Deontologia Functiei Publice. Activităti Lobby Si Advocacy

Universitatea din Craiova

Facultatea de Drept și Științe Administrative

Specializare Științe Administrative

Lucrare de Licență

Coordonator:

Lect. univ. dr. Mădălin Voican Absolvent:

Șelariu Violeta Maria

Craiova

2016

Universitatea din Craiova

Facultatea de Drept și Științe Administrative

Specializare Științe Administrative

Deontologia funcției publice. Activități Lobby și Advocacy

Coordonator:

Lect. univ. dr. Mădălin Voican Absolvent:

Șelariu Violeta Maria

Craiova

2016

Introducere

Deontologia funcției publice ,stă sub semnul întrepătrunderilor firești ce există între domeniul dreptului și cel al eticii, al filosofiei practice ce se află în căutarea răspunsului la întrebarea cum trebuie să acționeze individul în raport cu sine însuși, cu semenii săi și cu lumea din jur.

În România, “calitatea de funcționar public este incompatibilă cu orice altă funcție publică decât cea în care a fost numit, precum și cu funcțiile de demnitate publică.

Codul de conduită al funcționarilor publici, definește deontologia funcționarului public ca reprezentând “totalitatea normelor care guvernează comportamentul profeaional și privat al funcționarului public, în virtutea statutului sau de detentor al autorității publice.”

Astfel,în primul capitol voi defini elementele de vocabular și gramatică specifice domeniului, și anume: termenul deontologie, funcția publică, funcționar public precum și notiunule de bază ale deontologiei publice.

Administrația pune la baza întregii sale activități aplicarea și respectarea dreptului, principiul legalității fiind unul de bază în administrație. În consecință, izvoarele și principiile fundamentale (constituționale, legale) în deontologia funcției publice fac obiectul celui de-al doilea capitol al prezenței lucrări, adică activitățile de lobby și advocsi.

CAPITOLUL I. DEONTOLOGIA

Domeniul deontologiei

Noțiunea de „deontologie” își are geneză în greaca veche deon, deontos„ceea cese cade”, „ceea ce este necesar” și logos „știință”. Deontologia este o știință a moralei profesionale,a principiilor și normelor morale specifice pe care le implică exercitarea unei profesii anumite. Ea se manifestă sub forma unui cod al moralei profesionale, ce poate fi scris sau transmis prin tradiție, pe cale orală și acceptat ca atare de către toți practicanții unei anumite profesii.

Deontologia asigură protecția unei profesii de o serie de pericole cum ar fi corupția,impostura, reaua credință, mal praxisul, minciuna, plagiatul, furtul intelectual, birocrația șantajul,egoismul etc. Numai prin respectarea conduitei deontologice, individul poate să-și câștige un prestigiu, considerație și valoare în conformitate cu statutul social pe care îl are.

Normele deontologice sunt de natură morală și ele călăuzesc conduitaoamenilor care-și raportează astfel comportamentul la valorile morale de bine și rău, din caredecurge și definirea acestui comportament ca moral și imoral.

Considerăm că firul roșu ce trebuie să străbată deontologia funcției publice definită ca știință, „rațiune dreaptă” (Aristotel) a ceea ce trebuie să facem atunci când ne numim funcționari publici este executarea legii și forța de a pune interesul general asupra celui personal astfel punându-și activitatea în slujba intereselor celorlalți.

Ca și în politică, în administrație, trebuie să existe oameni profesioniști și morali în egală măsură, oameni pentru care țelul absolut este acela de a sluji binele „cetății”.

Necesitatea existenței și respectării statului de drept, cu instrumentul său principal, și anume, legea – este condiția a priori pentru a exista cu adevărat dreptate și libertate individuală.

Exemple

Din punct de vedere statistic, studiile, analizele și rapoartele din ultimii ani vizând resursa umană din administrația publică au concluzionat că din totalul de 1.183.608 funcții ocupate în sectorul public din România , aproximativ 13% sunt funcții publice din categoria celor anterior menționate, gestionate de către Agenția Naționalăa Funcționarilor Publici (ANFP). Raportat la numărul total de salariați din România,conform rezultatelor Anchetelor forței de muncă în gospodării3 (AMIGO) ale Institutului Național de Statistică procentul salariaților care lucrează în sectorul public se plasează în jurul cifrei de 25%.

Revenind la clasificarea funcțiilor publice, acestea se împart în 3 clase definite în raport cu nivelul studiilor necesare ocupării funcției publice, după cum urmează:

clasa I cuprinde funcțiile publice pentru a căror ocupare sunt necesare studii

universitare de licență absolvite cu diplomă, respectiv studii superioare de

lungă durată, absolvite cu diplomă de licență sau echivalentă;

clasa a II-a cuprinde funcțiile publice pentru a căror ocupare sunt necesare

studii superioare de scurtă durată, absolvite cu diplomă;

clasa a III-a cuprinde funcțiile publice pentru a căror ocupare sunt necesare

studii liceale, respectiv studii medii liceale, finalizate cu diplomă de

bacalaureat.

Legat de funcțiile publice de execuție, acestea sunt clasificate în următoarele categorii în funcție de gradul profesional:

1. superior, ca nivel maxim;

2. principal;

3. asistent;

4. debutant.

Situații și statistici detaliate privind funcția publică:

De exemplu, în următoarele rânduri vor fii prezentate aspecte relevante privind starea de fapt în domeniul funcției publice din România pentru clarificarea contextului actual de pregătire și implementare a strategiei.

Conform celor mai recente date statistice din Raportul privind managementul funcției publice și al funcționarilor publici pentru anul 2014 (document primar) numărul total de funcții publice la 30.12.2014 era de 158.712 din care:

122.964 – funcții publice ocupate;

4.295 – funcții publice temporar ocupate;

6.323 – funcții publice temporar vacante;

25.130 – funcții publice vacante.

În continuare sunt ilustrate situații și statistici privind funcția publica în funcție de diverse dimensiuni relevante,precum:

Fig.1.Situatia functiilor publice pe niveluri de autoritate in anul 2014

Fig.2 Structura pe grade profesionale a functiei publice la sfarsitul anului 2014

1.3. Noțiuni de baza

Deontologia nu se substituie justiției, domeniul ei cuprinde acele reguli și principii care sunt nemijlocit legate de practicarea corectă a unei profesii, ocupații sau îndeletniciri.În exercitarea profesiei omul decide între bine și rău, moral-imoral, corect-incorect, cinstit-necinstit, loial-neloial, drept-nedrept, sincer-nesincer etc.

Legalitatea este o condiție necesară în exercitarea profesiei, dar nu și suficientă, întrucât regulile de conduită morală nu pot fi ignorate, iar acestea aparțin deontologiei.Deosebirile dintre drept și deontologie au că esență deosebirile dintre normele juridice și regulile de conduită morală a unei profesii. După cum se știe dreptul reprezintă ansamblul regulilor care stabilesc cadrul relațiilor juridice dintre oameni, sancționate și impuse de puterea de stat ca expresie a intereselor fundamentale ale societății.

Deontologia aparține domeniului moralei. Cerința executării corecte a regulilor și îndatoririlor unei profesii decurge atât din necesitatea prevenirii efectelor adverse cauzate de abaterea de la acestea, cât și din necesitatea prevenirii riscului discreditării profesiei ca urmare a unui comportament defectuos.

Morala este concepută ca o formă a conștiinței sociale care reflectă ansamblul sentimentelor, deprinderilor, convingerilor, atitudinilor, principiilor și normelor care privesc raporturile dintre individ și colectiv (familie, națiune, stat, societate) și care se manifestă în fapte, în modul de comportare a individului în viața de zi cu zi.

Etica (din grecescul „ethicos” care înseamnă „teoria despre virtute”) este înțeleasă ca disciplină filozofică ce studiază problemele practice și teoretice ale moralei. Etica studiază și generalizează moralitatea unei societăți cu ajutorul valorilor sale specifice: bine, datorie, cinste, dreptate, omenie, onoare, demnitate etc. Cu asemenea valori, etica studiază și promovează astăzi în România transformarea moralei sociale într-o morală a unui stat democratic, în care sunt respectate, drepturile fundamentale ale omului, drepturile și libertățile cetățenești, onoarea și demnitatea omului.

1.4. Definiții de bază

Deontologia funcției publice presupune un ansamblu de reguli, norme și principii ce vizează în principal, datoria morală, de atitudini și comportamente motivate moral, aferente persoanelor numite într-o funcție publică prevăzută cu atribuții și responsabilități în temeiul legii, în scopul servirii corecte a interesului general public și al fiecărui cetățean, precum și al menținerii și sporirii autorității, demnității și prestigiului profesiei de funcționar public.

Codul de conduită al funcționarilor publici, definește deontologia funcționarului public ca reprezentând “totalitatea normelor care guvernează comportamentul profeaional și privat al funcționarului public, în virtutea statutului sau de detentor al autorității publice.”

Deontologia reprezintã realizarea eficienṭei serviciului public și satisfacerea nevoilor cetãṭeanului. Eficienṭa nu reprezintã numai rezultatul unei bune organizări și conduceri a unei activități. Obṭinerea unei eficiente maxime depinde și de gradul de constinciozitate faṭa de îndatoririle de serviciu a funcționarului public.Datoria morală faṭa de îndeplinirea profesiei publice este la rândul ei imparṭita în datorie faṭa de sine și datorie faṭa de alṭii. Dacă datoria faṭa de sine are o valoare egală pentru orice profesie, dar pentru funcṭionarul public, datoria faṭa de alṭii este esenṭa datoriei sale morale. Funcṭionarul public este întotdeauna pus să slujească pe alṭii și nu pe sine, binele general, interesul public, dar și pe al fiecărui cetaṭean în parte. Respectul faṭa de cei în slujba cărora se găsește poate fi lezat prin trei vicii: orgoliul, bârfă și calomnia.

CAPITOLUL II. DEONTOLOGIA FUNCṬIEI PUBLICE

2.1 Fundamentarea conceptelor

2.1.1 . Despre funcția publică și funcționarul public

Persoana care își desfășoară activitatea într-o instituție publică este denumită generic, în limbaj juridic dar și în cel cotidian funcționar public. În Franța și în sistemul francofon conceptul de funcție publică capătă viață prin același termen „fonction publique”, în Regatul Unit întâlnim sintagma „civil service”, iar în Germania „affentlicher dienst”.

Lor le corespund denumiri de asemenea specifice pentru personalul care îndeplinește o funcție publică, respectiv „fonctionnaires” în Franța și Luxemburg, „civil servants” în Anglia și Irlanda, „Beamter” în Germania, „funcionario” în Spania și Portugalia, „tjenestemaend” în Danemarca, „impiegato civile dello stato” în Italia, „ambtenaar” în Țările de Jos, „ypallelor” în Grecia sau „agent de l’Etat” în Belgia.

Legitimitatea conceptelor de funcție publică și funcționar public se regăsește chiar în legea fundamentală a țării. Legiuitorul constituant nu se limitează să consacre doar conceptele de funcție publică și funcționar public în general, dar și pe cele de funcție publică civilă și militară, categorii de funcționari publici și elemente ale regimului juridic al funcției publice în general și al unor categorii de funcții publice.Deși Constituția a fost adoptată în 1991, abia la sfârșitul anului 1999 a fost promovată o reglementare privind regulile juridice aplicabile funcționarilor publici. Avem în vedere Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, publicată în Monitorul oficial nr. 600 din 8 decembrie 1999.

Ea a fost modificată prin mai multe reglementări, dintre care, cea mai importantă este modificarea care i s-a adus prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, publicată în Monitorul Oficial nr. 279 din 21 aprilie 2003. Întârzierea poate fi explicată, printre altele, prin faptul că elaborarea unui statut al funcționarilor publici prezintă mai multe dificultăți, inclusiv de ordin politic. „Pe de o parte, executivul își vede restrânsă o parte a puterii sale asupra agenților publici prin existența unui statut egal, iar, pe de altă parte, funcționarii s-au temut că un statut legal poate împiedica mișcarea sindicală.”

Sintagma „funcție publică” a generat o bogată doctrină atât la noi cât și în alte state; ea se regăsește definită diferit de la un autor la altul, de la un sistem de drept la altul. În literatura juridică actuală putem să invocăm – ca un veritabil sistem de referință – concepția potrivit căreia funcția publică reprezintă: „situația juridică a persoanei fizice învestită legal cu atribuții în realizarea competenței unei autorități publice, ce constă în ansamblul drepturilor și obligațiilor ce formează conținutul juridic complex dintre persoana fizică respectivă și organul care l-a investit” .

În această definiție se regăsesc anumite constante valoroase care au fost formulate de autorii de drept public de-a lungul timpului, și anume caracterul legal al învestiturii și faptul că funcția publică evocă un complex de prerogative, drepturi și obligații, prin care se realizează competența unei autorități publice.

Într-o accepțiune restrânsă, funcția publică desemnează funcția publică executivă, aceasta făcând obiect de cercetare al dreptului administrativ.

2.1.2. Etimologia și semnificația termenului deontologie

Etimologia și semnificația termenului deontologie sintagma „rațiune dreaptă”. El mai înțelege logos-ul și ca proporție matematică,raport, iar virtuțile morale (dreptatea, generozitatea, vitejia, înțelepciunea etc.) sunt definite ca o medie rațională (mesotes) între „prea puțin” și „prea mult”.

În practică,se dovedește extrem de greu de definit acest mijloc ca măsură a desăvârșirii.

Prin urmare,potrivit sorgintei sale, deontologia se poate defini ca știință a ceea ce trebuie să facem, ca o căutare a acelui „mijloc” (mesotes=medie rațională) între „prea puțin” și „prea mult” ce există în cadrul fiecărei activități desfășurate de noi, în particular, desfășurate de funcționarul public.

De pildă după Lalande,deontologia este teoria datoriilor, ea vizează situații și experiențe legate de exercitarea unei activități. Inițial ea a fost identificată cu morala, și o regăsim astfel în lucrarea „Deontologia sau știința moralei” a filosofului și juristului englez Jeremy Bentham. Ea este structurată în două părți, consacrate una „teoriei virtuții” iar cealaltă „practicii virtuții”.

În concluzie,prin specificul obiectului său de cercetare, deontologia se află la interferența între drept și morală. Ea poate fi definită ca reprezentând ansamblul normelor care conturează un anumit tip de comportament profesional sau privat. O parte din aceste norme sunt consacrate din punct de vedere juridic,putând fi impuse prin intervenția forței de coerciție a statului, altele sunt sancționate doar de opinia publică, înscriindu-se în categoria normelor etice. Astfel, deontologia se referă la regulile proprii unei profesii, a cărei exercitare o guvernează.

Vom regăsi o deontologie profesională a avocatului, a judecătorului, a medicului, a profesorului, a jurnalistului, a salariatului și, plecând de la normele comune consacrate de acesta, un specific al deontologiei funcționarului public. Regulile deontologice care guvernează o anumită activitate sau profesie sunt sintetizate în „coduri”, care reprezintă „(…) în formă concentrată, sedimentările valorice și normative ale noii societăți exprimate printr-un limbaj adecvat.

2.1.3. Considerații generale privind deontologia funcționarului public

Exercitarea unei funcții publice se încadrează în categoria acelor profesii care prezintă cel mai mare risc potențial ca, prin modul în care are loc, să îi afecteze pe cei cu care titularul ei intră în contact.

Cele mai multe funcții publice presupun o relație directă, continuă și nemijlocită cu uzagerii serviciilor publice. În activitatea sa, funcționarul duce la îndeplinire prevederile legii, care nu sunt întotdeauna just înțelese de cei care cad sub incidența lor.

De aici se naște o primă problemă, care vizează modul diferit în care percep legea cei care o pun în aplicare și cei pentru care este pusă în aplicare. Cei care se adresează unei autorități publice, au, ca regulă, un anumit interes care trebuie reglat în limitele legii.

Este greu să convingi cu șansă de reușită, că legea nu îngăduie o soluție pozitivă într-un caz determinat. Regimul socialist a acutizat –prin rigiditatea sa – preocuparea de a se găsi soluții ocolitoare, elastice, care prin frecvența situațiilor, s-au impus cu valoare de constantă.În ceea ce privește deontologia funcționarului public, analiza acesteia trebuie să pornească de la faptul că funcționarul public este și el cetățean, dar nu orice fel de cetățean.

El este un cetățean care a fost învestit legal să exercite prerogative de putere publică.

Astfel, este firesc ca funcționarului public să-i fie recunoscute nu numai drepturi, dar și obligații specifice, care se deosebesc de obligațiile care îi revin unui cetățean neînvestit cu prerogativele pe care le deține un funcționar public.

De aceea, dintotdeauna doctrina și jurisprudența au recunoscut că funcționarului public trebuie să-i fie specifice două categorii de obligații:

1. obligații legate de exercitarea funcției publice, obligații profesionale, care privesc realizarea, în conformitate cu legea, a atribuțiilor de serviciu, și care au o dimensiune preponderent juridică (a se vedea capitolul II al cursului de față);

2. obligații care exced funcției pe care o îndeplinește, care privesc viața privată a funcționarilor publici, și care au o dimensiune preponderent etică (a se vedea capitolul III al cursului de față).Acestor două categorii de obligații li se adaugă obligațiile care revin funcționarului public în calitate de simplu cetățean.

Pentru funcționarul public,ca și pentru administrație în ansamblul său, legalitatea reprezintă criteriul fundamental de moralitate. O asemenea concluzie rezultă din însăși misiunea administrației publice, care constă în activitatea de punere în executare a legii și prestarea de servicii publice, în limitele legii.

Această misiune se regăsește în majoritatea definițiilor formulate în doctrina de specialitate. Înțelegem astfel că, la baza acțiunii funcționarului public, a administrației în ansamblul său, se află executarea legii. Principiul legalității implică , într-o dihotomie cunoscută epocii contemporane, două aspecte:

1. supremația legii, în sensul că administrația, ca și toate subiectele de drept public sau de drept privat trebuie să se supună legii, începând cu legea fundamentală și respectând principiul supremației actelor juridice;

2. baza legală, în sensul că acțiunea subiectelor de drept trebuie să se încadreze în limitele dreptului.

Principiul general al legalității se află în corelație cu alte două principii, care derivă din el, și anume:

– egalitatea în conținutul legii, care se impune legiuitorului și semnifică faptul că normele juridice nu trebuie să aibă un conținut diferit pentru două cazuri identice;

– egalitatea în fața legii, care se impune, de această dată, autorității care execută legea, adică administrației, și el semnifică faptul că administrația nu trebuie să trateze de o manieră identică două cazuri diferite și invers.

Prin urmare,funcționarul public și demnitarul, omul politic trebuie să facă să primeze, în comportamentul lor, responsabilitatea.

Cum afirmă A. Iorgovan pentru ei, nu există o valoare mai importantă decât „ îndeplinirea, cu o convingere reieșită din înțelegerea rațională a fenomenelor, a sarcinilor”. Ei trebuie să-și ducă la bun sfârșit atribuțiile, nu pentru că așa li se impune, ci fiindcă sunt convinși că ele reprezintă rostul lor profesional.

2.2. Dimensiunea juridical a funcṭiei publice

2.2.1. Izvoarele deontologiei funcționarului public

A. Principalul izvor este Constituția,cea care asigură „atât stabilitatea, cât și evoluția unei comunități politice” . Ea reprezintă legea supremă în stat, în care se regăsesc multe principii care fundamentează comportamentul profesional al funcționarului public (principiul legalității, al supunerii tuturor în fața legii, completat cu cel potrivit căruia nimeni nu este mai presus de lege, prevăzute de articolul 16, aliniatele 1 și 2; fidelitatea față de țară și îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor care le revin, în care scop funcționarul public depune jurământul de credință cerut de lege – articolul 51).

B. Legea,ca act juridic al Parlamentului și o avem în vedere pe cea care constituie reglementarea cadru în materie –Legea privind Statutul funcționarilor publici, nr. 188/1999, la care se adaugă Codul de conduită a funcționarilor publici (legea nr.7/2004). Codul, în general, reprezintă „în formă concentrată, sedimentările valorice și normative dintr-un domeniu” , în cazul nostru, în materia funcționarului public(a se vedea anexa cursului de față – ce cuprinde legile enumerate mai sus).Lor li se adaugă alte legi prin care se reglementează sau urmează să se reglementeze aspecte privind diferite categorii de funcționari publici.

C. Alte categorii de acte normative (Hotărâri de Guvern, Ordonanțe de Guvern, alte acte administrative cu caracter normativ), inclusiv regulamente de ordine interioară prin care se prescriu norme speciale privind o instituție determinată. Acestor izvoare scrise poate să li se alăture și tratatul internațional, care potrivit articolului 11, prin ratificare de Parlament devine parte integrantă a dreptului intern.

D. Izvoare nescrise,cutuma, existând funcții sau demnități publice pentru care sunt instituite norme cutumiare care au căpătat în timp, forță de lege (de pildă, în domeniul diplomației).Adăugăm cutumei și jurisprudența, sau practica instanțelor judecătorești, dreptul administrativ fiind socotit în țările din sistemul francofon, un drept esențialmente jurisprudențial, sau, cum se exprimă constant doctrina, făcut mai mult de judecător decât de legislator. „Pentru că dreptul administrativ nu este codificat (în sensul în care e dreptul civil) pentru că nici o lege n-a determinat niciodată noțiunile fundamentale și principiile dominante, îi revine judecătorului administrativ sarcina de a se face, la propriu vorbind, jurislator.

2.2.2. Principii de bază în deontologia funcționarului public (principii prevăzute de Constituție și de actele normative în vigoare)

Principii constituționale

Din interpretarea dispozițiilor cuprinse în legea fundamentală, considerăm că pot fi identificate următoarele principii de natură deontologică privind funcționarul public:

a. Egalitatea de tratament față de toți beneficiarii serviciului public Izvorul lui se regăsește în două texte constituționale:

– articolul 4, care prin titlul său „unitatea poporului și egalitatea între cetățeni” ca și prin conținut, proclamă România „ca patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică,de limbă,de religie,de sex,de opinie,de apartenență politică, de avere sau de origine socială.”

– articolul 16 din Constituție, care obligă funcționarul public la un comportament echilibrat și nediscriminatoriu față de toți cei care se adresează pentru rezolvarea diferitelor probleme.

b. Funcționarul public trebuie să apere în activitatea sa principiul supremației Constituției și respectarea legii.Prevăzută de articolul 1 ca una din îndatoririle fundamentale, respectarea Constituției și a legilor nu reprezintă doar o obligație a cetățenilor, ci, în egală măsură, chiar într-un mod mai accentuat, un principiu pe care purtătorii autorității publice îl așează la baza activității lor, a comportamentului lor profesional, în interiorul sau în afara instituției.

c. Funcționarul public trebuie să apere și să respecte demnitatea beneficiarilor serviciului public, să respecte și să ocrotească viața intimă, familială sau privată a acestora (articolul 26 coroborat cu articolul 1(3) din Constituție). Legiuitorul constituant califică drept primă valoare supremă și garantată demnitatea omului.

În literatura de specialitate ,aspectele vieții private care se impun a fi protejate sunt grupate în patru categorii:

– respectul comportamentelor;

– respectul anonimatului;

– respectul vieții relaționale a persoanei;

– respectul identității persoanei.

În ceea ce privește accepțiunea sintagmei de viață privată, se impun două precizări. Mai întâi, că există o deosebire între viața privată și cea publică a unei persoane; prima reprezintă „viața ascunsă, discretă”, a persoanei, iar cea de-a doua, viața care se desfășoară într-un loc accesibil tuturor. Cea de-a doua precizare, vizează faptul că noțiunea de viață privată este diferită în conținut, în funcție de poziția socială a celui vizat. În Vintilă Gheorghe și Furtună Constantin se fac referiri cu privire la faptul că, viața privată a unui politician, ca și a altor categorii profesionale (exemplu magistrați, funcționari publici) este prin natura funcției, mai limitată decât viața privată a unei persoane oarecare.În ceea ce îi privește pe politicieni, în țările anglo-saxone se restrânge mult mai mult decât în celelalte state dreptul acestora la viață privată.

Cariera politică presupune însă peste tot și în toate cazurile, divulgarea unor aspecte ale vieții private care sunt inadmisibil a fi dezvăluite în alte state. De exemplu,publicarea averilor este posibilă în cazul demnitarilor și funcționarilor publici, dar este inadmisibilă în alte cazuri.

d. În întreaga sa activitate, funcționarul public trebuie să exprime credința și fidelitatea față de țara căreia îi aparține (articolul 51 alin. (2) din Constituție).

2.2.3. Trei categorii de funcționari publici și deontologia corespunzătoare profesiei lor

În spatiul puterii publice se afla anumite categorii de funcționari sau demnitari publici, care, prin distinctul activității desfășurate, se supun unor norme deontologice speciale.

1. În cazul deontologiei magistratului care, în opinia lui Nicolae Cochinescu , ea este guvernată de zece principii, și anume:

– magistratul trebuie să asigure supremația legii;

– magistratul trebuie să apere independența puterii judecătorești;

– să promoveze imparțialitatea justiției și să apere egalitatea cetățenilor în fața legii;

– să respecte și să apere demnitatea justițiabililor;

– să asigure exercitarea dreptului la apărare al justițiabililor;

– să asigure respectarea prezumției de nevinovăție a acuzatului;

Toate aceste principii enuntate se completează cu trăsăturile care trebuie să contureze profilul etic al magistratului, și anume: cumpătare, înțelepciune, demnitate, austeritate, responsabilitate.

2. O altă categorie de functionar public este statutul diplomatului.

Diplomația românească este admirabilă, este sublimă, dar lipsește cu desăvârșire.

Diplomația economică și diplomația europeană sunt două concepte golite de orice semnificație pentru performanta diplomație românească. De-a lungul timpului, diplomația românească a beneficiat de lideri deosebiți. Este suficient să enumerăm doar câteva ilustre nume precum: Mihail Kogălniceanu, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, Nicolae Titulescu sau Manea Mănescu. Nicoale Titulescu a fost de două ori președinte al Ligii Națiunilor (1930 și 1931).

Într-o lucrare de referință în materie –„Diplomația”¹ , sunt subliniate următoarele elemente care conturează deontologia diplomatului:

– patriotism;

– disciplină;

– conștiinciozitate;

– punctualitate;

– cultură;

2.3. Dimensiunea etică a funcṭiei publice

În administrație ca și în politică trebuie să-și desfășoare activitatea oameni profesioniști și morali în egală măsură, oameni pentru care țelul prim este acela de a sluji Binele cetății și nu interesul personal.

Administrația, prin etimologia cuvântului, își relevă semnificația de a reprezenta o acțiune în docilitate.

Dimensiunea etică este îmbinată cu semnificația sa juridică. Legea privind Statutul funcționarilor publici (art. 2. (1)) consideră funcția publică drept: „ansamblul atribuțiilor și responsabilităților stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică”.

Astfel, legiuitorul face apel concomitent la doi termeni: cel de atribuții (ce are conotații riguros juridice și cel de responsabilități, termen prin care prinde viață dimensiunea etică a comportamentului funcționarului public.

Etica este o disciplină filosofică ce caută răspuns la întrebarea cum trebuie să acționeze individul în raport cu sine însuși, cu semenii săi și cu lumea din jur – este aceea care dă sens viu legilor ce „domină” activitatea oricărui funcționar public. Termenul „etică” provine din cuvântul grecesc ethos și înseamnă caracter, mod habitual de viață. La Platon, ethos-ul este rezultatul obișnuinței (a se vedea dialogul Legile 792e), iar pentru Aristotel, ethos-ul este de natură morală și nu intelectuală (Etica nicomahică, 1139a). În stoicism ethos-ul este sursa comportamentului.

Deci, etica sau „filosofia practică” își pune problema justificării modurilor de comportare și acțiune care determină practica vieții umane, în domeniul individual și social, în cazul nostru, în domeniul funcției publice.

CAPITOLUL III. ACTIVITĂṬILE DE LOBBY ȘI ADVOCSY – STUDIU DE CAZ

Lobby – descriere și prezentarea activității

Activitatea de lobby se face de mai multe tipuri de oameni, asociații și grupuri organizate, inclusiv persoane din sectorul privat, corporații, colegii de legislatorii sau oficiali guvernamentali, sau grupuri de advocacy (grupuri de interese).

Grupurilor de interese pot fi dintre circumscripții sau legislatori, ceea ce înseamnă un alegător sau bloc de alegătorilor aflați în districtul său electoral, sau nu; ele se pot angaja în lobby ca o afacere, sau nu.

Grupurilor de interese profesionale sunt oameni a căror activitate încearcă să influențeze legislația în numele unui grup sau individ, care le angajează.

Indivizii și organizațiile non-profit pot face lobby ca un act de voluntariat sau ca o mică parte din munca lor normală (de exemplu, o întâlnire CEO-ul cu un reprezentant cu privire la un proiect important pentru firma lui / ei).

Guvernele de multe ori defineasc și reglementează activitatea de lobby ca grup organizat care a devenit influent.

Etica și moralitatea de lobby sunt duale tăișuri. Activitatea de lobby este de multe ori un lucru despre care se vorbește cu dispreț, atunci când implicația persoanele cu putere socio-economice dezordonată este coruptă (răsucindu-l departe de corectitudine), în scopul de a servi propriile lor interese.

Atunci când oamenii care au datoria de a acționa în numele altora, cum ar fi funcționarii aleși, cu obligația de a servi interesele alegătorilor lor "sau mai pe larg binele public, pot beneficia prin modelarea legii pentru a servi intereselor unor părți private.

Multe critici de la punctul lobby la potențialul de conflict de interese conduc la agentul dezorientare sau eșecul intenționat a unui agent cu obligația de a servi unui angajator, client, sau element constitutiv pentru a exercita aceste funcții. Eșecul oficialilor guvernului de a servi interesul public ca urmare a lobby de interese speciale, care oferă beneficii pentru funcționarul este un exemplu de agent care acționează într-o direcție greșită.

Lobyy-ul în lume

Odată cu extinderea Uniunii Europene în 2004, practicile de lobby au făcut un pas mai departe, aducând nu numai mult mai mulți jucători și părțile interesate, ci o gamă largă de diferite culturi și tradiții politice.

Potrivit unui membru al Parlamentului European deputatul austriac Hans-Peter Martin, valoarea lobby invitații și oferă fiecărui deputat în parte până la 10.000 € pe săptămână.

În anul 2003 au fost în jur de 15.000 care fac lobby (consultanți, avocați, asociații, corporații, ONG-uri etc.), la Bruxelles, care doresc să influențeze legislația UE.

Aproximativ 2.600 de grupuri de interese au avut un sediu permanent la Bruxelles.

Distribuția lor a fost de aproximativ după cum urmează:

federațiile comerciale europene (32%),

consultanți (20%), firme (13%),

ONG-uri (11%),

asociații naționale (10%),

reprezentanțe regionale (6%),

organizații internaționale ( 5%)

grupuri de reflecție (1%).

Fig. 3 Distrubuția firmelor cu sediul la Bruxelles

Caracterul fragmentat al structurii instituționale a UE oferă mai multe canale prin care interesele organizate pot încerca să influențeze elaborarea politicilor.

Activitatea de lobby are loc la nivel european în sine și în cadrul statelor existente la nivel național.

Cele mai importante obiective instituționale sunt Comisia, Consiliul și Parlamentul European.

Comisia are un monopol asupra inițiativei în decizia comunitară –efectuarea.

Din moment ce are puterea de a elabora inițiative, ea face în mod ideal potrivit ca o arenă de reprezentare a intereselor.

Există trei canale principale de lobby indirect al Consiliului. În primul rând, grupurile de lobby în mod obișnuit al delegațiilor naționale la Bruxelles.

Cel de-al doilea mijloc indirect de lobby al Consiliul este al grupurile de interese pentru a face lobby membriilor numeroaselor grupuri de lucru ale Consiliului.

Al treilea mijloc de influențare a Consiliului este direct prin intermediul guvernelor naționale.

Ca o consecință a procedurilor de codecizie, Parlamentul European atrage atenția reprezentanțiilor grupurilor de interese care vizează un raportor și președintele comisiei.

Raportorii sunt deputați desemnați de către Comitetele pentru a pregăti răspunsul Parlamentului la propunerea Comisiei și la măsurile luate de către Parlament.

Activitățile de lobby la Bruxelles s-au născut abia la sfârșitul anilor 1970. Până în acel moment, "lobby-ul diplomatic", la cele mai înalt nivel a ramas cel mai întâlnit. Au existat puțini reprezentanții ai grupurilor de interese implicate în sistem și, cu excepția unor asociații de afaceri, birourile reprezentative au fost rar utilizate.

Evenimentul care a declanșat explozia lobby-ului a fost primele alegeri directe a Parlamentului European în 1979. Până atunci, Parlamentul a constat dintr-un complex, iar companiile au simțit tot mai mult nevoia unei prezențe locale de experți pentru a afla ce se întâmplă în Bruxelles.

Fundația lobby-ului a fost, prin urmare, necesitatea de a furniza informații, din care a dezvoltat necesitatea de a influența procesul activ și eficient.

Următorul pas important în dezvoltarea lobby-ului a fost Actul Unic European din 1986, în care s-a creat votul cu majoritate calificată pentru luarea deciziilor în cadrul Consiliului Uniunii Europene ( "Consiliul") și s-a consolidat rolul Parlamentului, făcând din nou legislația UE mai complexă, mai importantă și atractivă pentru părțile interesate.

Fig.4. Discuții despre activitatea de lobby la nivelul UE

În Franța, sistemul politic nu integrează practica de lobby.

Mult timp gândirea republicană franceză a fost suspectă de pretențiile "intereselor particulare", care sunt de multe ori mai mari față de un "interesul general" al națiunii.

Aceasta este o interpretare a contractului social al lui Rousseau, de exemplu.

Așa că în timp ce lobby-ul a fost întotdeauna practicat în Franța, lobby organizat a avut o apariție semnificativă numai în Franța la începutul anilor 1980.

De atunci, ea a crescut în mod constant multe grupuri de interese încearcă în mod curent să influențeze instituțiile franceze precum guvernul și parlamentul francez ( "Adunarea Națională" și "Senat").

Pentru a compensa timpul pierdut, tot mai multe întreprinderi franceze încearcă să organizeze propriile lor lobby-uri, prin crearea propriul departament de afaceri publice.

În ultimii ani, un număr tot mai mare de la nivel local și a lobby-urilor grasstop au fost organizate de către grupuri de cetățeni, ceea ce reprezintă interese, cum ar fi organisme modificate genetic sau apărarea libertăților civile în domeniul digital (a se vedea drepturi digitale).

Dar nu există în prezent nici o reglementare la toate pentru activitățile de lobby în Franța și, în consecință, această practică suferă de o lipsă de transparență.

Nu există nici un acces reglementat la instituțiile franceze și nici un registru specific Franței, dar există una pentru Uniunea Europeană, în cazul în care grupurile de interese franceze pot să se înregistreze.

De exemplu, norma internă a Adunării Naționale (art. 23 și 79) interzice membrilor Parlamentului să fie legați de un interes deosebit. Cu toate acestea, parlamentarii nu trebuie să declare interesul și lista asistenților parlamentari.

În cele din urmă, nu există nici o regulă, la toate pentru consultarea grupurilor de interese de către Parlament și Guvern.

Cu toate acestea, o inițiativă recentă parlamentară (propunere de rezoluție) a fost lansată de către mai mulți deputați, astfel încât să se stabilească un registru pentru reprezentanții grupurilor de interese și grupurilor de interese care intenționează să facă lobby parlamentarilor. Scopul acestei inițiative este de a introduce standarde de conduită și accesul la Adunarea Națională.

Prin utilizarea unui registru, aceste standarde de conduită și accesul va permite Adunării să identifice și să mențină o listă a reprezentanților grupurilor de interese care au urmat activitatea legislativă de a supraveghea pe deplin accesul acestor reprezentanți ai Adunării Naționale. Această propunere nu a fost încă adoptată.

Advocsy – prezentare generală

Advocacy-ul este o activitate intreprinsă de către un individ sau un grup care are ca scop să influențeze deciziile în cadrul sistemelor și instituțiilor politice, economice și sociale.

Advocsy poate include mai multe activități pe care o persoană sau organizație, inclusiv intreprinderea unor campanii de presă, vorbind public, punerea în funcțiune și publicarea de cercetări sau efectuarea de sondaj.

Activitatea de lobby (de multe ori de către grupurile de lobby) este o formă de advocsy în cazul în care se face o abordare directă a legiuitorilor pe o problemă care joacă un rol important în politica modernă.

Cercetarea a început să abordeze modul în care grupurile de advocsi în SUA și Canada folosesc media pentru a facilita implicarea civică și acțiune colectivă.

Un avocat este o persoană care oferă sprijin de advocsy pentru persoanele care au nevoie de ea.

Aici sunt mai multe forme de advocsy, fiecare reprezentând o abordare diferită într-un mod de a iniția schimbări în societate. Una dintre cele mai populare forme de advocsy este justiția socială.

Definiția inițială nu cuprinde noțiunile de relații de putere, participarea oamenilor și o viziune a unei societăți la fel promovată de avocații de justiție socială.

Pentru ei, advocsy reprezintă seria de acțiuni întreprinse și a problemelor puse în evidență pentru a schimba "ceea ce este" într-o "ceea ce ar trebui să fie", având în vedere că acest "ceea ce ar trebui să fie" este mai decent și o mai justă societate .

Aceste acțiuni, care variază cu mediul politic, economic și social în care acestea se desfășoară, au mai multe puncte comune.

Ei îndeplinesc următoarele:

Modul în care este administrată de politică;

Participa la stabilirea agendei, deoarece acestea ridică probleme semnificative;

Vizează sistemele politice, deoarece aceste sisteme nu răspund la nevoile oamenilor;

Este inclusă și angajarea;

Propune soluții de politică;

Deschide spațiu pentru argumentare publică.

Unele dintre formele de advocacy includ:

Advocsy Buget: advocsy Bugetul este un alt aspect de promovare a culturii, care asigură angajarea proactivă a Organizațiilor Societății Civile cu bugetul de stat pentru a face guvernul mai responsabil față de oameni și de a promova transparența. Advocsy bugetului permite, de asemenea, cetățenilor și grupuri sociale de acțiune de a obliga guvernul să fie mai atent la nevoile și aspirațiile oamenilor, în general, și secțiunile defavorizate ale comunității.

Advocsy de birocratică: persoanele considerate "experți" au mai multe șanse de a reuși să prezinte problemele lor de către factorii de decizie. Ei se folosesc de advocsiy de birocratică pentru a influența agenda, cu toate acestea într-un ritm mai lent.

Se exprimă problemă de advocsy: Aceste două tipuri de advocsy când grupate împreună, de obicei, se referă la o dezbatere, dacă un grup este de a face în mod expres dorința lor de faptul că alegătorii trebuie să voteze într-un anumit mod, sau dacă un grup are o problemă pe termen lung care nu este campania și sezonul de alegeri specifice.

Advocsy de sănătate: advocsy de sănătate sprijină și promovează drepturile de îngrijire a sănătății pacientului, precum și consolidarea inițiativelor din domeniul sănătății și a politicii comunitare care se concentrează asupra disponibilității, siguranța și calitatea asistenței medicale.

Ideologie advocsy: în această abordare, grupurile de luptă, uneori, în timpul protestelor, pentru a avansa ideile lor în cercurile de luare a deciziilor.

Advocsy-ul grupurilor de interes: lobby-ul este principalul instrument utilizat de grupuri de interese care fac advocsy în masă. Este o formă de acțiune care nu reușește întotdeauna la influențarea factorilor de decizie politică, deoarece necesită resurse și organizații eficiente.

Advocsy legislativ: advocsy-ul legislativ este "dependența de stat sau de procesul legislativ federal", ca parte a unei strategii pentru a crea o schimbare.

Advocsy în masă: este orice tip de acțiune întreprinsă de grupuri mari (petiții, demonstrații, etc.)

Advocsy de mass-media: este "utilizarea strategică a mass-media ca resursă pentru a avansa o inițiativă de politică socială sau publică" (Jernigan și Wright, 1996.) În Canada, de exemplu, campaniile Manitoba publică ilustrați despre modul în care a fost folosit de advocsy mass-media pentru a lupta cu alcoolul și problemele de sănătate legate de tutun. Putem lua în considerare, de asemenea, rolul de advocsy de sănătate și mass-media în "adoptarea de statutul de fumat municipale în Canada, între 1970 și 1995."

Advocsy de Educație specială: este un advocsy cu un "accent special pe drepturile educaționale ale elevilor cu dizabilități.

Contexte diferite în care este folosit advocsy:

Într-un context juridic / drept: Un "avocat", este titlul unei persoane specifice care este autorizat / desemnat (într-un fel) de a vorbi în numele unei persoane într-un proces legal.

Într-un context politic: Un "grup de advocsy" este o colecție organizată de oameni care încearcă să influențeze deciziile și politica, fără a căuta alegerile în funcții publice.

Într-un context de asistență socială: Ambii termeni (și cele mai specifice, cum ar fi "advocsy independent"), sunt utilizate în Marea Britanie, în cadrul unei rețele de organizații și proiecte interconectate în care urmăresc să beneficieze persoanele care se află în dificultate (în principal, în contextul de invaliditate și de sănătate mintală).

În contextul incluziunii: Organizațiile de advocsy pentru cetățeni (programe de advocsy ale cetățenilor) încearcă să provoace un beneficiu de reconectare oameni care au devenit izolate. Practica lor a fost definită în două documente cheie: CAPE și învățare din programe de advocsy pentru cetățeni.

Fig. 5. Cadrul coaliție ADVOCSY

Advocsy sub toate formele care urmăresc să se asigure că oamenii, în special cei care sunt cei mai vulnerabili în societate, sunt capabili să:

Audă vocea lor pe probleme care sunt importante pentru ei;

Apăra și protejează drepturile;

Au puncte de, atunci când se iau decizii cu privire la viața lor.

Advocsy este un proces de susținere și permite oamenilor să:

Exprime opiniile și preocupările lor;

Informații și servicii de acces;

Apăra și promovează drepturile și responsabilitățile acestora;

Explorează alegeri și opțiuni.

Oamenii pledează pentru un număr și o varietate mare de subiecte. Unele dintre acestea sunt probleme sociale foarte clare, care sunt în mod universal acceptate să fie problematice și în valoare de rezolvare a problemelor, cum ar fi traficul de ființe umane.

Altele, cum ar fi avortul sunt mult mai divizatoare și inspira opinii puternic deținute de ambele părți. Acolo nu poate fi niciodată un consens cu privire la acest ultim tip de probleme.

Subiectele asupra cărora există un acord universal, că acestea trebuie să fie rezolvate includ, de exemplu: Traficul de ființe umane, sărăcie, apă și canalizare ca un drept uman.

Mai multe subiecte complexe etice, despre care există un dezacord cu privire dacă acestea sunt "bune" sau "rele" (și care sunt denumite "probleme sociale" în Statele Unite) includ: avortul și căsătoria între persoane de același sex.

"Aspecte sociale", astfel cum se face referire în Statele Unite ale Americii includ, de asemenea subiecte (de asemenea, cunoscut sub numele de "cauze") care vizează de către avocații lor pentru a avansa anumite idealuri (cum ar fi egalitatea) includ:

drepturile civile,

drepturile LGBT,

drepturile femeilor,

ecologism,

veganism .

Avocaților și grupurile de advocsi reprezintă o gamă largă de categorii și să sprijine mai multe aspecte. Institutul de Advocsy, o organizație globală cu sediul în SUA, este dedicat întăririi capacității politice, sociale, și justiția economică și pledează pentru a influența și a schimba ordinea publică.

Fenomenul globalizării atrage o atenție deosebită advocsi dincolo de granițele țărilor. Cu privire la existența unor rețele de bază, cum ar fi Advocsi Mondial sau Institutul Advocsy demonstrează importanța tot mai mare de advocsi-uri transnaționale și advocs-uri internaționale. Rețelele de advocsy-uri transnaționale sunt mult mai probabil să apară în jurul valorii de probleme în cazul în care este necesară o influență externă pentru a facilita comunicarea între grupurile interne și propriul guvern.

Grupuri de avocați care doresc să continue misiunea lor, de asemenea, au tendința de a promova rețele și să se întâlnească cu omologii lor interni pentru a face schimb de idei.

Avocații transnaționali petrec timp liber cu grupurile de interes local, în scopul de a înțelege mai bine punctele de vedere și dorințele lor.

Advocsy poate fi de ajutor în tot felul de situații în care oameni consideră că este dificil de a face cunoscute punctele de vedere.

Activitatea de lobby

Activități politice și activități legislative (denumite în mod obișnuit ca lobby) sunt două lucruri diferite și sunt supuse două seturi diferite de reguli și au diferite consecințe ale depășirii limitărilor. Normele aplicate într-o anumită situație depind de mai multe aspecte:

Tipul de organizație scutită de impozit;

Tipul de activitate (politic sau de lobby) în discuție;

Domeniul de aplicare sau valoarea activității desfășurate.

În general, nicio organizație nu poate beneficia în cazul în care o parte substanțială a activităților sale încearcă să influențeze legislația (cunoscută în mod obișnuit ca lobby). Organizația se pot angaja într-un lobby, dar având o activitatea de lobby prea intensă risca pierderea statutului de scutire de taxe.

Legislația include acțiuni de către Guvern, orice legislativ de stat, orice consiliu local, sau a organului de conducere similare, în ceea ce privește actele, facturile, rezoluții sau articole similare, sau de către public la referendum, inițiativă de vot , amendamentul constituțional, sau o procedură similară. Ea nu include acțiuni executive, judiciare a organele administrative.

O organizație va fi considerată ca fiind încercarea de a influența legislația în cazul în care contactele sunt la îndeamnă publicul să contacteze, membri sau angajați ai unui organism legislativ în scopul de a propune, de sprijin, sau se opune legislației, sau în cazul în care organizația susține adoptarea sau respingerea legislație.

Organizațiile pot, totuși, să se implice în probleme de ordine publică, fără ca activitatea să fie considerată lobby. De exemplu, organizațiile pot desfășura întâlniri educaționale, să pregătească și să distribuie materiale educaționale, sau altfel să ia în considerare aspectele de politică publică într-un mod educativ, fără a pune în pericol statutul lor de scutite de taxe.

Conform prevederilor Legii nr. 52/2003, autoritățile publice sunt obligate să

să sporească gradul de responsabilitate a guvernului pentru cetățenii lor, pentru a determina participarea activă a cetățenilor la luarea deciziilor astfel asigurând o transparență administrativă și de a crește nivelul întregii administrații publice.

În acest sens, legea stabilește proceduri de participare a cetățenilor și persoanelor juridice, a asociaților constituite în luarea deciziilor la nivelul administrației publice.

În conformitate cu art. 10 din lege, decizia este atributul exclusiv al administrației publice. Punctele de vedere exprimate de către participanți, procesul de consultare publică numai cu scop de sesizare.

Consultarea publică presupune afișarea unui anunț ce conține data, ora și locul de desfășurare a ședinței publice, precum și ordinea de zi, la sediul autorității publice, pe site-ul propriu și transmiterea către mass-media, cu cel puțin 3 zile înainte de ședința publică.

Acest anunț trebuie adus la cunoștința cetățenilor și a asociațiilor legal constituite care au prezentat sugestii și propuneri în scris referitoare la unul dintre domeniile de interes public care urmează să fie abordat în ședință publică.

Minuta ședinței publice se aduce la cunoștința publicului prin afișare la sediul autorității publice, iar înregistrarea ședințelor în condițiile Legii nr. 544/2001.

Autorităților publice le revine și obligația de a întocmi și de a face public un raport anual privind transparența decizională, care are conținutul prevăzut de lege și care va fi făcut public într-una din modalitățile prevăzute de lege.

Tot în scopul asigurării transparenței generale a administrației publice este reglementat și accesul liber și neîngrădit al persoanei la orice informații de interes public, acces care, potrivit art. 1 din Legea nr. 544/2001103, constituie unul dintre principiile fundamentale ale relațiilor dintre persoane și autoritățile publice.

Legea stabilește însă la art. 12 categoriile de informații publice care sunt exceptate de la accesul liber al cetățenilor tocmai în considerarea naturii lor.

O altă modalitate prin care cetățeanul poate contribui în mod direct la realizarea funcțiilor administrației publice este dreptul de peționare consacrat de art. 51 din Constituția României, conform căruia cetățenii și organizațiile legal constituite au dreptul să se adreseze prin petiții autorităților publice, acestea din urmă fiind obligate să comunice un răspuns în termenele și condițiile stabilite potrivit O.G. nr. 27/2002105, prin compartimente specializate pentru relații cu publicul.

La acest drept generic de petiționare se poate adăuga și posibilitatea de a recurge la o formă specializată de petiționare, anume Avocatul Poporului.

Acesta din urmă poate prezenta interes mai ales prin prisma posibilităților instituționalizate de intervenție de care dispune, în unele cazuri acțiunile sale putând avea chiar și impact direct asupra administrației ori chiar a legislației.

Deși niciuna din aceste prevederi nu vizează în mod direct activitatea de lobby, toate conturează forme prin care grupurile de interese pot interveni în sfera publică.

Un exemplu de activitate de lobby este următorul:

Activitatea de lobby și transparența decizională în elaborarea actelor normative

Actul normativ reprezintă actul juridic emis de o autoritate publică învestită cu competențe normative, după o procedură prestabilită și conținând norme juridice generale și obligatorii care pot fi aduse la îndeplinire, la nevoie, prin forța coercitivă a statului.

Actele normative au caracter impersonal și difuz, toate subiectele de drept fiind obligate să le respecte de la intrarea lor în vigoare până la încetarea efectelor lor juridice.

Actele normative se bucură de certitudine juridică, dată de forma scrisă și de formele de publicitate specifice care se constituie în garanții ale acestora.

Actele normative se inițiază, se elaborează, se aplică și se adoptă în conformitate cu prevederile Constituției, ale Legii nr. 24/2000112, ale H.G. nr. 561/2009113, ale H.G. nr. 1361/2006114 și cu principiile generale de drept. Înainte de adoptarea actelor normative, inițiatorul trebuie să realizeze evaluarea preliminară a impactului noilor reglementări care presupune identificarea și analizarea efectelor economice, sociale, de mediu, legislative și bugetare pe care le produc reglementările propuse.

Fundamentarea noii reglementări trebuie să aibă în vedere atât evaluarea impactului legislației specifice în vigoare la momentul elaborării proiectului de act normativ, cât și evaluarea impactului politicilor publice pe care proiectul de act normativ le implementează, potrivit art. 31 din Legea nr. 24/2000.

Pentru atingerea acestui obiectiv autoritățile publice sunt obligate să realizeze consultări cu anumite grupuri de interese (conform art. 31 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 24/2000), cei interesați având posibilitatea să-și exprime punctul de vedere.

Având în vedere că majoritatea actelor normative sunt inițiate de puterea executivă, iar unele sunt apoi înaintate la nivelul puterii legiuitoare, vom realiza analiza reglementărilor referitoare la lobby și transparența decizională în această ordine.

Concluzii

Această lucrare este structurată pe trei capitole în care s-a abordat cât mai precis tema aleasă.

În primul capitol s-a arătat câteva concepte, definiții, exemple și noțiuni de bază despre deontologie.

În cel de-al doilea capitol s-a vorbit despre deontologia funcției publice, definiții, termeni specifici, dimensiunea juricală a funcției publice, etimologie, principii și considerații precum și exemplificarea a trei tipuri de funcționari publici.

Totodată în acest capitol am discutat și despre dimensiunea etică a funcționarului public.

În cel de-al treilea capitol am abordat o discuție depre activitatea de lobby în România în comparație cu cea de la nivelul Uniunii Europene și am prezentat câteva noțiuni de bază despre lobby și advocsy.

State cu o istorie și o tradiție democratică îndelungate, atât SUA, cât și Marea Britanie au întâmpinat numeroase probleme în ceea ce privește reglementarea și legiferarea acțiunii și a procesului de lobby.

Aceasta în condițiile în care, deși par a fi eficiente, modelele alese de cele două state lasă portițe de acces și traficului de influență, uneori extrem de greu de delimitat de activitatea de lobby.

Deși se aseamănă ca tradiție, o diferență semnificativă în ceea ce privește activitatea de lobbying este reprezentată de faptul că, în timp ce modelul american este axat pe reglementarea procesului de lobby, cel britanic se concentrează pe reglementarea comportamentelor și pe aspecte deontologice.

Bibliografie

BALOSIN Miruna Andreea, „O inițiativă pentru transparență – Registrul de lobby și Comisia Europeană” în ȚÎRĂU, Liviu C., MELANCU, Ștefan, Interferențe euro-atlantice. 20 de ani de Studii Europene la Universitatea Babeș-Bolyai, ClujNapoca, EFES, 2013.

Clament, Michel – Le Lobbying et ses sectrets: guide des techniques d’influence, Ed. Dunod, Paris, 1997.

FLANNERY, Paul, „Lobbying regulation in the EU: A comparison with the USA & Canada”, Social and Political Review, 20, 2010.

IORGA, Elena, ALEXANDRU, Violeta, Cum să-ți pledezi cauza în fața parlamentarului tău, București, Institutul pentru Politici Publice, Decembrie 2006.

KALNIŅŠ, Valts, Transparency in Lobbying: Comparative Review of Existing and Emerging Regulatory Regimes, Policy Association for an Open Society (PASOS), 2011.

Mihaileanu, Liviu, Horja, Aurelian – Reglementarea activitatii de Lobby. In anticamera influentei, Editura C.H. Bech, Bucuresti, 2009.

OANCEA, D., MIHĂILEANU, L., HORJA, A. „Lobby în România”, Forum for International Communications, 2012.