Definitii ale Adolescentei

Substantivul adolescență derivă din verbul latinesc adolescere, care înseamnă „a crește” , „a se dezvolta” și indică perioada de tranziție de la copilărie la vârsta adultă, punându-se accent pe maturizarea biologică și dezvoltarea psihologică specifică acestei vârste. Când oamenii folosesc cuvântul adolescență, de obicei se referă nu numai la schimbările fizice, ci și la noile gânduri,sentimente, relații și responsabilități pe care le au copiii care devin tineri adulți.

N. Sillamy (1996) definește adolescența ca fiind o perioadă de viață care se situează între copilărie și vârsta adultă. Este ,,perioada ingrată“, marcată de transformări corporale și psihice care începe de la vârsta de 12-13 ani și se termină pe la 18-20 de ani. Limitele ei sunt imprecise, deoarece apariția și durata adolescenței variază în funcție de sex, condițiile geografice și mediul social-economic. Pe plan psihologic, se deosebește prin „maturarea instinctului sexual, prin întărirea preocupărilor profesionale și sociale, prin creșterea dorinței de libertate personală și independență,de plenitudine a vieții afective.Inteligența se diversifică, aptitudinile particulare se dezvoltă și se individualizează, crește puterea de abstractizare a gândirii. (Norbert Sillamy, Dicționar de psihologie-tradus, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996, p.15)

Deși fiecare etapă de vârstă își are valoarea ei în evoluția ființei umane,deoarece este consecința celei de dinainte și o pregătește pe cea care urmează, adolescența ocupă un loc important deoarece este „vârsta marilor prefaceri, a marilor efervescențe, vârsta la care se dezvoltă omul de mâine, omul viitoarei generații” (Ion Dumitrescu, Adolescenții- lumea lor spirituală și activitatea educativă, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1980, p.6). Pe lângă toate acestea, adolescența este vârsta marilor întrebări,a viselor îndrăznețe și a drumului făra niciun fel de obstacol. Socotită metaforic, uneori „vârsta ingrată”, alteori „vârsta de aur”, „vârsta marilor elanuri”, adolescența constituie ceea ce J.J. Rouseau numea, pe bună dreptate „a doua naștere”.

Se afirmă adesea că adolescența este o perioadă a vieții foarte “dificilă”, în care adolescenții sunt puternic stresați și instabili afectiv, tocmai datorită faptului că trebuie să facă față unor schimbări majore, atât pe plan biologic și psihologic, cât și pe plan social. O parte dintre aceste schimbări se referă la cele fizice și fiziologice care au loc în perioada pubertății, precum și modificările care apar la nivelul comportamental sexual. Odată, cu acestea, pe plan psihologic are loc un proces de schimbare a imaginii de sine și o tendință a adolescenților de a se redefini ca persoane.

Fiind o perioadă de tranziție între copilărie și maturitate,adolescența se caracterizează printr-o serie de trăsături generale și specifice care condiționează și determină procesul de cristalizare a personalității adolescentului. În această perioadă sunt incluși indivizi a căror vârstă este cuprinsă între 13-18 ani (deși unii autori extind această vârstă până la 20 de ani).

Adolescența este perioada în care se i-au decizii importante pentru dezvoltarea și perfecționarea adolescenților, realizând planuri de viitor. Prin urmare, această perioadă reprezintă o etapă de reorganizare atât afectivă cât și intelectuală a personalității, un proces de particularizare a transformărilor fiziologice legate de integrarea corpului sexual. Această perioadă a vieții reprezintă „un câmp psihologic ce se bucură de avantajul studierii schimbării, schimbări ce sunt expuse din perspectivă psihanalitică prin:

refacerea acțiunii de separare/ individualizare a micii copilării;

revenireaa conflictului oedipian;

detașarea de imaginile parentale copilărești și atașarea din nou de obiectele libidinale cele noi;

raporturi de apărare față de un ideal al eului și de pulsiunile pentru determinarea unui nou echilibru narcisic (refulare, deplasare, refuz, intelectualizare, proiecție).” (Roland Doron, Dicționar de psihologie, Editura Humanitas, București, 1999, p. 31)

Fiind ultima și cea mai complexă etapă a dezvoltării copilului, adolescența este etapa conturării individualității și a începutului de stabilizare a personalitătii care marchează încheierea copilariei si trecerea spre maturizare. Transformarile fizice și psihice care apar în această perioadă, schimbările în atitudini și conduită și nu în ultimul rând problemele ridicate părinților și familiei, fac din adolescență cea mai sensibilă fază de evoluție spre viața adultă.

Această perioadă este „punctul unde se împlinește copilăria cu tot aportul ereditar și cu toată contribuția educativă pe care această împlinire o presupune”, caracterizându-se prin multiplele învățături ce îl pregătesc pe adolescent pentru sarcinile maturității. (Maurice Debesse, Psihologia copilului de la naștere la adolescență, Editura Didactică și Pedagogică , București, 1970, p. 86)

În ceea ce privește formarea personalității, adolescentul se află pus în fața unei antiteze permanente: pe de o parte sunt comportamentele reprezentate de atitudini copilărești, cerințele de protecție, anxietatea caracteristică vârstelor mici în fața situațiilor mai complexe și solicitante, iar pe de altă parte sunt atitudinile și conduitele noi formate sub imboldul cerințelor interioare de autonomism. Acum încep să se contureze mai clar distanțele dintre ceea ce cere societatea de la adolescent și ceea ce poate el să ofere, precum și dintre ceea ce cere adolescentul de la societate și viață și ceea ce i se poate oferi .

În perioada adolescenței, maturizarea este centrată pe identificarea resurselor personale și construirea propriei identități și independențe, începând cu detașarea de sub tutela parentală. Adolescentul începe să își descopere „atitudini, abilități, forțe fizice și spirituale, începe să-și construiască lumea interioară a aspirațiilor, intereselor și idealurilor”. (Ursula Șchiopu, Emil Verza, Psihologia vârstelor.Ciclurile vieții., Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997, p. 206). În aceste condiții, se dezvoltă atitudini, concepții despre lume și viață, au loc manifestări ale creativității și implicit, apar structuri motivaționale puternice

Schimbările esențiale pe care le produce etapa adolescenței sunt obținerea independenței față de părinți, acomodarea cu propria maturizare sexuală, hotărârea și pregătirea din punct de vedere profesional, adoptarea unei filosofii de viață, a unor norme și reguli morale care dau valoare acțiunilor individului și îndeosebi, dobândirea sentimentului identității. Formarea personalității în adolescență este strâns legată de nivelul și ritmul dezvoltării acesteia care diferă de la un adolescent la altul. Deși tentația de a se trata adolescentul ca fiind la fel ca toți ceilalți adolescenți există întotdeauna, este necesar să se țină cont de faptul că există anumite diferențe semnificative în evoluția și dezvoltarea personalității fiecăruia. Ceea ce-i oferă adolescentului impresia că este o persoană nouă este maturizarea fiziologică a acestuia, dezvoltarea capacitățiilor de cunoaștere și apariția unor dorințe și sentimente necunoscute până acum.

Pentru a se remarca ca fiind o altfel de persoană, ca fiind un altul, adolescentul desconsideră trecutul, renegă concepțiile celor din jur (în primul rând concepțiile părinților) și caută totodată o nouă identitate. Raportându-se la alte modele, adolescentul ia la cunoștință treptat de ceea ce este. ”Căutarea echilibrului prin noi identificări și descoperirea unei noi identități – în condițiile lipsei de certitudine în privința a ceea ce este el în realitate – nu sunt etape ușoare deoarece pot duce la unele dificultăți de integrare și la manifestări de nonconformism” (Ion Dumitrescu, op.cit., p. 83).

Adolescența pe care Platon o numește vârsta beatitudinii spirituale, este o etapă decisivă în formarea personalității individului. În această etapă se cristalizează aspirațiile și idealurile care influențează trăsăturile de caracter ale adolescentului și totodată determină comportarea sa în societate. În această perioadă se conturează din ce în ce mai clar concepția adolescentului despre viață și lume,se leagă cele mai sincere și statornice prietenii.

Adolescența mai este și vârsta poeziei, a înclinației spre visare și romantism,în care sensibilitatea este deosebit de receptivă pentru tot ce este frumos. Adolescenți visează la dragoste înainte de a o cunoaște și au intuiția că aceasta dă vieții sens și farmec. Tocmai de aceea apariția primei iubiri rămâne ca o amintire de neșters ce însoțește oameni pe parcursul vieții lor.

1.2 Teorii ale adolescenței

Vârsta adolescenței este foarte controversată deoarece de-a lungul anilor s-au elaborat o serie de opinii diferite și chiar contradictorii.

Varietatea de teorii și interpretări ce fac referire la dezvoltarea psihică în perioda adolescenței explică interesul crescut pentru această vârstă ce are caracteristici extrem de complexe sub aspect psihologic, relațional, valoric etc. Multe dintre teoriile referitoare la dezvoltarea personalității în adolescență oferă viziuni care se completează, centrate pe anumite elemente caracteristice ale acestui proces, astfel încât o abordare multidimensională a evoluției personalității la vârsta adolescenței ar fi cu totul necesară.

Cel care a lansat prima și cea mai vastă lucrare despre această etapă de viață pe care o intituleză „Adolescența” este Stanley Hall în anul 1904. După cum spune acesta adolescența este o perioadă paralelă cu evoluția speciilor spre civilizație, aducând în prim-plan pasiuni ancestrale datorită faptului că este o vârstă a "furtunii și a stresului" caracterizată prin stări conflictuale.

Stanley Hall afirmă că schimbările hormonale din pubertate determină "o revoltă" și pentru că această turbulență este determinată biologic, consideră că este inevitabilă. Tot ceea ce poate face societatea este să găsească moduri prin care să gestioneze dificultățile provocate de hormonii tânărului. După cum afirmă el, adolescența corespunde „îmblânzirii”-civilizării speciei umane. (http://www.rasfoiesc.com/educatie/psihologie/teorii-ale-dezvoltarii96.php)

Adolescența este privită în opinia tradițională ca fiind o perioadă de dezvoltare dominată de agitație și revoltă. Această perioadă din viața individului se caracterizează prin transformări fizice, emoționale și cognitive extreme, acum se dezvoltă imboldurile sexuale, apare trebuința de a face alegeri profesionale și de alte tipuri și totodată apare controlul tensiunilor pentru a se conforma așteptărilor grupului de aceeași vârstă. Toți acești factori exercită o presiune și contribuie la agitația trăită de către majoritatea adolescenților.

Pe parcursul ultimului secol s-au conturat trei etape principale în evoluția cercetărilor despre adolescență (Cristian Vasile, Psihologia adolescenței și vârstei adulte, Editura Universitatea Petrol și Gaze, Ploiești, 2007. pp. 2-3):

• Primele 6-7 decenii ale secolului XX sunt evidențiate prin dezvoltarea marilor modele teoretice ale adolescenței (Freud, Erikson, Hall). În această perioadă au fost realizate studii care descriu toate fațetele dezvoltării adolescentului: ritmurile dezvoltării, adaptarea, relațiile cu egalii și părinții etc.

• Perioada care debutează cu anii ’70 și până în prezent este marcată de interesul deosebit de a testa ipotezele și de a verifica teoriile anterioare prin cercetări empirice. În acești ani, interesul s-a concentrat mai cu seamă asupra găsirii unor explicații logice pentru plasticitatea și diversitatea dezvoltării, precum și aplicarea cunoștințelor teoretice în rezolvarea unor probleme practice acute.

• În prezent, cercetarea adolescenței este considerată un capitol important al științei dezvoltării, iar principalul său rol este acela de a-i ajuta pe practicienii din diverse domenii (cum ar fi: domeniul dezvoltării de politici sociale sau educaționale etc.), astfel încât să ofere sprijinul necesar pentru asigurarea unui curs pozitiv al dezvoltării individuale și al societății în general.

Pentru Sigmund Freud adolescența este o perioadă caracterizată de numeroase „furtuni emoționale” care se explică prin apariția unor dezechilibre între cele trei componente fundamentale ale personalității: ID, EGO și SUPEREGO. După cum specifică acesta, odată cu maturizarea sexuală instinctele primitive din id devin mult mai active decât în etapa anterioară și contribuie la instalarea unui comportament instabil, impulsiv, capricios. În anii adolescenței trebuie să se creeze un nou echilibru, care să permită satisfacerea socializată a trebuințelor sexuale.

Erick Erikson (1968) vede adolescența ca unul dintr-o serie de stadii de dezvoltare, ce se întinde pe toată durata de viață a individului, de la naștere și până la bătrânețe.Acesta precizează că dezvoltarea psihosocială a individului apare prin rezolvarea unor conflicte psihologice care formează fundația unor viitoare stadii.

Erikson considerată de asemenea că adolescența este o perioadă crucială, deoarece la această vârstă se pune problema fundamentală a identității Eului, care se cere a fi rezolvată. Conform acestuia, în perioada adolescenței domină de criza de identitate versus confuzia rolului apreciată de mulți psihologi ca fiind criza caracteristică întregii dezvoltări. După cum apreciază Erikson, dezvoltarea sensului identității aduce cu sine rezolvarea dificultăților ce au fost întâmpinate în perioada copilăriei și totodată pregătirea autentică în a face față provocărilor lumii adulte.

Obținerea unei identității particulare presupune găsirea unor răspunsuri la întrebările ”Cine sunt eu ?” și ”Care este drumul meu în viață ?”, proces ce atrage după sine anumite evaluări calitative ale propriilor competențe, ale principiilor și valorilor fiecăruia. Astfel, obiectivul major al adolescenței este compus din crearea unei identități stabile, care are „trei componente importante:

a) simțul unității sau convenția dintre percepțiile sinelui ;

b) simțul continuității în timp al percepțiilor sinelui ;

c) simțul reciprocității între percepțiile proprii ale sinelui și modul în care individul este înțeles de ceilalți.” (Cristian Vasile, Psihologia adolescenței și vârstei adulte, Editura Universitatea Petrol și Gaze, Ploiești, 2007, p.23)

Teza lui Erick Erikson ce se referă la structurare identitară operantă versus confuzie a instigat o întreagă serie de cercetători. În general, ceea ce îl tulbură mai întâi pe adolescent este incapacitatea de a-și constitui o identitate profesională. Tocmai de aceea, pentru a se regăsi, adolescentul se identifică cu eroii grupului său, după care temporar ajunge la o pierdere a identității aparent completă.

Adolescentul devine prin urmare, excesiv de intolerant, crud, excluzând persoanele care sunt „diferite” din orice punct de vedere și chiar după aspecte ca îmbrăcămintea sau mimica. O astfel de intoleranță este o apărare necesară a adolescentului contra difuziunii identității, inevitabilă în această perioadă a vieții.

Tot ceea ce simte și știe individul despre el însuși este supus interpretării, consolidării și concentrării într-un întreg al imaginii de sine. Ceea ce crede adolescentul despre el însuși și ceea ce cred alții despre el, oferă un tablou remarcabil și corespunzător, îngăduind astfel formarea „identității Eului” adolescentului. Acceptarea propriei identități este o sarcină dificilă și plină de anxietăți, pe care adolescentul trebuie să o verifice prin încercarea unor roluri și ideologii diferite, pentru a putea obține cea mai bună compatibilitate.

Ieșirea din adolescență cu „simț al identității” stabil, oferă forța și capacitatea de a face față perioadei adulte, ce este caracterizată prin siguranță și încredere în sine. Eșuările exprimă o identitate precară, traită de obicei psihoemoțional ca o „criză”. Indivizi care trăiesc această criză, experimentează roluri confuze, ei neștiind bine cine sunt, de unde vin și unde se îndreaptă. Aceștia se abat de la formula normală a vieții: educație, slujbă, căsătorie, corelând cu o identitate negativă, opusul a ceea ce este prescris de societate. Aceștia vor prefera izolarea sau formele nonconformiste de viață, astfel identificarea lor va deveni una negativă. Impactul pe care îl au grupurile cu ceea ce alege adolescentul să se identifice, poate oferi o dezvoltare a identității Eului așa cum ar trebui. Tocmai de aceea este foarte important ca în acest caz influențele grupului să fie pozitive.

Cel care a organizat principiile eriksoniene într-o teorie a lămuririi identiății în adolescență este psihologul american James Marcia. Acesta s-a axat pe aspectele procesuale și anume: „Cum se produce” și „Ce presupune această nouă criză de dezvoltare?” punând accentul pe două activități: autochestionarea („Cine sunt?”) și angajarea ( „fac, acționez și semnalez ce activități mă reprezintă”).

Prima impune o perioadă de verificare, mai mult sau mai puțin conștientă a vechilor opțiuni, repunându-se în discuție valorile și alegerile din perioada anterioară. Prin această autochestionarea se orientează și se arată viitoarele asumări de roluri sau valori.

Cea de a doua, angajarea, ține de proporția efectivă, practică a validării identitare (de exemplu: devin șofer și remarc faptul că activitatea în cauză fie mi se potrivește, fie nu mi se potrivește).

James Marcia a luat în calcul formele și intensitățile cu care autochestionarea și angajarea se îmbină într-o etapă sau alta a acestei vârste și a descris astfel patru statusuri ale identității în cadrul adolescenței (Cristian Vasile, Psihologia adolescenței și vârstei adulte, Editura Universitatea Petrol și Gaze, Ploiești, 2007, pp. 26-27):

difuziune de identitate – descrie individul ce nu și-a luat încă nici un angajament față de o viitoare identitate, și nici nu există vreun semn asupra faptului că adolescentul va face acest lucru în curând;

preambulul identității – individul nu a experimentat o criză, dar cu toate acestea, a devenit devotat unor scopuri și credințe, în principal datorită alegerilor făcute de alții;

moratoriul – individul este într-o stare de criză căutând în permanență o identitate dintr-o multitudine de alternative. Au existat discuții asupra includerii moratoriumului în stările identității, justificându-se că acesta este un proces, iar celelalte sunt rezultate;

dobândirea identității –este rezultatul final al soluționării crizei identității. În acest stadiu, individul a rezolvat criza în manieră individuală și acum este dedicat în totalitate unei ideologii, unor roluri sociale și unor scopuri ocupaționale;

Un alt psiholog ce a elaborat o teorie ce este axată pe principiul dezvoltării stadiale ale Eu-lui, din copilărie până în adolescență este Gordon Allport (1991). Acesta a realizat deosebirea dintre Eu (Proprium) ca ”formă de organizare activă a proceselor subiective prin care se raportează conștient la lume și la el înșuși” și imaginea de sine cu privire la reprezentarea acestuia despre propria persoană. Stadiile dezvoltării Proprium-ului sunt clasificate astfel (Gordon Allport, Structura și dezvoltarea personalității, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1991, p. 133) :

stadiul Eu-lui corporal;

stadiul identității de sine;

stadiul respectului de sine;

stadiul extensiunii Eu-lui;

stadiul imaginii de sine;

stadiul Eu-lui rațional;

stadiul constrângerii Proprium-ului.

Cel din urmă stadiu și anume stadiul constângerii Proprium-ului este caracteristic etapei adolescenței, având ca drept condiție de bază stabilirea scopurilor, intereselor, planurilor de viață, unirea aspirațiilor prin racord la exigențele vieții și orientarea acțiunilor spre viitor (Eul pragmatic). Allport apreciază imaginea de sine a adolescentului ca fiind relativ fragilă la această vârstă, depinzând într-o oarecare măsură de modul în care este acceptat de ceilalți, deși rareori adolescentul sfidează obiceiurile vârstei sale. Spiritul de răzvrătire al adolescentului redă modul de căutare al identității, încercarea de a-și recăpăta autonomia. Interiorizarea interdicțiilor socio-morale impune găsirea unui echilibru între nevoile sexuale deosebit de active la această vârstă și înțelegerile sociale.

Problema centrală a identității o reprezintă totuși alegerea unei ocupații sau a unui scop de viață. Astfel, scopurile de o perspectivă mai amplă și îndepărtate adăugă însă o nouă dimensiune simțului identității, asta până când tânărul nu începe să facă planuri și simțul eului nu este complet.

În concluzie, teoriile descrise pun în evidență dificultățile ce intervin în viața adolescentului, experiențele prin care acesta trece și ce etape trebuie să depășească pentru a-și dobândi identitatea.