Decizia In Sectorul Public Studiu de Caz

=== bf64d57918bbc30a4b1ed7ca91c9117034d8d063_415273_1 ===

Capitolul 1. Decizia. Procesul decizional în sectorul public

1.1. Decizia-componentă de bază a sistemului decizional

Administrația publică se deosebește, în primul rând, de administrația particulară tocmai prin caracterul său public, fiind prin aceasta pusă în folosul și interesul general al societății sau al unei colectivități anume. Administrația publică nu se confundă, nu se identifică nici cu administrația de stat, întrucât ea are o sferă mai largă de cuprindere și se realizează nu numai prin activitatea organelor statului ci și prin activitatea altor subiecții, inclusiv a autorităților administrației publice locale, a regiilor autonome și a instituțiilor publice.

Administrația publică are ca obiect realizarea valorilor care exprimă interesele statului sau a unei colectivități distincte, recunoscută ca atare de stat, valori care sunt exprimate în acte elaborate de puterea legiuitoare. Prin însăși obiectul său – organizarea executării și executarea legii – administrația publică e strâns legată de puterea legiuitoare și de puterea judecătorească ale cărei hotărâri sunt aplicate și executate în cadrul administrației publice, la nevoie putându-se recurge la mijloace de constrângere statală.

Administrația publică e strâns legată și de puterea executivă dar nu se identifică întocmai cu puterea executivă arătând o sferă mai largă de cuprindere. Așa cum am menționat mai înainte administrația publică se realizează atât de organele puterii executivă (guvernul și ministerele) cât și de autoritățile administrației publice locale, care nu sunt organe ale puterii executive precum și de regii autonome și instituții social-culturale care, de asemenea, nu sunt organe ale puterii executive. Conținutul administrației publice este dat de două categorii de activități : activități cu caracter dispozitiv și activități prestatoare.

Prin activitățile executive cu caracter de dispoziție se stabilește ce trebuie să facă sau să nu facă, ce le este permis sau interzis subiecților de drept, persoanelor fizice sau juridice, administrația publică putând interveni în anumite cazuri cu aplicarea de sancțiuni pentru nerespectarea conduitei prescrise. Această activitate executivă cu caracter de dispoziție se realizează prin acte juridice și fapte materiale de către organele administrației publice și funcționării acestora ca activități specifice principale.

Acesta este un proces complex și laborios care parcurge mai multe etape : documentare, studii, avize, variante, opțiuni, deliberări. Activitățile executive cu caracter de prestație se realizează tot pe baza și în executarea legii, din oficiu sau la cererea persoanelor fizice sau juridice. Prestațiile sunt realizate de organele administrației publice și funcționarii acestora în cele mai diverse domenii din activitate.

Si această categorie de activități se realizează tot prin acte juridice și mai ales prin fapte materiale, pe baza și în condițiile prevăzute de lege. Uneori prestațiile se execută în baza unor contracte încheiate între subiecții administrației publice și beneficiarii prestațiilor. Activitățile de organizare a executării legii și de executare în concret a legii, de natura celor două categorii menționate mai sus, se desfășoară nu numai de organele administrației publice ci și de cele legiuitoare și judecătorești.

Aceste activități apar ca activități subsidiare celor care sunt specifice acestor organe, iar organele care le realizează par nu ca subiecți ai puterii legiuitoare sau ai celei judecătorești, ci ca autorități administrative, ca organe de conducere administrativă ale instituțiilor respective. Activitățile de organizare a executării legii și de executare a acesteia se realizează și de către organizații particulare, activitatea lor fiind și de interes public, prevăzută de lege în conformitate cu prevederile acesteia.

Acești subiecți e drept nu fac parte din sistemul de organizare a administrației publice. Administrația publica poate fi definită ca activitatea de organizare și de executare în concret a legii, cu caracter dispozitiv și prestator, care se realizează în principal de organele administrației publice și în subsidiar și de celelalte organe ale statului, precum și de organizații particulare și de interes public.

Noțiunea de administrație publică, față de precizările de mai sus, în accepțiunea formal – organică, evocă următoarele autorități publice : Președintele României, Guvernul, ministerele și alte organe subordonate direct Guvernului, organe centrale de specialitate autonome, instituții subordonate ministerelor: organe locale de specialitate subordonate ministerelor conduse de prefect; organe autonome locale și instituții subordonate acestora.

În sens material funcțional noțiunea de administrație publică evocă acte juridice și operațiuni materiale prin care se execută legea, fie prin emiterea de norme subsecvente, fie prin organizarea sau, după caz, prestarea directa de servicii publice. Într-o formulare concentrată, administrația publică poate fi definită ca ansamblul activităților Președintelui României, Guvernului, autorităților administrative autonome centrale, autorităților administrative autonome locale și, după caz, structurilor subordonate acestora prin care, în regim de putere publica se aduc la îndeplinire legile sau, în limitele legii se prestează servicii publice.

Din definiție desprindem următoarele note dominante: activitate realizată numai de autorități executive și administrative pe care le intitulăm autoritățile administrației publice; activitatea de aducere la îndeplinire a legii sau, după caz de organizare sau realizare efectivă a serviciilor publice; activitate ce se realizează în regim de putere publică, adică prin intermediul prerogativelor, acordate de Constituție și legi, ce fac să prevaleze interesul public atunci când este în conflict cu interesul particular.

Având în vedere exigențele logicii formale și varietatea terminologiei din doctrina de drept public, apreciem că pentru o mai bună înțelegere a concepției asupra administrației publice sunt necesare explicații mai ample. Se știe că orice definiție trebuie să arate genul proxim și diferența specifică. Chiar dacă nu este exprimat expres prin definiție rezultă ca administrația publică este o specie a activității publice, o formă a vieții politice.

Față de cele subliniate anterior nu se mai poate spune că administrația publică este clasicul “executiv” sau “formă fundamentală de activitate a statului”, cum se susținea pe baza Constituției din 1965.

Administrația publică de azi nu mai poate fi clasicul “executiv” pentru simplu motiv că “fenomenul executiv” a devenit altul. La ora actuală ținându-se seama de noile realități constituționale, doctrina operează cu noțiunea de “executiv” pentru a evoca activitatea publică, ce nu este nici legiferare și nici justiție, realizată de autorități cu caracter constituțional și cu origine politică, care impulsionează administrația publică formând de fapt conducerea acesteia.

Administrația publică nu mai este nici formă de realizare a puterii de stat pentru că în sistemul democratic al Constituției României din 1991, ca de altfel în sistemul tuturor constituțiilor democratice, nu numai statul este persoana morală de drept public. Față de reglementările din țara noastră, această calitate în mod neândoielnic aparține și unităților administrativ teritoriale. Administrația locală, în baza principiului autonomiei locale, este ca esență, administrație publică și nu administrație de stat.

Faptul că unele autorități administrative prin care se realizează autonomia locală au și atribuții de administrație de stat, nu înseamnă că toată activitatea lor este statală. Astfel, instituția autonomiei locale ar fi o pură ficțiune, cum a fost în România socialistă. Nu mai puțin, autonomia locală nu poate însemna “stat în stat”, motiv pentru care în toate sistemele democratice din lume întâlnim “tutela administrativă”.

Diferența specifică ar putea fi comentată prin referire la: ubiectele care realizează administrația publică din sfera autorităților publice: onținutul administrației publice; scopul administrației publice.

Elementele care asigura substanta oricarei situatii decizionale sunt factorul de luare a deciziei sau decidentul și mediul ambiant decizional. Decidentul este intotdeauna un manager sau un organism managerial care,in virtutea obiectivelor ,sarcinilor competentelor și responsabilitatilor circumscrise, adopta decizia în vederea solutionarii unei probleme identificate în situatia respectiva. Mediul ambiant decizional cuprinde ansamblul elementelor interne și externe firmei(institutiei), care alcatuiesc situatia decizionala,caracterizata prin manifestarea unor influente directe și indirecte semnificative asupra continutului și rezultatelor deciziei manageriale. Consultarea cetatenilor în problemele locale de interes deosebit este statuata de lege (Legea nr.215/2001).

1.2. Mediul de luare a deciziei publice

Participarea cetatenilor la adoptarea deciziilor contribuie la cresterea oportunitatii acestora și la satisfacerea la un nivel superior a cerintelor locale. De asemenea, prin consultarea populatiei se asigura adeziunea cetatenilor la deciziile administrative și simplificarea procesului de executare a acestora.Concret,cetatenii și organizatiile neguvernamentale pot participa la adoptarea deciziilor administrative prin prezenta în organele de conducere colectiva ale administratiei de stat,prin sugestii sau propuneri pentru noi decizii și imbunatatirea celor în curs de adoptare.

Indiferent dacă obiectivul urmarit este de natura tactica sau strategica,daca urmareste influentarea utilizatorilor potentiali sau adaptarea organizatiei la cerintele acestora,angajarea unor functionari publici pe posturi noi sau utilizarea eficienta a resurselor organizatiei,decizia urmareste un anumit mod de actiune ,atingerea unui obiectiv, precum și mijloacele și caile concrete de realizare a acestora.

1.3. Modele de luare a deciziei

În mediul organizational public se are în vedere eficienta procesului decizional,prin utilizarea rationala a mijloacelor financiare și materiale, astfel incat sa poata fi identificate consecinte favorabile privind modul în care administratia își atinge scopul sau satisfacerea interesului public general.

Din acest punct de vedere deciziile pot fi grupate pe doua categorii:

Decizii care nu solicita în mod necesar o fundamentare stiintifica:-se includ în aceasta categorie o mare parte a deciziilor ce trebuiau luate în cursul unui ciclu specific activitatii de conducere.Multe dintre aceste decizii se adopta exclusiv pe baza experientei manageriale și respectarii reglementarilor legale.

Decizii pentru a caror fundamentare este strict necesara și posibila fundamentarea sttintifica:-deciziile vor avea un impact major asupra modului în care organizatia publica își va indeplini obiectivele. În cazul acestora,managerii publici au la dispozitie suficient timp pentru a utiliza instrumente moderne de fundamentare stiintifica,dar este absolut obligatorie concentrarea lor spre optimizarea alternativei decizionale propuse.

Organizatiile publice se confrunta cu multiple probleme în decursul angajarii lor în scopul asigurarii functionalitaii sau a servirii cetatenilor. Tipologia deciziilor (fig. 2) adoptate este determinata de criteriile utilizate în elaborarea lor și de complexitatea procesului decizional. Clasificarea lor permite o cunoastere mai buna a deciziilor și ofera informatii utile decidentului în vederea unei corecte organizari a proceselor de munca.

Dupa natura obiectivelor urmarite exista:

Decizii strategice-se adopta la cel mai inalt nivel ierarhic;sunt elaborate pentru perioade mari de timp;stabilesc linia de urmat pentru ca organizatia sa-si realizeze obiectivele fundamentale;vizeaza actiuni de mari proportii privind dezvoltarea viitoare a organizatiei;implica mari resurse umane,materiale,financiare și informationale.In caz de nereusita,riscul unor asemenea decizii este major,ceea ce impune mult discernamant,gandire creatoare și capacitate de previziune a factorilor de raspundere.

Decizii tactice-acopera o perioada de timp de la o luna pana la un an;vizeaza activitatea curenta a compartimentelor sau a organizatiei;asigura realizarea obiectivelor și a deciziilor strategice prevazute initial în planurile pe termen lung;sunt adoptate la niveluri ierarhice superioare sau medii;sunt integrate în planurile,sau la programele pe termen scurt;sunt adoptate în urma unui lung proces decizional în care sunt folosite metode stiintifice de prelucrare a celor mai relevante informatii.

Dupa continutul lor pot fi grupate astfel:

Decizii generale(abstracte)-au impact major asupra dezvoltarii teritoriale și servesc drept temei pentru elaborarea altor decizii.Concret,aceste decizii se refera la reglementarile juridice ce privesc situatia generala a unitatii administrative și pe baza lor se creeaza cadrul corespunzator pentru desfasurarea normala și legala a proceselor de management și de executie.

Decizii specifice(individuale)-desemneaza un functionar public sau o persoana pentru a participa la realizarea obiectivelor compartimentului si/sau institutiei publice în ansamblul.

Decizii generate de cererea de servicii publice-creeaza în beneficiul particularilor,drepturi și facilitati.De exemplu:decizia de eliberare a autorizatiilor administrative.Prin aceste decizii se impun diferite obligatii fie de a da-de exemplu rechizitii de bunuri-fie de a face -precum rechizitiile de servicii- fie de a un face –precum interdictiile.

Decizii generate de mutatiile în structura institutiei publice-aceste decizii confera functionarilor publici un statut propriu cu drepturi și obligatii.De exemplu,decizia de numire a functionarului public.

1.4. Procesul decizional

1.4.1. Structura procesului decizional

Luarea deciziilor este extrem de importantă în studiul administrației publice. Luarea deciziilor este procesul prin care este aleasă cea mai optimă variantă pentru obținerea unui succes). Alegere este făcută din mai multe alternative posibile / opțiuni și soluții pentru o anumită problemă / situație care va asigura un beneficiu maxim și cel mai mic risc, comparativ cu alte opțiuni.

Aceasta implică, de asemenea, alegeri între rezultate și moduri / metodele sau tehnici pentru a ajunge la acest rezultat. Aceasta implică, de asemenea, analiza costurilor și beneficiilor a opțiunilor de a alege.

Procesul deciziilor implică o serie de etape, cum ar fi:

a) Formularea problemei, a scopurilor și obiectivelor.

b) Conceptualizarea alternativelor și colectarea de informații.

c) Alegerea celei mai bune alternative, care ar aduce cea mai bună rentabilitate.

d) Punerea în aplicare a deciziei.

e) Evaluarea eficienței deciziei.

În realitate, procesul decizional este destul de complex și nu la fel de simplu așa cum sa menționat mai sus, deoarece există mai mulți factori neprevăzuți care se ivesc. Cu toate acestea, să nu uităm că această abordare clasică de luare a deciziei a fost baza pentru construirea școlii behavioriste.

Simon au continuat să prezinte teoria luării deciziilor pe care o numește "teoria deciziilor mărginite (limitate). Luarea deciziilor a omului de sectorul public diferă de luarea deciziilor dintr-o organizație. Există limitări ale capacității umane în formularea și rezolvarea unor probleme complexe care apar din interior, adică, fapte psihologice de stres sau motivații pe de o parte sau din exterior, adică, factorii de mediu pe de altă parte.

Astfel, deciziile sunt luate în cadrul unor astfel de constrângeri de împrejurarea de către reprezentanții administrației publice. Luarea unei decizii nu poate fi realizată ca o singură persoană care are doar cunoștințe limitate de o anumită situație, din cauza constrângerilor sale de cunoștințe și venind între obiceiurilor sale, convingerile personale sau capacitatea intelectuală, grupuri informale și relațiile oamenilor dintr-o organizație, lipsa de timp, durata limitată de atenție etc.

1.4.2. Etapele procesului decizional

Organizațiile din sectorul public, indiferent dacă acestea sunt autorități locale, Guvernul național sau a alte organisme publice, iau decizii în fiecare zi. Pentru o autoritate locală, ar putea fi o decizie de a adopta un nou plan local; să facă o revizuire a unei cereri de licență; să atribuie un contract, să facă o licitație, să construiască o nouă școală sau să închidă o alta. Alte organisme publice iau decizii în ceea ce privește funcțiile lor statutare, care ar putea avea un efect asupra unui individ, un grup sau o comunitate, sector industrial sau, asupra publicului larg.

Tema comună pentru toate organismele publice, atunci când iau decizii, este faptul că, în orice moment, ele trebuie să acționeze în cadrul atribuțiilor lor statutare și să respecte legea.

Deciziile luate de organismele publice, în multe cazuri, pot fi contestate prin procese interne stabilite, fie prin statut sau de către organismul public în sine. În cazul în care acest proces de recurs intern este epuizat, recursul final poate fi sesizarea justiției. Acțiunea este o cerere de revizuire judiciară, ce invită justiția să își exercite competența sa cu privire la problema ridicată.

Pentru a reduce la minimum riscul unui succes al revizuirii judiciară în legătură cu decizia unui organism public, anumite procese și aspecte ar trebui să fie urmate și luate în considerare de către factorii de decizie.

Cele elementare

Uneori, pașii de bază pe care este evident că factorii de decizie ar trebui să îi respecte, sunt chiar cei mai ușor de respectat. Lucruri simple, cum ar fi citirea tuturor documentelor înainte de a lua o decizie, sunt critice. Factorii de decizie au datoria de a ține seama de toate aspectele relevante, iar eșecul de a citi toate documentele necasare (și, prin urmare, de a fi conștienți de toate considerațiile relevante) ar fi de natură să conducă la o decizie ce poate fi considerată ilegală.

Menținerea unui registru adecvat al deciziei, care urmează a fi luată, este un alt domeniu cheie care poate crea dificultăți pentru organismele publice, în cazul în care decizia este contestată printr-o revizuire judiciară. Organisme publice diferite vor funcționa în moduri diferite, unele păstrând minute detaliate de efectuare a proceselor pe care le angajează și altele care emit decizii pur și simplu, fără a furniza orice narațiune a considerațiilor care conduc la decizia luată.

În cazul în care un organism public are reguli în ceea ce privește modul în care ar trebui să fie luate decizii și / sau înregistrate, acestea ar trebui să fie urmate de fiecare dată. De asemenea, în cazul în care organismul public are o practică sau o cerință de a emite o decizie în scris, decizia trebuie să fie descrisă în mod adecvat și, dacă este cazul, considerațiile cu atenție narate. Nu ar fi prima dată când înregistrările unei decizii s-ar referii numai la considerațiile A și B, în timp ce, atunci când este contestată decizia, factorii de decizie indică faptul că au avut, de asemenea, în minte și considerentele C, D și E, în sprijinul concluziei la care acestea au ajuns.

Într-o notă similară, organismele publice trebuie să fie, de asemenea, conștiente de faptul că, deși decizia lor poate fi luată în particular, documentele în legătură cu decizia lor pot, la un moment dat, să fie făcute cunoscute publicului. Acest lucru ar putea fi, ca urmare a dreptului de a solicita informații sau, pur și simplu, ca urmare a documentelor care sunt produse în cursul unui recurs intern sau a unei proceduri judiciare. Acele decizii ar trebui să fie luate în cunoștință de cauză, atunci când se fac notițe sau cu deplinul acord al colegilor în ceea ce privește deciziile, având în vedere că aceste informații pot fi văzute și de alții după luarea deciziei. Un e-mail care pare inofensiv la momentul respectiv poate schimba situația radical, mai târziu.

Unele dintre cerințele legale în ceea ce privește procesul de luare a deciziilor pot fi complexe și, în timp ce unele organisme publice au obligația de a avea un consilier juridic prezent în cursul deliberărilor, altele nu au nicio astfel de cerință. Factorii de decizie ar trebui să fie întotdeauna conștienți de faptul că, în cazul în care acestea au orice îndoială cu privire la necompetența lor de a lua o decizie sau a oricărei alte cerințe legale, acestea ar trebui să apeleze la consiliere juridică înainte de luarea deciziei lor (deoarece este prea târziu odată ce a fost luată decizia).

Dincolo de aceste decizii practice, există anumite cerințe legale esențiale de care orice organism public trebuie să fie conștient, pentru a minimiza perspectiva ca deciziile sale fiind declarată nelegală de către justiție.

1.4.3. Factorii care influenteaza luarea deciziei

Administrația publică se deosebește, în primul rând, de administrația particulară tocmai prin caracterul său public, fiind prin aceasta pusă în folosul și interesul general al societății sau al unei colectivități anume. Administrația publică nu se confundă, nu se identifică nici cu administrația de stat, întrucât ea are o sferă mai largă de cuprindere și se realizează nu numai prin activitatea organelor statului ci și prin activitatea altor subiecții, inclusiv a autorităților administrației publice locale, a regiilor autonome și a instituțiilor publice.

Administrația publică are ca obiect realizarea valorilor care exprimă interesele statului sau a unei colectivități distincte, recunoscută ca atare de stat, valori care sunt exprimate în acte elaborate de puterea legiuitoare. Prin însăși obiectul său – organizarea executării și executarea legii – administrația publică e strâns legată de puterea legiuitoare și de puterea judecătorească ale cărei hotărâri sunt aplicate și executate în cadrul administrației publice, la nevoie putându-se recurge la mijloace de constrângere statală.

Administrația publică e strâns legată și de puterea executivă dar nu se identifică întocmai cu puterea executivă arătând o sferă mai largă de cuprindere. Așa cum am menționat mai înainte administrația publică se realizează atât de organele puterii executivă (guvernul și ministerele) cât și de autoritățile administrației publice locale, care nu sunt organe ale puterii executive precum și de regii autonome și instituții social-culturale care, de asemenea, nu sunt organe ale puterii executive. Conținutul administrației publice este dat de două categorii de activități : activități cu caracter dispozitiv și activități prestatoare.

Prin activitățile executive cu caracter de dispoziție se stabilește ce trebuie să facă sau să nu facă, ce le este permis sau interzis subiecților de drept, persoanelor fizice sau juridice, administrația publică putând interveni în anumite cazuri cu aplicarea de sancțiuni pentru nerespectarea conduitei prescrise. Această activitate executivă cu caracter de dispoziție se realizează prin acte juridice și fapte materiale de către organele administrației publice și funcționării acestora ca activități specifice principale.

Acesta este un proces complex și laborios care parcurge mai multe etape : documentare, studii, avize, variante, opțiuni, deliberări. Activitățile executive cu caracter de prestație se realizează tot pe baza și în executarea legii, din oficiu sau la cererea persoanelor fizice sau juridice. Prestațiile sunt realizate de organele administrației publice și funcționarii acestora în cele mai diverse domenii din activitate .

Si această categorie de activități se realizează tot prin acte juridice și mai ales prin fapte materiale, pe baza și în condițiile prevăzute de lege. Uneori prestațiile se execută în baza unor contracte încheiate între subiecții administrației publice și beneficiarii prestațiilor. Activitățile de organizare a executării legii și de executare în concret a legii, de natura celor două categorii menționate mai sus, se desfășoară nu numai de organele administrației publice ci și de cele legiuitoare și judecătorești.

Aceste activități apar ca activități subsidiare celor care sunt specifice acestor organe, iar organele care le realizează par nu ca subiecți ai puterii legiuitoare sau ai celei judecătorești, ci ca autorități administrative, ca organe de conducere administrativă ale instituțiilor respective. Activitățile de organizare a executării legii și de executare a acesteia se realizează și de către organizații particulare, activitatea lor fiind și de interes public, prevăzută de lege în conformitate cu prevederile acesteia.

Acești subiecți e drept nu fac parte din sistemul de organizare a administrației publice. Administrația publica poate fi definită ca activitatea de organizare și de executare în concret a legii, cu caracter dispozitiv și prestator, care se realizează în principal de organele administrației publice și în subsidiar și de celelalte organe ale statului, precum și de organizații particulare și de interes public.

Noțiunea de administrație publică, față de precizările de mai sus, în accepțiunea formal – organică, evocă următoarele autorități publice : Președintele României, Guvernul, ministerele și alte organe subordonate direct Guvernului, organe centrale de specialitate autonome, instituții subordonate ministerelor: organe locale de specialitate subordonate ministerelor conduse de prefect; organe autonome locale și instituții subordonate acestora.

În sens material funcțional noțiunea de administrație publică evocă acte juridice și operațiuni materiale prin care se execută legea, fie prin emiterea de norme subsecvente, fie prin organizarea sau, după caz, prestarea directa de servicii publice. Într-o formulare concentrată, administrația publică poate fi definită ca ansamblul activităților Președintelui României, Guvernului, autorităților administrative autonome centrale, autorităților administrative autonome locale și, după caz, structurilor subordonate acestora prin care, în regim de putere publica se aduc la îndeplinire legile sau, în limitele legii se prestează servicii publice.

Din definiție desprindem următoarele note dominante: activitate realizată numai de autorități executive și administrative pe care le intitulăm autoritățile administrației publice; activitatea de aducere la îndeplinire a legii sau, după caz de organizare sau realizare efectivă a serviciilor publice; activitate ce se realizează în regim de putere publică, adică prin intermediul prerogativelor, acordate de Constituție și legi, ce fac să prevaleze interesul public atunci când este în conflict cu interesul particular.

Având în vedere exigențele logicii formale și varietatea terminologiei din doctrina de drept public, apreciem că pentru o mai bună înțelegere a concepției asupra administrației publice sunt necesare explicații mai ample. Se știe că orice definiție trebuie să arate genul proxim și diferența specifică. Chiar dacă nu este exprimat expres prin definiție rezultă ca administrația publică este o specie a activității publice, o formă a vieții politice.

Față de cele subliniate anterior nu se mai poate spune că administrația publică este clasicul “executiv” sau “formă fundamentală de activitate a statului”, cum se susținea pe baza Constituției din 1965.

Administrația publică de azi nu mai poate fi clasicul “executiv” pentru simplu motiv că “fenomenul executiv” a devenit altul. La ora actuală ținându-se seama de noile realități constituționale, doctrina operează cu noțiunea de “executiv” pentru a evoca activitatea publică, ce nu este nici legiferare și nici justiție, realizată de autorități cu caracter constituțional și cu origine politică, care impulsionează administrația publică formând de fapt conducerea acesteia.

Administrația publică nu mai este nici formă de realizare a puterii de stat pentru că în sistemul democratic al Constituției României din 1991, ca de altfel în sistemul tuturor constituțiilor democratice, nu numai statul este persoana morală de drept public. Față de reglementările din țara noastră, această calitate în mod neândoielnic aparține și unităților administrativ teritoriale. Administrația locală, în baza principiului autonomiei locale, este ca esență, administrație publică și nu administrație de stat.

Faptul că unele autorități administrative prin care se realizează autonomia locală au și atribuții de administrație de stat, nu înseamnă că toată activitatea lor este statală. Astfel, instituția autonomiei locale ar fi o pură ficțiune, cum a fost în România socialistă. Nu mai puțin, autonomia locală nu poate însemna “stat în stat”, motiv pentru care în toate sistemele democratice din lume întâlnim “tutela administrativă”.

Diferența specifică ar putea fi comentată prin referire la: subiectele care realizează administrația publică din sfera autorităților publice; conținutul administrației publice; scopul administrației publice.

1.4.4. Elaborarea deciziei în instituțiile publice

Aspecte juridice cheie – consultarea

Mai multe organisme publice sunt obligate prin lege să se consulte înainte de a lua decizii. Acest lucru este valabil mai ales pentru administrația centrală atunci când efectuează politici sau emite diferite decizii. În cazul în care o consultare nu este efectuată în mod corespunzător, poate duce la o politică sau o decizie ce pot fi atacate în instanțe. Standardele pentru o consultare corespunzătoare sunt cunoscute drept cerințe Sedley (care au fost stabilite de Stephen Sedley, QC în cauza R v Brent London Borough Consiliului, ex parte Gunning (1985) 84 LGR 168)).

Cerințele Sedley sunt: consultarea trebuie făcută într-un moment în care propunerile sunt într-o etapă de formare; motive suficiente pentru ca propunerii să i se acorde atenție și să permită răspuns; timp adecvat trebuie acordat unui răspuns; produsul consultării trebuie să fie luat în considerare la finalizarea propunerii.

Guvernul a publicat un cod de practici privind consultarea scrisă, care stabilește, de asemenea anumite principii care se aplică consultărilor de către guvernul central și este adesea folosit ca un ghid de către alte organisme publice, în ceea ce privește consultarea în proiectele pe care le desfășoară. Codul de practică prevede că suficient timp ar trebui să fie permis oricui are vreun interes, să prezinte un răspuns considerat, și stabilește douăsprezece săptămâni ca perioada minimă pentru o consultație.

Independența

Un aspect crucial al luării deciziilor organismelor publice este faptul că factorii de decizie ar trebui să nu aibă niciun interes personal în problemele care necesită decizii. Orice interes personal ar trebui să fie declarat, iar persoanele cu un interes personal nu trebuie să participe la procesul de luare a deciziilor. Exemple tipice de interes care ar împiedica un factor de decizie de a lua parte la o decizie sunt: în cazul în care factorul de decizie are un interes financiar în această chestiune și / sau în rezultatul acesteia; în cazul în care un membru al familiei factorului de decizie sau unul dintre prietenii decidentul va fi afectat sau are un interes financiar în rezultatul deciziei; în cazul în care factorul de decizie este un director sau acționar într-o organizație afectată în mod direct de rezultatul deciziei; în cazul în care factorul de decizie este un membru activ al oricărui grup sau a unei organizații ce va beneficia de un anumit rezultat în urma deciziei.

Situații vor apărea, de asemenea, în cazul în care un factor de decizie are o legătură sau mai multe interese, fie cu o organizație cu un interes în decizie, sau un alt factor în legătură cu obiectul deciziei. În timp ce ar fi corect ca factorul de decizie să declare orice astfel de interes, în cazul în care interesul este suficient de neimportant, acea persoană nu poate fi exclusă de la luarea unei decizii. Ar trebui să fie întotdeauna amintit că deciziile trebuie să fie la vedere, să fie corecte și imparțiale, precum și echidistante și imparțiale.

Diverse provocări au fost aduse prin intermediul instanțelor în legătură cu acuzațiile de aparentă părtinire de către factorii de decizie și fiecare dintre aceste cazuri au fost judecate pe baza propriilor fapte și împrejurări speciale. În practică, în cazul în care există îndoieli cu privire la faptul dacă un factor de decizie ar putea avea, sau nu ar putea avea un interes, care ar intra în conflict cu principiul de luare a deciziilor în mod independent, persoana în cauză ar fi bine să refuze să participe la procesul de luare a deciziilor, dacă este posibil.

Procedura

Mai multe organisme publice au anumite cerințe procedurale pe care le vor urma în luarea deciziilor. Este esențial ca în cazul în care un organism public are cerințe procedurale (indiferent dacă sunt cele stabilite prin statut, îndrumare, sau în alt mod), ca acestea să fie urmate. Chiar dacă incorectitudinile nu decurg de la incapacitatea de a urma proceduri corecte, pur și simplu actul de a nu urma procedura corectă poate fi suficient în sine pentru a conduce la o contestare legală de succes a unei decizii. Cu toate acestea, este esențial ca procedura care este stabilită pentru organismul public să fie urmată în mod corect. În urma unei proceduri neurmată în mod corect, nu va sigur că decizia propriu-zisă este protejată de contestare.

Autoritate

O altă caracteristică esențială a luării deciziilor de către un organism public este aceea ca trebuie să ia numai decizii pentru care este autorizată prin lege să le ia. În cazul în care un organism public face o decizie care depășește competențele sale statutare, atribuțiile sau autoritatea, va fi necompetență și, în consecință, această decizie poate fi anulată de către justiție. În plus față de limitele propriului său statut de abilitare, un organism public trebuie să fie, de asemenea, conștient de efectul legislației europene și drepturile omului. Deciziile care sunt incompatibile cu o astfel de legislație vor fi, de asemenea, obiectul contestațiilor în instanțe.

Caracterul adecvat al obiectivului

Organismele publice trebuie să acționeze întotdeauna cu un scop adecvat, ceea ce înseamnă că acestea nu ar trebui să acționeze cu rea-credință sau cu un motiv necorespunzător. Chestiunea scopului sau motivului propriu-zis a fost examinată în diferite cazuri, în raport cu autoritățile locale. Un exemplu comun este în cazul în care o autoritate locală este un proprietar de pământ și trebuie, în calitate de autoritate de planificare, să determine cererile de planificare în raport cu terenurile pe care le deține sau cu privire la interesele pe care le are. În astfel de circumstanțe, o atenție deosebită trebuie avută pentru a separa diferitele functii ale unei autorități locale, cu ajuotrul organismelor de evaluare externe, acestea oferind adesea un control și / sau mijloace de recurs independente.

Considerații relevante

Un componentă comună pentru toate aceste aspecte este faptul că, în luarea deciziilor, organismele publice trebuie să demonstreze că au luat în considerare toate aspectele și informațiile relevante, și că nu au fost luate în considerare orice considerente irelevante. Ce este relevant pentru o decizie individuală depinde de subiectul ce urmează a fi hotărât, dar exemple tipice de informații care trebuie să fie luate în considerare de către factorul de decizie înainte de luarea deciziei ar include: propunerea; consultarea și orice răspuns al acesteia; considerente de cost și cea mai bună valoare; consiliere juridică externă; efectele potențiale ale deciziei.

Rațiunea

Organismele publice pot exercita puterea de luare a deciziilor, dar deciziile lor trebuie să fie întotdeauna raționale. Multe cazuri din instanțele de judecată au examinat conceptul de „iraționalitate”. O decizie irațională sau nerealistă este una care „nu este în mod rezonabil abordată către factorul de decizie pentru a fi făcută”. Instanțele sunt foarte atente în evaluarea lor cu privire la orice decizii care sunt presupuse a fi iraționale și au tendința de a interveni doar în cazurile în care se poate demonstra că un organism public ar fi luat o astfel de decizie. În cazul în care organismul public poate demonstra că decizia sa este luată cu un scop propriu-zis, a luat în considerare toate aspectele și probele relevante, și este de competența sa, este puțin probabil ca o Curte să intervină.

Dacă Curtea a ajuns la o decizie diferită este irelevant. În cazul în care o decizie poate fi descrisă ca fiind rațională și este bazată pe dovezi rezonabile, este probabil, de asemenea, să fie considerată ca fiind echilibrată (un principiu care este încorporat în legislația europeană și drepturile omului, și poate fi invocat mai mult și mai des în contestări ale deciziilor organismelor publice).

Raționament adecvat

Elementul esențial final al procesului decizional este garantarea faptului că există o decizie bine motivată. Acesta ar trebui să informeze în mod corespunzător pe cei care sunt interesați de decizia care a fost luată și motivele acestei decizii. În timp ce motivele nu trebuie să fie cautate la fiecare detaliu, ele trebuie să stabilească aspectele cheie avute în vedere și raționamentul din spatele deciziei.

Ele nu trebuie să stabilească în detaliu toate documentele care au fost luate în considerare sau argumentele invocate în luarea deciziilor, cu toate acestea, ele trebuie să se ocupe de toate punctele importante care au fost ridicate și să reflecte în mod adecvat procedura care a fost urmată. Este important ca factorii de decizie să motiveze decizia lor atunci când este făcută, deoarece poate fi dificil să se amintească toate aspectele-cheie și raționamentul, mai târziu.

Așadar, motivarea unei decizii pot fi examinată îndeaproape nu numai de către cei cu un interes, dar, în cazul în care este contestată, de către justiție. În cazul în care este necesar să se deducă într-o anumită decizie, raționamentul sau logica, un factor de decizie ar putea avea dificultăți în a convinge o Curte că au fost luate în considerare toate aspectele corespunzătoare și relevante. În consecință, orice factor de decizie ar trebui să aibă întotdeauna în vedere faptul că o decizie poate fi atacată și că motivele deciziei vor fi una dintre legăturile cheie care vor fi examinate de către Curte pentru a decide dacă decizia ar trebui sau nu să fie anulată.

În concluzie, există multe considerente pentru factorii de decizie, de care ar trebui să se țină seama, dincolo de obiectul deciziei, care este, de fapt ceea ce se face. În timp ce marea majoritatea deciziilor care sunt luate de către organisme publice zi de zi nu sunt contestate prin intermediul instanțelor, factorii de decizie ar trebui să aibă întotdeauna o conștientizare în fundal, că orice decizie pe care o iau poate să fie contestată și, în cazul în care decizia este adusă în fața instanței, procesul de luare a deciziilor lor va fi supusă unui control intens. În cazul în care factorul de decizie urmează pașii de bază și are în vedere aspectele juridice esențiale menționate mai sus, va exista o perspectivă mai bună de a rezista cu succes oricărei provocări adusă împotriva organismului public în ceea ce privește decizia.

1.5. Tipologia deciziei

În functie de frecventa adoptarii,se impart în trei categorii esentiale:

Decizii periodice-au frecventa mica dar cu mare regularitate.Sunt adoptate la anumite intervale de timp,de catre organele admnistratiei.

Decizii aleatorii-apar la intervale neregulate de timp și sunt generate de factori aleatorii,greu de previzionat.

Decizii unice sau exceptionale-asemenea decizii apar în situatii neobisnuite,generate de realitati obiective.

Dupa amploarea ariei decizionale a decidentului deosebim:

Decizii integrale-sunt initiate și adoptate de decident fara a fi necesar avizul unui functionar public de la un nivel ierarhic superior sau administratia centrala.

Decizii avizate-specifice administratiei publice locale,care necesita avizul functionarilor publici de la nivelul ierarhic superior.

Corespunzatoare numarului persoanelor participante la fundamentarea deciziei distingem: decizii individuale (sunt luate de un functionar public, în vederea rezolvarii problemelor unui compartiment si/sau ale institutiei publice.Se caracterizeaza printr-o operativitate crescuta); decizii de grup (permit utilizarea cunostiintelor și experientei mai multor functionari publici și specialisti). La elaborarea lor participa mai multe persoane reunite în birouri, direcții, comisii, ministere, guvern, parlament. Cu toate că prezintă multe avantaje, deciziile de grup diluează responsabilitatea decidentilor.

Potrivit competentei decidentului, se clasifica in:

Decizii executorii-au un pronuntat caracter pragmatic și sunt fundamentate numai de autoritatile administrative.Competenta un se limiteaza la autoritatile investite cu atributii generale de decizii.Decizii executorii pot adopta un numai primul ministru, ministrii de stat, prefectul, primarii ci și sefii de la diferite niveluri administrative.

Decizii de administrare-au un caracter teoretic,vizeaza procesul de management în ansamblul sau.

Dupa gradul de cunoastere al probabilitatii efectelor,distingem:

Decizii în conditii de certitudine-ca urmare a folosirii unor metode adecvate de culegere și prelucrare a informatiilor,a elaborarii unor metode specifice de estimare a evolutiei viitoare ale diverselor elemente,are loc cresterea gradului de certitudine, fiind posibila prevederea efectelor sigure ale diverselor linii de actiune.Intr-o astfel de decizie, fiecarei variante ii corespunde un singur rezultat.

Deși adoptarea deciziilor în conditii de certitudine ofera o siguranta deplina în procesul de evaluare și ierarhizare a liniilor de actiune, rareori se ajunge ca în problemele de management sa se dispuna de toate informatiile necesare masurarii în cele mai mici detalii a implicatiilor viitoare ale deciziilor prezente.Cu toate acestea, situatiile care comporta un risc suficient de redus pentru a putea fi neglijat sunt considerate ca certe și se folosesc metode specifice de fundamentare a deciziilor.

Decizii în condiții de risc-caracteristica esentiala a deciziilor în conditii de risc consta în faptul ca fiecarei linii de actiune ii corespund, în functie de impactul factorilor de mediu (stări ale naturii), mai multe rezultate posibile a fi obținute. într-o astfel de problemă, pe seama informațiilor disponibile, se poate estima distribuția de probabilitate a apariției stărilor naturii. Adoptarea deciziilor în condiții de risc presupune estimarea matricei rezultatelor posibile a fi obtinute ca urmare a incidentei diferitelor linii de actiune cu starile naturii și a probabilitatilor de aparitie ale starilor naturii.

Decizii în conditii de incertitudine-fiecare varianta de actiune conduce la un ansamblu de rezultate posibile, probabilitatea fiecaruia nefiind cunoscuta.

Țințndu-se seama de gradul de libertate în adoptarea deciziilor și de nivelul ierarhic de conducere putem avea:

Decizii ale conducerii superioare-fundamentate de catre presedinte, parlamenr, guvern.

Decizii ale conducerii de nivel mediu-fundamentate de institutiile administrative situate pe nivelul mediu al managementului.

Decizii ale conducerii de nivel inferior – fundamentate de functionarii publici ai institutiilor și autoritatilor situate pe nivelurile inferioare ale structurilor organizatorice din administratia publica (centrala și locala).

După operativitatea deciziilor, acestea pot fi:

Decizii spontane-care se bazeaza pe intuitie, inspiratie, pregatire și experienta decidentului;sunt utile numai incazuri de urgenta.

Decizii fundamentate-se bazeaza pe informare și documentare corespunzatoare.

Cu toate ca deciziile spontane au un grad ridicat de operativitate,se recomanda sa fie evitate pe cat posibil, și inlocuite cu decizii temeinic pregatite.

În functie de orizontul de timp apar urmatoarele categorii de decizii:

Decizii curente-care se refera la orizonturi scurte de timp și sunt fundamentate la toate nivelurile administratiei.

Decizii pe termen mediu-vizeaza orizonturi medii de timp și sunt fundamentate la nivel de guvern și administratie locala.

Decizii pe termen lung – fundamentate la nivelul administratiei centrale și locale,urmarind orizonturi lungi de timp.

Decizii pe termen nelimitat-sunt fundamentate la nivel de parlament și de guvern și iau forma decretelor,legilor,ordonantelor de urgenta.

Decizia,indiferent de criteriu și tip,trebuie sa respecte legalitatea, sa fie scrisa, datata, semnata, inregistrata și dacă are carácter normativ și genereaza efecte juridice în exterior, va fi adusa la cunostiinta populatiei, prin publicare.