Delimitarea Conceptuala A Riscului Si A Incertitudinii

CUPRINS

1. DELIMITAREA CONCEPTUALĂ A RISCULUI ȘI A INCERTITUDINII

Conceptul de risc

Conceptul de incertitudine

Distincția între risc și incertitudine

Tipologia riscului

2. MEDIUL ÎNTREPRINDERII-SURSĂ DE RISC

2.1. Mediul întreprinderii

2.1.1. Macro-mediul

2.1.2. Mezo-mediul

2.1.3. Micro-mediul

2.2. Disfuncționalități și riscuri în mediul de afaceri din România

EVALUAREA RISCULUI ÎN ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII

3.1 Categorii de riscuri identificate la nivelul întreprinderilor mici și mijlocii

3.1.1. Riscul de țară

3.1.2. Riscul natural

3.1.3. Riscul tehnic și tehnologic

3.1.4. Riscul de exploatare

3.1.5. Riscul comercial

3.1.6. Riscul financiar

3.2. Evaluarea riscurilor parțiale la nivelul întreprinderilor mici și

mijlocii

3.2.1. Evaluarea riscului de exploatare

3.2.1.1. Metoda statistică de evaluare a riscului de

exploatare

3.2.2. Evaluarea riscului comercial

3.2.3. Evaluarea riscului financiar

3.2.3.1. Metoda statistică de evaluare a riscului financiar

3.2.3.2. Metoda de evaluare a riscului financiar prin

volumul de activitate

3.2.3.3. Metoda de evaluare a riscului financiar prin

structura capitalului

3.2.4. Evaluarea riscului tehnic și tehnologic

3.3. Evaluarea riscului global al întreprinderilor mici și mijlocii

4. STUDIU DE CAZ

4.1 Prezentarea datelor financiare necesare analizei

4.2 Evaluarea riscului de exploatare

Evaluarea riscului comercial

Evaluarea riscului legat de domeniul de activitate

Evaluarea riscului client

Evaluarea riscului de lichiditate

Evaluarea riscului de schimb(valutar

4.4 Evaluarea riscului financiar

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I

DELIMITAREA CONCEPTUALĂ A RISCULUI ȘI A INCERTITUDINII

Conceptul de risc

Ce este riscul ?

Iată o întrebare la care specialiști din diverse domenii au propus o serie de răspunsuri. În ciuda utilizării sale frecvente în limbajul cotidian, termenul de risc nu are o definiție unanimă din partea autorilor.

Astfel, în decursul timpului, în literatura de specialitate s-au cristalizat două tipuri de abordări ale riscului, și anume:

– o primă abordare, mai veche, este cea a autorilor care au definit riscul doar ca pe o pierdere, o fatalitate.

Riscul este în mod clasic definit ca fiind evenimentul aleatoriu care poate antrena pagube. Realizarea sa este generatoare de pierderi pentru întreprindere: „A risk is a chance of loss”(Lenz Matthew, 1971).

În „Dicționarul explicativ al limbii române”(Coteanu I., Seche L.,1996), riscul este definit ca fiind „posibilitatea de a ajunge într-o primejdie, de a avea de înfruntat un necaz sau de suportat o pagubă, pericol posibil”.

Într-o altă definire, riscul este „posibilitatea de pierdere sau stricăciune, pericol, primejdie”(Webster’s New Dictionary of American Language, 1990).

Alți autori (printre care O’Shanghnessy Wilson, 1992) citează în lucrările lor definiția adoptată în 1983 de către Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică(OCDE): „riscul este constituit din posibilitatea ca un fapt cu consecințe nedorite să se producă”.

În lucrarea „Conducerea activității economice”, George M. Betterly, definește riscul ca fiind „gradul de incertitudine al apariției unor pierderi din cauze fortuite, accidente sau împrejurări neașteptate”(Maynard H.B., 1974).

Conform „Lexiconului de Finanțe–Credit, Contabilitate și Informatică financiar–contabilă”(Bistriceanu Gh. D. ș. a., 1981), cele două sensuri ale riscului sunt:

-pericol posibil;

-eveniment viitor dar nesigur ce provoacă daune și care formează obiectul operațiunilor de asigurare;

În „Dicționarul de Ergonomie”(Roșca C., 1997), riscul este definit prin „posibilitatea ca în derularea unei acțiuni sau activități să apară împrejurări mai puțin cunoscute sau necunoscute, având efecte nefavorabile asupra rezultatelor propuse”.

Într-o altă accepțiune, riscul este un eveniment viitor și probabil a cărui producere ar putea provoca anumite pierderi. El poate fi previzibil, atunci când factorii care ar aduce pierderi pot fi prevăzuți cu anticipație, și neprevizibil, determinat de situații fortuite. Chiar și în cazul riscurilor prevăzute mărimea pagubei nu poate fi stabilită anticipat, cu precizie. În economie sunt unele activități care, prin specificul lor, comportă riscuri mai mari. De regulă, acestea sunt activitățile asupra cărora factorii incerți au o influență mai mare iar elementele de probabilitate au o pondere mai ridicată.

În literatura juridică se insistă asupra necesității delimitării situațiilor de risc de cele care intră în domeniul răspunderii contractuale. Culpa exclude riscul care ramâne localizat în sfera evenimentelor aflate în afara posibilităților de influențare a partenerilor contractuali. Această accepțiune limitează deci sfera riscurilor, la acele evenimente, fenomene, implacabile și exterioare tranzacției. Ea nu include pierderile cauzate unui partener de conduita culpabilă a celuilalt, în speță, ceea ce este cunoscut sub denumirile de „risc de inadempiență“ sau „risc de neplată“. Prin urmare, în acest sens, riscurile reprezintă consecințele patrimoniale ale neexecutării, ori executării tardive sau necorespunzătoare, a unei obligații născute în urma încheierii unui contract comercial, pentru care partea prejudiciată nu poate trage la răspundere partea prejudiciatoare.

Abordarea riscului doar din perspectiva pierderii, a fatalității, este pertinentă, în opinia noastră, doar pentru așa-numitul risc pur sau risc asigurabil. Ambele expresii sunt folosite în limbajul curent.

Riscurile pure sunt consecința evenimentelor accidentale sau fortuite. Ele par a proveni numai din neșansă sau hazard ca acțiuni exterioare, evenimente de forță majoră (uragane, inundații, cutremure), sau din comportamente anormale ale oamenilor(războaie, atentate, etc.). Fiind, prin natura lor, evenimente independente de voința managementului sunt greu de controlat, motiv pentru care protecția împotriva lor se realizează prin transferul responsabilității companiilor de asigurări.

– o a doua abordare, mai recentă și mai pertinentă, este reprezentată de acele definiții ale termenului de risc conform cărora acesta poate conduce nu numai la pierderi dar și la câștiguri. Deci, potrivit acestei abordări, „a risca” înseamnă a câștiga sau a pierde.

În „Dicționarul de Ergonomie”(Roșca C., 1997) se arată că riscul reprezintă o „măsură a unei eventuale neconcordanțe între rezultatele posibile(favorabile sau nefavorabile) și cele preconizate într-o acțiune viitoare supusă influenței unor factori întâmplători”.

Riscul abordat din perspectiva câștigului sau a piederii este specific proceselor manageriale, fiind întâlnit frecvent în literatura de specialitate sub denumirea de risc managerial sau risc speculativ.

În același dicționar, amintit mai sus, este definit în mod expres riscul managerial ca înglobând:

– factorul de temut, determinat de ideea pericolului sau primejdiei;

gravitatea riscului, cuantificată prin costul primejdiei;

frecvența evenimentului periculos;

acceptarea deliberată a unui pericol, în vederea obținerii unui avantaj.

Riscul managerial are două forme de manifestare:

-riscul întreprinzătorului, asumat de managerul întreprinderii cu prilejul gestionării afacerilor sale, din care poate rezulta un câștig sau o pierdere;

-riscul aleatoriu, determinat de evenimente brutale neprevăzute și care se finalizează, în toate cazurile, cu pierdere.

Trăsătura principală a riscului managerial sau speculativ este, în opinia noastră, relativitatea sa în raport cu decidentul. Riscul speculativ nu poate fi privit în mod absolut ci, raportat la resursele pe care le are la dispoziție decidentul în momentul în care își asumă acest risc. Înseamnă că aceeași stare de fapt poate fi percepută de o anumită categorie de indivizi ca fiind o situație de risc major, în schimb ce pentru o altă categorie, percepția să fie cea a unui risc minor sau chiar, fără risc.

Atitudinea față de acest risc este diferită de la un decident la altul, putând merge de la „gustul riscului” până la „aversiune totală”, trecând prin faza de „indiferență”. Riscul deciziilor variază în funcție de profunzimea, claritatea, certitudinea, raționalitatea informațiilor care stau la baza adoptării lor și de percepția personală pe care o au decidenții față de amenințare . Efectele nefaste pe care riscurile speculative le provoacă pot fi estimate, putându-se interveni în gestionarea acestora prin tehnici speciale.

Voința decidentului pare a fi principalul criteriu de distincție între cele două tipuri

de riscuri, pure și speculative, după cum arată figura numărul 1.1., Structura riscului, imaginată de Haller Matthias în 1978 și preluată de către Marmuse C., în 1989.

Figura nr. 1.1. Structura riscului

Sursa: Marmuse C., Montaigne X., „Management du risque”, Vuibert Entreprise, 1989, pagina 48.

1.2 Conceptul de incertitudine

In literatura economică am întâlnit diferite forme de exprimare a conceptului de incertitudine, rezultate din opiniile diverse ale autorilor față de acest concept.

Structurarea definițiilor întâlnite am realizat-o în funcție de câteva criterii care stau la baza definirii conceptului de incertitudine, și anume:

a) În raport cu probabilitatea de apariție a unei stări a naturii:

1) când nu se cunoaște probabilitatea de apariție a stării naturii suntem în situație de incertitudine;

2) când se cunoaște probabilitatea de apariție a stării naturii, dar aceasta este mai mică decât „1”, suntem în situație de risc;

3) când probabilitatea de apariție a unei stări a naturii este „1”, spunem că suntem în situație de certitudine.

b) În raport cu gradul de stăpânire a variabilelor care intervin în luarea deciziei și a manierei în care trebuie procedat:

1) incertitudine, când asupra manierei în care trebuie procedat există dubii serioase. Asemenea situații implică un mare număr de variabile, cu puține excepții controlabile, unele insuficient studiate, de unde și anticiparea aproximativă a evoluției lor;

2) risc, când obiectivul este posibil de realizat, cu o probabilitate a realizării apreciabilă, existând însă o mare nesiguranță în ceea ce privește modalitățile cele mai adecvate de urmat. O parte relativ mare dintre variabile sunt incontrolabile și chiar evoluția unora dintre variabilele controlabile este dificil de anticipat;

3) certitudine, caracterizată prin probabilitatea maximă de a realiza obiectivul urmărit utilizând modalitatea preconizată. Elementele implicate în situația decizională sunt de tipul variabilelor controlabile, caracteristicile lor sunt cunoscute, iar evoluția lor poate fi anticipată cu precizie.

c) În raport cu gradul de cunoaștere al valorii rezultatului scontat:

1) certitudine, atunci când fiecare acțiune conduce invariabil la un rezultat specific a cărui valoare este cunoscută;

2) risc, atunci când fiecare acțiune conduce la un ansamblu de rezultate posibile a căror valoare este cunoscută, fiecărui rezultat fiindu-i atribuită o probabilitate de aparitie;

3) incertitudine, atunci când probabilitatea de apariție a unui rezultat este necunoscută, sau când valoarea rezultatului este necunoscută, sau când diferitele rezultate ale unei acțiuni sunt necunoscute.

Există deci, trei forme de incertitudine:

-incertitudinea probabilității, care este tipul de incertitudine cel mai adesea dezbătut;

-incertitudinea valorii, la care se ignoră valoarea(în principal monetară) care poate fi atribuită rezultatului unei acțiuni certe. Este o formă de incertitudine care poate ușor conduce la o situație convențională de risc, deoarece poate fi considerată, de exemplu, ca un studiu de sensibilitate;

-incertitudinea rezultatului, la care este imposibil de a descrie rezultatele viitoare posibile cu care putem fi confruntati.

d) În raport cu completitudinea informațiilor necesare în luarea deciziei, incertitudinea se definește în două forme distincte:

1) prin incompletitudinea cunoștiințelor necesare pentru înțelegerea problemei și identificarea soluției;

2) prin fragilitatea cunoștiințelor estimate, a gradului de încredere în corectitudinea lor.

Incertitudinea este deci, hotărâtor determinată, de durata perspectivei și de situația informațională existentă. Incertitudinea este, până la un anumit punct, invers proporțională cu informațiile existente și direct proporțională cu durata perspectivei.

Incertitudinea poate fi măsurabilă și nemăsurabilă.

Incertitudinea măsurabilă este analizată sub urmatoarele aspecte:

-economice, când resursele alocate nu sunt suficiente, ori când produsele realizate nu sunt competitive;

-tehnice, când rezultatele obținute nu corespund performanțelor sau calității prevăzute.

De regulă, perfecționarea unui proces tehnologic sau retehnologizarea introduce, în principal, incertitudini asupra aspectelor tehnice, în timp ce restructurarea produselor determină inceritudini sub aspect tehnic și economic.

Gradul de incertitudine măsurabilă, exprimat prin procentul de atingere a rezultatelor preconizate, variază după diferite categorii de activități, și anume:

-foarte mică incertitudine, la activitățile privind diversificarea producției, mici inovații tehnice, aplicarea unor licențe;

-mică incertitudine, în modernizarea și restructurarea unor procese de producție, asimilarea de noi produse, perfecționarea proceselor de producție și a produselor prin efort propriu(cazul restructurărilor);

-incertitudine moderată, în cazul trecerii la noi generații de produse, având la bază pe cele existente sau transferul tehnologic;

-grad înalt de incertitudine, în cazul introducerii unor tehnologii originale sau a unui produs nou ce presupune activități prealabile de cercetare și testare.

Incertitudinea nemăsurabilă se referă la rezultatele cercetării și implementării de noi produse și tehnologii ori noi sisteme de producție. Ea este influențată de calificarea personalului, experiența dobândită în activitățile anterioare, informațiile și mijloacele materiale puse la dispoziție, precum și de resursele financiare alocate.

Distincția între risc și incertitudine

Un eveniment neașteptat relevă o stare de risc sau de incertitudine? Această întrebare, neînsemnată din punctul de vedere al experienței cotidiene, a dat naștere unei îndelungate controverse teoretice.

Incertitudinea și riscul sunt puse fie pe același plan-când sunt diferențiate prin existența sau nu a probabilităților diferitelor evenimente–fie pe două planuri diferite, când incertitudinea este caracterizată prin necunoașterea viitorului, în timp ce riscul este legat de consecințele acțiunilor decidenților.

Prima distincție între risc și incertitudine a făcut-o F.H. Knight, în 1921, iar autorii sunt unanimi în a-i atribui acestuia paternitatea. Acesta a considerat că este necesar să clarifice vocabularul popular în care cele două noțiuni erau sinonime. „Incertitudinea trebuie să fie considerată într-un sens radical diferit de cel al noțiunii familiare de risc”(Knight F.H., 1921).

Un partizan al aceleiași concepții referitoare la definirea riscului și a incertitudinii este J.M.Keynes care, în Treatise on Probability, arată că: „Starea de previziune pe termen lung, care stă la baza fundamentării deciziilor noastre, nu depinde numai de previziunea cea mai probabilă care se poate face.Ea depinde și de încrederea cu care se face, altfel spus, până la care punct se consideră eventualitatea după care previziunea cea mai bine stabilită se va adeveri ca fiind falsă”(Keynes J.M., 1936).

Keynes afirmă în Treatise on Probability că încrederea acordată previziunilor nu este măsurabilă. Ea este unică dacă un surplus de informație nu modifică probabilitățile rezultatelor identificate în prealabil. Aceasta explică de ce Keynes, asociază „încrederea acordată estimărilor” cu termeni, de asemenea lipsiți de măsurabilitate, ca: speranța, îndoiala, nesiguranța. Pentru Keynes și Knight probabilitatea(chiar subiectivă) și „încrederea” atașată la această estimare sunt două proprietăți care sunt de fiecare dată independente și non-compensatorii. „Keynes stabilește o distincție clară între riscurile calculabile și incertitudine, care provine dintr-o lipsă a informației fiabile.În măsura în care viitorul este în esență incert, un comportament strict rațional este imposibil; o mare parte a vieții economice se bazează pe convenții”(Robinson J., 1985).

Incertitudinea nu poate fi deci redusă la noțiunea de risc, nici nu poate fi transformată după principiul certitudinii echivalente.

Această interpretare este locul unei disensiuni între școala neo-keynesiană și școala neo-clasică.

Pentru neo-keynesieni incertitudinea este ireductibila la risc, adică, incertitudinea nu se reduce la risc, nu se asimilează cu acesta. Între cele două noțiuni există o diferență rezultată din posibilitatea cuantificării sau nu a lor. Aceștia susțin că este vorba despre risc, dacă evenimentele neprevăzute ce se produc au exact antecedentele lor din trecut. Înseamnă că se poate prevedea posibilitatea producerii lor precum și a dimensiunii consecințelor acestora. Dificultatea apare în momentul în care evenimentele ce se pot produce au aspect unic. Este cazul tipic al deciziilor antreprenoriale. Ele nu pot fi fundamentate pe probabilități calculate empiric. În opinia acestor adepți evenimentele respective sunt imposibil de cuantificat, „de probabilizat”, deci este vorba de incertitudine.

Combatanții acestei teorii se împart în două categorii. O categorie care admite că nimic pe lume nu este cu adevărat unic și că toate deciziile antreprenoriale pot fi întotdeauna apropiate de deciziile luate în trecut, de către alții.În această situație, evenimentelor ce se pot produce le sunt asociate probabilități, în întregime subiective. Ca atare, prezența probabilităților elimină incertitudinea, reducând-o la starea de risc. A doua categorie de combatanți, printre care și Shackle, susține că fiecare decizie este unică deoarece cea care a precedat-o a transformat lumea economică a agentului care trebuie să ia decizia. Ceea ce este nou nu poate fi readus la date statistice trecute. Însă, Shackle este de părere că în acest caz evenimentul poate fi estimat printr-o abordare subiectivă, incertitudinea fiind din nou redusă la risc(Shackle G.L.S., 1967).

Economiștii tradiționali, din școala neo-clasică, nu validează distincția făcută de Knight considerând că este legitim să o ignore. O abordare axiomatică riguroasă le-a permis să reducă incertirudinea de probabilitate la un caz de risc pur. Înlăturarea incertitudinii keynesiene le-a permis să facă apel la calculul obișnuit de probabilități și de statistici. Utilizarea riscului pur permite protejarea univocității rezultatelor și concluziilor și conservă ipoteza mărimilor care sunt de fiecare dată calculabile și comparabile.

„Majoritatea teoriilor economice ale comportamentului în incertitudine utilizează această abordare, postulând existența unei funcții de utilitate de tip Neumann-Morgenstern, care presupune că agenții economici percep lipsa de certitudine sub forma riscului(subiectiv). Totuși există anumiți teoreticieni ai incertitudinii care consideră că abordarea de tip Neumann-Morgenstern pentru descrierea comportamentului în incertitudine este inacceptabilă”(Hey J., 1979).

Cu toate acestea, abordarea majoritară este aceea a școlii neo-clasice. „În teoria modernă a deciziei incertitudinea este o stare de spirit prin care individul percepe diferitele rezultate ale unei acțiuni oarecare. Pe de altă parte, riscul se referă la gradul de incertitudine într-o situație dată”(Roumasset J.A., 1979).

În teoria contemporană a incertitudinii există teoreticieni care susțin distincția lui Knight între risc și incertitudine. Chiar și diferiții economiști care susțin doar existența situațiilor dr risc recunosc că aceste situații nu constituie decât un subansamblu de stări fără certitudine. În prezent termenul de incertitudine este utilizat în cazul în care pentru cercetarea unui anumit fenomen nu este posibil să se aplice calculul probabilităților empirice. Dacă o asemenea posibilitate există este preferabil să se utilizeze termenul de risc.

Având în vedere cele prezentate anterior, considerăm că:

♦Riscul și incertitudinea sunt două categorii economice distincte;

♦Separația lor este utilă din rațiuni metodologice, în special în zona alocării fondurilor;

♦Riscul nu exclude incertitudinea(și vice-versa);

♦Din punct de vedere pragmatic, starea de incertitudine se reduce în final(prin atribuirea de probabilități subiective) la o stare de risc;

♦Viziunea dinamică asupra riscului și incertitudinii ne determină să observăm interdependența permanentă care există între aceste două categorii în sensul că, tot ceea ce astăzi este considerat incertitudine, pe măsură ce se crează o zonă istorică, poate glisa în zona de risc, urmând ca la orizont să apară mereu alte incertitudini;

♦Riscul și incertitudinea se pot măsura, atât cantitativ cât și calitativ. Stării de risc îi atribuim o probabilitate de apariție în timp ce incertitudinii nu-i asociem o probabilitate și numai valori de adevăr, utilizând pentru măsurarea ei mtodologia fuzzy.

1.4 Tipologia riscului

Riscul este multiform precum hazardul care poate să-l producă. În locul unei nomenclaturi care se vrea exhaustivă, autorii preferă gruparea riscurilor după tipul lor.

În acest scop se folosesc mai multe criterii:

I. Dependența de voința managementului, după care avem:

a) riscul speculativ, care prezintă următoarele caracteristici:

este acceptat–managementul nu și-l asumă fară să fie în cunoștiință de posibilitatea

apariției lui;

este delimitabil–în funcție de mărimea bugetului și politica pe care o promovează, managementul poate decide cu privire la mărimea riscului;

se realizează în timp–pentru a desprinde concluzii referitoare la succesul sau insuccesul unei afaceri este necesară o anumită perioadă de timp;

b) riscul pur care prezintă următoarele caracteristici:

nu este acceptat în contrapartida unei posibilități de câștig–realizarea sa determină o pierdere pentru întreprindere în timp ce nerealizarea sa nu generează un câștig;

nu este delimitabil–întreprinderea nu poate decide cu privire la mărimea pierderilor sale în caz de dezastru;

nu se realizează în timp–apare ca un fenomen aleatoriu, uneori fară semnale de avertizare;

este un eveniment aleatoriu, independent de voința părților–aceste două caracteristici au fost preluate de legiuitor pentru a defini natura contractului de asigurare;

II. Originea riscurilor, după care avem:

a) riscuri endogene–provenite de la și din activitatea întreprinderii. Sunt riscuri generate de activitatea de concepție, de exploatare și comercializare;

b) riscuri exogene-independente de voința celui care este expus la risc. Sunt generate de mediul politic, economic și social în care întreprinderea își desfășoară activitatea;

III. Decizia managerială, după care avem:

a) riscuri predecizionale–legate de calitatea și eficiența colectării și tratării informației;

b) riscuri decizionale sau riscuri de oportunitate–legate de consecința opțiunii alese dintre variantele posibile;

c) riscuri postdecizionale–legate de ecartul rezultatelor obținute în raport cu previziunea.

În „Dicționarul de Ergonomie”(Roșca C., 1997) riscul decizional este definit ca fiind riscul „ce apare în cazul aducerii la îndeplinire a unor decizii, când se cunosc sau se pot evalua posibilitățile rezultatelor aplicării deciziei adoptate. Riscul decizional poate fi cuantificat și/sau minimalizat prin procedee, tehnici și metode matematice specifice, bazate pe teoria probabilităților. El presupune existența mai multor stări ale condițiilor obiective n care au o anumită probabilitate de apariție pj.

În acest caz:

În „Dicționarul de conducere și organizare”(Vagu P., 1985) riscul decizional este definit ca fiind riscul ce apare în cazul executării unei decizii în problemele ce se cer rezolvate în cadrul strategiei alese, când probabilitățile rezultatelor deciziei adoptate sunt cunoscute sau pot fi evaluate. La alegerea strategiei se iau în considerare doi factori: probabilitatea obținerii anumitor rezulate și utilitatea acestora.

IV. Activitatea din fiecare verigă a lanțului proceslor economice este susceptibilă de a reprezenta un pericol pentru ea însăși, dar și pentru ansamblu. De exemplu, riscurile fabricației și comerciale pot provoca pericole legate de aprovizionarea în cadrul proceselor de producție și/sau de distribuție.

La aceste riscuri interne ale întreprinderii vin să se adauge riscurile de dimensiune națională(riscul politic, riscul inflației) sau de origine internațională(riscul de țară, riscul de schimb).

V. Natura riscului, după care avem:

1) riscul de țară;

2) riscul întreprinderii;

3) riscul investițional.

1) Riscul de țară este strâns legat de stabilitatea economică, politică și socială a țării pentru care se analizează.

Riscul de țară este reprezentat de „pierderile financiare potențiale datorate problemelor survenite în urma fenomenelor macro-economice și/sau evenimentelor politice dintr-o țară”(Muntean C., 1995).

Suntem însă de părere că această abordare este de tip negativist deoarece asociază riscului numai noțiunea de pierdere. În opinia noastră, riscul de țară trebuie definit în termenii probabilității de a pierde dar și de a câștiga. Această afirmație pornește de la un caz concret și anume, de la situația din România imediat după anul 1990. Atunci, din cauza unui sistem legislativ haotic, multe persoane au devenit bogate peste noapte, lucru puțin probabil în condiții de normalitate economică și politică.

2) La nivelul unei întreprinderi, riscurile care planează asupra activității desfășurate sunt:

1. -Riscul de exploatare–reprezintă incapacitatea întreprinderii de a se adapta la timp și cu cel mai mic cost la variațiile mediului. Mai exact, el exprimă volatilitatea rezultatului economic la condițiile de exploatare.

După natura activității și poziția întreprinderii în mediul economic, rezultatele întreprinderii sunt mai mult sau mai puțin influențate de o serie de evenimente economico-sociale: creșterea prețului energiei, creșterea salariilor, accentuarea concurenței, inovația tehnologică, etc. Gradul de sensibilitate a rezultatului face din fiecare întreprindere o investiție mai mult sau mai puțin riscantă. Riscul nu depinde numai de factori generali(preț de vânzare, cost, cifră de afaceri, etc.), ci și de structura costurilor, respectiv de comportamentul lor față de volumul de activitate. În acest context, în teoria economică s-a impus analiza cost-volum-rezultat, numită și analiza pragului de rentabilitate, ca o modalitate operațională și eficientă de analiză a acestui tip de risc.

Pragul de rentabilitate este punctul în care cifra de afaceri acoperă cheltuielile de exploatare iar rezultatul financiar este nul. Acest punct numit și punctul „mort” sau punctul „critic”, evidențiază nivelul minim de activitate la care trebuie să se situeze întreprinderea pentru a nu lucra in pierdere.

Sunt numeroși autorii(vezi Ion Stancu, „Finanțe”, Maria Niculescu, „Diagnostic global strategic”, Ovidiu Nicolescu, „Sistemul decizional al organizației”, etc.) care asimilează noțiunea de risc de exploatare cu riscul economic.

În „Dicționarul de Ergonomie”(Roșca C., 1997) este definit, în mod expres, riscul economic ca fiind „probabilitatea de apariție a unor factori mai mult sau mai puțin controlabili, cu acțiune aleatoare, care pot influența negativ rezultatele economice ale unei activități”.

Riscul economic R, reprezintă o funcție de mijloace, de resurse antrenate în realizarea unei decizii M, care sunt expuse pierderii, adică pericolului consumării lor fără obținerea rezultatelor scontate.

Expresia matematică este de forma:

R = M(1-Ps), în care Ps reprezintă probabilitatea succesului.

Cum suma probabilității succesului și a eșecului este egală cu unitatea, probabilitatea eșecului Pe(într-o decizie) se determină cu relația:

Pe = 1- Ps

Întrucât, după cum se poate vedea și din definiția anterioară, riscul economic are o sferă de cuprindere mult mai largă. Suntem de părere că el înglobează majoritatea riscurilor care planează asupra întreprinderii(riscul financiar, riscul de faliment, riscul comercial, riscul investițional) și, ca atare, similitudinea sa doar cu riscul de exploatare este incompletă.

Chiar și Ion Stancu, în lucrarea sa „Finanțe” traduce riscul prin variabilitatea profitului față de „media rentabilității din ultimile exerciții”. În concepția sa, riscul economic se exprimă prin sensibilitatea sau elasticitatea profitului și poate fi analizat din două unghiuri de vedere:

al întreprinderii, ca organizație economico-socială animată de intenția creșterii patrimoniului și a remunerării corespunzatoare a factorilor de producție;

al investitorilor financiari din afara întreprinderii, interesați de realizarea celui mai bun plasament, în condițiile unei piețe financiare cu mai multe sectoare de rentabilitate și grade de risc diferite.

2. -Riscul financiar–caracterizează variabilitatea indicatorilor de rezultate sub incidența structurii financiare a firmei.

Capitalul unei întreprinderi este format din două componente(capitalul propriu și capitalul imprumutat) ce se deosebesc fundamental prin costul pe care-l antrenează. O întreprindere care recurge la împrumuturi trebuie să suporte sistematic și cheltuieli financiare(dobânzi, comisioane) aferente. De aceea, îndatorarea, prin mărimea și costul ei, generează o variabilitate a rezultatelor, modifică deci riscul financiar.

Vulnerabilitatea financiară a unei întreprinderi poate fi apreciată prin analiza a două categorii de riscuri: riscul îndatorării și riscul de credit.

Riscul îndatorării arată influența pe care îndatorarea o are asupra rentabilității capitalului propriu al întreprinderii.

Riscul de credit se calculează în special de bănci atunci când acordă credite agenților economici. Analiza sa are la bază o serie de criterii referitoare la riscul managerial și la performanțele economico-financiare privind lichiditatea, solvabilitatea, rentabilitatea, rotația activelor circulante, dependența față de piețele de aprovizionare și de desfacere, garanții, etc.

3. –Riscul de faliment este strâns legat de solvabilitatea întreprinderii, adică de capacitatea acesteia de a face față obligațiilor scadente care rezultă fie din angajamente anterioare contractate, fie din operații curente a căror realizare condiționează continuarea activității. Așadar, menținerea solvabilității este o restricție ce se impune întreprinderii în mod curent, constituind condiția financiară de supraviețuire.

Riscul de faliment apare atunci când această condiție este încălcată, respectiv dificultățile de achitare a obligațiilor financiare capată un caracter permanent, fiind o expresie a fragilității structurii economico-financiare a întreprinderii. Dificultățile apărute pot genera restrângerea activității, reducerea efectivului de salariați, restructurarea sistemului de gestiune sau, în unele cazuri foarte grave, falimentul întreprinderii.

4. –Riscul comercial apare pe parcursul derulării unui contract comercial. Specialiștii sunt de părere că riscul comercial trebuie prevăzut încă din faza precontractuală.

În cadrul riscului comercial includem:

riscul privind bonitatea partenerilor comerciali(riscul client);

riscul privind negocierea neurmată de încheierea contractului;

riscul de preț;

riscul de schimb(valutar);

riscul privind neproducerea mărfii sau ne-efectuarea serviciului;

riscul legat de domeniul de activitate.

5. –Riscul inovator(tehnic) apare ca urmare a investirii unor importante resurse în inovația tehnică și tehnologică iar proiectele începute nu se finalizează, sau când reacția pieței este negativă la acestea. Riscul constă în probabilitatea ca sumele investite să nu mai poată fi recuperate și, este cu atât mai mare cu cât gradul de noutate al proiectelor este mai mare.

6. –Riscul de accident în muncă și/sau îmbolnăvire profesională reprezintă un pericol posibil cu efect asupra integrității capacității de muncă, sau care primejduiește însăși viața omului. Variabilă cu determinare multifactorială, prezentă uneori în sistemul om-mașină-activitate-ambianță, poate induce comportamente și reacții inadecvate din partea factorului uman, cu consecințe nefavorabile în domeniul sănătății și/sau al vieții oamenilor.

3) Riscul investițional poate fi definit ca „orice situație în care nu se cunosc cu certitudine caracteristicile unui eveniment viitor, dar în care se cunosc cel puțin numărul de alternative posibile ale valorilor respective și probabilitatea de apariție a fiecăreia dintre ele”(Cocriș V., Ișan V., Economia Afacerilor, 1995).

Riscul investițional apare, în opinia noastră, la trei categorii de subiecți, și anume:

la întreprindere, ca organizație economico-socială care realizează investiții, fie materiale, fie financiare, în scopul maximizării profitului;

la investitorii din afara întreprinderii, persoane fizice, care își plasează economiile realizând, de asemenea, investiții materiale(pentru dezvoltarea unei afaceri) sau pe piețe financiare, în scopul obținerii de profit;

la investitorii pasivi care nu doresc, și în majoritatea cazurilor nu au posibilități financiare și manageriale, să-și dezvolte singuri o afacere. Economiile bănești pe care le dețin le vor fructifica, în general, prin plasamente în depozite bancare, titluri de participare la fonduri mutuale, C.E.C., etc.

VI. Consecințele realizării riscului:

Pornind de la acea definiție a riscului conform căreia el determină o pierdere, se poate configura o tipologie bazată pe trei tipuri de consecințe, astfel:

1) riscul care afectează persoanele-Aceste riscuri pot proveni atât din interiorul întreprinderii(riscul accidentelelor de muncă), cât și din mediu, rezultând fie accidente cauzate de terți, fie de acțiunea forțelor naturii. Tendința manifestată în cazul acestor accidente este aceea de creștere a gravității lor, după cum arată un studiu a lui Henri Smets, fost administrator principal al Direcției de mediu din cadrul Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică OCDE, care consideră că „accidentele grave se produc într-un ritm crescut și că populația este din ce în ce mai îngrijorată ca industria să nu fie sursă de numeroase accidente și să nu fie o cauză importantă a deceselor accidentale”.

2) riscul care afectează bunurile întreprinderii-Realizarea riscului pur este principalul factor gernerator al acestui tip de pagube, care provine din însăși întreprindere, sau din mediul său. Bunurile întreprinderii supuse riscului sunt clădirile, mașinile, utilajele, instalațiile, mobilierul de birou, stocurile de materii prime, materiale, mărfuri, suportul informatic precum și desene, proiecte, acte, care valorează enorm prin costul lor de reconstituire. Riscurile cele mai grave sunt incendiile și exploziile, realizarea lor fiindsusceptibilă de a distruge în totalitate aceste bunuri.

3) riscul care privește securitatea financiară a întreprinderii-Realizarea riscurilor pure se concretizează într-o pierdere financiară pentru întreprindere. Consecința acestei pierderi o constituie creșterea riscului privind perenitatea întreprinderii, în caz de agravare a pierderilor, prin acumulare. Astfel, manifestarea riscurilor pure nu antrenează numai pagube materiale sau corporale. Responsabilitatea(răspunderea) civilă contra întreprinderii se transformă pentru aceasta într-o pierdere pecuniară. Pe de altă parte, distrugerea bunurilor întreprinderii este de natură să reducă sau să întrerupă activitatea sa, fapt ce nu rămâne fără impact asupra situației financiare datorită pierderii clientelei, pierderii imaginii de marcă și menținerii costurilor fixe.

CAPITOLUL II

MEDIUL ÎNTREPRINDERII-SURSĂ DE RISC

2.1. Mediul întreprinderii

Întreprinderea nu reprezintă un scop în sine ci, este considerată un mijloc prin care se satisfac anumite nevoi ale societății, „ale pieței interne și externe, pe scurt ale mediului ambiant, în cadrul căruia întreprinderea se naște și se dezvoltă”(Pintilie C., 1981). De aceea, cercetarea mediului său reprezintă un aspect important al managementului strategic, având ca scop obținerea de informații referitoare la oportunitățile și riscurile ce decurg din influența factorilor de mediu.

„Mediul reprezintă urzeala tuturor condițiilor externe care afectează viața și dezvoltarea întreprinderii”(Andrews K. E., 1971).

Mediul întreprinderii „cuprinde toate elementele care sunt exterioare întreprinderii și care sunt susceptibile de a exercita o influență asupra ei. Prin elemente trebuie să se înțeleagă actorii(întreprinderi, instituții,etc.) dar și un ansamblu de variabile mai generale cum ar fi tehnologia, economia, etc., din a căror evoluții rezultă jocul actorilor.”(Duport M., Temri L., 1999).

Fiecare element are un efect mai mult sau mai puțin direct și mai mult, sau mai puțin important, asupra activității economice și asupra întreprinderii. Un eveniment poate fi foarte bine localizat și să nu aibă decât un impact foarte restrâns, să nu privească decât câteva întreprinderi. Din contră, anumiți factori au o zonă de influență foarte largă asupra activității economice. În funcție de gradul de generalitate, altfel spus de dimensiunea impactului elementului considerat asupra activității economice și asupra întreprinderii, se disting trei niveluri de mediu: macromediul, mezo-mediul și micro-mediul.

2.1.1. Macro-mediul

Macro-mediul cuprinde elemente susceptibile de a exercita o influență asupra ansamblului activităților economice, la scară mare. Macro-mediul este analizat pe mai multe componente care nu sunt întotdeauna independente. Tipologia cuprinde patru componente: polul tehnic, polul economic, polul social și polul politic. Pentru fiecare din aceste poluri este necesară identificarea principalelor tendințe, în scopul anticipării posibilelor efecte asupra întreprinderii.

A) Polul tehnic

În decursul timpului, evoluția tehnologică poate fi analizată în termenii sistemenlor tehnice cunoscute de societate. Un sistem tehnic este compus din ansamblul tehnicilor folosite în decursul unei perioade date. Sistemul tehnic contemporan este caracterizat de microeletronică și tehnicile informaticii, de biotehnologie, de recurgerea la surse de energie multiple și de utilizarea unor materiale complexe.

Evoluția tehnologică este un element important pentru întreprinderi. Ea poate avea numeroase efecte economice și structurale, cum ar fi:

▪ Evoluția tehnologică este una din principalele surse de inovare. Ea poate conduce la apariția unor produse în întregime noi. Invențiile și inovațiile pot chiar să conducă la apariția unor sectoare de activitate inexistente până atunci.

▪ Evoluția tehnologică permite îmbunătățirea performanțelor produselor existente.

▪ Evoluția tehnologică poate bulversa condițiile de producție prin faptul că poate modifica condițiile de muncă și antrena schimbări în procedeele de transformare a materiilor prime.

▪ Evoluția tehnologică contribuie la mondializare prin faptul că favorizează comunicațiil, permițând reducerea distanțelor fizice.

B) Polul economic

Mediul economic actual este caracterizat printr-o dublă mișcare: de mondializare a activităților economice și de integrare regională.

1) Mondializarea activităților economice

Mondializarea este legată de deschiderea frontierelor și întreține o interdependență din ce în ce mai puternică între economiile statelor lumii. Ea se traduce printr-o intensificare a circulației mărfurilor, dar și a capitalurilor, a informațiilor, tehnologiilor și chiar a oamenilor.

Organizația mondială a comerțului, care a înlocuit GATT(Acordul general asupra tarifelor vamale și comerț) în 1995, fixează regulile schimburilor internaționale a mărfurilor din marea majoritate a țărilor. Schimburile de capitaluri se intensifică, cunoștiințele și tehnologiile se transmit mai rapid(grație noilor tehnologii a informaticii) și transferurile tehnologice sunt realizate mai ales prin intermediul marilor firme multinaționale. Există și alte forme de transfer tehnologic cum ar fi cesiunea brevetelor sau a licențelor. Pe de altă parte, mondializarea economiei financiare a fost accelerată prin dereglementarea piețelor financiare. Dezvoltarea mijloacelor de comunicare și de transport a diminuat distanțele geografice și barierele culturale dintre oameni. Dar mondializarea, accentuând interdependențele economice dintre țările globului, antrenează în egală măsură și importante riscuri.

Pentru întreprinderi, mondializarea permite un acces mai ușor la ansamblul piețelor, în termeni de debușee, dar provoacă, în același timp, o concurență acerbă pe piețele care până atunci au fost protejate. Concurența se exercită în egală măsură la scară planetară, nemaiexistând piață protejată. Fenomenul de creștere a concurenței este cu atât mai intens cu cât:

– pentru a amortiza mai rapid posibilele costuri ocazionate de lansarea noilor produse, întreprinderile sunt interesate să exporte peste tot unde se poate;

– pentru industriile ajunse la stadiul de maturitate în țările dezvoltate, la o cerere stagnantă, singura manieră de creștere pentru o întreprindere constă în creșterea părții sale de piață globală, în detrimentul altora, în alte țări.

Pe de altă parte, criza financiară mondială poate avea incidențe, deloc neglijabile, asupra întreprinderilor din cauza fluctuațiilor piețelor bursiere și a variațiilor ratelor de schimb. Mondializarea apare deci, ca un fenomen foarte complex, a cărui evoluție este dificil de prevăzut și, ca atare, de a-i evalua consecințele.

Mondializarea semnifică deci, dezvoltarea la scară planetară a activităților economice și, în particular, circulația bunurilor, a informațiilor și a capitalurilor.

2) Integrarea economică regională

În paralel cu această mondializare are loc o reconsiderare a relațiilor economice dintre țări și zone geografice învecinate. Regionalizarea se traduce prin intensificarea schimburilor de mărfuri și de capitaluri între țări învecinate geographic, între care există acorduri din ce în ce mai numeroase, de exemplu:

ALENA= acordul de liber schimb nord-american între SUA , Canada și Mexic;

ANSEA = asociația națiunilor din sud-estul Asiatic;

AELE= acordul de liber schimb între țări europene care nu au aderat la Uniunea Europeană.

3) O dualitate crescută a condițiilor economice

În același timp. într-un număr mare de țări, o criză economică se traduce în termeni sociali printr-o creștere a șomajului și o dualitate crescută între clasele avute și clasele sărace sau pe cale de pauperizare. Cu toate acestea, la nivel mondial se înregistrează, per global, o creștere, însă ea acoperă situații foarte contrastante, chiar în sânul țărilor așa-zise „dezvoltate”. Această dualitate, în afara problemelor etice pe care le ridică, se traduce prin diferențe în termeni de potențial de cerere și poate avea o influență asupra deciziilor strategice ale întreprinderii, de exemplu, decizia implantării comerciale sau de producție.

4) Importanța mediului instituțional

Mediul juridic stă la originea numeroaselor constrângeri pe care întreprinderea trebuie să le gestioneze, dar constituie totodată o importantă sursă de oportunități. La nivelul Uniunii Europene, de exemplu, reglementările juridice, din ce în ce mai complexe, definesc cadrul în care întreprinderea își realizează activitățile. Reglementările relative la structura piețelor fac obiectul tendințelor contradictorii. Pe de o parte, statele caută să favorizeze industriile competitive pe plan internațional, ceea ce conduce la regruparea întreprinderilor, timp în care, tot statele sunt acelea care combat abuzurile pozițiilor dominante, în scopul protejării concurenței interne. Pe de altă parte, deși statele acordă o mai mare libertate de acțiune întreprinderilor, tot ele sunt acelea care pun în loc norme mai restrictive, dorind să protejeze ecologia și consumatorul în toate domeniile.

Dar, o nouă legislație poate, de altfel, să stea și la originea creării unor activități care privesc exploatarea, cum ar fi reglementările relative la securitatea rutieră sau la lupta împotriva poluării.

C) Polul social

Mediul social poate fi caracterizat plecând de la variabile cantitative, cum ar fi cele legate de demografie, sau calitative, cum ar fi valorile dominante în societate, preocupările principale și comportamentul față de consum. S-ar include în polul social și mutațiile de pe piața muncii.

1) Evoluția demografică

Referitor la demografie, pe plan mondial se constată o creștere a populației care, potrivit prognozelor, va continua, insă, într-un ritm mai redus. Cu toate acestea, creșterea demografică este inegală pe diferite regiuni ale globului. Ratele cele mai ridicate se înregistrează în țările în curs de dezvoltare, în timp ce, în majoritatea țărilor europene, evoluția este caracterizată de procesul de îmbătrânire a populației. Acest fenomen poate avea consecințe asupra evoluției calitative și cantitative a consumului.

Dezechilibrele demografice sunt un factor de preocupare pentru întreprinderi:

– țările în curs de dezvoltare reprezintă ¾ din populația mondială și cunosc un ritm ridicat de creștere demografică. Nevoile lor sunt imense însă, resursele de care dispun pentru satisfacerea lor fiind restrânse, interesul întreprinderilor pentru aceste țări este limitat;

– majoritatea țărilor dezvoltate cunosc profunde bulversări în structura populațiilor lor, legate de durata de viață, de scăderea natalității și de evoluția modului de viață, schimbări ce se răsfrâng asupra cererii.

Figura numărul 1.2 permite vizualizarea acestor mutații în țările dezvoltate.

Figura nr.1.2 De la o piață de masă la o hipersegmentare

Sursa: Chancel C., Drancourt M., Louat A., „L’entreprise dans la nouvelle économie

mondiale”, PUF Coll.<Major>, 1996, pagina 111

Juxtapunerea graficelor arată dificultățile cu care se confruntă astăzi producătorii pentru a analiza piețele. În anii ’70, reprezentarea pieței era identică cu cea a clientelei: o piață de masă și două micro-piețe. Astăzi, sunt propuse două ipoteze: „clepsidra”, simplu model de segmentare binară, sau „cremaliera”, unde fiecare segment al clientelei formează un triunghi specific.

2) Evoluția valorilor, comportamentelor și preocupărilor

Evoluția valorilor dominante în sânul societății este analizată cu regularitate. Aceste valori se traduc în comportamentele observate. Se pot astfel defini stiluri de viață sau socio- stiluri care caracterizează grupe de populație având moduri de viață și centre de interes comune. În țările dezvoltate par a se manifesta anumite convergențe: interesul pentru problemele legate de mediul natural și sănătate, modificarea structurilor familiale, scăderea bruscă a ratei de natalitate, problemele delicvenței, etc. Existența, sau nu, a convergențelor la o scară importantă determină posibilitatea de a pune în operă strategii de marketing globale.

3) Mutațiile sociale ale muncii

Condițiile sociale de muncă sunt marcate de un anumit număr de tendințe relativ recente, cum ar fi:

▪ Terțiarizarea. Într-un mare număr de țări dezvoltate se manifestă tendința de terțiarizare a locurilor de muncă, majoritatea populației active fiind ocupată în sectorul terțiar.

▪ Feminizarea. Se observă o feminizare a locurilor de muncă. Începutul acestei tendințe se găsește în anii ’60, perioadă în care a început recunoașterea oficială a unor activități desfășurate de femei, până atunci nevalidate(de exemplu, muncile desfășurate de soțiile de agricultori sau de comercianți).

▪ Program de lucru cu normă redusă și cu durată limitată. Asistăm la o utilizare pe scară tot mai largă a programului de lucru cu normă redusă și cu durată limitată, însoțit de o tendință structurală importantă: diminuarea duratei timpului de muncă, fie că luăm în considerare durata anuală sau săptămânală de muncă, fie durata totală a vieții active.

▪ Multiplicarea statutului de salariat. Se manifestă o tendință de a utiliza, la angajarea salariaților, diferite tipuri de contracte(cum ar fi contractul de muncă cu durată determinată, convenție civilă, cu durată limitată) precum și o tendință de creștere a numărului de posturi interimare. Aceste tendințe constituie forme de precarizare a muncii salariale, punându-se sub semnul întrebării chiar viitorul posturilor cu durată nedeterminată. Deși sunt rezultatul modului de acțiune al întreprinderilor, ele condiționează, în egală măsură, activitatea lor viitoare, din moment ce se acționează pentru determinarea zonelor de compatibilitate între nevoile întreprinderii și nevoile indivizilor care lucrează în aceste întreprinderi. Flexibilitatea muncii induce, în general, precarizarea posturilor de muncă.

▪ Noile atitudini față de muncă. Pe de o parte, salariații având un nivel de formare profesională ridicat, revendică o muncă cu mai multă responsabilitate și cu mai multă densitate intelectuală. Pe de altă parte, un anumit dezinteres pentru muncă sau o calificare insuficientă frânează modernizarea întreprinderilor.

▪ Exigențele crescute ale consumatorilor. Consumatorul, mai cultivat și mai bine informat, a dobândit competență în materie de cunoaștere a piețelor și a produselor. El manifestă exigențe, la nivelul calității și ecologiei, care trebuiesc respectate. Pe de altă parte, el exprimă nevoi de satisfăcut din ce în ce mai sofisticate, ceea ce conduce la o hipersegmentate a piețelor.

D) Polul politic

Mediul politic este marcat de consecințele prăbușirii „blocului de EST”, simbolizată prin căderea zidului Berlinului și apariția liberalismului în țările respective. Dimensiunea politică a mediului se exprimă prin legislație. O caracteristică a evoluției sale o reprezintă importanța crescută a organismelor supranaționale în elaborarea reglementărilor naționale.

1) Deschiderea țărilor din Est și economia de tranziție

Căderea zidului Berlinului, în noiembrie 1989, simbolizează prăbușirea „blocului de EST”. Acest eveniment a însemnat o politică de ruptură cu sistemul politic aflat în vigoare până atunci. El a marcat începutul deschiderii frontierelor țărilor din EST spre schimburi. A început să se dezvolte, în țările respective, o „economie de tranziție” către economia de piață, cu mai multă sau mai puțină reușită, după caz. Însă, instabilitățile politice și economice subsistă, în anumite zone ale lumii, și în prezent.

Aceste evoluții sunt luate în considerare de întreprinderile care doresc să pătrundă pe aceste noi piețe. Ele trebuiesc, totuși, să fie nuanțate prin considerarea întăririi, în paralel, a concepțiilor religioase și reînvierii naționalismului. În mai multe țări, cum ar fi Irak, Iran, Afganistan sau anumite țări rezultate după prăbușirea „blocului de EST”, liderii acestor mișcări au acces la putere și manifestă mai degrabă o voință de închidere, în particular culturală, dar în egală măsură economică.

2) Apariția liberalismului

Prăbușirea „blocului” țărilor din Est consacră apariția, în aceste țări, a unei doctrine economice liberale care se bazează pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție și pe libera concurență. Ea se traduce printr-o modificare a numărului de piețe și prin o voință de deschidere a frontierelor la circulația mărfurilor și a capitalurilor. Ea conduce la o privatizare mai importantă a întreprinderilor.

3) Rolul organismelor supranaționale

Existența organismelor supranaționale nu este nouă. Astfel, legislația referitoare la schimburile mondiale de mărfuri este din ce în ce mai mult dirijată de către Organizația mondială a comerțului la care aderă 131 țări din cele 225 de state ale planetei. Reglementările acestui organism corespund voinței politice generale de liberalizare a piețelor. Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional joacă, de asemenea, un mare rol. Aceste tendințe foarte generale ale mediului, pot avea impacturi variabile asupra întreprinderilor.

2.1.2.Mezo-mediul

Mezo-mediul constituie un nivel intermediar între macro-mediu și micro-mediu, care este format din elemente ale mediului proprii fiecărei întreprinderi.

Mezo-mediul reprezintă o noțiune rezultată din economia industrială care permite o mai bună înțelegere a faptului că unitatea economică, care este întreprinderea, se integrează în economie, în general, ținând seama de existența relațiilor tehnice, economice sau organizaționale privilegiate dintre diferite grupe de actori.

Principalele unități de analiză utilizate pentru a descrie mezo-mediul sunt: sectoarele și ramurile, filierele și grupurile. Primele trei elemente relevă moduri de împărțire a sistemului productiv, în schimb ce grupul trimite, înainte de toate, la aspectele juridice. Pe de altă parte, o dimensiune spațială poate, în egală măsură, să fie inclusă în mezo-mediu și anume, mediul local, în sens geografic.

A) Sectorul, ramura, filiera

Un sector este constituit, în sens statistic, dintr-un ansamblu de întreprinderi având aceeași activitate principală.

Ramura regrupează unități de producție având aceeași activitate cu titlu principal sau secundar. Aceste unități realizează deci produse similare.

Sectorul regrupează unități instituționale iar ramura unități de producție.

Filiera nu este determinată formal chiar dacă demersurile în acest sens au fost realizate. Este vorba, mai degrabă, de un mod de reprezentare a realității economice, relativ flexibil, în funcție de obiectivele stabilite.

1) Întreprinderea și sectorul

Întreprinderile care aparțin aceluiați sector de activitate sunt susceptibile de a se găsi în concurență pe anumite piețe. Mai multe fenomene pot influența sectoare întregi de activitate, în măsura în care ele au un impact asupra întreprinderilor din acest sector. Astfel, o inovație tehnologică poate conduce la apariția sau dispariția de sectoare sau la o modificare a structurii din interiorul unui sector. Reglementări naționale sau internaționale se aplică în sectoarele de activitate date, în timp ce, pe de altă parte, sunt duse politici vizând favorizarea dezvoltării altor sectoare de activitate, particulare. Prezența unei întreprinderi într-unul sau altul din sectoarele de activitate este un factor important care condiționează acțiunile sale.

2) Întreprinderea și ramura

Ramura reprezintă o noțiune cu o semnificație importantă pentru întreprinderile monoproductive deoarece numeroase statistici economice sunt elaborate pe ramură. Aceste statistici permit, în egală măsură, întreprinderilor multiproductive să-și aprecieze performanțele, pe fiecare din activitățile lor, independent de strategia lor globală și, în final, ele favorizează comparații internaționale. Mai mult, anumite tipuri de negocieri sociale, cum ar fi contractele colective de muncă, sunt efectuate pe ramură.

3) Întreprinderea și filiera

Conceptul de filieră se bazează pe luarea în considerare a relațiilor în amonte și în aval față de producerea și comercializarea mărfurilor. Un produs, care poate fi un bun sau un serviciu, necesită aprovizionarea cu materii prime sau semifabricate. pe urmă, după fabricarea sa, el parcurge un circuit de distribuție. O filieră apare astfel, compusă dintr-un ansamblu de sectoare, întreținând relații privilegiate, de natură tehnică, economică și organizațională. O perturbare survenită într-un loc al filierei se poate propaga și poate afecta mai multe componente ale acestei filiere.

B) Apartenența la un grup

Concentrarea întreprinderilor se accelerează. Întreprinderi din ce în ce mai numeroase sunt integrate în grupuri, constituite de o societate mamă, ele devenindu-i filiale. Această apartenență are un impact important asupra evoluției unei întreprinderi și delimitează, mai mult sau mai puțin pregnant, cadrul acțiunilor sale . Pe de altă parte, el poate impulsiona un dinanmism întreprinderii, permițându-i, de exemplu, să realizeze investiții pe care ea nu le-ar fi putut efectua singură.

C) Influența mediului local

Este foarte clar că localizarea geografică a unei întreprinderi are o mare influență asupra derulării activității sale deoarece de aceasta depind variabile cum ar fi: disponibilitatea, costul sau calificarea salariaților, posibilitățile de acces la materii prime sau la informații, precum și costul lor, oportunitățile de mobilizare a anumitor resurse financiare, dinamismul cercetării fundamentale sau aplicate.

Inserția întreprinderii în mediul local se traduce, în egală măsură, prin construirea unei rețele informale de relații cu diferiții parteneri locali. Rețeaua relațiilor proprii a fiecărei întreprinderi constituie micro-mediul. Dar, în acest ultim caz, dimensiunea spațială nu este preponderentă deoarece acești parteneri pot fi geografic îndepărtați.

2.1.3. Micro-mediul

Micro-mediul unei întreprinderi cuprinde toți partenerii care-i sunt proprii, precum și relațiile cu aceștia.

A) Partenerii întreprinderii

Întreprinderea intră, în permanență, în relație cu diferiți parteneri economici, financiari, instituționali:

– furnizorii de materii prime, de echipamente, de servicii sau de informații;

– sub-tratanții, dacă întreprinderea încredințează o parte din producția sa altor întreprinderi, sau invers, cealaltă parte, dacă întreprinderea este ea însăși un sub-tratant;

– clienții, care nu sunt neapărat consumatorii finali ai produselor, dar pot fi agenți ai circuitelor de distribuție sau alți producători situați în aval în cadrul filierei sale de producție;

– organismele financiare care acordă credite și cele care să garanteze activele financiare ale întreprinderii;

– administrația, cu care întreprinderea este în relație directă, fie că este vorba de o administrație națională sau locală;

– organizații profesionale: camera de comerț și industrie, asociații profesionale, sindicatele;

– mass-media.

B) Relațiile întreprinderii cu partenerii

Cu diferiții săi parteneri întreprinderea intră în relații mai mult sau mai puțin formale.

Astfel, relațiile cu administrația sunt obligatorii. Ele sunt organizate într-un cadru reglementat și se traduc prin obligația, pentru întreprindere, de a răspunde anumitor norme(de securitate, de ex.) sau de a furniza periodic informații financiare(bilanț, cont de profit și pierderi) sau de a efectua vărsăminte monetare.

Alte tipuri de relații, mult mai informale, se bazează pe afinitățile personale, care se pot dovedi a fi de mare utilitate, mai ales în materie de acces la informație.

Micro-mediul joacă un rol determinant în deciziile strategice ale întreprinderii. Aspectele determinante ar fi următoarele:

1) Impactul micromediului asupra alegerilor strategice

Succesul unei industrii date este condiționat de micro-mediul său, care favorizează anumite avantaje. În acest sens, sunt de reținut două idei:

1. Dacă întreprinderea trebuie să gândească în termenii concurenței mondiale, sursele competitivității sale se găsesc, înainte de toate, la nivel local. Capitalul, cunoștiințele, materiile prime, mâna de lucru, sunt astăzi factori extrem de mobili. Concentrarea într-o regiune de „savoir-faire”, de tehnologie, de firme, de furnizori și de instituții înalt specializate și interconectate, reprezintă o masă critică suficientă pentru a forța inovarea și succesul.

2. Avantajul concurențial rezidă în dinamism și nu în eficacitatea statică. El provine din provocări și din presiuni: „Este inutil de a spera la succes fără o clientelă domestică exigentă, un număr de furnizori naționali suficient, o bună infrastructură, un „savoir-faire” și tehnologii care să răspundă nevoilor locale specifice și o rivalitate domestică intensă”(Porter M., 1993).

Astfel, întreprinderile sunt invitate să analizeze micro-mediul lor, în scopul descoperirii determinantelor avantajelor concurențiale și de a-și spori astfel competitivitatea.

2) Determinantele avantajului național

Ele sunt funcție de asocierea a patru parametri care constituie un romb, după cum se observă în figura nr.2.2.

Influența factorilor se manifestă astfel:

(1) Prezența unei concurențe locale constituie un stimulent, mai ales la nivel de inovare. Dacă practicile de management și de organizare conviețuiesc bine surselor de avantaj concurențial specifice industriei considerate, acest lucru perfecționează competitivitatea națională(ex. întreprinderile italiene foarte flexibile în domeniul încălțămintei).

(2) Ceea ce importă cel mai mult nu este stocul de factori disponibili ci, rapiditatea și eficacitatea cu care ei sunt creați. Specializarea factorilor este sursa avantajelor.

(3) Prezența industriilor conexe competitive contribuie la apariția noilor industrii performante.

(4) O cerere exigentă forțează întreprinderile să inoveze și să anticipeze nevoile.

Factorii sunt interdependenți, ceea ce întreține între ei un efect sinergic(de exemplu, existența unei cereri sofisticate nu se va traduce obligatoriu în produse complexe decât dacă nevoile umane impun acest lucru).

Figura nr. 2.2. Diamantul factorilor competitivi Sursa: Michael Porter, “L’avantage concurrentiel des nations”, Inter-editions, 1993, pag.57

2.2. Disfuncționalități și riscuri în mediul de afaceri din România

Mediul de afaceri prezintă numeroase riscuri iar abilitatea întreprinderilor de a izola și analiza aceste riscuri determină, în ultimă instanță, succesul sau eșecul în afaceri. Fără îndoială, unele riscuri sunt inevitabile, în schimb, multe dintre ele pot fi controlate.

Principalele disfuncționalități ale mediului de afaceri din România sunt legate de:

Sistemul legislativ și de reglementări

Cel puțin următoarele idei sunt de reținut:

– numărul de legi, reglementări, ordonanțe și alte genuri de legislație este prea mare și crește în fiecare an. Multe IMM-uri se hotărăsc pur șu simplu să nu respecte legislația deoarece pentru a fi informate în orice moment cu privire la conținutul acestora ar fi obligați să angajeze personal permanent;

– legislația nu este stabilă. Tot timpul apar legi noi sau care includ amendamente și modificări ale legislației în vigoare. Mediul de afaceri suferă de o lipsă de credibilitate datorată în mare măsură acestei instabilități legislative;

– legislația este supusă unor interpretări diferite și, adesea, intră în conflict cu altă legislație. Nu numai că permanentele modificări dau naștere la interpretări diferite , dar însăși legile sunt redactate într-un mod neprofesionist și ambiguu;

– adesea instrucțiunile de aplicare a legislației adoptate nu sunt publicate decât mult mai târziu, uneori după câteva luni. Acest lucru face ca întreprinderile care intenționează să profite de noua lege să nu se poată folosi de ea și să nu obțină rezultate, într-o perioadă de așteptare și nesiguranță;

– în anumite situații, reglementările date de ministere nu sunt publicate;

– reglementările dau adesea naștere unor interpretări diferite, pentru că nu sunt bine concepute sau pentru că sunt ambigue. Ele generează divergențe între punctele de vedere ale celor care le aplică și ale celor care verifică, controlează modul lor de aplicare, divergențe pentru care, nu de puține ori, se ajunge în instanță iar procesele în România durează exagerat de mult timp.

B) Sistemul birocratic

În România IMM-urile sunt nevoite să respecte o mulțime de proceduri birocratice și să lucreze într-un mediu juridic confuz și imprevizibil. Costurile, exprimate în timp și în bani, necesare pentru a respecta aceste proceduri sunt împovărătoare pentru IMM-uri și afectează resurse care ar putea fi alocate dezvoltării.

În prezent IMM-urile și toate întreprinderile, în general, se confruntă cu un „hățiș” birocratic privind reglementările în mediul de afaceri. Procedurile complicate și greoaie sunt costisitoare pentru sectorul privat, iar activitatea comercială, în loc să fie stimulată, regresează. Există o mare varietate de legi și reglementări incompatibile între ele și care se suprapun, ceea ce ilustrează o lipsă de viziune sau de consens asupra direcției, scopului și strategiei de adoptat. Fiecare departament al guvernului ar trebui să se conducă după o viziune comună și fundamentată în ceea ce privește obiectivele guvernului în materie de reglementări ale mediului de afaceri. Această viziune ar trebui să reprezinte contextul în care fiecare departament guvernamental își stabilește rolul și activitățile. Întrebarea ar trebui să fie întotdeauna: care este interesul unui anumit minister, a unei anumite agenții? Este momentul ca efortul întreprinderilor de a face față reglementărilor să fie înlocuit de efortul autorităților de a introduce reglementări într-un mod responsabil. Birocrația și reglementările succesive trebuie eliminate iar reglementările care servesc unor scopuri publice bine definite să fie revizuite, pentru a servi mai bine aceste scopuri.

Există opt domenii fundamentale în care reglementările care implică democrație în mediul de afaceri pot fi socotite raționale și justificate. Lista lor nu este exhaustivă. Acestea opt, totuși, servesc drept domenii standard prin care guvernele încearcă să reglementeze sectorul privat. În fiecare, reglementările guvernamentale sunt justificate de urmărirea interesului global al societății sau de preocuparea pentru societate în general.

Aceste domenii sunt:

1) Înregistrarea întreprinderii. Acest demers are trei scopuri distincte: plata taxelor, obținerea unor informații despre întreprindere astfel încât întreprinderea să poată fi localizată de către alți agenți economici și identificarea întreprinderii ca presoană juridică în cadrul legii.

2) Personalul întreprinderii. Informațiile despre personal sunt necesare pentru acordarea beneficiilor sociale cum sunt pensiile.

3) Protecția mediului înconjurător. Activitățile care dăunează mediului pot avea un puternic și costisitor impact social.

4) Standardele de siguranță și sănătate la locul de muncă. Regulile clare protejează angajații și creează anumite așteptări din partea acestora.

5) Norme în construcții. Standardele transparente sunt esențiale pentru protecția societății, în ansamblu.

6) Competiția. Este un domeniu care trebuie abordat cu grijă. De exemplu, la adăpostul cerințelor pentru a obține licența pentru anumite activități pot fi create bariere împotriva competitorilor. Reglementăirle sunt nejustificate dacă retsrâng competiția pe piață, determină oamenii să ocolească legile, promovează interesul autorităților guvernamentale și creează locuri de muncă inutile și neproductive.

7) Reglementările privind consumul de hrană și medicamente. Acestea sunt necesare pentru protecția consumatorilor. În cazul anumitor produse, consumatorii nu au suficiente informații pentru a stabili care produse sunt corespunzătoare și care nu. Pe de altă parte, în cazul altor produse decât hrană și medicamente, reglementările privind standardele pe care trebuie să le respecte produsul nu sunt necesare, de obicei. Piața va fi aceea care va elimina produsele necorespunzătoare deoarece producătorii și consumatorii se vor orienta către produsele având cel mai avantajos raport preț-calitate.

8) Costurile reglementărilor. Nu trebuie ca costurile să fie mai mari decât beneficiile lor pentru interesul public. Pe lângă banii cheltuiți pentru taxe și pentru consultanții necesari pentru a cunoaște și respecta reglementările, întreprinderile au și costuri de timp și de oportunitate.

În România, birocrația reglementărilor care privesc întreprinderile depășește cu mult aceste opt domenii fundamentale. Rezultatul constă într-un mediu de afaceri nefast și dăunător, în care întreprinderile nu se dezvoltă sau evită să participe la economia „de suprafață”. Fiecare barieră birocratică sau legislativă constituie o taxă implicită, exprimată în bani sau în timp. Poate că, în sine, nici o barieră nu pare dăunătoare, însă, puse laolaltă, toate aceste taxe duc la o povară financiară de nesuportat. Cu toate că se poartă discuții pentru simplificarea mediului birocratic și a ansamblului regulilor de procedură, în România aceste discuții n-au mers, conceptual, până acolo încât să elimine birocrația și reglementările excesive la toate nivelurile cu care se confruntă o întreprindere.

C) Sistemul de taxe și impozite

Plata impozitelor în România este împovărătoare nu numai din cauza mărimii lor, ci și pentru că procedurile de plată sunt complicate, iar informațiile despre ele nu sunt la îndemână. Întreprinderile nu cunosc care impozite trebuie plătite, cum și când.

Obligațiile curente includ taxe către fonduri locale și speciale, impozitul pe profit, impozitul pe salarii. Documentația necesară pentru evidențierea lor ia mult timp, iar plățile se fac de obicei, personal, în diverse locuri impuse de instituțiile abilitate, nu numai la bancă.

Un loc aparte în cadrul obligațiilor curente ale întreprinderilor îl au fondurile speciale. În prezent există în România aproximativ 24 de fonduri speciale, create de diverse ministere și agenții, la nivel național și local. Unele fonduri sunt cu adevărat importante cum e fondul de pensii. În alte cazuri, fondurile speciale au fost create pentru a finanța activități de reglementare sau alte aspecte ale existenței unui minister sau unei agenții. Recenta proliferare a fondurilor a devenit o problemă, iar guvernul României a declarat că unele fonduri vor fi eliminate. Povara administrativă impusă de aceset fonduri este substanțială. Fiecare fond are propriul lui cost și, în consecință, necesită o documentație proprie pentru plăți.

Un alt aspect important pentru întreprinderi se referă la controalele efectuate de către autoritățile guvernamentale și de către alte organizații. În momentul de față există prea multe organisme oficiale care par să aibă autoritatea de a controla întreprinderile. Pe lângă departamentele de control fiscal și financiar din cadrul instituțiilor de stat din subordinea Ministerului Finanțelor, orice agenție care administrează un fond special și Garda Financiară (care face parte și ea din Ministerului Finanțelor) sunt toate implicate în controlarea întreprinderilor private și de stat. În medie, întreprinderile sunt controlate de 2-3 organisme diferite, cel puțin o dată pe an.

D) Sistemul de autorizații, licențe și permise

În funcție de tipul activității desfășurate de o întreprindere este necesar ca ea să obțină o autorizație, o aprobare, un permis sau o licență de la ministerul sau agenția de resort. Licențele speciale pot fi extrem de problematice pentru că sunt un potențial obstacol în calea competiției. Cerințele nefondate sau un proces anevoios, în cazul obținerii de licențe speciale, sunt anti-competitive și împiedică dezvoltarea pieței. În România, accesul la informația privind procedurile de obținere a licențelor diferă de la un minister la altul. Cu toate că multe dintre licențele, autorizațiile și aprobările speciale se cer din rațiuni de mediu, sănătate și siguranță, pregătirea cererii, inspecțiile și așteptarea pentru obținerea lor durează, deseori, prea mult. Cerințele pentru obținerea aprobărilor în cazul unor activități pot deveni bariere pentru competitori și pot reduce competiția de piață. Cele două întrebări care se pun sunt:

-licența servește într-adevăr unui scop bine precizat?;

-care este riscul de corupție când criteriile care definesc natura „specială” a activității sunt ambigue?

Pentru a funcționa, toate întreprinderile trebuie să obțină un set de aprobări pe baza cărora primesc o autorizație de funcționare.

-Aprobări cerute de autoritatea locală a unui minister sau a altei autorități de stat:

-Aprobare și/sau autorizație sanitară (Inspectoratul Local pentru Sănătate Publică/Ministerul Sănătății);

-Aprobare pentru conectare la rețeaua electrică (CONEL);

-Aprobare pentru conectare la rețeaua de gaz (ROMGAZ);

-Aprobare și autorizație de mediu(Inspectoratul local pentru protecția mediului);

-Aprobări necesare de la autoritățile locale:

-Aprobare și autorizație în ceea ce privește paza și prevenirea incendiilor(Brigada locală de pompieri);

-Aprobare de conectare la rețeaua de canalizare (Autoritatea locală în materie de canalizare);

-Aprobare și autorizație pentru utilizarea rațională a apei (Regia Locală de Apă);

-Aprobare pentru conectare la rețeaua termică (de la furnizorul local de energie termică);

Documentele reprezentând toate aceste aprobări și autorizații trebuiesc înaintate primăriei sau administrației locale, pentru a obține Autorizația de Funcționare. Această autorizație se cere pretutindeni în România. Procedurile prin care se obțin aprobările din lista de mai sus sunt anevoioase și foarte lente. Obținerea oricăreia dintre ele poate implica numeroase inspecții și verificări de documente. În plus, multe dintre aceste aprobări și autorizații trebuiesc înnoite cu regularitate, ceea ce înseamnă o nouă serie de inspecții.

E) Sistemul de acordare a creditelor

În prezent, IMM-urile au acces foarte limitat la credite. Orice împrumut garantat cu o garanție reală se bazează pe o valoare a acesteia de 200% în raport cu suma împrumutată. În general, dacă băncile acordă credite, singurele garanții acceptate sunt proprietățile imobiliare. De asemenea, creditul acordat de furnizori este foarte limitat și, în majoritatea cazurilor, bunurile trebuie achitate în întregime înainte de a fi livrate.

Un cadru legal și normativ în sprijinul unui sistem de acordare a creditelor bazat pe garanție este crucial pentru dezvoltarea piețelor de credit. Pentru a reduce riscul, creditorii trebuie să poată să asigure creditul cu garanțiile debitorului. Când se reduce riscul, se reduce și prețul creditului.

CAPITOLUL III

EVALUAREA RISCULUI ÎN ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII

Categorii de risc identificate la nivelul întreprinderilor mici și mijlocii

Categoriile de risc identificate la nivelul unei întreprinderi, cu excepția riscului de faliment, le–am sintetizat în schema din figura numărul 1.3. și le-am inclus în așa-numitul „risc global”.

Figura nr. 1.3. Riscul global al întreprinderii

3.1.1. Riscul de țară

Noțiunea de „risc de țară”(country-risk) își are originea în realitatea economică americană. Există mai multe metodologii de evaluare a riscului de țară însă, principial, ele au la bază aceleași elemente:starea economiei, sistemul politic, importanța strategică, geografică a țării. În lucrarea de față nu mi–am propus o abordare analitică a riscului de țară, ci, numai o viziune asupra acestuia din perspectiva implicațiilor pe care le are asupra întreprinderii.

Sursa economică a riscului pentru o întreprindere poate fi redată cu ajutorul schemei următoare:( figura nr. 2.3.)

Figura nr.2.3. Sursa economică a riscului

În continuare, am încercat să identific modul în care riscul de țară se manifestă la nivelul întreprinderii. În funcție de mărimea sa, influențele asupra activității întreprinderilor pot fi minime sau importante.

În țările cu nivel ridicat al riscului de țară, formele de manifestare ale acestuia la nivel de întreprindere sunt, în opinia mea, cel puțin următoarele:

Atragerea cu mare dificultate, sau chiar imposibilitatea atragerii capitalului străin; capitalul străin, exprimat fie în numerar fie în natură, participă atât la formarea unor noi întreprinderi cât și la dezvoltarea, modernizarea sau retehnologizarea celor existente. În lipsa acestuia întreprinderile nu au puterea financiară de a se putea echipa din punct de vedere tehnic și tehnologic la cel mai performant nivel, ca atare, produsele realizate de acestea nu sunt întotdeauna competitive pe plan mondial și, de aici, consecințele de rigoare.

Obținerea de capital de pe piețele financiare internaționale cu costuri foarte ridicate; întreprinderile determinate, pe de o parte de necesitățile interne, iar pe de altă parte de lipsa acută a capitalului autohton, să apeleze la piețele financiare externe, pentru atragerea de capital, sunt obligate, datorită unui rating de țară nefavorabil, să obțină capital cu costuri ridicate.

Întâmpinarea de dificultăți în formarea societăților mixte; întreprinderile care, din diverse considerente, intră în atenția partenerilor străini pentru formarea de societăți mixte nu pornesc în negociere cu aceștia de pe poziții egale, sunt puse în inferioritate de același rating nefavorabil mereu invocat. Ca atare, sunt obligate să accepte condiții nefavorabile pentru atingerea scopului urmărit (în ultimă instanță obținerea unor rezultate financiare favorabile).

Existența deficitului în balanța de plăți; o balanță de plăți deficitară poate afecta activitatea întreprinderilor prin aceea că guvernul, având posibilitatea să controleze schimburile valutare, poate acționa în următoarele direcții :

blocarea schimbului, care apare atunci când importatorii sau alți debitori doresc să–și plătească datoria în valută, dar sunt împiedicați de propriul guvern să o facă. De cele mai multe ori debitorii privați dispun de sumele în monedă națională necesare achitării datoriei, dar creditorii trebuie să aștepte până când restricțiile guvernamentale sunt ridicate (situație extremă);

raționalizarea schimburilor – situație în care firmele sunt obligate să cedeze guvernului veniturile în valută la un curs controlat de BNR.

sistemul cursurilor valutare multiple se referă la existența simultană a mai multor cursuri de schimb ale monedei naționale. În funcție de natura tranzacției cu exteriorul se aplică un anumit curs specificat de legislația națională.

5. Existența unor restricții legate de barierele vamale; aceste restricții țin de politica economică a guvernului care, prin taxe vamale protecționiste sau nu, poate favoriza sau descuraja dezvoltarea unei ramuri a economiei sau a unui sector de activitate și, prin urmare, poate asigura o perspectivă favorabilă sau nu, întreprinderilor din sectorul vizat.

6. Lipsa facilităților la export; pentru echilibrarea balanței de plăți guvernul dispune de mai multe pârghii economice. Una dintre ele se referă la încurajarea exportului prin acordarea unor facilitâți(de regulă înlesniri fiscale) la export. Lipsa facilităților la export reduce exportul și creează astfel pentru întreprinderi greutăți la importul de materii prime și alte bunuri necesare desfășurării normale a activității

Sechestrarea și/sau exproprierea, cu sau fară compensații, ca urmare a unor schimbări profunde în întregul mecanism politic(de exemplu declanșarea unui război local ar determina guvernul să folosească o mare parte din încasările în valută pentru importul de armament).

Restricționarea repatrierii profiturilor previzionate din cauza controlului schimburilor sau a evoluției nefavorabile a mediului economic și politic intern.

Incapacitatea investiției de a genera profiturile estimate, datorată fie unor factori macroeconomici, fie unor modificări ale cadrului politic sau juridic.

3.1.2. Riscul natural

Riscurile naturale sunt generate de calamități naturale sau de alte cauze de forță majoră, în care factorii naturali au ponderea decisivă. Cele mai frecvente riscuri naturale de care managerii trebuie să țină seama în procesele decizionale sunt următoarele:

riscul de incendii, explozii;

riscul de cutremure;

riscul de inundații;

riscul de furtuni(uragane);

riscul de erupții vulcanice.

Deși mai rare și mai dificil de prevăzut, riscurile naturale, atunci când sunt neglijate, pot genera mari perturbații în activitatea întreprinderii, provocând nu rareori și pierderi substanțiale.

Riscul natural este identificat întotdeauna cu un caz de risc pur, ca atare, toate caracteristicile acestuia din urmă, pe care le-am descris deja în capitolul unu, sunt valabile și pentru riscul natural, fără a considera necesar să le reluăm aici încă o dată.

3.1.3.Riscul tehnic și tehnologic

Această categorie de riscuri apare în momentul punerii în practică a unor proiecte fundamentate științific, însă numai din punct de vedere teoretic.

Riscul tehnic este cu atât mai mare cu cât gradul de noutate al unui proiect este mai mare. El nu trebuie privit însă ca o fatalitate ci, ca o pierdere necesară pentru a putea rezista în competiția cu concurența. Important este însă ca efectele pozitive ale proiectelor de succes să fie mult mai mari decât pierderile generate de eșecuri. De regulă, în prețul produselor noi se include și o “recompensă” pentru riscul tehnic sau inovativ.

Riscul tehnologic se manifestă în cazul punerii în fabricație a unor produse noi și constă în posibilitatea nerealizării în totalitate a produsului respectiv și/sau în posibilitatea neacceptării lui de către piață(reacția pieței să fie negativă).

Riscul tehnologic apare și în cazul importului de tehnologie, când aceasta nu corespunde fie condițiilor de infrastructură, fie cerințelor și nivelului tehnic existent pe piața internațională.

Tot în cadrul acestui risc se includ și riscurile fabricației generate de disfuncționalități tehnologice și organizatorice în cadrul activităților de producere efectivă a mărfurilor. Dintre riscurile fabricației, cele care se manifestă cu o intensitate superioară, sunt:

riscul nerealizării calității programate;

riscul neobținerii cantității de produse stabilite;

riscul neîncadrării în consumurile specifice normate;

riscul rebuturilor;

riscul accidentelor de muncă;

riscul tehnologic invizibil (toxic, chimic, nuclear).

Pentru diminuarea acestor riscuri managerii apelează la tehnologia de vârf, organizarea riguroasă a activităților, mentenanță bine pusă la punct, introducerea sistemelor moderne de asigurare a calității (ISO 9001, etc.), controlul sistematic al proceselor și rezultatelor, etc.

3.1.4.Riscul de exploatare

Riscul de exploatare se referă la variația rentabilității economice sau financiare, în cazul în care întreprinderea își finanțează activitatea în exclusivitate din capitaluri proprii.

Acest risc diferă de la o ramură de activitate la alta, de la o întreprindere la alta în cadrul aceleiași industrii, și el poate să fluctueze în timp.

Principalii factori care influențează riscul economic sunt:

instabilitatea cererii;

evoluția prețurilor de vânzare;

evoluția prețurilor de aprovizionare;

abilitatea managementului de a adapta prețurile de intrare în sistem la cele de ieșire;

structura activelor, care are implicații asupra costurilor fixe.

Acești factori sunt determinați în principal de:

caracteristicile ramurii în care acționează întreprinderea;

– capacitatea de organizare a managementului.

Riscul economic depinde de:

factorii externi și interni generali(creșterea prețurilor materiilor prime, creșterea salariilor, reducerea vânzărilor ca urmare a reducerii cererii);

factori specifici care se manifestă prin structura costurilor, respectiv de comportamentul lor față de volumul de activitate(care la rândul lor depind de procesul tehnologic și de eficacitatea gestiunii activității curente).

3.1.5.Riscul comercial

În tabelul nr. 3.1. am sintetizat componentele riscului comercial care se referă la:

1) Riscul privind negocierea neurmată de încheierea contractului.

Apare în cazul în care, din motive diverse, imputabile atât cumpărătorului cât și vânzătorului sau deseori nici unuia, negocierile nu se finalizează cu încheierea unor contracte. Riscul constă în faptul că, în timpul negocierii se deconspiră anumite secrete ale afacerii, că negocierea implică timp și bani care pot fi irosiți dacă afacerea nu se încheie.

2) Riscul de preț

Apare datorită neconcordanței în timp a valorii tranzacției, între momentul încheierii contractului de comerț exterior și momentul încasării sau al plății existând, în mod obiectiv, o anumită perioadă de timp, care face ca riscul de preț să se manifeste, după cum urmează:

-pentru exportator problema acestui risc apare în condițiile în care prețul contractului este sub prețul mondial din momentul plății;

-pentru importator acest risc constă în faptul că prețul stabilit în contract, care urmează să fie plătit ulterior, este mai mare decât prețul mondial din momentul plății;

Riscul de preț poate să apară și după momentul încheierii contractului datorită:

-factorului comercial care influențează nivelul prețului(modificarea elementelor de cheltuieli sau alte cauze de natură economică sau politică);

-factorul valutar care influențează atât dinamica calitativă a prețului mărfii cât și nivelul acestuia.

Riscul de preț apare și în cazurile în care producătorul care livrează marfa la un preț fix se poate confrunta cu riscul creșterii prețului la factorii săi de producție, ceea ce anulează câștigul sperat pentru livrarea respectivă.

3) Riscul legat de domeniul de activitate

Apare în cazul în care specificul domeniului de activitate impune folosirea unor materii prime deosebite, ce se găsesc în natură în cantități limitate ori într-o anumită arie

Tabelul nr. 3.1.

Componentele riscului comercial

geografică, sau dacă producerea lor necesită anumite tehnologii specifice, neaflate la îndemâna oricărui producător. Se subînțelege că este vorba de acele produse greu, uneori chiar imposibil, de substituit.

Riscul devine foarte mare atunci când fluxul aprovizionărilor este esențial pentru întreprindere și el este concentrat aspra unuia sau a câtorva furnizori dificil de înlocuit. Atitudinea în aprecierea riscului trebuie să fie pesimistă, deoarece punctul de ruptură al lanțului este situat întotdeauna în punctul cel mai slab.

4) Riscul privind nerealizarea mărfii sau a serviciului

Apare în următoarele situații:

-pentru vânzător: cumpărătorul anulează unilateral comanda, ori, în mod nejustificat, refuză să preia marfa;

-pentru cumpărător: vânzătorul nu poate onora comanda din rațiuni tehnice sau financiare, ori nu execută contractul, ori îl execută defectuos.

5) Riscul de transfer

Apare în următoarele situații:

-pentru exportator: statul, în care își are originea importatorul, refuză să efectueze plăți în moneda convenită în contract;

-pentru importator: plățile fără garanție de transfer nu pot fi efectuate și marfa nu poate fi achitată;

6) Riscul de schimb(valutar)

Incertitudinile monetare și internaționalizarea crescândă a întreprinderilor le plasează în fața unei realități noi: riscul de schimb. Acesta, se referă la riscul fluctuațiilor de schimb pentru operațiunile economice sau financiare facturate într-o deviză diferită de cea utilizată în contabilitatea lor.

Într-o economie, în mod deliberat deschisă concurenței internaționale, identificarea gradului de expunere a unei întreprinderi la riscul de schimb poate fi relativ complexă: ea impune analizarea ansamblului de activități sub diferitele lor aspecte(industrial, comercial contabil, etc.) și evaluarea influenței unei variații a cursului monedelor asupra fiecăreia din ele. Putem afirma că absolut toate întreprinderile, chiar și cele a căror activitate este pur națională, se confruntă cu riscul de schimb, deoarece influența evoluției parităților monetare se face simțită în toate compartimentele de activitate ale întreprinderii, în mod direct sau indirect.

Tabelul zonelor riscului de schimb, prezentat în continuare, identifică sursele riscului, distingându-se trei concepte: riscul de tranzacție, riscul de translație și riscul concurenței.

Tabelul nr.3.2

Zonele riscului de schimb

Sursa: „Les risques financiers des l’entreprise”, Ed. Liaisons, Paris, 1992, pagina 49

a) Riscul de tranzacție

Între momentul în care întreprinderea exportatoare stabilește prețul său în devize, pe baza unei parități date, și cel în care ea convertește în monedă națională produsul exportului său, evoluția pieței schimburilor determină un risc care, dacă nu este acoperit adecvat, împiedică determinarea, cu certitudine, a marjei sale. Mai general, de fiecare dată când o operațiune comercială sau financiară se derulează printr-o operațiune de schimb, valoarea reală a tranzacției nu este cunoscută decât la scadența sa, întreprinderea expunându-se la un risc de schimb care apreciază sau depreciază produsul operațiunii sale. De aceea, deținerea controlului asupra prețurilor de revenire a produselor importate în devize, asupra marjei de rentabilitate a produselor exportate în devize, asupra costului împrumuturilor în devize sau asupra randamentului plasamentului în devize, necesită gestionarea riscului de schimb.

b) Riscul de translație

O altă sursă de risc este legată de contabilizarea tranzacțiilor exprimate în devize și care nu se finalizează imediat. Așa se explică cum bilanțul întreprinderii, respectiv rezultatul financiar al acesteia, pot fi afectate de evoluția cursurilor de schimb, care pot să deprecieze valoarea unui activ sau să crească valoarea unei datorii chiar dacă tranzacțiile aferente acestora nu au fost finalizate.

Acest risc de translație afectează operațiunile comerciale a căror scadență este posterioară datei de închidere a bilanțului contabil.

De exemplu, un export realizat în anul curent, facturat la o anumită paritate(deviză-monedă națională), care are scadența în anul următor, obligă întreprinderea ca la încheierea exercițiului financiar curent, să ia în considerare cursul de schimb din ultima zi a anului curent, față de cel din momentul încasării efective poate antrena pentru întreprindere un câștig sau o pierdere potențială care de fapt va fi contabilizată la finele anului curent. Riscul constă în probabilitatea ca paritatea din ultima zi a anului curent să genereze o pierdere, pentru care întreprinderea își poate constitui un provizion pentru risc. Dacă această creanță ar fi acoperita „la termen”, nu ar mai fi necesară nici o reevaluare la închiderea exercițiului financiar și impactul aleator al cursului devizei din 31decembrie ar putea fi evitat.

c) Riscul de competitivitate

Riscul de competitivitate poate afecta o întreprindere în două cazuri:

-în afara țării, dacă întreprinderea exportatoare nu reușește să-și vândă produsele la un preț mai mic sau egal cu cel al produselor similare existente pe piața din țara de export;

-în interiorul țării, dacă paritatea monedă națională-devize scade, face ca prețul produselor similare din import să scadă, ceea ce determină pentru întreprindere o diminuare a cotei sale pe piața națională.

În ambele cazuri, este important de a cunoaște cu o precizie suficientă, nivelul de paritate dincolo de care competitivitatea întreprinderii este amenințată, ceea ce impune necesitatea de a răspunde la o serie de întrebări complexe conform „pragului de rentabilitate al unui export”. Protecția împotriva acestei surse de risc este delicată, ținând cont de numărul de elemente de incertitudine care pot interveni.

-Riscul de lichiditate

Riscul de lichiditate se referă la posibilitatea ca o întreprindere să fie afectată, din punctul de vedere al trezoreriei, de un eveniment neprevăzut cum ar fi: rezilierea unui contract important, dificultăți de plată ale unui client semnificativ, închiderea,din rațiuni politice, a unei piețe predominante, eveniment care generează brusc o nevoie de trezorerie considerabilă pentru capacitatea întreprinderii.

Concluzionând, putem afirma că principala cauză generatoare a riscului de lichiditate o constituie neîncasarea clienților din motive care îi privesc în mod direct, sau din cauze obiective, care acționează în exteriorul lor.

3.1.6.Riscul financiar

Riscul financiar caracterizează variabilitatea indicatorilor de rezultate sub incidența structurii financiare a întreprinderii.

Riscul financiar reprezintă riscul suplimentar al acțiunii, peste riscul economic, în condițiile în care întreprinderea își finanțează activitatea nu numai din capitaluri proprii ci și din capitaluri împrumutate.. Principalii factori care influențează riscul financiar sunt:

– modul de finanțare al întreprinderii, reflectat de structura capitalului(în principal fiind în funcție de gradul de îndatorare);

– costul capitalurilor proprii și împrumutate.

Factorii care determină opțiunea pentru o anumită structură financiară sunt:

– baza solidă a rezultatului exploatării(atât ca volum cât și pondere în cifra de afaceri);

– stabilitatea cifrei de afaceri;

– maximizarea valorii acțiunilor întreprinderii(structura financiară optimă a capitalului).

În finanțarea unei întreprinderi, alegerea între importanța relativă a fondurilor proprii și cea a datoriilor este foarte importantă. În funcție de opțiunea decidenților pentru crearea unei anumite structuri a capitalului, riscul financiar, numit și efect de levier al îndatorării, poate să fie mai mare sau mai redus, fiind influențat de măsura în care se recurge la îndatorare. El se exprimă prin influența pe care îndatorarea o are asupra rentabilității capitalurilor proprii.

Analiza variabilității rentabilității capitalului propriu sub incidența politicii financiare a întreprinderii este un aspect fundamental al riscului financiar, care-l preocupă, în mod special, pe acționar. Mărimea influenței politicii financiare, a structurii financiare, asupra performanțelor întreprinderii, a dat naștere unei modelări simple, cunoscută sub denumirea de “efect de levier financiar”.

Influența îndatorării asupra rentabilității financiare este determinată de ecartul dintre rentabilitatea economică și rata dobînzii la credit(„levier financiar”), și de ponderea îndatorării în raport cu capitalul propriu(„brațul levierului”).

Analiza acestui raport conduce la următoarele concluzii:

dacă rentabilitatea economica(re) este mai mare decât rata dobânzii la credite(d), situația este profitabilă acționarilor. Apelarea la credite apare ca un mijloc de ameliorare a rentabilității capitalului propriu. Rentabilitatea financiara(rf) este, în aceste condiții, o funcție crescătoare de gradul de îndatorare al întreprinderii. Deci, rf > re.

dacă costul datoriilor este mai mare decât rentabilitatea economică(re<d), rentabilitatea financiară este o funcție descrescătoare de gradul de îndatorare(rf<re);

egaliatatea re=d semnifică stabilitatea structurii financiare.

Rentabilitatea re > d; rf > re

re = d; rf = re

re < d; rf < re

Levierul

Figura nr. 3.3. Relația dintre rentabilitatea economică și cea financiară

Pornind de la relația efectului de levier:

Rf = re + (re – d) x L, unde :

„levierul financiar”

L =„brațul levierului”; , în care:

D = datorii; Cp = capital propriu

Se observă că variabilitatea rentabilității financiare depinde de variabilitatea rentabilității economice și de gradul de îndatorare.

Pentru ca efectul de levier să acționeze favorabil este necesar ca diferența(re-d) să rămână pozitivă. În practica economică această diferentă evoluează mai întâi de manieră satisfăcătoare, pentru a atinge, la un moment dat, valoarea maximă sau chiar negativă.

.

3.2 Evaluarea riscurilor partiale la nivelul intreprinderilor mici si mijlocii

3.2.1 Evaluarea riscului de exploatare

3.2.1.1 Metoda statistică de evaluare a riscului de exploatare

Metoda statistică de apreciere a riscului de exploatare presupune determinarea mediei, a abaterii standard și a coeficientului de variație a rentabilității economice. Aceasta se face fie pe baza datelor istorice, fie pe bază de simulare, presupunându-se o distribuție normală de probabilități.

1) Valoarea sperată(așteptată) se determină ca o medie ponderată a produselor dintre evenimentele potențiale(nivele ale ratelor de rentabilitate economică) și probabilitățile de apariție asociate acestor evenimente. Este o măsură a tendinței centrale, valorile evenimentelor tinzând să se concentreze în jurul acestei mărimi. Dintre două întreprinderi, este mai avantajată cea care are o valoare sperată mai mare.

,

unde: Rre-rata de rentabilitate economică așteptată;

pi-probabilitatea de apariție a ratei de rentabilitate economică „i”;

Rrei- rata de rentabilitate economică „i” efectiv obținută;

n-numărul ratelor de rentabilitate luate în calcul.

2) Abaterea standard(măsura absolută a riscului) măsoară dispersia evenimentelor posibile în jurul mediei. Cu cât variația evenimentelor în jurul valorii medii crește, cu atât crește și valoarea indicatorului, respectiv crește și riscul economic. Dintre două întreprinderi, cu același nivel al valorii sperate, este mai avantajată cea care are o abatere standard mică.

,

unde: σRre-abaterea ratei de rentabilitate economică față de valoarea medie a sa;

Rrei- rata de rentabilitate economică „i” efectiv obținută;

Rre- rata de rentabilitate economică așteptată;

n-numărul ratelor de rentabilitate luate în calcul.

3) Coeficientul de variație(măsura relativă a riscului), leagă primii indicatori statistici măsurând variația evenimentelor pe unitatea de valoare așteptată. Cu cât crește valoarea indicatorului, cu atât crește și riscul economic. Dintre două întreprinderi, cu nivele diferite ale valorii sperate și abaterii standard, este mai avantajată cea care are un coeficient de variație mai mic.

,

unde : σRre- abaterea ratei de rentabilitate economică față de valoarea medie a sa;

Rre-rata de rentabilitate economică așteptată;

υ-coeficientul de variație a rentabilității economice.

3.2.2 Evaluarea riscului comercial

1) Evaluarea riscului legat de domeniul de activitate

Acest risc poate fi analizat pe de o parte în funcție de poziția întreprinderii în ciclul de producție, iar pe de altă parte, în raport cu situația concurenței sale.

În raport cu furnizorii, se apreciază gradul de concentrare al acestora, respectiv, ponderea fiecărui furnizor în totalul aprovizionărilor(de exemplu, o întreprindere având un furnizor care asigură 80% din aprovizionarea sa este într-o situație periculoasă). Pentru aprecierea structurii furnizorilor se poate utiliza metoda clasică cunoscută sub denumirea de curba ABC sau Curba lui Pareto.

De asemenea, tot pentru a aprecia acest risc, se adaugă gradul de substituire a furnizorilor, mai ales în cazurile în care gradul de concentrare a acestora este ridicat. Este posibil să se substituie un furnizor?. Pericolul dependenței este atenuat dacă schimbul este posibil.

Se examinează și dacă stoparea aprovizionării de la un furnizor periclitează activitatea întreprinderii. Riscul devine foarte mare atunci când fluxul aprovizionărilor este esențial pentru întreprindere și el este concentrat aspra unuia sau a câtorva furnizori dificil de înlocuit.

Trebuie luată în considerare și puterea economică și financiară a furnizorilor. Dacă, în relațiile cu furnizorii, poziția dominantă o are cumpărătorul, riscul de dependență este mai mic, și invers.Cu cât o întreprindere este mai dependentă de furnizori, cu atât termenele acordate creditului-furnizor vor fi mai strânse, și invers.

Atitudinea în aprecierea riscului trebuie să fie pesimistă, deoarece punctul de ruptură al lanțului este situat întotdeauna în punctul cel mai slab.

Substituibilitatea clienților este „a priori” mai dificil de realizat deoarece ea depinde de voințe externe. Analiza se realizează în corelație cu domeniul de activitate al întreprinderii, plecând de la două probleme:

-există alți utilizatori ai produselor?

-există posibilitatea de a înceta o activitate fără a periclita viabilitatea întreprinderii?

Tot în corelație cu domeniul de activitate al întreprinderii trebuie să se analizeze și calitatea sistemului de distribuție. În opinia noastră, parametrii care o apreciază ar fi:

ponderea vânzărilor prin canal propriu, în vânzările totale;

ponderea distribuitorilor care livrează în exclusivitate produsele întreprinderii, în numărul total de distribuitori;

puterea economică și financiară a distribuitorilor intermediari.

2) Evaluarea riscului client

În evaluarea riscului client, considerăm că punctul de plecare trebuie să îl constituie informațiile financiare despre întreprinderile cumpărătoare, informații referitoare, în principal, la bonitatea acestora. Aceste informații se pot obține, în general, de la instituții de consultanță, specializate în acest sens. În România, însă, deși informațiile se pot obține, contra cost, de la Registrul Comerțului din raza căruia întreprinderea analizată își desfășoară activitatea, ele fiind date istorice, semestriale sau anuale, nu au suficientă relevanță în aprecierea lichidității clienților. Ca atare, întreprinderile din România, în majoritatea lor, intră în relații contractuale cu clienți, mai mult sau mai puțini cunoscuți, urmând ca, pe parcursul timpului, să se convingă singură de măsura bonității lor.

Criteriul de apreciere a măsurii în care sunt încasați clienții îl reprezintă ponderea facturilor neîncasate în totalul facturilor emise, la un anumit moment. Analiza se detaliază apoi, la nivelul numărului de zile de întârziere la plată, astfel:

clienți care au depășit termenul de plată cu până la 30 de zile(ca număr și ca valoare facturată);

clienți care au depășit termenul de plată cu 30 până la 60 de zile(ca număr și ca valoare facturată);

clienți care au depășit termenul de plată cu 60 până la 90 de zile(ca număr și ca valoare facturată);

clienți care au depășit termenul de plată cu 90 până la 360 de zile(ca număr și ca valoare facturată);

clienți care au depășit termenul de plată cu peste 360 de zile(ca număr și ca valoare facturată);

Pe măsură ce întârzierea față de termenul de plată crește, și probabilitatea, respectiv riscul, de neîncasare a clienților crește. Afirmăm chiar, că după o întârziere la plată de un an de zile, posibilitatea de încasare a clientului respectiv aproape că nu mai există.

Deci, riscul client al unei întreprinderi este cu atât mai mare cu cât pondrea facturilor neîncasate crește, atât în mărimi relative cât și, mai ales, în număr de zile de întârziere.

Trebuie avut în vedere, în egală măsură, gradul de concentrare al clienților pe zone geografice precum și criteriile de grupare a cifrei de afaceri pe clienți(de exemplu, a avea 200 de clienți din care nici unul să nu reprezinte mai mult de 5% din cifra de afaceri, care să și fie concentrați într-o regiune de risc, reprezintă un risc mare).

„Structura afacerii pe zone geografice, într-o accepțiune largă, cuprinde piața internă și piața externă, iar într-o accepțiune restrânsă, aria geografică de vânzare a produselor sau serviciilor întreprinderii pe teritoriul României. Prin zonă putem înțelege un județ sau, după caz, subdiviziuni sau grupări de județe, în funcție de specificul activității”(Băileșteanu Gh., 1998).

Pentru aprecierea gradului de concentrare al clienților pe zone geografice, considerăm oportună ierarhizarea, în funcție de ponderea vânzărilor, în cadrul unui tabel de genul celui prezentat în tabelul nr. 17.3., a volumului vânzărilor pe zone geografice.

Tabelul nr. 3.3

Structura vânzărilor pe zone geografice

După ce se determină zonele cu cel mai mare grad de concentrare al clienților, se procedează la identificarea factorilor de risc din aceste zone, ca factori de mediu, care pot influența activitatea desfășurată de întreprinderile situate în zonele respective.

Structura cifrei de afaceri pe clienți poate fi apreciată cu ajutorul scemei clasice cunoscute sub denumirea de curba lui Pareto. Această stuctură arată care sunt, în mărimi relative, cele trei grupe principale de clienți care contribuie la realizarea cifrei de afaceri, astfel:

-10-15 la sută din numărul clienților dau 65-70 la sută din cifra de afaceri(zona A);

-20-30 la sută din numărul clienților dau 20-30 la sută din cifra de afaceri(zona B);

-65-70 la sută din numărul clienților dau 10-15 la sută din cifra de afaceri(zona C);

Față de aceste coordonate ale curbei teoretice, întreprinderea analizată poate avea coordonate diferite. Important însă, pentru diminuarea riscului, este ca structura cifrei de afaceri pe clienți să fie relativ uniformă. Riscul este maxim în situația în care întreprinderea este dependentă de un singur client, deoarece perturbațiile, de orice natură, din activitatea acestuia vor avea repercursiuni asupra activității întreprinderii analizate.

După identificarea grupelor principale de clienți se procedează, în speță pentru zona A, la analiza fidelității clienților respectivi, prin verificarea vechimii, în ani, a relațiilor contractuale cu aceștia. Pentru o întreprindere este foarte important să aibă clienți tradiționali deoarece aceștia îi asigură stabilitate și funcționalitate în vânzare. Colaborarea întreprinderii cu clienți, deveniți în timp, „tradiționali”, diminuează considerabil riscul client, și invers.

3) Evaluarea riscului de lichiditate

Riscul de lichiditate se distinge prin caracterul său subiectiv. Nu există norme de referință pentru măsurarea lui. Caracteristicile activității, care implică un nivel mai mare sau mai mic de incertitudine, precum și ambițiile proprii ale întreprinderii determină marja de securitate care trebuie să fie luată în calcul de către manageri.

Importantă, în abordarea acestui risc, este cunoașterea întreprinderii însăși. Aceasta presupune o cunoaștere internă, adică o apreciere pe cât posibil de pertinentă a nevoilor viitoare de finanțare, și o cunoaștere externă, altfel spus, aprecierea imaginii colaboratorilor externi și deci, a suportului pe care ea se poate baza.

4) Evaluarea riscului de schimb(valutar)

În opinia noastră, evaluarea riscului de schimb ar trebui făcută ținând seama cel puțin de următoarele criterii:

– moneda în care se negociază contractul;

– ponderea exportului în totalul vânzărilor(%Exp);

% Exp=, unde:

EXP-reprezintă valooarea exportului;

V-reprezintă valoarea totală a vânzărilor;

– ponderea importului în totalul cumpărărilor(%Imp);

%Imp=, unde:

IMP-reprezintă valoarea totală a importurilor;

C-reprezintă valoarea totală a cumpărărilor;

– gradul de depreciere al monedei naționale(gdmn).

– gradul de acoperire a importului de către export(K);

K=.

Dacă: K=1, riscul de schimb este foarte mic;

K<1, riscul de schimb, r, va fi determinat cu ajutorul relației:

r=(1-)xIMP

Dacă K<1 și gdmn este nefavorabil, atunci riscul de schimb, r este

Dacă K<1 și gdmn este favorabil, atunci riscul de schimb, r este dat în principal de valoarea importului care devine mai scump în termeni relativi.

Dacă K>1, analiza riscului de schimb trebuie să vizeze cel puțin următoarele două aspecte, legate de momentul încasării facturilor externe și de gradul de depreciere al monedei naționale, astfel:

-dacă factura externă se încasează în avans, până la livrarea efectivă a mărfurilor

poate avea loc o depreciere monetară care ar determina creșterea cursului de schimb. Măsura riscului de schimb ar fi dată, în acest caz, de diferența dintre valoarea, în lei, a facturii în momentul livrării mărfurilor și valoarea facturii în momentul încasării sale. Dacă diferența este pozitivă, întreprinderea în cauză suportă o pierdere egală cu valoarea diferenței respective. Dacă, în aceleași condiții, ar avea loc o apreciere monetară, diferența dintre momentul livrării și cel al încasării ar fi negativă și ar semnifica, în valoare absolută, câștigul întreprinderii datorat încasării, în avans, a facturii.

-dacă factura externă se încasează după livrarea efectivă a mărfurilor, situați

întâlnită cel mai frecvent, în condițiile unei deprecieri monetare, întreprinderea obține un profit a cărui mărime este egală cu diferența dintre valoarea, în lei, încasată și cea corespunzătoare cursului de schimb din momentul facturării. În situația aprecierii monetare, întreprinderea înregistrează o pierdere egală cu diferența negativă dintre suma, în lei, încasată și cea facturată.

Din perspectiva pe care o abordăm considerăm că riscurile comerciale trebuie prevăzute încă în faza precontractuală. În speță, negociatorii au obligația profesională să elaboreze strategia, din cadrul căreia nu pot lipsi ipotezele posibile ale riscurilor. Evident, comensurarea consecințelor posibile ale riscurilor previzibile, privind o anumită tranzacție, presupune o documentare temeinică sub aspect statistic, și în toate cazurile, juridico-economică, documentare care trebuie să fie fundamentată pe un șir de observații îndestulător de mare pentru a trage o concluzie cu o probabilitate cât mai ridicată. La documentarea axată pe date statistice, aparținând perioadei anterioare celei luate în analiză, trebuiesc asociate și informațiile furnizate de prognozele elaborate de diferite instituții de specialitate, și chiar, intuițiile fiecărui comerciant în parte, formulate pe baza experienței și a studiilor personale întreprinse.

Concluziile desprinse cu privire la riscurile posibile privind afacerea comercială care urmează să fie negociată este indicat să fie concretizate într-un tablou al riscurilor previzibile al carui conținut va fi diferit în funcție de natura tranzacției preconizate.

3.2.3. Evaluarea riscului financiar

3.2.3.1 Metoda statistica de evaluare a riscului financiar

Metoda statistică de apreciere a riscului financiar presupune determinarea mediei, a abaterii standard și a coeficientului de variație a profitului net pe acțiune. Aceasta se face fie pe baza datelor istorice, fie pe bază de simulare, presupunându-se o distribuție normală de probabilități.

1) Valoarea sperată(așteptată) a profitului net actualizat se determină ca o medie ponderată a produselor dintre evenimentele potențiale(nivele ale Pna) și probabilitățile de apariție asociate acestor evenimente. Este o măsură a tendinței centrale, valorile evenimentelor tinzând să se concentreze în jurul acestei mărimi.

,

unde: – profitul net actualizat așteptat;

Pnai – profitul net actualizat „i” efectiv obținut;

pi – probabilitatea de apariție a profitului net actualizat „i”;

n – numărul de observări.

Dintre două întreprinderi, este mai avantajată cea care are o valoare sperată mai mare.

Abaterea standard(măsura absolută a riscului) măsoară dispersia evenimentelor posibile în jurul mediei. Cu cât variația evenimentelor în jurul valorii medii crește cu atât crește și valoarea indicatorului, respectiv crește și riscul financiar.

,

unde: σPna – abaterea profitului net actualizat față de valoarea sa medie;

Pnai – profitul net actualizat „i” efectiv obținut;

– profitul net actualizat așteptat;

n – numărul de observări.

Dintre două întreprinderi, cu același nivel al valorii sperate, este mai avantajată cea care are o abatere standard mai mică.

3) Coeficientul de variație(măsura relativă a riscului), leagă primii doi indicatori statistici, măsurând variația evenimentelor pe unitatea de valoare așteptată. Cu cât crește valoarea indicatorului cu atât crește și riscul economic.

Dintre două întreprinderi, cu nivele diferite ale valorii sperate și abaterii standard, este mai avantajată cea care are un coeficient de variație mai mic.

3.2.3.2 Metoda de evaluare a riscului financiar prin volumul de activitate

Analiza riscului financiar poate fi abordată similar cu cea a riscului de exploatare, cu luarea in considerare a cheltuielilor financiare(dobânzile aferente capitalurilor împrumutate), care sunt considerate cheltuieli fixe la un anumit nivel de activitate(deci pentru o nevoie de capital dată). În acest caz, se calculează un prag de rentabilitate global, după relația:

în acest punct, rezultatul curent(suma rezultatului exploatării cu rezultatul financiar) este nul. Nivelul acestui prag va fi mai ridicat decât cel al exploatării, fiind asiguratoriu și pentru acoperirea cheltuielilor cu dobânzile. Totuși, încă în acest punct, rentabilitatea economică este superioară rentabilității financiare, levierul îndatorării acționând negativ asupra întreprinderii.

Observație: La calculul rezultatului curent, alte cheltuieli financiare decât cele cu dobânzile precum și veniturile financiare sunt ignorate.

Determinarea pragului de rentabilitate se face plecând de la următoarea relație:

Considerând că prețul de vânzare și costul variabil mediu sunt constante, atunci și raportul CV/CA este constant. În acest caz, relația devine:

,

unde: CA0f – cifra de afaceri pentru atingerea pragului de rentabilitate;

CF – costuri fixe totale;

Dob – cheltuieli cu dobânzile;

CV – costuri variabile totale;

CA – cifra de afaceri totală;

– rata costurilor variabile (rv)

Evaluarea riscului financiar al activității curente, se face prin apelarea la anumiți indicatori, care ne arată în ce măsură poate oscila volumul activității desfășurate, fără ca această oscilație să implice riscul înregistrării unor pierderi. Acești indicatori sunt:

Marja de siguranță(Ms), se determină ca diferență înre cifra de afaceri realizată și cifra de afaceri aferentă pragului de rentabilitate:

Ms = CA – CAof

Marja de siguranță, cunoscută sub numele de flexibilitate absolută, exprimă capacitatea întreprinderii de a-și modifica nivelul activității pentru a se adapta la cerințele pieței și pentru acoperirea cheltuielilor cu dobânzile. Cu cât acest indicator are o valoare mai mare, cu atât flexibilitatea întreprinderii este mai ridicată respectiv, riscul mai redus.

Indicele de siguranță(Is) se determină ca raport între cifra de afaceri realizată și cifra de afaceri aferentă pragului de rentabilitate :

Is =

Indicele de siguranță se mai numește și coeficient de volatilitate și are aceeași valoare informațională ca și marja de siguranță.

Abaterea indicelui de siguranță, calculată în mărimi relative, se determină cu relațiile:

sau

Momentul de realizare a pragului(Ts) se determină cu relația :

Ts = ,

unde:Treprezintă termenul pentru care se efectuează analiza.

Indicatorul arată momentul realizării în zile a pragului de rentabilitate și, cu cât are o valoare mai redusă, cu atât riscul este mai redus, semnificând faptul că întreprinderea își recuperează cheltuielile de exploatare și-și plătește dobânzile într-un interval mai scurt.

Coeficientul de elasticitate(e) măsoară sensibilitatea rezultatului curent la variația nivelului de activitate și poate fi calculat cu relația :

unde : Rc – variația rezultatului curent;

Rc – rezultatul curent;

CA – variația cifrei de afaceri;

-CA – cifra de afaceri.

Cu cât întreprinderea se îndepărtează de pragul de rentabilitate(cu cât indicatorul de poziție absolut și relativ este mai mare), cu atât elasticitatea este mai redusă, deci riscul mai mic. în proximitatea pragului de rentabilitate, elasticitatea rezultatului exploatării este mult mai ridicată, iar riscul este sporit.

3.2.3.3. Metoda de evaluare a riscului financiar prin structura capitalului

Analiza modificării rentabilității capitalului propriu ca urmare a politicii financiare poate fi urmărită cu ajutorul unui model numit „efectul de levier financiar”. Levierul financiar cuantifică impactul apelării la credite(pentru a finanța o investiție), asupra rentabilități capitalului propriu. Efectul levierului financiar, respectiv variația ratei rentabilității capitalurilor proprii depinde de corelații care există între rata rentabilității economice și costul datoriei(rata dobânzii), pe de o parte, iar de altă parte de nivelul îndatorării.

Pentru ilustrarea modalității de calcul a rentabilității financiare pornind de la rentabilitatea economică și evidențiind în același timp și influența „efectului de levier” plecăm de la structura bilanțului, respectiv ratele de rentabilitate caracteristice.

Ae = activ economic ;

rre = rata rentabilității economice ;

Cp = capital propriu ;

rrf = rata rentabilității financiare ;

Dat = datorii ;

rd = rata dobânzii.

Rezultatul curent(Rc) se determină ca diferență între rezultatul exploatării(Re) și dobânda(Dob) plătită pentru capitalul împrumutat(Dat):

Rc = Re – Dob

Rezultatul exploatării se obține din relația de calcul a ratei rentabilității economice:

Dobânda se determină prin ponderarea capitalurilor împrumutate cu rata dobânzii:

Dob = Dat x rd

Dacă se înlocuiește în relația de calcul a ratei rentabilității financiare vom avea :

Activul economic este în totalitate finanțat din capitalul propriu și cel împrumutat(Ae = Cpr + Dat). în acest caz, relația devine :

, unde:

reprezintă „brațul levierului”, a cărei valoare maxim admisă este de 100%;

(re – rd) reprezintă „levierul financiar”.

Pentru construirea relației am considerat că veniturile financiare și cele excepționale., respectiv cheltuielile financiare(exceptând cele cu dobânzile) și cele excepționale precum și impozitul pe profit se ignoră sau se anulează reciproc.

Vr + (Vex – Cex) – Imp = 0

Cf = Dob

unde: Vf, Vex – venituri financiare, respectiv excepționale;

Cf, Cex – cheltuieli financiare, respectiv excepționale;

Imp – impozitul pe profit

Deci, rata rentabilității financiare poate fi definită ca fiind:

sau, dacă avem în vedere impozitul pe profit:

,

unde: T – cota de impunere;

Rn – rezultatul net al exercițiului.

Condiția ca rentabilitatea financiară să crească, când întreprinderea apelează la credite, este ca rentabilitatea economică să fie superioară ratei dobânzii. În acest caz, rata rentabilității financiare este cu atât mai mare cu cât rata îndatorării este mai mare.

3.2.4. Evaluarea riscului tehnic si tehnologic

Întreprinderile inovatoare se confruntă inerent cu riscuri tehnice. Riscul este cu atât mai mare cu cât gradul de noutate al proiectului este mai mare. Înțelegem riscul tehnic nu ca o fatalitate, ci, ca o pierdere necesară pentru a rezista în competiția cu concurența. Important este ca efectele pozitive ale proiectelor de succes să fie mult mai mari decât pierderile generate de eșecuri.

Măsurarea riscului tehnic este o operație complexă pentru care se folosesc mai multe metode și indicatori.

sau

În cazul riscului tehnologic evaluarea se realizează pe baza analizei următoarelor criterii:

-măsura în care tehnologia utilizată este învechită;

-mărimea costului de întreținere a tehnologiei utilizate;

-mărimea costului necesar înlocuirii tehnologiei existente cu alta, nouă;

-viteza cu care se uzează din punct de vedere moral tehnologia.

3.3. Evaluarea riscului global al intreprinderilor mici si mijlocii

Fără a ne erija în cunoscători absoluți ai problematicii riscului, îndrăznim să propunem spre dezbatere posibilitatea utilizării în practica economico-financiară a unui indicator de risc, numit chiar riscul global al întreprinderii.

Înțelegem prin riscul global al întreprinderii, un indicator care măsoară probabilitatea ca activitatea unei întreprinderi, în ansamblul ei, să fie influențată, într-o măsură, mai mare sau mai mică, de efectul sinergic, combinat, al acțiunii unor factori de natură economică, financiară, tehnică, socială, naturală, de management, etc. Factorii enumerați, precum și alții, generează riscuri specifice, identificate în practică și tratate, detaliat, în teoria economică.

De asemenea, am considerat că numai două niveluri de mărime, respectiv minor și major, sunt suficiente pentru a reda dimensiunea unui risc parțial, întrucât nivelul mediu de mărime corespunde unei situații intermediare, între cele două extreme, în care, mai devreme sau mai târziu, se va ajunge.

Explicitarea simbolurilor utilizate în tabelul nr. 18.3.:

A-risc de țară major

a-risc de țară minor

B-risc financiar major

b-risc financiar minor

C-risc commercial major

c-risc commercial minor

D-risc tehnic major

d-risc tehnic minor

E-risc managerial major

e-risc managerial minor

Tabelul nr.3.4

Diagrama cu 32 de stări .

În tabelul nr. 3.5 am caracterizat principalele stări(din cele 32 de cazuri rezultate) în care se poate afla o întreprinde, în baza ipotezelor prezentate anterior, și, în final, am apreciat riscul global pentru fiecare din ele.

Pentru aprecierea mărimii riscului global, am considerat o grilă de evaluare parametrizată astfel:

Figura nr.4.3 Grila de evaluare a riscului global

Tabelul nr.3.5

Caracterizarea stărilor de risc

CAPITOLUL IV

STUDIU DE CAZ

Prezentarea datelor generale necesare analizei

Vom prezenta, în continuare atât informațiile financiare preluate din bilanțul și contul de profit și pierderi al S.C. VEST GAZ S.R.L. precum și anumiți indicatori financiari relevanți pentru aprecierea echilibrului financiar al acesteia.

Structura bilanțului la 31.12.2001

Tabelul nr. 4.1

-mii lei-

Contul de profit și pierdere la 31.12.2001

Tabelul nr. 4.2

-mii lei-

Situația creanțelor și a datoriilor

Tabelul nr. 4.3

-mii lei-

Situația activelor imobilizate

Tabelul nr. 4.4

-mii lei-

Structura capitalului permanent

Tabelul nr. 4.5

-mii lei-

Structura datoriilor

Tabelul nr. 4.6

-mii lei-

Fondul de rulment

Tabelul nr. 4.7

-mii lei-

Necesarul de fond de rulment

Tabelul nr. 4.8

-mii lei-

Lichiditatea

Tabelul nr. 4.9

-mii lei-

Solvabilitatea

Tabelul nr. 4.10

-mii lei-

4.2. Evaluarea riscului de exploatare

Întrucât, în cadrul S.C. VEST GAZ S.R.L., potrivit obiectului de activitate, se desfășoară mai multe activități, am aplicat metoda de calcul a pragului de rentabilitate în unități valorice. Însă, pentru că ponderea dominantă în structura cifrei de afaceri o deține activitatea de vânzare de G.P.L. nu am considferat necesar a detremina pragul de renntabilitate pe centre de profit, celelalte activități fiind, deocamdată, nerelevante.

Pentru determinarea cifrei de afaceri aferentă pragului de rentabilitate și apoi a indicatorilor de apreciere a riscului de exploatare, în tabelul nr. 4.11 am separat costurile totale, după dependența acestora față de volumul de activitate, în costuri fixe și costuri variabile.

Costuri fixe și variabile

Tabelul nr. 4.11

-mii lei

TOTAL CHELTUIELI 29.187.112

CA31.137.891 mii lei

CA0CF/(1-CV/CA)6.280.164/(1-0,7357)23.758.039 mii lei

CV/CA0,7357

MsCA-CA031.137.891-23.758.0397.379.852 mii lei

IsCA/CA031.137.891/23.758.0391,31

ΔIs=(CA-CA0)/CA0*100=31%

ΔIs=Is-1=1,31-1=0,31

Ts=CA0/CA*T=278 zile, aproximativ 9 luni

e=CA-CV/CA-CV-CF=4,22

Din analiza rezultatelor obținute în urma calculelor rezultă următoarele concluzii:

Cifra de afaceri în valoare absolută depășește cifra de afaceri aferentă pragului de rentabilitate cu peste șapte miliarde lei. În mărimi relative, abaterea cifrei de afaceri reale față de cifra de afaceri aferentă pragului de rentabilitate este de peste 30%, ceea ce reprezintă, conform studiilor efectuate, că societatea analizată se găsește într-o zonă de securitate în raport cu punctul critic.

Societatea atinge punctul critic, respectiv își acoperă cheltuielile totale după aproximativ nouă luni de activitate, după care, până la sfârșitul anului lucrează pe profit.

După cum se observă din mărimea coeficientului de elasticitate, care este redusă, corelată cu ponderea costurilor fixe în totalul costurilor, precum și cu abaterea absolută a cifrei de afaceri reală față de cifra de afaceri crtică, riscul de exploatare este foarte redus.

Faptul că desfășurarea activității în societatea analizată implică costuri fixe relativ reduse(ponderea lor este de 22% în totalul costurilor comparativ cu cea a costurilor variabile care reprezintă 78% din total) asigură flexibilitatea opțională și diminuarea riscului de exploatare.

Deoarece ponderea costurilor fixe este mică, coeficientul de elasticitate este numai 4,22% ceea ce înseamnă un risc de exploatare mic. Acest lucru este foarte important pentru întreprinderea analizată, ținând seama de faptul că există o strânsă dependență între coeficientul de elasticitate și posibilele dificultăți financiare ale întreprinderii. La un coeficient de elasticitatemare, mici nerealizări ale producției ar putea conduce la dificultăți financiare mari.

Știind că există o legătură strânsă între capitalizarea întreprinderii și riscul de exploatare, în cazul nostru, datorită faptului că acesta este mic(riscul de exploatare) există premise favorabile pentru programe investiționale accelerate fără a se genera perturbări în exploatare din punct de vedere al riscului.

4.3 Evaluarea riscului comercial

4.3.1 Evaluarea riscului legat de domeniul de activitate

Din punctul de vedere al societății studiate riscul este diminuat de existența unui furnizor extern, la care se poate apela în condițiile în care furnizorii interni ai întreprinderii s-ar confrunta cu dificultați de livrare în același timp. Dar, totodată, nivelul de risc poate fi și ridicat datorită faptului că stoparea aprovizionării poate duce societatea la încetarea activității principale, precum și de dificultatea de a înlocui furnizorii, fiind un domeniu de activitate cu furnizori puțini. Unul dintre aceșteia au o pondere foarte mare în ceea ce privește valoarea aprovizionărilor ceea ce oferă întreprinderii avantajul posibil de a stabili relații permanente de colaborare, și posibilitatea obținerii de facilități în livrare. Dezavantajul major constă în faptul că o concentrare prea puternică a furnizorului întărește poziția de monopol a acestuia, iar dacă furnizorul se confruntă cu dificultăți în livrare acest lucru poate să fie fatal pentru întreprinderea beneficiară.

Nu există restricții cantitative în aprovizionare. Există probleme în ceea ce privește ritmicitatea aprovizionării cu marfă în perioada iernii, deoarece în această perioadă crește cererea pentru aceste produse. Deoarece aprovizionările societății sunt repartizate într-un mod neechilibrat pe furnizori, riscul comercial este destul de ridicat deoarece aceasta depinde în mare măsură de seriozitatea furnizorilor, dacă aceștia nu livrează la timp marfa ea nu-și poate onora la timp obligațiile față de clienți ceea ce îi afectează grav credibilitatea, iar pentru existența pe piață trebuie să se prezinte cu servicii ireproșabile. În cazul întreprinderii analizate furnizorii sunt în marea lor majoritate tradiționali, existând o îndelungată perioadă de colaborare cu ei pe bază de relații contractuale.

Substituibilitatea clienților în cazul întreprinderii analizate este posibilă, aceștia putând trece, în funcție de condițiile economice existente la un moment dat și determinate de factori externi, de la varianta încălzirii cu GPL la o altă formă de încălzire considerată mai avantajoasă la momentul respectiv. Ca atare, apeciem că riscul legat de domeniul de activitate al S.C. VEST GAZ S.R.L., pe perioadă mai îndelungată de timp, poate fi destul de ridicat.

4.3.2 Evaluarea riscului client

Structura afacerii pe produse este distribuită foarte bine înscriindu-se aproape perfect în curba teoretică a lui Pareto, respectiv 20% din produse dețin o pondere de 70% din cifra de afaceri, 24% din produse dețin o pondere de 20% din cifra de afaceri și 66% din produse dețin o pondere de 10% din cifra de afaceri. Societatea este asigurată într-un mod excelent împotriva eventualelor fluctuații ale cererii privind produsele.

Structura afacerii pe activități este concentrată în principal pe activitatea de bază. Vânzarea de GPL deține aproximativ 95% din cifra de afaceri, ceea ce reprezintă o situație normală(nivelul considerat minim admisibil fiind de 85%), ceea ce denotă stabilitatea obiectului de activitate. Ponderea prestărilor de servicii, care se situează în jurul valorii de 5% din cifra de afaceri, denotă atât o valorificare bună a experienței și potențialului întreprinderii în domeniul său de activitate cât și un avantaj în deservirea clienților. Se preconizează pentru viitor o creștere a ponderii lucrărilor de instalare a rezervoarelor care va duce la creșterea vânzărilor de GPL.

Structura afacerii pe clienți este reprezentată de un număr mic de clienți care dețin un procent de 70% din totalul vânzărilor societății, aceștia fiind considerați clienți tradiționali. Clienții în curs de stabilizare dețin un procent de 25% din total, iar clienții noi dețin 5%. Numărul total de a fost la sfârșitul anului 2001 de aproximativ 560. Nu există un dezavantaj major din acest punct de vedere deoarececlienții tradiționali nu se confruntă cu dificultăți și își onorează la timp plățile.

Structura afacerii pe zone geografice este, de asemenea, concentrată în mare parte pe o singură zonă și anume zona de vest, urmând zona de sud-vest și apoi centrul țării. Celelalte zone nu fac parte din zonele de interes ale societății analizate sau au un interes nesemnificativ.

Rețeaua de distribuție, având în vedere produsele pe care le realizează societatea, nu poate fi decât directă cu beneficiarul. Situația poate fi considerată ca fiind foarte bună, rețeaua de distribuție fiind adecvată specificului societății.

4.3.3. Evaluarea riscului de lichiditate

Importantă în abordarea acestui risc este cunoașterea întreprinderii însăși. Aceasta presupune o cunoaștere internă, adică o apreciere pe cât posibil de pertinentă a nevoilor viitoare de finanțare, și o cunoaștere externă, altfel spus, aprecierea imaginii colaboratorilor externi și deci, a suportului pe care ea se poate baza.

Conform datelor de la întreprinderea analizată, lichiditatea are o valoare de 38,83 deoarece datoriile pe termen scurt au valori mici, și deci, riscul de lichiditate există doar în cazul în care asociatul italian ar cere rambursarea într-o perioadă scurtă de timp a creditului acordat societății.

4.3.4. Evaluarea riscului de schimb(valutar)

Riscul de schimb există datorită creditului în valută acordat de asociatul extern care, datorită deprecierii leului, a avut o creștere foarte mare, de la 3.968.797 mii lei la 8.291.563 mii lei, atrăgând după sine și un risc de lichiditate în condițiile în care s-ar pune problema rambursării într-o perioadă scurtă de timp a creditului în valută acordat de asociatul extern.

4.4. Evaluarea riscului financiar

În cazul întreprinderii analizate utilizăm datele cuprinse în tabelul nr. 4.12

Tabelul nr. 4.12

Concluzii:

Nivelul pragului de rentabilitate financiară este mai ridicat decât al exploatării. Momentul atinngerii cifrei de afacericritice se situează în acest caz la 293 de zile față de cel de 278 de zile aferent exploatării, fiind asiguratoriu și pentru acoperirea cheltuielilor cu dobânzile.

Pentru a aprecia dacă marja de siguranță este suficientă sau prea mică ar trebui să ne raportăm la ceva, de exemplu la gradul de dificultate privind realizarea unei cifre de afaceri în valoare absolută de 6.138.648 mii lei. Cu cât această sumă reușește să acopere cheltuielile cu atât riscul financiar este mai scăzut.

BIBLIOGRAFIE

Băbăiță I., Silași G., Duță A., ,,Macroeconomia”, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara, 1999

Băcescu M., ,,Compendiu de macroeconomie”, Editura Economică, București, 1997

Băileșteanu Gh., ,,Diagnostic, risc și eficiență în afaceri”, Editura Mirton, Timișoara, 1997

Coteanu I., Seche L., ,,Dicționarul explicativ al limbii române”, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996

Marmuse C., Montaigne X, ,,Management du risque”, Vuibert Entreprise, 1989

Muntean C., C. Vâslan C., ,,Investiții internaționale”, Editura Oscar Print, București, 1995

Niculescu M., ,,Diagnostic global strategic”, Editura Economică, București, 1997

Păun C., Păun L., ,,Riscul de țară”, Editura Economică, București, 1999

Roșca C., ,,Dicționarul de Egronomie”, Editura CERTI, Craiova, 1997

Stancu I., ,,Finanțe”, Editura Economică, București, 1997