Delicventa Juvenila

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I

1. ASPECTE CRIMINOLOGICE PRIVIND DELINCVENTA

JUVENILA

1.1 Etiologia delincventei juvenile

1.2 Conduite delincvente la minori

1.2.1 Infractiuni contra proprietatii

1.2.2 Infractiuni contra persoanelor

1.2.3Infractiuni contra moravurilor

CAPITOLUL II

2. RASPUNDEREA PENALA A MINORULUI SI CONSECINTELE ACESTEIA IN DREPTUL ROMAN

2.1 Aspecte generale privind raspunderea penala a minorilor

2.2 Aspecte speciale privind raspunderea speciala a minorilor

2.2.1 Situatia infractiunilor continue, continuate, de obicei

2.2.2 Distinctia intre raspunderea penala a minorului de cea a

majorului

2.2.3 Situatia infractiunilor progresive

2.3 Minorul victima a abuzului, neglijarii, perspectiva

psihologica

CAPITOLUL III

3. PROTECTIA MINORULUI

3.1 Protectia legala si institutionala 3.2 Reflectarea reglementarilor internationale in legislatia

nationala privind justitia penala pentru minori

3.3 Elemente de drept comparat

CAPITOLUL IV

4. SISTEMUL SANCTIUNILOR APLICABILE MINORILOR IN CODUL PENAL IN VIGOARE

4.1 Masurile educative

4.1.1 Mustrarea

4.1.2 Libertatea supravegheata

4.1.3 Internarea intr-un centru de reeducare

4.1.4 Internarea intr-un institut medical educativ

4.2 Pedepsele aplicabile minorului si particularitatile regimului

de aplicare si executare a acestora

4.2.1 Pedepsele principale

4.2.1.1 Inchisoarea

4.2.1.2 Amenda

4.2.1.3 Suspendarea conditionata a executarii pedepsei aplicate

minorului

Pedepsele accesorii si complementare

CAPITOLUL V

5. MASURI PREVENTIVE CE POT FI LUATE FATA DE MINORII INFRACTORI-MODIFICARI LEGISLATIVE

CAPITOLUL VI

6. CAUZE CARE INLATURA RASPUNDEREA MINORILOR

6.1 Amnistia

6.2 Prescriptia raspunderii penale

6.3 Impacarea partilor

6.4 Lipsa si retragerea plangerii prealabile

CAPITOLUL VII

7. RASPUNDEREA CIVILA A INFRACTORILOR MINORI

CONCLUZII SI PROPUNERI DE LEGE FERENDA

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Copilul este si ramane viitorul oricarei societati; de modul in care acesta este crescut si educat depinde asadar evolutia omenirii. Aceasta este ratiunea pentru care ocrotirea minorului devine din ce in ce mai mult o prioritate atit in domeniul legislativ cit si in cel social dar si juridic.

Minorul se afla intr-o etapa a dezvoltarii biopsihice in care elementele primare ale constiintei se formeaza ca urmare a influentelor diferite din partea familiei, modului social, educatiei.

In aceasta perioada se formeaza trasaturile personalitatii, isi dezvolta capacitatea psihica, discernamantul, minorul devine constient de rolul sau in familie si societate, formandu-se astfel un sistem de valori si implicit dobandeste o anumita atitudine fata de normele de conduita.

Desi varsta de la care minorul raspunde penal difera de la o epoca la alta si de la o tara la alta se observa o continuitate in ceea ce priveste instituirea unui regim derogator privindu-i pe faptuitorii minori.

Astfel regimul distinct de reglementare a minoritatii a scos in evidenta grija pentru reeducarea infractorului minor, nevoia prevenirii faptelor antisociale.

Mijloacele cu care se poate interveni in cresterea, educarea si ocrotirea minorului sunt variate si diferite de cele folosite in cazul adultilor. Acest lucru se reflecta atat in organizarea si functionarea organismelor insarcinate cu realizarea ocrotirii minorilor cat si insasi functionarea institutiilor judiciare.

Regulile procedurale aplicate in cauzele privind minorii sunt diferite, ele bazandu-se in mare masura pe protectia acestora printr-un sistem de garantii procesuale care imbina latura represiva cu latura educativa a procesului penal.

Justitia pentru minori cunoaste in prezent in toate sistemele de drept o evolutie deosebit de dinamica, ea derivand dintr-o institutie solemna, rigida, impunatoare, intr-o justitie mai apropiata de cei carora li se adreseaza, mai umana, mai protectoare.

Lucrarea de fata intitulata "Delicventa Juvenila" este structurata in sapte capitole acestea cuprinzand la randul lor mai multe subcapitole.

Scopul lucrarii a fost de a sintetiza principalele probleme teoretice ale delicventei juvenile, ce urmeaza a fi presarate cu spete recente, de a evidentia importantele modificari legislative privind ocrotirea infractorului minor si doreste a fi o masura de exceptie in a releva importanta preventiei, a necesitatii unui sistem de masuri alternative, a unor mecanisme de reinsertie sociala, care sa completeze actualul sistem juridic pentru minorii din tara noastra.

CAPITOLUL I

ASPECTE CRIMINOLOGICE PRIVIND DELINCVENTA JUVENILA

1.1 ETIOLOGIA DELINCVENTEI JUVENILE – PREZENT SI VIITOR

Inca din cele mai vechi timpuri ganditorii au fost preocupati sa descopere resorturile care-l determina pe om sa savarseasca infractiuni.

Incepand cu Aristotel care formuleaza “o adevarata serie a crimei”, continuand cu iluministii ca Montesquieu, Voltaire, Rousseau, utilitaristi ca Beccaria si Benton, pana la pozitivistii Lombroso, Garofalo, Ferri constatam ca toti acestia sunt de acord ca delicventa juvenila spre deosebire de delicventa adultilor o serie de trasaturi specifice.

S-a pus intrebarea minorul este delicvent sau bolnav, este delicvent sau victima ?

Crima, dupa teoria lui Lombroso este o consecinta naturala si fatala a unei constitutii morfologice degenerescente atavice, intrind in domeniul crimei, intram in cel al patologiei. Meritul scolii lombrosiene consta in faptul ca pentru prima data a atras atentia asupra prioritatii de a studia antecedentele infractorilor si de a analiza anomaliile care le prezinta.

Reprezentantii scolii psihologice Krafft – Ebnig Benedikt etc. sustin ca fenomenul criminal este un derivat al anomaliilor psihice, criminalul nu este un nebun ci un dezechilibrat care nu este totalmente raspunzator pentru ceea ce face si fata de acesta se utilizeaza imputabilitatea limitata. Este o linie gresita exclusiv psihologizanta, care exagereaza rolul psihicului si nu intelege rolul socialului.

Punctul comun al scolii lombrosiene si al celei psihologice este faptul ca exagereaza importanta factorilor endogeni in geneza infractiunii.

Pe o pozitie opusa se situeaza scoala pozitivista a lui Enrico Ferri, scoala sociologica a lui Rafaele Garofalo, ambii fiind insa in esenta continuatori ai lui Lombroso.

Concluzia lui Ferri este ca, crima este un fenomen de origine complexa, aceasta este totdeauna produsul actriunii simultane a conditiilor biologice, fizice sau sociale. Factorul economic are o mare influenta indeosebi pentru delictele ocazionale contra proprietatii si chiar contra persoanei, dar acest factor nu va actiona niciodata singur, fara conditii biologice si fizice ,caci dini cei ce sufera de saracie din acelasi mediu, doar o mica parte devin infractori.

Pe de alta parte adeptii teoriilor circumstantiale (G. Heuyer) insista pe rolul predominant al situatiei precriminale, pentru acestia neexistind diferente intre delicventi si non delicventi decit faptul ca primii s-au gasit intr-o situatie precriminala pe care ceilalti nu au cunoscut-o (provocare, rele exemple, stress extrem etc) si care este de o asemenea natura incit orice individ in aceleasi circumstante ar actiona la fel.

R.Gassin defineste influenta precriminala ca fiind ansamblul circumstantelor exterioare personalitatii delicventului care precede actul delictuos asa cum este el perceput si trait de subiect..

Tot acelasi autor citeaza “inventarul” lui Seeling care este de fapt o enumerare a celor mai importante situatii precriminale :

1. factori economici individuali (saracia, somajul prelungit etc.) ;

2. tulburari ale vietii intime si tentatii sexuale ;

3. existenta unei victime, caracterizata prin aceea ca incita la trecerea la act ;

4. starea de provocare ;

5. actiuni determinate de consumul de alcool ;

6. alte determinari ale dispozitiilor afective ;

7. influenta criminogena a mass – media ;

Studiul raportului intre victima si infractor a dus la aparitia victimologiei, resursa speciala a criminologiei.

Rezultatele studiilor efectuate in aceasta ramura contribuie la stabilirea unei conduite preventive, care sa conduca la descurajarea actelor criminale. Astfel in cazul delicventei juvenile, cel mai des intalnite cazuri sunt: furturile din buzunare (cind delicventii minori isi aleg cu atentie victimele) sau prostitutia juvenila.

Criminologii au fost intotdeauna interesati de personalitatea delicventului ca autor al actiunii criminale, acesta reprezentind o categorie complexa, un rezultat al interactiunii dintre factorii exogeni ai mediului in care ponderea principala o au factori socio-culturali si factorii endogeni, respectiv ansamblul caracteristicilor organizarii interne a individului.

Etiologia criminala vizeaza aflarea cauzelor, conditiilor si factorilor care determina sau favorizeaza fenomenul criminal. Identificarea cauzelor crimei devine pentru adeptii criminologiei pozitiviste problema centrala.

Pentru criminolog este insa important de aflat cum se structureaza persoanlitatea individului intr-un sens delicvent, cum se dezvolta astfel incit individul aflat intr-o anumita conjunctura sa fie determinat sa treaca la actul ilicit.

S-au conturat doua grupuri mari de teorii privind etiologia delicventei juvenile :

teoriile constitutionale sau ereditare (Gorring etc) potrivit carora delicventa este un fenomen innascut, isi are origine in individ, apreciindu-se ca 68% din descendentii infractorilor devin si ei insisi infractori

teoriile mediului social care atribuie delicventa influentei exclusive pe care o are mediul social in formarea personalitatii.

R. Gassin face o expunere larga a conceptului de mediu plecand de la clasificarea facuta de E.de Greef : mediu ineluctabil (dat individului, fara de care nu se poate concepe existenta acestuia si anume mediul familial de origine, habitatul si vecinatatea) mediul ocazional (anturajul ce prezinta o importanta sporita, din practica cunoscindu-se ca numerosi minori savirsec acte antisociale ca urma a influentelor nefaste din partea celor cu care vin in contact), mediul ales sau acceptat (cuprinde trei elemente : mediul personal – locuinta, existenta unui cuplu etc, mediul profesional si cel extraprofesional) si mediul impus (locuri special amenajate si aflate in administrarea statului : centre de reeducare, penitenciare etc.)

In Romania postrevolutionara o atentie speciala este acordata delicventei juvenile intrucat mutatiilor sociale pe care le antreneaza, schimbarile pe scara de valori pot conduce la efecte negative cum ar fi marginalizarea, pierderea identitatii, pierderea respectului de sine, etc.

Previziunile criminologilor au fost confirmate. Astfel criminalitatea a crecut de la o rata de l92,5 infractiuni la 100.000 locuitori in 1988 s-a ajuns la o rata de 699 in 1992. Ingrijorator este nu numai ritmul de crestere dar mai ales modificarile in structura criminalitatii in directia marii criminalitati si mai ales a celor de violenta.

Din statisticile oferite de Ministerul Justitiei – Directia Generala a Penitenciarelor rezulta ca din totalul celor 2518 minor sanctionati in 1990, 210 savirsisera infractiuni de omor, 439 de viol iar 607 de talharie in timp ce, in 1991 din cei 5077 minori, 319 savirsisera infractiuni de omor, 625 de viol si 1134 talharie iar in 1992 din cei 5625 minori,270 erau pentru omor, 565 viol si 1338 pentru talharie. Din pacate numarul infractiunilor grave si mai ales cele de violenta sunt in crestere.

La Judecatoria Brasov in anul 2002 au at sa treaca la actul ilicit.

S-au conturat doua grupuri mari de teorii privind etiologia delicventei juvenile :

teoriile constitutionale sau ereditare (Gorring etc) potrivit carora delicventa este un fenomen innascut, isi are origine in individ, apreciindu-se ca 68% din descendentii infractorilor devin si ei insisi infractori

teoriile mediului social care atribuie delicventa influentei exclusive pe care o are mediul social in formarea personalitatii.

R. Gassin face o expunere larga a conceptului de mediu plecand de la clasificarea facuta de E.de Greef : mediu ineluctabil (dat individului, fara de care nu se poate concepe existenta acestuia si anume mediul familial de origine, habitatul si vecinatatea) mediul ocazional (anturajul ce prezinta o importanta sporita, din practica cunoscindu-se ca numerosi minori savirsec acte antisociale ca urma a influentelor nefaste din partea celor cu care vin in contact), mediul ales sau acceptat (cuprinde trei elemente : mediul personal – locuinta, existenta unui cuplu etc, mediul profesional si cel extraprofesional) si mediul impus (locuri special amenajate si aflate in administrarea statului : centre de reeducare, penitenciare etc.)

In Romania postrevolutionara o atentie speciala este acordata delicventei juvenile intrucat mutatiilor sociale pe care le antreneaza, schimbarile pe scara de valori pot conduce la efecte negative cum ar fi marginalizarea, pierderea identitatii, pierderea respectului de sine, etc.

Previziunile criminologilor au fost confirmate. Astfel criminalitatea a crecut de la o rata de l92,5 infractiuni la 100.000 locuitori in 1988 s-a ajuns la o rata de 699 in 1992. Ingrijorator este nu numai ritmul de crestere dar mai ales modificarile in structura criminalitatii in directia marii criminalitati si mai ales a celor de violenta.

Din statisticile oferite de Ministerul Justitiei – Directia Generala a Penitenciarelor rezulta ca din totalul celor 2518 minor sanctionati in 1990, 210 savirsisera infractiuni de omor, 439 de viol iar 607 de talharie in timp ce, in 1991 din cei 5077 minori, 319 savirsisera infractiuni de omor, 625 de viol si 1134 talharie iar in 1992 din cei 5625 minori,270 erau pentru omor, 565 viol si 1338 pentru talharie. Din pacate numarul infractiunilor grave si mai ales cele de violenta sunt in crestere.

La Judecatoria Brasov in anul 2002 au fost comndamnati definitiv un numar de 532 inculpati, din care 504 erau majori si 28 minori fata de 912 in 2001, din care 797 majori si 115 minori si a achitat 203 inculpati fata de 293 in anul precedent. Infractiunile cele frecvente au fost contra patriminoiului (art 208, 209 CP respectiv art 215 CP), contra persoanei (vietii, integritatii corporale si sanatatii) infractiuni economice si cele privitoare la regimul circulatiei pe drumurile publice. Cu referire la inculpatii minori, sanctiunile aplicate in anul 2002 au fost pedepse cu inchisoarea (18), pedepse cu amenda (1) si masuri educative – libertatea supravegheata (9).

Un amplu studiu statistic privind evolutia criminalitatii in Romania postrevolutionara a evidentiat citeva dintre cauzele cresterii criminalitatii, din care enumeram :

– multitudinea actelor de clementa (Legea 137/1997, Legea 543/2002 privind gratieri) care au pus in libertate o mare parte a condamnatilor aflati in penitenciare din care multi au recidivat ;

– deschiderea granitelor, fara sa existe un suficient control, ceea ce a determinat cresterea dorintei de a se obtine profituri mari si rapide ;

– concentrarea populatiei in marile orase, de cele mai multe ori fara sa aiba asigurate conditii decente de locuit si un loc de munca ;

– scaderea influentei familiei, a scolii, a institutiilor sociale asupra minorilor ;

– grava slabire a simtului moral, etalarea violentei in mijloacele mass – media ;

– lipsa unui cadru legislativ coerent pentru delicventi si predelicventi, minori cu handicap sau comportamente deviante si cei aflati in ocrotire si supraveghere.

1.2 CONDUITE DELINCVENTE LA MINORI

Astazi delicventa juvenila imbraca forme multiple de la furt la violenta publica ocazionala, de la droguri la prostitutia hetero si homosexuala, de la violenta bandelor, la vandalism si vagabondaj.

Conduitele delicvente ale minorilor pot fi clasificate in patru mari categorii :

infractiuni impotriva proprietatii;

infractiuni impotriva persoanelor;

infractiuni impotriva moravurilor;

alte conduite delicvente (delicventa in grup, violenta tinerilor, delicventa legata de droguri si alcool).

1.2.1 Infractiuni contra proprietatii

Acest tip de infractiuni ocupa pozitia dominanta intr-un top “sui generis” al delicventei juvenile. Astfel, daca in 1990 din totalul minorilor condamnati –2518, 1791 au fost sanctionati pentru infractiuni contra bunurilor (71 %) in 2002 dintr-un total efectiv de 1366 minori, 1171 au fost sanctionati pentru astfel de infractiuni (85%).

O crestere ingrijoratoare rezulta dintr-un studiu efectuat la nivelul Ministerului de Interne in anul 1995 in sensul ca din numarul total al infractorilor pentru care au fost sesizati, cele savirsite de minori pina la 14 ani sunt mai numeroase decit cele savirsite de minori intre 14 – 18 ani.

Una din modalitatile de realizare ale infractiunilor de furt, o constituie furtul din magazine, in unele legislatii penale avand o incriminare de sine statatoare. Daca in tarile puternic dezvoltate este cea mai des intalnita modalitate de realizare a infractiunii de furt (ex. Canada 54 % din totalul furturilor savirsite de minori) in Romania reprezinta doar 4 % din totalul infractiunilor contra patrimoniului. Explicatia consta in faptul ca, pe cand in tarile dezvoltate sistemul de vanzare in supermarketuri este extrem de extins, in Romania acest sistem nu este generalizat.

O mare amploare a luat-o furtul din locuinte – 30 % din totalul infractiunilor contra patrimoniului spre deosebire de 10 – 15 % in tarile dezvoltate, unde tehnopreventia este mult mai dezvoltata, locuintele fiind asigurate cu sisteme de alarma sau circuit de TV.

O alta conduita delicventa specifica minorilor este furtul de vehicule cu motor, ea reprezentand 1/5 din criminalitatea minorilor si 1/3 din infractiuni contra patrimoniului. Aparitia acestui tip de furt este de data relativ recenta si este intr-o stransa legatura cu evolutia socio – economica a societatii, cu nivelul de industrializare sau urbanizare. Statisticile indica ca in Franta rata este de 10 ori mai ridicata in orasele cu peste 100.000 locuitori decat in localitatile cu pana la 2.000 de locuitori, in Romania acelasi procent fiind de 85 % .

S-a constata ca acest tip de furt este apanajul baietilor si este singura infractiune pentru care numarul minorilor depaseste numarul majorilor.

Motivatia savarsirii acestui tip de infractiune difera de la o regiune la alta: daca in tarile dezvoltate in marea majoritate a cazurilor vehiculul este imediat utilizat pentru plimbari, in Romania au ca scop vanzarea obiectului furat in intregime sau demontat pe piata neagra.

1.2.2 Infractiuni contra persoanelor

Acest tip de infractiune (ne referim doar la cele comise cu intentie) reprezinta o categorie a conduitelor delicventei juvenile destul de frecventa, putind fi clasificate in trei subgrupe :

omorul si tentativa de omor;

lovituri cauzatoare de moaarte si alte tipuri de lovituri savirsite cu intentie ;

alte infractiuni savirsite cu intentie (lipsirea de libertate, amenintarea, alte violente savirsite cu intentie.

Statisticile Ministerului Justitiei privind criminalitatea legala juvenila in perioada 1990 – 2002 indica pentru Romania un numar de 210 minori sactionati pentru omor, 439 pentru viol si alte infractriuni din totalul celor 2518 aflati in custodie in 1990 iar in 2002, 61 sanctionati pentru omor, 126 pentru viol, 29 pentru alte infractiuni din totalul celor 1396 aflati in custodie.

Se remarca in cazul acestor infractiuni scaderea varstei participantilor, savirsirea infractiunilor sub influenta consumului de alcool sau droguri, cresterea graduala a cruzimii faptuitorilor, inexistenta unei motivatii reale, fiind savirsite de multe ori impotriva unei persoane necunoscute.

1.2.3 Infractiuni contra moravurilor

Acestea pot fi impartite in mai multe grupe :

– violul (individual si colectiv) ;

proxenetismul si prostitutia ;

incestul.

Desi acest tip de infractiuni pare a fi in scadere (in 1990 un numar de 439 minori din totalul delicventilor de 2518 deci 17 % in 2002, 565 de minori sau savirisit astfel de infractiuni din totalul de 5625 deci 10 %) dupa unele sondaje aceste infractiuni (in special violurile, incestul frate – sora, tata – fiica) descoperite de organele de politie nu reprezinta decit 5 % din numarul real de infractiuni.

Autorii acestor infractiuni sunt de obicei minori lipsiti de preocupari in timpul liber: lectura, sport etc, cu tulburari de comportament, de ordin afectiv (infantilism, egocentrism, instabilitate) si familial (hiperprotectie sau respingere).

In ceea ce priveste prostitutia juvenila pe plan mondial se constata o puternica expansiune a “industriei sexului”, care afecteaza din pacate un numar din ce in ce mai mare de minori implicati in modalitati diversificate de manifestare ale acesteia, cum ar fi prostitutia sau producerea de materiale pornografice.

Acest fenomen nu a ocolit nici Romania, perioada 1990 – 2002 fiind caaracterizata printr-o amplificare a prostitutiei juvenile, ponderea medie pe ansamblul delicventei juvenile fiind de 18,8 %.

In urma studiilor s-a constatat o concentrare a minorilor ce practica prostitutia in unele judete de granita ale tarii si in cele cu potential turistic ridicat.

Desi este un fenomen care preocupa, fiind semnalat atit de specialisti cit si in presa, desi prostitutia nu a fost desincriminata si a luat amploare, nu au fost percepute activitati oficiale de prevenire.

Absenta caselor de toleranta legal infiintate a dus la dezvoltarea altor rmodalitati de practicare a prostitutiei: pe drum public sau in preajma acestora (parcari, campinguri, moteluri), infiintarea unor case de rendez – vous clandestine, cluburi private, sub paravanul unor agentii matrimoniale, retele de call- girls etc.

Ca si conduita delicventei specifice minorilor putem enumera :

– delicventa in grup (spontan sau organizat = bande);

violenta tinerilor – in special in scoli, fenomen ce a luat proportie in ultimii ani, organele depolitie si gardienii publici fiind solicitati sa asigure ordinea si securitatea elevilor;

delicventa legata de droguri si alcool – in special in cartiere marginase, defavorizate;

furtul vehiculelor cu motor.

CAPITOLUL II

RASPUNDEREA PENALA A MINORULUI SI CONSECINTELE

ACESTEIA IN DREPTUL ROMAN

2.1 ASPECTE GENERALE PRIVIND RASPUNDEREA PENALA A MINORILOR

In doctrina penala a fost intotdeauna folosit inca din 1938 termenul de minor din dreptul civil pentru a indica pe copii sau adolescenti. Dupa 1990, sub influenta documentelor internationale legislatia romana foloseste si notiunea de copil, sinonima cu cea de minor, dand astfel prioritate sferei sociologice si nu celei juridice, ca o reflectie a tendintei aparute sub influenta doctrinei noii aparari sociale de “depenalizare” a dreptului penal cu privire la faptuitorii minori.

Astfel in timp ce Codul Penal, Conventia din 1995 dintre Romania si Italia referitoare la adoptia minorilor, Legea nr. 504/2002 a audiovizualului folosesc notiunea de minor, Legea nr. 519/2002 privind aprobarea OUG nr. 102/1999, Legea nr. 203/2000 pentru ratificarea Conventiei Internationale a muncii nr. 182/1999 privind interzicerea celor mai grave forme ale muncii copiilor si actiunea imediata in vederea eliminarii lor, Legea nr. 108/1998 de aprobareaOUG 26/1997 privind protectia copilului aflat in dificultate (art. 1), Legea nr. 18/1990 pentru ratificarea Conventiei cu privire la drepturile copilului folosesc notiunea de copil.

Problema raspunderii penale a minorilor si in genere problema prevenirii si combaterii delicventei juvenile a constituit si continua sa constituie una din problemele cele mai grele si mai dramatice care se pun pe planul politicii penale si al dreptului penal. Actualitatea acestei problematici este intretinuta de realitatea fenomenului infractional in randul tineretului, al adolescentilor si tinerilor adulti uneori cu ingrijoratoare recrudescente, iar dramatismul acestei situatii este determinat de insasi natura criminalitatii juvenile in care se intalnesc pe de o parte lipsa capacitatii depline de intelegere a semnificatiei sociale a pedepselor si in genere de experienta, care impinge adesea la fapte necugetate pe un adolescent abia iesit din copilarie sau chiar pe un tanar adult, aflat si el in asa numita post-adolescenta, iar pe de alta parte nocivitatea evidenta a conduitei antisociale a nevarstnicilor, gravitatea uneori deosebita a faptelor savarsite de acestia. Pe de o parte societatea se vede grav amenintata prin faptele antisociale savarsite de adolescenti sau de tineri fara experienta si trebuie sa se apere prin orice mijloace corespunzatoare acestui scop, iar pe de alta parte se afla in fata unor faptuitori imaturi care, asa cum nu inteleg, in toata amplitudinea ei, semnificatia sociala a faptelor pe care le savarsesc, tot asa nu inteleg nici semnificatia reactiei de aparare a societatii, a pedepselor ce li se aplica mai ales atunci cand reactia societatii are loc in mod nediferentiat, fara sa tina seama de particularitatile psiho – fizice ale nevarstnicilor.

Prevenirea si combaterea infractionalitatii minorilor a constituit si constituie o preocupare permanenta de politica penala a statelor moderne. Specificul fenomenului infractional in randul minorilor ridica si probleme deosebite de prevenire si combatere caci in cauzalitatea acestuia se interactioneaza o multime de factori ca lipsa de experienta de viata sociala a minorului cu consecinta neintelegerii depline a semnificatiei sociale a conduitei lui periculoase pentru valorile sociale ca si a sanctiunilor care s-ar aplica ; deficiente in procesul educativ ce s-a desfasurat in familie, scoala, influenta negativa exercitata de unii majori care ii atrag pe minori pe calea infractionala etc. Necesitatea prevenirii si combaterii infractiunilor comise de minori apare cu atat mai evidenta cu cat fenomenul cunoaste uneori recrudescente, iar faptele pot fi deosebit de periculoase.

Gasirea celor mai eficiente masuri de prevenire si combatere a fenomenului infractional in rindul minorilor a ridicat si problema stabilirii virstei la care minorul raspunde penal, adica a varstei de la care, corespunzator cercetarilor de psihologie pedagogica se apreciaza ca acesta are intelegerea semnificatiei sociale a conduitei sale periculoase ca si a scopului sanctiunilor aplicate pentru o astfel de conduita.

Varsta ceruta de lege pentru minorul – subiect activ al infractiunii. Calitatea de subiect activ al infractiunii presupune aptitudinea biopsihica a persoanei de a intelege si de a-si asuma obligatiile de comportare prevazute de normele dreptului penal, precum si capacitatea de a-si stapani si dirija in mod constient actele de conduita in raport de acele exigente. Omul nu dobandeste insa acele insusiri din momentul nasterii sale, ci in mod treptat, in procesul de crestere si dezvoltare biopsihica. Dupa cum se stie, viata persoanei parcurge, in general, patru etape sau faze principale: copilaria, adolescenta, maturitatea si batranetea. Fiecarei etape ii sunt caracteristice anumite particularitati biopsihice, care se rasfrang asupra insusirilor necesare pentru existenta capacitatii juridice de drept penal. De aceea, se pune problema de a se sti din care etapa a dezvoltarii sale persoana poate fi considerata ca avand insusirile necesare pentru a fi subiect activ al infractiunii. Problema se pune de fapt pentru etapele copilariei si adolescentei, cunoscute ca etape de formare a persoanlitatii biopsihice. In etapa maturitatii omul posesda, in mod normal, acele insusiri care determina capacitatea penala, insusiri ce se mentin si in etapa batranetii. Nu se pune problema unei limite de varsta maxima, dincolo de care persoana sa nu poata fi subiect activ al infractiunii, ci numai problema unei varste de la care exista capacitate penala.

In ce priveste etapa copilariei, aceasta se caracterizeaza printr-o incapacitate psiho – fizica normala a minorului de a intelege exigentele legii penale si de a-si manifesta constient vointa in sensul acestor exigente, incapacitatea decurgand din starea sa naturala de personalitate insuficient dezvoltata biopsihic. De aceea s-a admis totdeauna ca minorul aflat in etapa copilariei nu poate fi subiect al raspunderii penale.

In perioada adolescentei (de la 12 – 13 ani la 18 – 20 ani), desi persoana are, in general, aptitudini de a intelege caracterul faptelor sale si de a se autodirija, se constata totusi, mai ales in prima parte a adolescentei, asa-numita preadolescenta (12 – 15 ani), ca minorul are o capacitate psiho – fizica incompleta, in sensul ca in anumite situatii poate sa-si dea seama de caracterul faptelor sale si sa fie stapan pe ele, iar in alte situatii este lipsit de aceasta posibilitate. Dimpotriva, in partea a doua a adolescentei persoana dispune, in genere, de capacitate deplina.

Tinandu-se seama de particularitatile dezvoltarii biopsihice a persoanei, pe planul dreptului penal s-a impus necesitatea stabilirii unei limite de varsta sub care raspunderea penala a minorului sa fie exclusa cu desavarsire, acesta fiind prezumat prin lege ca lipsit de capacitate penala.

Legislatiile penale contemporane prevad, intr-adevar, astfel de limite, desi ele difera in mod sensibil de la o legistalie la alta. Este manifestata pe plan mondial tendinta de ridicare a acestei limite, tendinta motivata, pe de o parte, prin imprejurarea ca, in ciuda cunostintelor pe care minorii le dobandesc prin mijloacele contemporane de informare, ei nu dovedesc acelasi progres in ce priveste intelegerea caracterului antisocial al conduitei lor, iar pe de alta parte, prin necesitatea de a restrange campul raspunderii penale a minorilor in favoarea aceluia al masurilor de ocrotire fata de acestia, atunci cand ei savarsesc fapte prevazute de legea penala.

Aceste particularitati ale dezvoltarii psiho –fizice a persoanei au impus, de asemenea, necesitatea stabilirii unei limite de varsta la implinirea careia persoana sa fie considerata ca avand capacitate psiho –fizica completa si de la care, deci nu poate fi subiect activ al infractiunii si supus raspunderii penale. Si in aceasta privinta legile penale prevad limite de la care persoana este presupusa ca avand capacitate penala, limite care, in unele legislatii, coincid cu cele ale majoratului (18 ani). Se admite totusi, ca persoana poate dobandi capacitate psiho – fizica completa si, deci, capacitate penala, chiar inainte de implinirea varstei majoratului.Multe legislatii prevad, in acest sens, ca persoana este considerata ca avand capacitate penala incepand cu varsta de 15 – 16 – 17 ani.

Stabilirea a doua limite de varsta in legatura cu capacitatea penala, una – sub care aceasta capacitate este prezumata inexistenta si o alta, incepand de la care aceasta capacitate se prezuma, dimpotriva, ca existenta, creeaza intre cele doua limite o zona de varsta intermediara, in care persoana poate avea capacitate penala in raport cu o anumita situatie, iar in raport cu alta poate fi lipsita de aceasta capacitate. Problema existentei capacitatii penale a persoanelor din aceasta categorie este solutionata in mod diferit. Unele legislatii prevad ca minorii aflati in aceasta situatie raspund penal numai pentru savarsirea unor infractiuni grave, enumerate de lege.

Oricare ar fi sistemul adoptat, persoana este considerata ca avand capacitate penala si, deci, ca susceptibila de raspundere penala, ca subiect activ al infractiunii, chiar inainte de varsta majoratului. Se creaza astfel categoria infractorilor minori, considerati ca avand capacitate penala, dar fata de care, avandu-se in vedere faptul ca sunt adolescenti si ca personalitatea lor biopsihica se afla inca in formare, se prevede un sistem de sanctionare diferit de acela al infractorilor majori.

varsta minima ceruta de lege, conditie pentru existenta subiectului activ al infractiunii.

In dreptul penal roman, codul penal de la 1968 prevede in art. 99 ca minorul care nu a implinit varsta de 14 ani nu raspunde penal (alin. 1), iar minorul care a implinit varsta de 16 ani raspunde penal. Legea prevede deci limita de 14 ani sub care minorul nu poate raspunde penal, iar daca avem in vedere dispozitia art 50 C.P. care prevede ca minoritatea faptuitorului sub aceasta varsta constituie o cauza care inlatura caracterul penal al faptei, minorul sub 14 ani nu poate fi subiect activ al infractiunii. Totodata se prevede ca, incepand cu varsta de 16 ani, impliniti pana la data savirsirii faptei, minorul este presupus ca avand capacitate penala. Este vorba de o prezumtie relativa care poate fi rasturnata prin dovada ca in realitate minorul a fost lipsit de presupusa capacitate.

In ce priveste varsta intermediara, intre 14 si 16 ani, legea prevede ca minorul raspunde penal numai daca se dovedeste ca a savarsit fapta cu discernamant. Avand deci in vedere ca, in aceasta etapa, minorul are o capacitate psiho – fizica incompleta, care il face ca, in raport cu unele situatii sa aiba capacitate penala, iar in raport cu alte situatii sa fie lipsit de aceasta capacitate, legiuitorul a prevazut regula ca minorul raspunde penal numai daca a avut capacitate psiho – fizica in savarsirea faptei concrete. Dispozitia legala creaza o astfel de prezumtie relativa de incapacitate penala in favoarea minorului de varsta intre 14 ani impliniti si 16 ani neampliniti in momentul savarsirii faptei. Pentru ca acest minor sa raspunda penal, prezumtia de incapacitate penala trebuie sa fie rasturnata prin dovada ca el a avut, in realitate, o astfel de capacitate, adica prin dovada ca minorul a savarsit fapta cu discernamant.

b) responsabilitatea

Prin discernamant se intelege capacitatea minorului de a-si da seama de caracterul socialmente periculos al faptei si de a-si manifesta constient vointa, capacitate privita insa nu in general, ci in raport de fapta concreta savarsita. Existenta discernamintului nu inseamna, asadar, existenta in general a capacitatii psiho –fizice a persoanei ci numai existenta capacitatii in cazul dat. Dovada discernamantului trebuie facuta in fiecare caz in parte si aceasta cade in sarcina organelor judiciare. Daca nu se face dovada existentei discernamantului minorului in momentul savirsirii faptei, raspunderea acestuia este exclusa, minorul in varsta de 14 – 16 ani lipsit de discernamant aflandu-se in aceasi situatie cu a minorului care nu implinise varsta de 14 ani in momentul savirsirii faptei, adica nu poate fi, nici el, subiect al infractiunii.

Astfel, legiuitorul penal roman prin dispozitiile art. 99 C.P. a stabilit ca raspunderea penala a minorilor incepe de la 14 ani sub conditia dovedirii ca in savarsirea faptei minorul a avut discernamant si in toate cazurile de la 16 ani fara vreo conditionare.

Limita superioara a varstei pana la care este considerat minor este de 18 ani, indiferent de dobandirea prin casatorie a capacitatii depline de exercitiu, caci minor in dreptul penal este persoana care nu a implinit varsta de 18 ani.

Criteriul principal dupa care se face distinctia intre minorii care nu raspund penal si minorii care raspund penal il constituie varsta. Importanta acestui criteriu reiese si din prevederile art. 40, pct. 3 din Conventia O.N.U cu privire la drepturile copilului, unde se prevede ca statele parti se vor stradui sa promoveze adoptarea de legi in care, intre altele, sa stabileasca o varsta minima sub care copiii, acuzati sau gasiti vinovati de incalcarea legii, sa fie prezumati ca neavand capacitatea de a o incalca. Sub acest aspect exista o deplina concordanta a prevederilor Codului penal roman cu Conventia, care, in art. 50, face din minoritatea faptuitorului o cauza care inlatura caracterul penal al faptei, aratandu-se ca “nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, savarsita de un minor care la data comiterii acesteia nu indeplinea conditiile legale pentru a raspunde penal”. Existenta sau inexistenta discernamantului in raport cu o stare de fapt sau alta este o problema delicata. Unele instante de judecata au dispus efectuarea unei expertize medico – psihiatrice intotdeauna, in timp ce altele nu au recurs la expertiza decat atunci cand nu au putut aprecia, in deplina cunostinta de cauza, daca minorul a actionat sau nu cu discernamant. Instanta suprema, prin decizia de indrumare nr 10/1972 a precizat ca instantele din urma au procedat corect, motivand ca existenta sau inexistenta discernamantului se stabileste nu numai in raport de starea psihica a minorului, ci si cu natura faptei savirsite si imprejurarile concrete ale comiterii acesteia. S-a mai apreciat ca are discernamant minorul care, in momentul comiterii faptei, a fost in masura, datorita educatiei primite, a gradului de instructie generala pe care a dobandit-o si a influentelor exercitate asupra sa de mediul ambiant, sa-si dea seama de natura daunatoare a faptei pe care o savarseste, de urmarile acesteia si de pericolul de a fi pedepsit. Instanta de judecata va analiza datele anchetei sociale, iar atunci cand nu exiesta elemente suficiente, va dispune administrarea oricaror probe. Atunci cind instanta, in urma constatarilor facute, are indoiala asupra starii psihice a minorului, va trebui sa dispuna efectuarea unei expertize medico – psihiatrice, potrivit art. 117 C.P.P. O astfel de expertiza trebuie efectuata in institutii sanitare de specialitate cu internarea invinuitului sau inculpatului. Curtea Constitutionala a decis, prin decizia nr 76/1999, ca art. 117 nu instituie o sanctiune de drept penal, ci o masura procesuala pe care organele judiciare sunt obligate sa o ia atunci cand exista incertitudine asupra starii psihice a invinuitului sau inculpatului si cand se impune efectuarea unei expertize psihiatrice. S-a mai motivat ca internarea sau examinarea invinuitului sau inculpatului are loc atat in interesul propriu al acestuia cat si pentru buna desfasurare a procesului penal. Nu este posibila stabilirea initiala si stricta a duratei expertizei, date fiind particularitatea si complexitatea realizarii acesteia .

c) libertatea de vointa in actiune – faptuitorul sa fi avut posibilitatea de a decide in mod liber si a actiona conform deciziei luate.

In practica s-a pus problema analizarii situatiilor in care inculpatului minor trebuie sa-i fie desemnat un curator special.

Astfel, intr-o speta, prin plangerea adresata direct Judecatoriei Braila, partea vatamata a chemat in judecata pe inculpatii B.T., B.G. (soti) si pe inculpatul minor, in varsta de 16 ani, B.I. fiul inculpatilor, pentru savarsirea impreuna a infractiunii prevazuta de art 180 al 2, art 205 si art 206 din Codul penal. Instanata de fond a dispus, pe durata procesului penal, desemnarea unui aparator din oficiu pentru inculpatul minor, avand in vedere ca asistenta juridica era obligatorie pentru acesta, precum si citarea autoritatii tutelare de la domiciliul inculpatului minor. Dupa terminarea cercetarii judecatoresti, prin sentinta penala nr. 2762/2001, Judecatoria Braila a dispus achitarea inculpatului minor pentru infractiunile pentru care acesta a fost chemat in judecata de catre partea vatamata, cu motivarea ca faptele nu au fost savarsite de catre inculpatul minor,dar s-a dispus condamnarea parintilor acestuia, inculpatii majori. In cauza, a fost declarat recurs de catre procuror cu motivarea ca pe durata procesului penal inculpatului minor nu i-a fost desemnat un curator special, recurs care a fost admis de Tribunalul Braila dispunandu-se casarea hotararii instantei de fond si rejudecarea cauzei. Potrivit prevederilor art. 484, alin 2, C.P.P. la judecarea cauzei, se citeaza, in afara de parti, autoritatea tutelara si parintii, iar daca este cazul, tutorele, curatorul sau persoana in ingrijirea careia se afla minorul, precum si alte persoane a caror prezenta este considerata necesara de catre instanta. Institutia curatelei minorului este o institutie de dreptul familiei privitoare la ocrotirea juridica a intereselor unei persoane cu capacitate de exercitiu restransa sau lipsita de capacitate de exercitiu. In aceste doua situatii, curatela nu modifica incapacitatea celui ocrotit, curatorul fiind chemat sa tina locul parintilor sau al tutorelui, fie numai cu privire la anumite acte (art. 132, art. 152 din Codul familiei), fie cu privire la toate atributiile dar numai in mod provizoriu (art. 139, art. 146 din Codul familiei). Astfel, curatorul minorului se numeste cand : exista contradictie de interese intre parinte ori tutore si minor (art. 105 si art. 132 din Codul familiei); cand din cauza unei boli ori din alte motive parintele sau tutorele este impiedicat sa indeplineasca un anumit act in numele persoanei pe care o reprezinta sau ale carei acte le incuviinteaza (art. 152, lit. c din Codul familiei); cand pana la numirea tutorelui unui minor interzis este nevoie de timp si se impune luarea unor masuri provizorii (art. 139 din Codul familiei); pana la solutionarea cererii de punere sub interdictie a minorului bolnav psihic etc. In cazul analizat nu exista dovada ca parintii inculpatului minor ar fi fost decazuti din drepturile parintesti sau pusi sub interdictie, iar dupa audierea celor trei inculpati de catre instanta de judecata, nu se contura o pozitie procesuala contradictorie sub aspect penal sau o contrarietate de interese civile intre inculpatul minor si parintii sai care sa justifice desemnarea de catre instanta a unui curator special pentru inculpatul minor. Se considera ca in mod corect instanta de fond a apreciat ca nu exista contrarietate de interese de plano intre inculpatul minor si parintii sai coinculpati in aceasi cauza si nu era necesara desemnarea unui curator special pentru reprezentarea intereselor inculpatului minor.

Intr-o opinie s-a apreciat ca, in cazul in care un inculpat minor este chemat in judecata alaturi de parintii sai, care au calitatea de coinculpati in aceasi cauza, instanta de judecata va aprecia, de la caz la caz, daca intre inculpatul minor si parintii sai exista contrarietate de interese pentru a decide daca este necesara desemnarea unui curator special, sub aspectul laturii civile, pentru inculpatul minor. Aceasta contrarietate de interese nu poate fi insa presupusa “de plano” (din start, “ab initio”), iar institutiile de drept civil si procesual civil aplicabile pentru solutionarea laturii civile a procesului penal trebuie preluate si adaptate specificului procesului penal si numai in masura in care dreptul procesual penal si dreptul penal nu contin reglementari distincte, specifice.

Intr-o alta opinie, in ceea ce priveste latura penala a cauzei, tinand seama de dispozitiile art. 174 din Codul de procedura penala, nu trebuie confundata reprezentarea in procesul penal cu raspunderea penala a inculpatilor, fie ei majori sau minori, care raspund penal. Pozitia procesuala a reprezentantilor in procesul penal se caracterizeaza prin aceea ca reprezentantii sunt acele persoane care indeplinesc, in lipsa partii, dar si in numele si in interesul exclusiv al acestuia, activitatea procesuala necesara pentru apararea intereselor legitime ale acestuia. Toate partile in procesul penal pot fi reprezentate. Inculpatul nu poate fi reprezentat in legatura cu raspunderea sa pentru fapta penala pe care a comis-o, in aceasta privinta raspunderea sa juridica fiind strict personala, reprezentantul putand doar sa indeplineasca in numele si pe seama sa anumite acte procesuale si procedurale in cadrul procesului penal, cum ar fi : intocmirea unor memorii, declararea cailor de atac etc. Lipsa capacitatii de exercitiu sau capacitatea de exercitiu restransa nu poate fi suprapusa raspunderii penale, minorii raspunzand penal chiar daca au capacitate de exercitiu restransa, asa cum rezulta din art. 99 din Codul penal.Aceasta opinie este in sensul ca ar fi suficienta apararea asigurata de aparatoul ales sau desemnat din oficiu care, specialist in materie, stie sa colaboreze eficient cu instanta de judecata pentru aflarea adevarului si pronuntarea unei solutii corecte si echitabile. Si legiuitorul a statuat dreptul de reprezentare ca o “facultate” si nu ca o “obligatie”. Daca pentru inculpat dreptul la reprezentare constituie o facultate, in mod corelativ, asigurarea reprezentarii in procesul penal, in cazurile si in limitele prevazute de lege, nu poate constitui o obligatie pentru instanta de judecata si, de asemenea, nu poate constitui un motiv de casare. In ce priveste latura civila a procesului penal, se arata ca reprezentantii legali si substitutii procesuali, respectiv parintii si autoritatea tutelara, au doar un rol complementar in desfasurarea procesului penal, lipsa lor neinfluentand in vreun fel continuarea procesului. Nefiind vorba de incalcari sanctionate cu nulitatea absoluta, ci, eventual, de o nulitate relativa, ea nu poate conduce la casarea hotararii primei instante decat daca s-ar fi produs vreo vatamare care sa nu poata fi inlaturata decat prin anularea actului procesual sau procedural (art. 197 din Codul de procedura penala). In speta, parintii figurau, in calitate de coinculpati, in aceasi cauza penala cu infractorul minor, copilul lor, si, ca atare, puteau sa-si exercite drepturile prevazute de art. 484 din Codul de procedura penala. In concluzie, solutia de casare cu trimitere spre rejudecare a cauzei la prima instanta este gresita in cauza invocata.

2.2 ASPECTE SPECIALE PRIVIND RASPUNDEREA PENALA A MINORILOR

In practica au fost intalnite probleme legate de raspunderea penala a minorilor in cazul unor forme de unitate infractionala.

2.2.1 Situatia infractiunilor continue, continuate, de obicei.

Exista situatii in care unele din actiunile din componenta infractiunii continue, continuate sau de obicei s-au comis anterior varstei de 14 ani iar altele in perioada de varsta 14 – 16 ani si faptuitorul avea discernamant.

Intr-o prima opinie, ramasa izolata, s-a sustinut ca toate actiunile intra in compunerea infractiunii, indiferent cand au fost comise, afirmandu-se ca iresponsabilitatea penala datorata varstei nu duce la inexistenta infractiunii, ci atrage doar impunitatea faptuitorului. In acest fel el va fi raspunzator numai pentru actele care au fost savarsite dupa implinirea varstei responsabilitatii penale.

Intr-o a doua opinie s-a argumentat ca fiecare componenta a infractiunii continuate are un caracter infractional propriu si ca daca s-ar putea desprinde ar putea fi sanctionata distinct. Aceasta semnifica faptul ca faptuitorul are capacitate penala, ceea ce nu exista in situatia noastra, neexistand deci, nici vinovatie. Mai mult decat atat, infractiunea continuata, presupunand o singura rezolutie, presupune o reprezentare de ansamblu a activitatii ilicite, dar toate acestea nu sunt posibile in cazul minorului sub 14 ani pentru ca legea il prezuma in mod absolut fara discernamant, deci fara capacitate penala. In concluzie se arata ca actiunile ilicite anterioare varstei de 14 ani, neintrand in sfera penalului, nu pot fi componente ale infractiunii continuate, care isi va incepe parcursul doar dupa implinirea varstei de 14 ani. O situatie asemanatoare este si in cazul infractiunilor continue si infractiunilor de obicei.

O varianta a acestei prime situatii se poate intalni cand unele din actiuni se comit sau actiunea incepe la infractiunea continua in perioada de varsta 14 – 16 ani, cu precizarea ca minorul nu are discernamant, si apoi se continua in intervalul de varsta 16 – 18 ani. Este evident ca punandu-se aceleasi probleme si rezolvarile vor fi la fel.

In cazul infractiunilor de obicei a fost exprimat un punct de vedere discutabil, potrivit caruia atunci cand actele materiale savarsite dupa implinirea varstei de 18 ani nu sunt suficiente pentru a realiza, numai ele, continutul acestui gen de infractiune, faptuitorului ii va incumba raspunderea prevazuta pentru infractorii minori. O asemenea sustinere nu are temei mai ales daca este raportata la minorii care si-ar fi inceput activitatea ilicita mai inainte de implinirea varstei de 14 ani si ar fi continut-o dupa aceasta varsta tot intr-o masura ineficienta pentru a fi considerata infractiune. Acest lucru ar insemna sa se inlature raspunderea penala numai in considerarea lipsei de discernamant care caracterizeaza pe minorii de pana la 14 ani si pentru actele comise dupa 14 ani, cu discernamant, ceea ce este inacceptabil.

In contextul reglementarii actuale solutia ar fi de inlocuire a raspunderii penale sau, dupa caz, de aplicare a dispozitiilor art 18/1 din Codul penal. Rezolvarea situatiilor se va face in acest mod, renuntandu-se fortat de imprejurari, in mod conjunctural deci la unitatea legala decat sa se extinda peste limitele normale raspunderea penala a minorilor.

2.2.2 Distinctia intre raspunderea penala a minorilor de cea a majorilor

In aceasta situatie se are in vedere problema de a stabili daca este vorba de raspunderea penala a minorilor sau de cea a majorilor. O astfel de discutie apare cand o parte din actiuni se comit in perioada minoratului cuprinsa intre 16 – 18 ani iar altele dupa implinirea varstei de 18 ani.

Nu se poate pune problema fragmentarii raspunderii, corespunzator a doua infractiuni dintre care una comisa in minorat iar alta dupa implinirea varstei majoratului, pentru ca unitatea infractionala, oricare ar fi tipul acesteia, nu poate fi disipata.

Doctrina a fost unanima in a considera ca se aplica un tratament unic al raspunderii penale, respectiv cel al majorilor avand in vedere doua argumente. Primul are in vedere ca actele din timpul minoritatii fiind savarsite cu discernamant, exista vinovatie pentru fiecare dintre ele si totodata posibilitatea luarii unei rezolutii unice. Al doilea are in vedere ca momentul consumativ se situeaza dupa implinirea varstei majoratului ceea ce impune ideea ca faptuitorul a comins infractiunea in intregul si ca major, si, in consecinta, faptuitorului ii revine raspunderea penala a unui major pentru intreaga infractiune.

In acelasi sens s-a pronuntat, dupa unele oscilatii si practica judiciara, instanta suprema statuand in final, prin decizia de indrumare nr. 1/1987 ca, in cazul infractiunilor continue data savirsirii este aceea a incetarii actiunii sau inactiunii, iar in cazul infractiunilor continuate aceasta este data comiterii ultimei actiuni sau inactiuni si ca in raport de aceasta data se produc consecintele juridice referitoare la minoritate.

2.2.3 Situatia infractiunilor progresive

In cazul infractiunilor progresive, unele instante au considerat ca data savarsirii faptei este aceea a producerii rezultatului, cand elementele constitutive ale faptei sunt intrunite in intregime, efectele juridice, inclusiv cele legate de minoritate, ce decurg din comiterea ei producandu-se de la aceasta data. Alte instante au hotarat ca fapta trebuie considerata savarsita de la data executarii actiunii sau inactiunii ce caracterizeaza latura obiectiva a infractiunii, indiferent de momentul producerii rezultatului.

Instanta suprema, prin decizia de indrumare nr. 1/1987, s-a pronuntat de principiu asupra acestei controverse, statuand ca in cazurile cand legea penala prevede ca anumite efecte juridice se produc in raport cu data savarsirii infractiunii, prin aceasta expresie se intelege data actului de executare ce caracterizeaza latura obiectiva a infractiunii, iar nu data consumarii acesteia prin producerea rezultatului. Incadrarea juridica a faptei va fi data insa in raport cu rezultatul produs, in toate cazurile cand incadrarea este conditionata de producerea unui anumit rezultat.

In doctrina s-a aratat ca daca actiunea specifica infractiunii de baza s-a comis mai inainte ca faptuitorul sa aiba capacitate penala, dar rezultatul (atat al faptei de baza cat si cel final, sau chiar numai cel din urma) s-a produs dupa ce minorul a devenit responsabil, nu exista raspundere penala pentru ca fapta nu este infractiune. Pe de alta parte, daca actiunea ce caracterizeaza infractiunea de baza s-a comis de catre un minor cu capacitate penala, dar rezultatul mai grav, specific infractiunii finale, s-a produs dupa ce faptuitorul a implinit 18 ani, el va raspunde penal ca si minor.

2.3 MINORUL VICTIMA A ABUZULUI, NEGLIJARII, PERSPECTIVA PSIHOLOGICA

Sunt infractiuni cu subiect pasiv calificat in Codul penal: lipsirea de libertate in mod ilegal (art. 189 al 2), actul sexual cu un minor (art. 198 al 2,3), perversiunea sexuala (art. 201, al 2,3), rele tratamente aplicate minorului (art. 306) . Legea nr. 39/20203 de combatere a criminalitatii organizate incrimineaza ca infractiune grava traficul de fiinte umane. Instituind un regim juridic distinct pentru minori, legiuitorul s-a preocupat si de chestiunea minorului victima.

Astfel Legea nr. 678/2001 privind prevenirea si combaterea traficului de persoane prevede la art. 26 al 4 ca minorilor, victime, ale infractiunilor li se acorda protectie si asistenta speciala in raport de varsta lor. Minorilor care insotesc victimele traficului de persoane sau care sunt ei insisi victime, li se aplica prevederile referitoare la minori din Legea nr. 123/2001 privind regimul strainilor in Romania.

Dispozitii speciale se gasesc si in Legea nr. 682/2002 privind protectia martorilor (art. 9 al. 3), unul din criteriile avute in vedere la semnarea protocolului fiind interesul minorilor.

Abuzul asupra copilului este un fenomen present in toate societatile si in randul fiecarei clase sociale. Conceptul de maltratare grupeaza trei componente principale abuzul fizic sau violenta, abuzul sexual si neglijarea. Conventia Drepturilor Omului defineste in art. 19 maltratarea ca fiind ″orice forma de violenta, vatamare, abuz fizic sau mental, abandon sau neglijenta, rele tratamente, exploatare, abuzz sexual″. Violenta si abuzul sexual se refera la comportamente inadecvate din partea unor persoane care se afla in mod obisnuit intr-un raport de autoritate si putere cu copilul. Este vorba, de obicei de adulti dar pot fi implicati si adolescenti. Neglijarea consta in omiterea de catre persoanele care raspund de copil a unor gesturi necesare in realizarea unei bune dezvoltari a acestuia.

Abuzul fizic implica folosirea fortei fizice asupra copilului si/sau supunerea la munci dificile care depasesc posibilitatile acestuia avand ca rezultat vatamarea integritatii sale corporale. Spunem ca este abuz fizic atunci cand ne referim la pedepse corporale care duc la alterarea grava a starii de sanatate si a dezvoltarii fizice a copilului, respectiv pedepse ca asezarea in genunchi a copilului, lovirea, legarea lui, ranirea, otravirea, intoxicarea sau arderi produse intentionat. Categoriile de copii care se pot diferentia dupa gravitatea efectelor abuzului sunt: copii supusi abuzului fizic minor (suprafete de piele inrosite, contuzii, dungi de curea, leziuni usoare), copii supusi abuzului fizic major (cap spart, maini, coaste rupte, arsuri cu tigara sau alte obiecte, hemoragii interne, traumatisme sau roseata in jurul organelor genitale).

Abuzul sexual asupra copilului consta in expunerea copilului la vizionarea de materiale pornografice, seductie (avansuri, mangaieri si promisiuni) sau implicarea copilului in acte sexuale genitale, orale sau anale. Abuzul sexual se poate clasifica in acte sexuale cu sau fara contact : evocare sexuala (telefoane, exhibitionism, imagini pornografice, limbaj de o cruditate sexuala extrema cu copilul…), stimulare sexuala (contact erotic sau pornografic, masturbare, contacte genitale incomplete, participare fortata la sexualitatea unui cuplu…), act sexual (tentativa de viol sau viol cu penetrare vaginala, anala, orala). La adolescentii abuzati sexuali pot aparea tentative de suicid, conduite sexuale de tip prostitutie sau homosexualitate la fete ca si la baieti. Consecintele abuzului sexual in plan emotional sunt : culpabilitate, frica de a nu fi pedepsit, ostilitate, furie, depresie, degradarea imaginii de sine, sentimentul de murdarie corporala iar pe plan social acestea se manifesta prin esec scolar, fuga de acasa, prostitutie, consum de droguri si alcool. Copiii abuzati sexual ca adulti pot manifesta comportamente sexuale neadecvate, masturbare compulsiva, dificultati in alegerea partenerului si in rolul de parinti, acestia se distanteaza de proprii lor copii pentru ca asociaza afectiunea cu contactul fizic.

Incestul este o alta forma a abuzului sexual. La varsta de 8-10 ani, copiii devin cel mai frecvent victimele incestului chiar daca se intampla ca aceasta sa inceapa mai devreme prin atingeri, exhibitionism, etc. Incestul incepe frecvent intr-un climat de seductie la care se adauga rapid constrangerea, iar apoi si amenintarea.

Unele situatii ale copilului pot si ele sa favorizeze actul incestuos de exemplu : ingrijirile corporale necesare intr-o boala cronica, copilul cu handicap mintal, etc,.

Informatiile privind implicarea copilului in relatii sexuale cu un adult pot fi obtinute ca urmarea unui singur interviu sau a mai multor interviuri. Folosirea aparaturii de inregistrare video pentru a inregistra declaratia copilului va diminua retraumatizarea acestuia. Caseta video poate fi folosita si in cadrul procesului penal. In ceea ce priveste credibilitatea afirmatiilor copilului, pentru J.Y.Hayez, un minor care vorbeste spontan spune in general adevarul chiar daca "este rar sa existe o certitudine obiectiva care sa sustina spusele sale".

Comportamentul social bizar, de exemplu, sexualizat, frici, depresia, mania si agresivitatea sunt consecintele imediate ale abuzului sexual al copilului stabilite clinic si empiric, dar care nu trebuie sa fie considerate specifice pentru abuz. Desenele si visele cu continut sexual, la fel ca si jocurile sexuale cu papusi pe care le manifesta copiii intr-un interviu au nevoie de interpretari si nu sunt adecvate ca material doveditor in sens restrans. Caracter doveditor pot avea leziunile din zona anala si genitala, ca si infectiile care pot fi transmise numai prin contact genital. In multe cazuri probatoriul legal trebuie sa se bazeze pe marturiile copiilor, un procedeu care este incarcat cu diferite probleme : pe de o parte cu pericolul chestionarii sugestive si verdictele gresite corespunzatoare, pe de alta parte , datorita impovararii copilului cu stigmatizare, si o confruntare retraumatizanta a copilului cu cele intamplate. Premisa pentru marturiile credibile este o tehnica de interviu deschisa, care lasa in seama copilului prezentarea si o sustine prin eforturile sale spre concretizare si detaliere, fara a da in prealabil categorii de marturii sau a sugera modalitati de actiune.

Ancheta sociala in cazurile de abuz imbraca o forma specifica. Evaluarea abuzului este influentata de variabile ce privesc limita morala intre bunele tratamente si abuz, durata actului, contextul socio cultural in care traieste copilul. Evaluarea sociala trebuie sa vizeze si urmatoarele elemente : nivelul de trai asigurat copilului, dezvoltarea copilului, gradul actual de functionalitate a familiei, semnificatia mediului ambiant trecut si actual, experiente abuzive traite de parinti. Unul din cele mai utilizate modele cadru de evaluare a familiei este modelul McMaster, ce recomanda urmarirea competentelor familiei in 5 domenii si anume : realizarea sarcinilor, respectiv asigurarea hranei, educatia, protejarea familiei, adaptarea la schimbarile determinate de evolutia familiei, de exemplu nasterea copiilor, plecarea lor la scoala, parasirea caminului, depasirea unor momente dificile, boala, decesul unuia din membrii ; comunicarea, se va urmari daca exista comunicare intre membrii familiei, daca aceasta este satisfacatoare ; rolurile, se va evalua contributia fiecarui membru al familiei la functionarea acesteia, gradul de satisfacere a nevoilor familiei ca intreg, modul de repartizare a rolurilor si setul de sanctiuni pentru neindeplinirea sarcinilor, distributia rolurilor comportamentale ("oaia neagra", "cel mai destept", "tapul ispasitor" ; exprimarea afectivitatii si implicarea, se urmareste implicarea emotionala a membrilor familiei pentru nevoile, interesele si activitatile fiecaruia dintre membrii, exprimarea sentimentelor intre membrii familiei ; controlul comportamentului, lipsa unor reguli explicite sau implicite si a unor sanctiuni pentru nerespectarea acestora creeaza probleme in functionarea familiei. McMaster prezinta patru stiluri de control al comportamentului, respectiv stilul rigid cu reguli si sanctiuni stricte, stilul flexibil, stilul laisser-faire care presupune faptul ca controlul si sanctiunile nu sunt reglementate clar, familia functionand dupa reguli si sanctiuni adoptate din mers si stilul haotic, cu treceri imprevizibile de la stilul rigid la cel laisser-faire.

CAPITOLUL III

PROTECTIA MINORULUI

3.1 PROTECTIA LEGALA SI INSTITUTIONALA

3.1.1 Protectia legala

Asa cum s-a subliniat in doctrina de specialitate, copilul se afla intr-o faza a dezvoltarii biopsihice in care abia sunt asimilate prin educatie, elementele primare ale constiintei sale, aceste elemente trebuie sistematizate si consolidate prin actiuni pedagogice perseverente, de durata si calificate.

In aceasta perioada se impune deci acordarea unei atentii speciale minorilor, mediului in care acestia traiesc si se dezvolta si stabilirea unor reguli speciale aplicabile infractorilor minori, atat in ceea ce priveste sistemul sanctionator si limitele raspunderii penale, cat si in ceea ce priveste instituirea unor masuri care sa concure la protectia lor.

Minorii aflandu-se intr-un proces de evolutie si dezvoltare nefinalizat inca, nu pot si nu trebuia se primeasca acelasi tratament sanctionator aplicabil adultilor, fiind prioritara educatia si resocializarea. Nu poate fi ignorat insa faptul ca delicventa juvenila are tendinta de a deveni din ce in ce mai violenta si de a-si largi aria de actiune, modul sau de exteriorizare dovedindu-se profund distructiv.

Pornind de la regula conform careia masurile nu sunt dispuse impotriva minorului ci in interesul sau, trei modele pot fi propuse pentru modul de reactie al statului fata de delicventa minorului:

a) modelul de protectie – cand statul isi asuma autoritatea familiala si sprijinindu-se pe nevoia reeducarii, creeaza un tratament penal in cadrul caruia minorul este separat de mediul sau prin internarea intr-un centru de reeducare.

b) modelul educativ – care isi propune educarea minorului in mediul sau socio-familial

c) modelul de responsabilitate – necesitatea tratamentului diferentiat pentru minor fata de delicventul major. Normele adoptate de statele care au preluat acest model sunt din punct de vedere formal norme penale iar din punct de vedere material raspund unei nevoi de sanctionare si educare.

Se prevede astfel in art. 100 din Codul penal ca sanctiunile ce pot fi luate fata de minorul care raspunde penal sunt masuri educative sau pedepse.

Prin urmare in sensul atingerii scopului de reeducare a infractorului minor, acestuia i se aplica o masura educativa si numai in mod exceptional daca se apreciaza ca nu este posibila reeducarea lui se va aplica o pedeapsa. Pedepsele care se pot aplica minorilor sunt mentionate in art. 109 Cod penal: inchisoarea sau amenda prevazute de lege pentru infractiunea savarsita cu precizarea ca limitele pedepselor se reduc la jumatate iar in urma reducerii in nici un caz minimul nu va depasi 5 ani, iar in situatia in care legea prevede pentru infractiunea savarsita detentiune pe viata se aplica minorului inchisoare de la 5 la 20 ani.

In cazul executarii in regim de detentie sau al arestarii preventive minorii se tin separat de majori, legiuitorul prevazand si alte modalitati de executare a pedepsei inchisorii: suspendarea conditionata (art. 110 C.P.) si suspendarea pedepsei sub supraveghere sau control (art. 110 C.P. ).

In cazul in care instanta apreciaza ca este suficienta pentru reeducarea minorului luarea masurii educative a libertatii supravegheate poate sa-i impuna acestuia respectarea obligatiilor prevazute de art. 103 al. 3 C.P. printre care si obligatia de a presta o activitate neremunerata intr-o institutie de interes public. Este de remarcat insa ca majoritatea legislatiilor prevad in mod expres ca pentru a se putea dispune prestarea unei munci de interes general, este necesar consimtamantul persoanei in cauza. Aceste prevederi au fost intarite de Recomandarea 92/16 referitor la Regulile europene privind sanctiunile si masurile in comunitate, adoptata de Consiliul de Ministri al Comunitatii europene la 19.10.1992, prevederi care sunt si in spiritul dispozitiilor art. 4 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului care interzic munca fortata.

Legislatia romana nu prevede o asemenea mentiune expresa impunandu-se deci o modificare legislativa cu atat mai mult cu cat nici art. 39 din Constitutia Romaniei nu distinge intre munca obligatorie si munca fortata.

Aceleasi considerente sunt aplicabile si in ceea ce priveste dispoz art. 110/1 C.P.

Pentru ocrotirea intereselor delicventilor minori, art. 109 C.P. mai prevede in alineatele 3 si 4 faptul ca acestora nu li se aplica pedepse complimentare iar condamnarile pronuntate pentru fapte din minoritate nu atrag incapacitati sau decaderi si nu pot constitui primul termen al recidivei.

Tot in spiritul ocrotirii minorilor si pentru a impiedica atragerea acestora de catre infractori majori in sfera faptelor penale, codul penal prevede in art. 75, lit. d ca circumstanta agravanta legala, savarsirea infractiunii de catre un infractor major daca ea a fost comisa impreuna cu un minor.

Din punct de vedere al sanctiunilor aplicabile este de observat ca legislatia romana nu prevede sanctiuni corporale sau orice alt fel de sanctiuni care ar leza integritatea fizica sau demnitatea persoanei, respectandu-se astfel prevederile art. 3 din C.E.D.O si jurisprundenta Curtii Europene.

Astfel intr-o speta Curtea a hotarat ca pedeapsa aplicata petitionarului minor in varsta de 15 ani (constand in aplicarea a trei lovituri de vergea pentru agresare cu daune coroporale) este o pedeapsa degradanta. Curtea a apreciat ca “pedepsele judiciare corporale implica prin natura lor ca o fiinta umana sa procedeze la violente fizice asupra unuia din semenii sai” aratand ca este vorba si de violente institutionalizate. Curtea a hotarat ca pedeapsa suferita de petitionar a incalcat prevederile art. 3 din C.E.D.O.

3.1.2 Protectia minorului victima

Infractiunile comise asupra minorilor sunt considerate ca fiind infractiuni cu un grad de pericol social mai ridicat si pedepsite mai aspru (ex. Art. 189 al. 2, art 197 al. 3, art. 201 al. 3, art. 329 al. 3 Cod penal etc).

Minorii sunt in concluzie protejati legislativ in doua modalitati: in primul rand se urmareste prevenirea atragerii lor in campul infractional (prin dispozitiile art. 75 lit d C.P.) prin instituirea unui sistem sanctionator aspru pentru infractiuni ce pot avea consecinte negative asupra dezvoltarii ulterioare a minorului (art. 189, 197 C.P.) si in al doilea rand se doreste reeducarea minorului care a savarsit o infractiune .

3.1.3 Protectia institutionala a minorului

In sistemul legislativ roman exista o serie de institutii care concura la protejarea intereselor minorului in cursul procesului penal: Ministerul Public prin procuror, institutia aparatorului, Serviciul de Reintegrare Sociala a infractorilor si de Supraveghere a executarii sanctiunilor neprivative de libertate, instituirea unor reguli procesuale speciale privind urmarirea si judecarea cauzelor cu infractori minori.

Procurorul – ii revine rolul de a supravehghea activitatea organului de urmarire penala fiind obligat inca din aceasta faza procesuala sa ocroteasca interesele minorilor.

Potrivit art. 481 C.P.P. in situatia in care invinuitul sau inculpatul este un minor care nu a implinit 16 ani, organul de urmarire penala poate, daca considera necesar, ca la orice ascultare sau confruntare a minorului sa citeze delegatul Autoritatii Tutelare si pe parintii minorului sau dupa caz pe tutore, curator sau persoana in ingrijirea caruia se afla minorul. Aceasta dispozitie este facultativa, neprezentarea acestor persoane nu impiedica efectuarea acestor activitati procesuale (art. 481 C.P.P.). Citarea persoanelor amintite mai sus este obligatorie la efectuarea prezentarii materialului de urmarire penala conform dispoz. art. 481 al. 2 C.P.P.

Infractorilor minori nu li se aplica procedura speciala privind urmarirea si judecarea infractiunilor flagrante conform dispozitiilor art. 479 al. 1 C.P.P.

Garantii procesuale suplimentare pentru minori au fost introduse prin dispozitiile Legii nr. 281/2003 publicata in M.Of, nr. 468/01.07.2003 care a introdus in Codul de procedura penala in cadrul Titlului IV o noua sectiune IV/1 ce cuprinde dispozitii speciale privind retinerea si arestarea preventiva a invinuitilor (inculpatilor minori).

Aceste dispozitii legale au intrat in vigoare la data de 01.07.2003 si au introdus termene scurte pentru retinere si arestare preventiva, aceasta masura putand fi luata si in cursul urmaririi penale insa procurorul in termen de 24 de ore de la emiterea mandatului de arestare preventiva provizorie prezinta dosarul cauzei instantei competente care dispune prin incheiere arestarea preventiva a invinuitului (inculpatului) inainte de expirarea duratei arestarii provizorii.

In cursul judecatii, in prima instanta participarea procurorului in cauzele cu infractori minori este obligatorie potrivit art. 315 al. 1 C.P.P. sub sanctiunea nulitatii absolute.

Apararea

Asistenta juridica obligatorie este o alta institutie care contribuie la protectia minorului delicvent. Potrivit art. 171 al. 2 C.P.P. in tot cursul procesului penal atat in cursul urmaririi penale cat si al judecatii asistenta juridica este obligatorie in situatia in care invinuitul sau inculpatul este minor. In consecinta daca acesta nu are aparator ales, se iau masuri pentru desemnarea unui aparator din oficiu.

In asigurarea apararii intereselor minorului avocatul are dreptul ca in cursul urmaririi penale sa asiste la efectuarea oricarui act de urmarire penala, poate formula cereri si depune memorii.

Lipsa aparatorului care a fost incunostintat de data si ora efectuarii actului, daca exista aceasta dovada, nu impiedica efectuarea actului de urmarire penala (art. 172 al. 1 C.P.P.). Legiuitorul prevede insa expres, sub sanctiunea nulitatii absolute, obligativitatea prezentei aparatorului in situatia ascultarii invinuitului (inculpatului) conform art. 172 al. 2 C.P.P., la prezentarea materialului de urmarire penala conform art. 172 al. 5 C.P.P., la luarea si prelungirea masurii arestarii preventive conform art. 160/h raportat la art 146 – 148 C.P.P.

Inculpatul minor arestat are dreptul sa ia contact cu aparatorul sau acest drept putand fi interzis doar in mod exceptional cand interesul urmaririi cere, pe o perioada de cel mult 5 zile si numai prin ordonanta motivata. De retinut este faptul ca acest text a fost modificat pentru a se evita arbitrariul prin Legea nr. 281/2003 in sensul ca, in al. 4 al art. 172 C.P.P. se prevede ca “persoana retinuta sau arestata are dreptul sa ia contact cu aparatorul, asigurandu-i-se confidentialitatea convorbirilor”, text care va intra in vigoare insa la data de 01.01.2004 (art. XI) din legea mentionata.

Si in cursul judecatii aparatorul are dreptul de a-l asista pe inculpat si de a exercita drepturile procesuale ale acestuia (art. 172 al. 7 C.P.P.) precum si de a lua legatura cu inculpatul arestat pentru pregatirea efectiva a apararii.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a decis intr-o speta in care petitionarul minor a fost plasat la Casa de arest din Latin, ca masura provizorie de supraveghere, ca s-au incalcat dispozitiile art 5.4 din Conventie. S-a precizat ca prezentarea minorului in fata judecatorului pentru tineri nu este suficienta daca procedura litigioasa nu a fost insotita de anumite garantii in sensul ca nu s-a putut stabili daca avocatii petitionarului au fost prezenti cu prilejul audierii lor care au precedat plasarea in arest a lui Naim Bouamar si nici ca acestia ar fi avut acces la dosar.

Potrivit art. 19 al. 2 C.P.P. incalcarea dispozitiilor legale privind asistenta juridica obligatorie a invinuitului (inculpatului) minor atat in cursul urmaririi penale cat si a judecatii atrage sanctiunea nulitatii absolute a actelor procedurale efectuate.

Aceste reglementari legale asigura respectarea dreptului la aparare a delicventului minor si sunt in concordanta cu prevederile art. 6 pct. 3 lit. c din C.E.D.O.

Autoritatea Tutelara – din cadrul fiecarei primarii reprezinta o alta institutie importanta pentri ocrotirea intereselor minorului.

Astfel conform dispozitiilor art. 481 al. 1 C.P.P., organul de urmarire penala poate daca considera necesar, sa citeze la orice ascultare sau confruntare a minorului care nu a implinit 16 ani pe delegatul Autoritatii Tutelare citarea fiind obligatorie insa in cursul judecatii.

Legiuitorul prevede obligativitatea efectuarii anchetei sociale in cauzele cu infractori minori inainte de sesizarea instantei, deci in cursul urmaririi penale, cu exceptia cauzelor pornite la plangerea prealabila adresata direct instantei, cand obligativitatea efectuarii anchetei sociale revine acesteia. Cuprinsul anchetei sociale este dat de dispozitiile art. 482 al. 2 C.P.P. Este necesar ca aceasta sa fie complexa si nu o simpla formalitate, jucand un rol deosebit de important in protejarea intereselor delicventilor minori, aceasta fiind obligatorie, sub sanctiunea nulitatii absolute.

Serviciile de Reintegrare Sociala a infractorilor si de supraveghere a executarii sanctiunilor neprivative de libertate.

Legislatia penala existenta in multe state europene reglementeaza institutia probatiunii ca o alternativa la detentie, institutie cu vechi traditii in dreptul anglo-saxon, adoptata in dreptul continental in special dupa cel de-al doilea razboi mondial.

Din perspectiva dreptului intern elementele de probatiune tind sa promoveze o noua orientare in sistemul sanctionator roman, in sensul ca autorul infractiunii participa la realizarea reintegrarii sale in comunitate, aceiasi comunitate ale carei valori le-a periclitat sau vatamat prin savarsirea infractiunii si care urmeaza sa-l asimileze.

Principala reglementare care a stat la baza implementarii institutiei probatiunii sub autoritatea Ministerului Justitiei a reprezentat-o adoptarea O.G nr. 92/2000 privind organizarea si functionarea acestor servicii, precum si a H.G. nr. 1239/2000 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a O.G. nr. 92/2000, respectiv a O.G. nr. 83/2000 privind salarizarea si alte drepturi ale persoanlului din aceste servicii.

Termenul de probatiune a fost schimbat cu cel de reintegrare sociala a infractorilor si supraveghere a executarii sanctiunilor neprivative de libertate deoarece exista posibilitatea de a se confunda cu sistemul de probe si de administrare a acestora in procesul penal.

Aceasta institutie are ca principale atributii: reintegrarea sociala a persoanelor care au savarsit infractiuni, mentinute in stare de libertate; supravegherea executarii obligatiilor stabilite de instanta de judecata in sacrina acestora; asistenta si consilierea persoanelor condamnate la cererea acestora, rolul acestui serviciu deosebindu-se de al tuturor celorlalte institutii prin faptul ca intervine in toate fazele procesului penal.

In vederea reintegrarii sociale a infractorilor aflati in stare de libertate, S.R.S.S. intocmeste un referat de evaluare (referat presentential in terminologia celorlalte state europene) care potrivit art 6 (1) din Regulamentul de aplicare al O.G. 92/2000 are rolul de a oferi instantei de judecata date privind persoana inculpatul, nivelul de scolarizare, comportamentul, factorii care influenteaza sau care pot influenta conduita generala precum si perspectivele de reintegrare in societate. Acest referat se intocmese in scris, are caracter consultativ si confidential, trebuie sa fie obiectiv, coerent, clar, concis si concret.

In practica aceste referate sunt mult mai complete decat anchetele sociale, oferind realmente datele necesare formarii pentru instanta de judecata a unei pareri cu privire la persoana infractorului, mediul din care provine contribuind la o individualizare justa a pedepsei si a modului de executare.

O protectie adecvata a minorului este realizata si prin modificarea dispozitiilor al. 2 al art. 484 C.P.P. prin Legea nr. 281/2003, instituindu-se obligativitatea citarii la judecata a S.R.S.S. de pe langa acea instanta, dispozitii care vor intra insa in vigoare la data de 01.01.2004.

Comisiile pentru protectia copilului.

Aceste institutii asigura protejarea minorilor in situatia in care parintii acestora sunt decazuti din drepturile parintesti, preocupandu-se pentru asigurarea unui climat corespunzator. Organizarea si functionarea acestora este reglementata in acte normative speciale.

Aspecte particulare in judecarea cauzelor cu minori inculpati

Pe langa dispozitiile procedurale speciale cuprinse in art. 480 – 493 C.P.P. privind judecarea cauzelor cu minori, determinate de situatii in care in aceasi cauza sunt judecati atat inculpati minori cat si majori, prevederile speciale vin in concurs cu prevederile procedurale comune. S-ar impune disjungerea cauzei, iar cand aceasta nu este posibila art. 486 C.P.P. prevede ca aceste cauze sa se judece de judecatori anume desemnati pentru judecarea minorilor. In practica insa presedintele instantei numeste acesti judecatori (de obicei toti judecatorii care intra in complete cu cauze penale) neexistand o specializare si o pregatire adecvata.

Instanta de judecata are obligatia ca inainte de a trece la judecata sa se edifice asupra datelor referitoare la persoana minorului si enumerate in art. 100 C.P.

In astfel de cauze se aplica cu privire la minori dispozitiile procedurale referitoare la prezenta obligatorie a inculpatului minor la judecata (cu exceptiile prevazute de lege) asistenta juridica obligatorie, citarea anumitor persoane si institutii si obligativitatea efectuarii anchetei sociale.

Se ridica problema caracterului public sau nepublic a sedintelor de judecata intrucit prevederile art. 290 C.P.P si prevederile art. 485 al. 2 C.P.P. nu se pot concilia. In literatura juridica si in practica s-a statuat ca aceste sedinte sa fie publice conform dispozitiilor art. 126 din Constitutie insa instanta va putea, daca este necesar, sa declare sedinta secreta.

Art. 482 C.P.P. prevede obligativitatea efectuarii anchetei sociale care consta in strangerea de informatii cu privire la purtarea pe care minorul o are in mod obisnuit, la starea fizica si mintala a acestuia, la conditiile in care a fost crescut si a trait, la modul in care parintii, tutorele sau persoana in ingrijirea careia se afla minorul isi indeplinesc indatoririle fata de acesta, la antecedentele sale si in general cu privire la orice elemente care pot servi la luarea unei masuri sau aplicarea unei sanctiuni.

Rezultatul anchetei sociale prezinta o importanta majora la individualizarea judiciara si a executarii pedepsei, ea trebuie sa reflecte o realitate obiectiva, sa fie urmarea unei cercetari de teren pentru ca delegatul sa constate personal conditiile in care traieste minorul si familia sa, a existentei unor declaratii de la parinti, vecini, colegi de scoala ai minorului cu privire la comportamentul acestuia la scoala, acasa, in societate, la antecedente, situatia morala a sa si a parintilor. In practica aceste anchete sociale sunt lacunare, sarace in informatii si pot deturna cursul normal al vietii unui minor, etichetandu-l ca delicvent desi in realitate poate fi vorba de un caz de teribilism, bineinteles luand ca exemplu minorii care se aflau pentru prima data in conflict cu legea penala..

Neefectuarea anchetei sociale in faza de urmarire penala este sanctionata cu nulitate absoluta, aceasta conducand la anularea tuturor actelor procesuale subsecvente inclusiv a rechizitoriului. Intr-o astfel de situatie se impune restituirea cauzei la procuror in vederea completarii urmaririi penale.

In prezent pentru a completa ancheta sociala cu alte informatii despre minori, organele de urmarire epenala si instanta pot cere serviciilor de reintegrare sociala intocmirea unor referate de evaluare cu privire la inculpati conform art. 11 lit. d din Legea nr. 129/2002 pentru aprobarea O.G. nr. 92/2000.

Potrivit art. 6 din H.G. nr. 1239/2000 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a dispozitiilor O.G. nr. 92/2000, referatul de evaluare este un referat scris cu caracter consultativ si de orientare avand rolul de a oferi date cu privire la persoana inculpatului, nivelul instructiei scolare, comportamentul, factorii care pot influenta conduita generala, precum si perspectivele reintegrarii in societate.

2.2 REFLECTAREA REGLEMENTARILOR INTERNATIONALE IN

LEGISLATIA NATIONALA PRIVIND JUSTITIA PENALA PENTRU MINORII DELICVENTI

Evolutia delicventei juvenile in societatea contemporana a determinat organismele internationale sa se ocupe indeosebi de reeducarea minorului infractor.

Dispozitiile art. 20 din Constitutia Romaniei privind drepturile omului si deci si ale copilului consacra pe langa interpretarea concordanata a reglementarilor interne si internationale si prioritatea celor din urma in caz de neconcordanta.

Evolutia delicventei juvenile in societatea contemporana, chiar cu unele deosebiri de la o tara la alta prin frecventa, tendinta si forme de manifestare, continua sa mentina in stare de alerta cele mai avizate organisme internationale, indeosebi O.N.U si Consiliul Europei. Criminalitatea juvenila suscita interesul nu numai al specialistilor in materie de educatie si ocrotire, dar si al celor din sfera dreptului penal, a criminologiei, sociologiei, folozofiei, biologiei. De asemenea sta in atentia a numeroase organizatii guvernamentale si nonguvernamentale.

In 1924, al V-lea Congres al Ligii Natiunilor a adoptat o declaratie in cinci puncte asupra drepturilor copilului, asa numita Declaratie de la Geneva. O versiune extinsa a fost adoptata in 1948 de Adunarea Generala a O.N.U. iar dclaratia continand zece principii de baza asupra bunastarii si protectiei copilului a fost adoptata in anul 1959.

Referiri la tineri gasim si in Regulile Minime Standard pentru tratarea detinutilor din 1955 care stabilesc principiul separarii tinerilor detinuti de adultii aflati in stare de arest si separarea intre detinutii acuzati de cei condamnati atat pentru tineri cat si pentru adulti.

Conventia Internationala asupra Drepturilor Civile si Politice din 1966 a reiterat aceste principii interzicand pedeapsa cu moartea pentru persoanele gasite vinovate de o crima comisa cand aveau mai putin de 18 ani (art. 6 pct 5). Conventia contine mai multe masuri de protectie aplicabile tuturor persoanelor aflate in fata justitiei si in stare de arest, stipuland ca, in cazul tinerilor procedura judecatoreasca se va desfasura astfel incat sa se tina seama de varsta lor si de dorinta lor de a se reabilita.

Cat priveste Consiliul Europei, regulile care orienteaza actualmente legislatia si practica in domeniul delicventei juvenile, in cele mai multe state membre au la baza principiile politicii penale ale Consiliului Europei: prioritatea absoluta a prevenirii, reducerea interventiei justitiei penale si necesitatea participarii comunitatii la politica criminala. Un loc important il ocupa ideea depenalizarii unor fapte savarsite de minori precum si ideea evitarii pe cat posibil a procedurii judiciare pentru sanctionarea faptelor comise de minori prin transformarea anumitor delicte penale in abateri administrative sau incalcari ale legii civile astfel incat sa se elimine sau sa se reduca caracterul lor infamant si sa se evite desfasurarea unei proceduri penale.

Conventia Europeana a Drepturilor Omului (C.E.D.O).

Sistemul european de protectie a drepturilor omului instituit prin C.E.D.O si dezvoltat de Curtea Europeana a Drepturilor Omunui in bogata sa jurisprudenta este aplicabil si in cauzele cu minori. Astfel in art 5 prg.1 din C.E.D.O se prevede ca “orice persoana are dreptul la libertate si siguranata si nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa cu exceptia urmatoarelor cazuri si potrivit cailor legale:

…d) daca este vorba de detentia legala a unui minor, hotarata pentru educatia sa, supravegherea sau despre detentia sa legala in scopul aducerii in fata autoritatilor competente”.

Din jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului putem face referire la cauza Bouamar contra Belgiei privind plasarea unui minor intr-o casa de arest, cu titlu de masura provizorie de supraveghere. In plangerea sa din 02.09.1980 adresata Comisiei, Naim Bouamar denunta plasarile sale in casele de arest si conditiile de recurs invocand incalcarea art. 5 prg. 1 lit. d, prg. 4 ; art. 13, art 14 comb. cu art. 5 prg. 4 din Conventie.

Curtea desi a recunoscut spiritul liberal al legislatiei belgiene in materie juvenila, a apreciat ca s-au incalcat dispoz. art. 5 prg. 1 din C.E.D.O intrucat petitionarul a facut obiectul unei navete intre arest si familia sa, fara ca aceasta sa conduca la aplicarea efectiva a unui regim de educatie supravegheata intr-un mediu specializat; a mai apreciat ca s-au incalcat dispoz art. 5 prg. 4 din Conventie intrucat nu s-a putut stabili daca avocatii petitionarului au fost prezenti la audierile ce au precedat plasarea in arest a lui Naim Bouamar, daca au avut acces la dosar iar procedurile urmate in apel si recurs s-au desfasurat in absenta aparatorilor.

Pe plan international, O.N.U. s-a preocupat de stabilirea unui ansamblu de reguli pentru minorii delicventi promovand un proces de reforma a dreptului penal, organizand la fiecare cinci ani Congresul International pentru Combaterea, Prevenirea si Tratamentul Delicventilor.

Unul dintre cele mai importante instrumente internationale de care se tine seama in administrarea justitiei il reprezinta Regulile Minime Standard ale Natiunilor Unite pentru Administrarea Justitiei Juvenile, adoptate la Congresul al VII-lea al O.N.U tinut la Milano in perioada 26 august – 6 septembrie 1985 si aprobate prin Rezolutia nr. 40/33/29.11.1985. Aceste reguli denumite Regulile de la Beijing au constituit primul instrument legislativ international care a oferit indrumare statelor in domeniul protectiei drepturilor copilului in vederea dezvoltarii unui sistem de justitie penala pentru minori. Potrivit acestor Reguli in cauzele cu infractori minori trebuie sa se recurga, de regula, la mijloacele extrajudiciare, apelandu-se cat mai mult posibil la serviciile comunitare ori la alte servicii competente, pentru a se evita efectele negative ale procedurii judiciare asupra minorilor. Aceasta protectie se extinde si asupra altor categorii de fapte ale minorilor, considerate de catre adulti ca fiind delictuase (absenta de la scoala, indisciplina in scoala si familie, betia publica etc) precum si asupra tinerilor adulti delicventi potrivit limitei de varsta fixata de fiecare legislatie nationala. Protectia vietii private a minorillor, ca si protejarea tinerilor de efectele nocive ale publicarii in presa a unor date despre situatia lor ocupa de asemenea un rol important in aceste Reguli. Ansamblul de reguli pentru minori marcheaza un pas important in procesul de reforma a dreptului penal promovat de Natiunile Unite in privinta minorilor delicventi.

Cel de al doilea instrument international il constituie Conventia cu privire la drepturile copilului adoptata de Adunarea Generala a O.N.U. in noiembrie 1989. Romania a ratificat aceasta Conventie pentru Legea nr. 18/28.09.1990. Conventia curpinde recomandarea ca in toate deciziile care ii privesc pe copii, fie ca sunt luate de institutii publice sau private, de ocrotire sociala, fie de tribunale, autoritati administrative sau organe legislative, interesele superioare ale copilului trebuie sa fie luate in considerare cu prioritate (art. 3). Tarilor li se cere sa-si armonizeze propriile legi, proceduri si practici cu prevederile Conventiei.

Astfel, potrivit art. 37 din Conventie statele vor vegehea ca nici un copil sa nu fie supus la tortura, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, nici un copil sa nu fie privat de libertate in mod ilegal sau arbitrar, aceasta va fi o masura extrema si de o durata cat mai scurt posibila, sa fie tratat cu omenie, sa aiba acces rapid la asistenta juridica sau la orice alta asistenta corespunzatoare, sa aiba dreptul de a contesta legalitatea privarii de libertate in fata unui tribunal sau a unei autoritati competente, independente si impartiale, care va lua o decizie rapida in legatura cu chestiunea respectiva.

Art 40 din Conventie prevede ca minorii in conflict cu legea ar trebui sa fie tratati intr-o maniera care sa le promoveze simtul demnitatii si valorii personale, sa tina seama de varsta si sa aiba ca tel asumarea de catre copii a unui rol constructiv in societate. Articolul mai consfinteste garantiile minime ale procedurilor legale cuvenite, incluzand prezumtia de nevinovatie, prevederea referitoare la informarea clara si imediata despre natura acuzatiilor, punerea la dispozitie de asistenta judiciara sau de alta natura, proceduri rapide, dreptul de a nu declara nimic, dreptul la audierea martorilor celeilalte parti, tratament echidistant pentru martorii apararii, dreptul la recurs si dreptul copilului de a-i fi respectata intimitatea in toate stadiile procedurilor legale. Art. 40 promoveaza de asemenea stabilirea legilor, procedurilor, autoritatilor si institutiilor care se aplica copiilor banuiti, acuzati sau depistati de incalcarea legii penale, stabilirea unei varste minime a responsabilitatii penale, subliniindu-se ca este de preferat ca minorii sa nu fie supusi procedurilor juridice standard si institutionalizarii.

Principiile de la Riyadh.

Au fost adoptate ca urmare a dezbaterilor celui de al VIII-lea Congres al Natiunilor Unite pentru prevenirea criminalitatii si tratamentul aplicat infractorului (Havana 1990) prin Rezolutia nr. 45/112 la 14.12.1990 si vin in completarea Regulilor de la Beijing. Aceste principii pentru prevenirea delicventei juvenile sunt foarte cuprinzatoare, au in vedere aproape toate domeniile sociale: cele trei medii principale cuprinse in procesul de socializare (familia, scoala si comunitatea), mass media, politica sociala, legislatia si actul de justitie. Copilul persoana tanara trebuie sa aiba un rol activ in cadrul societatii si nu sa fie un simplu obiect al socializarii si supravegherii iar prevenirea, cum este definita in Principii trebuie sa se concentreze asupra ridicarii nivelului calitatii vietii, al bunastarii generale si nu numai asupra unei eliminari imediate a unor probleme clar definite, dar partiale.

Regulile Natiunilor Unite pentru Protectia minorilor privati de libertate.

Au fost adoptate tot la al VIII-lea Congres al Natiunilor Unite prin Rezolutia nr. 45/113 si vin in completarea Standardului de reguli minime in cazul minorilor, fiind foarte importanta corelarea acestor instrumente diferite. Aceste Reguli au in vedere drepturile si nevoile specifice ale copiilor si sunt menite sa contracareze efectele privarii de libertate prin asigurarea respectului fata de drepturile omului la minori.

Aceste Reguli statueaza ca privarea de libertate va fi o dispozitie de ultim resort pentru o perioada minima si in cazuri exceptionale, ca personalul din justitia pentru minori va beneficia de o pregatire adecvata referitoare la bunastarea copiilor si drepturile omului: sa se stabileasca mici facilitati pentru a asigura individualizarea tratamentului si a evita adaugarea de efecte negative la privarea de libertate, privare care va urmari sa garanteze activitati semnificative si programe de promovare a sanatatii, autorespectului si a simtului responsabilitatii la minori; existenta unor centre de detentie descentralizate pentru a inlesni accesul si contactul cu membrii de familie si pentru a permite integrarea in comunitate.

Aceste trei instrumente (Regulile de la Beijing, Principiile de la Riyadh si Regulile Natiunilor Unite pentru protectia minorilor privati de libertate) din domeniul drepturilor copilului nu edicteaza norme cu caracter imperativ, ele nefiind obligatiorii in mod nemijlocit pentru organele legislative nationale.

In preambulul de la Principiile de la Riyadh insa, Adunarea Generala a O.N.U. a cerut Secretarului General sa elaboreze un manual complex al standardelor de administrare a justitiei in cazul minorilor, care ar trebui sa contina prevederile celor trei Rezolutii si un set de comentarii complete. Acest compendiu va avea un rol important in procesul de informare al celor ce stabilesc politicile, a specialistilor in domeniul aplicarii dreptului in cazul minorilor si in informarea tinerilor insisi asupra conditiilor necesare si a cerintelor de calitate pentru abordarea umana si constructiva a chestiunilor legate de copii.

2.3 ELEMENTE DE DREPT COMPARAT

Lupta impotriva delicventei juvenile constituie o preocupare comuna a tuturor tarilor europene. Vom analiza pe scurt comparativ cateva din reformele intreprinse recent sau in curs de elaborare in cateva din tarile europene.

Franta, Anglia si tinutul Wales cat si Olanda au adoptat deja programe complete de lupta impotriva delicventei juvenile.

Judecatorul pentru copii ocupa in Franta un rol central in justitia pentru minori, aceasta institutie datand din 1945. Paralel s-a creat in cadrul Ministerului Justitiei o administrare specializata independenta de Administratia Penitenciara si anume Directia de Protectie Judiciara a Copiilor.

Judecatorul pentru copii capata in calitatea sa de jurisdictie specializata, o competenta care este cand penala, cand civila :

– penala, atunci cand judeca minori delicventi

– civila, atunci cand protejeaza minori in pericol

situatii in care utilizeaza doua proceduri complet diferite.

Vom analiza cateva aspecte procedurale in ce priveste minorul delicvent.

Astfel judecatorul este sesizat direct de parchet in legatura cu toate infractiunile comise de minori, cu exceptia crimelor comise de minori peste 16 ani (crime = infractiuni pedepsite cu 10 ani si mai mult de inchisoare penala ca de exemplu violurile si omorurile) fapte care tin de competenta judecatorului de instructie si apoi de Curtea cu Juri a minorilor. Judecatorul pentru copii dispune in acelasi timp de puteri de instructie si judecata. In faza instructiei judecatorul are facultatea de a lua masuri provizorii : sa plaseze minorul sub regimul unei libertati supravegheate provizorii: sa plaseze minorul sub control judiciar pana la proces; sa ordone o masura de plasament provizoriu intr-un centru de primire sau camin insotita sau nu de o masura de plasament provizoriu sau chiar detentia provizorie (pentru crime pe o durata de maxim 6 luni pentru minorii intre 13 – 16 ani, maxim 1 an pentru minorii intre 16 – 18 ani iar pentru delicte maxim 2 luni pentru minorii intre 16 – 18 ani).

Dupa terminarea instructiei judecatorul pentru copii are de ales in functie de gravitatea faptelor si personalitatea copilului intre a trimite cazul in fata Tribunalului pentru copii sau a pronunta el insusi o hotarare in cabinet dupa o procedura nepublica, acesta putand pronunta una din urmatoarele sanctiuni: admonestare, incredintarea minorului parintelui sau ocrotitorului legal, reparatia, libertatea supravegheata sau plasament educativ.

Judecatorul pentru copii poate lua de asemenea o decizie in ceea ce priveste cererea de daune prezentata de victima si nu poate pronunta o pedeapsa cu inchisoarea.

Tribunalul pentru copii este compus dintr-un presedinte care este judecator si doi asesori care nu sunt magistrati profesionisti; se ocupa de toate delictele indiferent de varsta minorului si de crime (infractiuni pedepsite cu inchisoare mai mare de 10 ani) comise de minori cu varsta mai mica de 16 ani (pentru minorii cu varsta mai mare este competenta Curtea cu Juri pentru minori). Tribunalul poate lua toate masurile educative si sanctiunile pe care le poate pronunta Judecatorul pentru copii si in plus amenda, o pedeapsa cu inchisoare in detentie, cu suspendare simpla sau cu probatiune sau la o pedeapsa cu munca in folosul comunitatii.

Desi minorului i se aplica o pedeapsa reprezentand ½ din cuantumul pedepsei pentru majori totusi micsorarea pedepsei poate fi refuzata minorului cu varsta peste 16 ani printr-o decizie speciala si motivata.

Hotararile luate de Judecatorul pentru copii in cabinet si hotararile Tribunalului pentru copii pot fi supuse recursului in fata Curtii de Apel.

Judecarea crimelor (violuri, omoruri… pedepsite cu mai mult de 10 ani inchisoare) comise de minori cu varsta mai mare de 16 ani sunt de competenta Curtii cu Juri a minorilor, care este compusa din trei magistrati profesionisti si noua jurati.

In Germania, ultima reforma legislativa dateaza din 1990 cand a fost adoptata prima lege de modificare a dreptului penal special pentru minori, care a dat prioritate absoluta masurilor educative si a redus durata maxima a pedepsei cu inchisoarea la 10 ani, minorii sub 16 ani neputand fi detinuti preventiv.

In Anglia si tinutul Wales reforma justitiei pentru minori din 1998 in opozitie cu alte reforme este severa. Aceasta se distinge prin responsabilizarea parintilor unui minor care a comis o infractiune, a scurtat procedurile, s-au dezvoltat noi masuri preventive (ex. interdictia de a iesi dupa o anumita ora in unele cartiere, controlul obligatiilor scolare), masuri educative, pedepse alternative la inchisoare (admonestarea si avertismentul, ordonante de reparatie = condamnarea tanarului la efectuarea unor reparatii in beneficiul victimei sau al unei persoane care a suferit daune si chiar in folosul comunitatii) si masuri represive.

Aceste masuri represive au un continut complex si ele sunt:

– pedeapsa formarii obligatorii in mediu inchis si de urmarire postcarcerala – se aplica tinerilor delicventi recidivisti cu varsta intre 10 – 16 ani care in timpul detentiei de 4 – 24 luni participa la o formare dupa care este lasat in libertate sub supravegherea unui ofiter de probatiune, a unui lucrator social sau a unui membru al echipei de interventie pentru minorii delicventi

– eliberarea conditionata pentru pedepse scurte cu purtarea obligatorie a unei bratari electronice pentru a verifica daca sunt prezenti in locurile si la orele stabilite

– ridicarea anonimatului (pentru acte foarte grave)

In Spania s-au dezvoltat noi masuri in functie de gravitatea delictului comis, de varsta, personalitatea si maturitatea minorului care sunt constituite din pedepse alternative la inchisoare (retragerea permisului de conducere a scuterelor si vehiculelor cu motor, admonestarea, realizarea unor actiuni socio-educative, munca in folosul comunitatii, plasament intr-o familie sau intr-un grup educativ, libertatea supravegheata simpla sau cu control intensiv, permanenta de sfarsit de saptamana, prezenta intr-un centru de zi, tratamentul ambulator), din pedepse privative de libertate (internarea terapeutica, internarea in regim deschis, semideschis sau inchis in centrul pentru minori) si din masuri reparatorii (minorul stabileste un acord cu victima si cercetarile inceteaza insa sunt exceptate infractiunile caracterizate de violenta sau de intimidare).

In Olanda reforma justitiei juvenile a inceput in 1993 prin:

– scurtarea duratei procedurilor

– dezvoltarea de noi sanctiuni care constau in a impune minorilor delicventi prestarea unei anumite activitati in anumite stadii de procedura (ex. programul Halt permite delicventilor care sunt la prima infractiune si care au comis un delict minor sa-si repare greseala inaintea initierii procedurii penale, program infiintat cu scopul de a le insufla tinerilor respectul fata de proprietate si de ordinea publica)

– prevederea unor masuri specifice minoritatilor etnice

– descentralizarea justitiei prin promovarea unor programe locale de lupta impotriva delicventei juvenile in scopul apropierii justitiei de cetatean (programul “Justitie in cartier”)

– dezvoltarea unei colaborari intre toate institutiile interesate – politie, justitie, colectivitati locale etc.

CAPITOLUL IV

SISTEMUL SANCTIUNILOR APLICABILE MINORILOR IN CODUL PENAL IN VIGOARE

Legiuitorul Codului penal roman de la 1968 a instituit pentru infractorii minori un sistem mixt de sanctiuni, alcatuit din masuri educative si pedepse. Trasatura caracteristica a acestui sistem este data, in principal, de componenta masurilor educative, sanctiuni de drept penal cu caracater eminamente educativ, destinate unor personalitati in formare si susceptibile de influentare. Aceste sanctiuni sunt adecvate conditiilor fizice, psihice si umane care deosebesc pe infractorii minori de cei adulti. Cadrul sanctiunilor pentru minorii infractori nu poate fi insa redus, in conceptia legiuitorului de la 1968, numai la masuri educative. Pe langa necesitatea unei reactii prin pedepse fata de minorii care savarsesc infractiuni deosebit de grave si vadesc o periculozitate deosebita, recurgerea la sanctiuni penale (pedepse) se impune uneori si din ratiuni practice. Astfel in cazul minorilor care ating varsta majoratului pana in momentul judecatii sau a caror fapta a fost descoperita dupa majoratul infractorului, aplicarea masurilor educative apare ca lipsa de ratiune. In fine, prevederea in lege a unor pedepse pentru minorii infractori are si un rol preventiv general, descurajand pe cei care ar fi tentati sa savarseasca infractiunile astfel sanctionate.

Pedepsele aplicabile minorilor se deosebesc de cele din dreptul comun nu atat prin natura lor, cat mai ales prin modul de aplicare si executare. Datorita acestor particularitati, pedepsele aplicabile minorilor, alcatuiesc, alaturi de masurile educative, un sistem sanctionator special, care functioneaza alaturi de sistemul general, comun, aplicabil adultilor. Comparat cu acesta din urma, sistemul sanctionator pentru minori apare ceva mai bland. De aceea, in mecanismul individualizarii pedepselor, minoritatea consituie, alaturi de tentativa, o cauza de diferentiere si o stare de atenuare a pedepsei.

Cadrul sanctiunilor aplicabile minorilor este alcatuit, pe de o parte, din masuri educative, iar pe de alta parte din pedepse. Legea prevede 4 masuri educative: a) mustrarea, b) libertatea supravegheata, c) internarea intr-un centru de reeducare si d) internarea intr-un institut medical-educativ (art. 101 C.P.). Primele trei masuri sunt prevazute in ordinea gravitatii lor, de la o simpla dojana pana la privarea de libertate. Ultima are un caracter special si complex, avand nu numai caracter de masura educativa privativa de libertate, dar si de masura de tratament medical. Masurile educative, oricare ar fi ele, nu trebuie sa fie confundate cu masurile de siguranta, care pot fi luate si fata de faptuitorii minori, insa fara nici o legatura cu varsta acestora, ci exclusiv pentru inlaturarea unor stari de pericol date in vileag prin savarsirea faptei prevazuta de legea penala. Ca pedepse aplicabile minorilor, legea prevede inchisoarea si amenda, in limitele reduse la jumatate in raport cu cele aplicabile adultilor. Nu se aplica minorilor pedeapsa detentiunii pe viata. De asemenea, nu se aplica minorilor pedepsele complimentare, iar condamnarile pronuntate pentru infractiunile savarsite in timpul minoritatii nu atrag incapacitati sau decaderi, o astfel de condamnare neputand constitui prim termen al recidivei.

Alegerea categoriei si felul sanctiunii aplicabile infractorului minor. Intrucat in cazul oricarei infractiuni savarsite de un minor trebuie sa se aplice acestuia fie o masura educativa, fie o pedeapsa, instanta este obligata sa aleaga mai intai care din cele doua categorii de sanctiuni (masuri educative sau pedepse) este aplicabila in speta, iar apoi sa aleaga care dintre masurile educative, sau respectiv care dintre pepsele aplicabile minorilor urmeaza sa fie luata sau respectiv aplicata. Abia dupa stabilirea sanctiunii aplicabile se individualizeaza concret aceasta in raport cu datele concrete ale cauzei. Operatiunea de individualizare a sanctiunii are deci, in cazul infractorilor minori, un caracter complex, desfasurandu-se in doua etape prealabile, finalizate cu stabilirea pedepsei sau masurii educative aplicabile si apoi in etapa obisnuita, aceea a determinarii concrete a pedepsei sau masurii aplicabile.

Pentru alegerea sanctiunii aplicabile, prin cele doua operatiuni prealabile, de alegere a categoriei si apoi a sanctiunii aplicabile in speta, legea prevede anumite criterii speciale de individualizare pe care instanta de judecata este obligata sa le foloseasca. La alegerea sanctiunii se tine seama de gradul de pericol social al faptei savarsite, de starea fizica, de dezvoltarea intelectuala si morala, de comportarea lui, de conditiile in care a fost crescut si in care a trait si de orice alte elemente de natura sa caracterizeze persoana minorului (art. 100 al. 1 C.P.). De exemplu, se tine seama de varsta concreta la data savarsirii faptei, antecedentele antisociale inainte sau dupa implinirea varstei raspunderii penale, etc. La alegerea categoriei de sanctiuni aplicabile, instanta foloseste criteriile generale de individualizare prevazute in art. 72 C.P., in masura in care sunt incluse in criteriile speciale. In lege s-a prevazut, de principiu, ca “pedeapsa se aplica numai daca se apreciaza ca luarea unei masuri educative nu este suficienta pentru indreptarea minorului (art. 100 al. 2 C.P.). Se subliniaza prin aceasta dispozitie deosebit de importanta caracterul exceptional pe care trebuie sa il aiba aplicarea pedepsei fata de minorul infractor deoarece recurgerea la pedeapsa inchisorii, fara suficiente temeiuri pentru aceasta, poate face un tanar sa lunece definitv pe panta criminalitatii. In ultima etapa a procesului de individualizare, la determinarea concreta a sanctiunii alese, instanta se foloseste in continuare de criteriile speciale de individualizare, care sunt determinate mai ales in situatia in care a optat pentru una din masurile educative prevazute de lege. Daca a optat pentru o pedeapsa, prioritate vor avea criteriile generale, deoarece cele speciale au fost suficient valorificate prin alegerea pedepsei.

In ceea ce priveste reabilitarea, art. 133, al. 1 C.P.P. prevede ca reabilitarea face sa inceteze decaderile si interdictiile, precum si incapacitatile care rezulta din condamnare. Pe de alta parte, potrivit art 109 alin ultim, condamnarile pronuntare pentru fapte savarsite in timpul minoritatii nu atrag incapacitati si decaderi.

Interpretarea ce poate fi data celor doua texte de lege nu poate fi decat aceea ca in cazul condamnarilor pentru fapte savarsite in timpul minoritatii care, deci nu atrag incapacitati sau interdictii, nu este necesara reabilitarea condamnatului. In cazul minorilor, legea penala instituie un tratament special, iar intre prevederile legale ce dau continut unui astfel de tratament se numara si cea aflata in alineatul ultim al art. 109 C.P. astfel, legiuitorul a instituit un regim aparte pentru pedepsele aplicate minorilor, prevazand ca acestea nu pot atrage decaderi si interdictii tocmai pentru protejarea, in viitor a unor astfel de condamnati, in vederea reeducarii lor eficiente. Se da in acest fel expresie preocuparii legiuitorului ca viitorul minorului, dezvoltarea sa morala si posibilitatile ulterioare de incadrare in viata sociala sa nu fie compromise de greseli savarsite la o varsta cand facultatile sale psihice inca nu ajunsesera la maturitate.

4.1 MASURILE EDUCATIVE

Masurile educative sunt sanctiuni de drept penal speciale pentru minori care sunt menite sa asigure educarea si reeducarea acestora prin instruire scolara si profesionala, prin cultivarea in constiinta acestora a respectului fata de valorile sociale. Masurile educative in dreptul penal roman sunt consecinte ale raspunderii penale si se iau numai daca minorul a savarsit o infractiune.

Scopul masurilor educative este de a educa si reeduca pe minorul care a savarsit o infractiune, de a asigura o schimbare in constiinta acestuia pentru respectarea valorilor sociale, prin dobandirea unei pregatiri scolare si profesionale care sa-i permita o deplina integrare in viata sociala.

Spre deosebire de pedepse, unde caracterul coercitiv se situeaza pe primul plan, masurile educative au un caracter preponderent educativ si nu lasa sa subziste nici o consecinta penala, ele neconstituind antecedente penale pentru persoana fata de care s-au luat.

Masurile educative ca sanctiuni specifice aplicabile minorilor au capatat o reglementare distincta de celelalte sanctiuni de drept penal prin dispozitiile Codului penal intrat in vigoare la 1 ianuarie 1969.

Masurile educative care se pot lua impotriva infractrorilor minori, prevazute in codul penal sunt: a) mustrarea, b) libertatea supravegheata, c) internarea intr-un centru de reeducare, d) internarea intr-un institut medical – educativ.

4.1.1 Mustrarea

Mustrarea (art. 102 C.P.) este o masura educativa pe care o ia instanta de judecata impotriva minorului care a savarsit o infractiune si consta in dojenirea (admonestarea, certarea) acestuia, in sedinta in care s-a pronuntat hotararea, in aratarea pericolului social al faptei savarsite, sfatuindu-l sa aiba o conduita buna in viitor, dovedind ca s-a indreptat, atragandu-i totodata atentia ca daca va savarsi o noua infractiune se va lua fata de el o masura mai severa sau i se va aplica o pedeapsa. Masura se ia in cazul faptelor usoare, daca minorul se afla inca sub influenta deprinderilor si mentalitatilor caracteristice copilariei.

Din analiza textului prevazut de art. 102 din Codul penal, rezulta ca nu este vorba de o admonestare formala, ci de un demers, in sensul de a-l face pe minor constient de consecintele faptelor sale si de necesitatea ca respectivul comportament, de natura a atrage raspunderea penala, sa ramana un accident in viata sa. Desi este cea mai usoara dintre masurile aplicabile, mustrarea este cea care necesita din partea judecatorului cea mai mare atentie, implicand de catre acesta a persoanei si mentalitatii inculpatului. Spre deosebire de celelalte masuri sau sanctiuni, in urma aplicarii carora se pune in miscare un nou mecanism (persoanele care exercita supravegherea, familia, personalul centrului de reeducare etc), in cazul mustrarii, judecatorul singur prin atitudinea si puterea sa de convingere, este cel care determina conduita ulterioara a minorului.

Desi numerosi autori au considerat ca strict formala o astfel de masura, ea este cea mai semnificativa sub aspectul realizarii scopului educativ al procesului penal. In conditiile in care se discuta tot mai frecvent despre necesitatea specializarii judecatorilor, renuntarea la o astfel de masura ar fi inoportuna. Mai mult decat atat, aplicarea ei, urmata de evitarea recidivei, constituie un “punct de onoare” pentru magistrat specializat in problemele minorilor.

In acest context, apare ca important momentul luarii acestei masuri.

Potrivit art. 487 din Codul de procedura penala “in cazul in care s-a luat fata de minor masura educativa a mustrarii, aceasta se executa de indata in sedinta in care s-a pronuntat hotararea” (al. 1).

Cand din orice imprejurari, masura mustrarii nu poate fi executata indata, dupa pronuntare, se fixeaza un termen pentru cand se dispune aducerea minorului, citandu-se totodata si parintii, si, daca este cazul, tutorele sau curatorul ori persoana in ingrijirea sau supravegherea careia se afla minorul” (al. 2).

Ca urmare, prin exceptie de la principiul potrivit caruia declararea apelului este de natura a suspenda executarea, masura educativa prevazuta de art. 102 din Codul penal se pune in executare imediat dupa pronuntare, eventual chiar in aceasi sedinta. O astfel de derogare este in mod evident determinata de necesitatea ca minorul sa fie sensibilizat de catre magistrat cu privire la consecintele faptelor sale cat mai aproape de momentul comiterii acestora. In acest fel, minorul, a carei insuficienta dezvoltare psihica, datorata varstei, este un impediment in calea constientizarii deplinei semnificatii a acteleor sale, va realiza o legatura, nealterata de trecerea timpului, intre infractiunea comisa si masura luata. Pe de alta parte, chiar in ipoteza in care instantele de control judiciar ar lua fata de minor o masura mai severa, ori i-ar aplica o pedeapsa, prin punerea in executare, anterior, a mustrarii, inculpatul nu ar fi prejudiciat. Aceasta deoarece, o astfel de masura nu are un caracter punitiv, nu il priveaza de drepturile si libertatile sale, nu afecteaza procesul de instruire, iar efectul educativ este, oricum, benefic.

In literatura de specialitate s-a exprimat opinia potrivit careia, in raport de cele aratate mai sus, dojana pe care o implica masura mustrarii reprezinta atat sanctiunea dispusa de instanta, cat si executarea ei. Dar, atata vreme cat prin actul prin care se constata executarea efectiva a mustrarii formeaza impreuna cu hotararea prin care s-a pronuntat masura o unitate juridica si atata vreme cat acest act unic are si caracter jurisdictional – intrucit apartine instantei constituite ca organ de judecata, inseamna ca hotararea respectiva va putea fi atacata cu apel sau recurs numai in momentul epuizarii celei de-a doua faze, deoarece numai in acest moment instanta a fost legal dezinvestita. Ca urmare, termenul de exercitare a caii de atac curge de la exercitarea mustrarii, indiferent daca ea a avut loc in chiar sedinta in care s-a pronuntat masura ori la o data ulterioara. In ceea ce ne priveste nu impartasim aceasta opinie. Punerea in executare a hotararilor este o faza distincta a procesului penal, ulterioara pronuntarii hotararii. Actul in care judecatorul consemneaza executarea mustrarii nu face parte din hotarare si nu are caracter jurisdictional. Executarea sanctiunii direct de catre judecatorul care a pronuntat hotararea nu reprezinta o prelungire a fazei de judecata, ci o exceptie de la regula potrivit careia pentru activitatea de punere in executare exista un judecator delegat. O astfel de exceptie este justificata de imprejurarea ca persoana care l-a cunoscut pe minor in cursul judecatii, fiind familiarizata cu atitudinea si mentalitatea acestuia, este cea mai indicata sa aplice o masura de o asemenea natura. (Trebuie avute in vedere in acest caz si considerentele expuse anterior in legatura cu momentul aplicarii). A aprecia ca, dispozitiile art. 487 din Codul de procedura penala sunt de natura a stabili un alt moment de la care curge termenul pentru exercitarea cailor de atac este exagerat, o astfel de prevedere trebuie sa fie expresa, iar nu dedusa pe calea interpretarii.

O alta problema care se pune in legatura cu masura mustrarii este daca aceasta poate fi luata fata de acelasi minor mai mult decat o singura data. Desi in literatura juridica s-a exprimat opinia, potrivit careia o repetare a aplicarii este posibila, in ceea ce ne priveste consideram o astfel de solutie ca fiind de natura sa lipseasca de finalitate masura educativa a mustrarii. Astfel, art. 102 din Codul penal prevede expres ca, minorului i se strage atentia ca, daca va savarsi din nou o infractiune se va lua fata de el o masura mai severa. Or, un astfel de avertisment, neurmat de o respectare ulterioara in acest sens, va crea impresia “neseriozitatii” masurilor educative neprivative de libertate, lipsindu-le de eficienta. Cu alte cuvinte, tinand seama ca imprejurarile ce au determinat primul judecator sa ia masura educativa, nu au fost confirmate practic, tratamentul ulterior, nefiind unul mai grav, cel de-al doilea avertisment va fi in mod clar lipsit de eficienta. In acelasi sens s-a pronuntat si fosta instanta suprema.

Adversarii masurii educative a mustrarii au adus in discutie lipsa unor diferente semnificative intre aceasta si sanctiunea administrativa, prevazuta de art. 91 al. 1 lit. a din Codul penal. Cu toate acestea, intre cele doua institutii exista pe langa similitudini si diferente semnificative. Astfel, mustrarea, ca sanctiune administrativa, se aplica atunci cand sunt incidente dispozitiile art. 18/1 din Codul penal, deci cand fapta savarsita, prin atingerea minima adusa uneia din valorile aparate de lege si prin continutul ei concret, fiind lipsita in mod vadit de importanta, nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni. Deci, in acest caz,criteriul principal de apreciere este lipsa vadita de importanta a faptei. In cazul mustrarii, prevazute de art. 1102 Cod penal, fapta este infractiune si, in situatia comiterii ei de catre un major, ar fi atras aplicarea unei pedepse. Insa, avand in vedere minoritatea faptuitorului, cu toate consecintele sale, inclusiv necesitatea ca educativul sa prevaleze asupra punitivului, se va opta pentru mustrate. Ca urmare,in acest al doilea caz, este avuta in vedere, in special persoana faptuitorului.

O alta diferenta este aceea ca sanctiunea administrativa se poate aplica (si, de regula, in practica se aplica) la sfirsitul fazei de urmarire penala de catre procuror. O astfel de situatie apropie si mai mult momentul comiterii faptelor de cel al sensibilizarii minorului cu privire la consecintele acestora. In plus, se evita implicarea acestuia in faza de judecata a procesului penal, evitandu-se si aglomerarea rolului instantei cu fapte lipsite de gravitate. In schimb, masura educativa a mustrarii se ia de catre judecator, ceea ce presupune parcurgerea de catre minor a unei etape suplimentare – faza de judecata, cu toate consecintele unui astfel de demers. Masura educativa a mustrarii se noteaza in cazierul judiciar, spre deosebire de sanctiunea prevazuta de art. 90 al. 1 lit. a Cod penal.

Masura eduvcativa a mustrarii se poate aplica si inculpatului care, fiind minor la data savarsirii infractiunii, a devenit major la data judecarii.

Prin rechizitoriul Parchetului de pe langa Judecatoria sectorului 6 a fost trimis in judecata inculpatul P.G. pentru savarsirea infractiunilor prevazute de art. 208 al. 1 raportat la 209 al. 1 lit. e, g, i si art. 192 al. 2, cu aplicarea art. 75 lit. c si art. 33 lit. a din Codul penal si inculpatul minor T.T.A. pentru savarsirea infractiunilor prevazute de art. 208 al. 1 raportat la art 209 al. 1 lit e, g, i si art. 192 al. 2, cu aplicarea art. 99 si urm. si art. 33 lit. a din Codul penal. Din probele administrate in faza de urmarire penala s-a retinuta ca cei doi inculpati au patruns, fara drept, in curtea partii vatamate A.M., pe timpul noptii, si au demontat si sustras cele 4 roti ale autoturismului sau Dacia 1310, creand un prejudiciu de 3 milioane lei. O parte din bunurile sustrase, respectiv 2 roti, au fost vandute unui cumparator de buna credinta, cu suma de 75.000 lei, iar celelalte doua roti au fost ascunse si recuperate ulterior, cu ajutorul organelor de politie. Partea vatamata nu s-a mai constituit parte civila in proces. In faza de urmarire penala ambii inculpati au recunoscut faptele comise iar, la audierea in fata instantei, inculpatul major a revenit asupra declaratiilor date si nu a mai recunoscut savirsirea faptelor. De asemenea, s-a retinut ca inculpatul P.G. era cunoscut cu antecedente penale, fiind condamnat prin sentinte definitive pentru infractiunile de talharie si abandon de familie iar la data savarsirii faptei nu era incadrat in munca. Pe parcursul solutionarii cauzei acest inculpat s-a aflat in stare de arest preventiv. In ceea ce-l priveste pe inculpatul minor s-a retinut ca nu este cunoscut cu antecedente penale, a avut o atitudine sincera, recunoscand si regretand faptele comise iar pe parcursul solutionarii procesului a acceptat sa urmeze un program de reintegrare sociala dezvoltat de o Fundatie. In cadrul acestui program a reluat cursurile scolare si s-a implicat activ la toate activitatile, iar in perioada vacantei lucra ca vanzator la un magazin de piese auto, fapte ce au fost dovedite cu actele depuse la dosar de asistentul social din cadrul Fundatiei, care avea atributii de supraveghere a acestuia. Asistentul social a fost audiat si in instanta, in calitate de martor. Fata de circumstantele personale ale inculpatului minor instanta a apreciat ca nu este necesara aplicarea unei pedepse, fiind suficienta luarea unei masuri educative pentru indreptarea acestuia. Astfel ca, prin sentinta penala nr. 1341 din 23 octombrie 2000, in baza art. 102 din Codul penal a luat masura educativa a mustrarii fata de minor, sanctiune ce i-a fost aplicata chiar la data judecatii, in sala de sedinta. I s-a pus in vedere minorului sa dea dovezi temeinice de indreptare si i s-a atras atentia ca in cazul savarsirii unei noi infractiuni se va lua impotriva lui o masura educativa mai severa sau i se va aplica o pedeapsa. Sentinta a ramas definitiva pentru inculpatul minor, prin neapelare.

Prin rechizitoriul Parchetului de pe langa Judecatoria Brasov din 23.01.2002 s-a dispus punerea in miscare a actiunii penale si trimiterea in judecata in stare de libertate a inculpatului minor S.S. (nascut la data de 23.12.1984), pentru savarsirea infractiunii prevazuta de art 182 alin 1 Cod penal, retinandu-se ca, la data de 18.02.2001, in timp ce se afla in Parcul Trandafirilor din Mun. Brasov , a lovit cu pumnul peste fata partea vatamata S.L.C., cauzandu-I fractura coronara a dintilor 11 si 12 si fractura coronara partiala a dintelui 21. Judecatoria Brasov, prin sentinta penala nr 1249/2002 (dosar nr. 498/2002) a constatat ca fapta inculpatului S.S care la data de 18.02.1001, in jurul orelor 19, in timp ce se afla in Parcul Trandafirilor din Mun. Brasov, a lovit cu pumnul peste fata partea vatamata S.L.C., provocandu-I pentru vindecare 22 – 24 zile ingrijiri medicale, intruneste elementele constitutive ale infractiunii de vatamare corporala prev.de art 181 alin 1 Cod penal. Instanta a atinut seama de mentiunile adresei nr 565/E/2001 din 8 mai 2002 emisa de Serviciul Judetean de Medicina Legala Brasov, potrivit carora, in urma leziunilor consemnate in raportul medico- legal nr 565/19.02.2002 , partea vatamata S.L.C. nu ramane cu infirmitate fizica permanenta, aceasta nereprezentand nici slutire, prejudiciul creat prin fractura dintilor frontali putand fi corectat (functional si estetic)printr-o lucrare protetica fixa, fizionomica. Instanta a constatat astfel ca partii vatamate i-au fost produse fractura coronara de la colet (pana la gingie) pentru dintii 11 si 12, si, fractura coronara partiala (mic fragment) pentru dintele 21, fara a-si pierde in intregime acesti dinti. Partea vatamata a declarat in cursul procesului penal ca pe radacinile dintilor rupti I-a fost facuta o lucrare. Astfel incit, instanta, prin hotararea judecatoreasca a dispus, in baza art 334 Cod pr.pen., schimbarea incadrarii juridice data faptei savarsita de inculpatul minor S.S. prin actul de sesizare, din infractiunea de vatamare corporala grava prev de art 182 alin 1 Cod penal cu aplicarea art 13 Cod penal, in infractiunea de vatamare corporala prev. de art 181 alin 1 Cod penal. La alegerea sanctiunii, instanata a tinut seama de prevederile art 100 Cod penal. Inculpatul avea la data savarisrii faptei varsta de 16 ani si 2 luni. Potrivit anchetei sociale efectuata de Primaria Mun. Brasov privind situatia minorului S.S. acesta era elev al Scolii Profesionale din cadrul Grupului Scolar Energetic Brasov. Rezultatele scolare il situau pe elevul S.S. printre cei mai buni. In incinta scolii acesta a avut o atitudine exemplara atat in relatiile cu colegii cat si cu cadrele didactice. Singura abatere de la regulamentul scolar a fost absenteismul, insa intr-o mai mica masura comparativ cu colegii sai. Provenit dintr-o familie dezorganizata prin divortul parintilor care a avut loc in anul 1987, minorul in cauza se afla in ingrijirea exclusiva a mamei, careia i-a fost incredintat spre crestere si educare. Vecinii afirma ca minorul nu s-a evidentiat printr-o atitudine discordanata cu normele de conduita morala. Inculpatul minor nu a mai fost cercetat penal si s-a apreciat ca exista posibilitatea revenirii la o conduita corecta in familie. Potrivit caracterizarii minorului, efectuata de diriginta acestuia, inculpatul minor nu a creat nici o problema de disciplina nici in timpul orelor de curs, nici in pauze, a participat la toate activitatile tinute la nivelul scolii, nu a avut niciodata un comportament violent cu colegii, iar la invatatura se situeaza printre cei mai buni elevi ai clasei, a avut nota scazuta la purtare din cauza absentelor nemotivate. Instanta a tinut seama, de asemenea, de elementele care caracterizeaza persoana minorului S.S. ce rezulta din referatul de evaluare intocmit de Serviciul de reintegrare sociala a infractorilor si de supraveghere de pe langa Tribunalul Brasov. In cuprinsul referatului se retine ca minorul nu consuma bauturi alcoolice si nu are probleme legate de consumul de droguri, nu are probleme desanatate fizica si psihica. S.S. are o atitudine favorabila fata de scoala, in prezent el isi pregateste proiectul pentru atestatul de calificare. Episodul de agresivitate in care consta savarsirea infractiunii pentru care este judecat constituie un act izolat in ansamblul comportamentului inculpatului, atat inaintea, cat si ulterior comiterii faptei. Relatiile sociale dintre inculpat si partea vatamata sunt adecvate, mama partii vatamate relateaza ca ulterior savarsirii infractiunii inculpatul nu a mai creat probleme si considera rezolvat conflictul. In finalul referatului se apreciaza ca riscul de a savarsi o noua infractiune de violoenta este scazut. Riscul pentru siguranta publica este scazut si nu au existat in antecedente tentative de suicidare sau autovatamare. S-a apreciat ca S.S. are perspective de reintegrare sociala si se vor materializa cu conditia obligativitatii de a-si continua pregatirea profesionala si de a-si gasi ulterior un loc de munca. Avand in vedere toate acestea, faptul ca minorul avea la data savarisrii faptei (18.02.2001) varsta de 16 ani si 2 luni, iar pana la data pronuntarii – 30 mai 2002, intr-o perioada de 1 an si 3 luni, inculpatul a avut o comportare sincera in cursul procesului penal, prezentandu-se in instanta la toate termenele de judecata si ca partii vatamate i-au fost acordate despagubiri civile in cuantum de 4.000.000 lei iar aceasta nu s-a mai constituit parte civila, instanta a apreciat ca luarea unei masuri educative este suficienta pentru indreptarea minorului. Pentru aceste motive, in baza art 181 alin 1 Cod penal rap. la art 100, 102 Cod penal, instanta a luat fata de minorul S.S. masura educativa a mustrarii. Impotriva acestei hotarari a declarat apel Parchetul de pe langa Judecatoria Brasov, considerand-o nelegala si netemeinica intrucit in raport de natura leziunilor suferite de partea vatamata, fapta inculpatului se circumscrie infractiunii de vatamare corporala grava prev de art 182 Cod penal, iar cautiunea aplicata este prea blanda. Tribunalul Brasov, prin decizia penala nr 639/10.09.2002 a aratat ca doctrina penala defineste notiunea de slutire ca fiind o deformare vizibila, ireparabila, deci permanenta, care prejudiciaza conformatia armonioasa de ansamblu a unui segment anatomic. Din punct de vedere medical nu constituie slutire, pierderea unor dinti, chiar zdrobiti, atunci cand acestia pot fi inlocuiti printr-o proteza fixa, fizionomica si functionala.De asemenea, pierderea unor dinti nu poate constitui infirmitate in sensul cerut de art 182 Cod pennal si nici nu poate fi asimilata pierderii unui organ.In prima situatie infirmitatea presupune un prejudiciu cu caracter permanent care poate fi de ordin strict morfologic, morfofunctional sau numai functional. Aceasta nu poate fi incadrata in grade sau procente, caracterul de permanenta a unei infirmitati incetand prin anumite interventii chirurgicale cum ar fi de exemplu aplicarea unei proteze fixe. Cat priveste pierderea unui organ, in sensul prevazut de art 182 Cod penal, aceasta presupune lipsirea persoanei de o parte a corpului care indeplineste o anumita functie. Cum in speta partea vatamata nu si-a pierdut in intregime dintii si cum prejudiciul cauzat a fost inlaturat printr-o lucrare dentara, in mod temeinic si legal prima instanta a dispus schimbarea incadrarii juridice data faptei savarsita de inculpatul S.S. din infractiunea de vatamare corporala grava prev. de art 182 Cod penal in infractiunea de vatamare corporala prev de art 181 Cod penal. Sentinta este criticabila insa sub aspectul individualizarii judiciare a pedepsei. In raport de gradul de pericol social concret al faptei, de modalitatea de savarsire si de urmarile produse, Tribunalul Brasov a apreciat ca sanctiunea mustrarii este insuficienta pentru prevenirea de noi infractiuni. Infractiunea savarsita de inculpat este grava, impunandu-se aplicarea unei sanctiuni mai severe de natura a contribui la reeducarea si reinsertia sociala a acestuia. Pentru aceste considerente a fost admis apelul Parchetului si desfiintata hotararea sub aspectul individualizarii judiciare a pedepsei, iar in urma rejudecarii I s-a aplicat inculpatului o pedeapsa de 6 luni inchisoare cu suspendarea conditionata, in conditiile art 81 Cod penal rap la art 110 Cod penal, pe durata termenului de incercare de 1 an si 6 luni. Impotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe langa Tribunalul Brasov, aratand ca in mod gresit s-a dispus schimbarea incadrarii juridice. Curtea de Apel Brasov, prin decizia penala nr 876/27.11.2002 a aratat ca slutirea reprezinta un grav prejudiciu estetic cauzat prin actiunea de vatamare si consta in schimbarea infatisarii unei persoane intr-una neplacuta, respingatoare. Slutirea se poate produce prin desfigurare, deformare sau mutilare, astfel incit se schimba infatisarea persoanei. Important este insa ca prejudiciul estetic sa aiba caracter permanent,sa nu poata fi efectiv reparat prin revenirea la infatisarea initiala a persoanei, astfel cerintele susmentionate nu sunt indeplinite si deci slutirea nu exista. In cauza raportul medico – legal concluzioneaza ca prejudiciul cauzat poate fi corectat functional si estetic, deci nu are caracter de permanenta, astfelcum se cere in cazul slutirii, astfel vatamarea nu a produs consecinta slutirii si deci elementele constitutive ale infractiunii prev de art 182 Cod penal, in aceasta varianta nu sunt indeplinite cum in mod legal si temeinic au retinut ambele instante. Prin urmare a fost respins recursul declarat de Parchetul de pe langa Tribunalul Brasov.

4.1.2 Libertatea supravegheata

Libertatea supravegheata (art. 103 Cod penal) este masura educativa ce consta in punerea minorului care a comis o infractiune, sub supraveghere deosebita pe timp de un an. Supravegherea este incredintata parintilor, celui ce l-a adoptat ori tutorelui, iar daca acestia nu pot asigura supravegherea in conditii satisfacatoare, instanta poate dispune incredintarea supravegherii minorului, pe aceasi perioada de un an, unei persoane de incredere, de preferinta unei rude apropiate la cererea acesteia, ori unei institutii legal insarcinate cu supravegherea minorilror. Fara existenta unei persoane sau institutii careia sa i se incredinteze supravegherea minorului, masura libertatii supravegheate nu poate fi luata. Intr-o astfel de situatie extrema, singura masura aplicabila ar fi internarea minorului intr-un centru de reeducare.

Pe timpul libertatii supravegheate, persoana careia i s-a incredintat supravegherea are obligatia sa vegheze asupra comportarii minorului, pentru indreptarea lui. De asemenea i se pune in vedere ca are obligatia, in caz ca minorul se sustrage de la supraveghere, are o conduita rea, ori a savirsit o fapta prevazuta de legea penala, sa instiinteze instanta de judecata (art. 103 al. 2 Cod penal).

Odata cu luarea masurii educative, instanta atrage atentia minorului asupra conduitei sale viitoare si a consecintelor comportarii necorespunzatoare. De asemenea instanta poate sa impuna minorului respectarea uneia sau mai multor din urmatoarele obligatii :

sa nu frecventeze anumite locuri stabilite ;

sa nu intre in legatura cu anumite persoane ;

sa presteze o activitate remunerata intr-o institutie de interes public fixata de instanta, cu o durata intre 50 si 200 de ore, de maximum 3 ore pe zi, dupa programul de scoala, in zilele nelucratoare si in vacanta ( art. 103 al.3 Cod penal)

Pentru reeducarea minorului sunt solicitate sa coopereze cu persoana careia i s-a incredintat supravegherea si scoala unde minorul invata ori unitatea unde acesta este angajat si, dupa caz institutia la care presteaza activitatea stabilita de instanta, incunostintate in acest scop de instanta judecatoreasca (art. 103 al. 5 Cod penal).

Daca in timpul libertatii supravegheate minorul se sustrage de la supraveghere, ori are purtari rele sau savarseste o fapta prevazuta de legea penala, instanta revoca libertatea supravegheata si dispune internarea minorului intr-un centru de reeducare. Daca noua fapta este infractiune, instanta ia masura internarii intr-un centru de reeducare ori aplica o pedeapsa.

Termenul de 1an prevazut in alineatul 1 al art. 103 Cod penal curge de la data punerii in executare a libertatii supravegheate.

Se poate observa ca legea nu prevede criterii exprese pentru aplicarea unei masuri educative. Este, insa, evident ca ea va fi luata atunci cand simpla atentionare a minorului nu este suficienta, fiind necesara o actiune prelungita in timp de supraveghere a minorului, fara a fi insa nevoie ca aceasta sa se exercite intr-un mediu inchis.

Persoanele carora le poate fi incredintata supravegherea minorului sunt grupate de lege in doua categorii. Prima dintre acestea cuprinde parintii minorului, infietorul si tutorele, deci pe cei care exercita in mod obisnuit drepturile parintesti. In acest caz ei vor continua exercitarea acestora insa vor trebui sa acorde o atentie sporita supravegherii minorului, adica un plus de staruinta si rigoare. Cea de-a doua categorie cuprinde persoanele de incredere (de preferinta rude mai apropiate) si institutiile legal insarcinate cu supravegherea minorilor. Instanta nu poate apela la aceasta ultima categorie decat in conditiile in care titularii drepturilor parintesti nu pot asigura supravegherea in conditii satisfacatoare. Desi legea stabileste o ordine a preferintei, fireasca am spune, in conditiile in care este de preferat ca, atata timp cat este posibil, minorul sa isi continue viata in mediul sau obisnuit, pentru a nu se adauga la dificultatile inerente reeducarii si aceea a acomodarii cu o noua forma de autoritate.

Trebuie evitata insa, solutia, din pacate curenta in practica judiciara, ca minorul sa fie incredintat unei persoane, fizice ori juridice, din cea de-a doua categorie, doar in situatia in care a fost abandonat de parinti, ori acestia sunt despartiti in fapt sau divortati. In realitate, exista situatii in care, datorita tensiunilor existente intr-o familie, chiar formal organizata, parintii neglijeaza minorul ori si-au pierdut autoritatea fata de acesta. In acest caz, apreciem ca oportuna incredintarea supravegherii unei alte persoane sau institutii.

In practica judiciara s-a pus frecvent problema daca instanta judecatoreasca din dorinta de a spori eficacitatea masurii libertatii supravegheate poate sau nu incredinta supravegherea, in mod concomitent, mai multor persoane sau unei persoane si unei institutii. Desi practica a inregistrat solutii divergente, latura juridica opteaza, in general pentru o rezolvare negativa. Solutia are in vedere interpretarea literara a textului, legiuitorul folosind conjunctiile disjunctive, iar nu pe cele copulative (“celui care l-a infiat sau tutorelui”, “unei persoane de incredere (…) ori unei institutii”). De asemenea, s-a observat ca distribuirea raspunderii supravegherii asupra mai multor persoane si institutii poate crea dificultati, ceea ce diminueaza eficienta masurii. Ar trebui sa existe posibilitatea incredintarii supravegherii minorului mai multor persoane, ori unei persoane si unei institutii. In acest sens, avem in vedere imprejurarea ca este posibil si chiar de dorit ca parintii ori tutorele minorului sa lucreze, deci timpul destinat supravegherii sa fie limitat. In aceasi situatie, integrarea minoruluide catre o institutie specializata, intr-un program de activitati extrascolare apare ca benefica. Depinde, desigur, de abilitatea judecatorului, alegerea persoanelor de asemenea natura incat sa existe o complementaritate si nu o suprapunere a raspunderii in legatura cu supravegherea. In acest sens, de preferat ar fi ca supravegherea sa fie incredintata unei persoane fizice si unei institutii, pentru ca subiectivismul inerent dintre minor si rudele sale sa fie compensat de rigoarea unor structuri institutionale.

O problema s-a ridicat in legatura cu posibilitatea persoanei careia i s-a incredintat supravegeherea de a refuza aceasta sarcina. Respectiva problema este doar aparenta pentru urmatoarele considerente: in ceea ce-i priveste pe titularii drepturilor parintesti acestia nu pot refuza incredintarea supravegherii, avand in vedere obligatiile corelative acestor drepturi, in schimb, in situatia in care considera ca nu sunt in masura sa exercite aceasta supraveghere, vor invedera instantei acest aspect, judecatorul urmand sa dispuna, tinand seama si de concluziile anchetei sociale.persoanele de incredere la care face referire art. 103, al. 1 Cod penal vor primi sarcina supravegherii doar la cerere, astfel incat nu se pune problema refuzului. Institutiile legal insarcinate cu supravegherea minorului au, ca rezultat al obiectului lor de activitate, obligatia de a accepta. Insa, in cazul in care, in baza unei evaluari anterioare, specialistii din cadrul institutiei ar constata ca o astfel de supraveghere nu va fi eficienta, vor putea face cunoscut instantei acest aspect (de exemplu, in concluziile referatelor de evaluare intocmite de Serviciile de reintegrare sociala si supraveghere – SRSS).

Legea nu ofera solutii atunci cand intervine imposibilitatea exercitarii supravegherii de catre persoana desemnata prin hotarare (boala grava, deces, deplasare de lunga durata in strainatate). De asemenea, nu sunt reglementate nici masurile ce se pot lua in cazul in care persoana nu isi indeplineste sarcinile de supraveghere. In practica judiciara s-a procedat, pentru astfel de situatii, la inlocuirea persoanei de catre instanta de executare. Solutia este oportuna, orice alta rezolvare fiind contrara intereselor minorului. Chiar in contextul legislatiei actuale consideram ca argumentul in favoarea dreptului instantei de a dispune inlocuirea, folosit in literatura de specialitate, nu este corect. Astfel, se sustine ca “in materia masurilor educative ceea ce instanta poate face in momentul cand dispune asupra luarii masurii, este competenta sa faca in tot cursul executarii acesteia”. In realitate, motivarea in drept a unei astfel de solutii o constituie dispozitiile art. 419 al. 2 din Codul de procedura penala potrivit carora “daca cu prilejul punerii in executare a hotararii sau in cursul executarii se iveste vreo nelamurire sau impiedicare, judecatorul delegat poate sesiza instanta de executare care va proceda potrivit art. 460”. Or, imposibilitatea continuarii supravegherii, indiferent de cauzele acesteia, poate fi apreciata, fara rezerve, ca fiind o impiedicare a executarii.

O alta problema de ordin practic este aceea a indeplinirii de catre persoana care exercita supravegherea, a obligatiei de a instiinta instanta asupra comportarii necorespunzatoare a minorului. Avand in vedere consecintele negative pe care constatarea unor astfel de imprejurari le poate avea, se pune problema in ce masura parintii sau alta persoana apropiata vor fi in masura sa-si indeplineasca obligatia. Apreciem ca o astfel de situatie constituie un argument in plus, in sensul incredintarii minorului atat unei rude, cat si unei institutii.

Odata cu intrarea in vigoare a dispozitiilor Ordonantei de Guvern nr 92/2000, aceasta abilitate de a exercita supravegherea asupra minorilor care au comis infractiuni o au serviciile de reintegrare sociala a infractorilor si de supravegehere a executarii pedepselor neprivative de libertate, servicii care au fost infiintate sub autoritatea Ministerului de Justitie. Este o reglementare care privita din perspectiva dreptului intern, tinde sa promoveze o noua orientare in sistemul sanctionator roman, in sensul ca autorul infractiunii participa la realizarea reintegrarii sale in comunitate, aceasi comunitate ale carei valori le-a periclitat sau vatamat prin savarsirea infractiunii si pe care urmeaza sa le asimileze. Odata cu adoptarea legii cadru nr. 129/20 martie 2002 de aprobare a O.G. nr. 92/2000 este consfintit pe deplin cadrul legislativ de organizare si desfasurare a activitatii de reintegrare sociala a infractorilor si de supraveghere a executarii sanctiunilor neprivative de libertate la nivel national. Printre atributiile stabilite in sarcina serviciilor de reintegrare sociala se numara si aceea de a supraveghea respectarea obligatiilor impuse de instanta infractorilor minori fata de care s-a dispus masura educativa a libertatii supravegheate. Prin prestarea unei munci in folosul comunitatii, delicventul, fie ca este el si minor, este obligat sa aduca o compensatie pentru faptele comise si poate fi stimulata dezvoltarea persoanala si respectul de sine si fata de aproapele sau. Obiectivul principal si care este urmarit in cadrul procesului de executare a unei munci in folosul comunitatii il reprezinta reintegrarea delicventului, a infractorului minor in comunitate. Prin largirea sferei de aplicabilitate a muncii in folosul comunitatii s-ar acorda sanse mai mari de recuperare a celor care au intrat in conflict cu legea penala. Se poate aprecia ca, in momentul de fata, atat reglementarile normative existente in codul penal in vigoare, cat si modul de aplicare de catre instantele de judecata a masurilor educative fata de minorii delicventi, nu reflecta inca in suficienta masura mutatiile intervenite in orientarile politicii penale la nivel international si nici la necesitatile actuale ale societatii romanesti.

Dintre obligatiile ce pot fi impuse minorului pe durata masurii educative comporta discutii cea legata de prestarea unei activitati in interes public. Consideram ca durata si programul acesteia trebuie stabilite foarte exact prin hotararea instantei, in functie de orarul scolar, timpul necesar pregatirii temelor, programul de lucru si posibilitatile concrete ale institutiilor publice. Unii practicieni au apreciat ca obligatia prevazuta de art. 103 al. 3 lit. c Cod penal “va fi foarte greu sau imposibil de realizat, pentru ca dupa programul de scoala (care poate fi dupa orele 18 si 19), ori in zilele nelucratoare, institutia la care urmeaza sa presteze activitati este si ea in repaus”. Mai intai trebuie mentionat ca instanta de judecata nu are indatorirea, ci posibilitatea impunerii minorului sau uneia sau mai multora dintre obligatiile prevazute la lit. a – c, legiuitorul precizand in art. 103 al. 3 Cod penal ca “instanata poate sa impuna minorului …”. De asemenea, din textul de lege mai sus mentionat, rezulta ca instanta nu are dreptul sa impuna minorului respectarea tuturor obligatiilor prevazute la lit. a – c, ci numai a uneia sau cel mult doua dintre obligatii. Acest lucru rezulta din continutul art. 103 al. 3 lit. a – c Cod penal care cuprinde 3 obligatii. Legiuitorul a stabilit ca “instanta poate sa impuna minorului respectarea uneia sau mai multora dintre urmatoarele obligatii …” si nu a tuturor obligatiilor, asa cum s-a prevazut in art. 71 Cod penal, in situatii similare. Timpul in care trebuie prestata activitatea de catre minor este precizat expres in lege si anume, “dupa programul de scoala, in zilele nelucratoare si in vacante”. Prin folosirea conjunctiei copulative “si” inaintea cuvintelor “in vacante” legiuitorul a urmarit sa atribuie aceeasi functie sintactica grupurilor de cuvinte “dupa programul de scoala”, “in zilele nelucratoare” si “in vacanta”, respectiv de complement circumstantial de timp. Alta situatie ar fi fost daca s-ar fi folosit conjunctia “sau”, care este conjunctie disjunctiva, ce marcheaza relatia de excluderea uneia dintre unele coordonate. Concluzia care se desprinde din textul art 103 al. 3 lit. c Cod penal este ca instanta va putea impune minorului obligatia de a presta o activitate neremunerata intr-o institutie de interes public in oricare din cele trei modalitati prevazute expres de lege, si anume, dupa “programul de scoala” (care se desfasoara in zilele lucratoare), “in zilele lucratoare” (in special ziua de sambata ori in zilele de sarbatori legale sau religioase) ori “in vacantele scolare” (de iarna, primavara, vara). Evident ca instanta are latitudinea sa aprecieze, in raport de situatia concreta a minorului, modalitatile in care acesta va presta activitatea, putand sa impuna minorului prestarea unei activitati atat in zilele lucratoare (dupa programul de scoala) cat si in cele nelucratoare (la institutiile de interes public unde se desfasoara totusi activitate) ori in timpul vacantelor scolare. Astfel ca, prin alegerea uneia sau a unora din modalitatile de desfasurare a activitatilor de catre minor, va putea fi realizata in practica, fara dificultate, obligatia prevazuta de art. 103 al. 3 lit. a Cod penal.

Situatiile in care instanta revoca libertatea supravegheata si ia masura internarii intr-un centru de reeducare sunt prevazute in art. 103 al. 6 Cod penal. Fata de formularea neclara a textului s-a pus problema solutiei de adoptat in cazul in care minorul comite o fapta prevazuta de legea penala. Cand minorul savarseste o astfel de fapta, care insa nu constituie infractiune, instanta revoca libertatea supravegheata si dispune internarea. Aplicarea textului in urma unei interpretari in sens larg ar duce la inechitati, deoarece s-ar lua fata de minor o masura mai grava chiar atunci cand faptei ii lipseste unul din elementele constitutive ale infractiunii, ori aceasta este savarsita, de exemplu, din eroare sau in legitima aparare. O interpretare restrictiva, in schimb, limiteaza situatiile in care textul este aplicabil la incidenta art. 10 lit b/1 din Codul de procedura penala. De fapt, legiuitorul ar fi trebuit sa se refere la cazurile in care fapta prevazuta de legea penala nu este pedepsita ca infractiune (inlocuirea raspunderii penale, lipsa sau retragerea plangerii, cauze speciale de nepedepsire). In cea de-a doua ipoteza, cand fapta este infractiune, instanta ia masura internarii sau aplica o pedeapsa. Textul este chiar mai confuz decat cel precedent, orice interpretare posibila nascand dificultati. Astfel, daca internarea sau pedeapsa se refera la faptele pentru care anterior se dispusese masura libertatii supravegheate se pune problema modului in care se vor executa acestea in raport de sanctiunea aplicata pentru noua infractiune. Daca insa textul se refera la internarea sau pedeapsa pentru noua infractiune, aceasta derogare de la principiul potrivit caruia pentru fiecare fapta se aplica o sanctiune distincta ar trebuie expres prevazuta.

Potrivit art. 488 din Codul de procedura penala masura libertatii supravegheate se pune in executare indata dupa pronuntare. Discutiile legate de aceasta reglementare fiind similare cu cele din cazul mustrarii nu le vom reitera.

Inculpatului minor i se poate aplica masura educativa a libertatii supravegheate numai daca la data punerii in executare a masurii acesta nu a depasit varsta de 17 ani. Daca, in raport cu varsta minorului dupa data mentionata in art. 103 alineat ultim din Codul penal, durata de un an prevazuta in al. 1 al aceluiasi text de lege nu poate fi asigurata, instanta trebuia sa aplice alta masura educativa prevazuta de art. 101 Cod penal. Potrivit deciziei nr. 608/09.03.1995 a Curtii Supreme de Justitie, sectia penala, masura educativa a libertatii supravegheate nu poate fi luata fata de infractorul minor care la data judecarii a devenit major sau a depasit varsta de 17 ani, deoarece, conform art. 103 al. 1 Cod penal supravegherea trebuie exercitata pe timp de un an, or in cazul depasirii varstei de 17 ani, conditia respectiva nu s-ar mai putea realiza intrucat supravegherea nu mai poate fi exercitata asupra persoanelor devenite majore.

Se poate pune problema legata de cui ii va fi incredintata femeia minora, dar casatorita chiar de la 15 ani si care poate avea copii. Sotului nu, fiindca ea este considerata majora potrivit codului familiei si este egala in drepturi cu acesta, neputandu-se afla sub tutela lui. Nici parintilor deoarece prin casatorie a iesit de sub tutela lor. Ar urma ca intotdeauna sa fie incredintata unei institutii legal insarcinata cu supravegherea minorilor.

Jurisprudenta.

Prin rechizitoriul Parchetului de pe langa Judecatoria Sectorului 4 Bucuresti a fost trimis in judecata inculpatul minor W.M. impreuna cu alti 3 inculpati pentru savarsirea infractiunii prevazuta de art. 208 al. 1 raportat la art. 209 al. 1 lit a,g,i Cod penal, cu aplicarea art. 99 si urm. din Codul penal. In fapt, s-a retinut ca, inculpatul impreuna cu un prieten al sau avea cunostinta de existenta a 3 biciclete depozitate la subsolul unui bloc. Discutand acest lucru cu alti 2 prieteni, unul dintre acestia din urma le-a propus celorlalti sustragerea bicicletelor in vederea vanzarii lor. Dupa lasarea intunericului, inculpatii s-au intalnit in fata blocului la subsolul caruia erau depozitate bicicletele. Coinculpatul M.I. a venit cu o ranga de fier cu ajutorul careia a spart lacatul de la usa de acces in subsolul blocului. Unul dintre inculpati a ramas sa asigure paza locului, iar ceilalti au intrat intr-o boxa unde au gasit o bicicleta “Mountain bike” apartinand partii vatamate S.C. Bunul a fost ascuns intr-o gradina de langa bloc, dupa care inculpatii au fortat intrarea si in alte doua boxe cautand alte biciclete pe care nu le-au gasit.A doua zi, inculpatul minor impreuna cu un alt inculpat au vandut bicicleta furata unui cumparator de buna – credinta, impartind suma de bani obtinuta impreuna cu ceilalti coinculpati. Bicicleta a fost recuperata de catre organele de politie si restituita partii vatamate. In cauza a fost intocmit un referat de evaluare de catre Serviciul de Reintegrare Sociala si Supraveghere de pe langa Tribunalul Bucuresti iar, la audierea in fata instantei, minorul si-a recunoscut fapta asa cum a fost retinuta in rechizitoriu. Inculpatul in varsta de 16 ani a fost judecat in stare de libertate. Conform raportului de expertiza medico-legala psihiatrica s-a retinut ca inculpatul prezinta tulburari de conduita de tip socializat reactive la mediu. Din referatul de evaluare s-a retinut ca inculpatul a urmat 7 clase, dupa care a abandonat scoala, in momentul judecatii fiind inscris la cursurile unei scoli fara frecventa. S-a constatat de catre conislierul de reintegrare sociala si supraveghere, o atitudine confuza a inculpatului fata de fapta, un caracter refractar al acestuia la controlul din partea parintilor si lipsa rezistentei in fata tentatiilor. S-a apreciat totodata ca, deoarece inculpatul se afla la prima fapta, exista o preocupare a mamei in ceea ce priveste situatia lui. Avand in vedere varsta inculpatului, prejudiciul (relativ mic) produs, Judecatoria sectorului 4 Bucuresti a concluzionat ca exista premisele unei integrari in societate a minorului si, prin sentinta penala nr. 2203 din 23 septembrie 2002, in baza art. 103 din Codul penal i s-a aplicat acestuia masura educativa a libertatii supravegheate pe timp de un an, sub supravegherea parintilor. Le-a pus in vedere acestora ca au indatorirea de a veghea indeaproape asupra minorului in scopul indreptarii lui si ca au obligatia sa instiinteze, de indata, instanta in cazul in care minorul se sustrage de la supraveghere, are purtari rele, sau a savarsit din nou o fapta prevazuta de legea penala. Au fost obligati fiecare dintre inculpati la plata sumei de 1.000.000 lei reprezentand cheltuieli judiciare catre stat. Sentinta a ramas definitiva prin neapelare pentru inculpatul minor la data de 14 octombrie 2002.

Prin sentinta penala nr. 1501/2003 a Judecatoriei Brasov (ramasa definitiva prin neapelare), in baza art. 103 al. 1 Cod penal s-a aplicat inculpatului M.D.C. (nascut la 26.03.1988) fara antecedente penale, masura educativa a libertatii supravegheate pe termen de 1 an pentru savarsirea infractiunii de complicitate la furt prev. de art. 26 rap la art. 208 al. 1, 209 al. 1 lit. a,e Cod penal cu aplic art. 99 Cod penal si incredintarea supravegherii parintilor M.C si M.D.

In baza art. 103, al. 2 Cod penal s-a pus in vedere parintilor inculpatului indatorirea de a veghea indeaproape asupra minorului in scopul indreptarii lui si ca au obligatia sa instiinteze, de indata, instanta in cazul in care minorul se sustrage de la supraveghere, are purtari rele, sau a savarsit din nou o fapta prevazuta de legea penala.

In baza art. 103 al. 3 Cod penal s-a impus inculpatului sa nu intre in legatura cu numitii C.L. si O.C.

In baza art. 103 al. 4 Cod penal s-a atras atentia inculpatului asupra consecintelor comportarii sale si anume revocarea libertatii supravegheate si luarea masurii internarii intr-un centru de reeducare sau aplicarea unei pedepse.

In temeiul art. 103 al. 5 Cod penal s-a comunicat un exemplar al sentintei penale Scolii nr. 19 Sibiu.

S-a luat act ca partea vatamata nu s-a constituit parte civila.

In fapt instanta a retinut ca in data de 13.04.2002 in jurul orei 10, inculpatul impreuna cu martorul G.C. (minor 13 ani) s-au deplasat in Piata Astra, martorul cu ajutorul moral al inculpatului care i-a asigurat paza, i-a sustras din buzunar partii vatamate Z.G. suma de 250.000 lei. Cei doi minori au fost prinsi de agentii de paza la strigatele partii vatamate, ocazie cu care a fost restituita partii vatamate suma de bani furata.

Din referatul de evaluare intocmit de Serviciul de Reintegrare Sociala de pe langa Tribunalul Brasov instanta a restinut ca acest minor, in varsta de 15 ani se afla la prima confruntare cu legea penala, frecventeaza regulat cursurile unui liceu, are o comportare adecvata in familie si scoala, cu rezultate medii la invatatura.

4.1.3 Internarea intr-un centru de reeducare

Internarea intr-un centru de reeducare (art. 104 Cod penal) este masura educativa ce consta in internarea minorului intr-un centru de reeducare – din subordinea Ministerului de Justitie – in scopul reeducarii minorului, caruia i se asigura posibilitatea de a dobandi invatatura necesara si o pregatire profesionala potrivit cu aptitudinile sale. Desi este denumita “educativa”, este in realitate o masura de reeducare, deoarece scopul ei este de a reeduca minorul. Acest scop urmeaza sa fie realizat prin posibilitatea asigurata minorului internat de a dobandi invatatura necesara si o pregatire profesionala potrivit cu aptitudinile sale.

Internarea intr-un centru de reeducare se poate lua de catre instanta de judecata in cazurile in care se apreciaza ca celelalte masuri educative nu ar fi suficiente pentru indreptarea minorului. Masura se poate lua pe o durata nedeterminata si poate dura pana la implinirea varstei majoratului, iar daca internarea este necesara pentru realizarea scopului acesteia (interesul dobandirii unei pregatiri profesionale, terminarea pregatirii scolare etc), instanta judecatoreasca poate prelungi durata internarii si dupa implinirea varstei de 18 ani, cu o perioada de cel mult de 2 ani.

Pentru minorii care dau dovezi temeinice de indreptare, se poate dispune de catre instanta de judecata, dupa trecerea a cel putin un an de la data internarii, liberarea acestora inainte de a deveni majori. Potrivit dispozitiei art. 107 Cod penal, daca a trecut cel putin un an de la data internarii in centrul de reeducare si minorul a dat dovezi temeinice de indreptare, de sarguinta la invatatura si la insusirea pregatirii profesionale, se poate dispune liberarea acestuia inainte de a deveni major.

Daca pe timpul liberarii, pana la implinirea varstei de 18 ani, minorul are o purtare necorespunzatoare, se poate dispune revocarea liberarii si reinternarea lui intr-un centru de reeducare. Daca minorul, in timpul executarii internarii in centrul de reeducare, ori in timpul liberarii din centru, inainte de a deveni major, savarseste din nou o infractiune si se apreciaza ca nu este necesara aplicarea unei pedepse, se revoca liberarea si se mentine internarea intr-un centru de reeducare. Daca se apreciaza de catre instanta de judecata ca este necesara aplicarea unei pedepse pentru infractiunea savarsita din nou, se revoca masura internarii si se aplica o pedeapsa (art. 108 Cod penal).

S-a pus intrebarea daca masura se poate lua fata de minorul condamnat anterior la pedeapsa inchisorii. Raspunsul este in mod evident afirmativ, in conditiile in care optiunea pentru o masura educativa ori o pedeapsa depinde, nu doar de persoana inculpatului, ci si de gravitatea faptei.

Faptul ca aceasta masura se ia pe durata nedeterminata si poate fi prelungita si ulterior majoratului, este de natura sa creeze discutii cu privire la caracterul sau, mai putin sever decat cel al unei pedepse. Apreciem ca, de lege ferenda, ar fi necesara modificarea, sub acest aspect, a reglementarii, deoarece in caz contrar se creeaza posibilitatea, cel putin teoretica, ca un minor internat la varsta de 14 ani sa ramana in centre pana la 20 de ani, deci timp de 6 ani, ceea ce depaseste maximul special al celor mai multe dintre pedepsele cu inchisoarea ce se pot aplica minorilor. Este adevarat, in cauza este vorba de o masura educativa, insa aceasta nu exclude caracterul privativ de libertate.

Potrivit art. 108: “(1) Daca in perioada liberarii acordata potrivit articolului precedent, minorul are o purtare necorespunzatoare, se poate dispune revocarea liberarii. (2) Daca in perioada internarii intr-un centru de reeducare sau institut medical-educativ ori a liberarii inainte de a deveni major, minorul savarseste o noua infractiune pentru care se apreciaza ca este cazul sa se aplice pedeapsa inchisorii, instanta revoca internarea. In cazul cand nu este necesara o pedeapsa, se mentine masura internarii si se revoca liberarea”.

Astfel cum se poate observa, revocarea liberarii este facultativa. In acest context s-a apreciat in litetatura si practica judiciara ca, atunci cand “purtarile necorespunzatoare” se constata cu putin inainte de implinirea varstei de 18 ani, nu mai poate revoca revocarea, deoarece, prin ajungerea la varsta limita a internarii aceasta masura va fi lipsita de eficienta. Apreciem ca eronata o astfel de intrepretare, avand in vedere posibilitatea prelungirii acestei masuri conform art. 106, al. 2 Cod penal. Solutia contrara ar crea discriminari in sensul ca, pentru fapte similare sa se dispuna masura liberarii in cazul unui minor de 16 ani si sa se renunte la aceasta pentru minorul de 17 ani si jumatate, deci mai matur din punct de vedere psihic si ca urmare mai apt sa inteleaga consecintele faptelor sale.

O alta situatie, in lipsa unei supravegheri ulterioar eliberarii se pune problema sesizarii instantei in vederea revocarii acesteia. Si sub acest aspect reglementarea actuala este susceptibila de modificari. Conform art. 490 din Codul de procedura penala “in cazul cand s-a luat fata de minor masura educativa a internarii intr-un centru de reeducare, instanta poate dispune, prin aceasi hotarare, punerea in executare de indata a masurii luata”. Spre deosebire de cazul mustrarii si al libertatii supravegheate, punerea in executare a internarii, anterior ramanerii definitive a hotararii, este de natura a-l prejudicia pe minor, datorita caracterului sau privativ de libertate. Avem in vedere mai ales situatia in care solutia data in caile de atac ar viza achitarea, o masura mai usoara ori chiar o pedeapsa neprivativa de libertate. Judecatorul, tinand seama de caracterul facultativ al aplicarii imediate a masurii, ar trebui sa nu recurga la o astfel de solutie decat in caz de necesitate. Pe de alta parte, punerea in executare de indata a masurii educative intr-un centru de reeducare da eficienta reala masurii luate, evitandu-se astfel intarzierea procesului instructiv – educativ pana la ramanerea definitiva a hotararii si pana la punerea ei in executare. O hotarare definitiva insa nu mai poate fi pusa in executare cata vreme, intre timp, minorul a devenit major si, cu atat mai mult si-a desavarsit pregatirea scolara si profesionala, realizandu-se anticipat scopul prevazut de lege. Asadar, atunci cand faptuitorul si-a desavarsit pregatirea scolara si profesionala pana la sau dupa majorat fara a fi constrans, dar receptiv la factorii educationali, nu mai exista nici o ratiune si ar fi potrivnic legii a se mai pronunta ori pune in executare masura internarii intr-un centru de reeducare. In situatia in care instanta nu dispune, prin aceeasi hotarare, punerea in executare de indata a masurii internarii intr-un centru de reeducare, e posibil ca, dat fiind exercitarea celor doua cai de atac, pana la ramanerea definitiva a hotararii, faptuitorul sa implineasca varsta de 18 ani. Aceeasi situatie poate interveni si atunci cand, potrivit art. 491 Cod procedura penala, executarea a fost amanata in cazurile si conditiile prevazute de art. 453 Cod procedura penala,cu deosebire cele prevazute de literele a si b.

Codul penal nu a reglementat expres problema contopirii intre pedeapsa cu inchisoarea si masura educativa a internarii intr-un centru de reeducare, in situatia in care inculpatul minor a fost judecat pentru doua infractiuni concurente, fiind condamnat pentru una din ele la o pedeapsa cu inchisoarea, iar pentru cealalta luandu-se fata de acesta masura educativa a internarii intr-un centru de reeducare. Instantele de judecata nu sunt lamurite in legatura cu solutiile ce trebuie adoptate in astfel de cazuri. In practica au fost intalnite rezolvari diferite ale acestei situatii.

Astfel, prin decizia penala nr. 1684/1993, Curtea Suprema de Justitie a decis ca in cazul in care inculpatul fata de care s-a luat masura educativa a internarii intr-un centru de reeducare, a savarsit, dupa ce a devenit major, o alta infractiune, pentru care a fost condamnat la pedeapsa inchisorii, potrivit art. 40 Cod penal el va executa aceasta pedeapsa, chiar daca durata masurii educative este mai mare, deoarece, in temeiul art. 100 Cod penal, pedeapsa inchisorii este mai grava decat oricare dintre masurile educative aplicate minorilor. Aceasta solutie a fost extinsa de unele instante si in cazurile in care inculpatul minor a fost judecat pentru doua infractiuni concurente, aplicandu-se regulile contopirii si dispunandu-se ca minorul sa execute pedeapsa inchisorii, indiferent de durata acesteia. Intr-o alta opinie, legea fiind de stricta interpretare si aplicare, o asemenea operatie de contopire nu ar fi admisibila, cele doua sanctiuni urmand sa curga paralel, caz in care, in mod evident, condamnatul minor ar executa cea mai grea dintre acestea.

Trebuia facuta observatia ca in atare situatii nu poate fi vorba, sub nici un aspect, despre o operatie de contopire deoarece aceasta are loc, dupa cum rezulta, fara echivoc, din prevederile art. 34 si art .38, lit. a, art. 39 din Codul penal, doar in cazul cand pentru infractiunile comise (fiind vorba de pluralitate de infractiuni)

s-au aplicat “pedepse” nu si “masuri educative”.

In literatura juridica s-a considerat ca atunci cand minorul a savarsit doua fapte prevazute de legea penala si prin hotarari deosebite a fost condamnat pentru una dintre ele la pedeapsa inchisorii, iar pentru celalata s-a luat o masura educativa, aceasta din urma va fi revocata, neputandu-se concepe ca un minor sa fie, in acelasi timp, supus atat la executarea pedepsei inchisorii, cat si la actiunea de indreptare a unei masuri educative. Temeiul juridic al masurii revocarii, in acest caz, rezulta indirect, atat din prevederile art. 100 al. 2 Cod penal, cat si, mai ales, din prevederile art. 103 al. 6 Cod penal desi, in mod strict literal, cele doua din urmatoarele texte au in vedere situatii cand minorul caruia i s-a aplicat o masura educativa si se afla deja in executarea ei, savarseste o noua fapta prevazuta de legea penala. Aceasta solutie este valabila si pentru cazurile reglementate de art. 40 Cod penal.

Astfel prin sentinta penala nr. 347/2000, Tribunalul Cluj a condamnat pe inculpatul C.P.G. la 5 ani si 6 luni inchisoare pentru comiterea infractiunii prev de art. 211 al. 2 lit. a,e si al. 3 Cod penal, cu aplicarea art. 99 si urmatoarele Cod penal si art. 71, 64 Cod penal. Prin decizia penala nr. 26/2001 definitiva prin nerecurare, Curtea de Apel Cluj a admis apelul declarat de Parchetul de pe langa Tribunalul Cluj, a desfiintat sentinta si a dispus revocarea masurii educative a internarii inculpatului intr-un centru de reeducare.

Din actele dosarului rezulta ca fata de inculpat s-a luat masura educativa a internarii intr-un centru de reeducare penru minori prin sentinta penala nr. 498/17 iunie 1998 a Judecatoriei Zalau, masura ce nu a fost pusa in executare, iar infractiunea de talharie a fost savarsita dupa luarea acestei masuri.

Potrivit art. 108 al. 2 Cod penal, daca minorul savarseste o noua infractiune pentru care se apreciaza ca este cazul sa i se aplice pedeapsa inchisorii, instanta revoca internarea.

Prin art. 108 al. 2 si 106, al. 1 C.P., nu se prevede revocarea sau ridicarea masurii internarii intr-un centru de reducare pentru ipoteza in care, dupa luarea masurii internarii, dar inainte de punerea in executare a hotararii (fie de indata, fie dupa ramanerea ei definitiva), minorul (eventual devenit major) savarseste din nou o infractiune si nici anularea masurii internarii cand se descopera ca anterior mai savarseste o infractiune pentru care i s-a aplicat pedeapsa inchisorii. Fiind vorba de doua hotarari definitive si executorii referitoare la doua sanctiuni de drept penal ce nu pot fi contopite si nici executate cumulativ, rezolvarea conflictului de drept executional nu se poate face decat pe calea contestatiei la executare, in baza dispozitiilor art. 491 combinat cu art. 480 C.P.P. si in temeiul dispozitiilor art. 461 lit. c C.P.P. deoarece principiul alternativitatii sanctiunilor de drept penal ce se aplica minorilor infractori inscris in art. 100 C.P. constituie o cauza legala de impiedicare la executarea masurii internarii intr-un centru de reeducare in prezenta unei hotariri definitive prin care s-a aplicat aceluiasi minor pedeapsa inchisorii pentru o infractiune concurenta.

Nu s-ar putea considera neexecutabila hotararea prin care s-a aplicat pedeapsa inchisorii deoarece alegerea sanctiunii s-a facut, cu autoritate de lucru judecat, tinandu-se seama de pericolul social al faptei savarsite, sanctiune ce primeaza in contextul concursului de infractiuni ce implica perseverenta infractionala, cum si datorita aprecierii de principiu prevazuta de art. 100 al. 2 C.P.

Punerea in executare a hotararii prin care s-a dispus internarea minorului infractor intr-un centru de reeducare dupa varsta de 18 ani nu mai corespunde scopului masurii educative si nivelului de maturitate atins de faptuitor, mai ales, in situatia realizarii anticipate a acestui scop. De asemenea, in ipoteza existentei a doua hotarari definitive prin care s-au aplicat sanctiunile diferite de drept penal pentru o pluralitate de infractiuni sub forma concursului – masura internarii intr-un centru de reeducare si pedeapsa inchisorii, fata de gradul de pericol social al faptei savarsite si perseverenta infractionala a infractorului minor, masura educativa a internarii intr-un centru de reeducare nu mai poate fi pusa in executare, avand prioritate sanctiunea cu pedeapsa inchisorii. Pentru rezolvarea conflictului de drept executional penal in cele doua ipoteze, mijlocul procesual este cel al contestatiei la executare intemeiata pe dispozitiile art. 461 lit. c C.P.P. deoarece, implinirea varstei de 18 ani, precum si existenta unei pedepse cu inchisoarea, constituie cazuri de impiedicare la executare (art. 106 al. 1 C.P.), cu consecinta constatarii incetarii de drept sau a ridicarii masurii internarii intr-un centru de reeducare.

In concluzie, atunci cand este vorba de concurs de infractiuni comise de minori, pentru unele aplicandu-se masuri educative, iar pentru altele pedeapsa inchisorii, solutia cea mai potrivita este cea a revocarii masurii educative, urmand a fi executata doar pedeapsa inchisorii care se executa tot intr-un centru de reeducare.

Daca, dimpotriva este vorba de infractiuni concurente comise atat in timpul minoritatii, cat si dupa ajungerea la majorat, solutia va fi tot revocarea masurii educative, dar, in acest caz, executarea pedepsei se va face in aceleasi locuri de detinere ca si pentru condamnatii majori.

Potrivit art. 491 al. 1 din Codul de procedura penala: “liberarea minorului dintr-un centru de reeducare inainte de a deveni major, revocarea liberarii inainte de a deveni major, precum si ridicarea sau prelungirea masurii internarii, precum si ridicarea sau prelungirea masurii internarii intr-un centru de reeducare se dispune din oficiu sau la sesizare, de judecatoria sau tribunalul care a judecat in prima instanta pe minor”.

Masura educativa a internarii poate fi luata si fata de minorul care a depasit 17 ani daca se apreciaza ca acesta poate fi reeducat in cateva luni.

Prin rechizitoriul Parchetului de pe langa Judecatoria sectorului 2 Bucuresti inculpatul minor A.F. a fost trimis in judecata, in stare de libertate, pentru savarsirea infractiunii de complicitate la furt prevazuta de art. 26 raportat la art. 208 al. 1, 209 al. 1 lit. a,e,g,i cu aplicarea art. 41 al. 2 si art. 99 din Codul penal. S-a retinut ca in noaptea de 17/18 octombrie 2001 inculpatul minor, impreuna cu minorul sub 14 ani M.M., au asigurat paza numitului S.A., in timp ce acesta a sustras, prin fortarea portierelor, patru radiocasetofoane auto din autoturismele apartinand a patru parti vatamate diferite. In aceasi noapte cei trei au fost observati de catre un echipaj de politie in timp ce se urcau intr-un taxi si, datorita comportamentului suspect, au fost legitimati si imobilizati in momentul in care nu au putut sa justifice provenienta bunurilor, gasite asupra lor la perchezitia corporala. Radiocasetofoanele auto gasite asupra celor trei au fost ridicate de organele de politie si restituite partilor vatamate. Inculpatii au recunoscut faptele savarsite, care au fost probate si cu declaratii de martori, proces verbal de prindere in flagrant, proces verbal de reconstituire a faptei si proces verbal de perchezitie corporala. In faza cercetarii judecatoresti minorul nu a fost audiat, deoarece nu a fost prezent decat la doua termene de judecata, iar la aceste termene a fost lipsa de procedura cu inculpatul major. Minorul a fost citat in continuare, cu mandat de aducere, la adresa mentionata in dosar cat si prin Directia Generala a Penitenciarelor si Directia Generala a Politiei Municipiului Bucuresti dar nu s-a prezentat, situatie in care instanta a constatat ca inculpatul se sustrage de la judecata. Fata de minorul M.M. s-a dispus, prin rechizitoriu, neinceperea urmaririi penale, deoarece la data savarsirii faptei acesta nu implinise 14 ani, varsta raspunderii penale.

Prin sentinta penala nr. 86 din 22 ianuarie 2003, Judecatoria sectorului 2 a dispus internarea inculpatului minor A.F. intr-un centru de reeducare, in baza art. 101 raportat la art. 104 si art. 106 din Codul penal, i s-a pus in vedere inculpatului dispozitiile art. 108, al. 2 din Codul penal iar, in baza art. 490 din Codul de procedura penala a dispus executarea, de indata, a masurii educative luate. La alegerea sanctiunii instanta a avut in vedere, pe de o parte, circumstantele reale ale faptei: gradul de pericol social concret relativ ridicat, modalitatea de savarsire, imprejurarea ca prejudiciul a fost acoperit integral prin restituirea bunurilor sustrase, iar pe de alta parte, circumstantele personale ale inculpatului: la data savarisrii faptei avea varsta de 14 ani si 5 luni, este necunoscut cu antecedente penale, a absolvit 5 clase dupa care a abandonat cursurile scolare, provine dintr-o familie dezorganizata, tatal nu este incadrat in munca iar mama este decedata, imprejurarea ca, desi are discernamantul pastrat, prezinta tulburari severe de conduita de tip socializat reactive la conditiile de mediu, dezinteres fata de viitorul scolar si profesional in conditiile lipsei de supraveghere parentala, a mai fost cercetat de organele de politie. Fata de aceste aspecte retinute si apreciind ca, in raport cu dezvoltarea psiho-fizica a inculpatului minor, instanta a considerat ca pedeapsa inchisorii ar fi prea aspra si nu si-ar atinge scopul vizat de legiuitor. Sentinta penala a ramas definitiva prin neapelare.

Prin sentinta penala nr. 691/2002 a Judecatoriei Brasov, s-a retinut ca inculpatul N.E., in data de 09.08.2001, prin fortarea usii de acces, a patruns in locuinta partii vatamate V.C., de unde a sustras diverse bunuri mobile. Acelasi inculpat, in data de 10.10.2001, insotit de inculpatul minor A.C.D. a patruns prin fortarea usii de acces, in locuinta apartinand partii vatamate B.D. de unde cei doi au sustras bunuri mobile. Instanta, in baza art. 208 al. 1, 209 al. 1 lit. a,i C.P., cu aplicarea art. 99 si urmatoarele C.P., a art. 74 lit. a C.P., raportat la art. 76 lit. d C.P., a condamnat pe inculpatul minor A.C.D. la pedeapsa de 6 luni inchisoare. In baza art. 81, C.P. raportat la art. 110 C.P. a dispus suspendarea condititionata a executarii pedepsei aplicate pe durata unui termen de incercare de 2 ani. In baza art. 110/1 C.P. pe durata termenului de incercare a incredintat supravegherea inculpatului minor, Serviciului de reintegrare sociala si supraveghere de pe langa Tribunalul Brasov. In motivarea hotararii se arata de catre instanta ca s-a avut in vedere profilul moral al inculpatului minor, atitudinea sa din cursul instrumentarii cauzei, precum si actele depuse la dosarul de urmarire penala. Astfel, din ancheta sociala rezulta ca inculpatul minor este al treilea copil al familiei, acesta fiind incredintat dupa divortul parintilor spre crestere si educare mamei sale. Datorita unor neintelegeri intre inculpat si concubinul mamei sale, minorul locuieste efectiv la tatal sau, unde deseori este lasat singur si nesupravegheeat. Acest mediu familial impropriu si-a lasat amprenta asupra dezvoltarii inculpatului, care si in mediul scolar avea deseori porniri violente, determinate de lipsa de supraveghere. In ciuda acestor carente educative si afective, in mediul scolar inculpatul nu a avut abateri disciplinare grave si era sociabil. Aceste imprejurari, fara a influenta discernamantul faptelor sale si-au pus amprenta asupra unui caracter in formare, usor influentabil si au avut un rol hotarator in manifestarile ulterioare ale inculpatului. Tinand seama ca este la prima confruntare cu legea penala, avand in vedere si varsta frageda a inculpatului in momedntul savarsirii faptelor, instanta a considerat oportuna aplicarea in cauza a circumstantelor atenuante prevazute de art. 74, lit. a C.P. In consecinta in procesul de individualizare a pedepsei, instanta s-a orientat spre o pedeapsa cu inchisoarea sub minimul special prevazut de lege si apreciind ca regimul penitenciar nu ar avea la aceasta varsta decat o influenta negativa asupra inculpatului, a dispus suspendarea conditionata a executarii pedepsei, incredintand supravegherea minorului S.R.S.S. de pe langa Tribunalul Brasov. Impotriva hotararii a declarat apel Parchetul de pe langa Judecatoria Brasov, criticand-o ca nelegala si netemeinica din mai multe motive, printre care si faptul ca pedeapsa aplicata inculpatului minor nu corespunde gradului de pecicol social al faptei si persoanei acestuia.

Tribunalul Brasov, prin dec.pen. nr 603/2002 a constatat ca pedeapsa aplicata nu corespunde gradului de pericol social concret al faptei si persoanei inculpatului retinand ca inculpatul minor a avut o comportare total necorespunzatoare in familie si societate si ca sanctiunea aplicata nu asigura resocializarea inculpatului. Avand in vedere varsta acestuia, 15 ani si faptul ca familia sa dezorganizata nu poate asigura o supraveghere constanta si corespunzatoare, instanta de apel a constatat ca aplicarea art. 81 C.P. nu poate duce la realizarea scopului pedepsei si in consecinta a dispus aplicarea unei masuri educative a internarii minorului intr-un centru de reeducare.

4.1.4 Internarea intr-un institut medical-educativ

Internarea intr-un institut medical educativ (art.105 C.P.) este masura educativa ce consta in internarea minorului infractor care din cauza starii sale fizice sau psihice are nevoie de un tratament medical si totodata de un regim special de educatie si instruire, corespunzator starii sale. Masura se ia fata de minorii infractori, care raspund penal, iar nu fata de cei iresponsabili, fata de care nu pot fi luate nici un fel de masuri educative. Specific acestora este doar faptul ca starea lor fizica sau psihica reclama atat ingrijiri medicale cat si un regim educativ care se aplica concomitemnt cu tratamentul medical. Prin aceasta, masura educativa a internarii intr-un institut medical educativ se deosebeste de masura de siguranta a internarii medicale prevazute de art. 114 C.P., care consta exclusiv din tratament medical.

Internarea intr-un institut medical educativ se dispune de catre instanta competenta sa judece cauza penala, pe durata nedeterminata si nu poate dura decat pana la data cand minorul a implinit 18 ani. Totodata insa, masura internarii intr-un institut medical educativ este conditionata de starea fizica sau psihica maladiva a minorului, art. 106 C.P. prevede ca ea trebuie sa inceteze indata ce a disparut cauza care a impus luarea ei si aceasta inainte de implinirea varstei de 18 ani. In acelasi timp legea prevede posibilitatea ca instanta sa dispuna prelungirea internarii pe o durata de cel mult 2 ani, ca si in cazul internarii intr-un centru de reeducare, daca aceasta este necesara pentru realizarea scopului. Instanta care dispune incetarea internarii in institutul medical educativ, poate, atunci cand considera ca este necesar, sa ia fata de minor masura internarii intr-un centru de reeducare (art. 106 al. 1 C.P.).

Ca si masura internarii in centrul de reeducare, internarea in institutul medical educativ poate inceta prin revocare, daca in perioada internarii minorul savarseste din nou o infractiune si instanta apreciaza ca este necesara aplicarea pedepsei inchisorii. Intr-o astfel de situatie, ca si in aceea in care instanta a aplicat pedeapsa inchisorii unui minor care avea nevoie si de tratament medical, se vor aplica dispozitiile din art. 113 sau 114. C.P., dupa caz, tratamentul medical efectuandu-se in conditiile de detentie.

Dupa cum se poate observa, aceasta masura are un caracter diferit de celelalte, ea avand in vedere nu doar reeducarea minorului ci si insanatosirea sa.

O problema ivita in practica judiciara se refera la situatia in care fata de minor se ia masura internarii intr-un centru de reeducare, iar ulterior se constata ca, datorita starii de sanatate erau incidente dispozitiile art. 105 C.P. Inlocuirea unei masuri educative cu alta nu se poate face in baza art. 491 C.P.P. deoarece nu se inscrie intre cazurile expres si limitativ prevazute de acest text. Nu sunt incidente nici dispozitiile art. 419 al. 2 C.P.P., nefiind vorba de un incident ivit in cursul executarii, ci de o imprejurare preexistenta, ce nu a fost observata de instanta. In aceasta situatie, singura solutie este aceea a promovarii recursului in anulare, in baza art. 410 al. 1, partea I, pct. 4 C.P.P.

Din motive ce nu mai necesita explicatii masura educativa prevazuta de art. 105 C.P. trebuie sa fie ridicata de indata ce a disparut cauza care a impus luarea acesteia (art. 106 al. 1 teza aII-a C.P.)

4.2 PEDEPSELE APLICABILE MINORULUI SI PARTICULARITATILE REGIMULUI DE APLICARE SI EXECUTARE A ACESTORA

Fata de minorul care raspunde penal se ia cu prioritate o masura educativa insa cand aceasta nu este suficienta pentru indreptarea sa, cand a savarsit una sau mai multe fapte grave i se va aplica o pedeapsa. Aplicarea pedepsei infractorului minor este ceruta de situatia concreta, cand luarea unei masuri educative nu mai este posibila fiindca infractiunea a fost savarsita cu putin timp mai inainte de implinirea varstei de 18 ani sau judecata are loc aproape de implinirea varstei majoratului sau dupa ce devine major.

Pedepsele ce se pot aplica minorului sunt pedepse principale: inchisoarea sau amenda. Pedepsele complimentare nu se aplica minorului (art. 109 al. 3 C.P.) intrucat condamnarile pronuntate pentru fapte savarsite in timpul minoritatii nu atrag incapacitati sau decaderi.

4.2.1 Pedepse principale

4.2.1.1 Inchisoarea

Inchisoarea este singura pedeapsa privativa de libertate aplicabila minorilor. Limitele pedepsei inchisorii pentru minori sunt determinate in raport de limitele speciale prevazute de lege in normele de incriminare pentru infractiunea savarsita de major, dupa care acestea se reduc la jumatate (art. 109 al. 1 C.P.) iar in urma reducerii, in cazul pedepsei cu inchisoarea minimul pedepsei nu va depasi in nici un caz 5 ani.

Reducerea limitelor pedepsei pentru minori se face in raport atat cu pedeapsa prevazuta pentru infractiunea tip , cat si cu pedeapsa prevazuta pentru variantele agravante ori atenuante ale infractiunii comise dupa caz. Daca minorul a savarsit o tentativa, limitele pedepsei aplicabile acestuia pentru tentativa se vor stabili in raport de limitele pedepsei reduse ca urmare a aplicarii dispozitiilor art. 109 al. 1 C.P. Intr-o astfel de situatie, se va da eficienta mai intai dispozitiilor privitoare la minoritate, stare pentru care este instituit un regim sanctionator special, iar apoi vor fi aplicate dispozitiile privind sanctionarea tentativei.

Pedeapsa detentiunii pe viata nu se aplica minorului. Cand pentru infractiunea savarsita de minor legea prevede aceasta pedeapsa, minorului i se va aplica pedeapsa inchisorii de la 5 la 20 ani (art. 109 al. 2 C.P.).

Pedeapsa detentiunii pe viata este prevazuta ca pedeapsa unica doar in doua cazuri pentru infractiunea de genocid savarsita in timp de razboi (art. 357 al. 2 C.P.) si pentru infractiunea de tratamente neomenoase savarsita in timp de razboi (art. 358 al. 4 C.P.) iar in restul cazurilor este alternativa cu pedeapsa inchisorii. In aceasta ultima situatie, instanta va trebui mai intai sa aleaga pe baza criteriilor generale de individualizare prevazute de art. 72 C.P. una din pedepsele alternative ce ar trebui aplicate minorului. Astfel, cand instanta de judecata a ales detentiunea pe viata va aplica pedeapsa inchisorii de la 5 la 20 ani iar cand a ales pedeapsa alternativa a inchisorii, o va aplica pe aceasta cu limitele reduse la jumatate, fara ca minimul special sa depaseasca 5 ani.

Dupa ce a fost stabilita pedeapsa aplicabila minorului, operatiunea de individualizare va continua, in raport cu cauzele de atenuare sau agravare ale pedepsei, care isi vor produce efectele in raport cu limitele pedepsei determinate pentru infractiunea savarsita de minor.

Condamnarea la pedeapsa inchisorii pentru o infractiune savarsita in timpul minoritatii nu poate constitui primul termen al recidivei, in cazul in care condamnatul ar savarsi din nou o infractiune (art. 38 lit. a C.P.).

In lumina Codului penal in vigoare, deci daca faptuitorul savarseste din nou o infractiune in perioada majoratului sau chiar minoratului, dupa caz, dupa o condamnare anterioara, pentru infractiuni comise in timpul minoritatii ori dupa executarea unor sanctiuni aplicate in aceasta etapa, nu este considerat recidivist, desi exista o condamnare definitiva.

Observam ca legea pretinde ca infractiunile sa fie savarsite in timpul minoritatii, fara sa intereseze daca hotararea de condamnare s-a dat in perioada cand faptuitorul a devenit major, ori daca executarea pedepsei a avut loc in aceasta perioada. Aceasta inseamna ca starea de recidiva nu se poate retine chiar daca condamnarea a ramas definitiva ori a fost executata dupa ce faptuitorul minor in momentul savarsirii infractiunii, a ajuns intre timp la majorat.

In literatura juridica s-a ridicat problema de a sti daca sunt aplicabile sau nu dispozitiile art. 38 al. 1 lit. a C.P. privind exceptarea de la recidiva a condamnarilor pentru infractiunile savarsite in timpul minoritatii si atunci cand activitatea infractionala a inceput in timpul in care faptuitorul era minor si s-a prelungit pana dupa majorat, daca infractiunea savarsita era continua, continuata sau de obicei.

Astfel, intr-o opinie s-a sustinut ca, intrucat determinant este momentul inceperii si nu momentul incetarii activitatii infractionale, este exclusa starea de recidiva, fiind incidente prevederile art. 38 al. 1 lit. a C.P.

Intr-o alta opinie pe care o imbratisam, s-a spus ca starea de recidiva nu este exclusa in ipoteza in care activitatea infractionala se desfasoara si dupa ce faptuitorul a devenit major, intrucat infractiunile continue, continuate sau de obicei se considera savarsite la data incetarii activitatii infractionale si nu la aceea a inceperii ei.

Cu privire la infractiunile progresive (susceptibile de urmari mai grave decat cele cauzate initial prin activitatea infractionala ) precum si in orice alt caz in care urmarea intervine dupa scurgerea unui anumit interval de timp de la savarsirea actului infractional de catre faptuitor, s-a aratat in literatura juridica ca determinant va fi nu momentul producerii rezultatului ci momentul savarsirii actiunii sau inactiunii infractionale.

Cu toate acestea, la individualizarea judiciara a sanctiunilor se tine seama, de legislatia si de comportarea minorului inainte de savarsirea infractiunii, inclusiv de antecedentele sale penale.

Daca minorul comite mai multe infractiuni ce sunt concurente, vor fi aplicabile dispozitiile art. 34 C.P. daca s-au stabilit numai pedepse iar daca pentru unele din infractiunile concurente s-au stabilit pedepse iar pentru altele masuri educative, minorului i se va aplica o pedeapsa rezultanta a contopirii pedepselor, iar masurile educative vor fi revocate.

Cat priveste executarea pedepsei inchisorii de catre minor, aceasta se desfasoara cu respectarea regulilor speciale, adecvate starii psiho- fizice a acestuia, prevazute in Codul penal si in legea executional penala. Astfel, condamnatii minori executa pedeapsa separat de condamnatii majori, separatia putand fi realizata in sectii speciale din cadrul locului de detinere ori in locuri de detinere speciale. Conform dispozitiilor art. 57 al. 3 C.P. in timpul executarii pedepsei condamnatilor minori li se asigura posibilitatea de a continua invatamantul general obligatoriu si de a dobandi o pregatire profesionala potrivit cu aptitudinile lor. Deci acest regim special de executare a pedepselor cu inchisoarea pentru condamnatii minori este un regim de executare asemanator dar nu identic cu cel al masurii educative a internarii intr-un centru de reeducare. Diferentele sunt pe de-o parte faptul ca masura internarii intr-un centru de reeducare se ia pe un timp nedeterminat, neputand insa depasi varsta de 18 ani (fiind psibila doar o prelungire speciala pe inca 2 ani) in timp ce pedeapsa inchisorii se pronunta pe timp determinat, putand dura si dupa cel condamnat a implinit 18 ani, aceasta pedeapsa cu inchisoarea spre deosebire de masura educativa fiind inscrisa in cazierul judiciar.

Din executarea pedepsei condamnatii pentru infractiunile comise in timpul minoritatii pot fi liberati conditionat dupa executarea unei fractiuni mai reduse de pedeapsa decat in cazul condamnatilor pentru infractiuni comise de majori (art. 59 – 61 C.P.).

Prin sentinta penala nr. 1185/2002, Judecatoria Brasov a retinut ca, in seara de 29.04.2002 inculpatul minor K.N., in timp ce se afla pe str. I.H. din localitatea Brasov, a escaladat gardul imobilului, a patruns in curtea partii vatamate, a fortat usa de acces in locuinta cu un levier, de unde a sustras un televizor, un radiocasetofon si suma de 4.300.000 lei. Instanta a apreciat ca imprejurarile concrete in care inculpatul a actionat (pe timp de noapte, prin escaladare si prin efractie), natura faptei comise (furt din locuinta) si prejudiciul cauzat demonstreaza ca aceasta prezinta gradul de pericol social necesar pentru a fi caracterizata drept infractiune. Instanta a constatat ca inculpatul era in varsta de 17 ani, provenea dintr-o familie cu trei copii, fara nici o sursa de venit, a absolvit 7 clase, era necasatorit si nu era cunoscut cu condamnari definitive. Judecatoria Brasov a condamnat inculpatul minor, in baza art. 208 al 1, 209 al. 1, lit g,i, cu aplicarea art. 99 si 109 C.P., la pedeapsa de 1 an si 10 luni inchisoare. In baza art. 85 C.P. a anulat suspendarea conditionata a executarii pedepsei de 1 an inchisoare aplicata prin s.p. 584/2001 a Judecatoriei Brasov, definitiva prin dec.pen. nr. 133/2002 a Tribunalului Brasov precum si suspendarea conditionata a executarii pedepsei de 1 an inchisoare aplicata aceluiasi inculpat prin s.p. 615/2001 a Judecatoriei Brasov definitiva prin dec.pen. nr.444/2002 a Tribunalului Brasov. A constatat ca faptele comise de inculpat in 14/15.04.2000, 29.04.2000, 17/18.05.2000, 17.06.2000, 18/19.06.2000 si 22.07.2000 sunt infractiuni concurente. In baza art. 449 C.P.P. a descontopit pedeapsa rezultanta de 1 an inchisoare aplicata prin s.p. 615/2001, a repus in individualitatea lor cele patru pedepse a cate 1 an inchisoare si pedeapsa de 6 luni inchisoare. In baza art. 85 C.P. raportat la art. 33 lit. a, 34 lit. b C.P., a contopit pedepsele si a aplicat in final inculpatului minor pedeapsa cea mai grea de 1 an si 10 luni inchisoare. In baza art. 357 al. 3 C.P.P. a interzis inculpatului drepturile prevazute de art. 64 C.P. pe durata prevazuta de art. 71 C.P. Apelul inculpatului a fost respins prin dec. pen. nr. 560/2002. Impotriva deciziei Tribunalului a declarat recurs inculpatul, solicitand inlaturarea aplicarii art. 85 C.P. , considerand ca acest text nu este aplicabil in cazurile inculpatilor minori si aplicarea art. 81 si 110 C.P. Curtea de Apel Brasov, prin dec.pen. 895/2002 a respins recursul inculpatului ca nefondat. In motivarea hotararii se arata ca, dispozitiile art. 85 C.P. se aplica atat in cazurile inculpatilor majori cat si in cazurile inculpatilor minori, textul legal nefacand vreo diferentiere intre acestia. Este adevarat ca printre textele enumerate de art. 110/1, al. 2 C.P. nu se afla si art. 85 C.P. dar este de observat ca in primul rand art. 110/1 C.P. se refera la posibilitatea obligarii inculpatului minor, fata de care s-a dispus suspendarea conditionata a executarii pedepsei la masurile prevazute de art. 86/3 C.P. , iar in al doilea rand ca textul art. 85 C.P. nu face vreo diferentiere intre inculpatii majori si minori. De altfel nu este posibil ca un inculpat sa fie condamnat la mai multe pedepse cu suspendare conditionata, deci sa fie supus la mai multe termene de incercare, fiind obligatorie anularea suspendarilor conditionate a executarii pedepselor, contopirea acestora si eventual suspendarea din nou a executarii pedepsei.

Prin sentinta penala nr. 42/2000 a Tribunalului Brasov, inculpatul R.M.G. a fost condamnat in baza art. 211 al. 2, lit. d cu aplicarea art. 99, 109 C.P. la pedeapsa de 2 ani si 6 luni inchisoare. In baza art. 83 C.P. s-a revocat suspendarea conditionata a executarii pedepsei de 2 ani inchisoare aplicata prin s.p. 135/1998 a Tribunalului Brasov aceasta s-a adaugat la pedeapsa, inculpatul urmand a executa 4 ani si 6 luni inchisoare. In baza art. 88 C.P. s-a dedus retinerea si arestarea preventiva, in baza art. 155 C.P.P, art. 23, al. 4 din Constitutie s-a prelungit arestarea preventiva cu inca 30 zile, in baza art. 357 C.P.P. s-au interzis drepturile prevazute de art. 64 C.P. pe durata prevazuta de art. 71 C.P. In baza art. 116 C.P. s-a aplicat inculpatului masura de siguranta constand in interzicerea de a se afla in municipiul pe o perioada de 3 ani de la terminarea executarii pedepsei.

In fapt s-a retinut ca in seara de 9.01.1999 inculpatul, partea vatamata si martorul S.M.S. au consumat bauturi alcoolice intr-un bar dupa care au plecat spre casa, inculpatul fiind in stare de ebrietate i-a cerut partii vatamate sa-i dea telefonul mobil si intrucat acesta a refuzat inculpatul l-a lovit cu sticla de lichior ce o avea in mana, in cap, i-a sustras telefonul dupa care a fugit. In urma agresiunii partea vatamata a suferit leziuni vindecabile in 6 – 7 zile ingrijiri medicale. Sentinta a ramas definitiva prin dec.pen. 49/2000 a Curtii de Apel Brasov prin respingerea apelului

4.2.1.2 Amenda

Si pedeapsa amenzii se poate aplica infractorului minor, in limitele prevazute de lege pentru infractiunea comisa, reduse insa la jumatate (art 109 al. 1 C.P.).

Aplicarea pedepsei amenzii nu este conditionata de realizarea unor venituri proprii de catre infractorul minor si constituie de cele mai multe ori o solutie oportuna pentru instanta de judecata care judecand pe minor nu poate lua fata de acesta o masura educativa, fiindca este un interval scurt de timp pana la implinirea varstei de 18 ani, ori minorul devine major chiar in timpul judecatii, iar aplicarea pedepsei inchisorii ar fi o sanctiune prea severa. Individualizarea pedepsei amenzii se face in general dupa aceleasi reguli ca in cazul pedepsei inchisorii. Cat priveste executarea amenzii de catre minor sunt aplicabile dispozitiile generale de executare a acestei pedepse, inclusiv cele ce privesc inlocuirea cu inchisoarea, potrivit dispozitiei art. 61/1 C.P.

4.2.1.3 Suspendarea conditionata a executarii pedepsei aplicata minorului

Pedepsei aplicate minorului ii sunt incidente toate mijloacele de individualizare, inclusiv suspendarea conditionata a executarii acesteia. Aceasta se poate dispune in aceleasi conditii ca si pentru condamnatul major, cu unele particularitati ce se desprind din dispozitiile art. 110 C.P.; astfel termenul de incercare se compune din durata pedepsei inchisorii la care se adauga un interval de timp de la 6 luni la 2 ani fixat de instanta, iar cand pedeapsa este amenda, termenul de incercare este de 6 luni. Dispozitiile art. 110 C.P. avand caracter special, se completeaza in mod firesc cu cele din art. 81 – 86 C.P.

Tot ca o particularitate privind suspendarea conditionata a executarii pedepsei pentru condamnatul minor, s-a prevazut in lege (art. 110, al. 2 C.P.) ca odata cu suspendarea se poate dispune incredintarea supravegherii minorului unei persoane sau institutii in conditiile prevazutute in art. 103 C.P. privitor la libertatea supravegheata. Aceasta masura nu poate dura decat pina la data cand condamnatul implineste varsta de 18 ani. Cand la data pronuntarii hotararii prin care s-a dispus suspendarea conditionata condamanatul devenise major, masura libertatii supravegheate nu mai putea fi luata. Instanta de judecata poate dispune, dupa implinirea varstei de 18 ani respectarea de catre minor a masurilor de supraveghere ori a obligatiilor prevazute in art. 86/3 C.P. Si in acest caz sunt aplicabile dispozitiile art. 81 al. 3, art. 82 al. 3, art 83, art 84, art 86 C.P.

Daca minorul se sustrage de la indeplinirea obligatiilor prevazute in art. 103 al. 3 C.P. suspendarea conditionata poate fi revocata, iar daca minorul nu respecta masurile de supraveghere sau obligatiile stabilite de instanta potrivit art. 86/3 C.P. aceasta poate dispune revocarea suspendarii executarii pedepsei, dispunand executarea in intregime a pedepsei sau prelungirea termenului de incercare cu cel mult 3 ani.

Prin decizia nr. VI din 19.10.1998, C.S.J. a admis recursul in interesul legii si a stabilit ca, in cazul infractorilor minori, prin pedeapsa prevazuta de lege in sensul art. 81 al. 3 C.P., se intelege pedeapsa rezultata din aplicarea dispozitiilor de reducere ale art. 109 al. 1 C.P. la pedeapsa prevazuta de lege pentru infractiunea comisa. In motivarea deciziei se arata ca legiuitorul a inteles sa prevada, pentru infractorii minori, un sistem sanctionator aparte, cu limite de pedeapsa diferite de cele fixate pentru infractorii majori. Pentru infractiunile savarsite in stare de minoritate, conditia restrictiva prevazuta la art. 81 al. 3 C.P. nu poate fi luata in considerare decat prin coroborarea ei cu dispozitia obligatorie de reducere a limitelor pedepsei inchisorii, prevazute de lege pentru infractiunea savarsita conform art. 109 al. 1 C.P. Aceasta interpretare este in concordanta cu Conventia cu privire la drepturile copilului, ratificata prin Legea nr. 18/1990, care prevede la art. 40 ca oricarui copil dovedit ca a incalcat legea penala i se recunoaste dreptul la un tratament care sa tina seama de varsta si de necesitatea de a facilita reintegrarea sa in societate, urmarindu-se in principal supravegherea si reeducarea lui, pe cat posibil, fara a se recurge la privarea de libertate.

Prin rechizitoriu au fost trimisi in judecata inculpatii L.A.A., H.T.I. si P.I., retinandu-se ca acestia, minori la data comiterii faptei, au sustras pe timp de noapte, prin escaladare, bunuri apartinand partilor vatamate, creand un prejudiciu total de aprox. 4.000.000 lei. Prin s.p. nr. 2472/2001 a Judecatoriei Brasov, inculpatul minor P.I. (nascut la 25.05.1984) a fost condamnat la pedeapsele de cate 6 luni inchisoare pentru savarsirea infractiunii prevazute de art. 208 al. 1, 209 al. 1 lit. g,i C.P. cu aplicarea art. 99, 109, 74, lit. a,c, 76 lit. d C.P., in baza art. 33 lit. a, 34 lit. b C.P. acesta urmand sa execute pedeapsa de 6 luni inchisoare. In baza art. 110/1 raportat la art. 86/1 C.P. s-a dispus suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere, stabilindu-se un termen de incercare de 2 ani si 6 luni. In baza art. 86/3, 110/1 C.P. inculpatul a fost obligat sa se supuna masurilor de supraveghere, atragandu-i-se atentia asupra dispozitiilor art. 110/1 al. 3 raportat la art. 86/4 C.P. Ceilalti doi inculpati au fost condamnati la cate l an si 8 luni inchisoare cu art. 71, 64 C.P. Impotriva hotararii a formulat apel Parchetul de pe langa Judecatoria Brasov, aratand ca, in mod ilegal instanta a facut aplicarea art. 86/1 C.P., dispunand in baza art. 110/1 C.P. suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere.

Tribunalul Brasov prin dec.pen. 669/2002 a respins apelul Parchetului ca neintemeiat, tinand seama de urmatoarele considerente. Prin legea 104/1992 au fost modificate dispozitiile referitoare la raspunderea penala a minorilor, fiind introdusa si institutia suspendarii executarii pedepsei sub supraveghere prevazuta de art. 110/1 C.P. Potrivit acestui text legal, odata cu aplicarea art. 110 C.P. instanta poate dispune pe durata termenului de incercare dar pana la implinirea varstei de 18 ani, incredintarea supravegherii minorului unei persoane sau institutii din cele aratate in art. 103 C.P., putand stabili totodata pentru minor una sau mai multe obligatii dintre cele prevazute in art. 103 al. 3 C.P., iar dupa implinirea varstei de 18 ani respectarea masurilor de supraveghere instituite prin art 86/3 C.P. Faptul ca este necesar a se face referire si la art. 86/1 C.P. rezulta si din folosirea sintagmei “odata cu suspendarea conditionata a executarii pedepsei inchisorii aplicate minorului in conditiile art. 110…” ceea ce demonstreaza clar ca si in situatia reglementata de art. 110 C.P. avem de-a face tot cu institutia suspendarii conditionate careia i s-au adaugat unele prevederi preluate de la masura educativa a libertatii supravegheate.

Impotriva acestei decizii a formulat recurs Parchetul de pe langa Tribunalul Brasov invocand nelegalitatea hotararii in ce priveste aplicarea prevederilor art. 86/1 C.P. fata de inculpatul minor P.I. Curtea de Apel Brasov, prin dec.pen. 899/2002 a considerat recursul fondat. Astfel, analizand teztele de lege prevazute de art. 110 si 110/1C.P., rezulta ca in cazul minorilor nu se poate dispune suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere, astfel cum este regelementata de art. 86/1 C.P., ci numai suspendarea conditionata a executarii pedepsei potrivit art. 81 C.P., fapt ce rezulta din formularea “o data” cu suspendarea conditionata a executarii pedespei inchisorii aplicate minorului din art. 110 C.P. Prin urmare prevederile art. 86/1 C.P. nu sunt aplicabile minorilor, ci numai masurile de supraveghere ori obligatiile instituite prin art. 86/3 C.P. care trebuie respectate, in cazul in care instanta le stabileste, dupa implinirea de catre minor a varstei de 18 ani, in cadrul termenului de incercare. Practic, in cazul minorirlor, legiuitorul a creat o institutie compusa din institutia suspendarii conditionate a executarii pedepsei si cea a masurilor de supraveghere ori obligatiilor reglementate de art. 86/3 C.P., institutie cu o noua titulatura, reglementata de art. 110/1 C.P., ca norma speciala pentru minori respectiv “suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere sau sub control”.

Astfel, Curtea de Apel Brasov a admis recursul declarat de Parchetul de pe langa Tribunalul Brasov impotriva dec.pen. 669/A/2002 a Tribunalului Brasov pe care a casat-o sub aspectul individualizarii judiciare a pedepsei aplicate inculpatului P.I., desfiintand in aceleasi limite sentinta penala nr. 2472/2001 a Judecatoriei Brasov si rejudecand, in baza art. 110 raportat la art. 81 C.P. a dispus suspendarea conditionata a executarii pedepsei aplicate acestui inculpat, a stabilit termen de incercare de 2 ani si 6 luni iar in baza art. 110/1 C.P. a obligat pe inculpat sa respecte masurile de supraveghere prevazute de art. 86/3 C.P. pe toata durata termenului de incercare.

4.2.2 PEDEPSE ACCESORII SI COMPLEMENTARE

Pedepsele complementare sunt acele pedepse care se aplica pe langa o pedeapsa privativa de libertate, completeaza represiunea si se executa separat de pedeapsa principala. Pedepsele complementare nu se aplica minorului, iar condamnarilor pronuntate pentru fapte savirsite in timpul minoritatii nu pot atrage incapacitati sau decaderi (art. 109 al. 4 C.P.)

Prin sentinta penala nr. 277/2000 a Tribunalului Teleorman , inculpatul T.G. a fost condamnat la 10 ani inchisoare pentru savarsirea infractiunii prevazute de art. 174, 175 lit. c C.P., cu art. 99 si urm. C.P., au fost interzise inculpatului drepturile prevazute de art. 64 C.P. in conditiile prevazute de art. 71 C.P. S-a facut aplicarea dispozitiilor art. 65 C.P. pe o durata de 5 ani. S-a retinut in esenta ca inculpatul T.G. in varsta de 16 ani, in seara de 16.07.2000, pe fondul consumului de alcool, a strangulat-o pe bunica sa cu un servet, dupa care i-a aplicat lovituri cu cutitul in zona cervicala. Curtea de Apel Bucuresti, prin dec.pen. nr. 73/2001 a admis apelul inculpatului, a desfiintat in parte sentinta apelata si a inlaturat aplicarea pedepsei complimentare prevazuta de art. 65 C.P., mentinand celelalte dispozitii. In considerente a aratat ca, instanta de fond a nesocotit dispozitiile art. 109 al. 3, C.P. conform carora minorilor nu li se aplica pedepse complementare.

Pedepsele accesorii insotesc automat pedeapsa principala privativa de libertate si decurg din vointa legii. Se apreciaza ca acestea nici nu se impune a fi aplicate de catre instanta de judecata, operand ope legis spre deosebire de pedepsele complementare care se aplica ope judicis.

In ceea ce priveste aplicarea acestei masuri inculpatilor minori in practica judiciara s-au conturat trei opinii.

Intr-o prima opinie s-a sustinut ca pedepsele accesorii nu ar fi aplicate minorilor, in primul rand pe considerentul ca, din moment ce potrivit art. 109 al. 3 C.P. nu li se aplica pedepse complementare, nu li se pot aplica nici pedepse accesorii, si in al doilea rand conform alineat ultim al aceluiasi articol, condamnarile pentru faptele savarsite in timpul minoritatii nu atrag capacitati si decaderi, ori pedeapsa accesorie are semnificatia tocmai a unor asemenea incapacitati si decaderi.

Intr-o a doua opinie se sustine ca, interzicerea drepturilor prevazute in art. 64 C.P. nu influenteaza in nici un fel situatia minorului. Pedeapsa accesorie este strans legata de privarea de libertate a minorului, adica de o stare de fapt care il pune in imposibilitatea obiectiva de a-si exercita drepturile civile si nu se justifica o deosebire intre el si majorul care executa o pedeapsa privativa de libertate, cu atat mai mult atunci cand minorul a devenit major la data executarii pedepsei. In acest mod ar insemna sa i se creeze acestuia in penitenciar conditiile necesare pentru a-si exercita drepturile civile ceea ce ar fi greu de conceput.

Intr-o a treia opinie s-a sustinut ca pedepsele accesorii se aplica minorului de la data cand a devenit major, in cazul cand hotararea de condamnare a ramas definitiva inainte de a deveni major, iar in cazul in care condamnarea a ramas definitiva dupa ce a devenit major, de la data definitivarii hotararii, cu motivarea ca pedepsele accesorii sunt o consecinta a pedepsei inchisorii pe care o insotesc si nu s-ar putea admite ca o persoana sa exercite drepturile la care se refera pedepsele accesorii cata vreme are de executat sau este in curs de executare a unei pedepsee privative de libertate.

Opinia majoritara in practica este in sensul ca pedeapsa accesorie se aplica tuturor inculpatilor, minori si majori fara distinctie, opinie imbratisata si de doctrina intrucat ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus.

Prin sentinta penala nr. 82/2002 a Tribunalului Bucuresti, Sectia I penala definitiva prin dec. pen nr. 289/2002 a Curtii de Apel Bucuresti, sectia II-a penala, minorul C.D. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani inchisoare pentru savarsirea infractiunii prevazute de art. 211 al. 2 lit. a,e cu aplic art. 74 lit. a,c si art. 76 lit. g C.P. cu art. 71 – 64 C.P. In fapt s-a retinut ca, in ziua de 8.07.2001 in jurul orei 14,30 in timp ce se afla in tramvai impreuna cu inculpatul major A.M., acestia au deposedat-o pe partea vatamata prin smulgerea telefonului mobil. Ideea savarsirii faptei a apartinut inculpatului major, inculpatul minor punand in practica rezolutia infractionala. Pentru a pastra telefonul, inculpatii au bruscat partea vatamata si au lovit-o cu pumnii in zona fetei.

In recurs instanta a aratat ca in mod corect prina instanta a aplicat pedeapsa accesorie si inculpatului minor.

CAPITOLUL V

MASURI PREVENTIVE CE POT FI LUATE

FATA DE MINORII

INFRACTORI – MODIFICARI LEGISLATIVE

Din punct de vedere al masurilor de preventie in urma modificarilor majore aduse prin Legea 281/2003 publicata in M.Of nr. 468/1.07.2003, in vigoare de la 1.07.2003, legea procesual penala romana face distinctie intre infractrorii majori si minori, permitand organelor judiciare sa ia aceleasi masuri insa cu continut diferit si in conditii diferite, asigurand o protectie legala a minorilor delicventi.

Astfel in cauzele privitoare la infractiuni pedepsite cu detentiune pe viata sau cu inchisoare, pentru a se asigura buna desfasurare a procesului penal ori pentru a se impiedica sustragerea invinuitului sau inculpatului de la urmarire penala, de la judecata ori de la executarea pedepsei se poate lua fata de acesta una din urmatoarea masuri preventive:

– retinerea ;

– obligarea de a nu parasi localitatea ;

– obligatia de a nu parasi tara ;

– arestarea preventiva..

Intre criteriile enumerate de lege in baza carora se alege masura preventiva ce urmeaza a fi luata fata de invinuit sau inculpat se afla si cel privind varsta acestuia, alaturi de cele ce se refera la scopul masurii, gradul de pericol social al infractiunii savarsite, sanatatea, antecedentele si alte situatii privind persoana respectiv. Prin urmare, organul competent sa dispuna luarea unei masuri preventive fata de minor are obligatia legala sa ia in considerare varsta, experienta de viata, gradul de influentabilitate, nivelul de scolarizare, mediul familial, starea de sanatate, ocupatiile si anturajul minorului, antecedentele sale comportamentale etc.

Prin art I pct. 88 din Legea nr. 281/2003 a fost introdusa in Codul de procedura penala Sectiunea IV/1 intitulata “Dispozitii speciale pentru minori” prevazandu-se prin dispozitiile art. 160/e C.P.P. ca retinerea, arestarea provizorie si arestarea preventiva a minorului se fac potrivit dispozitiilor prevazute in Sectiunile I, II si IV cu derogarile si completarile din Sectiunea IV/1.

Vom sublinia numai elementele de noutate aduse prin modificarile recente legislative.

Astfel cand se dispune arestarea preventiva a unui invinuit sau inculpat minor se incunostinteaza despre aceasta imediat in cazul retinerii si in termen de 24 ore in cazul arestarii parintii, tutorele, persoana in ingrijirea sau supravegherea careia se afla minorul, alte persoane pe care le desemneaza acesta, iar in caz de arestare si SRSS de pe langa instanta careia i-ar reveni sa judece cauza in prima instanta, consemnandu-se despre aceasta intr-un proces verbal.

Aceste modificari au fost concepute pentru a evita la maximum privarea de libertate a minorilor, instituind multe garantii, pentru o protectie reala a acestora, respectiv drepturi proprii si regim special de detentie preventiva in raport cu particularitatile varstei (art. 160/f al. 1 C.P.P.), incunostintarea ocrotitorilor legali in termene scurte, detinerea acestora separat de majori in locuri anume destinate (art. 160/f al. 4 C.P.P..), controlul de catre un judecator a modului in care sunt respectate drepturile si regimul special al minorilor delicventi (art. 160/f al. ultim C.P.P.), termene foarte scurte pentru retinere si arestare preventiva, controlul masurii de catre un magistrat in sensul art. 5 prg. 4 din C.E.D.O.

. In ceea ce priveste retinerea, pentru minorul intre 16-18 ani nu exista dispozitii derogatorii de la dreptul comun art. 143-144 C.P. Minorul intre 14-16 ani care raspunde penal in mod cu totul exceptional, poate fi retinut la dispozitia procurorului sau a organului de cercetare penala sub instiintarea si sub controlul procurorului, pentru o durata ce nu poate depasi 10 ore, daca exista date certe ca minorul a comis o infractiune pedepsita de lege cu detentiunea pe viata sau inchisoarea de 10 ani ori mai mare. Retinerea minorului intre 14 si 16 ani poate fi prelungita numai daca se impune prin ordonanta motivata de catre procuror pentru o durata de cel mult 10 ore.

Invinuitul minor poate fi arestat preventiv pentru o durata de cel mult 3 zile. In cazul urmaririi penale inculpatul minor cu varsta intre 14-16 ani poate fi arestat pentru o durata de cel mult 15 zile iar inculpatul minor mai mare de 16 ani poate fi arestat preventiv pentru o durata de cel mult 20 de zile. Astfel conform dispozitiei art. 149 C.P.P. procurorul din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penala, daca sunt intrunite conditiile prevazute de art. 143 si exista vreunul din cazurile prevazute de art. 148 C.P.P. cand considera ca in interesul urmaririi penale este necesara arestarea inculpatului, numai dupa ascultarea acestuia in prezenta aparatorului, prezinta dosarul cauzei cu propunerea motivata de luare a masurii arestarii preventive a inculpatului presedintelui instantei sau judecatorului delegat de acesta. Procedura de solutionare a propunerii de instanta competenta este prevazuta prin dispozitiile art. 149-154 C.P.P.

Arestarea inculpatului minor intre 16-18 ani dispusa de instanta poate fi prelungita in cursul urmaririi penale potrivit dispozitiilor art. 155-159 C.P.P., motivat, daca temeiurile care au determinat arestarea initiala impun in continuare privarea de libertate sau exista temeiuri noi care sa justifice privarea de libertate de fiecare data cu 20 zile. Arestarea preventiva a inculpatului minor in cursul urmaririi penale nu poate sa depaseasca un termen rezonabil si nu mai mult de 90 zile.In mod exceptional cand pedeapsa prevazuta de lege este detentiunea pe viata sau inchisoarea de 10 ani ori mai mare, arestarea preventiva a inculpatului minor in cursul urmaririi penale poate fi prelungita pana la 180 zile ( art. 160 lit. h al. 3 C.P.P. ).

Prelungirea masurii arestarii preventive in cursul urmaririi penale pentru inculpatul minor intre14-16 ani, ce raspunde penal nu poate fi dispusa decat in mod exceptional si nu poate depasi un termen rezonabil si nu mai mult de 60 de zile fiecare prelungire neputand depasi 15 zile. In mod exceptional, cand pedeapsa prevazuta de lege este detentiunea pe viata sau inchisoarea de 20 de ani sau mai mare, arestarea preventiva a inculpatului minor intre 14-16 ani in cursul urmaririi penale poate fi prelungita pana la 180 zile.

O noua verificare asupra legalitatii si temeiniciei arestarii preventive este impusa prin noile modificari legislative a se efectua de judecator la primirea dosarului, dupa intocmirea rechizitoriului. Astfel, potrivit dispozitiei art. 160 coroborat cu art. 300¹ C.P.P. cand procurorul dispune prin rechizitoriu trimiterea in judecata a inculpatului aflat in stare de arest dosarul se inainteaza instantei competente cu cel putin 5 zile inaintea expirarii mandatului de arestare, sau dupa caz, a duratei pentru care a fost dispusa prelungirea arestarii, care este datoare sa verifice din oficiu, in Camera de Consiliu legalitatea si temeinicia arestarii inainte de expirarea duratei acesteia.

Astfel, daca instanta constata ca demersurile care au determinat arestarea preventiva au incetat sau ca nu exista temeiuri noi care sa justifice privarea de libertate dispune, prin incheiere, revocarea arestrii preventive si punerea de indata in libertate a inculpatului.

In scopul de a evita erorile judiciare si de a atrage atentia asupra caracterului de exceptie pe care trebuie sa il aiba in cazul delicventilor minori masura arestarii preventive, legiuitorul a prevazut prin dispoyitiile art. 160, lit. h reportat la art. 160, lit. b coroborat cu art. 300² C.P.P. obligativitatea pentru judecator de a verifica in cursul judecatii legalitatea si temeinicia arestarii preventive periodic, dar nu mai tarziu de 30 zile pentru inculpatul minor intre 14-16 ani, respectiv 40 zile pentru minorul peste 16 ani.

Arestarea preventiva a inculpatului minor poate fi dispusa si in cursul judecatii, prin incheiere motivata, daca sunt intrunite conditiile prevazute de art. 143 C.P.P. si exista vreunul din cazurile prevazute in art. 148 C.P.P., incheiere ce poate fi atacata cu recurs, procedura fiind reglementata prin dispozitiile art. 160 al. 2 C.P.P.

Fata de inculpatul care a mai fost anterior arestat in aceeasi cauza , in cursul urmaririi penale sau al judecatii se poate dispune din nou aceasta masura daca au intervenit elemente noi care fac necesara privarea de libertate.

In practica, in urma modificarilor legislative aceasta masura a fost luata cu multa prudenta si in cazurile unor minori care au perseverat in acte antisociale, cand exista pericolul ca acestia sa se sustraga de la urmarirea penala sau judecata pentru a se evita impactul negativ pe care o astfel de masura drastica o poate avea asupra viitorului tinerilor delicventi.

Astfel la data de 28.08.2003, Judecatoria Brasov a fost sesizata cu referatul procurorului din data de 27.08.2003, in dosarul penal nr. 2266/P/2003 al Parchetului de pe langa Judecatoria Brasov, solicitandu-se arestarea preventiva a inculpatului S.P.A. in baza art. 149 al. 4, fiind intrunite temeiurile prevazute de art. 148 lit. c si h C.P.P.

In fapt s-a retinut ca in data de 14.07.2003, in jurul orelor 15.45, inculpatul impreuna cu numitii M.A.C., I.G. si C.G s-a deplasat in com. Sanpetru, Judetul Brasov, cu ajutorul unui autoturism condus de o persoana necunoscuta, la magazinul apartinand S.C. Gobodana S.R.L., situat pe Str. Republicii, nr. 166, de unde a sustras din sertarul casei de marcat, suma de 420.000 lei impreuna cu M.A.C., in timp ce inculpatul C.G. a abordat-o pe vanzatoarea P.M. in scopul de a-i sustrage atentia, fata de inculpat fiind punandu-se in miscare actiunea penala prin ordonanta procurorului din data de 27.08.2003 pentru savarsirea infractiunii de furt calificat prevazut de art. 208 al. 1, art. 209 al. 2 lit. a si e C.P. cu aplicarea art. 99 si urmat C.P.

Prin incheierea nr. 15 a Camerei de Consiliu din data de 28.08.2003 pronuntata in dosar penal nr. 2410/2003, in baza art. 160/h al.3 C.P.P. raportat la art. 148 lit h C.P.P. instanta a dispus arestarea preventiva a inculpatului S.P.A. pe o durata de 10 zile incepand cu data de 28.08.2003 pana la data de 07.09.2003 inclusiv.

In considerente instanta a retinut ca inculpatul impreuna cu numitii M.A.C., I.G. si C.G. s-au deplasat in ziua de 14.07.2003 in jurul orei 15 la magazinul apartinand partii vatamate si in timp ce inculpatul C.G. a abordat-o pe vanzatoare in scopul de a-i distrage atentia, inculpatul minor a sustras din sertarul casei de marcat suma de 420.000 lei. Desi procurorul a invocat faptul ca inculpatul s-a sustras de la urmarirea penala la dosar procese verbale de cautare la domiciliul sau si la doua unitati hoteliere instanta apreciaza ca nu sunt probe concludente in acest sens avand in vedere declaratia matusii inculpatului, faptul ca la dosar nu se gaseste ordinul de dare in U.G. sens in care temeiul prevazut de art. 148 lit c a fost inlaturat. Avand in vedere ca inculpatul nu este la primul conflict cu legea penala fiind sanctionat administrativ pentru savarsirea unor fapte similare avand in vedere modul in care a actionat, faptul ca acesta a abandonat scoala, fata de lipsa ingrijirii parintesti care conduce la frecventarea unor anturaje ce determina implicarea sa in actiuni antisociale, instanta apreciaza ca lasarea in libertate a inculpatului minor la acest moment procesual prezinta un pericol concret pentru ordinea publica.

Intr-o alta speta Judecatoria Brasov a fost sesizata cu rechizitoriul Parchetului de pe langa Tribunalul Brasov prin care s-a dispus trimiterea in judecata in stare de arest preventiv a inculpatului minor I.L. pentru comiterea infractiunii de complicitate la furt calificat, art. 26 rap la art. 208 al. 1, art. 209 al. 1 lit. a, g, i C.P. cu aplicarea art. 99 dosarul primind termen de fond la data de 27.04.2004. Conform dispozitiei art. 300/1 C.P.P. s-a acordat termen de catre presedintele instantei la data de 19.04.2004 pentru verificarea legalitatii si temeiniciei masurii arestarii preventive a inculpatului minor. Prin rechizitoriu s-a retinut in fapt ca in noaptea de 31.03.2004/01.04.2004 inculpatul cu intentie a inlesnit patrunderea inculpatului B.M.C. in incinta magazinului alimentar nr. 88 apartinand partii vatamate S.C. Panificatie Posavarul S.A. Bv de unde acesta din urma a sustras bunuri in valoare de 41.000.000 lei, inculpatul minor asigurand paza in zona.

Prin incheierea Camerei de Consiliu din data de 19.04.2004 pronuntata in dosarul penal 1343/2004 al Judecatoriei Brasov, in baza art. 300/1 al.1 C.P.P. instanta a constatat legalitatea si temeinicia masurii arestarii preventive a inculpatului I.L. si in baza art. 300/1 al. 3 C.P.P. a mentinut arestarea preventiva a acestui inculpat.

In considerente s-a aratat ca in baza mandatului de arestare preventiva nr. 37/01.04.2004 emis de Judecatoria Brasov s-a dispus arestarea preventiva a inculpatului incepand cu data de 02.04.2004 si pana la data de 20.04.2004 inclusiv, temeiurile care au stat la baza privarii de libertate fiind cele prevazute de art. 148 lit b, e, h C.P.P., respectiv faptul ca este flagranta, exista date din care rezulta necesitatea impiedicarii savarsirii unei alte infractiuni de catre inculpat si pedeapsa prevazuta de lege este inchisoarea mai marde 4 ani, exista probe certe ca lasarea in libertate a inculpatuilui prezinta pericol concret pentru ordinea publica.

Analizand legalitatea si temeinicia masurii arestarii preventive a inculpatului instanta a constatat ca s-au respectat dispozitiile legale din materie, avand in vedere circumstantele reale ale faptei, desfasurarea in timp a infractiunii retinute in sarcina sa, modul premeditat in a actiona si vazand si circumstantele personale ale inculpatului care, desi in varsta de numai 16 ani nu este la prima confruntare cu legea penala, a abandonat scoala, este lipsit temporar de ocrotire parinteasca parintii fiind plecati in strainatate, face parte dintr-o “gasca” de cartier, instanta a constatat ca subzista temeiurile prevazute de art. 148 lit b, e, h C.P.P. astfel ca, in baza art. 300/1 al. 3 C.P.P. instanta a mentinut starea de arest a inculpatului.

CAPITOLUL VI

CAUZELE CARE INLATURA RASPUNDEREA PENALA A MINORILOR

La cauzele care inlatura raspunderea penala si care sunt reglementate in titlul VII din partea generala a Codului penal, respectiv amnistia, prescriptia raspunderii penale, impacarea partilor si lipsa si retragerea plangerii prealabile exista unele prevederi care se refera anume la minori.

AMNISTIA

Incidenta actului de amnistie cu privire la o infractiune savarsita de un minor se evalueaza in raport cu limitele reduse, deoarece aceasta constituie pedeapsa legala pentru minor.

Cu privire la amnistie, in art. 119 al. 3 C.P. se precizeaza ca ea nu are efecte asupra masurilor educative, doctrina fiind unanima in a considera ca acest gen de sanctiuni penale sunt luate si in favoarea infractorului.

Amnistia produce efecte diferite asupra raspunderii penale a minorilror in functie de natura sanctiunilor ce le pot fi aplicate. Desi amnistia opereaza asupra raspunderii penale, efectele ei ajung sa fie limitate tocmai de instrumentul prin care se materializeaza raspunderea, respectiv anumite categorii de sanctiuni. Daca se apreciaza ca luarea unei masuri educative nu este suficienta ca urmare a faptului ca infractiunea produsa are un grad de pericol social mai mare, i se aplica minorului infractor o pedeapsa asupra careia amnistia dupa condamnare isi produce efectele. Daca pentru indreptarea minorului s-a apreciat ca ar fi suficienta o masura educativa, asupra ei, potrivit textului invocat, amnistia nu are efecte. Este evident ca un faptuitor in sarcina caruia s-a stabilit o forma de raspundere mai grava este absolvit de orice penalitate, in timp ce altul, purtator al unei raspunderi mai usoare, suporta in continuare consecintele.

Pornind de la reglementarea actuala, in doctrina romana s-a exprimat un punct de vedere si mai radical sustinandu-se ca nici amnistia inainte de condamnare nu ar trebui sa-l priveasca pe minor, fata de care ar trebui sa se ia o masura educativa, argumentat de necesitatea educarii lui. Mai mult decat atat, atunci cand amnistia intervine dupa condamnarea minorului la pedeapsa inchisorii si minorul nu a executat nimic din aceasta sau numai o mica parte, ea ar trebui inlocuita cu o masura educativa, respectiv internarea intr-un centru de reeducare. In comparatie cu acest punct de vedere, in Franta s-a adoptat unul mult mai moderat, impus de jurisprudenta. Fara a se nega imprejurarea ca minorilor le sunt benefice masurile educative, totusi ei au beneficiat in unele cazuri de asa zisele “gratieri amnistiate” care se acorda la cererea celor interesati si dupa verificari din care sa rezulte ca este in interesul minorului sa nu mai execute masura educativa.

In concluzie, efectele amnistiei asupra raspunderii penale a minorilor sunt limitate cand acestia se gasesc in situatia de a fi fost supusi unor masuri educative, chiar daca se face abstractie de alte imprejurari, dintre care unele sunt foarte importante, prevaland ideea de reeducare care are drept scop final reintegrarea lor sociala.

6.2 PRESCRIPTIA RASPUNDERII PENALE

Prescriptia raspunderii penale a minorilor are, sub aspectul termenelor, o reglementare speciala.

Din continutul reglementarii de la art. 129 C.P. reiese ca termenele de prescriptie a raspunderii penale pentru cei care la data savarsirii infractiunii erau minori se reduc la jumatate.

Derogarea de la reglementarea cadru a fost justificata cu pericolul social mai redus pe care il au infractiunile minorilor in raport cu cele ale majorilor, cu capacitatea psihofizica in formare a minorului, lipst de intelegerea si experienta unei persoane adulte, si de aceea pot fi indreptatiti mai curand. In concluzie si prescriptia raspunderii penale trebuie sa fie mai scurta.

Termenele de prescriptie a raspunderii penale inscrise in art. 122 C.P.P. stabilite in raport cu limitele legale ale pedepselor. In acest context se pune problema de a sti daca reducerea termenelor prevazute de art. 129 opereaza asupra pedepselor prevazute de lege pentru infractiunea savarsita sau se calculeaza in raport de limitele reduse la jumatate a pedepselor pentru minori, potrivit art. 109 C.P. Raspunsul a fost ca reducerea la jumatate a termenului de prescriptie pentru minori se aplica la termenul de prescriptie stabilit in raport cu pedeapsa prevazuta de lege pentru infractiunea comisa, facandu-se abstractie de imprejurarea ca infractorul este minor. Astfel, nu se reduce mai intai pedeapsa prevazuta de lege la jumatate, cum prevede art. 109 si apoi in raport de pedeapsa rezultanta se determina termenul de prescriptie, care la randul lui se reduce la jumatate, ci termenul de prescriptie la care se aplica reducerea de jumatate se stabileste in functie de pedeapsa prevazuta in textul sanctionator, fara nici o reducere determinata de starea de minoritate a infractorului.

Legat de acest gen de prescriptie ar trebui precizat ca daca infractorul minor la data savarsirii infractiunii devine major in timp ce termenul de prescriptie era in curs, beneficiul prescriptiei reduse ramane castigat, pentru ca durata mai scurta a termenului de prescriptie este determinat de starea de minoritate a infractorului la data cand a savarsit infractiunea.

6.3 IMPACAREA PARTILOR

Impacarea partilor semnificand intelegerea intervenita intre persoana vatamata si infractor pentru a pune capat conflictului generat de infractiune, este o cauza de inlaturare a raspunderii penale.

Impacarea este posibila doar la infractiunile unde legea prevede aceasta posibilitate. Ea trebuie sa intervina intre persoana vatamata si infractor sau reprezentantii lor legali, trebuie sa fie personala, adica sa se refere explicit la persoana celor care au cazut de acord sa impiedice si nu in mod generic la infractiunea savarsita, trebuie sa fie totala, neconditionata si definitiva si trebuie sa intervina cel mai tarziu pina la data ramanerii definitive a hotaririi din cauza respectiv. Aceste conditii reies din reglementarea continuta in art. 132 C.P. care in aliniatul al treilea statueaza ca cei cu capacitate de exercitiu restransa se pot impaca cu incuviintarea persoanelor prevazute de lege.

In acceptiunea art. 9 din D. nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si persoanele juridice are capacitate de exercitiu restransa minorul care a implinit varsta de 14 ani. Se ridica o serie de probleme referitoare la minorul infractor, cu capacitate restransa.

In planul cheltuielilor judiciare, impacarea duce la o diminuare a patrimoniul partilor implicate in procesul penal, pentru ca potrivit art. 192 al. 2 pct. 2 lit. b C.P.P., in acest caz cheltuielile judiciare avansate de stat vor fi suportate de ambele parti.

Ar putea exista situatii cand inculpatul minor sa opteze pentru o impacare dintr-o gresita intelegere a unor imprejurari, cand de exemplu este nevinovat si nu se realizeaza pe deplin acest fapt ca sa continue procesul penal pentru a-si dovedi nevinovatia si apreciind ca impacarea este cea mai buna cale de urmat, sa ajunga in final sa suporte cheltuieli judiciare. Incuviintarea impacarii pentru infractorul minor de catre persoanele prevazute de lege apare ca o garantie a drepturilor patrimoniale ale acestuia si care numai aparent este doar o garantie a dreptului de aparare in procesul penal.

Exista mai multe categorii de persoane care, potrivit legii, pot da incuviintare pentru impacare. In art. 105 al 2 din Codul Familiei se prevede ca dupa implinirea varstei de 14 ani minorul isi exercita singur drepturile si isi executa tot astfel obligatiile, insa numai cu incuviintarea prealabila a parintilor spre a-l apara impotriva abuzurilor din partea celui de al treilea. Tutorii au aceleasi obligatii ca si parintii, ceea ce reiese din cuprinsul art. 124 al. 2 din Codul Familiei. Curatorii actioneaza in virtutea dispozitiilor inscrise in art. 152 lit c din Codul Familiei, respectiv atunci cand, din cauza bolii sau alte motive, parintele sau tutorele este impiedicat sa indeplineasca un anumit act in numele persoanei ce reprezinta sau ale carei acte le incuviinteaza.

In ceea ce priveste minorii care au fost declarati abandonati prin hotarare judecatoreasca in conditiile Legii nr. 47/1993 cu privire la declararea judecatoreasca a abandonului de copii, potrivit art. 8 al.1 din O.U.G. nr. 26/1997 privind protectia copilului aflat in dificultate, in cazul in care copilul a fost declarat abandonat prin hotarare judecatoreasca ramasa definitiva, drepturile parintesti se exercita de Consiliul Judetean respectiv de Consiliile Locale ale sectoarelor mun. Bucuresti, prin Comisia pentru Protectia Copilului. Comisia, care este organ de specialitate al Consiliului Judetean, respectiv al Consiliul Local al sectorului mun. Bucuresti, printre altele coordoneaza activitatea autoritatilor administratiei publice locale din unitatile administrativ teritoriale de pe teritoriul judetului in domeniul autoritatii tutelare si al protectiei drepturilor copilului.

6.4 LIPSA SI RETRAGEREA PLANGERII PREALABILE

Atat lipsa plangerii prealabile cat si retragerea ei inlatura raspunderea penala pentru infractiunile anume prevazute de lege daca sunt intrunite unele conditii (art. 131 C.P.):

– sa existe o infractiune pentru care legea prevede ca actiunea penala sa fie pusa in miscare la plangerea prealabila;

– plangerea prealabila sa fie facuta de catre persoana vatamata; daca aceasta este un minor care a implinit 14 ani deci cu capacitate de exercitiu restransa, punerea in miscare a actiunii penale se face la plangerea sa prealabila cu incuviintarea reprezentantului legal;

– plangerea sa fie facuta cu respectarea conditiilor legale privind forma, locul si termenul introducerii ei;

Cel in drept poate sa nu faca plangere prealabila, ori daca a facut-o , nu a respectat conditiile legale ceea ce echivaleaza cu lipsa ei.

Retragerea plangerii prealabile consta intr-un act de vointa unilateral al persoanei vatamate, care revine asupra plangerii facute, act care inlatura de asemenea raspunderea penala. Retragerea poate fi explicita dar si implicita, cand cel ce a facut-o lipseste nejustificat la doua termene consecutive in fata instantei. Retragerea plangerii trebuie sa fie totala si neconditionata, adica sa priveasca atat latura penala cat si cea civila si sa aiba loc pana la ramanerea definitiva a hotararii de condamnare.

Cand fapta a fost comisa in participatie, ca sa inlature raspunderea penala trebuie sa aiba loc cu privire la toti participantii, nu numai fata de unii dintre ei, deoarece ceea ce are caracter indivizibil si produce efecte fata de toti este plangerea prealabila iar nu declaratia de retragere a acesteia.

CAPITOLUL VII

RASPUNDEREA CIVILA A INFRACTORILOR MINORI

Temeiul juridic al raspunderii civile a minorilor pentru paguba cauzata prin infractiune se gaseste in art. 14 al. 1 C.P.P., conform caruia actiunea civila in procesul penal are ca obiect tragerea la raspundere civila a inculpatului , precum si a partii responsabile civilmente si in art. 998 – 999 cod civil. Aceste prevederi nu pot determina un alt criteriu de repararea prejudiciului cauzat de minor decat cel prevazut de legea civila, chiar daca sistemul sanctionator prevazul pentru minor in legea penala este deosebit fata de cel stabilit penntru major.

Raspunderea delictuala pentru faptele prevazute de legea penala savarsita de minor este atat o raspundere directa a minorilor in temeiul art. 998 – 999 cod civil, cat si o raspundere indirecta a parintilor, in temeiul art. 1000 al. 3 cod civil, ori a institutorului sau mestesugarului prevazuta in art. 1000 al. 4 cod civil. Aceste forme ale raspunderii civile se impletesc sau se cumuleaza dupa caz.

Potrivit art. 25 din Decretul nr 32/1995 “Minorii care nu au implinit varsta de 14 ani nu raspund pentru fapta lor ilicita decat daca se dovedeste ca au lucrat cu discernamant”.

Dupa cum minorul a actionat sau nu cu discernamant se adauga sau se substituie raspunderea partinilor. Raspunderea indirecta a parintilor pentru faptele pagubitoare a copiilor lor minori, se intemeiaza pe dispoz art. 1000 al. 2 cod civil si are la baza prezumtia neindeplinirii sau indeplinirii necorespunzatoare de catre parinti a indatoririlor ce le revin fata de copii.

In practica judiciara s-au ridicat numeroase probleme de aplicare a legii in legatura cu raspunderea civila a parintilor pentru daune produse de minori prin infractiune; astfel, s-a decis ca in cazul in care exercitarea ocrotirii parintesti apartine unui singur parinte, celalalt avand doar dreptul de a lua legaturi personale cu minorul, va raspunde civilmente parintele caruia i-a fost incredintat minorul prin hotarare judecatoreasca.

Raspunderea este determinata de faptul ca parintele care locuieste cu copilul minor are obligatia legala de a-l supraveghea si de a-l impiedica sa savarseasca fapte ilicite, el fiind singurul raspunzator pentru aceste fapte. Dimpotriva, printr-o alta decizie de speta s-a considerat ca si parintele care nu locuieste cu copilul sau minor trebuie sa fie prezumat raspunzator pentru faptele ilicite ale acestuia in conditiile prevazute de al. 3 al art. 1000 cod civil. Totodata s-a decis ca in situatia in care parintii nu au locuinta comuna, acestia pot fi chemati impreuna in judecata sau introdusi in proces ca parti responsabvile civilmente pentru a raspunde de faptele pagubitoare ale copilului lor minor. Mai mult, pot subzista si o raspundere comuna a ambilor parinti atat a celui care i s-a incredintat copilul, cat si acelui la care copilul se afla doar in vizita, insa cele doua raspunderi ar avea temeiuri juridice diferite, art. 1000 al. 2 cod civil pentru primul si art. 998 – 999 cod civil pentru cel de al doilea.

Este de observat ca in literatura de specialitate s-au conturat trei opinii cu privire la continutul culpei, prezumat de lege, care atrage raspunderea parintelui pentru prejudiciul produs de copilul minor, in conditiile prevazute de art. 1000 al. 2 cod civil, si anume: raspunderea se intemeiaza pe neindeplinirea ori indeplinirea necorespunzatoare a obligatiei de supraveghere, ori pe neindeplinirea obligatiei de supraveghere si de crestere, si, in sfarsit, pe neindeplinirea ori indeplinirea necorespunzatoare a obligatiei de supraveghere si a celei de a asigura educarea minorului. Aceasta ultima opinie este in concordanta cu practica actuala a instantelor judecatoresti.

In aceasta ordine s-a argumentat corect ca parintele caruia i s-a incredintat minorul nu va raspunde conform art .1000 al. 2 cod civil in situatia in care va face dovada ca si-a indeplinit in mod corespunzator indatoririle parintesti cu privire la persoana copilului sau ca, intre neindeplinirea sau indeplinirea necorespunzatoare a indatoririlor ce ii reveneau privind supravegherea si educarea minorului si comiterea de catre acesta a faptei cauzatoare de prejudicii nu exista raport de cauzalitate. Avand in vedere insa ca comiterea faptului ilicit de catre minor s-ar putea datora unor carente de educatie, rezulta ca alaturi de parintele caruia i s-a incredintat minorul urmeaza sa fie prezumat raspunzator celalalt parinte, deoarece si acestuia i-a asigurat dreptul, si deci, implicit, ii revine obligatia de a contribui la cresterea si educarea copilului.

S-a subliniat, de asemenea, ca dispozitiile legale referitoare la raspunderea parintilor trebuie analizate si in functie de continutul dispozitiilor art. 101 Codul Familiei, care prevede ca parintii sunt datori sa ingrijeasca de persoana copilului, precizand ca ei sunt obligati, intre altele sa ingrijeasca si de educarea copilului, notiunea de educare fiind mai larga decat cea de supravegehere pe care o include.

Acest text nu constituie o norma de recomandare ci are un caracter imperativ, impune o obligatie care implica in mod necesar raspunderea pentru orice paguba pricinuita de minor, rezultand din lipsa de educatie, iar lipsa unei educatii corespunzatoare trebuie sa fie dedusa intotdeauna din chiar faptul antisocial, prejudiciabil, savarsit de minor.

De asemenea, in practica judiciara s-a decis ca minorului ii incumba o raspundere civila directa, intemeiata pe dispozitiile art. 998 – 999 cod civil, iar parintilor o raspundere indirecta bazata pe art. 1000 al. 2 cod civil; ca atare, nu exista solidatitatea prevazuta in art. 1003 cod civil, parintii raspunzand ca si minorul pentru intregul prejudiciu, obligatia lor fiind in solidum. Desi exista si opinii contradictorii, diferentele de opinie exprimate nu sunt semnificative, intrucat fie ca este vorba de o raspundere solidara, fie de o raspundere in solidum, efectele sunt aceleasi din punct de vedere care ne intereseaza, in sensul ca ambele justifica drepturile victimei de a chema la raspundere fie pe minori, fie pe parinti, fie si pe unul si pe celalalt.

Totodata in practica judiciara s-a decis in situatia in care faptul prejudiciabil a fost comis de mai multi minori, si ca atare este atrasa raspunderea unor parinti diferiti, intre acestia nu exista solidaritate intrucat parintii raspund solidar numai pentru copii lor minori, si numai in limita participarii copiilor lor la cauzarea prejudiciului. Ca atare victima va trebui sa-si divizeze actiunea, pretinzand de la fiecare categorie de parinti despagubiriea efectiv suferita.

Avand in vedere caracterul raspunderii parintilor pentru prejudiciile aduse de copiii lor minori, in practica judiciara s-a decis ca parintii nu pot invoca beneficiul de discutiune in temeiul caruia creditorul este obligat sa urmareasca mai intai bunurile debitorului principal, iar in situatia in care numai unul dintre parinti a fost urmarit si a platit integral despagubiri, el are optiunea, fie de a introduce actiune in regres impotriva celuilalt sot, fie sa actioneze numai pe minor.

S-a mai decis ca minorii trebuie obligati in solidar cu partile responsabile civilmente (parintii lor) la plata despagubirilor civile si a cheltuielilor de judecata, iar repararea prejudiciului cauzat trebuie sa fie integrala in raport cu dauna efectiv suferita, si nu avandu-se in vedere criterii subiective, straine de ideea care sta la baza raspunderii pentru cauzarea de prejudicii.

Daca fapta prejudiciabila a fost comisa de un minor care nu are discernamant, atunci vina prezumata a parintilor se substituie vinei minorului, si, ca atare, acestia vor raspunde pentru fapta lor proprie, neavand drept de regres impotriva minorului.

Lipsa de venituri sau de avere a minorului nu are importanta la stabilirea despagubirilor, intrucat aceasta este o chestiune de executare si nu de fond. Reexaminarea cuantumului despagubirilor este posibila in situatia in care s-au produs modificari in ceea ce priveste intenderea pagubei, intrucat repararea prejudiciului trebuie sa fie integrala. Aceasi este situatia si in privinta parintilor minorului a caror raspundere este angajata indiferent daca au posibilitati de plata pentru acoperirea prejudiciului cauzat de copilul lor minor.

Raspunderea civila a inculpatului minor in procesul penal, in principiu, nu poate fi conceputa decat in raport cu pagubele produse printr-o infractiune savarsita. Cand fapta ilicita este imputabila mai multor persoane, acestea sunt tinute solidar la repararea intregii pagube. Astfel, s-a decis ca inculpatul minor trebuie sa fie obligat, in solidar cu ceilalti participanti la activitatea infractionala, iar partea responsabila civilmente sa raspunda numai in raport cu contributia minorului la producerea pagubei. Totodata s-a decis ca faptuitorul nu poate fi obligat la despagubiri in solidar cu autorul infractiunii de furt decat in limita valorii bunului tainuit.

In concluzie raspunderea delictuala pentru faptele prevazute de legea penala savarsite de minor se prezinta sub doua forme ale raspunderii civile:

o raspundere “directa” a minorilor in temeiul art. 998 – 999 cod civil

o raspundere “indirecta” a parintilor bazata pe dispoz art. 1000 al. 2 cod civil.

CONCLUZII SI PROPUNERI DE LEGE FERENDA

Din 1990 Codul Penal si Codul de Procedura Penala au suferit unele modificari dar, din pacate, dispozitiile relative de minori nu au fost avute in vedere in mod deosebit.

Avand in vedere noile procese de globalizare si integrare regionala cat si noile orientari in folosofia intereselor penale si in criminologie, tratamentul juridic national aplicabil minorilor necesita modificari importante atat sub aspectul dreptului substantial cat si sub aspectul dreptului pecesual penal.

Astfel, de lege ferenda s-ar impune in Codul Penal :

– la Titlul II capit. IV, art. 33 lit. a din Codul penal ar trebui instituita o diferentiere intre tratamentul sanctionator al minorului fata de al majorului in cazul savarsirii unui concurs de infractiuni, in sensul reducerii cuantumului sporului ce poate fi aplicat minorului pe langa pedeapsa cea mai grea

– la Titlul IV din Codul penal, dupa inlocuirea raspunderii penale ar putea fi introdusa o sectiune referitoare la posibilitatea amanarii pronuntarii unei pedepse, pe o perioada limitata de timp, pentru inculpatul minor, perioada in care acesta sa fie urmarit de servicii sociale si judecatorul delegat cu executarea pedepsei

– la Titlul V in art. 101 privind masurile educative cum ar fi: tratamentul ambulatoriu, frecventarea unui centru de zi, consemnarile la sfarsit de saptamana, prestarea de servicii in folosul comunitatii etc.

– la art. 103 al. 3 masura educativa a libertatii supravegheate cu instituirea obligatiilor si art. 110/1 raportat la art. 86/3 C.P. necesitatea luarii consimtamantului infractorului minor (pentru respectarea art. 4 din C.E.D.O, a Recomandarii 92(16) privitoare la Regulile Europene privind sanctiunile si masurille de comunitate adoptate de Consiliul de Ministri ai Comunitatii Europene la 19.10.1992)

– la art. 104 masura educativa a internarii intr-un centru de reeducare – necesitatea infiintarii unor centre pentru minori cu regim juridic diferit: internare in regim inchis, semideschis sau deschis si prevederea unor conditii de schimbare a regimului juridic aplicat initial

– la art. 210 C.P.. ar putea fi prevazuta si infractiunea de furt prin care s-a adus un prejudiciu cuantificat intr-o suma fixa, ca fiind pedepsita la plangerea prealabia a partii vatamate. Astfel infractorul minor si victima ar putea sa se impace dupa restituirea prejudiciului sau prestarea unor servicii victimei pentru prejudiciul suferit (similar sanctiunii reparatiei din dreptul francez).

In ceea ce priveste legea procesual penala de lege ferenda s-ar impune introducerea principiului celeritatii solutionarii cauzelor cu minori; solutionarea separata a actiunii civile in cauzele penale cu minori de catre o instanta civila cu scutirea de plata taxei de timbru; crearea unor instante pentru minori cu personal specializat eventual la Institutul National al Magistraturii; obligativitatea anuntarii SRSS si a parintilor in cazul in care este discutata posibilitatea luarii si prelungirii arestarii preventive si ascultarea obligatorie a ofiterului de probatiune si a ocrotitorului legal inainte de a se dispune masura arestarii preventive.

In prezent in faza de executare a sanctiunilor neprivative de libertate sistemul actual de masuri si sanctiuni penale fara privare de libertate este foarte limitat, iar aplicarea acestora de catre instantele de judecata este de cele mai multe ori greu de realizat datorita faptului ca legea penala este deosebit de rigida si punitiva. In aceste conditii OG nr. 92/2000 privind organizarea si functionarea Serviciilor de Reintegrare Sociala a infractorilor si de supraveghere a executarii sanctiunilor neprivative de libertate nu permite decat supravegherea executarii obligatiilor si conditiilor impuse de instanta, respectiv in cazul condamnatilor la pedeapsa inchisorii a caror executare a fost suspendata sub supraveghere si in cazul minorilor fata de care s-a luat masura educativa a libertatii supravegheate.

Consideram ca aceasta situatie va trebui modificata prin noi initiative legislative, prin introducerea de noi si variate sanctiuni si masuri comunitare si prin extinderea atributiilor serviciilor de probatiune.

Se poate aprecia in concluzie, ca in momentul de fata, atat reglementarile normative existente in codul penal in vigoare, cat si in modul de aplicare de catre instantele de judecata a pedepselor si masurilor educative fata de minorii delicventi, nu reflecta inca in suficienta masura mutatiile intervenite in orientarile politicii penale la nivel international si nici la necesitatile actuale ale societatii romanesti.

Perfectionarea cadrului legislativ referitor la minorul delicvent presupune reglementari eficiente privind protectia acestuia conforma cu cerintele europene moderne sub cele doua aspecte majore: prevenire si recuperare, reeducarea acestora prin mijloace complexe. Este un proces pe cat de necesar, pe atat de dificil avand in vedere ca, printre solutiile pe care le recomanda Consiliul Europei in privinta reactiei sociale la delicventa juvenila, continua sa figureze dejudiciarizarea, realizarea de structuri noi si institutii apte sa conduca la rezolvari moderne si profund umanitare ale problemelor legale de ocrotirea juridica a minorilor delicventi.

BIBLIOGRAFIE

Enrico Ferri, Sociologie Criminale, 1892

Raymond Gassin, Criminologie, ed. a-II-a, Dalloz, 1990

E. Stanisor, La delinquance juvenile. Approche de criminologie et droit compare, France – Roumanie, Editura du Rhône, Lyon, 1993

George Antoniu, Vinovatia penala, Edit. Academiei Romane, Bucuresti, 1995

Constantin Bulai, Avram Filipas, Constantin Mitrache, Drept penal roman – curs selectiv pentru licenta, 1997, Edit. Press Mihaela SRL, Bucuresti 1997

Costica Bulai, Manual de drept penal – partea generala, Edit. All, Bucuresti, 1997

Ortansa Brezeanu, Minorul si legea penala, Edit. All Beck, Bucuresti, 1998

Ortansa Brezeanu, Tranzitia si criminalitatea

Valerian Cioclei, Manual de criminologie, Edit. All Beck, Bucuresti, 1998

Dumitru Cornean, Drept procesual penal, Edit. Europa Nova, Lugoj, 2000

D. Cornean, M. Buzatu, C. Carpincan, Criminalistica, Edit. Europa Nova, Lugoj, 2003

Narcis Giurgiu, Raspunderea si sanctiunile de drept penal, Edit. Neuron, Focsani, 1995

Narcis Giurgiu, Infractiunea, Edit. Gama, Iasi, 1994

Gheorghe Mateut, Recidiva in teoria si practica dreptului penal, Edit. Lumina Lex, 1997

Constantin Mitrache, Drept penal roman – partea generala, Editia revazuta si adaugita, Casa de Editura si Presa Sansa SRL, Bucuresti, 1995

Iancu Mandru, Amnistia si gratierea, Edit. All Educational, Bucuresti 1998

Ion Neagu, Tratat de drept procesual penal, Edit. Global Lex, 2002

Gheorghe Nistoreanu, Drept penal partea generala, Edit Europa Nova, Bucuresti, 1997

Ion Oancea, Tratat de Drept Penal, Edit. All, Bucuresti, 2000

Rodica Mihaela Stanoiu, Introducere in criminologie, Edit. Academiei, Bucuresti, 1989

Rodica Mihaela Stanoiu, Criminologie, vol. I, Edit. Oscar Print, Bucuresti, 1995

Constantin Sima, Codul penal adnotat, practica judiciara 1969 – 2000,Edit. Lumina Lex, 2000

Gr. Theodoru, L. Moldovan, Dr. procesual penal, Edit. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1979

Ion Volonciu, Tratat de procedura penala, vol. I si II, Edit. Proarcadia, 1993

Institutul National al Magistraturii, Justitia pentru minori, Edit. Universul Juridic, Bucuresti, 2003

Corneliu Turianu, Raspunderea juridica pentru faptele penale savarsite de minori, Edit. Continent XXI, Bucuresti, 1995

Ana Vadan, Masurile Educative, studiu nepublicat

Dezvoltarea masurilor alternative la detentie pentru minori in , Fundatia non profit Organisation Penal Reform International, Bucuresti 2002

Alternative la detentie, munca in folosul comunitatii in , Fundatia non profit Organisation Penal Reform International, Bucuresti, 2002

Marc Le Blanc si Marcel Frechette, Le passage a l'acte delictueux au cours de la jeunesse et de l'adolescence: perspective developpmentale, Revue internationale de criminologie et de police technique no 2/1991

Gheorghe Bonciu, Raspunderea civila a minorilor infractori, in Revista de drept penal nr 4/1998

Elisabeta Botian, Reabilitare minor, in Revista de drept penal nr 1/2002

Constantin Butiuc, Raspunderea penala a minorilor, in Revista de drept penal nr 4/2002

Ion Dumitru, Obligatia minorului impotriva caruia s-a luat masura educativa a libertatii supravegheate de a presta o activitate neremunerata intr-o institutie de interes public, in Revista Dreptul nr 11/1997

Ionel Munteanu, Contestatia la executare referitoare la masura educativa a internarii intr-un centru de reeducare, in Revista Dreptul nr 2/2001

Liviu Herghelegiu, Vasile Patulea, Despre posibilitatea contopirii pedepsei cu inchisoarea, cu masura educativa a internarii intr-un centru de reeducare aplicate minorilor infractori, in Revista Dreptul nr 12/2001

Constantin Butiuc, Unele situatii speciale privind raspunderea penala a minorilor, in Revista Dreptul nr 3/2003

Liviu Herghelegiu, Vasile Patulea, Daca este necesara desemnarea unui curator special in cazul cand inculpatul minor este chemat in judecata impreuna cu parintii sai coinculpati, in Revista Dreptul nr 3/2003

Justitia pentru minori de la teorie la practica, Seminar interdisciplinar, Sinaia, 27 – 29 mai 2002, in studii, referate, comunicari

George Antoniu, Constantin Bulai, Practica judiciara penala, vol. II, Edit. Academiei Romane, Bucuresti, 1990

Curtea de Apel Brasov, Culegere de practica judiciara penala 1994 – 1998, Edit. All Beck, 1999

Curtea de Apel Bucuresti, Culegere de practica judiciara penala pe anul 1996, Edit. Holding Reporter, 1998

Curtea de Apel Brasov, Culegere de practica Judiciara, 1999, Edit. Lumina Lex, 2000

Ministerul Justitiei, Culegere de practica judiciara pe anii 1999 – 2002