Democratia Si Democratizarea

DISCIPLINA: DEMOCRAȚIE ȘI DEMOCRATIZARE

TEMA 1. CE ESTE … ȘI CE NU ESTE DEMOCRAȚIA

Introducere

Apariția și evoluția istorică a democrației politice,
problema formei de guvernământ, a mecanismelor deținerii și exercitării ei, a principiilor și valorilor pe care aceasta se întemeiază, a grupurilor și claselor sociale ce pot participa la actul conducerii sociale a constituit o temă permanentă de meditație și dispută în gândirea și practica vieții sociale, ea fiind prezentă încă din antichitate. În aceste societăți, în special în cea grecească ateniană, disputele politice în jurul puterii privind deținerea și exercitarea ei au generat două grupări social-politice distincte, aristocrația și democrația, precum și două din cele mai importante forme de guvernământ ale acestei societăți, aristocratică și democratică.

Primele concepții teoretice și practice în legătură cu democrația datează încă din antichitatea ateniană, de unde derivă și sensul etimologic al termenului demos-popor și kratos-putere, autoritate, adică deținerea și exercitarea puterii de către popor. Sensul etimologic al democrației, de guvernare a poporului de către acesta, conținutul său social-politic, nu a fost același în toate perioadele și societățile, el a cunoscut o evoluție continua în funcție de formele și principiile în care acesta și-a găsit întruchiparea, de natura sistemului social, de valorile pe care acesta s-a întemeiat, de accepțiunea dată noțiunii de popor și însăși democrației.

De la un timp, cuvântul democrație circulă pe piața politică asemenea unei monede devalorizate. Politicieni cu o gamă largă de convingeri și practici s-au străduit să-și însușească această etichetă și să o atașeze propriilor acțiuni.

Cercetătorii, dimpotrivă, au evitat să o folosească (din pricina ambiguității care o înconjoară), fără a-i adăuga diverse adjective clarificatoare. Distinsul politolog american Robert Dahl a încercat chiar să introducă, în sprijinul acestei etichete, un nou termen, „poliarhie“, în speranța zadarnică a câștigării unui mai mare grad de precizie conceptuală. Cu toate acestea, la bine și la rău, rămânem cu „democrație“, lozinca discursului politic contemporan. Acesta este cuvântul care are rezonanțe în mințile oamenilor și care se ivește pe buzele lor atunci când luptă pentru libertate și pentru o viață mai bună. Acesta este cuvântul al cărui înțeles trebuie să îl înțelegem, dacă vrem să ne fie de folos în ghidarea practicii și analizei politice.

Valul tranzițiilor de la guvernări autocrate, început cu „Revoluția Garoafelor“ din Portugalia anului 1974 și care pare să fi atins un apogeu în 1989, o dată cu colapsul regimurilor comuniste din Europa de Est, a produs o convergență bine venită, care să conducă la o definire comună a democrației.

Peste tot a avut loc o abandonare tacită a unor adjective dubioase precum „populară“, „ghidată“, „burgheză“ și „formală“, care să însoțească cuvântul „democrație“. În același timp, s-a ajuns la un consens remarcabil referitor la condițiile minime pe care trebuie să le întrunească societățile pentru a merita prestigiosul apelativ de „democratice“. Mai mult, un număr de organizații internaționale monitorizează acum cât de bine sunt îndeplinite aceste standarde. Într-adevăr, unele țări chiar iau în considerare aceste standarde în formularea

politicii externe.

1. Ce este democrația?

Vom începe printr-o definiție largă a democrației și prin sublinierea conceptelor generice care o disting drept un sistem unic de organizare a raporturilor dintre conducători și cei care sunt conduși. Apoi, vom trece în revistă pe scurt procedurile, regulile și aranjamentele necesare pentru ca democrația să persiste în timp. În cele din urmă, vom discuta două principii operaționale care fac democrația să funcționeze. Acestea nu sunt incluse între conceptele generice sau procedurile formale, însă perspectivele democrației sunt sumbre dacă efectele fundamentale de condiționare ale acestora nu sunt prezente.

Una dintre temele majore ale acestui curs este aceea conform căreia democrația nu presupune un singur set de instituții. Există multe tipuri de democrații, iar practicile lor diverse produc seturi variate de efecte. Forma specifică pe care o ia democrația depinde de condițiile socio economice ale unei

țări, precum și de structurile statale și practicile de politici publice.

Democrația politică modernă este un sistem de guvernare în care conducătorii sunt permanent răspunzători pentru acțiunile lor în spațiul public față de cetățeni, care acționează indirect, prin procesul de competiție și cooperare care are loc între reprezentanții lor aleși.

Un regim sau sistem de guvernare este un ansamblu de tipare care determină metodele de acces la principalele funcții publice, caracteristicile actorilor admiși sau excluși de la acest acces, strategiile pe care actorii le pot folosi pentru a câștiga accesul la o funcție publică și regulile care sunt urmate în procesul de luare a deciziilor cu caracter public obligatoriu. Pentru a funcționa în mod adecvat, ansamblul trebuie instituționalizat, adică diversele tipare trebuie cunoscute, practicate și acceptate de cei mai mulți actori, dacă nu chiar de toți.

Din ce în ce mai mult, mecanismul preferat de instituționalizare este un corp de legi scrise sprijinite de o constituție scrisă, deși multe norme politice trainice pot avea o bază informală, discreționară sau tradițională. De dragul economiei conceptuale și al comparației, acestor forme, caracteristici și reguli li se pune, de regulă, aceeași etichetă. Democrația este una dintre ele. Alte etichete sunt autocrație, autoritarism, despotism, dictatură, tiranie, absolutism, tradiționalism, monarhie, oligarhie, plutocrație, aristocrație și sultanism. Fiecare dintre aceste forme de regim poate fi, la rândul său, împărțită în subtipuri.

Seminar – Discuție pentru lămurirea conceptelor: autocrație, autoritarism, despotism, dictatură, tiranie, absolutism, tradiționalism, monarhie, oligarhie, plutocrație, aristocrație și sultanism. Eventual o comparație a “constituțiilor” lui Platon (în Republica) și Aristotel (în Politica).

Ca toate regimurile, democrațiile depind de prezența conducătorilor, persoane care ocupă roluri specializate de autoritate și pot da ordine legitime altor persoane. Ceea ce îi distinge pe conducătorii democrați de cei nedemocrați sunt, pe de o parte, normele care stabilesc cum cei dintâi ajung la putere și, pe de altă parte, practicile care îi mențin răspunzători pentru acțiunile lor.

Spațiul public cuprinde procesul de configurare a normelor și alegerilor colective care sunt obligatorii pentru societate și puse în aplicare prin puterea

coercitivă a statului. Ceea ce aparține spațiului public poate varia foarte mult de la o democrație la alta, depinzând de distincțiile preexistente între public și privat, stat și societate, coerciție legitimă și schimb voluntar, nevoi colective și preferințe individuale. Perspectiva liberală asupra democrației susține că spațiul public trebuie să fie cât mai restrâns, în vreme ce abordarea socialistă sau social-democrată ar extinde spațiul public prin reguli, subvenții și, în unele cazuri, deținere colectivă a proprietății. Nici una dintre aceste perspective nu este mai democratică decât cealaltă, ci doar democratică într-un mod diferit. Aceasta implică faptul că măsurile care urmăresc „dezvoltarea sectorului privat“ nu sunt mai democratice decât acelea care urmăresc „dezvoltarea sectorului public“. Ambele, dacă sunt duse la extremă, ar putea submina practica democratică, prima perspectivă prin distrugerea bazei de satisfacere a nevoilor colective și de exercitare a autorității legitime, a doua perspectivă prin distrugerea bazei de satisfacere a preferințelor individuale și de controlare a acțiunilor guvernamentale ilegitime. Diferențele de opinie referitoare la echilibrul optim al celor două perspective alimentează o mare parte a conținutului de conflict politic în cadrul democrațiilor.

Cetățenii reprezintă elementul cel mai distinctiv în democrații. Toate regimurile au conducători și un spațiu public, dar numai în măsura în care sunt democratice au și cetățeni. Istoric vorbind, restricții severe asupra cetățeniei au fost impuse în cele mai multe democrații emergente sau parțiale după criterii de vârstă, gen, clasă, rasă, nivel de alfabetizare, deținere de proprietate, statut de plătitor de impozite și așa mai departe. Numai o mică parte a populației totale era eligibilă pentru a vota sau pentru a candida. Numai categorii sociale restrânse puteau înființa, face parte din sau sprijini asociații. După lupte îndelungate, care, în unele cazuri, au presupus mișcări sociale violente pe plan intern sau războaie mondiale, multe dintre aceste restricții au fost eliminate. Astăzi, există criterii standard de includere în categoria cetățenilor. Orice persoană adultă născută într-un anumit stat este eligibilă, deși sunt impuse unele limite mai ridicate în privința vârstei, în cazul acelora care candidează pentru funcții publice. Spre deosebire de tinerele democrații americane și europene din secolul al XIX-lea, nici una dintre recentele democrații din Europa de Sud, America Latină, Asia sau Europa de Est nu a încercat să impună restricții formale asupra dreptului de a vota sau de a candida. Când vine însă vorba de restricții informale asupra exercitării efective a drepturilor de cetățean, lucrurile sunt puțin diferite. Astfel se explică importanța centrală pe care o acordăm procedurilor, pe care le vom discuta în cele ce urmează.

Competiția nu a fost totdeauna considerată o condiție definitorie a democrației. Democrațiile „clasice“ presupuneau că procesul de luare a deciziilor se bazează pe participarea directă, care conduce la consens.

Democrația reprezentativă implica existența unui consens referitor la o direcție comună de acțiune, rezultat din ascultarea tuturor variantelor posibile și din cântărirea avantajelor și dezavantajelor fiecăreia dintre ele. O tradiție a ostilității față de „facțiuni“ și „interese particulare“ persistă încă în gândirea democratică, dar, cel puțin de când au fost scrise „The Federalist Papers“, s-a acceptat competiția între facțiuni ca un rău necesar în democrațiile care funcționează la o scară mai întinsă decât cea locală. După cum susținea James Madison, „cauzele latente ale facțiunii sunt adânc înrădăcinate în natura umană“ și posibilele remedii pentru „neajunsurile produse de existența facțiunilor“ sunt mai rele decât ceea ce se consideră a fi un rău. Cursul care trebuie urmat este recunoașterea existenței facțiunilor și încercarea de a le controla efectele. Dar, cu toate că democrații pot cădea de acord în privința inevitabilității facțiunilor, ei tind să aibă păreri diferite referitoare la cele mai bune forme și reguli de controlare a competiției dintre facțiuni. Mai mult decât atât, diferențele care privesc modalitățile preferate și limitele competiției contribuie cel mai mult la distincțiile dintre un subtip democratic de altele.

Cea mai populară definiție a democrației pune semnul de egalitate între aceasta și alegerile periodice, care sunt organizate și desfășurate corect. Se consideră, în unele cazuri, că alegerile, chiar cele la care anumite partide și anumiți candidați nu pot participa, sau cele care exclud de la exercitarea votului segmente importante ale populației, reprezintă o condiție suficientă a existenței democrației. Această eroare poartă numele de „electoralism“ sau „credința că simpla organizare a alegerilor va canaliza acțiunea politică spre competiții între elite și că va acorda legitimitate publică învingătorilor“, fără a se ține cont de modul cum au loc alegerile sau de constrângerile pe care le au învingătorii.

Oricât ar fi de importante pentru democrație, alegerile au loc cu intermitențe și ele doar le permit cetățenilor să aleagă între alternativele agregate oferite de partidele politice, care, mai ales în primele etape ale tranziției democratice, pot prolifera într-o varietate uimitoare. În perioadele dintre alegeri, cetățenii pot încerca să influențeze politicile publice printr-o gamă foarte largă de alți intermediari: asociațiile de interese, mișcările sociale, grupările locale, aranjamentele clientelare și așa mai departe. Cu alte cuvinte, democrația modernă oferă o varietate de procese și canale competitive pentru exprimarea intereselor și valorilor asociative sau partizane, funcționale și teritoriale, colective și individuale. Toate acestea formează un ansamblu al practicii democratice.

O altă perspectivă larg acceptată identifică democrația cu regula majorității. Orice corp decizional care adoptă hotărâri prin combinarea voturilor a mai mult de jumătate din numărul celor eligibili și prezenți este considerat democratic, fie că majoritatea provine dintr-un electorat, un parlament, un comitet, un consiliu local sau o întrunire preelectorală. În scopuri excepționale (ex. amendarea constituției sau excluderea unui membru), este nevoie de „majorități calificate“ cuprinzând mai mult de 50% dintre votanți, dar puține persoane ar nega faptul că democrația trebuie să presupună și unele mijloace de agregare a preferințelor individuale.

Apare, totuși, o problemă, atunci când se pun în discuție numărul și intensitatea. Ce se întâmplă când o majoritate (în special una stabilă, care se autoreproduce) ia în mod regulat decizii care afectează anumite minorități (mai ales un grup cultural amenințat sau un grup etnic)? În aceste circumstanțe, democrațiile solide tind să limiteze principiul central al majorității, pentru a proteja drepturile minorităților. Aceste limitări se pot concretiza în: prevederile constituționale care plasează anumite chestiuni în afara gamei de decizii care trebuie luate de o majoritate (Carta Drepturilor – Bill of Rights); necesitatea existenței unor majorități similare în câteva circumscripții diferite (confederalism); garanțiile care să asigure autonomia guvernelor locale sau regionale în fața cererilor formulate de autoritățile centrale (federalism); guverne de largă coaliție care încorporează toate partidele politice (consociaționism); sau în negocierea pactelor sociale între grupuri sociale majore precum comunitatea patronală și sindicatele (neocorporatism). Totuși, cea mai comună și mai eficientă modalitate de protejare a minorităților se face prin activitatea de zi cu zi a asociațiilor de interese și a mișcărilor sociale. Acestea reflectă și chiar amplifică, după părerea unora, diversele intensități pe care le au preferințele populației în privința factorilor de decizie aleși în mod democratic. O altă modalitate de exprimare a acestei tensiuni interne dintre număr și intensitate ar fi prin afirmația că „în democrațiile moderne, voturile pot fi numărate, însă numai influențele pot fi cântărite“.

Cooperarea a fost totdeauna o trăsătură centrală a democrației. Actorii trebuie să ia în mod voluntar decizii colective obligatorii pentru întreaga societate. Pentru a intra în competiție unii cu alții, e nevoie mai întâi ca ei să coopereze. Trebuie să fie capabili să acționeze colectiv prin intermediul partidelor politice, al asociațiilor și mișcărilor, în scopul selectării candidaților, articulării preferințelor, trimiterii de solicitări către autorități și al influențării politicilor publice.

Cu toate acestea, libertățile pe care le presupune democrația ar trebui, de asemenea, să îi încurajeze pe cetățeni să delibereze în cadrul mișcărilor din care fac parte, să-și identifice nevoile comune și să-și rezolve diferențele de opinii fără a se baza pe vreo autoritate centrală. Democrația clasică a accentuat aceste calități, care nu s-au estompat sub nici o formă, în ciuda eforturilor repetate ale teoreticienilor contemporani de a le evidenția analogia cu comportamentul economic de piață și de a reduce toate operațiunile democratice la efortul competitiv de maximizare a intereselor. Importanța grupurilor independente într-un regim democratic a fost cel mai bine descrisă de Alexix de Tocqueville în cartea sa, „Democrația în America“, o lucrare care rămâne o sursă majoră de inspirație pentru toți aceia care continuă să considere că democrația reprezintă mai mult decât lupta candidaților de a fi aleși și realeși.

În discursul politic contemporan, acest fenomen al cooperării și deliberării prin intermediul activității derulate de grupurile autonome este inclus la rubrica „societate civilă“. Diversele unități de interese și identitate socială, prin faptul că rămân independente de stat (și poate chiar de partidele politice), nu numai că pot limita acțiunile arbitrare ale conducătorilor, dar pot contribui, totodată, la formarea unor cetățeni mai buni, care sunt mult mai conștienți de preferințele semenilor lor, mai încrezători în propriile acțiuni și care manifestă un mult mai pronunțat spirit civic, prin voința lor de a se sacrifica pentru binele comun. În cazul cel mai bun, societatea civilă oferă un strat intermediar de guvernare între individ și stat. Acest strat este capabil să ofere resurse pentru rezolvarea conflictelor și pentru controlarea comportamentului membrilor fără a uza de coerciție publică. Mai degrabă decât să încarce factorii de decizie cu cereri tot mai multe și să facă sistemul neguvernabil, o societate civilă viabilă poate atenua conflictele și îmbunătăți calitatea cetățenilor, fără a se baza exclusiv pe grija de urmărire a propriilor interese, caracteristică economiei de piață.

Reprezentanții, aleși fie direct, fie indirect, desfășoară cea mai mare parte a activității concrete în democrațiile moderne. Cei mai muți sunt politicieni profesioniști care își orientează carierele în scopul ocupării unor funcții publice importante. Este îndoielnic faptul că vreo democrație ar putea supraviețui fără asemenea oameni. Prin urmare, întrebarea centrală nu este dacă va exista sau nu o elită politică sau chiar o clasă politică profesionistă, ci cum sunt aleși acești reprezentanți și cum vor fi menținuți răspunzători pentru acțiunile lor.

După cum am menționat anterior, în democrațiile moderne există multe canale de reprezentare. Cel electoral, bazat pe circumscripții teritoriale, este cel mai vizibil. El culminează cu alegerea unui parlament sau a unui președinte care își prezintă periodic activitatea în fața tuturor cetățenilor. Totuși, simpla dezvoltare a guvernului, în mare parte ca rezultat al cererii populare, a condus la creșterea numărului, diversității și puterii agențiilor însărcinate cu luarea deciziilor publice, dar care nu sunt supuse alegerilor. În jurul acestor agenții, s-a dezvoltat un vast aparat de reprezentare specializată, bazat în mare măsură pe interese funcționale, și nu pe circumscripții teritoriale. Aceste asociații de interese, și nu partidele politice, au devenit expresia principală a societății civile în democrațiile cele mai stabile, pe lângă ele intervenind sporadic unele mișcări sociale.

Democrațiile mai tinere și mai fragile care s-au instaurat începând cu anul 1974 trebuie să trăiască într-un „timp comprimat“. Ele nu vor fi asemănătoare cu democrațiile din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea și nu se pot aștepta să dobândească multiplele canale de reprezentare, în evoluția lor istorică, așa cum s-a întâmplat în cazul celor mai mulți dintre predecesorii lor. O multitudine uimitoare de partide, interese și mișcări vor încerca toate să acapareze influența politică pentru ele însele, creând, pentru societate, provocări

care nu au existat în procesele anterioare de democratizare.

2. Proceduri care fac posibilă democrația

Componentele definitorii ale democrației sunt în mod necesar abstracte și pot da naștere unei varietăți considerabile de instituții și subtipuri de democrație. Totuși, pentru ca democrația să se consolideze, trebuie aplicate norme procedurale specifice și respectate drepturile civile. Orice societate care nu reușește să își impună asemenea restricții, care eșuează în aplicarea primatului legii față de propriile proceduri nu ar trebui considerată democratică. Numai aceste proceduri nu pot defini democrația, însă pentru persistența acesteia, prezența lor este indispensabilă. În esență, procedurile sunt condiții necesare, dar nu suficiente pentru existența democrației.

Robert Dahl a propus cea mai larg acceptată listă de ceea ce el numește condiții „procedurale minimale“ care sunt indispensabile pentru existența unei democrații politice moderne (sau, cum o numește el, „poliarhii“):

1) Controlul asupra deciziilor guvernamentale care privesc politicile publice revin, conform constituției, reprezentanților aleși.

2) Reprezentanții sunt aleși în competiții electorale periodice și transparent desfășurate, în care nu pot avea loc nici un fel de constrângeri.

3) Practic, orice persoană adultă are dreptul de a-și alege reprezentanții.

4) Practic, orice persoană adultă are dreptul de a candida la funcții publice…

5) Cetățenii au dreptul să se exprime, fără pericolul de a fi pedepsiți din

motive politice larg definite…

6) Cetățenii au dreptul de a căuta surse alternative de informare. Mai mult, ‘sursele alternative de informare există și sunt protejate de lege.

7) Cetățenii au, totodată, dreptul de a înființa asociații sau organizații relativ independente, inclusiv partide politice și grupuri de interese.

Pentru mulți teoreticieni, aceste șapte condiții par să conțină esența democrației procedurale, dar noi propunem adăugarea altor două în plus. Prima condiție propusă de noi ar putea apărea ca o nuanțare a condiției (1) a lui Dahl, în vreme ce a doua ar putea fi considerată o condiție implicit apriorică pentru toate cele șapte de mai sus.

8) Reprezentanții aleși prin vot popular trebuie să aibă posibilitatea să își exercite atribuțiile constituționale fără a fi supuși unor eventuale ordine (fie și informale) venite din partea oficialităților nealese. Democrația este în pericol dacă ofițeri militari, funcționari publici sau conducători ai instituțiilor statului au capacitatea de a acționa independent de ‘reprezentanții aleși prin vot sau chiar de a se opune deciziilor luate de aceștia. Fără această prevedere suplimentară, societățile militarizate din America Centrală, unde nu există un control civil asupra armatei, ar putea fi clasificate de mulți cercetători drept democratice, așa cum au și făcut (fără a include, însă, Nicaragua sandinistă) politicienii din Statele Unite. Această prevedere oferă o măsură de siguranță împotriva a ceea ce am numit mai devreme „electoralism“, adică tendința de concentrare ‘preponderent asupra alegerilor, ignorându-se alte realități politice.

9) Societatea trebuie să se autoguverneze, să fie capabilă să acționeze independent de constrângerile impuse de un sistem politic suprastatal. Dahl și alți teoreticieni contemporani ai democrației au considerat, probabil, această condiție ca de la sine înțeleasă, de vreme ce s-au referit la state, națiuni formal suverane. Totuși, o dată cu dezvoltarea blocurilor, alianțelor, sferelor de influență și a unei mari varietăți de aranjamente „neocoloniale“, chestiunea autonomiei a dobândit maximă importanță. Este un sistem cu adevărat democratic dacă reprezentanții săi aleși sunt incapabili să ia decizii cu caracter obligatoriu, fără aprobarea actorilor din afara ariei lor teritoriale? Acest fapt este semnificativ chiar dacă acești din urmă actori sunt supuși unor reguli democratice și chiar dacă reprezentanții aleși sunt relativ liberi să modifice sau chiar să pună capăt ‘raporturilor de subordonare (cum s-a întâmplat în Puerto Rico), dar el devine critic atunci când nici una dintre aceste condiții nu se aplică (cum s-a întâmplat în Țările Baltice).

3. Principii care fac posibilă democrația

Listele de procese componente și de norme procedurale ne ajută să definim democrația, dar nu ne spun prea mult despre modul cum funcționează ea.

Răspunsul cel mai simplu este că funcționează „prin consimțământul poporului“. Un răspuns mai complex ar fi că funcționează „prin consimțământul parțial al politicienilor care acționează în condiții de nesiguranță limitată“.

Într-o democrație, reprezentanții trebuie cel puțin informal să cadă de acord că aceia care câștigă un sprijin electoral mai mare sau o influență mai substanțială în crearea politicilor publice nu își vor folosi avantajul temporar pentru a-i împiedica pe cei care au pierdut alegerile să le câștige sau să exercite influență în viitor și că, în schimbul acestei oportunități de a continua să concureze pentru funcții publice, cei care pentru moment se vor afla în opoziție vor respecta dreptul învingătorilor de a lua decizii cu caracter obligatoriu.

Cetățenii trebuie să respecte deciziile care rezultă dintr-o asemenea competiție, cu condiția ca ele să rămână concordante cu preferințele colective, așa cum au fost ele exprimate în alegeri corecte și periodice sau în negocieri transparente și repetate.

Provocarea nu este atât de a găsi un set de obiective care să impună un consens larg, cât de a crea un set de reguli care concretizează consimțământul parțial. Formele particulare ale acestei „târguieli democratice“, pentru a folosi expresia lui Dahl, diferă de la o societate la alta. Ele depind de clivajele sociale și de unii factori subiectivi, precum încrederea reciprocă, standardul de corectitudine și disponibilitatea de a face compromisuri. Ele pot fi chiar compatibile cu un mare grad de dezacord asupra chestiunilor legate de politici publice.

Toate democrațiile presupun un anumit grad de incertitudine referitoare la

persoanele care vor fi alese și la politicile pe care acestea le vor pune în aplicare.

Chiar în acele societăți în care același partid continuă să câștige alegerile sau unde aceeași politică este aplicată cu consecvență, posibilitatea schimbării prin acțiune colectivă independentă există, totuși, precum în Italia, Japonia sau social-democrațiile scandinave. Dacă această posibilitate nu există, cum se întâmplă în Mexic, Senegal sau Indonezia, atunci sistemul nu este democratic.

Dar incertitudinea aflată în nucleul tuturor democraților este limitată. Nu chiar orice actor poate intra în competiție și pune în discuție problema pe care o consideră de interes, există reguli prestabilite ce trebuie respectate. Nu orice politică poate fi adoptată, trebuie îndeplinite unele condiții. Democrația instituționalizează incertitudinea politică „normală“, limitată. Limitele variază de la țară la țară. Garanțiile constituționale ale proprietății, vieții private, liberei exprimări și ale altor drepturi fac parte din aceste limite, dar cele mai eficiente limite sunt generate de competiția dintre grupurile de interese și de cooperarea din cadrul societății civile. Oricât de puternică ar fi retorica (și unele societăți par să le ofere cetățenilor lor opțiuni mai dramatice decât alte societăți), o dată ce se ajunge la un acord asupra regulilor consimțământului parțial, gradul de variație este de așteptat să rămână într-un interval previzibil și general acceptat.

Această accentuare a direcțiilor operative contrastează cu o temă foarte persistentă, dar înșelătoare, prezentă în literatura recentă asupra teoriilor democrației, anume „cultura civică“. Principiile pe care le-am sugerat aici se sprijină pe reguli raționale, și nu pe obișnuințe adânc înrădăcinate referitoare la toleranță, moderație, respect reciproc, corectitudine, disponibilitate spre compromis sau încredere în autoritățile publice. A aștepta ca aceste obiceiuri să prindă rădăcini adânci echivalează cu un proces lent de consolidare a regimului, unul care se poate întinde pe durata a mai multor generații, astfel încât, dacă am adopta această strategie ar însemna, probabil, să condamnăm la eșec, ex hypothesi, cea mai mare parte a experiențelor contemporane.

Aserțiunea noastră este că incertitudinea limitată și consensul parțial pot fi generate de interacțiunea dintre actori cu vederi antagoniste și neîncrezători unii în alții și că normele cu mult mai generoase și mai profunde ale culturii civice sunt mai degrabă un produs, și nu un factor determinant al democrației. Cum se deosebesc democrațiile Câteva concepte au fost în mod deliberat excluse din definiția noastră generică a democrației, în ciuda faptului că ele au fost frecvent asociate cu democrația atât în practica de zi cu zi, cât și în cercetarea academică. Aceste concepte sunt, oricum, deosebit de importante când trebuie să distingem subtipurile de democrație. De vreme ce nu există nici un set unic de instituții, practici sau valori care să reprezinte democrația, societățile care abandonează regimul autoritar pot combina diferite componente pentru a produce tipuri diferite de democrație. Este important să recunoaștem că aceste componente nu reprezintă puncte distincte aflate pe o linie continuă de îmbunătățire a performanței, ci o matrice de posibile combinații care sunt democratice din perspective diferite.

1) Consens: Nu toți cetățenii pot cădea de acord asupra scopurilor acțiunii

politice sau asupra rolului statului (deși, dacă ar face-o, guvernările democratice ar funcționa mult mai ușor.)

2) Participare: Nu toți cetățenii pot participa în mod egal și activ în viața politică, deși trebuie să aibă posibilitatea legală de a face acest lucru.

3) Acces: Conducătorii pot să nu acorde o pondere egală preferințelor cetățenilor cu care intră în contact, deși calitatea de cetățean implică faptul că indivizii și grupurile trebuie să aibă șanse egale de a-și exprima preferințele, dacă doresc acest lucru.

4) Responsabilitate: Conducătorii pot să nu urmeze, totdeauna, cursul de acțiune pe care îl preferă cetățenii. Dar, atunci când deviază de la o astfel de politică, să spunem cu justificări precum: „rațiune de stat“ sau „interes național de maximă importanță“, ei trebuie să rămână responsabili pentru acțiunile lor, prin intermediul unor procese regulate și corecte.

5) Regula majorității: Este posibil ca funcțiile publice sau regulile acordate și, respectiv, stabilite printr-o majoritate de voturi, deși deviațiile de la acest principiu trebuie, de obicei, justificate și aprobate.

6) Suveranitate parlamentară: Legislativul poate să nu fie singurul corp care reglementează sau autoritatea ultimă care decide ce legi sunt obligatorii, cu toate că acolo unde puterea executivă, judecătorească sau alte autorități publice au ca atribuție această decizie finală, și ele trebuie să fie răspunzătoare pentru acțiunile lor.

7) Guvernare prin partide politice: Conducătorii pot să nu fie numiți, promovați și coordonați în activitatea lor de partide politice bine organizate și cu programe coerente, deși, acolo unde acest lucru nu se întâmplă, poate fi mai dificil să se formeze un guvern eficient.

8) Pluralism: Procesul politic poate să nu fie bazat pe o multitudine de grupuri private autonome, voluntare și care se interferează unele cu altele. Totuși, unde există monopoluri de reprezentare, ierarhii de asociere și obligații de înscriere, este de presupus că interesele vor fi mai apropiate de cele ale statului și că separația dintre sfera publică și cea privată va fi mult mai puțin evidentă.

9) Federalism: Diviziunea teritorială a autorității poate să nu presupună niveluri multiple sau autonomii locale, cu atât mai puțin consfințite într-un document constituțional, cu toate că o anumită dispersie a puterii către unități teritoriale și/sau funcționale este caracteristică oricărui tip de democrație.

10) Prezidențialism: Executivul poate să nu fie condus de o singură persoană, iar această persoană poate să nu fie aleasă direct de toți cetățenii, deși o anumită concentrare a autorității este prezentă în orice democrație, chiar dacă este exercitată colectiv, iar responsabilitatea față de electorat este doar indirectă.

11) Echilibrul și controlul reciproc al puterilor (checks and balances): Nu este necesar ca diversele niveluri ale guvernării să își concentreze sistematic forțele unele împotriva altora, deși guvernările trebuie menținute răspunzătoare în fața tuturor cetățenilor prin mecanismele puterilor legislativă, executivă și judecătorească, precum și prin decretele dictatoriale (cum se întâmplă în timp de război).

Cu toate că fiecare dintre conceptele descrise anterior a fost considerat, în

timp, drept o componentă esențială a democrației, ele ar trebui, mai degrabă, să fie văzute ca indicatori ai unui tip sau altul de democrație sau măcar ca standarde utile pentru evaluarea performanțelor anumitor regimuri. A le include în însăși definiția generică a democrației ar însemna să confundăm tipul american cu modelul universal de guvernare democratică. Tipurile parlamentar, consensual, unitar, corporatist și concentrat din Europa continentală pot avea câteva avantaje unice care să ghideze statele prin tranziția incertă de la guvernarea autocratică la cea democratică.

Principiile și valorile democrației politice

Existența și funcționalitatea unei vieți politice democratice impune cu necesitate respectarea unor principii și valori de baza, fără de care democrația nu poate fi concepută.

Statul, ca element important al oricărui sistem politic, trebuie să se bazeze și să funcționeze pe lege, adică sa fie un stat de drept.
O caracteristică esențială a statului de drept o constituie pluralismul și pluripartitismul politic și ideologic. Fără prezența pluralismului, exprimat prin partidele de opoziție, nu poate fi vorba de o democrație autentică, reală. Numai în aceste condiții este posibilă pluritatea de opinii, de alternative politice, un control eficient asupra guvernanților. Raymond Aron considera că regimurile cu mai multe partide politice asigură "exercitarea legală a puterii". Regimurile monopartitiste sunt incompatibile cu însăși noțiunea de democrație politică, cu lupta democratică pentru putere, cu alternanța la putere, fapt probat din plin de sistemul politic comunist . Referindu-se la acest aspect, R. Aron aprecia: "Când un partid și numai unul singur are monopolul activității politice, statul este inseparabil legat de el. Într-un regim de partide multiple ca în Occident… Statul este neutru prin faptul ca tolerează o pluritate de partide".

Constituția trebuie sa fie temeiul, fundamentul oricărui regim democratic, legea sa fundamentală. În ea trebuie înscrise și garantate drepturile și libertățile cetățenești, principiile deținerii și exercitării puterii, printre care la loc de frunte trebuie să figureze principiul separației acesteia, a eligibilității și reprezentativității organelor și reprezentanților acestora, a egalității cetățenilor indiferent de sex, rasa, religie, apartenență etnică sau stare socială.

Democrația trebuie sa fie largă, activă și participativă, să cuprindă toate domeniile și segmentele vieții sociale, atât la nivelul macro cât și micro-social. Ea exprimă situația individului în societate, drepturile și libertățile de care acesta se bucură în mod real, condițiile care-i sunt create pentru participarea sa la conducerea societății. Democrația este un "mod de viață", o totalitate de valori morale, un ideal care vizează participarea fiecărui cetățean la organizarea și conducerea societății. Referindu-se la democrație, la impactul ei cu cetățenii, G. Burdeau opinează: "Democrația este astăzi o filosofie, un mod de a trăi, o religie și, în chip aproape accesoriu o forma de guvernământ, o semnificație atât de bogată îi vine atât din ceea ce este ea în mod efectiv, cât și din ideea pe care și-o fac oamenii despre ea când investesc în democrație speranța lor într-o viata mai buna". Adevărata democrație este aceea care proclamă omul ca valoare supremă a acțiunii și civilizației, face totul pentru realizarea aspirațiilor și intereselor sale.

Toate organismele și instituțiile puterii atât cele locale, cât și centrale, trebuie să întrunească voința și adeziunea cetățenilor, să le reprezinte și să le promoveze interesele și aspirațiile. La rândul lor, cei aleși trebuie să fie responsabili în fața celor ce i-au delegat, iar în cazul în care aceștia nu-și îndeplinesc obligațiile asumate, cetățenii sa aibă posibilitatea de a-i revoca.

Mijloacele de informare, mass-media cu rol major în formarea și orientarea conștiinței civice și politice a cetățenilor, trebuie sa se afle într-o stare de absolută independență și obiectivitate față de putere, de societate.
Democrația nu poate fi abordată în mod abstract, în afara relațiilor sociale reale. Ea este produsul unui ansamblu de condiții, de valori și principii fără de care nu poate fi analizată și înțeleasă, cum ar fi:
– natura sistemului social-politic. Din acest punct de vedere democrația, în accepțiunea cea mai generală, este o formă de organizare a relațiilor politice, fiind legată, direct sau indirect, de puterea politică;
– nivelul dezvoltării vieții materiale și spirituale;
– capacitatea forțelor politice de a determina dezvoltarea democratică a societății;
– nivelul conștiinței și culturii politice.
Astăzi, mai mult ca oricând, se poate afirma că nu există state și popoare care să nu fie preocupate, într-un fel sau altul, de problema democrației.
Practica vieții social-politice trecute și prezente, dovedește că democrația a fost și este forma de guvernământ, de organizare și conducere a societății cea mai dorită și acceptată de oameni, de cele mai multe comunități sociale, singura capabilă să exprime și să promoveze esența umană, să o apere și să-i asigure realizarea, împlinirea idealurilor și intereselor sale.

5. Ce nu este democrația

Am încercat să transmitem sensul general pe care îl are democrația modernă fără a-l identifica cu un set particular de reguli și instituții sau fără a-l restrânge la un anumit tip de cultură sau nivel de dezvoltare. Am argumentat, de asemenea, că democrația nu poate fi redusă la organizarea regulată a alegerilor sau echivalată cu o viziune particulară a rolului statului, dar nu am spus prea multe despre ce nu este democrația sau despre ce nu poate produce democrația.

Există o tentație, care poate fi înțeleasă de a atașa prea multe așteptări acestui concept și de a crede că, prin instaurarea democrației, o societate își rezolvă toate problemele politice, sociale, economice, administrative și culturale. Din nefericire, „lucrurile bune nu merg în mod necesar mână în mână“.

În primul rând, democrațiile nu sunt neapărat mai eficiente din punct de vedere economic decât alte forme de guvernare. Ratele creșterii economice, ale economiilor și ale investițiilor pot să nu fie superioare celor din statele nedemocratice. Acest lucru este cu atât mai probabil în timpul tranziției, când grupurile care dețin proprietăți și elitele administrative pot reacționa la amenințări reale sau imaginare la adresa „drepturilor“ de care se bucurau în regimul autoritar prin inițierea retragerii de capital, prin blocarea investițiilor sau prin sabotaj. În timp, în funcție de tipul de democrație, efectele favorabile pe termen lung asupra distribuției veniturilor, cererii agregate, educației, productivității și creativității pot să se combine, până la urmă, pentru a îmbunătăți performanțele economice și sociale, dar este cu siguranță prea mult să ne așteptăm ca acest progres să se vadă repede și, cu atât mai puțin, că el va fi o caracteristică definitorie a democrației.

În al doilea rând, democrațiile nu sunt, în mod obligatoriu, mai eficiente din punct de vedere administrativ. Capacitatea lor de luare a deciziilor poate fi chiar mai lentă decât cea a regimurilor cărora le iau locul, cel puțin pentru faptul că mai mulți actori trebuie consultați. Costurile pot fi mai ridicate, întrucât „plățile“ trebuie făcute către un număr mai mare de clienți (deși nu ar trebui subestimat gradul de corupție prezent în regimurile autocrate). Satisfacția populară față de performanța noului guvern democratic poate să nu pară mai mare, fie și pentru motivul că nimeni nu este pe deplin mulțumit de compromisurile necesare care se fac și de faptul că aceia care pierd au, totuși, libertatea de a-și exprima nemulțumirea.

În al treilea rând, nu este probabil ca democrațiile să pară mai ordonate, mai consensuale, mai stabile sau mai guvernabile decât autocrațiile pe care le înlocuiesc. Acest lucru este generat de libertatea de expresie, dar este și o reflectare a probabilității unui dezacord continuu în ceea ce privește noile reguli și instituții. Aceste produse impuse prin constrângere sau compromis sunt, deseori, destul de ambigue la început și nesigure în privința efectelor pe care le presupun, aceasta până când actorii învață cum să le folosească. Mai mult, ele apar în perioada imediat următoare unor lupte serioase, la baza cărora se află idealuri înalte. Grupurile și indivizii care au dobândit recent autonomie vor testa unele reguli, vor protesta față de acțiunile anumitor instituții și vor insista să-și renegocieze partea lor de câștig. Astfel, prezența partidelor anti-sistem nu ar trebui să fie nici surprinzătoare și nici considerată un eșec al consolidării democratice. Ceea ce contează este dacă asemenea partide sunt doritoare, deși

nu din toată inima, să joace după regulile generale ale incertitudinii limitate și ale consensului parțial.

Guvernabilitatea este o provocare pentru orice regim, nu numai pentru cele democratice. Date fiind epuizarea politică și pierderea legitimității prin care au trecut autocrațiile din Paraguayul sultanistic până în Albania totalitară, este de așteptat că numai democrațiile pot genera guvernări eficiente și legitime. Totuși, experiența a arătat că și guvernările democratice pot eșua. Opinia publică poate deveni nemulțumită de performanțele lor. Chiar mai amenințătoare este tentația liderilor de a falsifica procedurile și de a încălca principiile consensului parțial și ale incertitudinii limitate. Probabil că momentul cel mai critic apare atunci când politicienii încep să își asume rolurile și relațiile previzibile pe care le presupune o democrație consolidată. Mulți vor fi frustrați în așteptările lor; unii vor descoperi că noile reguli ale competiției îi dezavantajează; câțiva pot chiar să simtă că interesele lor vitale sunt amenințate de principiul majorității.

În cele din urmă, democrațiile vor pune bazele unor societăți mai deschise

decât în cazul autocrațiilor cărora le-au luat locul, dar nu vor avea în mod necesar economii mai deschise. Multe dintre cele mai solide democrații din zilele noastre au recurs în istoria lor la protecționism și granițe închise pentru produsele străine, folosindu-se de instituțiile publice pentru promovarea dezvoltării economice. În vreme ce compatibilitatea trecută prin proba timpului între democrație și capitalism nu pare să poată fi pusă la îndoială, în ciuda tensiunilor continue care apar între ele, nu este clar dacă democrația se consolidează prin promovarea unor principii economice liberale, precum dreptul indivizilor de a deține proprietăți și de a obține profit de pe urma lor, funcția de reglare a pieței, rezolvarea privată a disputelor, libertatea de a produce fără intervenția guvernului sau privatizarea întreprinderilor de stat. Până la urmă, și democrațiile trebuie să perceapă taxe și să reglementeze anumite tranzacții, în special acolo unde există monopoluri și oligopoluri private. Cetățenii sau reprezentanții lor pot decide că este dezirabil să se protejeze drepturile colectivităților de abuzuri din partea indivizilor, mai ales ale acelora care dețin mari proprietăți, fiind posibil, în asemenea situații, să limiteze anumite forme de proprietate la deținerea publică sau colectivă. Pe scurt, noțiunile de libertate economică promovate în prezent de modelele economice neoliberale nu sunt sinonime cu libertatea politică, pe care pot chiar să o împiedice.

Democratizarea nu va aduce cu sine în mod necesar creștere economică, pace socială, eficiență administrativă, armonie politică, piețe libere sau „sfârșitul ideologiei“. ªi în nici un caz nu va aduce „sfârșitul istoriei“. Fără îndoială, unele dintre aceste calități vor contribui la consolidarea democrației, dar ele nu sunt nici premise, nici efecte imediate ale acesteia. Mai degrabă, ceea ce ar trebui să sperăm este că vor apărea instituții politice care vor putea intra într-o competiție pașnică pentru a forma guverne și a influența politicile publice, care vor putea canaliza conflictele economice și sociale prin proceduri bine stabilite și care vor avea suficiente legături cu societatea civilă ca să își poată constitui baza socială pe care să o folosească în sprijinul acțiunii colective. Unele tipuri de democrații, în special cele din țările în curs de dezvoltare, au fost incapabile să respecte această promisiune, probabil din cauza particularităților tranziției de la regimul autoritar. Pariul care se pune este că un asemenea regim, o dată instituit, nu numai că va persista prin autoreproducere în limita condițiilor restrictive inițiale, dar și că se va extinde dincolo de ele. Spre deosebire de regimurile autoritare, democrațiile au capacitatea să își schimbe regulile și instituțiile consensual, ca răspuns la circumstanțe care se modifică. Este posibil ca ele să nu producă imediat toate beneficiile menționate până acum, dar au șanse mult mai mari decât autocrațiile să genereze, până la urmă, succesul așteptat.