Democratia Si Statul de Drept

1.Democrația de-a lungul timpului

Democrația antică

Cuvântul „democrație” a fost pentru prima dată folosit în urma cu aproximativ 2500 ani și provine din limba greacă în care “demos” înseamnă popor, iar “kratos” înseamnă putere. Prin democrație se înțelege puterea poporului, conducerea poporului de către popor.

Democrația a apărut în Atena în secolul al VI – lea înainte de Hristos și a cunoscut o dezvoltare deosebită în secolul următor, în timpul lui Pericle.

În Atena, toți cetățenii puteau lua parte, în mod nemijlocit, la adoptarea deciziilor de interes public. Exista o democrație directa. Cetatea era condusa de un Sfat (Boule) și de Adunarea Poporului.

Sfatul era alcătuit din 500 de membri, cate 50 de reprezentanți din fiecare trib teritorial, desemnați prin tragere la sorti, pe o perioadă de un an și pentru maximum două mandate. Pentru a devenii membru al Sfatului, o persoana trebuia să aibă cetățenia ateniană, vârsta de minimum 30 de ani și să promoveze un examen de moralitate.

Adunarea poporului era alcătuită din chiar societatea în totalitatea ei, excepție făcând sclavii, femeile și străinii, care nu erau considerați cetățeni. Adunarea putea decide prin majoritate simplă asupra oricărei probleme de interes public. Judecățile se țineau în fata unor jurii alcătuite din 501 de membri, care luau hotărâri tot prin vot majoritar.

Democrația directă a funcționat aproximativ 200 de ani. Ea a fost posibilă deoarece în Atena numărul cetățenilor era mic, iar la întrunirile publice participau, în mod obișnuit, mai puțin de jumătate. Însă, pe măsura ce comunitățile s-au dezvoltat din punct de vedere demografic, conducerea acestora de către toți cetățenii nu a mai fost, practic, posibilă.

De la democrația antică la democrația modernă

În ciuda trecerii timpului și a discuțiilor despre diferența dintre democrația anticilor și cea a modernilor, sensul general al termenului nu s-a schimbat. În trecerea de la democrația anticilor la democrația modernilor, ceea ce se schimbă nu este titularul puterii politice, care este tot „poporul”, în sensul de ansamblu al cetățenilor căruia îi revine dreptul de a lua deciziile colective, ci modul de exercitare a acestui drept. Astfel, în anii în care se formează statul constituțional modern, apare democrația reprezentativă, singura formă populară de guvernare posibilă într-un stat de mari dimensiuni.

Având în vedere dimensiunile statelor moderne singura guvernare democratică pe potriva oamenilor era democrația reprezentativă, acea formă de guvernare unde poporul nu ia el însuși deciziile care îl privesc, ci își alege reprezentanți care trebuie să decidă pentru el. Însă, instituind o democrație reprezentativă pierde din forță principiul guvernării populare.

De altfel, democrația reprezentativă s-a născut și din convingerea că reprezentanții aleși de cetățeni sunt în măsură să judece care sunt interesele generale mai bine decât cetățenii înșiși, considerați prea preocupați de de realizarea intereselor lor particulare.

Astfel, se interpretează ca democrația modernă este mai aproape de perfecțiune, în ceea ce privește scopul, decât democrația antică; aceasta, cu condiția ca deputatul, odată ales, să se comporte nu ca un om de încredere al alegătorilor care l-au ajutat să ajungă în parlament, ci ca un reprezentant al întregii națiuni. Pentru ca democrația să fie într-adevăr reprezentativă, era necesară interzicerea mandatului imperativ al alegătorului către cel ales, mandat care fusese caracteristic statului de caste, în care păturile sociale, corporațiile, colectivitățile transmiteau suveranului, prin delegațiile lor, cererile particulare.

Dacă prin democrația modernă se înțelege democrația reprezentativă, și dacă democrației reprezentative îi este inerentă eliberarea reprezentantului națiunii de individul particular reprezentat și de interesele particulare ale acestuia, atunci democrația modernă presupune atomizarea națiunii și reconstruirea ei la un nivel mai înalt și mai restrâns, care este acela al adunărilor parlamentare.

Primele state democratice moderne sunt Marea Britanie și S.U.A., unde s-a trecut la separarea puterilor în stat și la alegerea conducătorilor. În Anglia, în 1689, conform Declarației drepturilor, puterea a fost încredințată unui parlament ales în mod liber de cetățenii cu drept de vot, iar în S.U.A., în 1787, a fost adoptată prima constituție modernă. În secolele următoare, sistemul democratic s-a extins în numeroase țări, indiferent de forma lor de guvernământ.

2.Statul de drept și evoluția statului politic

După abolirea regimului dictatorial comunist a lui Nicolae Ceaușescu. România a facut primii pași spre constituirea unui sistem politic democratic. Procesul de democratizare a fost însă întârziat și fragilizat de violențele primului deceniu al tranziției, minineriadele în primul rând. Instituțiile formale ale unui sistem politic democratic s-au creat încă din primii ani, însă funcționalitatea lor este îngreunată de practici informale.

Echivocul în legatură cu statutul proprietății a fost înlăturat la nivel constituțional abia în 2003, în urma modificării Constituției. Justiția nu s-a constituit decât în parte ca un mecanism funcțional, acționând mai degrabă după regula celui mai puternic financiar și relațional, decât după normele juridice și dovezile prezentate.

Pe parcursul acestui capitol am analizat derularea și seminificația unora din principalele evenimente politice care au întârziat constituirea statului de drept, precum și rolul justiției, problema corupției, însă ceea ce a rămas neexplorat sunt trăsăturile esențiale ale culturilor politice ale populației românești, care accelerează sau, dimpotrivă, impiedică edificarea statului de drept.

Potrivit unui studiu sociologic clasa politică este, in genere, mai deschisă și pro-europeană decât media populației. Acest argument ar putea fi invocat pentru plasarea responsabilității pentru funcționalitatea statului de drept nu numai la nivelul elitei politice, ci și la cel al administrației, mergând până la comportamentul simplilor cetățeni. Nu se poate imagina un stat de drept pe deplin funcțional fără cetățeni cu valori democratice, care să poată respinge utilizarea unor practici netransparente pentru obținerea unor servicii publice, dar și să fie în măsură să sancționeze, prin vot, încălcările valorilor statului de drept de către politicieni.

Întrebarea cheie este dacă România la sfârșitul anului 2004 are trăsăturile esențiale ale unui stat de drept. Dacă luăm criteriile internaționale care măsoară statul de drept, România se apropie de îndeplinirea majorității acestor caracteristici, dar societatea românească nu a acumulat încă suficiente deprinderi democratice, astfel încât statul de drept să fie pe deplin funcțional. (vezi tabel 1).

Analiza măsurătorilor internaționale asupra statului de drept indică o consolidare treptată a statului de drept în România, rolul esențial în acest proces avându-l integrarea europeană. Potrivit indicelui de dezvoltare a societății civile, România se înscrie în aceeași dinamică regională cu Bulgaria, existând diferențe față de statele integrate în Uniunea Europeană la 1 mai 2004. România se înscrie într-o zonă intermediară, procentaje mai scăzute la dezvoltarea statului de drept fiind înregistrate în Balcanii de Vest și spațial ex-sovietic.

Tabel 1: indicele de dezvoltare a statului de drept 1999-2004

Sursa: Freedom House Report, www.freedomhouse.org

* Pentru 2004 a fost introdus un nou indice – „noua democrație”, calculat ca un compus din indicele democrației și indicele statului de drept.

** Pe o scala de la 1 la 7, 1 reprezintă cel mai înalt nivel, iar 7 cel mai scăzut nivel de dezvoltare al statului de drept.

Faptul că România nu este încă un stat de drept consolidat se datorează, în mare parte, existenței unei corupții larg răspândite, care încătușează libertățile individului și drepturile lui sociale. Sistemul politic funcționează prin mecanisme informale, corupte. Cetățenii nu au deprins încă suficiente abilități democratice pentru a fi în măsură să sancționeze încălcările flagrante ale principiiilor statului de drept.

Accelerarea creării unui stat de drept funcțional trebuie pusă în bună măsură pe seama presiunilor externe, în primul rând din partea Uniunii Europene. Societatea românească nu a atins maturitatea necesară pentru a realiza un echilibru între instituții, populația nu a deprins reflexele de a cenzura comportamentele nedemocratice ale partidelor politice, aflate la putere sau în opoziție, sau de a respinge practicile netransparente din administrație și justitie. Constituirea statului de drept trebuie văzută ca un proces gradual, de acumulare a unor tradiții democratice, a unor instituții complexe care să functioneze după principiul controlului și echilibrului. De asemenea, funcționalitatea statului de drept este legată de construirea unei culturi civice a cetățenilor, care să-i determine să lupte pentru conservarea primatului cuvântului în politică. Din această perspectivă, statul de drept este un proces dinamic, care este mai mult decât respectarea formalismului juridic. Statul de drept este esența sistemului politic democratic.

2.3.2. Președenția, parlamentul, guvernul și sistemul partidist în România după 1989.

Democrațiile moderne se bazează pe: (a) domnia majorității limitate; (b) proceduri electorale; și (c) transmiterea reprezentațională a puterii. Aceasta presupune că, în cadrul poporului ca întreg, anumiți indivizi contează mai mult, iar altii mai putin; că pană și acei indivizi care constitute majoritatea votantă victorioasă nu exercită cu adevărat puterea. Odată ce am recunoscut această realitate, discuția noastră este transferată de la democrație etimologică și de la contextul voinței poporului la tehnicile democrației constituționale. Pentru a realiza o democrație, atribuirea nominală a puterii și exercitarea concretă a acesteia nu rămân în aceleași mâini și nici unul dintre mijloacele procedurale și instrumentale pentru realizarea democrației ca amplu sistem politic nu sunt sugerate și nici nu sunt presupuse de către sensurile acestui termen.

Unde formula este completată, ea sună astfel: democrația este puterea poporului asupra poporului. Însă problema este atunci o cu totul altă turnură; ea nu constă numai din ascensiunea puterii ci, mai mult, din coborarea acesteia. Dacă, în acest proces în dublu sens, poporul își pierde controlul, atunci guvernarea asupra poporului riscă să nu mai aibă nimic de a face cu guvernarea de către popor.

Președenția României

Unul din principalele puncte programatice ale revoluției a fost realizarea de alegeri libere, încă din Comunicatul FSN din 22 decembrie acestea fiind stabilite pentru aprilie 1990. O importantă trasătură a alegerilor prezidențiale din perioada 1990-2004 este aceea că ale s-au desfășurat simultan cu cele parlamentare, datorită mandatului de patru ani atât pentru președinte cât și pentru parlament. Simultaneitatea alegerilor prezidențiale cu cele parlamentare a avut importante consecințe politice: dependența partidelor de imaginea și performantele electorale ale liderilor lor, aceștia acționând, adesea, ca locomotive electorale; accentul foarte mare pus pe calitățile și imaginea candidatului la președinție în dauna dezbaterii pe programe; personalizarea excesivă a vieții politice și transformarea partidelor după personalitatea liderului lor.

Primele alegeri libere: 20 mai 1990

Campania electorală din anul 1990 a avut durata de 60 de zile, fiind deschisă oficial în 19 martie. În cursa prezidențială s-au înscris trei candidați: Ion Iliescu din partea Frontului Salvării Naționale (FSN), președintele Partidului Național Liberal, Radu Câmpeanu și reprezentantul Partidului Național Tărănesc-Creștin și Democrat, Ion Rațiu. Rezultatul votului din 20 mai 1990 a fost următorul: Ion Iliescu — 85,3%, Radu Câmpeanu — 10,6% și Ion Rațiu — 4,1%. Cum se explică aceste rezultate, prin prisma contextului politic și a mesajelor emise în campanie?

Prima experiență electorală de tip democratic a fost puternic marcată de mentalitatea post-totalitară și de modul în care a rezultat distribuția de putere din revoluție. Electoratul nu avea o percepție precisă nici asupra raporturilor dintre putere și opoziție, nici asupra formei pe care ar trebui să o aibă sistemul democratic. Democratic în această primă fază însemnă un nivel elementar, cel al alegerilor libere și corecte. Pentru că în România comunistă nu a existat o formă de opoziție semnificantă, chiar și sub forma unor curente alternative în interiorul partidului comunist, pluralismul real s-a dezvoltat greu și cu specificități față de celelalte state post-comuniste.

În percepție publică Ion Iliescu era cel care se identifica cu revoluție, un lider politic care a fost în fruntea miscării revoluționare, dovedind capacitate de conducere și spirit de orientare politică. De cealaltă parte, liderii opoziției au fost candidați fără șanse reale din mai multe motive: 1) partidele care îi sustineau, PNL și PNȚ-CD, nu aveau capacitatea organizatorică și de mobilizare pe care o avea FSN, formațiune care a moștenit o bună parte din infrastructura vechiului regim (avea cele mai numeroase sedii și salariați, cea mai largă rețea de filiale în teritoriu, sprijinul mass-media; 2) opoziție a mers pe o singură temă majoră, asigurarea democrației și îndepărtarea rapidă a comuniștilor din viața politică. Principala acuzație la adresa lui Ion Iliescu era că a fost comunist, prim-secretar, iar acest lucru reprezenta, pentru majoritatea românilor, un atu, o dovadă a competenței; 3) atât Ion Rațiu cât și Radu Câmpeanu nu aveau capacitățile oratorice și persuasive ale lui Ion Iliescu, iar candidații opoziției nu au demonstrat electoratului că ar avea o foarte bună cunoaștere a realităților românești (erau acuzați de membri ai FSN ca „nu au mâncat salam cu soia”, adică nu au împărtașit în comun experiența traumatică a comunismului, precum și că ar intenționa să aduca „moșierii” în țară, cărora să le restituie proprietățile; Ion Rațiu purta papion, un element vestimentar de distincție, puțin concordant cu aspirațiile egalitariste ale majorității românilor); 4) dacă în presa scrisă există un pluralism, în domeniul audio-vizual FSN avea controlul, pe care i-a folosit atât pentru denigrarea liderilor opoziției cât și pentru promovarea prioritară a mesajelor pro-FSN; 5) tipurile de legitimitate erau diferite: în timp ce Ion Iliescu apărea ca un om al faptelor, un lider al revoluției, Ion Rațiu și Radu Câmpeanu aveau o legitimitate de tip „istoric” reprezentând partide importante în perioada interbelică; 6) modelul de societate promovat de FSN și Ion Iliescu era unul bazat pe consens, stabilitate, liniște, chiar dacă acest lucru însemna imobilism și un ritm lent de transformare democratică. De cealaltă parte, mesajul violent în forma împotriva comuniștilor și cerințele de îndepărtare a acestora din viața publică (în Proclamația de la Timisoara din 11 martie 1990, la punctul 8 se cerea excluderea activiștilor de partid din viața publică pentru mai bine de un deceniu) au lăsat impresia electoratului că ar putea izbucni noi conflicte politice. Or, electoratul, epuizat după revoluția violentă din decembrie, dorea liniște; 7) timpul scurs de la revoluție până la alegeri, aproximativ 5 luni, nu a generat o masă substanțială de nemulțumiți față de putere, astfel încât nu a apărut un electorat masiv care să o penalizeze. Dimpotrivă, anul 1990 a adus săptămâna de lucru de 5 zile, creșterea reală a salariilor și aparitia produselor occidentale pe piață.

În urma alegerilor din 20 mai 1990 a rezultat o puternică majoritate parlamentară a FSN (66,4%) și un președinte cu o legitimitate politică dobândită prin vot universal. Opoziția a contestat rezultatele votului, acuzând FSN de fraudarea acestora, rapoartele observatorilor internaționali au indicat faptul ca acestea au fost „libere și corecte”, chiar dacă au existat numeroase nereguli și carențe organizatorice semnificative (calitatea tușului și a hârtiei buletinelor de vot). Alegerile din 20 mai 1990 au avut o rata de participare foarte ridicată, de 86%, procentul evidențiind atât speranțele pe care românii și le puneau în politica, precum Și un comportament electoral remanent de tip comunist, care se baza pe o prezența obligatorie la vot.

B. 27 septembrie 1992 — alegeri în baza Constituției

Noile alegeri prezidențiale au avut loc într-un context politic și constituțional radical schimbat față de 1990. Din punct de vedere legal, alegerile din 27 septembrie 1992 s-au desfășurat după adoptarea unei noi Constituții, care reglementa durata și competențele prezidențiale, raporturile sefului statului cu celelalte instituții. Legislația electorală stabilea condiții mai severe pentru înscrierea în cursa electorală, fiind necesare 100.000 de semnături (cf. Art. 3, alin.2). Au îndeplinit condițiile necesare participării în Campania prezidențiale 6 candidați: Ion Iliescu (Frontul Democrat al Salvării Naționale — FDSN), Emil Constantinescu (Convenția Democrată din România — CDR), Caius Traian Dragomir (Frontul Salvării Naționale — FSN), Gheorghe Funar (Partidul Unității Naționale Române — PUNR), Ion Mânzatu (Partidul Republican), Mircea Druc (Independent).

Dar cele mai importante schimbări au fort cele din cadrul vieții politice: ruptura FSN în martie 1992 și apariția unei coaliții a partidelor de opoziție, Convenția Democratică, cu un nou candidat, Emil Constantinescu.

După alegerile din 20 mai 1990 a urmat sfârșitul demonstrației din Piața Universității și intervenția brutală, ilegală și ilegitimă a minerilor în 14-15 iunie. Acest eveniment a determinat polarizarea societății românești și apariția unor relății foarte tensionate între putere și opoziție. După diminuarea ecourilor negative, interne și internaționale ale mineriadei din iunie au urmat tensiunile tot mai vizibile din interiorul FSN, care au avut un prim vârf de sarcină în septembrie 1991, când Guvernul Roman a căzut în urma unei noi intervenții violente și ilegale a minerilor conduși de Miron Cozma. După acest eveniment „războiul rozelor” din interiorul FSN a devenit mai vizibil, culminând cu ruptura din martie 1992. În urma acesteia au rezultat două partide: FSN, condus de Petre Roman și FDSN, condus în mod formal de Oliviu Gherman și Adrian Năstase, dar care era un partid construit pentru sprijinirea lui Ion Iliescu, bazat pe popularitatea acestuia.

De cealaltă parte a spectrului politic s-au realizat eforturi pentru coagularea unei opoziții democratice, bazate pe partidele istorice și asociațiile civice care le sprijineau, la care s-a adăugat formațiunea etnicilor maghiari, UDMR. La 27 iunie 1992 un colegiu compus din 67 de electori (câte cinci din formațiunile membre ale Comitetului Executiv și câte doi din celelalte) alege dupe 4 tururi de scrutin pe Emil Constantinescu drept candidat unic al CDR pentru alegerile prezidențiale (ceilalți candidați au fost, în ordinea descrescătoare a voturilor, Ion Rațiu, Nicolae Manolescu, Sergiu Cunescu și Nicu Stăncescu).

Al treilea bloc politic este cel naționalist-paseist, din care se remarcă PUNR și președintele său, Gheorghe Funar, cu o susținere electorală regională, în Transilvania. Prin structura votanților, PUNR era însă diferită atât de PRM cât și de Partidul Socialist al Muncii: în timp ce Vadim Tudor și Ilie Verdeț atrageau voturi din exteriorul arcului carpatic, din Oltenia în principal, oameni cu venituri mici, marginalizați social, Gheorghe Funar avea un electorat preponderent educat, cu o concepție liberală față de rolul statului în economie dar care se împotrivea radicalilor maghiari.

După schimbarea Guvernului Român s-a format Cabinetul Stolojan, cu largă susținere parlamentară dar cu un mandat limitat la gestionarea treburilor curente și pregatirea alegerilor. Acesta trebuia să organizeze alegerile în primăvara lui 1992, însă spargerea FSN a determinat, la presiunea ambelor formațiuni rezultate în urma sciziumi, programarea scrutinului pentru 27 septembrie, chiar dacă opoziția a încercat să provoace alegeri în cel mai scurt timp posibil.

Față de alegerile din mai 1990 imaginea publică a lui Ion Iliescu a suferit serioase lovituri: acuzațiile de a fi unul din autorii morale al mineriadei din 13-15 iunie și a îndepărtării guvernului reformist condus de Petre Roman. De acum nu mai trebuia să facă față doar atacurilor, devenite tradiționale, ale partidelor din Convenția Democratiă dar și a organizațiilor civice care le sprijineau, ci și unui important lider cu legitimitate revoluționară, Petre Roman. Ion Iliescu și-a anunțat participarea la competiția electorală în 5 iunie 1992 în localitatea Jibou, județul Sălaj, cu prilejul unei aduăari publice24. Programul electoral, intitulat „Cred în schimbarea în bine a României” propunea, în esență, continuarea democratizării și a reformei economice, realizate însă cu „moderație și echilibru”, depășind „criza rupturilor, a rafuielilor și a abordărilor pătimașe”. Acest program electoral era concordant cu imaginea lui Ion Iliescu în rândul electoratului său: un om echilibrat, care dorește o reforma graduală, oferind liniște, convergent cu sloganul folosit în campanie „Un președinte pentru liniștea dumneavoastră!”. Acest manifest electoral avea o adresabilitate maximă pentru electoratul din mediul rural, cu atitudini mai degrabă negative față de statul minimal și economia de piață, erau cetățeni cu un capital cultural și relational redus, care doreau o tranziție fară mari șocuri sociale și culturale.

Candidatul Convenției Democratice a devenit Emil Constantinescu, rectorul Universității București, care provenea din afara partidelor membre ale coaliției, fiind propus public pentru candidatură de Ana Blandiana la 25 mai 1992 în Cluj Oferta electorală a fost cuprinsă în „Platforma-program a Convenției Democratice din România pentru scoaterea țării din criza prin Lege, Adevăr, Reconciliere și Reforme”. Obiectivul central al programului CDR era „desprinderea totală a țării de comunism”, propunând o viziune profund moralizatoare asupra politicii și societății, cu o reformă radicală economică, sub forma unei terapii de sot. O temă esențială a campaniei CDR era combaterea corupției și acuzațiile aduse puternic pe această temă.

În dezbaterile directe dintre candidații principali au fost lansate mai multe teme electorale: 1) Ion Iliescu împotriva lui Emil Constantinescu: Convenția este extremistă iar candidatul său la președinție are opțiuni promonarhice, pe care și le neagă din rațiuni electorale; CDR înseamnă venirea unor „moșnegi sclerozați în Parlament și guvern”; program politic nerealist; sugerează (la mitingul de la Cluj din 6 octombrie 1992) că au avut loc „negocieri” cu privire la problema Transilvaniei, etc. 2) Emil Constantinescu împotriva lui Ion Iliescu: fost activist de vârf al PCR; revoluția, mineriadele și evenimentele de la Târgu Mureș nu au fost lămurite; blocarea reformei economice; caracterul criptocomunist al FDSN; tratatul cu URSS din aprilie 1991; creșterea somajului, etc.

Rezultatele votului au fost primite cu uimire de partidele de opoziție, chiar dacă Emil Constantinescu și-a recunoscut, cu corectitudine, înfrângerea după al doilea tur de scrutin. Prezența la vot a fost mai scăzută decât la alegerile din 1990, 76,01% în primul tur și 75,9% în turul al II-lea. Îngrijorător pentru acuratețea desfășurării alegerilor au fost numărul mare de voturi anulate precum și cel al voturilor pe listele speciale, peste un milion.

Eșecul Convenției, căci este vorba de un esec, pierderea a aproape 20 de procente între alegerile locale și cele generale, poate fi explicat prin mai mulți factori: 1) Ion Iliescu și FDSN au reușit să-și mobilizeze electoratul Tăcut”. Tema stabilită a avut o relevanță ridicată în efectele crizei iugoslave și a înrăutățirii situației materiale a multor cetățeni ca urmare a reformelor radicale luate de Guvernul Român; 2) ambiguitatea CDR în privința chestiunii monarhice. Utilizarea unui discurs violent nu au reușit să mobilizeze electoratul în măsura așteptării, pentru ca aceste probleme nu se aflau pe agenda reală a cetățenilor; 3) imaginea de unitate a CDR a fost puternic afectată de ieșirea liberalilor din Convenția și participarea pe liste proprii; 4) inabilități de strategie electorala, Emil Constantinescu intrând în conflict cu Gheorghe Funar, în loc să se focalizeze doar asupra lui Ion Iliescu; 5) atitudinea intransigentă a Convenției împotriva FSN a împiedicat coagularea tuturor fortelor opoziției pentru susținerea în turul al II-lea a unui singur candidat; 6) divizarea FSN a devenit utilă campaniei lui Ion Iliescu, deoarece acesta se putea delimite de cei care erau văzuți în acel moment ca fiind prea radicali și suspectați de corupție.

Cu aceasta legitimitate politică dobândită prin scrutin popular Ion Iliescu a funcționat ca un garant al stabilității politice în perioada 1992-1996, pregătindu-se însă pentru cucerirea unui al doilea mandat constituțional.

C. Noiembrie 1996 —alternanța democratică la putere

După 1992 ideea de alternanță în cadrul vieții politice din România a dobândit tot mai multă consistență. Emil Constantinescu și Convenția Democratică au pierdut alegerile din 1992, dar s-au impus ca actori semnificativi ai spectrului politic, revendicând cu tot mai multe șanse obținerea puterii.

Pluralismul mediatic a facut un pas important față de anul 1992, în anul 1995 fiind lansat postul ProTV, care a acționat ca un agent important al schimbării.

Formațiunea politică de guvernământ, PDSR a fost privit tot mai mult ca un „partid al corupților” iar aceasta etichetă nu putea să nu-1 afecteze și pe Ion Iliescu, care, în ciuda numeroaselor sale apeluri împotriva fenomenului corupției, nu a reușit să prezinte nici un caz semnificativ al eficienței luptei împotriva acestui flagel. De asemenea, în pofida insistențelor unor consilieri politici ai lui Ion Iliescu (Iosif Boda, Paul Dobrescu), președintele se încăpățana să-l mentină la putere pe premierul Nicolae Văcăroiu, devenit unul din simbolurile stagnării.

De cealaltă parte a spectrului politic, Convenția Democratică a părut a fi tot mai pregătită pentru a prelua puterea, iar mesajele sale politice erau tot mai radicale și mai larg impărtășite de către electoratul urban și cel tanăr, dornic să se producă o schimbare radicală a politicii în România. Moartea lui Corneliu Coposu în 1995, președintele PNȚCD, a fost transformată de mass-media, politicienii CDR și ceea ce se autodenumea „societate civilă” într-un simbol al renașterii naționale, ideea politică a unei societăți democratice fiind construită într-o dimensiune mitologică. În această viziune Emil Constantinescu urma să ducă la îndeplinire proiectele politice ale „Seniorului”, după cum era denumit fostul președinte al PNȚCD.

PDSR a intrat în anul electoral 1996 izolat pe scena politică, ca urmare a ruperii relațiilor cu partenerii din „patrulaterul roșu”, PRM, PSM, PUNR. De cealaltă parte, UDMR, PSDR, apoi PAC și PL’93 ies din Convenție, dar în aceasta intră PNL. Partidul Democrat a realizat o alianță politico-electorală cu PSDR, formând Uniunea Social Democrată (USD).

Alegerile locale din 1996 au transmis un semnal important în legătură cu direcția votului, candidații opoziției reușind să câstige toate marile orașe, iar bătălia cea mai spectaculoasă a fost la București, unde celebrul tenisman Ilie Năstase, proaspat înregimentat politic în PDSR, nu a reușit să-1 învingă pe mult mai puțin carismaticul Victor Ciorbea din partea CDR.

Președintele Ion Iliescu a adoptat în prima parte a anului 1996 tactica tergiversării, cerând un control asupra listelor parlamentare ale PDSR, dar pe acestea s-au regăsit numeroși politicieni asupra cărora planau acuzațiile de corupție. Ion Iliescu a acceptat să fie candidatul partidului de guvernământ la alegerile prezidențiale, dar a avut un staff de campanie separat de cel al partidului.

Pentru a cuceri puterea, opoziția s-a focalizat asupra câtorva teme: Ion Iliescu nu ar avea dreptul constituțional de a mai candida pentru un alt mandat; oricine va învinge, important este să nu mai fie Ion Iliescu; corupția sistemica „protejată și patronată” de Ion Iliescu; stagnarea, îndepărtarea de Occident/lipsa șanselor de integrare în instituțiile euro-atlantice etc.

Oferta politică a lui Emil Constantinescu a fost cuprinsă în „Contractul cu România” și focalizată în documentele programatice „Proclamatia de la Ruginoasa” și „Apelul Reconcilierii Naționale de la Alba Iulia”, care semnala urgența unui nou climat moral și social în societatea românească. Emil Constantinescu a fost untul din vectorii de mesaj care au utilizat un discurs politic plin de promisiuni, cuprinse în documentele amintite mai sus, efectuate prin moralitate (om curajos, ferm, cinstit, bun creștin) și competent. Mesajul cheie al lui Emil Constantinescu a fost cel al “schimbării”, definite în termeni pozitivi.

Al treilea candidat important în alegerile din 1996 a fost Petre Roman, reprezentantul USD. Acesta se afla în competiție atât cu Ion Iliescu cât și cu Emil Constantinescu și, deși o tactică simplă de campanie i-ar fi indicat că trebuie să-1 atace pe candidatul CDR, pentru a intra în turul al II-lea, alături de Ion Iliescu, ținta sa predilectă a fost președintele în functie la acel moment. Ideea subiacentă a campaniei electorale a lui Petre Roman a fost „oricine altcineva, decât Ion Iliescu”. În plan ideatic, Petre Roman a căutat să se efectueze prin ideea unui nou tip de președinte, interesat de problemele fiecărui cetățean. Petre Ronan s-a definit drept politicianul care poate efectua tot ceea ce Ion Iliescu consideră a fi imposibil de realizat. Familia politică social-democrată a constituit o resursă electorală majoră: „Cu USD, siguranța unei vieți normale; cu USD, viitorul este aproape; USD dorea să obțină ceea ce pentru fiecare; cu USD ziua de mâine este mai sigura. USD: mai întâi”

Soarta competiției electorale a fost decisă însă de faptul că PDSR a fost învins de CDR. Petre Roman și-a oferit susținerea pentru turul al II-lea lui Emil Constantinescu, CDR și USD urmând să participe împreună la guvernare. Nici chiar fostii aliați ai PDSR nu mai erau solidari cu candidatul acestuia: Gheorghe Funar și-a îndemnat susținătorii sa-1 voteze pe Emil Constantinescu, iar Vadim Tudor a lasat alegătorilor săi opțiunea de a vota după cum vor. Chiar și un om politic din stânga tradițională, socialistul Tudor Mohora, le-a cerut simpatizanților săi să-l voteze pe candidatul CDR. Astfel, rezultatul votului din 17 noiembrie 1996 a devenit previzibil, candidatul opoziției adunând cu peste un milion de voturi mai mut decât Ion Iliescu, realizând astfel prima alternanță prin vot la putere în România sau, după cum se spunea în acele zile, o a doua „revoluție democratică”.

D. 2000 — pericolul extremismului vadimist

Euforia cîștigării alegerilor de către Emil Constantinescu și de coalițiile care 1-au adus la putere (CDR si USD) a fost repede spulberată de impactul cu realitatea economică și politică internă și internațională. Erodarea credibilității lui Emil Constantinescu pe fondul certurilor din coaliția de guvernământ a fost însoțit de o refacere a credibilității lui Ion Iliescu și a PDSR, consecutiv cu o fragmentare a opțiunilor politice, ca urmare a dispersării forțelor politice.

Anunțul retragerii din competiția prezidențiale a lui Emil Constantinescu, în 17 iulie 2000 pe motiv că a fost învins de forțele fostei Securități a bulversat scena politică. Coaliția care a câștigat. S-au înscris în competiția electorală 11 candidați, toate partidele sperând că vor fi ajutate de candidatură la președinție a reprezentanților lor. Mize bătăliei pentru primul tur al alegerilor prezidențiale, din 26 noiembrie 2000, era ocuparea celui de al doilea loc din finale cu Ion Iliescu, deoarece președintele PDSR era creditat de sondajele de opine cu șanse mari de a câștiga competiția electorală.

Structura votului pentru Vadim Tudor explică dramatismul situației politice din anul 2000. Liderul PRM a obținut voturi foarte multe din partea electoratului tânar, din zonele cele mai bogate ale țării, Transilvania și București. Potrivit cercetărilor sociologice efectuate la ieșirea de la vot, 29% din votanții lui Emil Constantinescu din 1996 1-au votat pe Vadim Tudor.

Rezultatele primului tur al alegerilor prezidențiale au produs un adevărat șoc în viața politică românească și au trezit reacția îngrijorată o comunității internaționale. Mobilizarea societății împotriva pericolului extremist a decis soarta celui de al doilea tur de scrutin, din postura de „salvator al democrației”, care trebuia să realizeze schimbări importante în conduita politică față de precedentele mandate. Iar acest mesaj politic din partea electoratului a influențat activitatea prezidențială în perioada 2000-2004 în rol de al treilea mandat prezidențial al lui Ion Iliescu.

E. 2004 — alegeri cu final neașteptat, victoria lui Traian Băsescu

Alegerile din 28 noiembrie-12 decembrie 2004 au fost primele scrutine electorale la care Ion Iliescu nu mai putea candida pentru cea mai înaltă funcție în stat.

Campania electorală prezidențială a avut un format de 12 candidați, care au trebuit să strângă, fiecare, cel puțin 200.000 de semnături pentru a se putea înscrie în competiție. Creșterea numarului de semnături necesare nu a avut un impact relevant, opt nu au reușit nici macar sa atingă un procentaj egal cu numărul de semnături.

Rezultatele finale ale scrutinului din 28 noiembrie 2004 au fost: Adrian Năstase — 40,94%, Traian Basescu — 33,92%, Corneliu Vadim Tudor — 12,57%. Turul al doilea al alegerilor prezidențiale s-a desfășurat sub imperiul contestării rezultatelor de către Alianța D.A. și cererea de organizare a unor noi alegeri. În urma scrutinului din 12 decembrie, cu o prezență la vot de 55,21% din totalul alegătorilor, s-au obtinut următoarele rezultate: Traian Basescu — 51,23% și Adrian Năstase — 48,77% .