De pe Timpul Romanilor Până în Decembrie 1989

Referat de istorie

ISTORIA ROMĂNILOR

De pe timpul romanilor până în decembrie 1989

România este situată în centrul Europei, in partea de nord a Peninsulei Balcanice, și teritoriul său este marcat de Muntți Carpați, Dunăre și Marea Neagră. Având un climat temperat și un mediu natural diversificat, care este foarte favorabil vietii, teritoriul românesc a fost locuit încă din cele mai vechi timpuri. Cercetările făcute de arheologii români la Bugiulești, Ținutul Vâlcei, a dus la descoperirea unor relicve umane antice. Aceste vestigii sunt dintre cele mai vechi din Europa.

La un moment dat, populația de pe teritoriul actualei Românii, a creat o remarcabilă cultura, a carei dovadă se regăsește in policromia ceramicii de Cucuteni (comparabile cu ceramica unor alte culturi europene importante, la vremea aceea, din Bazinul Mediteranei de Răsăit și a Orientului Mijlociu), precum și cultura statuetelor Hamangia (Gânditorul de la Hamangia este cunoscut astăzi în intreaga lume).

apariția tracilor pe teritoriul românesc

La începutul mileniului al doilea, cand Epoca Paleoliticului făcea loc Epocii de Bronz, triburile tracice de origine indo-europeană se stabileau alături de populația care deja trăia în Bazinul Carpato-Balcanic. De pe vremea tracilor, se poate vorbi de un fenomen neîntrerupt de creare a poporului român. In prima parte a primului mileniu dinainte de Hristos, în zona carpato-dunareano-pontică – care era partea de nord a unei mari suprafețe locuite de triburile tracice – un grup al tracilor de nord s-a individualizat: s-a creat un mozaic de triburi getice și dacice. Strabo – un geograf și istoric renumit din epoca împăratului Augustus, ne informează că "dacii aveau aceeași limbă ca și geții". Inițial, a fost același popor, singura diferență dintre daci și geți fiind zona în care locuiau ei: dacii – în mare parte, locuiau in munți și pe platoul Transilvaniei; geții – în câmpiile Dunării. În antichitate, grecii, care i-au întalnit primii pe geți – au folosit acest nume pentru întreaga populație de la nordul Dunării, în timp ce românii, care i-au întâlnit primii pe daci, au extins folosirea acestui nume pentru toate celelalte triburi ce locuiau pe teritoriul de astăzi al României. Dupa cucerirea acestui teritoriu, romanii au creat aici provincia Dacia. Iată de ce, întregul teritoriu al României de azi este numit Dacia, în toate sursele de informație din perioada latină și a Evului Mediu. Contactul daco-geților cu lumea greacă a fost ușor de făcut, prin intermediul coloniilor grecești create pe teritoriul țărmului Mării Negre al României de azi: Istros (Histria), fondat in secolul VII inainte de Hristos, Callatis (Mangalia de azi), și Tomis (Constanța de azi); ultimele două create un secol mai târziu. În istoria scrisă, populația de la nordul Dunării (getică), a fost prima dată menționata de Herodot, "părintele istoriei" (sec. IV înainte de Hristos). El ne-a vorbit despre povestea campaniei regelui persan Darius I, împotriva sciților din stepele aflate la nord de Pontic (anul 513 înainte de Hristos). El a scris că geții erau cei mai mari luptatori dintre traci. Ei au fost singurii care au rezistat regelui persan, pe drumul dintre Bosfor și Dunăre. Burebista (82 – până în jur de 44 înainte de Hristos), care a reușit să unească triburile geto-dacice, pentru prima dată, a creat un regat puternic și întins, pe vremea când suveranul dac i-a oferit sprijin lui Pompei împotriva lui Cezar (anul 48 înainte de Hristos), și se întindea de la Beskit, în nord, Bazinul Dunării Mijlocii, în vest, râul Tiras (Nistru) și țărmul Mării Negre, în est, până la Munții Balcani, în sud.

războaiele daco romane din 101-102 și 105-106

În primul secol înainte de Hristos, pe măsură ce Imperiul roman se extindea și se creau provincii romane în Panonia, Dalmația, Moesia și Tracia, graniță cu Dunărea se întindea pe aproape 1500 km și despărțea Imperiul Roman de lumea dacică.

În Dobrogea, care se afla sub conducerea romană, de șapte secole, începând cu domnia lui Augustus, poetul Publius Ovidius Naso și-a petrecut ultimii ani ai vieții sale "printre greci și geți", întrucât el a fost exilat acolo, la Tomis (între anii 8 și 17 e.n.), din ordinul aceluiași Cezar.

Dacia s-a aflat în apogeul puterii sale sub regele Decebal (87-106 e.n.). Dupa o primă confruntare, pe timpul domniei lui Domțian, (87-89 e.n.), s-au impus cu necesitate două războaie pentru Imperiul Roman (101-102 e.n. si 105-106 e.n.), pentru ca, în culmea gloriei sale, împaratul Traian (98-117 e.n.), să-l învingă pe Decebal și să-i transforme regatul într-o provincie romană numită Dacia. Columna lui Traian, înaltata la Roma, și mausoleul de la Adamclisi (Dobrogea) povestesc despre aceasta înclestare militară, care a fost urmată de o masivă și sistematică colonizare a noilor teritorii integrate noului imperiu.

înființatrea provinciei romane dacia

Dacii, cu toate că au suferit pierderi grele, au rămas, chiar și după ce a fost instaurată noua conducere, principalul element din Dacia; provincia a fost supusă unui proces de romanizare complex, elementul său de bază fiind impunerea și adoptarea definitivă a limbii latine. Românii sunt astăzi singurii descendenți ai Imperiului Roman de Răsărit; limba română este una din marile mștenitoare ale limbii latine, alături de Franța, Italia, Spania. România este o oază de latinitate în aceasta parte a Europei.

invazia popoarelor migratoare

Locuitorii, fie ei descendenți ai Imperiului Roman sau a daco-romanilor, și-au continuat existența neîntreruptă ca țărani sau ca păstori, chiar după retragerea romana sub împaratul Aurelian, (270-275), atât a armatei, cât și a administrației romane, care s-a mutat la sud de Dunăre. Dar, strămoșii romanilor au ramas timp de câteva secole în sfera de influență a Imperiului Roman, atât în politică, cât și în economie, religie sau cultură; după despărțirea în două a Imperiului Roman, în anul 395 e.n., ei au rămas în sfera de influență a Imperiului Bizantin. Ei trăiau mai mult in spiritul vechilor romani, care acum decazuse, și au supraviețuit împrejurărilor grele din timpul valurilor succesive ale popoarelor migratoare. La vremea când simbioza etno-culturală dintre daci și romani a fost realizată, și s-a finalizat în sec. VI-VII, prin formarea poporului român, între sec. II și IV, daco-romanii au adoptat creștinismul în forma sa latină. Prin urmare, în sec. VI-VII, când procesul de formare a poporului român a fost gata, națiunea a pătruns în istorie ca o națiune creștină, Iată de ce, spre deosebire de națiunile vecine, care au ca date de creștinare (bulgarii – anul 865, sârbii – 874, polonii – 966, slavii de est – 988, ungurii – 1000), românii nu au o data fixă a creștinării, întrucât ei au fost prima națiune creștină din regiune. În secolele IV-XIII, poporul român a trebuit să facă față valurilor de popoare migratoare – goții, hunii, gepizii, avarii, slavii, pecinegii, cumanii, tătarii – care au traversat teritoriul României. Triburile migratoare au controlat acest spațiu, din punct de vedere militar și politic, întârziind dezvoltarea economică și socială a băștinașilor și formarea entităților statale locale.

Slavii, care s-au stabilit masiv în sec. VII la sud de Dunăre, au despărțit în două masa compactă a românilor din zona carpato-danubiană: cei de la nord (daco-romanii), au fost separați de cei de la sud, care s-au deplasat spre vestul și sud-estul Peninsulei Balcanice (aromânii, megleno-românii și istro-românii). Slavii

s-au stabilit la nord de Dunăre și au fost asimilați încetul cu încetul de poporul român și limba lor a lăsat urme în vocabularul și fonetica limbii române. Peste limba română s-a suprapus așa numita limbă slavică (în același mod cum s-a impus idiomul ermanic francilor). Românii aparținând religiei ortodoxe au adoptat astfel limba veche slavona bisericească, ca o limba de cult și începand cu secolele XI-XVII ca o limbă de curte și cultură. Limba slavă n-a fost niciodată o limba vie, vorbită de popor, pe teritoriul României; ea a jucat pentru români, la un momentdat, în Evul Mediu, același rol pe care l-a jucat latina in vest; la începutul epocii moderne, ea a fost înlocuită pentru totdeauna în biserică, la curte și în cultură de către limba română.

Datorită pozitiei lor, românii de la sud de Dunare au fost pentru prima dată mentionați în sursele istorice (sec. X), sub numele de vlahi sau blahi (valahi); acest nume arătând că ei erau vorbitori ai unei limbi romanice, și că popoarele non-romanice din jurul lor recunoșteau acest fapt. După anul 602, slavii stabiliți masiv la sud de Dunare au fondat un stat puternic bulgar, în secolul IX. Asta a făcut o breșă între românii din nordul Dunării și cei aflați la sud de Dunăre. Pe măsură ce au fost supuși la tot felul de presiuni și izolați de trunchiul puternic românesc de la nord de Dunare, numărul românilor din sudul Dunării a scăzut continuu, în timp ce frații lor de la nordul Dunării, cu toate că trăiau în condiții extrem de dificile, și-au continuat evoluția lor istorică, ca o națiune separată, cea mai îndepartată la est descendentă a Imperiului Roman.

Valahia, Moldova si Transilvania

Începând cu secolul al X-lea, surse bizantine, slave și ungare, și mai târziu surse occidentale, menționează existența entităților statale ale populației românești – cnezate și voievodate – la început în Transilvania și Dobrogea, apoi în sec. XII-XIII, și în teritoriile de la estul și sudul Carpaților. O trăsătură specifică a istoriei românilor din Evul Mediu, până în epoca modernă, este aceea că ei au trăit în trei principate vecine, dar autonome, – Valahia, Moldova și Transilvania.

Acest fenomen – care este, fără îndoială, unic în Europa medievală, este extrem de complex. O serie de cauze țin de esența societății feudale, dar sunt de asemenea și factori specifici. Printre ultimii, doresc să menționez existența imperiilor vecine puternice, care s-au opus unificării entitătilor statale românești și chiar au ocupat – pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă – teritoriile românești. De exemplu, la vest, românii a trebuit să facă față politicii de cucerire dusă de regatul ungar. În 895, triburile ungare care au venit din ținuturile Volgăi, conduse de Arpad, s-au stabilit în Panonia. Ei au fost opriți în înaintarea lor spre vest de către împaratul Otto I (995), astfel că ungurii s-au stabilit și și-au întors fața către sud-est și est. Aici, ei s-au întâlnit cu românii.

atestarea primelor formațiuni statale românești

O cronică ungară descrie întalnirea dintre mesagerii trimiși de Arpad, regele ungur, și voievodul Menumorut al Biharei, un oraș în vestul Transilvaniei. Ambasadorii unguri au pretins ca teritoriul să le fie cedat lor. Cronica a păstrat pentru noi răspunsul plin de demnitate dat de Menumorut: "Spuneți-i lui Arpad, ducele Ungariei, conducătorul vostru. Bucuroși îi vom ieși în ăntampinare, ca de la prieten la prieten, pentru a-i da lui tot ce are nevoie, pentru că este străin, și unui străin îi lipsesc multe. Dar pământul pe care îl pretinde, nu-l va avea niciodată de la noi de bunăvoie, câtă vreme vom trăi".

În ciuda rezistenței cnezatelor și voievodatelor românești, ungurii au reușit în secolele X-XII să ocupe Transilvania și s-o incorporeze regatului ungar (până la începutul secolului XVI, ca voievodat autonom). În scopul de a consolida puterea lor în Transilvania, unde românii au continuat să fie de-a lungul secolelor marea majoritate etnică, ca și în scopul de a apăra granița esticăm și sudică a voievodatului, coroana ungară a recurs la colonizarea regiunilor de frontieră, cu sași și secui, în secolele XII-XIII.

principatele române în timpul domnitorilor

În secolul XIV, odată cu declinul puterii imperiilor vecine (polonii, ungurii, tătarii), s-au format o serie de state feudale, în sudul și estul lanțului muntos al Carpaților: Valahia, sub Basarab I, în jurul anului 1360, și Moldova, sub Bogdan I, în jurul anului 1359. Regatele Poloniei și Ungariei au încercat în seccolele XIV și XV să anexeze sau să subjuge cele două principate, dar n-au reușit.

În cea de-a doua jumatate a secolului XIV, o nouă amenințare se abătea asupra teritoriilor românești: Imperiul otoman. După ce au pus prima dată piciorul pe pământul european, iî 1354, turcii otomani au început rapida lor expansiune pe continent, astfel că stindardul verde al Islamului flutura deja în sudul Dunării, în 1396.

Singure sau în alianță cu țările creștine vecine, mai degrabă în alianță cu voievodatele vecine ale celorlalte doua principate românești, voievozii Mircea cel Bătrân al Valahiei (1386-1418) și Vlad Tepeș ( 1456-1462), precum și Ștefan cel Mare și Sfant (1457-1504), voievodul Moldovei și Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei (1441-1456), au dus grele bătălii de apărare împotriva turcilor otomani, împiedicându-le expansiunea spre centrul Europei.

amenințarea turcă asupra româniei

Întreaga Peninsula Balcanică a devenit teritoriu turcesc. Constantinopole a fost capturat de Mohamed al II-lea, în 1453, Soliman Magnificul a capturat orasul Belgrad, în 1521, și Regatul ungar a dispărut în urma Bătăliei de la Mohaci – 1526. Prin urmare, Valahia și Moldova erau încercuite și au trebuit să recunoască suzeranitatea Imperiului Otoman timp de peste trei secole. După ce Buda a fost capturata și Ungaria a devenit pașalâc, Transilvania a devenit principat autonom, în 1541, dar ea a recunoscut, de asemenea, suzeranitatea Imperiului Otoman, ca și celelalte două teritorii românești. Spre deosebire de toate celelalte popoare din sud-estul Europei, spre deosebire de unguri și poloni, românii au fost singurii care și-au menținut entitatea statală în timpul Evului Mediu, ca și propria politică, precum și structurile militare și administrative. Tributul plătit sultanului avea menirea să garanteze păstrarea autonomiei interne, dar în același timp, și protecția împotriva altor dușmani puternici. Valahia și Moldova, deținand propriul lor statut autonom, au continuat, după căderea Imperiului Bizantin, să cultive tradițiile culturale bizantine și au luat asupra lor, în același timp, păstrarea religiei ortodoxe răsăritene; pe teritoriul lor, învațați din toata Peninsula Balcanică, la adapost de islamul intolerant, au putut continua munca lor, fără nici un obstacol. Ei au pregătit renașterea culturală a propriilor națiuni.

Prima unire în timpul lui Mihai viteazul

Sfârșitul secolului XVI a fost dominat de personalitatea lui Mihai Viteazul. El a devenit voievod al Țării Românești în 1593 și s-a alăturat Ligii Creștine – o coaliție antiotomană, inițiată de papalitate și de Sfântul Imperiu Roman. El a reușit, dupa grele bătălii (Călugăreni, Giurgiu) să redobândească chiar independența tării sale. În 1599-1600, pentru prima dată în istorie, el a unit toate teritoriile locuite de români, proclamându-se "Prinț al Țării Românești, al Transilvaniei și al întregii Moldove". Situația internă era foarte complicată, marile puteri vecine – Imperiul Otoman, Polonia și Imperiul habsburgic – îi erau ostile și și-au unit fortele pentru a-l înfrange; astfel cî aceasta unire a fost de scurta durată, întrucât Mihai Viteazul a fost asasinat în 1601. Unirea realizată de domnitorul Mihai Viteazul a devenit totuși un simbol pentru posteritate. În secolul al XVII-lea, sub diferite forme, și cu succese trecătoare, și alți prinți au încercat să relanseze ambițiosul program politic al lui Mihai Viteazul, încercând să formeze un front de uniune antiotomană din cele trei principate și să restaureze unitatea Daciei antice.

Sfârșitul secolului XVII și începutul secolului XVIII au adus schimbări, politice, atât în centrul, cât și în estul Europei. Imperiul Otoman a eșuat în tentativa sa de a captura Viena, în 1683 și, prin urmare, Imperiul Habsburgic și-a început expansiunea către sud-estul Europei. Tratatul de pace austriaco-turcesc de la Karlowitz (1699) sancționa anexarea Transilvaniei și organizarea ei ca un principat autonom la Imperiul Austriac (din 1765 a devenit mare principat, condus de un guvernator). Polonia era divizată și Rusia, prin cuceriri succesive, a atins, sub Petru cel Mare, (1696-1725) râul Nistru, devenind astfel vecinul de răsărit al Moldovei. Ambițiosul vis al țărilor de a domina Strâmtoarea Bosfor și Constantinopolul situa Principatele Românești în calea expansiunii rusești.

începutul regimului fanariot

Imperiul Otoman, în încercarea de a-și apăra vechile poziții, a introdus în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) "regimul fanariot", care a durat până în 1921, și sub care Sublima Poarta desemna în cele două principate domnitori greci, recrutați din Fanar, un cartier al Istanbulului, care erau considerați drept credincioși ai turcilor. Aceasta a fost epoca în care controlul politic otoman și exploatarea economică a luat proporții, la fel ca și corupția; dar, s-au introdus, de asemenea, și câteva reforme sociale – cum este abolirea șerbiei -, ca și reforme administrative, de modernizare, după modelul european, din perioada iluminismului. Autonomia internă, deși limitată, a fost conservată la bază, în cele două principate, care au continuat să fie entități distincte în Imperiul Otoman; această situatie a fost recunoscută în câteva tratate internationale (de ex. în cel de la Cuciuc Kainargi) (1784). Situate la granița celor trei mari imperii și râvnite de toate trei, Țara Românească și Moldova au devenit, timp de mai bine de 150 de ani, nu numai teritorii de confruntare, dar chiar și de bătălie, pe care armatele imperiilor s-au întâlnit.

Mulți ani, Austria și Rusia au luptat împotriva Imperiului Otoman (1710-1711, 1716-1718, 1735-1739, 1768-1774, 1787-1792, 1806-1812, 1828-1829, 1853-1856): acele lupte au avut loc pe pământul României și au fost însoțite întotdeauna de ocupație militară străină, care, adeseori, s-a menținut mult timp după ce războiul propriu-zis s-a terminat, astfel că țarile românești au îndurat nu numai devastarea și pierderile irecuperabile, dar au trecut, de asemenea, și prin dislocari de populație și amputari de teritorii dureroase. De exemplu, Austria a anexat Oltenia temporar (1718-1793), precum și Nordul Moldovei, numit Bucovina (1775-1918). După războiul ruso-turc din 1806-1812, Rusia a anexat partea de răsărit a Moldovei, teritoriul dintre râurile Prut și Nistru, numit mai tarziu Basarabia (1812-1918).

Renașterea națională

În secolul XVIII și la începutul secolului XIX au avut loc uriașe transformări economice și sociale, structurile feudale erau profund erodate, începuseră să apară primele întreprinderi de tip capitalist și, în același timp, produsele românești intrau, puțin câte puțin, în circuitul oriental. Ideea națională, ca pretutindeni în Europa, avea să devină visul înalțător al intelectualității și elementul de bază în planurile de viitor, făcute de politicieni. Unirea unei părți a creierului din Transilvania cu biserica catolică (greco-catolicii), realizată de casa de Habsburg între anii 1699-1701, a jucat un rol important în emanciparea românilor transilvăneni. Lupta lor pentru drepturi egale cu alte grupuri etnice (cu toate că românii dețineau peste 60% din populația principatului, ei erau încă considerați "tolerați" în propria lor țară), a fost pornită de episcopul Inocențiu Micu-Klein și continuată de grupul de intelectuali din cadrul miscarii "Școala Ardeleană": Gheorghe Șincai, Petru Maior, Samuel Micu, Ion Budai Deleanu. Acesti cărturari au dovedit latinitatea limbii române și a poporului român, ba chiar mai mult faptul că ei au avut o existență neîntreruptă ca populatie autohtonă. În virtutea acestei moșteniri, ei au pretins drepturi egale cu celelalte națiuni din Transilvania – ungurii, secuii și sașii. Revendicările românilor din Transilvania au fost supuse atentiei Curții din Viena, într-o lunga petiție, numită Supplex Libellus Valachorum (1791), care însă n-a primit nici un răspuns. Problemă Renașterii în Țara Românească a fost exprimată în cadrul Revoluției condusă de Tudor Vladimirescu (1821), care a izbucnit în același timp cu mișcarea Greciei pentru libertate.

Cu toate că trupele otomane și țariste au ocupat principatele dunărene în același an, sacrificiile făcute de români au dus la abolirea regimului fanariot și domnitorii pământeni au fost din nou numiți pe tronurile din Moldova și Țara Românească. Tratatul de Pace din 1829, semnat la Adrianopole (astăzi Edirne), a dus la încheierea conflictului ruso-turc din 1828-1829, care a dus în final la războiul de eliberare națională purtat de Grecia. Acest tratat a slăbit foarte mult suzeranitatea otomană și a sporit protectoratul Rusiei. Acum, comerțul era liber, cerealele românești au început să pătrundă pe piețele europene. Sub Pavel Kiseleff, comandantul trupelor rusești, care ocupau cele două principate românești (1828-1834) a fost introdus un Regulament Organic în Țara Românească (1831) și Moldova (1832). Până în 1859, aceste regulamente au servit ca legi fundamentale (constituții) și au contribuit la modernizarea și omogenizarea structurilor sociale, economice, administrative și politice, care începuseră în decadențe premergătoare. Prin urmare, în prima jumatate a secolului XIX, Principatele Românești au început să se distanțeze de lumea otomană orientală și să își spună cuvîntul în spațiul spiritual al Europei de Vest. Idei curente, atitudini din vest erau mai mult decât binevenite în societatea românească care suferea un proces ireversibil de modernizare. Acum, conștiința că toți românii aparțin aceleiași națiuni era generalizată și uniunea într-un singur stat independent a devenit idealul tuturor românilor.

Revoluția de la 1848

Unirea și independența, Vântul revoluției din 1848 a bătut și asupra principatelor românești de asemenea. Ele au adus în mijlocul scenei politice o serie de intelectuali străluciți precum Ion Eliade Rădulescu, Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Simion Bărnuțiu, Avram Iancu și alții.

În Moldova tulburările au fost înabusite rapid, dar in Țara Românească revoluționarii practic au condus țara din iunie până în septembrie 1848. În Transilvania revoluția s-a prelungit până aproape la sfârșitul lui 1849. Acolo, liderii unguri au refuzat să ia în considerație revendicările românilor și ei au reușit să anexeze Transilvania la Ungaria; asta a dus la separarea forțelor revoluționare românești și ungurești. Guvernul ungar al lui Kossuth Laios a încercat să înabușe lupta românilor, dar el s-a confruntat cu rezistența armată a românilor în Apuseni sub conducerea lui Avram Iancu. Cu toate că intervenția brutală a armatelor otomane, țariste și habsburgice a fost încununată de succes în 1848-1849, valul de înnoire în favoarea ideilor democratice s-a răspândit peste tot în urmatoarea decadă.

Rusia a fost înfrinta în Razboiul din Crimeea (1853-1856) și asta a pus sub semnul întrebării din nou fragilul echilibru european. Datorită poziției lor strategice la gurile Dunării, pe măsură ce aceasta cale de navigație era din ce în ce mai importantă pentru comunicațiile europene, la Congresul de pace de la Paris (februarie-martie 1856) s-a pus problema statutului Principatelor Dunărene. Valahia și Moldova rămâneau încă sub suveranitate otomană, dar acum ele erau plasate sub tutela colectivă a celor șapte puteri care semnau Tratatul de pace de la Paris: aceste puteri au hotărât atunci să fie convocate adunările locale care să hotărască asupra viitoarei organizări a celor două principate. Tratatul de la Paris stipula de asemenea: retrocedarea sudului Basarabiei la Moldova, teritoriu ce fusese anexat de Rusia în 1812 (judetele Cahul, Bolgrad, Ismail); navigația liberă pe Dunăre: stabilirea unei comisii europene a Dunării; statutul de neutralitate a Mării Negre.

Unirea din timpul lui alexandru ioan cuza

În 1857 au fost convocate Adunările Ad-hoc la București și Iași în baza prevederilor Congresului de Pace de la Paris din 1856: toate categoriile sociale participante la aceste adunari au hotărât în unanimitate să unească cele două principate într-un singur stat. Împaratul francez Napoleon al III-lea a sprijinit aceasta hotărare, Imperiul Otoman și Austria au fost împotrivî, astfel cî s-a convocat o noua conferință a celor șapte puteri în Paris (Mai-august 1858): cu acea ocazie doar câteva din revendicările românilor au fost acceptate. Dar, românii au ales în 5-17 ianuarie 1859, în Moldova, și în 24 ianuarie-5 februarie 1859, în Țara Românească, pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, ca domnitor unic, realizând, unirea celor doua principate.

Statul national român, a luat în 24 ianuarie – 5 februarie 1862, numele de România și și-a stabilit capitala la București. Asistat de Mihail Kogălniceanu, cel mai apropiat consilier al său, Alexandru Ioan Cuza a inițiat un program de reforme care a contribuit la modernizarea societății românești și a structurilor statale: Legea secularizarii averilor mănăstirești – 1863, Legea reformei agrare, eliberând tăranii de sarcina îndatoririlor feudale și împroprietărindu-i cu pământ (1864), Legea codului penal, Legea codului civil (1864), Legea educației, în principiul căreia sșoala primară devenea obligatorie și gratuită (1864), înființarea universităților din Iași (1860) și din București (1864).

Debutul monarhiei românești

După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza (1866), Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, înrudit cu familia regala de Prusia, și care a fost sprijinit de Napoleon al III-lea și Bismark, a fost proclamat, în 10 mai 1866, după un pleibiscit, ca prinț conducător al României, sub numele de Carol I.

constituția din 1866

Noua Constituție, inspirată după cea belgiană (din 1831), care a fost promulgată în 1866 și s-a aflat în uz până în 1923, proclamă România ca o monarhie constituțională. În următorii 10 ani, lupta românilor de a-și dobândi independența totală de stat a fost parte integrantă din mișcările ce au avut loc, împreună cu alte popoare din sud-estul Europei – sârbii, ungurii, muntenegrenii, bulgarii, albanezii – și aveau ca scop să taie ultimele lor legături cu Imperiul Otoman.

Independența româniei

Într-un cadru international favorabil – în 1865 -, a izbucnit din nou criza orientală și a început atunci, în 1877, razboiul ruso-turc. România și-a declarat independența de stat totală, în 9-21 mai 1877. Guvernul condus de Ion C. Brătianu, și în care Mihail Kogălniceanu functiona ca ministru de externe, a hotărât ca, în cadrul cererii de asistență a Rusiei, să se uneasca cu forțele rusești ce operau în Bulgaria. Armata română, sub comanda directa a prințului Carol I, a trecut Dunărea și a participat la asediul Plevnei; rezultatul a fost încercuirea armatei otomane, condusă de Osman Pașa (10 decembrie 1877). Independența României, ca și independența Serbiei și a Muntenegrului, precum și unirea Dobrogei cu România, au fost recunoscute, în Tratatul de pace ruso-turc de la San Stefano (3 martie 1878). În urma insistenței marilor puteri, s-a ținut Congresul de Pace de la Berlin (iunie-iulie 1878), în cadrul căruia s-a recunoscut și menținut statutul pe care și-l proclamase România cu un an mai înainte. S-a restabilit, de asemenea, după o lungă perioadă de dominație otomană, dreptul României asupra Dobrogei, care a fost realipită la România. Dar, în același timp, Rusia a violat convenția semnată în 4 aprilie 1877 și a forțat România să retrocedeze județele Basarabiei de sud Kapul, Bolgrad și Ismail.

românia, monarchie constitițională sub carol i

Pe 14-26 martie, 1881, România s-a proclamat regat și Carol I de Hohenzollern Sigmaringen a fost încoronat ca rege al României. După ce și-a obținut independența, statul român a fost locul către care și-au îndreptat ochii toți românii care trăiau în teritoriile aflate încă sub ocupație străină. Românii din Bucovina și Basarabia se confruntau cu politica sistematică de asimilare în lumea germană, respectiv rusească. Imigrația străinilor era dirijată către teritoriile lor. Enclavele românești din Peninsula Balcanică aveau dificultăți tot mai mari vizavi de politica de deznaționalizare. La începutul secolului XX, românii erau un popor cu peste 12 milioane de locuitori, dintre care aproape jumătate se aflau sub dominatie străină. În aceeași vreme, în Transilvania, românii sufereau consecințele serioase ale acordului prin care statul ungar se restabilea, după mai mult de trei secole de colaps, în care a fost creată dualitatea austro-ungară (1867).

Transilvania și-a pierdut statutul autonom pe care l-a avut sub stăpânirea austriacă și a fost incorporată în Ungaria. Legislația adoptată de guvernul de la Budapesta proclamă existența unei singure nationalități în Ungaria – aceea maghiară, destinată să distrugă din punct de vedere etno-cultural celelalte populații, forțându-le să devină ungare. Asta a supus populația românească, alături de alte grupuri etnice, la grele încercari. La vremea aceea, Partidul Național Român a jucat un rol important în impunerea identității naționale a românilor; partidul a fost recunoscut în 1881 și a fost promotorul în lupta de obținere a recunoașterii drepturilor egale pentru națiunea română, precum și rezistența ei împotriva proiectelor de deznaționalizare.

În 1892, lupta națională a românilor a atins apogeul, în cadrul Miscarii Memorandistice. Memorandumul a fost conceput de liderii românilor din Transilvania, Ion Rațiu, Gheorghe Pop Băsești, Eugen Brote, Vasile Lucaciu și a fost trimis la Viena pentru a fi supus atenției împaratului Franz Josef I. El avertiza opinia publică europeană asupra revendicarilor românilor și o punea în gardă față de intoleranța arătată de guvernul de la Budapesta, referitor la problema națională.

Perioada 1878-1914 a fost una de stabilitate și progres pentru România. Politica s-a polarizat în jurul a doua partide mari – conservator (Lascar Catargiu, Petre Carp, Gheorghe Grigore Cantacuzino, Titu Maiorescu) și liberal (Ion C. Bratianu, Dimitrie Sturza, Ion I. C. Bratianu). Ei au venit la putere alternativ și asta a fost caracteristic pentru comportamentul politic al epocii. Politica expansionistă a Rusiei a determinat România să semneze, în 1883, în secret un tratat de alianță cu Austria, Ungaria, Germania și Italia; tratatul a fost reînnoit periodic până la primul război mondial. După ce la început a ramas neutră, în primul război balcanic (1912-1913), România s-a alaturat Greciei, Serbiei, Muntenegrului și Turciei împotriva Bulgariei, în cadrul celui de-al doilea război balcanic. Pacea de la Bucuresti (1913) a marcat sfârșitul conflictului și ea prevedea ca sudul Dobrogei – Cadrilaterul (judetele Durostor și Silistra) să devina parte la România.

România în primul război mondial

În august 1914, când a izbucnit primul război mondial, România s-a declarat neutră. Doi ani mai târziu, în 14-27 august 1916, ea s-a alăturat Aliaților, care i-au promis sprijin pentru dobândirea unitații sale naționale. Guvernul condus de Ion I.C. Brătianu a declarat război Austro-Ungariei. Ion I.C. Bratianu, prim ministru al României Dupa primul succes, armata română a fost silită să abandoneze o parte din țară, inclusiv Bucureștiul, și să se retragă în Moldova, datorită ofensivei unite a armatelor din Transilvania, comandate de Generalul von Falkenheyn și a celor din Bulgaria, comandate de Maresalul von Mackensen. În vara lui 1917, în marile bătălii de la Mărășești, Mărăști și Oituz, românii au respins încercarea puterilor centrale de a se apăra și au scos România din razboi, ocupându-și restul teritoriului.
Situatia însa s-a schimbat complet dupa Revolutia din 1917 din Rusia și pacea separată, încheiată de sovietici la Brest-Litovsk (3 martie 1918). Asta atrăgea după sine sfârșitul operațiunilor militare pe frontul de est. România a fost obligată să urmeze pașii aliaței sale Rusia, deoarece pe frontul din Moldova trupele românești se intercalau cu trupele rușesti și era imposibil ca lupta să continue într-o zona a frontului, și pacea să se instaleze în alta zonă a frontului. Rupându-se de aliații săi occidentali, România a fost obligată să semneze Tratatul de Pace de la București cu puterile centrale (24 aprilie-7 mai 1918). Procedura de ratificare n-a fost însă niciodată dusă la bun sfârșit, astfel că din punct de vedere legal tratatul n-a fost niciodată operativ; de fapt, la sfârșitul lui octombrie 1918, România a denunțat tratatul și a reintrat în război.

marea unire de la 1 decembrie 1918

Dreptul popoarelor la autoguvernare a triumfat la sfârșitul primului război mondial, și asta a servit cauzelor românilor care trăiau în imperiile țarist și austro-ungar. Colapsul sistemului țarist și recunoașterea de către guvernul sovietic al dreptului la autoguvernare permis românilor din Basarabia să-și exprime prin vot în cadrul organului national reprezentativ – Parlamentul țării, care s-a convocat la Chișinău, voința lor de a se uni cu România (27 martie-9 aprilie 1918). Caderea monarhiei habsburgice în toamna lui 1918, a făcut posibilă, pentru națiunile aflate sub opresiunea austro-ungară, emanciparea acestora. La 15-28 noiembrie 1918, Consiliul National din Bucovina a votat la Cernauți unirea acelei provincii cu România.

Adunarea natională din Transilvania, convocată la Alba Iulia ăn 18 noiembrie-1 decembrie 1918, a votat, în prezența a peste 100.000 de delegați, unirea Transilvaniei și Banatului cu România. Astfel că, în ianuarie 1918, când s-a inaugurat la Paris Conferința de pace, unirea tuturor românilor într-un singur stat era un fapt pe deplin realizat.

Tratatele de pace internationale din 1919-1920, semnate la Neuilly, Saint Germain, Trianon și Paris, stabileau noile realitați europene și sanctionau, de asemenea, unirea provinciilor care erau locuite de români într-un singur stat (295.042 km.p, cu o populatie de 15,5 milioane).

Votul universal a fost introdus (1918), reforma radicală a fost aplicată (1921), noua Constituție a fost adoptată – una dintre cele mai democratice de pe continent – (1923) – și toate aceste au creat un cadru general democratic și au pavat drumul pentru o dezvoltare economică rapidă (producția industrială s-a dublat între 1923 și 1938. Cu cele 7,2 milioane de barili de țiței produs în 1937, România era cel de-al doilea producator european și nr. 7 în lume. Venitul național pe cap de locuitor atingea 97 de dolari, în 1938, comparativ cu cel al Greciei de 76$, cel al Portugaliei de 81 $, cel al Cehoslovaciei de 141$ și al Frantei de 246$.

În politică, erau mai multe partide aflate în competiție. Astfel că Guvernul a fost controlat, de-a lungul anilor, de câteva dintre ele: Partidul Poporului (Alexandru Averescu), Partidul National Liberal (Ion I.C. Bratianu, I.G. Duca, Gheorghe Tătărescu), Partidul National Țărănesc (Iuliu Maniu). Partidul Comunist Român, fondat în 1921, și care avea un număr nesemnificativ de membri, a fost interzis, în 1924. Garda de Fier, o miscare extremistă a aripii naționaliste de dreapta, fondată de Corneliu Zelea Codreanu, în 1927, a fost, de asemenea, exilată. În 1930, Carol al II-lea s-a răzgândit în legatură cu decizia sa anterioară de a renunța la tron și l-a detronat pe fiul său minor, Mihai (care devenise rege în 1927) și a luat tronul. Opt ani mai tarziu el instaura propria sa dictatura (1938-1940).

Obiectivele politicii externe în perioada interbelică, când Nicolae Titulescu a jucat un rol major, erau îndreptate spre menținerea statusului teritorial, prin crearea alianțelor regionale, sprijinind Liga națunilor și politica de securitate colectivă, la fel ca și promovarea unei strânse cooperări cu democrațiile vestice – Franța și Anglia. Împreuna cu Cehoslovacia și Iugoslavia, România a fondat Mica Antantă, în 1920-1921 și a creat o nouă organizație de securitate regională – Antanta Balcanică, împreună cu Iugoslavia, Grecia și Turcia, în 1934.

anul 1940

Pe măsură ce nazismul creștea în Germania, aceasta împreună cu Italia sprijinea pretențiile revizioniste ale statelor vecine României; politica de forță a avut succes pe continent și acest lucru a fost marcat de Anschluss, Pactul de la Munchen (1938), de separare a Cehoslovaciei (1939). S-a produs o apropiere între Uniunea Sovietică și cel de-al treilea Reich; toate acestea au dus la izolarea internațională a României. Pactul Ribentropp-Molotov (23 august 1939), stipula într-un protocol secret interesele sovietice în statele baltice, estul Poloniei, precum și în Basarabia.

Al doilea război mondial

Când a izbucnit cel de-al doilea razboi mondial, România și-a declarat neutralitatea (6 septembrie 1939). Dar ea a sprijinit Polonia (facilitand tranzitul tezaurului Bancii Naționale și garantând azil președintelui polonez și guvernului). Înfrangerile suferite de Franța și Marea Britanie în 1940 au creat o situație dramatică pentru România. Guvernul sovietic a aplicat capitolul 3 al protocolului secret din 23 august 1939 și a fortat România, prin ultimatumul din 26 și 28 iunie 1940, să cedeze nu numai Basarabia, dar și nordul Bucovinei și teritoriul Hertei (ultimele două nu au aparținut niciodată Rusiei). Sub tratatul de la Viena – de fapt, un dictat – (30 august 1940), Germania și Italia i-au dat Ungariei nord-estul Transilvaniei, unde populația majoritară era românească. În urma discuțiilor româno-bulgare de la Craiova, s-a semnat un tratat, în 7 septembrie 1940, prin care sudul Dobrogei (Cadrilaterul) revenea Bulgariei.

Serioasa criză din vara lui 1940 a dus la abdicarea regelui Carol al II-lea, în favoarea fiului sau, Mihai I (6 septembrie 1940); în același timp, a dus la preluarea Guvernului de către generalul Ion Antonescu (el a devenit mareșal în octombrie 1941). Într-un efort de a obtine sprijinul Germaniei și Italiei, Ion Antonescu a antrenat la guvernare mișcarea Gărzii de Fier. Mișcarea a încercat, într-un act de rebeliune în 21-23 ianuarie 1941, să ia întreaga conducere a guvernului, și ca urmare ea a fost eliminată din politică. Dorind să recapete teritoriile pierdute în 1940, Ion Antonescu a participat, alături de Germania, în războiul dus împotriva Uniunii Sovietice (1941-1944). Înfrangerile suferite de puterile Axei au dus dupa 1942 la sporirea încercarilor făcute de regimul Antonescu, precum și de opoziția democratică (Iuliu Maniu, C.I.C. Bratianu) de a scoate România din Alianța cu Germania. Pe 23 august 1944, mareșalul Ion Antonescu a fost arestat din ordinul regelui Mihai I. Noul guvern, format din militari și tehnocrați, a declarat război Germaniei (24 august 1944) și, astfel, România și-a adus intregul ei potential economic și militar în Alianta Națiunilor Unite, până la sfârsitul celui de-al doilea război mondial în Europa. În ciuda eforturilor umane și economice, pe care România le făcuse pentru cauza Națiunilor Unite timp de nouă luni, Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie 1947), nega României statutul de co-beligerant și o obliga să platească o imensa despăgubire de război; dar, Tratatul recunoștea retrocedarea teritoriilor din nord-estul Transilvaniei la România, în timp ce Basarabia și nordul Bucovinei rămâneau anexate la URSS.

transformarea monahiei constituțioonale în republică populară

Trupele sovietice staționau pe teritoriul României și țara a fost abandonată de puterile occidentale, astfel că următorul stadiu a adus o evoluție similară acesteia, ca și celorlalți sateliți ai imperiului sovietic. Întregul guvern a fost preluat prin forța de comuniști, partidele politice au fost interzise, iar membrii lor au fost persecutați și arestați; regele Mihai I a fost forțat să abdice și în aceeași zi a fost proclamată Republica Populara (30 decembrie 1947). S-a instaurat dictatura unui singur partid, bazată pe o supraveghere omnipotentă și omniprezentă și pe forța de represiune. Întreprinderile industriale, băncile și mijloacele de transport au fost naționalizate (1948), agricultura a fost colectivizată forțat (1949-1962). Întreaga economie s-a dezvoltat potrivit planurilor cincinale, obiectivul principal fiind industrializarea de tip stalinist. România a devenit membru fondator al CAER (1949) și al Tratatului de la Varșovia (1955).

epoca Ceaușescu

La moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1965), liderul comunist al epocii de după război, conducerea partidului, care mai târziu a fost identificată și cu conducerea de stat, a fost monopolizată de către Nicolae Ceaușescu. Într-o scurta perioadă, el a reușit să concentreze în propriile mâini (și ale celor ale clanului condus de soția sa, Elena Ceaușescu), toate pârghiile puterii partidului comunist și cele ale sistemului de stat.

România s-a distanțat de URSS (acest lucru a fost făcut public în "Declarația" din aprilie 1964; politica internă a fost mai putin rigidă și s-a înregistrat o oarecare deschidere în politica externă (România a fost singurul stat membru al Tratatului de la Varșovia, care nu a intervenit în Cehoslovacia, în 1968); toate acestea, ca și capitalul politic construit pe o linie mai putin ortodoxă, erau folosite pentru a consolida propria poziție a lui Ceaușescu, ca să preia întreaga putere în cadrul partidului și a statului.

Dictatura familiei Ceaușescu, una dintre cele mai absurde forme de guvernare totalitaristă din Europa secolului XX, bazată pe cultul personalitatii care friza, de fapt, patologicul, a avut ca rezultat, printre altele, distorsiuni în economie, degradarea în viata socială și morală, izolarea țării în cadrul comunitații internaționale. Resursele țării au fost abuziv folosite pentru construirea unor proiecte gigant absurde, născocite de megalomania dictatorului. Asta a contribuit, de asemenea, la scăderea dramatică a nivelului de trai al populației și la adâncirea crizei regimului.

În aceste condiții, izbucnirea revoltei stârnite la Timișoara în 16 decembrie 1989, a cuprins rapid toata țara, și în 22 decembrie dictatura a fost răsturnată, prin sacrificiul a peste 1000 de vieti.

Victoria revoluției a deschis drumul spre restabilirea democrației, a sistemului politic pluralist, pentru întoarcerea la economia de piață și reintegrarea țării în spațiul economic, politic și cultural european.