niște neica nimeni, nu pentru o țară care a fost printre primele din lume care a avut aviație, care a avut o industrie aeronautică ce putea deveni chiar performantă, dacă se ocupa cineva din conducerea țării și de așa ceva și nu doar de înstrăinarea și devalizarea patrimoniului național. Desigur, unii și, din păcate, destul de mulți dintre cei aleși de poporul român în funcții importante de conducere a României, fie că n-au avut habar de ce se întâmplă, fie că nu le-a păsat nici de industria de apărare, nici de industria metalurgică, nici de cea minieră, nici de agricultură, nici de învățământ, nici de cultură, nici de patrimoniu, nici de rezervele energetice strategice, nici de nimic, în afară de propriile lor buzunare, s-au comportat ca niște copii cărora li s-a dat o jucărie nouă: aceea de a fi la putere și de a fi băgați în seamă de Occident… Și chiar dacă le-ar fi păsat – pentru că nu toți politicienii sunt inculți, hoți, pungași de drumul mare, corupți și criminali –, tot n-ar fi avut vreo șansă, întrucât malaxorul cu care am fost extrași cu forcepsul din condiția noastră și aruncați în grădina cu deșeuri a altora toacă și pustiesc patriotismul, demnitatea, responsabilitatea și sufletul.

Faptul că milioane de români au plecat din țară peste hotare în căutarea unui loc de muncă pentru a supraviețui, în timp ce locurile lor de muncă din România au fost pur și simplu distruse odată cu industria, cu agricultura, cu învățământul, cu cultura, nu este unul oarecare, ci efectul unui război cumplit dus împotriva României, deopotrivă, din afara țării, de către toți cei interesați de supunerea României, și din interiorul țării, de inconștienți, de trădători și de cozile de topor ale marilor corporații care vor să distrugă complet elementul național, desigur, acolo unde le merge… Și, în România, le-a mers și le merge din plin, pentru că românescul îndobitocit chiar a crezut sloganul afișat de ei pe toate ecranele că așa e bine…

Bravos, Națiune!

Prostiile uriașe ale celor care au condus și conduc țara, bătălia lor absurdă și ticăloasă, cu orice preț, pentru putere și influență, imoralitatea crasă, aroganța nemăsurată, ca și cum faptul de a fi ales ar fi un drept sacru al lor și numai al lor, și nu o obligație excepțională, de înaltă onoare, zidurile pe care și le-au ridicat în jurul cetății puterii, neînțelegerea fenomenelor și proceselor din lume și din societate, necunoașterea interesului strategic vital al țării sunt caracteristici comune ale majorității celor care ajung în parlament, în guvern, la Președinție, la primării, în consiliile locale și în întregul aparat birocratic. Iar omul de rând trebuie să plătească, fără crâcnire, absolut tot: luxul lor exorbitant, vilele în care unii dintre ei locuiesc (ca și cum, înainte de a fi aleși, n-ar fi avut case), deplasările lor absurde unde vor, când vor și cum vor, la care se adaugă serviciile (privatizate sau nu) de care ar trebui să beneficieze bietul om contra a tot felul de asigurări obligatorii care-i golesc sărăcăciosul lui buzunar: consultațiile la medic, sutele de taxe care înjumătățesc bruma de salariu – cel mai mic din Europa –, locul de parcare, tot felul de timbre, tot felul de caziere – inclusiv cazierul financiar –, tot felul de impozite, ca să nu mai vorbim de jaful de la pompele de benzină și motorină, unde patronii fac ce vor și cum vor ei cu prețurile carburantului, într-o țară a petrolului și a gazelor naturale, care a fost cândva prima dintre primele în ceea ce privește petrolul, industria petrolieră și știința exploatării și prelucrării petrolului…

Tot ce am avut a fost distrus. Tot ce n-a putut fi distrus a fost vândut rapid, ca să scăpăm de povara oricărei avuții. Tot ce am știut am uitat. Tot ce am creat am dat la alții. Toate cuvintele care se spun și pe care le spunem noi înșine despre noi sunt de dispreț, de ură, de furie, de neputință, de păgubiți, de umiliți, de sclavi care-și acceptă umilința și soarta. Așa cum sunt și cele pe care le scriu eu aici, cu durere și revoltă. Nouă nu ne-a mai rămas decât condiția umilă de popor migrator prin Europa, de săraci lipiți pământului (dar nici pământului, pentru că și pe acela l-am vândut pe… gratis la alții), de măturători, de slugă în casă, de infirmieri, de femei de serviciu, de muncitori necalificați sau de meșteri deosebiți, plătiți însă, acolo, la ei, în curțile lor, doar cu jumătate din salariile englezilor, italienilor, spaniolilor, nemților, austriecilor, francezilor și ale altor categorii profesionale din țările respective, în care românii au emigrat cu milioanele, alungați din țară în ultimul sfert de veac de o conducere absolut criminală.

E drept, creierele din România și de pretutindeni găsesc, în marile metropole occidentale, toate condițiile pentru a produce cogniție, inteligență, găsesc și salarii cu totul deosebite, de mii și chiar de zeci de mii de euro și de dolari. În țara lor de origine, adică în umilita noastră Românie, ajunsă în coada Europei, așa ceva nu este posibil, atât datorită ticăloșiei conducerii și birocratismului deșănțat, legilor care favorizează infractorii, cât și presiunilor uriașe care vin din afară. Acest lucru va aduce marilor metropole occidentale totdeauna cunoaștere, inteligență creativă, libertate și, mai ales, prosperitate. În jurul acestor metropole, se va grupa, în continuare, spuma calităților umane luate de pretutindeni, inteligența, bogăția, excelența și, pe această bază, puterea. Desigur că asemenea centre și marile puteri care le-au creat le susțin și le întrețin vor promova și chiar vor impune totdeauna, inclusiv prin forța armelor, libera circulație, dreptul oricărui om din această lume de a se stabili unde dorește el pe planeta Pământ etc. etc. Ei, și ce dacă asupra Occidentului s-a declanșat și se va menține și în continuare un adevărat exod al populațiilor care migrează de peste tot în căutarea unui loc de muncă? La urma urmei, această masă enormă de emigranți constituie sterilul din care se extrag diamantele. Nu poți avea diamante, decât cu prețul excavării și prelucrării milioanelor de tone de steril… Occidentul își asumă această trudă. Migrația creierelor este esențială pentru Occident. În fond, întregul concept civilizațional occidental se fundamentează pe efectele benefice lui ale migrării continue a populațiilor spre Vest, în sensul mișcării soarelui. Occidentul, de fapt, așa s-a și format. El nu este sedentar, ci s-a format din sedentarizarea populațiilor migratoare, mai întâi în vestul continentului european, apoi, peste ocean, în America, prin migrația celor mai curajoși din Occidentul European. Așa a fost mereu și, probabil, tot așa va fi și în continuare. Fără sângele proaspăt al acestor oameni curajoși, foarte inteligenți și foarte întreprinzători, care vin în Occident dinafara Occidentului, Occidentul va muri. Or, se știe, el n-o să moară niciodată, pentru că totdeauna populațiile vor migra spre Vest, așa cum migrează păsările călătoare după soare. După opinia noastră, nici globalizarea nu va stopa acest proces ci, dimpotrivă, îl va accentua și mai tare, întrucât procesul migrator va avea loc în cadrul aceluiași areal, în cadrul aceluiași concept cognițional. În fond, și lumea, ca oricare sistem dinamic și complex, tinde spre entropie zero, adică spre o omogenizare care, în cele din urmă, va duce fie la o schimbare radicală, deci la o nouă devenire, fie la dispariția omenirii.

Ciclul mișcării populațiilor ar putea fi reprezentat de următoarea schemă simplă, în trei faze:

1. Deplasarea selectivă și filtrată spre Vest a populațiilor din marea platformă geofizică euro-asiatică și generarea Vestului de sinteză (actuala civilizație occidentală);

2. Deplasarea fizică, culturală și cognitivă trans-atlantică agresivă a Vestului european și generarea civilizației de azi a Americii și Australiei;

3. Deplasarea cognitivă, îndeosebi tehnologică și informațională, trans-pacifică a Americii de Nord spre Orientul Extrem și generarea, mai exact, influențarea renașterii tehnologice și informaționale îndeosebi a Japoniei, unde s-a găsit mediul cel mai prielnic, japonezii, ca și chinezii, fiind aparținători ai unei culturi străvechi și având vocația detaliului.

Desigur, acesta a fost fluxul principal care a generat civilizația occidentală ofensivă-agresivă de azi. Există însă zone civilizaționale – cum sunt cea niponă, cea sinică, cea hindusă, cea musulmană, cea arabă și chiar cea africană – care nu s-au mișcat de la locul lor, dar care, deși și-au păstrat principalele valori caracteristice propriilor culturi, au beneficiat masiv de progresele civilizației tehnologice și informaționale, ale civilizației cognitive, care devine din ce în ce mai mult civilizația planatei, a proceselor de globalizare.

Interdependențele nu sunt încă suficient de vizibile și de benefice în aceste perioade din istoria omenirii. Ele au progresat odată cu implementarea, în toate tipurile de societate, în toate culturile și în toate civilizațiile, a efectelor cunoașterii, informației și tehnologiei. Lumea nu se mai întoarce înapoi, ci va continua să trăiască și să se dezvoltare pe fluxurile cognitive, tehnologice și informaționale ale vremii. Întoarcerea la izvoare (pentru nepierderea rădăcinilor), proces firesc și necesar pentru oameni și comunitățile lor, nu va însemna regres, ci doar re-înțelegerea, re-cunoașterea, re-justificarea și re-acceptarea pașilor făcuți, a diferenței și a specificității, pentru ca lumea să nu devină o apă și un pământ, ci să rămână așa cum a fost mereu: diversă, diferențiată, capabilă de asimilare, de creație și de tezaurizare a valorilor, îndeosebi a celor cognitive, informaționale și tehnologice. Și, mai ales, capabilă de generarea și regenerarea continuă a acelor tensiuni care impun mișcarea, creația și dezvoltarea, devenirea.

Abia în etapele mai recente ale progresului societății omenești, interdependențele au devenit foarte vizibile și foarte necesare. Societățile s-au deschis, au ieșit din autarhie și au înțeles că nu pot viețui și supraviețui decât împreună, oricât de interesate și de conflictuale ar fi relațiile dintre ele. Dealtfel, în ultimele secole ale mileniului al doilea, omenirea nu a făcut altceva decât să genereze cogniții și să construiască instituții internaționale care să managerieze relațiile și mai ales conflictualitatea dintre state, potrivit unui concept absolut necesar de securitate economică, socială, societală, națională, internațională și, la urma urmei, planetară.

Interdependențele sunt evidente: nici un stat de pe această planetă a oamenilor și a comunităților lor, fie el stat eșuat, stat marginalizat, stat normal sau mare putere autoritară și prosperă, nu-și mai poate asigura securitatea și apărarea de unul singur, nici libertatea și nici prosperitatea. De aici nu rezultă că toate statele sunt egale între ele, că au mereu aceleași drepturi și îndatoriri, că sunt veșnic unice și indivizibile, în calitatea lor de entități de bază ale civilizației Terrei, cum se scrie în ceea ce se scrie prin tot felul de legi naționale și internaționale, de carte și de constituții. Rezultă doar că primejdia este atât de mare, încât, în fața ei, nici uriașa Rusie, nici supertehnologizata SUA, nici super-protejatul Luxemburg, nici Kosovo și nici Sri Lanka etc. etc., nu pot face, singure, totul, în ceea ce privește propria lor securitate, libertate și prosperitate. Iar această amenințare uriașă la adresa fiecărui stat în parte, a continentelor și a Planetei vine nu doar din proliferarea armelor de distrugere în masă, din apariția și dezvoltarea noilor arme, bazate pe amplificarea undelor, pe efecte geofizice și geoclimatice, pe laseri, pe controlul inteligențelor, pe cogniție, ci și din calea greșită și complet primejdioasă a organizării și evoluției societății omenești, din imoralitatea, perversitatea și lăcomia auto-elitelor care, continuând s-o globalizeze, de fapt o polarizează, o fragmentează, o divid excesiv, o controlează, o subjugă, o manipulează.

Cea mai mare amenințare la adresa societății omenești și a omului fizic este tocmai această organizare, dominată de un sistem financiar autonom și speculativ, care generează, pe lângă dominanță strategică, și numeroase turbulențe, înrobiri financiare și dependențe uriașe, conflicte, războaie de toate tipurile și o perpetuă insecuritate.

În această complexitate care scapă omului obișnuit și comunității sale, interdependențele sunt, de fapt, dependențe, condiționări stricte, noi tipuri de sclavie. Omul de azi, din societatea de consum, dar și din cea care îi urmează, indiferent cum s-ar numi ea (post-modernă, corporatistă, a economiei de piață, a economiei sociale de piață, a cunoașterii, epistemologică etc.), nu este interdependent, ci dependent. Dependent de rețea, de spațiul virtual, de bănci, de patron, de instituții (care se transformă din ce în ce mai mult din servicii publice în instituții de forță autoritare și chiar dictatoriale), de stradă, de droguri și mai ales de bunul plac al celor puternici…

Noi, românii, în ultimii douăzeci și cinci de ani, nu mai suntem interdependenți, ci doar dependenți, noi nu mai avem ce da, pentru că am dat deja totul, nici ce lua, pentru că nouă nu ne dă nimeni nimic, nici unde munci, pentru că țara nu mai are decât foarte, foarte puține locuri de muncă, nici unde învăța, pentru că școala se deteriorează continuu prin incompetența managerilor ei și imixtiunea agresivă, grotescă, interesată și coruptivă a politicului incult, partizan, agresiv și arogant în sistemul educațional, prin transformarea lui într-o afacere, prin abdicarea de la funcția publică a actului educațional în una profitabilă pentru o mică sferă de oameni de afaceri etc. etc. Economia nu ne mai aparține și, astfel, am devenit dependenți de cei cărora le-am cedat-o. Sănătatea publică este atât de penetrată de interesele industriei farmaceutice străine, încât ea a devenit complet dependentă de interesele producției externe de medicamente care se vând în România la prețuri uriașe. Iar această dependență a transformat România într-o țară de bolnavi, adică de cumpărători de medicamente pe banii cetățeanului și pe cei ai statului.

Nici sistemul de securitate nu este mai breaz. Armata României a fost transformată, prin agresiunea politicului împotriva acestei instituții, într-o armată de nișă, reformată continuu, dar fără asigurarea mijloacelor de luptă necesare puterii militare. Or, atunci când reforma unei armate nu este însoțită și chiar precedată de programe de înzestrare corespunzătoare, orice act de reorganizare nu înseamnă modernizarea instituției, ci distrugerea ei. România nu mai are putere militară, ea este complet dependentă de NATO și de aliați, iar contribuția ei la misiunile Alianței – o contribuție foarte substanțială – constă în calitatea excepțională a militarilor români, în eroismul lor, în modul exemplar cum acești oameni își fac datoria prin teatrele de operații ale lumii, cu mijloacele pe care încă le mai au, cu cele pe care le împrumută de la aliați, dar și cu cele pe care și le doresc și le cunosc deja foarte bine, dar pe care nu le au, și a căror lipsă o compensează eroic printr-o pregătire foarte bună, prin devotament și prin calități umane și de luptător ieșite din comun. Dar toate aceste calități, unele dintre ele demne de pus în cartea recordurilor, nu transformă dependența în interdependență. Pentru că, în afară de un comportament excepțional în teatre și în îndeplinirea ireproșabilă a misiunilor, uneori chiar cu prețul vieții, așa cum am jurat, noi nu avem ce să oferim. Aproape toate valorile noastre românești au fost fie distruse, fie uitate, fie trecute în derizoriu, în primul rând de către cei pe care i-am ales să ne conducă.

2. Intercondiționare

Nu face fiecare țară ce vrea și cum vrea ea și numai ea pe această planetă. Niciuna dintre țări nu este chiar de capul ei, pentru că, lângă ea, frontieră în frontieră cu ea, și dincolo de ea, există alte și alte țări, tot așa, libere și independente, dar care nu pot face numai și numai ce le convine și cum le convine lor, de vreme ce ceea ce fac sau vor să facă ele nu este convenabil pentru alte țări, întrucât, cred aceste alte țări, îndreptățit sau nu, le afectează suveranitatea, independența, viața etc. etc. Însuși dreptul internațional – o suită de legi, principii, norme de comportament etc. etc. – nu este un suprastat, ci doar un contract al tuturor prin care toți se angajează ca regulile stabilite și acceptate de toți să fie obligatorii pentru toți și pentru fiecare în parte. Realitatea nu este însă totdeauna conformă cu litera dreptului intern și internațional, întrucât construcțiile financiare, economice și, mai ales securitare, nu sunt asamblări de șabloane, ci conexiuni și interconexiuni de valori perene și de interese fluide, unde se întâlnesc tot felul de situații care de care mai complexe, mai sofisticate, în toată gama posibilă, de la stupid și absurd la limpezimi de cristal… Se poate întâmpla, uneori, ca, spre exemplu, ceea ce pentru statul x reprezintă un interes vital de securitate, pentru statul y să fie, în percepția și în raționamentul acestuia, dar și în realitatea acestuia, o amenințare categorică.

Toată lumea europeană pro-americană și anti-rusă a sărit cu gura pe Putin care ar fi încălcat, în opinia acestei lumi europene pro-americane, a lumii americane și a altor lumi anti-Putin și chiar anti-Rusia (deși Putin nu este și nu poate fi toată Rusia), toate acordurile internaționale, dar mai ales suveranitatea Ucrainei și dreptul la liberă alegere a drumului pe care această țară vrea să-l urmeze și care a fost deja trasat de manifestările de la Maidan, în urma crizei declanșate de summit-ul de la Vilnius al Parteneriatului Estic din toamna anului 2013, ca fiind spre UE și spre NATO. Ceea ce este foarte corect și la îndemâna oricui să spună și să susțină, sus și tare, precum Ceaușescu în august 1968 la mitingul din Piața Palatului, că nu există nici un argument pentru invazia unei țări de către o altă țară, așa cum nu există, logic vorbind (adică după principiile logicii), nicio rațiune suficientă pentru ca drumul și opțiunile unei țări să fie condiționate de o altă țară, atâta vreme cât aceste opțiuni nu încalcă principiile de drept pe care țara respectivă le-a acceptat. Simplu ca bună ziua!

Numai că, din păcate, opțiunile unei țări sau alteia nu sunt și nu au fost niciodată simple, mai ales dacă țara respectivă nu este mare putere și cu atât mai mult mare putere nucleară, care deține jumătate din arsenalele nucleare ale lumii. Occidentul european și american spune că Ucraina este liberă să-și aleagă un drum european, americanii sunt foarte interesați de această zonă de importanță strategică pentru ei (de ce?!), iar europenii încă bâjbâie între respectarea statelor de drept, înscrisă în Tratat, și politica celor 323 de euroregiuni (care, la urma urmei, trece peste statele de drept, chiar se ridică împotriva acestora și se vrea o nouă configurare financiară, economică, politică și geopolitică prin care să se depășească bine-mersi etapa statelor individualiste, egoiste și conflictuale în favoarea unei Europe Unite, dar, desigur, dominată de mai-marii ei din toate timpurile, care sunt și principalii contribuabili la bugetul comun), marea găselniță a debutului mileniului trei. Dar, firește, Uniunea Europeană, vrea să se extindă în continuare, mai ales pe seama Estului, adică a țărilor ex-sovietice care nu sunt încă membre ale Uniunii (Belarus, Ucraina, Republica Moldova, Georgia, Armenia și Azerbaidjan), pentru că numai acolo și puțin și prin Balcanii încă ne-uniuno-europenizați pe deplin, mai există teritorii necucerite de Bruxelles. În acest sens, arhitecții geopolitici ai UE au conceput Parteneriatul Estic. Desigur, nu doar în favoarea Uniunii Europene, ci și a acestor țări care, ca și, odinioară, România, Bulgaria, Croația etc. etc., aspiră (și, pentru ele chiar este firesc să aspire) la un viitor în cadrul Uniunii Europene.

Summit-ul de la Vilnius trebuia să colecteze semnăturile liderilor acestor țări pentru un Acord care să le apropie și mai mult de UE și, în final, să le facă membre. Numai că Rusia, din umbra unui spațiu de 10.000 de kilometri de la Est la Vest, a spus: Net! Pentru că Rusia nu privește extinderea UE și a NATO ca pe o mare fericire pentru țările care au făcut parte cândva din Uniunea Sovietică (puțin îi pasă ei de fericirea sau nefericirea altor țări!), ci ca pe o amenințare extrem de gravă împotriva sa. Evident, Occidentul neagă vehement acest lucru, dar și rușii nu numai că pun la îndoială, ci și resping categoric extinderea NATO și UE spre Est, pe seama țărilor care au aparținut cândva spațiului geopolitic al Moscovei. Chiar dacă Rusia nu are nici un drept să-și construiască un spațiu geopolitic pe seama altora, în fapt, atât Rusia, cât și toate marile puteri de pe planeta Pământ, care, și ele, la rândul lor, nu au nici un drept să-și construiască astfel de spații geopolitice înaintate sau de siguranță strategică cât mai departe de hotarele lor, o fac fără nici un fel de probleme, prin politici și strategii de tot felul: mieroase, elegante, diplomatice sau, dimpotrivă, brutale, amenințătoare, perverse etc. Nici Rusia, nici Occidentul nu au intenția de a-și schimba atitudinea și de a face vreo concesie, ambele atitudini ținând de un interes major și chiar de un interes strategic vital pentru ele.

Uniunea Europeană are nevoie de astfel de extinderi pentru consolidarea arealelor sale, a spațiului comunitar, din care spațiul Shengen este și mai cu moț, mai elitist, mai de-al Occidentului, nu și de-al periferiilor (care trebuie să-și aștepte cuminți sau cumințite rândul pentru un eventual acces acolo) și pentru asigurarea accesului cât mai direct la resurse, iar Rusia consideră Ucraina, Belarus, țările caucaziene și chiar țările baltice, credem noi, ca fiind în zona sa de siguranță strategică, iar o astfel de zonă face totdeauna parte din interesul vital al unei mari puteri cu pretenții regionale și globale, chiar dacă teritoriile respective nu-i aparțin. În fond, de când e lumea, toate marile puteri, fără excepție, au avut în vedere astfel de zone de siguranță strategică (zone-tampon), situate, de regulă, în afara teritoriului care le aparține, adică pe seama altora.

Summit-ul de la Vilnius a arătat foarte clar care este, de fapt, realitatea, redeschizând imediat falia strategică Marea Neagră – Marea Baltică. La urma urmei, Ucraina și Republica Moldova n-au fost niciodată țări de sine stătătoare, ci ele au fost create ca republici unionale de către Uniunea Sovietică. Deasemenea, Crimeea nu a aparținut niciodată Ucrainei, pentru că Ucraina, cu excepția a vreo trei ani după Primul Război Mondial, nu a existat niciodată ca stat suveran și independent. Așa cum, dincoace, pe falia balcanică, creată cândva între Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic, nici Kosovo nu a existat ca stat de sine stătător, adică suveran și independent. Dar, în ceea ce privește geopolitica și politica teritorială a marilor puteri – indiferent care ar fi și cum ar fi acestea –, cărările Domnului sunt numeroase și greu de identificat și de înțeles. Desigur, nu toți rușii sunt de acord cu politica lui Putin, așa cum, dincoace, în Uniunea Europeană, nu toți europenii cred că totdeauna Bruxellesul are dreptate absolută, universală și necondiționată. Nici în Statele Unite, americanii nu sunt cu toții de acord cu politica diferiților președinți ai Statelor Unite de a domina lumea, dar cei mai mulți dintre ei o consideră îndreptățită. America este America – democrația tuturor democrațiilor, superdemocrația lumii – și, ca ea trebuie să fie toată lumea! Numai că nu chiar toată lumea dorește așa ceva.

Boris Nemțov este unul din acei ruși care n-a fost de nicio culoare de acord cu politica lui Putin. Numai că el nu caută argumente în rațiunile (uneori iraționale) ale unei mari puteri nucleare, ci în interesul electoral al lui Putin, cramponat cu toate ancorele sale de acest munte imens care se cheamă Putere. Desigur, Nemțov l-a considerat vinovat pe Putin de războiul din Ucraina și a încercat să demonstreze riguros acest lucru. Boris Nemțov nu a fost, totuși, un cercetător independent, ci un politician rus, care făcea parte din conducerea unui partid de opoziție, a partidului RPR-Parnas. După cum se știe, moscovitul Nemțov nu a putut să-și ducă până la capăt opera, întrucât a fost asasinat, chiar în acest mare oraș, capitala Rusiei. Au continuat-o însă camarazii, prietenii și colaboratorii săi. Totuși, încercarea lui Nemțov, concretizată în cele din urmă într-un raport intitulat „Putin și războiul”, pe care l-au finalizat camarazii săi, merită toată atenția, întrucât constituie încă o mărturie o modului în care o mare putere face politică azi. Noi, românii, o știm foarte, foarte bine. Am simțit-o, pe pielea noastră, în 1940, atât din partea Occidentului care a rupt din trupul țării nord-vestul Transilvaniei și l-a dat Ungariei horthiste și Cadrilaterul pe care l-a dat Bulgariei, cât și din partea Estului, adică a Uniunii Sovietice, care a dat un ultimatum guvernului României să-i cedeze Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herței. Iar Guvernul României, de dragul Europei și a propriei sale epiderme, a cedat fără luptă, deși avea diviziile pe Nistru. Așa cum cedează și azi la alții cam tot ce a mai rămas românesc din România…..

Până în ziua asasinării sale, Nemțov a adunat dovezi ale implicării lui Putin în declanșarea acestui război, iar camarazii săi, unii dintre ei cercetători de notorietate, au finalizat acest raport, prin care se avertiza că s-ar putea ca președintele Rusiei să fie chiar și acuzat de un tribunal internațional pentru crime de război. Capitolele acestui raport sunt următoarele: De ce a avut Putin nevoie de un astfel de război; Minciuni și propagandă; Anexarea Crimeii; Soldați ruși în Estul Ucrainei; Surplusul militar al lui Putin; Cine a doborât Boeingul? Cine controlează Donbassul?; Catastrofa umanitară; Costul războiului în Ucraina.

Foarte multă lume, chiar dacă nu are date concrete și dovezi clare că interesul geopolitic al Rusiei și interesul geopolitic al Occidentului se ciocnesc acolo, în Ucraina, ca și pe falia strategică Marea Neagră, Marea Caspică, intuiește cel puțin că, în această afacere extrem de periculoasă (întrucât sunt implicate, într-o formă sau alta, cele mai mari puteri nucleare ale mapamondului), se regăsește aceeași și aceeași Mărie cu aceeași și aceeași pălărie. Nu țările de rând sunt vinovate pentru insecuritatea lumii – cum se sugerează adesea –, ci interesul marilor puteri și al unor centre de putere de a realiza dominanța strategică a lumii sau măcar a unei părți însemnată a acesteia. Străduința lui Nemțov și a echipei sale de experți independenți este remarcabilă, iar raportul confirmă ceea ce, de fapt, se știe de către toată lumea: implicarea Rusiei în acest conflict. Argumentele raportului sunt numeroase, de la analizele făcute de experți la mărturii ale unor prizonieri de război, militari sau foști militari ai armatei ruse. Desigur, consemnate sau realizate de ucrainenei. Toată lumea știe că, într-o formă sau alta, Rusia este implicată în acest conflict, fie și pentru simplul fapt că, în pofida prevederilor unor tratate internaționale, și-a reanexat Crimeea. Dar există destui analiști și observatori care lume consideră acest lucru ca pe o reparație istorică a unor greșeli făcute de Uniunea Sovietică, greșeli care au defavorizat Rusia și nu numai Rusia.

Este de la sine înțeles că niște rebeli, care nu dispuneau, înainte de acest război, de o armată și de mijloace de luptă moderne, n-au devenit peste noapte niște luptători de elită, capabili să pună în dificultate armata ucraineană, o armată regulată, dotată cu tehnică de luptă de calitate și care, în plus, acționa pe teritoriul național, pentru prevenirea dezmembrării țării, motiv foarte serios pentru acțiuni curajoase, de înalt patriotism. Realitatea a arătat (și o arată și în continuare, pentru că războiul nu s-a sfârșit; chiar dacă este în vigoare și cel de al doilea acord de încetare a focului), că rebelii sunt foarte bine organizați, că dispun de mijloace de luptă cel puțin la fel de moderne ca ale armatei ucrainene, mai ales de artilerie grea, inclusiv de aruncătoare de proiectile reactive performante, pe care le folosesc cu pricepere, și chiar de mijloace moderne de combatere a țintelor aeriene la toate înălțimile, cum sunt, spre exemplu rachetele BUK. Or, minerii din Donbass nu fabrică rachete antirachetă și nici măcar tunuri antiaeriene. Această situație nu are decât o explicație: ori acești luptători au fost pregătiți din timp pentru un astfel de eventual război și dotați, tot din timp, (de către Rusia, evident), cu mijloace de luptă performante, care au trecut granița în momente oportune, or armata rusă, prin voluntari, rezerviști, forțe speciale etc., a acționat direct și foarte rapid, în momentele-cheie, echilibrând situația strategică și asigurând condițiile necesare (mai ales prin susținerea cu foc) a unei ofensive rebele. Miza acțiunii în Estul Ucrainei este una geopolitică imensă, iar soluțiile nu sunt deloc simple.

Dacă situația se va continua în acest fel, deznodământul poate fi extrem de grav. Ar fi foarte posibil ca, prin creșterea presiunilor și dezvoltarea, în Rusia, a unui concept anti-Putin, prin izolarea completă a Rusiei, să se ajungă efectiv la distrugerea acestei mari puteri (ceea ce, desigur, este foarte puțin probabil), determinând, din partea acesteia, o ripostă nucleară masivă (Rusia tocmai și-a modernizat forțele sale strategice nucleare și a trecut la reorganizarea și modernizarea celorlalte categorii de forțe armate, mai ales a Forțelor Navale și Forțelor Aeriene, dar și a Forțelor Terestre). Din acest punct de vedere, Rusia are încă foarte multe lucruri de făcut, mai ales că PIB-ul ei era, în 2014, doar de 3.565 miliarde de dolari, în creștere față de anii trecuți, dar insignifiant în raport cu cel al SUA (17.420 miliarde de dolari, în 2014) și cu cel al UE (15.568 miliarde de dolari, în 2014). În 2015, adică în acest an, potrivit datelor FMI, China va atinge un PIB de 17.600 miliarde de dolari, în timp ce SUA vor rămâne la nivelul de anul trecut, adică în jur de 17.400 de dolari.

Această realitate nu va schimba, desigur, situația strategică – SUA vor continua să domine din punct de vedere militar lumea –, dar este foarte posibil ca țările BRISC să încerce și chiar să reușească să determine un flux de presiuni pentru schimbarea actualului sistem financiar al lumii, care, se știe și se simte, este unul cămătăresc, înrobitor, speculativ și extrem de periculos. Acest sistem încearcă azi să sufoce Rusia, acest sistem lacom și distrugător a adus în sapă de lemn România, cu ani în urmă a distrus economic Argentina și, pe unde a acționat el, în loc să ajute, a prăbușit.

Intercondiționările – care, desigur, sunt specifice unei lumi moderne, civilizate – au devenit, din ce în ce mai mult, mai ales în primele decenii ale acestui secol, pentru o mare parte dintre statele lumii, inclusiv pentru România, dependențe care duc la sufocarea statelor și la falimentarea lor. Iar primele țări care cad victimă acestui sistem extrem de pervers – dar care demonstrează totdeauna, oriunde și oricui că el și numai el are dreptate, pentru că băncile au avut, au și vor avea încă pentru foarte multă vreme, doar ele și numai ele dreptate, așa cum are banul dreptate pretutindeni – vor fi cele prost conduse, cele slabe, cele care nu reușesc să pună piciorul în prag și să nu accepte dominarea altora.

În epoca globalizării – epocă necesară și firească în procesul devenirii omenirii (care poate fi una evolutivă, spre o altă stare a civilizației umane, sau una ultimă, distructivă, de ieșire din acest sistem) este confiscată, ca mai toate epocile istorice, de o mână de oameni care se erijează în managerii omenirii și fac totul ca să le fie lor bine, ca să domine, să influențeze, să conducă, să aibă putere, dacă se poate, chiar puterea absolută. Marile puteri, sistemele bancare, transnaționalele, rețelele de tot felul au pus mâna pe întreaga omenire sau pe hălci importante din aceasta și măsoară totul, dar absolut totul, prin propriul lor câștig, prin propria lor reprezentare despre ce trebuie și cum trebuie să fie și să arate lumea. De aceea, în loc să se armonizeze – așa cum ar trebui să fie în epoca globalizării –, lumea continuă să se redivizeze, să se refragmenteze, să se reostilizeze. A apărut pe firmament Statul Islamic, un proiect cel puțin absurd, la fel de fantezist și de periculos precum cel al iluminaților – un grup restrâns de indivizi de rang foarte înalt, de dumnezei ai planetei (șefi ai unor state, bancheri, șefi ai unor clanuri putred de bogate) –, care elaborează un fel de modele, de previziuni și de linii directoare pentru evoluția acestei lumi pe coordonate stabilite de ei și numai de ei, inclusiv prin posibila și necesara ucidere a câtorva miliarde de oameni, pentru a face mai mult loc pe pământ și a asigura, pentru un termen mai lung, resursele naturale ale planatei. Desigur, și ei, ca noi toți, știu foarte bine că, atâta timp cât Pământul este o planetă vie, el va produce și resursele necesare pentru ca viața să continue, iar când planeta nu va mai avea activitate geofizică și va deveni un bolovan cosmic (ce va dispărea, probabil, în cele din urmă și el, prin implozie sau prin repetarea bing-bang-ului, dar la nivelul lui, transformându-se în elementele inițiale), nu vor mai fi aceste resurse și nici viețuitoarele care să le consume. Atunci, nu va mai fi, probabil, nimic din ceea ce există azi sub semnul duratei. Pentru că și durata are o limită.

Interdependențele nu sunt însă doar dependențe, ci dependențe reciproce, iar intercondiționările nu sunt simple impuneri ale celor puternici asupra celor slabi, ci impuneri reciproce, pe care trebuie să le respecte și unii și ceilalți. Desigur, nu le vor respecta, pentru că nu există criterii sau standarde unanim acceptate, și nici nu pot exista, de vreme ce unii sunt mai cu moț ca alții. Atâta timp cât există țări sărace (sau sărăcite) și țări bogate (sau îmbogățite), este greu de presupus că unele se vor amesteca cu altele, într-o frăție frumoasă și necondiționată. Dacă Germania contribuie că 18 miliarde de dolari la fondul comun european și România doar cu două, este normal ca, în această lume capitalistă, cel puternic să fi dominant, iar cel slab dominat. Aceasta este logica unei astfel de lumi, în care justificarea diferențelor este dată de calitatea managementului, sugerându-se, așa cum se făcea și cu câțiva ani înaintea celui de Al Doilea Război Mondial, că unii sunt destinați pentru a fi bogați și a-i conduce pe alții, iar alții sunt destinați pentru a fi conduși, supuși, buimaci și săraci. Este exact ce s-a întâmplat și cu țara noastră de-a lungul mileniilor. Și, probabil, așa se va întâmpla mereu, atâta vreme când poporul român și conducerea lui de la București nu vor înțelege că prosperitatea, libertatea și securitatea se obțin, în primul rând, prin forțe și mijloace proprii, prin valorificarea corespunzătoare a resurselor, prin punerea la treabă a inteligenței creatoare și a forței de muncă, în folosul națiunii și nu în dauna acesteia, prin consens național și nu prin conflict național, prin unirea forțelor și nu prin învrăjbirea lor.

Partea cea mai gravă este cea descrisă, în puține cuvinte, mai sus. Dar la fel de grave sunt și efectele ei. Unul dintre aceste efecte este vulnerabilizarea maximă a țării. De-a lungul ultimilor 25 de ani, prin nechibzuința conducerii politice, prin ajungerea în posturi importante și a unor hoți de drumul mare, a unor incompetenți, a unor iresponsabili orbiți de putere sau pur și simplu puși pe căpătuială, și chiar a unor criminali, prin presiunile venite din afară (și acceptate cu dezinvoltură în interior) de distrugere a economiei românești și de cedare a tuturor resurselor, de renunțare la suveranitate, s-a ajuns la un dezastru strategic. Țara nu mai are aproape nimic al ei, este strict dependentă de oricine, toți vin la București să transmită mesaje, să sugereze, să dea ordine, să se amestece în treburile interne ale României (care țin efectiv de suveranitatea ei), să avertizeze, să condiționeze, să impună oamenilor politici și națiunii acel comportament pe care-l doresc ei și care nu are nicio legătură cu realitățile și cu voința neamului românesc și a poporului român. Poporul nu mai este suveran, ci paravan pentru tot felul de javre care se erijează într-un fel de clasă stăpânitoare, de fapt, de slugi ale unor rețele extrem de complicate și ale unor capitale în fața cărora se înclină, se căciulesc și se umilesc.

Guvernul tace și face ce i se spune, Parlamentul (umflat ca o gogoașă fără miez) n-are nici un fel de personalitate, în afară de țâfnele și orgoliile unora și de certurile abjecte pe privilegii și pe putere, iar ultimii zece ani (care i-au continuat pe ceilalți cincisprezece) n-au fost altceva decât ani de gâlceavă, de urzeli, de învârteli, de furt din avuția țării, de cedare a suveranității și de renunțare la onoare, demnitate, la respect față de poporul român, de căciulire la Bruxelles și la Washington, de umilință, degradare și distrugere a unei țări în care soarele ar trebui să răsară în fiecare dimineață cu raze de diamant și lumini de bucurie.

Parlamentul de la Bruxelles nu este mai breaz decât cel din România. Aleșii români care ajung acolo, probabil că se gândesc nu cum să reprezinte cât mai corect și cât mai benefic țara, ci la indemnizațiile uriașe pe care le primesc acolo, la șansa pe care au avut-o și, desigur, la posibilitatea de a ajunge acolo și în mandatul următor, dacă se poate, tot așa, până când vor ieși la pensie. Ei nu sunt acolo pentru România, în folosul României, ci pentru ei înșiși, în folosul lor. Dacă n-ar fi așa, ar trebui ca România, cu resursele pe care le are, cu cumințenia unui popor cum rar se mai găsesc prin Europa, cu fondul funciar și cu cel forestier, să fie undeva, printre primele țări din Europa, nu printre ultimele, adică ultima. Este cea mai mare rușine și cea mai mare înfrângere pe care a suferi-o vreodată această țară care abia a reușit să-și întregească teritoriul național…

3. Inter-conflictualitate

Tot ce se întâmplă cu civilizația umană pe planeta Pământ este, de fapt, efectul complicat al unui efort continuu, în formă continuă, cum ar spune juriștii, pentru construirea legală și legitimă a unei lumi optime a oamenilor. A oamenilor, nu a planetei. Dar lumea oamenilor, ca tot ce există în Univers, este ea însăși contradictorie și conflictuală. Chiar și individul uman este o entitate contradictorie, măcinată de fel de fel de frământări, de fel de fel de idealuri, de proiecte și chiar de obsesii.

Arena internațională, susțin realiștii, în frunte cu Hans Mergenthau și Waltz, dar și cu John Mearsheimer, este una foarte dură, chiar brutală, în care statele, toate statele, se comportă mai degrabă ca adversari (chiar dacă n-o arată tranșant), sau, în orice caz, ca parteneri într-o luptă pe care fiecare caută să o câștige în felul său. Pentru că regula de bază a relațiilor internaționale o constituie lupta pentru putere. Desigur, nu toată lumea înțelege același lucru prin putere. De exemplu, România nu poate avea același concept de putere cu Statele Unite. Statele Unite sunt o mare putere nucleară, tehnologică și informațională, pe când România nu poate ajunge niciodată așa ceva și nici nu aspiră la așa-ceva. Conceptul de putere, pentru România, ar trebui să se rezume la o temeinică organizare a statului, la folosirea inteligentă a resurselor, la o remarcabilă capacitate creativă, la un echilibru dinamic și foarte consistent al factorilor de putere, la unitatea națională desăvârșită, la o capacitate economică remarcabilă și la o capabilitate militară regională de înaltă eficiență.

Lupta pentru putere este, în concepția realiștilor, regula de bază. Fiecare stat face tot ce-i stă în puteri pentru a fi puternic și a avea un rol important și a-și asigura securitatea. Mediul internațional nu pare însă a fi unul de război. Dacă mergi prin lume și privești la realizările excepționale ale omenirii, nu vezi niciunde război (în afară de acele locuri în care sunt efectiv în derulare unele războaie locale, cum sunt, spre exemplu, cel din Ucraina, cel din Siria și cel declanșat de Statul Islamic). Dar, din anumite perspective, am putea spune că avem de-a face cu forme variabile ale unui război continuu –, un soi de neîncetată competiție, sub toate formele acesteia, de la bătălia pentru piețe, resurse, tehnologii și informație, până la competiția pentru securitate. Atitudinea statelor poate fi de tip ofensiv sau defensiv, dar chiar și defensiva este una de tip activ, constructiv.

Oricând este însă posibil conflictul armat. Pentru că omenirea este înarmată până în creier, iar dacă însumăm anii de pace și de război de la cea de a doua conflagrație mondială încoace, am ajunge la concluzia că, în 60 de ani de pace (1945-2006) au avut loc crize, conflicte armate și războaie care totalizează 747 de ani. Cu alte cuvinte, în fiecare an de pace se află 12 ani de crize, conflicte și războaie. Ecce mondo.

Concepția pesimistă a realiștilor rezultă din cele cinci ipoteze ale realismului privind sistemul internațional:

1. Caracterul anarhic al sistemului internațional, dar nu în sens haotic sau dezordonat, ci pentru că statele sunt independente, suverane, iar comportamentul lor nu este unul ordonat sau dirijat de o forță suprastatală unică și indivizibilă, de un fel de Dumnezeu al statelor, ci unul haotic;

2. Toate statele, indiferent de mărime, de potențial și de aspirații, posedă o anumită capacitate militară ofensivă care le oferă mijloacele necesare pentru a se ataca și chiar pentru a se distruge reciproc, iar arma nucleară și sistemele de arme ultramoderne au ridicat la rang de amenințare globală intra și inter-civilizațională această capacitate;

3. Statele nu pot fi niciodată sigure de intențiile celorlalte state (nici un stat nu poate garanta că alt stat nu-și va folosi capacitatea militară ofensivă împotriva sa), ceea ce este perfect adevărat;

4. Supraviețuirea este motivul de bază al comportamentului statelor și, în acest sens, statele trebuie să fie suverane și să-și mențină suveranitatea;

5. Statele raționează strategic asupra modului în care pot supraviețui în sistemul internațional, dar se pot, de multe ori, înșela asupra potențialilor adversari, întrucât statele nu-și scriu pe frunte ceea ce vor să facă, ci, dimpotrivă, își disimulează cât pot de bine comportamentul ofensiv.

Din aceste ipoteze ale realiștilor – toate confirmate de realitatea relațiilor dintre state în toate epocile istorice, inclusiv în cea de astăzi –, rezultă trei tipare principale de comportament:

1. Statele din sistemul internațional se tem unele de altele, iar nivelul de teamă dintre ele, oricâte asigurări și tratate de colaborare s-ar încheia între ele și oricâte garanții și-ar da unele altora, nu poate fi niciodată nesemnificativ. Competiția politică dintre state este mult mai periculoasă decât competiția de piață, întrucât ea poate duce la război, chiar dacă toate documentele internaționale și Carta ONU interzic războiul de agresiune; în mod normal, interzicerea războiului de agresiune ar scoate din rațiune războiul de apărare, însă, în articolul 51, Charta ONU justifică tocmai acest război de apărare care, în absența războiului de agresiune (întrucât este interzis), devine un non-sens. Dar, deși războiul de agresiune este interzis, toate statele din lume se dotează cu cele mai puternice și mai sofisticate arme din lume (pe care, desigur, și le pot permite), pentru a se apăra în caz de război, prin apărare înțelegând inclusiv atacul preventiv și pe cel preemptiv.

2. Fiecare stat din sistemul internațional încearcă să-și asigure propria supraviețuire, spun realiștii. Celelalte state, în logica realismului, pot fi și sunt considerate un pericol și, în anumite situații, chiar o amenințare, întrucât nu există o autoritate supremă care să le controleze și să le impună un anumit tip de comportament. Și chiar dacă o astfel de autoritate ar exista, ea nu ar putea avea, practic, nici un cuvânt de spus, în actualele condiții, fără garanția marilor puteri, a organizațiilor internaționale gestionate de acestea și a celorlalte state. Uniunea Europeană și NATO nu sunt suveranități, ci organizații de state suverane care-și garantează reciproc, prin tratatele de constituire, prin politici și concepte strategice, securitatea și apărarea. Fiecare stat se comportă, totuși, potrivit intereselor sale, chiar dacă își asumă participarea la gestionarea crizelor și conflictelor, la securitatea comună și la apărarea colectivă.

3. Statele din sistemul internațional încearcă să-și maximizeze poziția de putere față de alte state, puterea militară fiind cea mai sigură modalitate de a asigura supraviețuirea într-o lume periculoasă. Teorii, precum cele ale suprasaturației cu mijloace militare, ale distrugerii reciproce, ale dezvoltării armelor în așa fel încât ele să facă, la un moment dat, imposibil războiul, nu rezistă unei analize realiste. Deși se vehiculează de mai mult vreme și par foarte convingătoare pentru pacifiști, nici un stat nu a renunțat vreodată nici la puterea sa militară, nici la sisteme de alianțe și coaliții care să-i sporească această putere și să-l pună la adăpost, nici la armele pe care le-a acumulat decât dacă a achiziționat altele mai bune sau a fost obligat, de către celelalte state, prin tratate internaționale să se dezarmeze sau să renunțe la ele (cazul Siriei care a fost obligată să renunțe la arma chimică).

Relațiile dintre state sunt totdeauna necesare și rareori suficiente și, mai ales, complet securizate. Ele se bazează, în concepția realiștilor, pe câștigul relativ și preocuparea față de înșelăciune. Chiar dacă n-o spun și n-o consemnează în documente oficiale, statele nu au încredere deplină unele în altele, pentru că, precum și în lumea celorlalte viețuitoare, peștele mare înghite, ori de câte ori poate și i se ivește ocazia, peștele mic.

Este și principalul motivul pentru care statele își constituie alianțe, organizații regionale de cooperare și tot felul de alte structuri care să le pună la adăpost de presiunile, sancțiunile și agresivitatea celorlalte state etc.

Mai mult, evenimentele din Ucraina arată că, pe faliile de interes strategic și geopolitic, regulile sunt făcute de presiuni, tensiuni, atitudini, acțiuni de descurajare și acțiuni efective de punere în inferioritate a celuilalt și de a-l obliga să cedeze. Iar în astfel de conflicte cu miză geopolitică, statele din zonă și cele din proximitate trebuie să fie, pe de o parte, foarte puternice (pentru a genera un risc ridicat pentru potențialii atacatori) și, pe de altă parte, să aibă o atitudine foarte bine chibzuită, indiferent de garanțiile lor de securitate. Istoria a dovedit totdeauna că astfel de garanții dispar imediat ce începe războiul. Iar dacă nu ești pregătit pentru un astfel de război și nu faci totul pentru apărarea țării tale, inclusiv prin sacrificiul suprem al unora dintre fiii națiunii, poți dispărea de pe fața pământului.

În loc de concluzii

Lumea este conflictuală. Într-o astfel de lume, nu atitudinea rigidă și inflexibilă, nici cea umilitoare și înjositoare reprezintă soluția, în sensul că este cruțat cel ce se supune, ci comportamentul chibzuit, bazat pe cunoaștere, inteligență și înțelepciune – uneori, singurul factor de putere reală și respectabilă –, pe o rezervă foarte consistentă de potențial, pe cogniție și bune relații cu toată lumea.

Trăim într-o lume interdependentă. Dar a deveni dependenți de aproape orice și de oricine, de marile capitale, dar și de micile state lipsite complet aproape de orice potențial, este nu doar o cedare stupidă și nenecesară de suveranitate, o cedare de bună voie a puterii de care dispui, ci și un act de trădare, un act de rușine. Un stat, ca și un om, trebuie să fie înțelept și demn, capabil și responsabil, inteligent și puternic. Aceste lucruri nu se învață pe de rost. Ele fac parte din valorile de patrimoniu, din cultura duratei, din arsenalul de supraviețuire și dezvoltare sub semnul duratei.