Definirea Intensitatii Si Comparatiei Drept Entitati Gramaticale Distinctedocx

=== Definirea intensitatii si comparatiei drept entitati gramaticale distincte ===

Capitolul V.

DEFINIREA INTENSITĂȚII ȘI COMPARAȚIEI DREPT ENTITĂȚI GRAMATICALE DISTINCTE

Introducere

Capitolul este consacrat coroborării datelor din capitolele precedente, în vederea constituirii unei opinii convergente ori distincte față de ele. Vor fi reiterate, succint, principalele soluții din gramaticile inovative, dar și din studiile consacrate intensității și comparației și, în măsura în care demonstrația o cere, vom adăuga și alte propuneri.

Am arătat în capitolele anterioare că, în indo-europeana comună (primitivă), „gradele de comparație erau mai degrabă un șir de derivate lexicale (formate cu sufixe) cu un tabel mai complex decât cu cel cu care suntem obișnuiți, din limbile IE moderne”, cu precizarea că, la nume, sufixele la care ne referim sunt morfeme cu valoare lexicală, derivativă, nu cu valoarea din flexiunea gramaticală. În esență, nu este vorba de o „comparație”, ci de o „măsurare” în sine a intensității însușirii. Se poate vorbi, așadar, mzai degrabă, de un grad intensiv decât de unul „comparativ”. (Wald/Slușanschi 1987> 236)

Sufixele prototipice erau: * -(i)yes- / -(i)yos- ca în, de exemplu, * swād-(i)ye/os- „mai dulce”.

Mai mult, aceste derivate intensive erau, la origine, mai aproape de substantive decât de adjective. Ele au fost aliniate treptat la regimul adjectivelor atematice „pozitive”, care prezentau nominativul singular și plural animat, masculin și feminin, în vocală lungă, * swādíyōs, în raport cu neutrul, care a rămas egal cu tema scurtă, * swādiyos (Meillet 1924: 232).

Indo-europeana mai cunoștea un sufix de „contrastiv”, * -ter-, cu flexiune tematică la masculin, * -ter-o-s, și neutru, * ter-o-m, și în * -a, la feminin. El a ajuns să-l concureze în unele limbi, ca greaca și sanscrita, pe * -(i)ye/-os- de la „intensiv”. Așadar, s-a ajuns ca „pozitivul” să poată fi redat prin două sufixe.

Și în cazul „superlativului”, care indica nivelul maxim al unei însușiri, s-a ajuns la două sufixe. Unul reprezenta „extinderea” intensivului prin sufixul secundar * -is-t-, cu variante după genuri: * is-t-o-s, pentru masculin, * is-t-o-m, pentru neutru, și * is-t-ā, pentru feminin. Astfel, de exemplu, * meg’-ist-o-s însemna „cel mai mare”.

Un alt sufix provenea tot dintr-o „extindere” cu un sufix secundar, dar a „contrastivului”. Sufixul secundar era * -tm- (> *tmm), prin care se indica „încheierea seriei”. Un compus ca * en-tmm-o-s avea sensul „ultimul (= cel mai) dinlăuntru” (ca în skr. antamos, lat. intimus), în timp ce * eks-tmm-o-s îl indica pe „ultimul (cel mai = ) dinafară” (ca în lat. extimus).

O formă mai recentă, * -sam-o-, a fost creată în interiorul grupurilor celtic și italic, formă ce poate fi regăsită în lat. maximus, pessimus, proximus.

„Comparația” în indo-europeană era, de fapt, o „măsurare” a intensității unei însușiri „în sine”, fără referiri la exteriorul ei. Era, așadar, expresia stadiilor conținutului însușirii respective, conținut care era însăși intensitatea ei. „Măsurarea” era, pur și simplu, o constatare, fără o „comparație” cu stadii ale intensității altor obiecte. Sub raport formal, ea era redată sintetic, prin sufixe lexicale, nu gramaticale.

Nu se cunoaște epoca propriu-zisă când s-a produs trecerea de la forma sintetică la cea analitică și nici cauzele care au dus la această schimbare paradigmatică. Cert este că cele mai vechi texte latinești conțineau deja, mai ales la nivelul latinei vulgare, forma analitică, marcând, totodată, și ieșirea interpretării intensității din zona lui „în sine” spre cea către exterior, ceea ce a dus la apariția comparației propriu-zise, atât în ce privește conținutul, cât și forma. Ideea de intensitate s-a estompat pe măsură ce comparația analitică s-a gramaticalizat. Comparația vizează acum însușirea ca pe o simplă entitate gramaticală, analiza concentrându-se pe forma prin care se redă comparația. Aceasta ar putea fi și o posibilă explicație a faptului că în paradigma comparației apar și entități nesupuse comparației, cum e cazul pozitivului și superlativului absolut. E posibil ca atragerea în paradigmă a acestor fapte să se fi produs prin intermediul comparativului de egalitate, care este o simplă constatare, redată însă printr-un element gramaticalizat, precum ca.

Istoriile limbii române prezintă această situație analitică. Astfel, Ovid Densusianu, Istoria limbii române. Vol. II: Secolul al XVI-lea. Ediție îngrijită de prof. univ. J. Byck, Editura Științifică, București, 19611 arăta, pentru secolul amintit, că „Gradele de comparație sunt exprimate în același fel ca în limba actuală, în afară de superlativ, care este format, în câteva cazuri cu ajutorul adverbelor mult, vîrtos sau al unei expresii adverbiale ca fără seamăn: multu milostiv PS. CP. LXXXV, 5, 15 etc.; PV. LXXXV, 5 ETC.; PH. Xxxv, 5; TM. 216; mult mulțiți CT. Marcu 11; Luca 24; multu nedejduitori RLR. 46; mult păcătos P. 2; vîrtos bune CM. 24; vîrtos greu PO. Ex. 9; vîrtos mare CT. Marcu 70; CC1. 7; CC2. 156; PO. Gen. 47: Ex. 10; vîrtos multă, vîrtos multe PO. Ex. 9, 12; fără seamă mulți CTd. 206 (comp. fără seamă tare plodit PO. Gen. 17)” (ILR II: 109).

Ovid Densusianu mai arată că de multe ori comparativul este legat „de un complement” prin particula de, „ceea ce înseamnă că această construcție, care datează din latina vulgară, era încă foarte vie în secolul al XVI-lea: multu mai cinstită de aurulu cela ce piare de focu ispititu CV. CXXIX, 13-14; mai frumoasă cu burătatea de fiii oamenilor PS. CP. XLIV, 3; mai luminosu de șeapte ori de soarele CTd. 201”. Complementul cu de apare și înaintea regentului adjectival: de toate ce-s întru noi sufletul iaste mai bun și mai scump CC2 . 84 (ILR II: 109).

Dar deja în acest secol decât începe să-l concureze pe de: sînt cuvinte… mai dragi decît aurul și de argintul și de pietrele cele scumpele și sînt mai dulci decît miarea și srediia CC2. 218. De asemenea, în sintagmele în care se face comparația cu aurul, fiii, soarele (v. supra), de apare înlocuit cu decît: decît aurul PH. CP., CP2; decît fiii PH; decît soarele TB. 319. (ILR II: 242)

Situațiile de la adjectiv se întâlnesc și la adverb: are frică mare și Băsărabă de acel lotru de Mahametbeg, mai vîrtos de domniele vostre ND. 24-25; e dulce… mai vîrtos de miarea rostului meu PS. CP. CXVIII, 103; învîrtoșară-se mai vîrtos de mine PS. CP. CXLI, 7; de toți ești tu mai sus la scaunul lu Dumnedzeu TB. 314. În alte texte, în aceleași sintagme, decît este folosit în locul lui de: decît miarea PH.; decît mine PH. Observăm această preferință mai ales în PH. (ILR II: 253)

În ce privește topica, „ordinea obișnuită a comparativului nu e respectată totdeauna, mai fiind despărțit de adjectiv prin substantivul etc. pe care îl determină: mai om bun au fost CC1 107; au ținut mueri mai cîte multe de una PO Pref.”

Mai frecvente sunt asemenea construcții la superlativ: foarte nărod mult CT. EL. Marcu 32; prea mîncare multă CC1. 358; prea marhă multă PO. Gen. 15.

Apar situații în care „în locul substantivului, între cei doi termeni ai superlativului e intercalat verbul: scîrbiți fură foarte CT. EL. Matei 72”.

Se întâlnește frecvent plasarea lui foarte după adjectiv: lăudatu foarte PS. CP. XLVII, 2; mare foarte CT. EL. Matei, 3; albe foarte (ibid., Marcu 38); bogat foarte (ibid., Luca 91). Ovid Densusianu precizează că „aceste construcții pot fi , de altfel, influențate de cele din slavă cu zělo „valde” după un adjectiv”.

La adverb este identificată despărțirea lui mai și foarte „de al doilea termen al comparativului și al superlativului adverbelor prin verbul la care se referă: mai nemeri-vrem bine CPr. 60; foarte întreba bine CC2. 583; forti ne-au părut bine DH. XI, 490”. „Așezarea lui foarte după verb […], arată Ovid Densusianu, se poate datora fie folosirii sale cu sensul de „mult” (= foarte mult), ceea ce îi permitea să fie plasat și după verb, fie construcțiilor slave în care zělo este pus după verb” (ILR II: 264 passim). Mai putem reține faptul că, uneori, pronumele precedat de adverbul ca (și) este plasat la nominativ, nu la acuzativ: ca eu CPr. 136, ca și tu TM. 49. (ILR II: 248)

Date asemănătoare sunt atestate și la Al. Rosetti, Istoria limbii române. I. De la origini până la începutul secolului al XVII-lea. Ediție definitivă, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986. În ce privește comparația adjectivelor, el arată că „Mult e întrebuințat pentru formarea superlativului […], atât în dacoromână, cât și în aromână: dr. (sec. XVI-lea): multu milostiv, multu nedejduitori, ar. multu mușatu” (Rosetti 1986:352). Legătura cu celălalt termen al comparației se face prin „conjuncția de”: mai vrьtos de fsatele lu Iacovu (S, ps. 86, 2) sau prin decît: mai vrьtos a da decătu a lua (V, 23, 9-10). La comparativ este folosit mai: vrut-am și mai face (Moldova, Luca Stroici, 1593, DIR, A. IV, 74, nr. 93). O construcție particulară e întâlnită la superlativ: čele între čele bucurii (TM 226, 222); și mîncîrile čele între čele (ibid. 228, 226). Al Rosetti mai remarcă despărțirea lui foarte de adverbul pe care îl determină: că vodă foarte m-au pripit tare (Țara Românească, 1600, AIN, III, 547). (Rosetti 1986:493)

O analiză mai detaliată apare la I. Coteanu, Morfologia numelui în protoromână (româna comună), Editura Academiei, București, 1969, unde se precizează că „Trecerea de la sistemul caracterizat prin sufixe al limbii latine la cel perifrastic din limba română reprezintă dezvoltarea unei modalități subiacente sistemului latinesc originar, modalitate utilizată de vorbitori din ce în ce mai des în perioada latinei târzii, datorită îndeosebi faptului că perifraza nuanța gradele în care diverse obiecte erau considerate ca având o anumită însușire”. (Coteanu 1969: 148)

Comparativul de superioritate a rezultat, în protoromână, din formula magis + pozitivul: dr. mai bun, ar. ma(i) bunu. Aromâna a întărit acest comparativ prin ca < quam: cama ńicu „mai mic”, cama mușată „mai frumoasă” etc.

Comparativul de inferioritate are la bază „perifraza” mai + pozitivul unor adverbe cu sensul lui „puțin” și care probabil „se exprimau în protoromână în același fel”.

Comparativul de egalitate poseda, se pare, o autonomie mai mare a termenilor constitutivi, ceea ce face ca adverbele și locuțiunile verbale folosite la acest grad de comparație să fie mai greu de stabilit. „Ele nu puteau fi însă mult deosebite de cele din dacoromâna din secolul al XVI-lea și nici de cele din dacoromâna și aromâna de astăzi”. (Coteanu 1969: 149)

Superlativul absolut a avut, cu certitudine, mai multe modalități de exprimare, „căci aromâna s-a oprit la multu + pozitivul adjectivului, pe când dacoromâna la foarte + pozitivul adjectivului, cu structuri curente”. Pe de altă parte, „Deși foarte nu este atestat în aromână, el nu putea totuși să lipsească dinaintea adjectivului la superlativ absolut în protoromână, de vreme ce îl găsim în această funcție și în limbi romanice ca franceza veche”2. În protoromână au fost folosite și perifraze cu alte adverbe marcând superlativul absolut. Este vorba de vîrtos și mult, atestate atât în aromână, cât și în dacoromâna veche (v. supra)3.

Superlativul relativ nu se deosebește, esențial, de comparativul de superioritate. Deosebirea constă în precizarea gradului în care un obiect posedând o anumită însușire este izolat de obiectele cu însușire identică. Pe de altă parte, în timp ce comparativul de superioritate raportează însușirea adjectivului la singular, superlativul relativ o raportează la plural. Astfel, cel mai bun se relaționează cu „dintre ei”, ceea ce implică referirea la plural. „De aceea, subliniază I. Coteanu, procedeul cel mai simplu de exprimare a superlativului relativ într-un sistem perifrastic, procedeu răspândit în limbi foarte diferite ca origine, este izolarea cu ajutorul unui demonstrativ a însușirii exprimate prin comparativul de superioritate, ca în ar. ațel cama fricoslu (BA 39), ațeali cama mărli (id., ib., 53) etc.; dr. cel mai fricos, cei mai mari etc.” (Coteanu 1969: 149-150). I. Coteanu subliniază că deosebirea dintre dacoromână și aromână constă în absența articolului enclitic de la superlativul relativ în dacoromână, unde articolul nu apare în mod obișnuit nici la comparativul de superioritate, pe când în aromână el este frecvent. „Procedeul dacoromânesc (cel mai mare) – precizează el – rezultă dintr-o selectare elaborată pe cale cultă, pe când procedeul aromânesc este mai apropiat de vorbirea populară curentă. Protoromâna seamănă mai mult cu aromâna”. (Coteanu 1969: 150)

Aceste idei și fapte apar aproape identic și în Istoria limbii române. Volumul II, Editura Academiei, București, 1969, fapt explicabil prin calitatea de coordonator al volumului și de autor al secțiunii consacrate adjectivului, pe care o avea I. Coteanu. Vom reține din Introducerea redactată tot de I. Coteanu, următoarea precizarea conform căreia „nu dacoromâna din seolul al XVI-lea trebuie raportată la latina (târzie), ci ceea ce rezultă din compararea ei cu aromâna, eventual cu meglenoromâna și istroromâna, adică acea formă de limbă din care s-au eliminat influențele suferite de fiecare dintre cele patru idiomuri luate în parte. Procedând astfel, am ajuns la concluzia că individualitatea limbii române apare clar înainte ca asupra ei să se exercite o influență străină sau alta”4.

Revenind la gramaticile moderne, s-a convenit, în general, că actul de comparație nu se realizează între noțiuni sau obiecte, ci între însușiri ori caracteristici (note) ale noțiunilor sau obiectelor, adică între aceeași însușire „de același grad sau de grade diferite pentru două sau mai multe obiecte sau pentru același obiect în împrejurări diferite” (GALR I: 154). Ea se obiectivează prin diferite mărci și sintagme adverbiale5.

Considerată în ansamblu, comparația poate fi calitativă, implicând „o analogie între două obiecte, procese, situații sau proprietăți: Casa e ca o ciupercă”, sau cantitativă, ceea ce presupune „o evaluare a noțiunilor graduale prin raportare la un reper: Casa e mare cât un palat”. Astfel, în timp ce comparația cantitativă conține noțiuni scalare, graduale (caracteristice pentru adjectiv și adverb)”, cea calitativă „implică noțiuni nonscalare (mai ales în sfera numelui și a verbului)”6. În esență, „o proprietate este comparabilă doar dacă este gradabilă”7.

Comparația sau, în general, „construcțiile comparative” (GALR II: 198-205) pot fi de inegalitate sau de egalitate, cu regenți de tip diferit, singurii care apar în ambele situații fiind cei adjectivali ori adverbiali. Pe de altă parte, „construcțiile comparative sunt de tip propozițional, cele fără predicat putând fi considerate în cea mai mare parte eliptice”. (GALR II: 199).

Comparația sau construcțiile comparative de inegalitate se actualizează prin complementul comparativ, având ca regent un adjectiv sau un adverb la gradul comparativ de superioritate sau de inferioritate: om mai înalt decât girafa; animal mai puțin puternic decât leul. Se poate constata că „din punct de vedere semantic, complementul de inegalitate, complinind o sintagmă explicit gradată, exprimă doar comparația cantitativă (s. n.). (GALR II: 201)

În schimb, comparația sau construcțiile comparative de egalitate au, pe lângă adjective și adverbe, regenți verbali sau propoziționali, dar și regenți nominali. În cazul regenților verbali sau propoziționali este vorba de o relație complexă „între două procese sau stări, în care există un element comun (de obicei implicit) și unul diferit (obligatoriu explicitat”) (GALR II: 202). Realizările sintactice sunt de tipul:

nume predicativ: Casa este ca o cetate. Sănătatea e cum vrea vremea.

predicativ suplimentar: O priveau ca pe o zână bună.

circumstanțial comparativ al verbului: Nu toți se comportă ca tine. Nu toți se comportă cum te comporți tu.

Atribut izolat: Ca și copilul,omenirea vrea să fie dusă de mână (GALR II: 202).

În situația regenților nominali, realizarea este o structură comparativă cu funcția sintactică de atribut: un om ca acela; un om precum voi; un om cât casa, sau de propoziție atributivă: un om cum era acela. (GALR II: 204)

Ca atare, comparația, considerată în ansamblu, depășește sfera adjectivului și a adverbului. Dacă se ia în considerare regentul nemijlocit (de fapt elementul comparat) care poate fi, după cum am văzut, și un nominal sau un verb, atunci „categoria comparației” nu mai reprezintă, „în grupul nominal, particularitatea specifică a adjectivului față de substantiv și pronume […], iar în grupul verbal, adverbul” (GALR I: 154). În acest caz, individualizarea de facto și terminologică a comparației adjectivale și adverbiale trebuie să se facă, în mod necesar și tradițional, prin sintagma grade de comparație. În gramaticile funcționale s-a acceptat concepția după care se compară însușirile, și nu obiectele. Procedeul se întâlnește și în cazul comparației de egalitate cu regenți nominali sau verbali, căci aici se întâmplă frecvent ca „proprietatea (predicația) comună” să fie „subînțeleasă, neexplicitată: X este ca Y”. În contrast, în cazul comparației cantitative, specifice adjectivului și adverbului, se explicitează, aproape obligatoriu, și „proprietatea comună”: X este mai lung decât Y, „precizându-se uneori și diferența”: X este cu 2 cm mai lung decât Y (GALR II: 198). Neexplicitarea „proprietății (predicației) comune” derivă din procedeul comunicativ al elipsei, așa încât construcțiile comparative de tipul amintit pot fi considerate „în cea mai mare paret eliptice” (GALR II: 199).

Această din urmă interpretare anulează însă, sub raport comparativ, regenții de tip nominal și verbal, inclusiv funcțiile sintactice corespunzătoare (circumstanțial de mod, nume predicativ, predicativ suplimentar, atribut), singura funcție ce se justifică fiind cea de complement comparativ. În GALR nu este clarificată această contradicție. În GBLR există o precizare care poate dezambiguiza dilema. „De observat – se spune acolo – că, în raport cu gramatica tradițională, unde termenul cu care se face comparația aparține circumstanțialelor, aici este inclus în clasa complementelor, pe baza trăsături comune de a fi „cerut” de o anumită particularitate a centrului de grup, în cazul de față de asocierea centrului adjectival cu mărcile de gradare (mai… decât, mai puțin… decât, la fel de… ca (și), cel mai… din / dintre” (GBLR: 216).

(Re)aducerea în discuție a vechii, chiar străvechii, dar ignoratei noțiuni a „intensității” a complicat abordarea categoriei comparației, inclusiv în lingvistica românească. Noțiunea în cauză apare, după cum am văzut, și în gramaticile românești de dinaintea celei elaborate de Iorgu Iordan și Vladimir Robu (v. supra), considerată ca fiind prima care semnalează, la noi, dicotomia grade de intensitate – grade de comparație. Chiar Iorgu Iordan vorbește, în LRC, în secțiunea dedicată adjectivului, despre cantitate și intensitate, ignorând-o însă pe aceasta din urmă când definește gradele de comparație, care vizează, totuși, însușirea obiectelor8.

În SMLRC se admite faptul că adjectivul acceptă „combinații sintagmatice cu morfemele comparației: mai, cel mai, foarte, comportând astfel variații graduale de intensitate (s. n.) ale conținutului (grade de comparație)” (SMLRC: 104. În fond, se mai precizează, „categoria comparației indică intensitatea unei însușiri”. Intensitatea poate fi exprimată comparativ și atunci este r e l a t i v ă, iar când apare fără termen de comparație, este a b s o l u t ă”. „Gradele intensității absolute” sunt pozitivul și superlativul absolut. Apar, tot aici, și construcții cu „morfemele relațiilor de comparație”, construcții pe care gramaticile le numesc c o m p a r a t i v a b s o l u t. Descrierea mijloacelor de exprimare a „variațiilor graduale de intensitate” coincide însă cu cea din gramaticile tradiționale, sub denumirea generică de grade de comparație (SMLRC: 111-114 passim).

Mai apoi, în descrierea generală a categoriei comparației sau a „gradelor de comparație”, noțiunea „intensitate” nu mai apare, gradele de comparație exprimând „raporturile cantitative (s. n.) care se stabilesc între două obiecte sau procese care prezintă o însușire (s. n.) comună”. Se mai precizează că, „în principiu, numai adjectivele pot avea „gradație” sau grade de comparație, fiindcă numai ele prezintă însușiri, dar în aceeași situație cu adjectivele sunt adverbele de mod (de „calitate”) […], apoi unele adverbe de loc și de timp (mai târziu, mai departe) și, în sfârșit, unele substantive cu sens general, calificativ (poet, filozof)” (SMLRC: 64).

În Limba română contemporană, vol. I, lucrare elaborată sub coordonarea acad. Ion Coteanu (v. Bibliografia), Valeria Guțu Romalo semnează, între altele, capitolul dedicat adjectivului, precizând, definitoriu, că „numai categoria comparației […] privește semantic adjectivul”. Sunt inventariate trei „grade de comparație”: pozitiv, comparativ și superlativ, cu subdiviziunile binecunoscute ale comparativului și superlativului, cu precizarea că „se subsumează aceleiași categorii situații eterogene ca structură de expresie și de conținut”.

Din punct de vedere semantic, „totalitatea „gradelor de comparație” implică informații privind i n t e n s i t a t e a și c o m p a r a ț i a, fără ca fiecare din situațiile enumerate să comporte ambele componente: superlativul absolut, de exemplu, presupune aprecierea intensității calității (foarte frumos), dar rămâne în afara comparației; pozitivul nu implică niciun fel de precizare privind intensitatea, dar admite comparația (alb ca zăpada). Comparativul și superlativul relativ implică, amândouă, precizarea intensității pe baza unei comparații (s. n.)”. Descrierea categoriei comparației urmează schema tradițională. (LRC: 179).

La Mioara Avram, capitolul rezervat comparației adjectivului se intitulează Gradele de comparație, pentru ca, în definirea acestora, să folosească sintagma grade de intensitate: „După cum pot exprima sau nu – în anumite îmbinări – gradele de intensitate (s. n.) în care există aceeași însușire la două sau ai multe obiecte, o însușire a aceluiași obiect în împrejurări diferite sau două însușiri ale aceluiași obiect, adjectivele sunt de două feluri: comparabile și necomparabile […]”. Termenul mai este folosit atunci când se precizează că „nu toate [adjectivele] exprimă intensitatea (s. n.) unei însușiri prin comparație, dar au, într-un fel sau altul, legătură cu ea”, pentru a fi apoi abandonat în descrierea, clasică, a gradelor de comparație. (Avram 1997: 120-121).

Înaintea gramaticii lui Iorgu Iordan și Vladimir Robu, și a unora dintre cele amintite mai înainte, noțiunea „intensitate” este discutată de B. B. Berceanu, Sistemul gramatical al limbii române (reconsiderare), Editura Științifică, București, 1971, o lucrare de tip logicist, cum însuși autorul precizează acest lucru atunci când își propune „a pune în evidență înaltul grad în care categoriile gramaticale […] reflectează gândirea (categoriile logicii) și realitatea (categoriile diferitelor discipline despre realitate […]” (Berceanu 1971: 15).

„Gradelor de comparație” le este rezervat întregul capitol IX, care debutează cu „Critica tradițională și critica ei”. În primul rând, se subliniază că „Sfera de aplicație a gradelor de comparație nu coincide cu sfera adjectivelor calificative – respectiv a adverbelor modale”, deoarece există adjective și adverbe care nu admit comparația, pe de o parte, și „pentru că sunt și alte părți de vorbire cărora li se aplică (exemplu: mai poet)”, pe de altă parte. În plus, gradele de comparație pun probleme speciale, iar rezolvarea lor gramaticală consemnează o abstractizare de grad superior. Mai mult, chiar și terminologia „grad de comparație” este inadecvată, putând genera confuzii.

O analiză atentă a ceea ce gramaticile tradiționale numesc „grade de comparație” duce la concluzii la care au ajuns înseși acele gramatici: a) pozitivul nu indică un raport de comparație, deci nu este grad sau „este de gradul zero”; b) superlativul absolut nu este grad de comparație „pentru că e lipsit de termen comparativ”; c) faptul că superlativul relativ „exprimă gradul cel mai înalt (scăzut) al însușirii unui obiect pornind de la comparația dintre acesta și alte obiecte care au aceeași însușire” duce la concluzia că „denumirea de comparativ nu e proprie pentru comparativ”; d) în fine, „superlativul, având o speță „de superioritate” și alta de „inferioritate”, rezultă că denumirea de superlativ e extinsă” (Berceanu 1971: 224 ).

La acestea, B. B. Berceanu mai adaugă două observații: e) „diferența dintre comparativ și superlativ (cel relativ) nu stă în diferențe calitative (s. n.) ale conținutului exprimat prin numărul de obiecte a căror însușire comună servește de termen de comparație (două la comparativ și „toate” la superlativ), ci în situația obiectelor-termen de comparație față de obiectul de comparat: comparativul făcând o comparație între elemente exterioare și superlativul relativ făcând o comparație între componenții grupului din care face parte și obiectul comparat”; f) comparativul (fără superlativul relativ) nu exprimă numai o comparație a aceleiași însușiri la două sau mai multe obiecte sau mai multe aspecte ale aceluiași obiect, ci și o comparație a două sau mai multe însușiri ale aceluiași obiect și, în general, o comparație a „a gradelor de raportare a două părți de vorbire de același fel la o parte de vorbire de alt fel” (Berceanu 1971: 224-225). Aceste incongruențe îl determină pe autor la o reconsiderare a categoriei gradelor de comparație.

În primul rând, el precizează că „Unele înțelesuri […] constante (s. n.) sunt susceptibile de diferite grade de i n t e n s i t a t e (numite impropriu grade de c o m p a r a ț i e)”.

Forma care nu conține niciun indiciu asupra „intensității unui înțeles constant (s. n.)”, forma înțelesului respectiv fiind „susceptibilă de gradare”, se numește impropriu g r a d p o z i t i v, ea putând fi numită mai exact „f o r m ă g r a d a b i l ă, în opoziție cu formele g r a d a t e (cunoscute sub numele de comparativ și superlativ)”.

Forma care „consemnează” un grad înalt/scăzut al intensității, numită, tot impropriu, s u p e r l a t i v a b s o l u t (de superioritate / de inferioritate) poate fi numită, mult mai exact, g r a d d e i n t e n s i t a t e a b s o l u t ă (p o z i t i v ă), respectiv n e g a t i v ă, în toate cazurile „fără intenția de comparație (cel mult, o comparație față de intensitatea normală)”.

Există și alte situații denumite ca forme, susceptibile de alte denumiri:

• forma care indică „gradul de intensitate” a adjectivului ce determină un nume, respectiv a adverbului ce determină un verb, „în raport de intensitatea” altui adjectiv determinând același nume, respectiv a altui adverb de pe lângă același verb, „se poate numi c o m p a r a t i v d e d e t e r m i n a n t e (în cadrul aceluiași determinat)”;

• forma ce „consemnează” gradul de intensitate a adjectivului atribuit unui nume, respectiv a adverbului determinând un verb, în raport de intensitatea „(presupus cunoscută)” a aceluiași adjectiv „atribuit altui nume, respectiv a aceluiași adverb atribuit altui verb, se poate numi c o m p a r a t i v d e d e t e r m i n a t e (în cadrul aceluiași determinant)”;

• forma care arată gradul de intensitate a adjectivului raportat unui nume, respectiv a adverbului „atribuit” unui verb, în raport de intensitatea „(presupus cunoscută)” a aceluiași adjectiv sau adverb „atribuit aceluiași nume (verb) în alte circumstanțe (timp, loc etc.) se poate numi c o m p a r a t i v d e c i r c u m s t a n ț e (în cadrul aceluiași determinant și totodată al aceluiași determinat)”.

B. B. Berceanu precizează că oricare dintre aceste tipuri de comparativ poate fi de superioritate, de inferioritate și de egalitate. (Berceanu 1971: 225).

La un alt nivel de analiză, „speciile” comparativului de determinate și ale comparativului de circumstanțe ar putea fi numite „într-un cuvânt: comparative î n c a d r u l a c e l u i a ș d e t e r m i n a n t”. În măsura în care aceste „specii” „califică exemplarul (determinat) la sau circumstanța în care se aplică gradul cel mai intens, respectiv mai puțin intens, față de gradul calificării aplicat celorlalte exemplare sau în celelalte circumstanțe”, numite s u p e r l a t i v e r e l a t i v e, ar putea fi numite, mai adecvat, c o m p a r a t i v e e x t r e m e, de superioritate / de inferioritate, „față de care comparativele anterior prezentate (singurele numite în prezent comparative) ar putea fi numite comparative largi, v a r i a b i l e” (Berceanu 1971: 225-226).

B. B. Berceanu distinge două categorii ale gradelor de intensitate: gradele de intensitate absolută și gradele de intensitate relativă.

Gradele de intensitate absolută sunt definite formal, prin aceea că „se realizează cu ajutorul unui termen care precede cuvântul gradat”. Intensitatea este „absolută de superioritate (pozitivă, de întărire)” și intensitatea „absolută de inferioritate (negativă, de slăbire)”. Mijloacele sau „termenele” de realizare sunt cele din gramaticile tradiționale:

• „un „adverb II”, aplicabil și verbului (în care situație […] e inclus printre termenii nucleului propoziției)”: prea, foarte tare, mult, cu „amplificările” prea mult, foarte mult etc.;

• un cuvânt sau o locuțiune „cu aplicație mai restrânsă”: maxim: randament maxim (ca adjectiv), maxim de randament (ca substantiv), colosal de…, teribil de…: T e r i b i l sunt de ostenit (Caragiale, Petițiune); …de tot: frumos de tot, …din plin, …în lege, …la deznădejde: unul în vârstă, cănit și ferchezuit la d e s n ă – d e j d e (Matei Caragiale); locuțiunea populară care nu se mai află și, cu nuanță ironică, nevoie mare: Când Slavici trecu și el pe la Florești, găsi pe poet sănătos n e v o i e m a r e (G. Călinescu, Eminesciene);

• un prefix, cum sunt „neologismele”: arhi-, extra-, hiper-, super-, sipra-, ultra-, dintre care unele au ajuns, „neliterar”, adjective invariabile. O marfă e x t r a, s u p e r;

• un sufix „flexibil”: -isim;

• unele „plurale”, care „adaugă superlative speciale”: …(tot) unul și unul, „exprimând extrema selecției”, fel de fel de…, „exprimând extrema varietății”.

Termenii folosiți pentru „intensitatea absolută de inferioritate” sunt:nu prea, puțin, cu „amplificările” prea puțin, foarte puțin, care pot fi adjective sau adverbe, apoi minim, (de)-abia.

Pe lângă aceste două subclase, B. B . Berceanu mai distinge excesul de superioritate, excesul de inferioritate și mijlocirea absolută.

Excesul de superioritate se exprimă prin mult prea mult(ă), iar excesul de inferioritate, prin mult prea puțin(ă), care pot fi adjective sau adverbe. Autorul mai identifică și ușorul exces de superioritate, exprimat prin „formele”: puțin prea mult(ă) sau puțin cam mult(ă), la fel, adjective sau adverbe.

Mijlocirea absolută este ilustrată doar prin următorul citat: Nu era nici mare nici mic, nici gras nici slab, nici nalt nici bondoc, nici subțire nici gros. Cu un cuvânt, o ființă nici prea-prea nici foarte-foarte ( I. L. Caragiale, Broaște… destule). (Berceanu 1971:226 passim).

Gradele de intensitate relativă se construiesc cu ajutorul a doi „termeni”, care preced cele două cuvinte comparate, primul fiind un determinant, iar al doilea – „de la caz la caz” – un alt determinant, realizând comparativul de determinante ori un alt determinat, realizând comparativul de determinate. De asemenea, se poate indica circumstanța. În cazul comparativului extrem, determinatul este comun.

La comparativul de superioritate, primul termen este „adverbul II” mai sau „termenul intensității absolute, consemnând superioritatea, mult(ă) (adjectiv ori adverb) precedat de mai: mai mult”.

La comparativul de inferioritate, primul termen este puțin(ă), termen al intensității absolute marcând inferioritatea, precedat de mai: mai puțin.

Al doilea termen este, în ambele cazuri, „cuvântul” decât (pe lângă de: mai mulți de trei etc. sau față de, în comparație cu, în raport cu. De asemenea, mult mai mult(ă), mult mai puțin(ă), puțin mai mult(ă) – ca adjective ori adverbe – dar nu: puțin mai puțin(ă).

Pentru comparativul extrem (recte superlativul relativ), primul termen este cel al „comparativului uzual” mai, precedat de cel: cel mai, cel mai mult, cel mai puțin: treapta c e a m a i înaltă = c e a m a i înaltă treaptă. Al doilea termen este „cuvântul” dintre. „Aici – precizează autorul – articolul cel are fucția de a duce la extrem înțelesul unui comparativ”.

În ce privește comparativul de egalitate, aici primul termen este „o locuțiune”: la fel de, tot așa de, tot atât de, „derivate din adverbele la fel, tot așa, tot atât”. Al doilea termen este ca (și), respectiv cât (și) etc.

Un comparativ extrem, „diferit ca nuanță semantică”, este construit cu cât mai (mult) sau cât mai puțin: cu ceilalți, se prezenta c â t m a i drept. În legătură cu acest comparativ, se pune problema naturii celui de-al doilea termen: „prepoziție nominală” sau „conjuncție de subordonare / de coordonare”.

Există situații când la un comparativ „fie el larg (cel denumit în prezent comparativ), fie el extrem (superlativ relativ) poate lipsi termenul al doilea: sunt mai cuminți […]. Când aceste construcții au „înțelesul unui comparativ în raport cu un subînțeles nivel normal: „sunt mai cuminți decât e în general cineva cuminte” […], comparativul fără al doilea termen ar putea fi numit – în lipsa altui termen mai adecvat – a b s o l u t” (Berceanu 1971: 227 passim).

Aceeași interpretare apare și la comparativul extrem fără al doilea termen: sunt cei mai cuminți, adică „sunt cei mai cuminți dintre toți cei cu care s-ar putea compara”. În mod similar, se poate vorbi de un comparativ extrem absolut. (Berceanu 1971: 229).

Referindu-se la diferențele „de înțeles” dintre gradul de intensitate absolută și gradul de intensitate relativă, numit „comparativ extrem absolut”, B. B. Berceanu arată că ele „nu au același înțeles și nici nu pot fi ierarhizate: cel dintâi poate fi atribuit concomitent la mai multe exemplare (cu grade de intensitate diferite, totuși, între ele), al doilea poate fi atribuit (la singular) numai unui singur exemplar9.

B. B. Berceanu insistă și asupra gradului de intensitate exprimat prin exclamație, care apare în „propozițiile exclamative în care starea afectivă împiedică numirea sau calificarea subiectului și în general formulările cu adjective și pronume interogativ-relative. În această ordine s-ar putea vorbi și de propoziții exclamative în care starea afectivă împiedică exprimarea intensității calificării (mai exact, intensitatea e exprimată prin însăși exclamarea): c â t d e învățat (este)!, c e învățat (este)!, c e m a i învățat este! (Berceanu 1971: 229-230).

În aceste circumstanțe se pune problema valorii lui mai în anumite construcții, spre a nu fi confundat cu mai al comparativului. Discuția este cu atât mai oportună, cu cât la gradul intensității absolute există o restricție extinsă în ce privește folosirea lui mai comparativ. B. B. Berceanu analizează, în acest sens, enunțul: Doamne! Doamne! Învățat m a i trebuie să fie și acel care face gramatici! (Ion Creangă), în care mai apare pe lângă un verb (trebuie), „dar se referă la calificare”, în opoziție cu o altă construcție, precum: mai trebuie să fie învățat și cel care face gramatici, unde se referă la verb, având „cu totul alt înțeles”. Acest mai „îngăduie, în același timp, exprimarea unui grad de intensitate absolută: f o a r t e învățat m a i trebuie să fie etc.”. În plus, „cuvântul care marchează gradul de intensitate absolută se poate referi direct la cuvântul mai:T a r e m a i suntem răi!”

Ca observație generală, B. B. Berceanu atrage atenția că „Gradul de intensitate nu se aplică numai la adjective”, adăugând în sprijin enunțuri ca: Vai de mine, Doamne! A strigat lehuza: c e sluțenie m a i făcui! (I. L. Caragiale, Făt-frumos cu moț în frunte).

Interogativ-relativele indică superlativul și în „vorbirea indirectă, ca și în orice propoziție enunțiativă: el […] înțelegea bine c e putere a ridicat a ș a d e înalt coardele cântăreții.(I. L. Caragiale, Păcat…); dar orișicât, cineva, c â t d e curat să fie, tot nu strică să se spele din când în când (I. L. Caragiale, Monopol); Dumnezeu mă știe c u m mă chinuiesc pentru o pâine… (Idem, Justiție). Alt mod de exprimare a superlativului: F i e, că strașnici ochi ai, coană Marghioalo! (I. L. Caragiale, La hanul lui Mânjoală)10 .B. B. Berceanu mai semnalează și un superlativ cantitativ, de superioritate, la origine exclamativ, format prin precedarea substantivului articulat de cătămai: Nici nu știi c ă t ă m a i peștele spintecat își dăruiește mațele la mâțe…” (T. Arghezi, Alba). (Berceanu 1971: 230).

Am insistat mai mult asupra abordării propuse de B. B. Berceanu, deoarece ea se apropie de teoria lui G. Gougenheim privind intensitatea și gradele de intensitate, cu toate că lingvistul român nu-l amintește niciunde în textul cărții sale pe lingvistul francez. Apropiat este B. B. Berceanu și de soluția din SMLRC, unde, la fel, se face distincția între „o intensitate a b s o l u t ă, fără termen de comparație, în care orice apreciere cantitativă este absentă” și o „intensitate exprimată comparativ”, care este r e l a t i v ă. (SMLRC: 112).

Deși la o primă vedere similitudinile dintre clasificările din SMLRC și din gramatica lui B. B. Berceanu și cea realizată de G. Gougenheim par semnificative, la o analiză mai atentă ele se rezumă la nomenclatura delimitărilor. În toate cele trei opere există gruparea dublă în grade / morfeme de intensitate (absolută) și grade / morfeme de comparație, dar, în timp ce în gramaticile românești delimitarea se face în interiorul comparației adjectivale / adverbiale, în sistemul gramatical propus de G. Gougenheim, intensitatea este înțeleasă ca o realitate în sine, iar comparația ca o parte a sintaxei. Lingvitul francez rupe astfel legătura, înțeleasă ca „organică” de gramaticile tradiționale, dintre intensitate și comparație. Prima este o categorie morfologică, a doua, una sintactică.

Dar G. Gougenheim păstrează o anumită corespondență între intensitatea autonomă (propriu-zisă) și cea relativă (comparativă), ceea ce pare firesc în sistemul de opoziții, în special morfematice, care stă la baza gramaticii elaborate de el. După cum am mai arătat (cap. 1), G. Gougenheim nu vorbește despre comparație, ci despre morfemele de grad ale comparației și de morfemele de grad ale intensității. Ceea ce le unește este faptul că ambele desemnează calitatea, modalitatea, acțiunea și cantitatea. În cazul intensității, toate aceste entități sunt în afara oricărei comparații, pe când tot ele se pot organiza într-un sistem comparativ:

calitatea — altă calitate

modalitatea — altă modalitate

acțiune — altă acțiune

cantitatea — altă cantitate

sau

calitatea — aceeași calitate │ considerate în raport cu:

modalitatea — aceeași modalitate │ – alte persoane,

acțiunea — aceeași acțiune │ – alte lucruri,

cantitatea — aceeași cantitate │ – alte circumstanțe temporale,

│ – alte circumstanțe locale etc.

Morfemele din categoria celor care nu realizează comparația sunt morfemele de grad ale intensității autonome, lor corespunzându-le tot trei grade, dar ale intensității relative (care nu se confundă cu morfemele de grad ale comparației):

I a) faible II insuffisante

b) moyenne (assez) suffisante (assez)

c) forte excessive (trop)

Diferit de acestea apar morfemele de grad ale comparației:

• les morphèmes d'égalité

• les morphème de supériorité

• les morphèmes d'infériorité (Gougenheim 1962: 252-256).

Se poate constata din cele de mai sus că clasificarea propusă de G. Gougenheim diferă esențial de cele din gramaticile romînești, în sensul că morfemele gradării relative nu vizează comparația, ci tot intensitatea, cu particularitatea că pot contracta anumite relații sintactice, dar nu de comparație, aspect nediscutat aparte de lingvistul francez, dar care poate fi dedus din exemple:

l'intensité suffisante: Je hait les petits faits; assez d'autres en ont chargé leurs énormes compilations (Voltaire);

l'intensité excessive: Sire, dit le renard, vous êtes trop bon roi; Vos scrupules font voir trop de délicatesse (La Fontaine).

O adaptare extinsă, la limba română, cu trimitere expresă la opera lingvistului francez11, realizează după cum am arătat, Iorgu Iordan și Vladimir Robu (Iordan/Robu 1978). Cu toate acestea, lingviștii români preiau doar ideea de intensitate, corelând-o, am spune organic, cu cea de comparație. „Valorile de intensitate – spun ei – se realizează noncomparativ sau comparativ, situație din care putem degaja două categorii de grade: de intensitate noncomparativă sau (mai simplu) de intensitate și de intensitate comparativă sau, cum sunt numite, de obicei, grade de comparație” (Iordan/Robu : 403-404). Sunt stabilite șase grade de intensitate pentru intensitatea noncomparativă și patru grade de comparație: comparativul de egalitate, de superioritate, de inferioritate și comparativul superlativ (v. supra, cap. 4).

Marina Rădulescu (v. supra și Bibliografia) consideră că în gramaticile actuale se aplică, în principiu, un singur criteriu, acela al intensității, criteriul comparației intervenind doar sporadic, de unde o anumită ambiguitate a diferitelor clasificări propuse. În opinia autoarei, există trei grade de intensitate: grad zero de intensitate, grad intermediar de intensitate și grad extrem („forte”) de intensitate, în cadrul cărora se aplică criterii / grade diferite de clasificare. Schema rezultată ar fi următoarea:

gradul I: f ă r ă specificarea gradului de intensitate și f ă r ă comparație: pozitiv;

gradul II: f ă r ă specificarea gradului de intensitate, dar c u comparație: comparativ de egalitate;

gradul III: c u specificarea gradului de intensitate (= intensitate forte), dar f ă r ă comparație: superlativ absolut:

• grad sporit de intensitate: superlativul absolut de superioritate;

• grad micșorat de intensitate: superlativul absolut de inferioritate;

gradul IV: c u specificarea gradului de intensitate (= intensitate intermediară sau forte) și c u comparație comparativul de inegalitate și superlativul relativ:

grad intermediar de intensitate:

• sporită: comparativ de superioritate,

• micșorată: comparativ de inferioritate;

grad forte de intensitate:

• sporită: superlativ relativ de superioritate,

• micșorată: superlativ relativ de inferioritate.

Prin această grupare corelativă, autoarea se raliază tezei clasice, conform căreia comparația, ca entitate dominantă, și intensitatea formează o singură categorie gramaticală, omogenă, cea a gradelor de comparație. De altfel, la o analiză mai atentă, și în clasificarea Marinei Rădulescu se individualizează grade doar cu specificarea intensității (gradul III) și fără specificarea intensității (gradul II), ceea ce duce, în ultimă instanță, la grupări independente. Pe de altă parte, rămâne de văzut dacă actul de comparație vizează gradul intensității sau intensitatea însăși.

În GALR I: 154 se vorbește de grade de intensitate exprimate prin „mărci gramaticale [?] analitice, totdeauna antepuse, ca și prin mijloace expresive – sintactice, fonetice sau lexicale – mai mult sau mai puțin gramaticalizate”. Sesizăm aici o amalgamare a mărcilor de intensitate cu cele de comparație, în virtutea faptului că ele sunt subsumate celor trei grade de intensitate: pozitivul; comparativul: de egalitate, de superioritate, de inferioritate; superlativul: relativ și absolut, după care urmează descrierea lor în maniera gramaticilor „clasice”. (GALR I: 157-158)

Și D. Irimia (v. supra și Bibliografia) admite existența categoriei gramaticale a intensității, care este „singura categorie gramaticală autentică din flexiunea adjectivului, cu conținut propriu și mijloace specifice de exprimare” (Irimia 2008: 100). Conținutul categoriei are natură dublă, semantică și deictică, de unde derivă două „variante categoriale: intensitatea obiectivă (comparativă) și intensitatea subiectivă (apreciativă)”. Intensitatea obiectivă se realizează prin termeni corelativi, purtători de sensuri gramaticale, implicând echivalența, superioritatea, inferioritatea și ideea de superlativ. În cazul intensității subiective, conținutul acesteia „rezultă din interpretarea lingvistică a intensității unor însușiri din perspectiva aprecierii subiectului locutor” (s. n.). Ea se realizează prin doi termeni corelativi purtători de sensuri gramaticale, anume: intensitatea relativă și intensitatea superlativă, la care se adaugă un termen neutru, pozitivul. (Irimia 2008: 101). De reținut este teza lui D. Irimia după care „Sintagma grade de comparație este nepotrivită, pentru că absolutizează de fapt procedeul implicat în una dintre formele de manifestare a intensității unei însușiri, fără a exprima prin ea însăși conținutul categoriei. Dacă celelalte categorii gramaticale se denumesc prin termeni care exprimă un conținut categorial specific (numărul, genul etc.), e necesar ca și această categorie gramaticală să fie denumită, în mod similar, categoria intensității, nume generic ce cuprinde deopotrivă gradele de comparație și gradele de intensitate […]” (Irimia 2008: 102).

Deși în GBLR se admite că intensitatea reprezintă o categorie proprie exprimând „variația de intensitate a proprietăților obiectelor sau, altfel spus, gradul în care este posedată o proprietate, o însușire de către obiecte diferite sau de același obiect în momente diferite”, totuși ea este de îndată pusă într-o legătură obiectivă cu comparația. Astfel, „Gradarea proprietății poate fi privită în mod „absolut” sau poate fi privită prin comparație”, adică prin trăsăturile [Intensitate], [Comparație], în funcție de care se deosebesc:

• Pozitivul, cu trăsăturile [ – Intensitate], [ – Comparație];

• Comparativul, cu trăsăturile [ + Intensitate], [ + Comparație], iar în cadrul lui, pe baza trăsăturii [ + / – Egalitate] să se diferențieze comparativul de egalitate, cu formula [ + Intensitate], [ + Comparație], [ + Egalitate cu un reper] și comparativul de inegalitate, în formula [ + Intensitate], [ + Comparație], [ – Egalitate cu un punct de reper], proprietatea putând fi posedată într-un grad superior (mai frumos, mai corect) sau inferior (mai puțin frumos, mai puțin corect).

• Superlativul, cu cele două subtipuri

• Superlativul relativ, cu trăsăturile comparativului, [+Intensitate], [+ Comparație], „dar se deosebește de acesta prin extinderea domeniului de comparație la o clasă de obiecte identice, în raport cu care intensitatea obiectului [?] examinat este maximă”, deci poate fi într-un grad superior (cel mai frumos dintre copii / din clasă) sau inferior (cel mai puțin frumos dintre copii / din clasă).

• Superlativul absolut, caracterizat prin [ +Intensitate maximă], [ – Comparație], tot cu intensitate maximă, care se poate realiza într-un grad superior (foarte amabil) sau într-un grad inferior (foarte puțin amabil). (GBLR: 215)

Rezultă din această clasificare că nici în GBLR nu s-a depășit corelare „intrinsecă” a intensității cu comparația.

Din analiza critică a tezelor din principalele gramatici ale limbii române și din anumite studii privitoare la categoria gramaticală a comparației, ceea ce ne-a obligat și la reluarea unor opinii și descrieri anterioare, am constatat că în aproape toate se discută, la adjectiv și la adverb, despre intensitate ca disponibilitate „semantico-structurală de a se actualiza în grade de intensitate diferite” (Iordan/Robu 1978: 403), categoria intensității continuând a fi totuși „numită tradițional categoria comparației”. (GALR I: 154). Ca atare, într-o asemenea abordare, intensitatea și comparația formează o singură categorie gramaticală, numită în gramaticile tradiționale categoria comparației sau, pur și simplu, gradele de comparație, iar în cele mai noi, de regulă funcționale, categoria intensității. Deci, în funcție de abordare, se vorbește de grade de comparație sau de grade de intensitate, ori și de unele, și de altele, dar în cadrul aceleiași categorii gramaticale.

Intensitatea reprezintă caracteristica intrinsecă a unei însușiri, iar aceasta are rolul de a caracteriza, din diferite perspective, o calitate, o modalitate, o acțiune, o cantitate12, în ideea că nu obiectele se compară, ci caracteristicile lor.

Pe de altă parte, intensitatea unei însușiri poate fi comparabilă sau noncomparabilă, ceea ce induce, din nou, ideea că gramaticile vorbesc despre o si ngură categorie gramaticală, cea a comparației, care prezintă cele două ipostaze amintite mai sus. Mai mult, evaluarea comparativă este fie obiectivă, fie subiectivă (v. supra, D. Irimia).

Aceste constatări, bazate pe exemple semnificative, ne-au relevat posibilitatea de a aborda problema intensității și a comparației dintr-o altă perspectivă, pornind de la actul de comunicare la actualizarea lui gramaticală.

Din acest punct de vedere, locutorul are posibilitatea volitivă, și aici ne întâlnim cu teza lui D. Irimia, de a se referi la însușirea unei entități fie în ea însăși, constatând dinamica ei interioară, fie prin comparația cu o altă însușire. Este vorba despre o virtualitate a cărei actualizare gramaticală ține de intenția comunicativă a locutorului, de contextul situațional și de alți parametri care operează în domeniul pragmaticii. Din acest punct de vedere se conturează două categorii gramaticale distincte: una a intensității, alta a comparației, derivând din orientarea referențială a locutorului.

Este vorba, de fapt, de două modalități specifice, obiective, de a privi realitatea, or, categoriile gramaticale tocmai în acest sens sunt, esențialmente, conturate, chiar dacă structurile formale produc și anumite incongruențe.

În virtutea acestei abordări, vom distinge două categorii gramaticale: categoria intensității, de tip semantico-morfologic, și categoria comparației, de natură sintactică.

Categoria intensității este una evaluativă și stadială, ceea ce se exprimă prin grade ale intensității. Într-un enunț cu grade ale intensității, elementele corelate ca structură prototipică sunt: entitatea și însușirea evaluată (calitativ sau cantitativ), natura intensității și gradele intensității. Gramatical, formula implică un nominal + morfemele de grad a intensității + însușirea gradată. În această ordine de idei este de precizat că morfemele intensității sunt „sintagme închise”, pe când cele ale comparației sunt sintagme deschise ori morfeme discontinue (Iordan/Robu). În general, morfemele intensității nu se regăsesc și între morfemele comparației, dar dacă acest lucru se întâmplă, morfemul intensității se asociază organic cu morfemul comparației, pierzându-și, în noua structură, valoarea intensivă, de ex. puțin vs mai puțin.

În ce privește intensitatea, luând în considerare conținutul său și morfemele caracteristice, considerăm că patru grade de intensitate reprezintă o soluție rezonabilă, prin cumularea variațiilor puse în evidență de Iorgu Iordan și Vladimir Robu13. Ca atare, vom distinge:

Gradul intensității minime / scăzute, cu morfemele prototipice: puțin, foarte puțin, slab, foarte slab: om foarte (puțin) inteligent; ins slab dotat, și varianta negativă: ins nu foarte slab dotat14.

Gradul intensității suficiente, cu morfemele de bază:destul de, suficient de: persoană destul de inteligentă; grâu destul de copt, cantitate suficient de mare, și varianta negativă: grâu nu destul de copt.

Gradul intensității progresive / regresive, cu morfemele tipice: tot mai, din ce în ce mai: un frig tot mai atroce; un conflict din ce în ce mai agasant, și cu varianta regresivă: tot mai puțin, din ce în ce mai puțin: tineri cu atitudine din ce în ce mai puțin civilizată; ierni tot mai puțin geroase.

Gradul intensității maxime / excesive, cu morfemele prototipice: foarte, extrem de, peste măsură (de), alături de prefixele superlative: elev extrem de inte ligent; vară peste măsură de călduroasă15.

Intensitatea prezintă capacitatea de a fi comparată, fapt ce presupune un act de relaționare de entități, specific sintaxei:

• aceeași intensitate a însușirii la obiecte diferite: Ion este la fel de înalt ca și fratele său.;

• aceeași intensitate a însușirii a aceluiași obiect, în împrejurări diferite: Circulația rutieră este mai lesnicioasă vara decât iarna;

• două însușiri diferite prin ele însele și ca intensitate aparținând aceluiași obiect: Era mai mult citit decât inteligent.

Din punctual nostrum de vedere, comparația nu comportă și nu compară grade, ea fiind doar o construcție sintactică. Această realitate nu a putut fi sesizată în gramaticile tradiționale atâta vreme cât ele considerau că gradele de comparație exprimă implicit intensitatea însușirii, idee care persistă și astăzi, în ciuda a tot mai numeroase contestări (Găitănaru 2002: 165). Această optică a indus ideea, rămasă neverificată, că actul comparației se realizează între un grad de comparație și un grad corespunzător al intensității însușirii, aflate, acestea, într-un implicit raport de intercondiționare. În realitate, un asemenea raport nu se poate realiza, întrucât produce construcții sintactice nereperate în limbă. În comparațiile cu intensitatea implicită s-a pierdut din vedere faptul că gradele de intensitate sunt structuri morfematice închise, apărând ca mărci obligatorii pe lângă însușirea gradată. adică, schematic, nominal + [morfem de grad + însușirea] (Iordan/Robu 1978: 404). Fiind vorba de o structură unitară, apare constrângerea semantică și gramaticală de a fi inclusă nediferențiat în relația comparativă. Aceasta duce la construcții, cum am spus, nereperate la nivelul enunțului. Pentru a proba acest fapt, am trecut în revistă toate posibilitățile graduale „corelative”, luând în considerare gradele de intensitate propuse de noi (v. supra):

Comparația de superioritate + [morfemul intensității + adj. ORIENTAT]

Gradul intensității minime: *Amicul meu este mai [foarte slab ORIENTAT] decât mine.

Gradul intensității suficiente: *Amicul meu este mai [destul / suficient de ORIENTAT] decât mine.

Gradul intensității progresive / regresive: *Amicul meu este mai [tot mai / din ce în ce mai ORIENTAT] decât mine.

Gradul intensității maxime / excesive: *Amicul meu este mai [foarte / extrem de / peste măsură de ORIENTAT] decât mine.

Comparația de inferioritate + [morfemul intensității + adj. ÎNTINS; CURIOASĂ]

Gradul intensității minime: *Terenul acesta este mai puțin [foarte puțin/slab / extrem de puțin ÎNTINS] decât al meu.

*Călăuza noastră este mai puțin [foarte puțin/slab / extrem de puțin CURIOASĂ] decât a voastră.

Gradul intensității suficiente: *Terenul acesta este mai puțin [destul de / suficient de / de-ajuns de ÎNTINS] decât al meu.

*Călăuza noastră este mai puțin [destul de / suficient de / de-ajuns de CURIOASĂ] decât a voastră.

Gradul intensității progresive/regresive: *Terenul acesta este mai puțin [tot mai / din ce în ce mai ÎNTINS] decât al meu.

*Călăuza noastră este mai puțin [tot mai / din ce în ce mai CURIOASĂ] decât a voastră.

Gradul intensității maxime/excesive: *Terenul acesta este mai puțin [foarte / extrem de / peste măsură de ÎNTINS] decât al meu.

*Călăuza noastră este mai puțin [foarte / extrem de / peste măsură de CURIOASĂ] decât a voastră.

Comparația de egalitate + [morfemul intensității + adj. ALBASTRU]

Gradul intensității minime: *Cerul este la fel de [foarte puțin/slab / extrem de puțin ALBASTRU] ca ieri.

Gradul intensității suficiente: *Cerul este la fel de [destul de / suficient de / de-ajuns de ALBASTRU] ca ieri.

Gradul intensității progresive: *Cerul este la fel de [tot mai / din ce în ce mai ALBASTRU] ca ieri.

Gradul intensității mazime/excesive: *Cerul este la fel de [foarte / extrem de / peste măsură de ALBASTRU] ca ieri.

Comparația superlativă + [morfemul intensității + adj. ISTEȚ]

• de superioritate:

Gradul intensității minime: *Prietenul meu este cel mai [foarte puțin/slab / extrem de puțin ISTEȚ] dintre noi.

Gradul intensității suficiente: *Prietenul meu este cel mai [destul de / suficient de / de-ajuns de ISTEȚ] dintre noi.

Gradul intensității progresive/regresive *Prietenul meu este cel mai [tot mai / din ce în ce mai ISTEȚ] dintre noi.

Gradul intensității maxime/excesive: *Prietenul meu este cel mai [foarte / extrem de / peste măsură de ISTEȚ] dintre noi.

• de inferioritate:

Gradul intensității minime: *Prietenul meu este cel mai puțin [foarte puțin/slab / extrem de puțin ISTEȚ] dintre noi.

Gradul intensității suficiente: *Prietenul meu este cel mai puțin [destul de / suficient de / de-ajuns de ISTEȚ] dintre noi.

Gradul intensității progresive/regresive: *Prietenul meu este cel mai puțin [tot mai / din ce în ce mai ISTEȚ] dintre noi.

Gradul i9ntensității maxime/excesive: *Prietenul meu este cel mai puțin [foarte / extrem de / peste măsură de ISTEȚ] dintre noi.

Ca atare, nu gradele de intensitate au fost atrase în construcțiile comparative, ci intensitatea în sine. Comparația nu conține grade, ci construcții sintactice care exprimă relații comparative. Noțiunea „grad / grade” urmează a fi restrânsă deci doar la realitățile intensității.

Aceleași incompatibnilități se întâlnesc și la adverb:

Comparația de superioritate + [morfemul intensității + adv. BINE]

Gradul intensității minime: *Amicul meu s-a comportat mai [foarte puțin BINE] decât altădată.

Gradul intensității suficiente: *Amicul meu s-a comportat mai [suficient de BINE] decât altădată.

Gradul intensității progresive/regresive: *Amicul meu s-a comportat mai [tot mai BINE] decât altădată.

Gradul intensității maxime/excesive: *Amicul meu s-a comportat mai [foarte BINE] decât altădată.

Comparația de inferioritate + [morfemul intensității + adv. BINE]

Gradul intensității minime: *Amicul meu s-a comportat mai puțin [foarte puțin BINE] decât altădată

Gradul intensității suficiente: *Amicul meu s-a comportat mai puțin [destul de BINE] decât altădată.

Gradul intensității progresive/regresive: *Amicul meu s-a comportat mai puțin [tot mai BINE] decât altădată.

Gradul intensității maxime/excesive: *Amicul meu s-a comportat mai puțin [peste măsură de BINE] decât altădată.

Comparația de egalitate + [morfemul intensității + adv. BINE]

Gradul intensității minime: *Amicul meu s-a comportat la fel de [foarte puțin BINE] ca altădată.

Gradul intensității suficiente:*Amicul meu s-a comportat la fel de [destul de BINE] ca altădată.

Gradul intensității progresive: *Amicul meu s-a comportat la fel de [tot mai BINE] ca altădată.

Gradul intensității maxime/excesive: *Amicul meu s-a comportat la fel de [foarte BINE] ca altădată.

Comparația superlativă + [morfemul intensității + adv. BINE]

• de superioritate:

Gradul intensității minime: *Amicul meu s-a comportat cel mai [foarte puțin BINE] dintre invitați.

Gradul intensității suficiente: *Amicul meu s-a comportat cel mai [destul de BINE] dintre invitați.

Gradul intensității progresive: *Amicul meu s-a comportat cel mai [tot mai BINE] dintre invitați.

Gradul intensității maxime/excesive: *Amicul meu s-a comportat cel mai [foarte BINE] dintre invitați.

• de inferioritate:

Gradul intensității minime: *Amicul meu s-a comportat cel mai puțin [foarte puțin BINE] dintre invitați.

Gradul intensității suficiente; *Amicul meu s-a comportatcel mai puțin [destul de BINE] dintre invitați.

Gradul intensității progresive/regresive: *Amicul meu s-a comportat cel mai puțin [tot mai BINE] dintre invitați.

Gradul intensității maxime/excesive: *Amicul meu s-a comportat cel mai puțin [foarte BINE] dintre invitați.

Noi facem diferența între comparația conceptuală și comparația gramaticală, ultima fiind doar actualizarea celei dintâi, tot așa cum predicatul este actualizarea predicației. Într-un enunț prototipic precum: Floarea aceasta este mai frumoasă decât aceea, locutorul nu cunoaște sau nu este interesat de situația graduală a „frumuseții” celor două flori: minimă, suficientă, maximă ori chiar excesivă. El constată doar starea calitativă a celor două flori prin intermediul uneia dintre însușirile lor, mai exact, prin supunerea uneia dintre însușirile lor la un act comparativ.

Mutatis mutandis, nici circumstanțialul de timp nu exprimă, propriu zis, grade temporale, ci, pur și simplu, anterioritatea, posterioritatea și simultaneitatea. Pe de altă parte, multă vreme comparația intensității a fost plasată în grupa circumstanțialelor, anume la circumstanțialul de mod, ignorându-se particularitatea ei esențială, raportul comparativ al intensității însușirilor. Abia în GALR II se acceptă existența unui complement comparativ de sine stătător. Este vorba despre o schimbare de optică esențială, așa cum rezultă din precizarea evidențiată în GBLR: „De observant că, în raport cu gramatica tradițională, unde termenul cu care se face comparația aparținea circumstanțialelor, aici este inclus în clasa complementelor, pe baza trăsăturii comune cu cea a complementelor de a fi „cerut” de o anumită particularitate a centrului de grup, în cazul de față de asocierea centrului adjectival cu mărcile de gradare [mai degrabă, „de comparare”] (mai… decât, ma puțin… decât, la fel de… ca (și), cel mai… din / dintre” (GBLR: 216). Este vorba de un criteriu strict gramatical, matricial chiar, cu precizarea că, din punctul nostru de vedere, trebuia indicată natura mărcilor de gradare, care, aici, sunt ale comparației, și nu ale intensității. În acest context trebuie arătat că mai redă gradarea numai în sintagmele morfematice amintite la gradele de intensitate și își pierde această calitate prin coocurența cu un morfem de comparație precum decât sau ca (și) (v. supra)16.

În această ordine de idei, putem preciza că adjectivul aflat la orice grad de intensitate poate contracta toate funcțiile sintactice ale adjectivului genuin, aflat adică la gradul zero al intensității, cu excepția celei de complement comparativ. Ne rezumăm, spre exemplificare, la principalele funcții sintactice ale adjectivului:

• nume predicativ, în cadrul unui predicat complex cu suport adjectival și cu operator copulativ:

• gradul intensității minime, cu precizarea că „datorită restricțiilor de natură semantică, intensitatea minimă poate fi marcată la un număr limitat de adjectkive, cum sunt cele care semnifică dimensiuni spațiale și participii obiectiv-tranzitive” (Iordan /Robu 1978: 407):

Tabloul nu e deloc frumos (= e urât).

Un Parlament foarte puțin dispus la reforme.

• gradul intensității suficiente:

Sectorul IT este de-ajuns de dezvoltat.

• gradul intensității progresive/regresive:

Politica guvernelor este din ce în ce mai contestabilă.

Prietenii mei sunt din ce în ce mai puțin optimiști.

• gradul intensității maxime:

Opinia specialiștilor este extrem de rezervată.

• atribut:

• gradul intensității minime:

Era un ins deloc dispus la concesii.

• gradul intensității suficiente:

Despre ei avem o părere destul de bună.

• gradul intensității progresive/regresive:

Atitudinea tot mai contestabilă a unora a contrariat opinia publică.

• gradul intensității maxime:

Opinia extrem de rezervată a specialiștilor a contrazis politica băncilor.

• complement circumstanțial de mod (adverbial):

• gradul intensității minime:

Populația o duce tot mai puțin bine.

• gradul intensității suficiente:

Procesul de reforme se desfășoară destul de bine.

• gradul intensității progresive/regresive:

Procesul de reforme se desfășoară tot mai bine.

Procesul de reforme se desfășoară tot mai puțin bine.

• gradul intensității maxime:

Ostașii noștri s-au comportat foarte bine.

Fiind vorba așadar de o relație sintactică, actul comparativ se actualizează printr-un complement comparativ, încadrat, justificat, de GALR și GBLR în clasa complementului și nu în cea a circumstanțialelor. Complementul comparativ prezintă următoarele realizări sintactice:

• de egalitate: Sunt melancolic ca un cotoi năpârlit – spune el.I (A. Pleșu, Minima moralia);

• de inegalitate: Componenta ideologică a artei era cu mult mai palidă decât cea a filozofiei(G. Liiceanu, Ușa interzisă);

• partitiv: Eu sunt băiatul cel mai cuminte din lume (C. Petrescu, Ultima noapte) (GALR II: 453-460).

În aceste condiții, sintagma grade de comparație nu se mai justifică și cu atât mai puțin gradele intensității comparate, care este ambiguă, în măsura în care determinantul comparat se poate referi și la substantivul gradele.

Sintetizând, există, în opinia noastră, în cazul adjectivului, mai ales, și al adverbului, o categorie gramaticală definitorie, intensitatea, de natură semantico-gramaticală, caracterizată semantic prin gradualitate și marcată morfologic prin „sintagme morfematice închise”, gramaticalizate sau în curs de gramaticalizare.

Totodată, adjectivul și adverbul beneficiază și de o categorie gramaticală adiacentă, întrucât nu le este caracteristică numai lor, comparația. Aceasta este de natură sintactică, vizează însușirea în sine a obiectelor (înțelese în sens gramatical) și cunoaște actualizările descrise în GALR și GBLR (v. supra).

Dacă ar fi să caracterizăm cele două categorii gramaticale prin calitățile lor esențiale, aceasta ar fi, pentru intensitate [+Intensitate], [−Comparație], iar pentru comparație, [−Intensitate], [+Comparație].

Fără îndoială că aspectele ce derivă din această dicotomie sunt multiple și uneori greu de interpretat. Unul dintre ele vizează elipsa, în funcție de a cărei rezolvare depind multe soluții sintactice. „Elipsa – se spune în GALR II – este un fenomen sintactic, specific oralității, care constă în omisiunea voluntară sau involuntară, din structura unei construcții exprimate, a unuia sau a mai multor componente recuperabile semantic (subînțelese).

Construcțiile eliptice sunt considerate uneori „fenomene” sintactice distincte, deși sunt manifestarea aceluiași mecanism de omisiune sau de neexprimare a unor componente sintactice, care pot fi subînțelese” (GALR II: 748). Soluția propusă de noi în departajarea intensității de comparație se bazează tocmai pe recuperarea semantică a componentelor omise, așa cum se întâmplă și în cazul așa-numitelor propoziții „reziduale”.

Concluzii

Din analiza datelor cuprinse în gramaticile și studiile luate în considerare, am ajuns la concluzia că intensitatea și comparația, specifice adjectivului și adverbului, sunt entități gramaticale distincte, prima de tip morfo-semantic, a doua de tip relațional, deci sintactic. Am pus în ecuații comparative adjective aflate la diferite grade de intensitate, însoțite de morfemele lor specifice, unele gramaticalizate, altele aflate într-un evident proces de gramaticalizare, întregul complex morfologic fiind considerat o construcție unitară. Am pornit de la ideea că nicio clasă de cuvinte nu se prezintă într-o structură sintactică fără morfemele specifice. În acest fel am constatat incompatibilitatea dintre structurile comparative și cele ale gradelor de intensitate. Concluzia la care am ajuns este, cum am precizat deja, că ne aflăm în fața a două entități gramaticale distincte, amalgamate o lungă perioadă de timp în așa-numitele gramatici tradiționale, fără o temeinică justificare structurală și funcțională.

NOTE:

1. Titlul original: Histoire de la langue roumaine par Ovide Densusianu. Tome premier Les origines, Paris, Ernest Leroux éditeur, 1901; Tome II Le seizième siècle, Paris, Librairie Ernest Leroux, 1938. Noi am folosit traducerea românească apărută în Editura Științifică în 1961 (v. și supra, ILR).14. ILR II, p. 109.

2. Coteanu 1969: 149. Ideea este reluată și în Florica Dimitrescu (coord.), Istoria limbii române. Fonetică. Morfosintaxă. Lexic, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978, p. 81.

3. Pentru aromână, cf. Theodor Capidan, Aromânii, p. 401.

4. ILR II: 16. I. Coteanu mai precizează că „Etapei de dezvoltare a limbii române dinaintea separării aromânei și dacoromânei i s-a dat numele de romanică balcanică [Densusianu], străromână [Sextil Pușcariu], română primitivă [Al. Philippide, G. Ivănescu], română comună [I. Șiadbei, Al. Rosetti], română comună primitivă [D. Macrea], traco-romanică” [I. Coteanu]. S-a optat, finalmente, pentru româna comună, plasată între secolele al V-lea – al VIII-lea. Dar, mai suliniază I. Coteanu, „Româna comună dintre secolele al V-lea – al VIII-lea este, așadar, un idiom abstract, reconstruit” (p. 17). Dar „Româna comună continuă și după secolul al IX-lea, până la întreruperea legăturilor lingvistice dintre aromână și dacoromână” (p. 18).

5. Pentru calitatea de prepoziție a unora dintre aceste mărci, cf. GALR II, p. 199.

6. Cf. GALR II, p.198. Rămâne discutabil dacă noțiunile sunt scalare, și nu însușirile lor.

7. GALR II: 200. V. și observația de la nota precedentă.

8. LRC: 349. În acest context trebuie să precizăm că în GA (ed. a II-a), termenul intensitate nu apare.

9. Berceanu 1971: 229: „Limita superioară se exprimă princel mult sau prin mai puțin (după cum elementul limită se include sau nu), iar limita inferioară prin cel puțin, respectiv mai mult. Formulările se aplică la atribut (să fie c e l p u ț i n de un an), la substantiv (să fie de c e l p u ț i n un an = să fie de un an c e l p u ț i n; în exemplele noastre, formularea aplicată la atribut are același înțeles cu formularea aplicată la substantiv) – aplicații în care cel mult și cel puțin pot fi înlocuite cu maximum, respectiv minimum – și la propoziții, unde se poate constata pentru cel puțin o aplicație suplimentară, diferind fonetic prin tonalitate, și având înțelesul lui barem, încai(lea), încalte(a), măcar: (Dacă nu a făcut băi), c e l p u ț i n a făcut plajă? (În toate exemplele, cel mult, ca și cel puțin pot fi așezate deopotrivă după predicație: face plajă c e l p u ț i n). Indiferența în aprecierea intensității se exprimă prin locuțiunea adjetivală, respectiv adverbială, mai mult(ă) sau mai puțin(ă)”.

10. Cf., pentru valorile stilistce ale gradelor de comparație și Eugen Câmpenu, Contribuții la stilistica gradelor de comparație, CL, 1966, p. 77-89; Grigore Răcariu, Valori stilistice ale exprimării superlative la Ion Creangă, LL, 19, 1968, p. 111-115.

11. Trebuie să menționăm că și în SMLRC se face trimitere la lingvistul francez, dar la o altă lucrare, anume Roumain mic, mica = „petit” et latin mica = „miette”, Rom. LXIX (1947), 97-101.

12. Cf. G. Gougenheim, op. cit., p. 243.

13. Silvia Krieb Stoian, Operatori ai intensității maxime în româna actuală, TISLR, p. 217-225, propune opt grade de intensitate.

14. „Datorită restricțiilor de natură semantică, intensitatea minimă poate fi marcată la un număr limitat de adjective, cum sunt cele care semnifică dimensiuni spațiale și participiile obiectiv-tranzitive: foarte puțin dispus, foarte slab orientat…, extrem de puțin orientat” (Iordan / Robu: 407).

15. Silvia Krieb Stoian, art. cit., dă o listă foarte bogată cu diversele modalități de actualizare a acestui grad de intensitate.

16. A se vedea, în acest sens, și problema subordonatelor „reziduale” (cf. GBLR, p. 393-394). În ce privește valoarea lui decât la complementele de excepție, cf., de asemenea, GBLR, p. 592, iar pentru consecutiv(e), p. 583.

CONCLUZII

1. Intensitatea a constituit în limba indo-europeană comună o categorie gramaticală aparte, în condițiile în care categoria comparației nu exista. Se poate spune că în indo-europeană se exprima „măsurarea” intensității unei însușiri, considerată „în sine”, și nu prin raportare la entități exterioare ei. Era, de fapt, expresia stadiilor din dinamica desfășurării unei însușiri. Redarea „ gramaticală” a intensității era de tip sintetic, prin sufixele prototipice * -(i)yes- / -(i)yos-, alături de care mai era folosit un alt sufix, indicând ideea de „contrastiv”, anume * -ter, care a intrat în concurență cu sufixul de „intensiv”. S-a ajuns ca în sanscrită și greacă „pozitivul” să fie redat prin două sufixe.

Și „superlativul” va fi redat redat prin două sufixe: unul reprezenta „extinderea” intensivului prin sufixul secundar *-is-t-, ajungându-se la variante după genuri (* -is-t-o-s- pentru masculin, * -is-t-o-m pentru neutru și * -is-t-a pentru feminine), celălalt era tot o „extindere”, dar a „contrastivului”, prin sufixul secundar * -tm- și indica „încheierea seriei” (cf. lat. extimus).

Un sufix apărut mai târziu a fost * -sam-o și s-a dezvoltat în interiorul grupurilor celtic și italic, el putând fi identificat în lat. maximus, pessimus, proximus.

Acestea erau sufixe lexicale, nu gramaticale.

În indo-europeana medie s-a produs o „bifurcare” a gradelor de „comparație”/intensitate. S-a constituit o serie care a început să admită o determinare „externă”, un complement, implicând două tipuri: „mai X decât Y” (+complement), deci un fel de „comparativ relativ”, și „cel mai X dintre X sau Y” (+complement), deci un „superlativ relativ”. Cealaltă serie marca, în continuare, intensitatea, ignorând orice determinare, cunoscând și ea două tipuri ce indicau ipostaze ale intensității: „mai X (decât normal)” = „prea X” (−complement), ceea ce ar fi un „comparativ absolut”, și „foarte X (în sine)” (−complement), adică un „superlativ absolut”. De data aceasta, „bifurcarea” nu mai este morfologică, ci sintactică și semantică. Exprimarea acestor grade era, în continuare, sintetică. Dar tot în această perioadă apar primele indicii ale trecerii la exprimarea analitică.

2. Nu se poate preciza perioada în care s-a trecut, în ce privește exprimarea intensității însușirii, de la forma sintetică la cea analitică și la cea comparativă. Cert este că încă în latina timpurie, în special în latina vulgară, a fost atestată redarea analitică a intensității și, ceea ce este mai important, ea era formulată prin comparație, ideea de intensitate fiind deja estomptă de ceea ce mai târziu au fost numite „gradele de comparație”. Ltina poseda, în acest fel, două mijloace de redare a comparației la adjective, în principal: unul mai vechi, sufixal sintetic, și altul mai nou, analitic. În legătură cu acest din urmă mijloc, este de menționat că, treptat, latina, mai ales cea vulgară, și-a asigurat un număr tot mai amre de adverbe pentru a exprima superlativul: maxime, ualde, sane, admodum, omnino, plane, apprime. Cu tot avansul sistemului analitic, norma literară avea în vedere, cu mici excepții, doar comparația sintetică. În limba curentă, „vulgară”, se foloseau, paralel, și construcțiile analitice, în special cele cu magis, acceptyate și de norma literară. În procesul de trecere la limbile romanice se observă, în cazul latinei dunărene și a celei iberice, folosirea extinsă a lui magis, în timp ce limbile romanice din centrul Romaniei au inovat, preferându-l pe plus. Superlativul, în schimb, nu și-a modificat norma, nu și-a fixat o structură gramaticalizată, norma literară continuând a recomanda adverbul maxime. Cu toate că în latina cultă comparația a rămas de tip sintetic, ea a dispărut în procesul de trecere la limbile romanice. Rămășițe ale exprimării sintetice a comparației sunt identificate atât în latina târzie, cât și în limbile romanice, cum ar fi, referindu-ne la română, care le-a împrumutat în perioada modernă: anterior, inferior, posterior, superior, ulterior, reprezentând comparative de superioritate în latină, și extrem, infim, maxim, minim, proxim, suprem, ultim, cu valoare superlativă în latină. Cu aceleași valori sunt reglementate și în actualele gramatici românești.

3. În gramaticile tradiționale, care reproduc, de fapt, schema comparației din limba latină, fiind numite, de aceea, și „clasice”, s-a conturat o structură, și ea tradițională, a gradelor de comparație aferente adjectivelor și adverbelor care admit comparația:

• gradul pozitiv;

• gradul comparativ:

◦ de egalitate,

◦ de superioritate,

◦ de inferioritate;

• gradul superlativ relativ:

◦ de superioritate,

◦ de inferioritate;

• gradul superlativ absolut:

◦ de superioritate,

◦ de inferioritate.

În gramaticile moderne, această schemă a suferit anumite ajustări și reorganizări. Ne-am referit la principalele dintre ele în mai multe locuri din cuprinsul tezei. Cea mai semnificativă ni se pare delimitarea dintre comparativul de inegalitate și cel de egalitate, dar și cea de la punctul 5.

4. În ce privește istoricul terminologiei, aceasta presupune o întreprindere extrem de laborioasă, putând constitui o temă aparte de cercetare. În acest sens este de reținut observația din Iordan/Manoliu 1965: 152: „Din pricina sporului de intensitate adus calității de comparativ și superlativ, în diverse grade, după cum exista sau nu complement, comparația a fost considerată multă vreme ca expresie a intensității calității, neglijându-se valoarea ei relațională și raporturile obligatorii contractate, care îi conferă caracter gramatical în latină”.

5. Gramaticile moderne, dar nu în unanimitate, au separat gradele care nu comportă comparația, gradul pozitiv și gradul superlativ (rămânând ca gradul pozitiv să figureze ca gradul nemarcat sau gradul zero), grupându-le în clasa gradelor de intensitate absolută, opusă gradelor de intensitate relativă, în care au fost încadrate structurile comparative propriu-zise (comparativul cu subdiviziunile sale și superlativul relativ).

6. Gramaticile funcționale mai cu seamă au introdus conceptul „intensitate”, pornind de la constatarea că nu obiectele se compară, ci însușirile lor, care prezintă ca trăsătură intrinsecă și imanentă „intensitatea”. De aici, abandonarea sintagmei grade de comparație în favoarea sintagmei grade de intensitate.

7 Se poate spune că momentul liminar care a dus la stabilirea acestei dicotomii în cadrul comparației a fost apariția lucrării lui Georges Gougenheim, Système grammatical de la langue française (v. Bibliografia; noi am beneficiat de ediția din 1962). El vorbește explicit despre două entități cuprinse sub denumirea generică de Les morphème de degré. Cele două entități, care nu mai apar în raport obligatoriu de intercondiționare, sunt les morphème de degré d'intensité și les morphème de degré de comparaison. Morfemele din prima categorie nu indică o comparație, ci relevarea unui stadiu din dinamica graduală a unei însușiri, redată pri intensitatea intrinsecă acelei însușiri. Cu totul separat de acestea apar gradele de comparație, iar tratarea lor într-un același capitol se justifică doar prin faptul că toate aceste morfeme regizează, semantico-gramatical, același set de realități: calitatea, modalitatea, acțiunea și cantitatea, dar în manieră diferită.

8. În lingvistica românească, teza lingvistului francez a avut ecou în gramatica lui Iorgu Iordan și Vladimir Robu (v. Bibliografia). Dar, spre deosebire de G. Gougenheim, lingiștii români mențin legătura de intercondiționare între gradele de intensitate și cele de comparație: „Valorile de intensitate – se spune acolo – se realizează noncomparativ sau comparativ, situație din care putem degaja două categorii de grade: de intensitate noncomparativă sau (mai simplu) de intensitate și de intensitate comparativă sau, cum sunt numite, de obicei, grade de compparație” (p. 403-404).

Autorii stabilesc „circa șase grade de intensitate”, pentru intensitatea noncomparativă și patru grade de comparație: comparativul de egalitate, de superioritate, de inferioritate și comparativul superlativ.

9. O teză aproximativ asemănătoare a susținut și Marina Rădulescu (art. cit., v. și Bibliografia), care, constatând că gramaticile aplică, în realitate, un singur criteriu, cel al intensității, admite trei grade de intensitate: grad zero de intensitate, grad intermediar de intensitate și grad extrem( „forte”) de intensitate, în cadrul cărora aplică diferite criterii / grade de clasificare. Din schema rezultată (v. supra) se poate constata menținerea intensității într-o strânsă corelație cu comparația in praesentia ori in absentia.

10. Nici în GALR, nici în GBLR nu se face o distincție clară între intensitate și comparație. Un fapt semnificativ însă este încadrarea, operată în GBLR, a complementului comparativ în clasa complementelor și nu în cea a circumstanțialelor, cum se proceda în mod tradițional. Această includere s-a făcut, în mod justificat, „pe baza trăsăturii comune cu cea a complementelor de a fi „cerut” de o anumită particularitate a centrului de grup, în cazul de față, asocierea centrului sdjectival cu mărcile de gradare (mai… decât, mai puțin de… decât, la fel de… ca (și), cel mai… din/dintre” (GBLR 2010: 216).

11. Noi, alături de alți gramaticieni, considerăm intensitatea drept categoria gramaticală specifică adjectivului și unor adverbe. Ea posedă morfeme specifice, unele gramaticalizate, altele aflate în curs de gramaticalizare. Morfemele și adjectivul sau adverbul formează o structură morfologică indisociabilă. Categoria intensității individualizează adjectivul de substantiv și de pronume. Din coroborarea datelor întâlnite în lucrările consultate, am propus patru tipuri ale gradelor de intensitate: gradul intensității minime/scăzute; gradul intensității suficiente; gradul intensității progresive/regresive și gradul intensității maxime/excesive. La baza acestei scale de gradații se află adjectivul/adverbul la stadiul zero al gradației sau, cu alte cuvinte, în starea lor genuină.

12. O analiză din punct de vedere pragmatic-comunicativ invederează faptul că locutorul nu compară o însușire aflată la un grad de comparație, ci însușirea în sine. Într-un enunț ca Orhideele sunt mai frumoase decât crizantemele nimic nu arată că locutorul a avut în vedere gradul maxim al intensității orhideelor în raport cu gradul minim al crizantemelor. Nici în comparațiile cantitative nu se au în vedere gradele de intensitate, căci, de pildă, din enunțul Casa e mare cât un palat, nu se poate extrage constatarea că respectiva casă este la gradul intensității maxime, ca mărime, în timp ce palatul a rămas la gradul intensității suficiente.

13. Foarte elocventă, din acest punct de vedere, este proba gramaticală, mai exact sintactică, prin care se pune în ecuația comparativă o însușire aflată la un grad de intensitate marcat prin morfemele specifice indisociabile de adjectiv/adverb, după schema:

nominal + morfemul (disociabil) al comparației + adjectivul marcat
prin morfemul intensității,

care se actualizează, de exemplu, în felul următor:

comparația de superioritate + [morfemul intensității + adj. ORIENTAT] :

• gradul intensității minime:

*Amicul meu este mai [foarte slab ORIENTAT] decât mine.

Am aplicat această formulă de verificare combinând clasele de comparație cu gradele de intensitate, toate marcate prin morfemele lor specifice, și am constatat de fiecare dată incompatibilitatea dintre ele, ceea ce duce inevitabil la enunțuri nereperabile în comunicare.

14. Concluzia care ni s-a impus este că nu se compară grade de intensitate, ci doar intensitatea propiu-zisă, aflată adică la gradul zero al intensității. În consecință, sintagma grade de comparație nu are nicio justificare, termenul și noțiunea „grad” fiind proprii numai intensității. Mai mult, se poate constata, prin proba respectivă, că intensitatea, materializată prin gradele de intensitate, este o categorie morfologică, pe când comparația este o construcție relațională, realizată sintactic prin complementul comparativ. În ce privește morfemele de intensitate și structurile pe care le pot realiza, ele pot forma obiectul unei cercetări aparte (cf. în acest sens Krieb 2004).

15. Concluzia noastră reprezintă un punct de vedere rezultat dintr-o anumită perspectivă a cercetării și, evident, nu poate fi unica într-o problemă atât de complexă și sub raport sincronic, și sub raport diacronic. Avem însă convingerea că prin datele evidențiate am realizat o altă deschidere înstabilirea statutului comparației și intensității în gramatica limbii noastre, și nu numai.

B I B L I O G R A F I E

Avram 1997 Mioara Avram, Gramatica pentru toți. Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Humanitas, București, 1997.

Barilli 1975 Renato Barilli, Poetică și retorică. Traducere de Niculina Benguș. Prefață și note de Vasile Florescu, Editura Univers, București, 1975.

Benveniste 2000 Émile Benveniste, Probleme de lingvistică general. 2 vol. Traducere de Lucia Magdalena Dumitru, Editura Teora, București, 2000.

Berceanu 1971 Barbu B. Berceanu, Sistemul grammatical al limbii române (reconsiderare), Editura Științifică, București, 1971.

Bidu-Vrănceanu et alii 2005 Angela Bidu-Vrănceanu et alii, Dicționar de științe ale limbii (DȘL). Ediția a 2-a, Editura Nemira, București, 2005.

Brăescu 2005 Raluca Brăescu, Observații asupra adjectivelor „situaționale”, în vol. Limba română – structură și funcționare. Actele celui de al 4-lea Colocviu al Catedrei de Limba Română (25-26 noiembrie 2004). Coord. Gabriela Pană Dindelegan, Editura Universității din București, 2005, p. 49-54.

Brâncuș/Saramandu Grigore Brâncuș, Manuela Saramandu, Gramatica limbii române. Vol. I: Morfologia, Editura Atos, București, f. a.

Bréal/Bailly 1914 Michel Bréal, A. Bailly, Dictionnaire étymologique latin. Huitième edition, Paris, 1914.

Brunot 1899 Ferdinand Brunot, Précis de gramaraire historique de la langue française. Quatrième edition, Masson et Cie, Éditeurs, Paris, 1899.

Brunot 1966 Ferdinand Brunot, Histoire de la langue française des originesc à nos jours. Tome I: De l’époque latine à Renaissance, Librairie Armand Colin, Paris, 1966.

Bourciez 1946 Éd. Bourciez, Eléments de linguistique romane, 4e éd. Klincksieck, Paris, 1946.

Bujor/Chiriac 1971 I. I. Bujor, Fr. Chiriac, Gramatica limbii latine. Ediția a II-a cu întregiri substanțiale, Editura Științifică, București, 1971.

Chevalier et alii 1997 Jean-Claude Chevalier, Claire Blanche-Benveniste, Michel Arrivé, Jean Peytard, Grammaire du français contemporain, Larousse, Paris, 1997.

Cipariu Timotei Cipariu, Opere, vol. II. Ediție îngrijită de Carmen Gabriela-Pamfil. Studiu introductive de Mioara Avram, Editura Academiei Române, București,

Constantinescu-Dobridor 1996 Gh. Constantinescu-Dobridor, Morfologia limbii române. Ediție revăzută și îmbunătățită, Editura Vox, București, 1996.

Cornilescu 1995 Alexandra Cornilescu, Concepts of Modern Grammar. A Generative Grammar Perspective, EUB, 1995.

Cornilescu 2008 Alexandra Cornilescu, Reanaliză și gramaticalizare: structura lui decât, în vol. Limba română. Dinamica limbii, dinamica interpretării. Actele celui de la 7-lea Colocviu al Catedrei de Limba Română (7-8 decembrie 2007). Omagiu profesorilor Valeria Guțu Romalo, Florica Dimitrescu, Al. Niculescu. Coord. Gabriela Pană Dindelegan, Editura Universității București, 2008, p. 203-212.

Coșeriu 2004 Eugeniu Coșeriu, Teoria limbajului și lingvistica general. Cinci studii. Ediție în limba română de Nicolae Saramandu, Editura Enciclopedică, București, 2004.

Coteanu 1969 I. Coteanu, Morfologia numelui în protoromână (româna comună), Editura Academiei Române, București, 1969.

Coteanu 1982 I. Coteanu, Gramatica de bază a limbii române, Editura Albatros, București, 1982 (retipărire la Editura Garamond, f. a. ).

Cristea 1974 Theodora Cristea, Grammaire structurale du français contemporain, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1974.

Dediu et alii 2005 Cristina Dediu et alii, Adjectivul invariabil neologic în limba română actuală, „Studii și Cercetări Lingvistice”, 2005, nr. 1-2, p. 79-90.

Densusianu 1961 Ovid Densusianu, Istoria limbii române. Vol. II: Secolul al XVI-lea. Ediție îngrijită de prof. univ. J. Byck, Editura Științifică, București, 1961.

Devoto 1954 Giacomo Devoto, Profilo du storia linguistica italiana, Firenze, 1954.

Diez 1874 Frédéric Diez, Grammaire des langues romanes. Troisième edition refondue et augmentée. Traduit par Alfred Morel-Fatio et Gaston Paris, Paris, 1874.

Dimitriu 1999 Corneliu Dimitriu, Tratat de gramatică a Limbii Române. 1. Morfologia, Institutul European, Iași, 1999.

Dimitriu 2002 Corneliu Dimitriu, Tratat de gramatică a Limbii Române, 2. Sintaxa, Institutul European, Iași, 2002.

Dimitriu 2007 C. Dimitriu, Periodizarea gramaticii teoretice românești, în vol. Limba română, limbă romanică. Omagiu acad. Marius Sala la împlinirea a 75 de ani. Coordonare: Sanda Reinheimer Rîpeanu, Ioana Vintilă-Rădulescu, Editura Academiei Române, București, 2007.

Drașoveanu 1994-1995 D. D. Drașoveanu, Cât, ca și decât într-un microsystem, „Dacoromania”, 1994-1995, p. 225-227.

Drașoveanu 1997 D. D. Drașoveanu, Teze și antiteze în sintaxa limbii române, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 1997.

Ducrot/Schaeffer 1996 Oswald Ducrot, Jean-Marie Schaeffer, Noul dicționar enciclopedic al științelor limbajului. Traducere de Anca Măgureanu, Viorel Vișan, Mariana Pănescu, Editura Babel, București, 1996.

Ernout 1935 Alfred Ernout, Morphologie historique du latin,. Nouveau tirage […], Librairie C. Klincksieck, Paris, 1935 ( 1953 ed. a III-a).

Ernout/Meillet 1932 A. Ernout et A. Meillet, Dictionnaire étymologique de la langue latine. Histoire des mots, Paris, 1932.

Façon 1962 Nina Façon, Problemele limbii literare în cultura italiană, Editura Academiei, București, 1962.

Façon 1963 Nina Façon, Corso di storia della lingua italiana. Parte prima: Dalle origini fino alla civilta comunale (fine del Trecento), Editura Didactică și Pedagogică, București, 1963.

Façon 1965 Nina Façon, Istoria limbii italiene. Vol. II: De la Renaștere până astăzi, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1965.

Fischer 1985 I. Fischer, Latina dunăreană, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985.

Florescu 1973 Vasile Florescu, Retorica și neoretorica. Geneză, evoluție, perspective, Editura Academiei, București, 1973.

Fontanier 1977 Pierre Fontanier, Figurile limbajului. Traducere, prefață și note de Antonia Constantinescu, Editura Univers, București, 1977.

Forăscu/Popescu 2001 Narcisa Forăscu, Mihaela Popescu, Dificultăți gramaticale ale limbii române, EUB, 2001.

Frâncu 2005 Constantin Frâncu, Evoluția reflecțiilor privind limbajul din Antichitate până la Saussure, Casa Editorială „Demiurg”, Iași, 2005.

Frâncu 2009 Constantin Frâncu, Gramatica limbii române vechi, Casa Editorială „Demiurg”, Iași, 2009.

Găitănaru 2002 Mihaela Găitănaru, Opoziții ale intensității în flexiunea analitică a adjectivului, în ACCLR, p. 165-167.

Gorunescu 2005 Elena Gorunescu, Gramatica limbii francize, Editura Corint, București, 2005.

Grandgent 1958 C.H. Grandgent, Introducere în latina vulgară. Traducere de Eugen Tănase, Cluj, 1958.

Greimas 1969 A. J. Greimas, Dictionnaire de l’ancien français jusqu’au milieu du XIVe siècle. Librairie Larousse, Paris, 1969.

Grevisse/Goosse 2011 Maurice Grevisse et André Goosse, Le bon usage. Grammaire française, 15e édition. De Boeck. Duculot, Paris, 2011, p. 767–772.

Gorunescu 2005 Elena Gorunescu, Gramatica limbii franceze, Editura Corint, București, 2005.

Gougenheim 1962 Georges Gougenheim, Système grammaticale de la langue française. Nouveau tirage, Bibliothèque du «français moderne», Edition D'Artrey, Paris, 1962.

Guțu Romalo 1973 Valeria Guțu Romalo, Sintaxa limbii române. Probleme și interpretări, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1973.

Guțu Romalo 2005 Valeria Guțu Romalo, Aspecte ale evoluției limbii române, Editura Humanitas Educațional, București, 2005.

Halici-Tatăl 2003 Mihail Halici-Tatăl, Dictionarium valachico-latinum (Anonymus Caransebesiensis). Studiu filologic și indice de cuvinte de Francisc Kiràly. Ediție îngrijită de Alexandrun Metea și Maria Kiràly, Editura First, Timișoara, 2003.

Heliade Rădulescu 1980 Ion Heliade Rădulescu, Gramatică românească. Ediție și studiu de Valeria Guțu Romalo, Editura Eminescu, București, 1980.

Hoarță Cărăușu 2001 Luminița Hoarță Cărăușu, Probleme de morfologie a limbii române, Editura CERMI, Iași, 2001.

Hocket 1962 Charles F. Hocket, A Course in Modern Linguistics, The Mac Millan Company, New York, 1962.

Iliescu/Macarie 1965 Maria Iliescu, Liliana Macarie, Schiță de evoluție a declinării în latina târzie, SCL, 1965, nr.4, p. 459–498.

Ioniță 2004 Adriana-Zâna Ioniță, Tradiție și inovație în morfologia limbii române, Casa Editorială „Demiurg”, Iași, 2004.

Institutiones 2001 Institutiones linguae valachcae. Prima gramatică a limbii române scrisă în limba latină. Ediție îngrijită de Gh. Chivu. Revizia și traducerea textului latin de Lucia Wald, Editura Academiei Române, București, 2001.

Iordan 1956 Iorgu Iordan, Limba română contemporană, Editura Ministerului Învățământului, București, 1956.

Iordan 1963 Iorgu Iordan, Istoria limbii spaniole, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1963.

Iordan/Manoliu 1965 Iorgu Iordan, Maria Manoliu, Introducere în lingvistica romanică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1965.

Iordan/Robu 1978 Iorgu Iordan, Vladimir Robu, Limba română contemporană, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978.

Irimia 2008 Dumitru Irimia, Gramatica limbii române. Ediția a III-a revăzută, Editura Polirom, Iași, 2008.

Ivănescu 2004 G. Ivănescu, Curs de sintaxa limbii române moderne. Editat, adnotat și prefațat de Oana Popârda, Editura Junimea, Iași, 2004.

Ivănuș 2003 Dumitru Ivănuș, Cel mai (puțin) + adjectiv: superlativ sau comparativ?, „Analele Unuversității din Craiova”, 2003, nr. 1-2, p. 120-125.

Jakobson 1963 Roman Jakobson, Essais de linguistique générale. Traduit et Préface par Nicolas Ruwet, Les Éditions de Minuit, Paris, 1963.

Körting 1901 Gustav Körting, Lateinisch-Romanisches Wörterbuch., Zweite vermehrte und verbesserte Ausgabe, Paderborn, 1901 (recenzie în „Romania“), XXXIII, 1904, p. 272–288).

Krieb 2004 Silvia Krieb Staicu, Operatori ai intensității maxime în româna actuală, în vol. Tradiție și inovație în studiul limbii române. Al 3-lea Colocviu al Catedrei de Limba Română (27-28 noiembrie 2003). Coord. Gabriela Pană Dindelegan, Editura Universității București, 2004, p. 217-225.

Lambrior 1893 A. Lambrior, Gramatica română. Sintaxa, Editura Librăriei Kuppermann, Iași, 1893.

Lozovan 1954 E. Lozovan, Unité et dislocation de la Romania orientale, „Orbis“, 1954, p. 123–137.

Lyons 1995 J. Lyons, Introducere în lingvistica teoretică, Editura Științifică, București, 1995.

Manoliu 1962 Maria Manoliu, Asupra categoriei comparației, „Studii și Cercetări Lingvistice”, 1962, nr. 2, p. 201-211.

Manoliu Manea 1971 Maria Manoliu Manea, Gramatica comparată a limbilor romanice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971.

Marazzini 1998 Claudio Marazzini, La lingua italiana. Profilo storico. Seconda edizione, il Mulino, Bologna, 1998.

Martinet 1970 André Martinet, Elemente de lingvistică generală. Traducere și adaptare în limba română de Paul Miclău, Editura Științifică, București, 1970.

Mauro 1998 Tullio de Mauro, Storia linguistica dell’Italia unita, Quarta edizione, Editori Laterza, Roma-Bari, 1998.

Meillet 1931 Antoine Meillet, Esquisse d’une histoire de la langue latine. Deuxième édition revisée et augmentée, Librairie Hachette, Paris, 1931.

Meillet 1964 Antoine Meillet, Introduction à l’étude comparative des langues indo-européennes. Preface by George C. Buck, University of Alabama Press, University Alabama, 1964.

Meillet/Vendryes 1927 A. Meillet, J. Vendryes, Traité de grammaire comparée des langues classiques, Champion, Paris, 1927.

Menéndez Pidal 1958 R. Menéndez Pidal, Menual de gramática histórica española, Décima edición, Espasa-Calpe, S.A., Madrid, 1958.

Meyer-Lübke 1894 Wilhelm Meyer-Lübke, Grammatik der Romanischen Sprachen, Leipzig, 1894.

Meyer-Lüke 1968 Wilhelm Meyer-Lübke, Romanisches Etymologisches Wörterbuch. Vierte Auflage, Heidelberg, 1968.

Micu/Șincai 1980 Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, Studiu introductiv, traducerea textelor și note de Mircea Zdrenghea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980.

Migliorini 1960 Bruno Migliorini, Storia della lingua italiana, Firenze, 1960.

Mihăescu 1960 H. Mihăescu, Limba latină în provinciile dunărene ale Imperiului roman, Editura Academiei, 1960.

Mihăescu 1993 H. Mihăescu, La romanité dans le sud-est de l’Éurope, Editura Academiei Române, București, 1993.

Mihuț 1996 Lizica Mihuț, Gramatica limbii române. Sinteze, Editura Multimedia , Arad, 1996.

Mihuș/Ghidău 1998 Lizica Mihuț, Rodica Ghidău, Limba română. Norme și grile, Editura Multimedia, Arad, 1998.

Muhuț/Mihăilescu 2008 Lizica Mihuț, Dumitru Mihăilescu, Limba română. Repere teoretice. Exerciții, Editura Palimpsest, București, 2008.

Mohl 1889 G. Mohl, Introduction à la chronologie du latin vulgaire, Paris, 1889.

Munteanu/Duhăneanu 1995 Dan Munteanu, Constantin Duhăneanu, Gramatica limbii spaniole, Editura Niculescu, București, 1995.

Neamțu 1986 G. G. Neamțu, Predicatul în limba română. O reconsiderare a predicatului nominal, Editura Științifică, București, 1983.

Neamțu 2008 G. G. Neamțu, Teoria și practica analizei gramaticale: distincții și… distincții. Ediția a III-a, Editura Paralela 45, Pitești, 2008.

Nica 1988 Dumitru Nica, Teoria părților de vorbire. Cu aplicații la adverb, Editura Junimea, Iași, 1988.

Nyrop 1908 Kr. Nyrop, Grammaire historique de la langue française. Tome premier. Deuxième edition revue et augmentée. Tome troisième, Gyldendalske Boghandel Nordisk, Forlag, Copenhague, 1904, 1908.

Oancea 1993 Ileana Oancea, Romanitate și istorie, Editura\ de Vest, Timișoara, 1993.

Oniga 2015 Roxana Oniga, Comparația în limba latină, în „Philologica Banatica”, 2015, nr. 2, p. 16-31.

Pană Dindelegan 1992 Gabriela Pană Dindelegan, Sintaxă și semantică. Clase de cuvinte și forme gramaticale cu dublă natură (adjectival, adverbul, prepoziția, forme verbale nepersonale),Tipografia Universității București, 1992.

Pană Dindelegan 1999 Gabriela Pană Dindelegan, Sintaxa limbii române. I. Sintaxa grupului verbal. Ediția a II-a, Editura Aula, Brașov, 1999.

Pană-Dindelegan 2001 Gabriela Pană-Dindelegan, Ca și decât – adverbe, prepozițiisau conjuncții, „Limba și literatura română”, 2001, nr. 4, p. 3-9.

Pană Dindelegan 2003 Gabriela Pană Dindelegan, Elemente de gramatică. Dificultăți, controverse, noi interpretări, Editura Humanitas Educațional, București, 2003.

Pîrvu 2003 Elena Pîrvu, Morfologia italiana, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2003.

Pușcariu 1976 Sextil Pușcariu, Limba română. I. Privire general. Prefață de G. Istrate. Note, bibliografie de Ilie Dan, Editura Minerva, București, 1976 (Cap. Rusticizarea limbii latine în sud-estul European, p. 354-356).

Rădulescu 1987 Marina Rădulescu, Despre categoria comparației în limba română, „Limba Română”, 1987, nr. 1, p. 14-28.

Renzi/Salvi/Cardinaletti 2001 Lorenzo Renzi, Giampaolo Salvi, Anna Cardinaletti, Grande grammatica italiana di consultazione, a cura di… I. La frase. I sintagmi nominale e preposizionale. Nuova edizione, il Mulino, Bologna, 2001.

Riemann 1900 O. Riemann, Syntaxe latine d’après les principes de la grammaire historique. Quatrième edition, revue par Paul Lejay, Paris, 1900.

Reinheimer-Rîpeanu 2001 Sanda Reinheimer-Rîpeanu, Lingvistica romanică. Lexic. Fonetică. Morfologie, Editura All, București, 2001.

Retorică 1980 Retorică românescă. Antologie. Ediție îngrijită, prefață și note de Mircea Frînculescu, Editura Minerva, București, 1980.

Rohlfs 1966 Gerhard Rohlfs, Grammatica storica della lingua italiana e dei suoi dialetti. Fonetica, Giulio Einaudi editore, Torino, 1966.

Rosetti 1986 Al. Rosetti, Istoria limbii române. De la origini până la începutul secolului al XVI-lea. Ediție definitive, Editura Științificăși Enciclopedică, București, 1986.

Sala 1974 Marius Sala, Aspecte ale contactului dintre limbi în domeniul romanic (I), SCL, 1974, nr.6, p. 583–594.

Sala/Rădulescu 1981 Marius Sala, Ioana Vintilă-Rădulescu, Limbile lumii. Mică enciclopedie, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981.

Salvi/Vanelli 2004 Giampaolo Salvi, Laura Vanelli Nuova grammatica italiana, il Mulino, Bologna, 2004.

Sasu 1976 Aurel Sasu, Retorica literară românească, Editura Minerva, București, 1976.

Seco 1973 Rafael Seco, Manual de gramatica Española, MINED, 1973

Siliște 2000-2004 Delia-Maria Siliște, Inventarul morfemelor de comparație, „Anuarul Instutului de Cercetări Socio-Umane Sibiu”, 2000-2004, nr. 7-11, p. 193-197.

Simenschy/Ivănescu 1981 Th. Simenschy, Gh. Ivănescu, Gramatica comparată a limbilor indoeuropene, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1981.

Stati 1961 Sorin Stati, Limba latină în inscripțiile din Dacia și Scythia Minor, Editura Academiei, București, 1961.

Stolz/Schmalz 1910 Friedrich Stolz und J. H. Schmalz, Lateinische Grammatik. Laut und Fornenlehre. Syntax und Stylistik. Vierte Auflage, München, 1910.

Șiadbei 1957-1958 I. Șiadbei, Contribuții la studiul latinei orientale, I. „Studii și cercetări lingvistice“ 1957, nr.4, p. 467–452; II 1958, nr.1, p. 71–92; IV, 1958, nr.2, p. 175–198.

Tagliavini 1977 Carlo Tagliavini, Originile limbilor neolatine. Introducere în filologia romanică. Versiune românească îngrijită și coordonată de Alexandru Niculescu. Traducere Anca Giurescu, Mihaela Cârstea-Romașcanu, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977.

Tesnière 1965 Lucien Tesnière, Éléments de syntaxe structurale. Préface de Jean Fourquet, Professeur à la Sorbonne. Deuxième edition revue et corrigée, Librairie C. Klincksieck, Paris, 1965.

Tiktin 1945 H. Tiktin, Gramatica română. Etimologia și sintaxa. Ediția a II-a revăzută de I. A. Candrea, Editura Tempo, București, 1945 (ediția I, 1891).

Ursu 1961 N. A. Ursu, Modelul francez al gramaticii lui Ion Eliade Rădulescu, „Limba Română”, 1961, nr. 4, p. 322-333.

Väänänen 1967 Veiko Väänänen, Introduction au latine vulgaire. Deuxième édition, Paris, 1967.

Vincenz 1967 Ileana Vincenz, Les degrés de significations en roumain, CLTA, IV, 1967, p. 261-268.

Wald/Slușanschi 1987 Lucia Wald, Dan Slușanschi, în colaborare cu Francisca Băltăceanu, Introducere în studiul limbii și culturii indo-europene, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987.

Zafiu 2006 Rodica Zafiu, Observații asupra construcțiilor comparative în limba română, în vol. Limba română – aspecte sincronice și diacronice. Actele celui de al 5-lea Colocviu al Ctedrei de Limba Română (8-9 decembrie 2005). Omagiu profesoarelor Angela Bidu Vrănceanu, Liliana Ionescu Ruxăndoiu, Mihaela Mancaș. Coord. Gabriela Pană Dindelegan, Editura Universității București, 2006, p. 215-222.

Zugun 2005 Petru Zugun, Identificarea contextului prin grade de comparație, în vol. In honorem magistri Vasile Frățilă. Coord. Maria Micle, Vasile Lațiu, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2005, p. 567-572.

Sigle:

ACCLR Actele Colocviulu Catedrei de limba română, 22−23 noiembrie, 2001. Perspective actuale în studiul limbii române. Redactor responsabil: prof. dr. Gabriela Pană Dindelegan. Secretari de redacție: Helga Bogdan Oprea, Oana Uță Bărbulescu, EUB, 2002.

CLTA „Cahiers de linguistique historique et appliquée”.

DȘL Angela Bidu Vrănceanu et alii, Dicționar de științe ale limbii, Editura Nemira, București, 2005.

EUB EdituraUniversității București.

GA I, II Academia Română, Gramatica limbii române. Ediția a II-arevăzută și adăugită, Editura Academiei,București, 1963.

GALR I, II Academia Română. Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”. Gramatica limbii române. Coordonator: Valeria Guțu Romalo. Vol. I: Cuvântul, vol. II: Enunțul, Editura Academiei Române, București, 2005.

GBLR Academia Română. Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”. Gramatica de bază a limbii române. Coordonator: Gabriela Pană Dindelegan, Rditura Univers Enciclopedic Gold, București, 2010.

ILR I. II Academia Română. Istoria limbii române. Volumul I (Limba latină) și II. Redactor responsabil: acad. Al. Rosetti, Editura Academiei, București, 1965, 1969.

LRC Ion Coteanu (coord.), Limba română contemporană, vol. I, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1974.

SMLRC Iorgu Iordan, Valeria Guțu Romalo, Alexandru Niculescu, Structura morfologică a limbii române contemporane, Editura Științifică, București, 1967.