De LA Steaua DIN Betleem LA Desaga Lui Mos Craciun
DE LA STEAUA DIN BETLEEM LA DESAGA LUI MOȘ CRĂCIUN
CUPRINS
Introducere. Argument.
I. Rădăcinile spirituale ale Nașterii Domnului
1. Istoricul sărbătorii Nașterii Domnului: 25 decembrie înainte și imediat după Hristos
1.1 Poporul evreu în contextul Imperiului roman. Irod, rege păgân al Iudeii
1.2 Calendele romane și solstițiul de iarnă
1.3 Zeii romani și celebrarea lor: Saturn, Ianus, Mitra, Sol Invictus
1.4 Lumina creștinismului în Imperiul roman. Constantin cel Mare, primul împărat creștin
2. Izvoare ale Sfintei Scripturi despre Nașterea Domnului
2.1 Profeții mesianice din Vechiul Testament: Prorocii Miheia și Isaia
2.2 Nașterea Domnului în Noul Testament: Evangheliile lui Matei și Luca
2.3 Simboluri și personaje aferente Nașterii Domnului în Sfânta Scriptură: visele, magii, păstorii, steaua, ieslea
II. Impactul produs de sărbătoarea Crăciunului la nivel socio-cultural
1. Impactul spiritual al Crăciunului asupra umanității
1.1 Crăciunul, stare de spirit prin credință
1.2 Nașterea Fiului. Reuniune de familie
1.3 De la „Darul Suprem” la cadouri
2. Impactul dezvoltării individuale asupra sărbătoririi Crăciunului
2.1 Crăciunul în artă
2.2 Sărbătoarea născătoare de obiceiuri și tradiții românești
2.3 Celebrarea Crăciunului în instituția Bisericii Creștine
III. Consumerismul, factor eroziv al adevăratului sens al Crăciunului
1. Dizolvarea prin consum a spiritualității Crăciunului
1.1 Despre societatea de consum în perioada Crăciunului
1.2 Masa de Crăciun. Hrana trupului versus hrana sufletului
1.3 Ritualul cumpărăturilor
2. Simboluri consumeriste consacrate în perioada Crăciunului
2.1 Rolul unificator al mass-mediei între individ și hiperconsumul specific Crăciunului
2.2 Kitschul și inutilul, mărci ale Crăciunului contemporan
2.3 Moș Crăciun, „agentul de vânzări” preferat al companiilor și alte personaje
Concluzii
Bibliografie
INTRODUCERE. ARGUMENT.
Crăciunul este sărbătoarea creștină care pătrunde în sufletele credincioșilor în fiecare an în data de 25 decembrie și reprezintă momentul Nașterii Domnului Iisus Hristos. Iosif și Maria, părinții muritori ai Domnului, îngerii și magii au fost cei dintâi care au slăvit coborârea Fiului lui Dumnezeu printre noi În trecut, creștinii își hrăneau spiritele cu magia oferită de sosirea Mântuitorului pe Pământ. Rugăciunea, postul și credința în Dumnezeu erau călăuzele strămoșilor noștri spre mântuirea care, fără nașterea Domnului, nu ar fi fost posibilă.
Odată cu trecerea veacurilor, Crăciunul și-a pierdut din semnificația spirituală, iar evoluția și-a pus amprenta asupra percepției oamenilor față de această sărbătoare sacră. Simplitatea și puritatea sufletească, dobândite prin sentimente de iubire față de Dumnezeu și de aproape, devin din ce în ce mai greu de atins în prezent. Grijile cotidiene, problemele, nemulțumirile fiecăruia pătează starea de spirit care îmbrățișează sărbătorirea sosirii Domnului pe Pământ.
Astfel, sărbătorile devin un prilej de belșug palpabil și odihnă. Vizitele, mesele fastuoase, petrecerea și cadourile ocupă prea mult din percepția omului modern față de sfintele sărbători. Uităm că adevăratul oaspete în fața căruia trebuie să ne deschidem ușa sufletului este chiar Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, venit din Ceruri pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire. Hrana sufletului pierde în fața hranei trupești, iar smerenia și modestia sunt înlocuite de snobism și opulență. În timp ce un părinte ține Sfânta Slujbă dedicată nașterii Domnului, patronul unei companii își freacă palmele, bucurându-se de încasările incredibile obținute în luna decembrie.
Ziarul „Lumina de duminică” amintește că „stima de sine, cultivată în exces de politica resurselor umane din marile companii, ne fac tot mai dificile și mai rare exercițiile interioare ale smeritei cugetări și ale cunoașterii de sine. Ne pregătesc pentru un mediu de afaceri unde imaginea, autocontrolul, puterea și liniile de forță ale personalității trebuie să ascundă complet vulnerabilitățile sau zonele încă neterminate ale interiorității subiectului. Angajatul este stimulat să afișeze o imagine bună, un portret standardizat, care să facă invizibilă orice altă adâncime a subiectului uman, cu preocupările, sensibilitățile sau mustrările lui de conștiință.” (http://ziarullumina.ro/religie-si-stiinta/craciunul-sarbatoare-sfanta-si-isterie-consumerista, accesat la data de 30 aprilie 2015).
Consumerismul înghite cu voracitate minți victime ale vremurilor și le hipnotizează în drumul către supermarketuri, vacanțe exotice, cluburi, cadouri extravagante. Esența spirituală a sărbătorii fie este abandonată, fie o purtăm în suflet pasiv, fără a ne canaliza trăirile și sentimentele pentru a obține calmul și puritatea interioară, asemenea candorii unui copil. Haosul și agitația din magazine se contopesc cu frustrarea generată de impotența financiară, în timp ce mass-media colaborează din umbră cu furnizorii de produse. Precum un boxer în corzile ringului, consumatorul resimte la nivel psiho-emoțional loviturile administrate de marile companii și de mass-media. Crăciunul devine ringul de luptă dintre consumator și comerciant și preia însemnele reducerilor procentuale, ale prețurilor și pachetelor promoționale. Mass-media intervine în acest război folosind reclamele și articolele promovatoare de produs drept arme împotriva consumatorului debusolat și avântat în această luptă dezechilibrată. Însă acesta poate echilibra raportul de forțe prin informare, educație și credință. Dezvoltând aceste virtuți, omul modern poate birui prin obținerea unui echilibru existențial. Acest echilibru existențial nu poate fi atins decât în urma unei gândiri limpezi, antrenată și exercitată în numele credinței, pe tot parcursul vieții.
Și mai puțini dintre noi, prin structura comportamentală și experiența de viață, realizează că lupta cu tentația consumeristă este doar o opțiune a individului. Aceștia pot sta drepți în fața tuturor mijloacelor prin care societatea încearcă să promoveze consumul exacerbat în rândul cetățenilor. Pentru acești indivizi, sensul spiritual și religios al sărbătorii Crăciunului are caracter activ, iar mirajul consumerist proiectat de mass-media și comercianți în toate mediile de informare devine pasiv și neinteresant. „Astăzi trăim un colaps al subiectului și o virtualizare a obiectului, adică a realității reduse la o iluzie de tehnică și dominația mass-mediei, de fluxul de imagini care asaltează ființa umană, de relația inconsistentă cu lumea.” (Lipovetsky, 1996, p. 8). Putem da vina pe societate, ca mediu înconjurător, pentru că aceasta ne împinge din ce în ce mai puternic spre consum. „A trăi mai bine, a te bucura de plăcerile vieții, a nu te lipsi de ceva, a dispune de lucruri inutile, toate au apărut din ce în ce mai mult ca niște comportamente legitime, ca niște scopuri în sine. (…) Vrem, mai degrabă, obiecte destinate traiului decât pentru expunerea lor ostentativă. Cumpărăm nu pentru a ne mândri, cât pentru satisfacții emoționale, corporale, senzoriale, ludice sau distractive“ (Lipovetsky, 2007, p. 31-33).
Omul este în esență un consumator, iar această predispoziție la consum ne face să uităm sensul existenței noastre, ne afectează habitudinile, comportamentul în societate, trăirile și percepțiile interioare. „Omul contemporan consumă resursele planetei. Deprins cu hiperconsum, omul își cheltuie timpul, viața, vigoarea spirituală și puterile sufletești în experiența lumii. Însă, acest fel de experiere a lumii este unul care se adresează psihicului și trupului, nicidecum sufletul sau puterilor noastre spirituale. Potrivit viețuitorilor duhovnicești îmbunătățiți, este cu neputință pentru cineva să lucreze virtutea dacă nu iubește însingurarea. Într-o lume a consumului, specializându-se pe consum, sufletul se „îngroașă“, deprinzând o specializare în rafinarea percepțiilor și senzațiilor, în distincții de ordin gustativ, olfactiv, sau mai general spus, perceptiv sau senzitiv. Mintea câștigă competențe în a face judecăți cu privire la date de ordin senzorial, în prelucrarea datelor cu privire la ceea ce consumăm. Aceasta se face fără să gândim prea mult, spre exemplu într-o strădanie de a teoretiza fie și actul de consum. Reflecția consumatorului, copleșit de senzații, este redusă foarte mult. Un astfel de efort, executat în mod repetat, nu este altceva decât unul care ne fixează la suprafața vieții. Consumatorul ajunge să fie o conștiință îngustă, ce procesează gusturi, zgomote, senzații și percepții” (http://ziarullumina.ro/religie-si-stiinta/craciunul-sarbatoare-sfanta-si-isterie-consumerista, accesat la data de 30 aprilie 2015).
Pe zi ce trece, ne cunoaștem din ce în ce mai puțin pe noi înșine și mai ales pe cel de lângă noi. Acest efect generalizat se răsfrânge și în sânul familiei care reflectă din ce în ce mai puțin asupra turnurii pe care o ia viața familială în dorințele, modul de existență, condiția și progresul cultural al acesteia. Așadar, un copil devine trist din cauza că nu a primit jucăria mult visată, pe care probabil a văzut-o la amicul său, tatăl nu poate pune liniștit capul pe pernă în Ajun pentru că nu și-a putut permite bucuria fiului său, iar soția consideră că nici anul acesta frigiderul nu este destul de plin în pragul Crăciunului.
Moș Crăciun devine „principalul agent de vânzări”, iar comercianții, care mai de care, învelesc orice produs în poleiala sfintei sărbători. Totul portă o etichetă specială în perioada Crăciunului, iar omul uită că se poate bucura de produsul respectiv în oricare zi a anului. Unele magazine transmit prin colinde și cântece specifice sărbătorii un ambient care sensibilizează cumpărătorul și îl face pe acesta să uite de prețul produselor sau de necesitatea acestora. Așa-numitele „filme de Crăciun” nu lipsesc de pe ecranele tv ale consumatorilor alături de slogane precum „un Crăciun ca-n filme” și de programele și emisiunile speciale în care ni se prezintă modul în care vedetele își petrec Crăciunul, ca și cum acesta ar fi modul ideal de sărbătoare la care am tânji cu toții. Societatea divertismentului și cea de marketing reușește să acapareze tot timpul individului pe care acesta și l-ar putea folosi constructiv pentru a realiza adevăratul sens al Crăciunului, originile și încărcătura spirituală oferită de sărbătoarea Nașterii Domnului.
Lumea contemporană ne impune o viață bazată pe consum care ne face să stagnăm, chiar să regresăm pe plan spiritual. Adevărata bucurie sufletească pe care un dar o poate oferi nu este oferită de darul în sine, ci de bucuria pe care o faci aproapelui tău. Însă virtutea de a dărui nu ar trebui să fie accidentală, prezentă doar în perioadă Crăciunului, ci un bun creștin ar trebui să și-o exercite pe tot parcursul existenței. Un bun creștin va reuși să îl slăvească pe Dumnezeu pentru pogorârea Lui din Ceruri asupra noastră și va înțelege că belșugul spiritual este cel care contează cu adevărat. Acest bun creștin va cugeta la încărcătură emoțională pe care ne-o oferă Nașterea Domnului în fiecare sfârșit de an.
Credința, faptele de milostenie, liniștea și iubirea vor îmbrățișa pe cei cu adevărat demni să primească aceste virtuți neprețuite și vor descoperi bogățiile și tainele pe care sufletul le va putea primi în aceste zile de Crăciun.
I. RĂDĂCINILE SPIRITUALE ALE NAȘTERII DOMNULUI
1. ISTORICUL SĂRBĂTORII NAȘTERII DOMNULUI: 25 DECEMBRIE ÎNAINTE ȘI IMEDIAT DUPĂ HRISTOS
1.1 Poporul evreu în contextul Imperiului Roman: Irod, rege păgân al Iudeii
În lucrarea „Dicționar al religiilor” de Mircea Eliade și Ioan P. Culianu, este prezentată organizarea teritoriilor Mesopotamiei și succesiunea istorică a cuceririlor așezării respective, din anul 2000 î. de Hr până la momentul marcant al Nașterii Domnului.
În anul 2000 î. Hr., poporul evreu sosește în Egipt ca popor liber și cade mai târziu în sclavie. „Ei au ieșit cu miile din Egipt pe la 1260 î. Cr., urmându-l pe profetul Moise, al cărui nume este de origine egipteeting reușește să acapareze tot timpul individului pe care acesta și l-ar putea folosi constructiv pentru a realiza adevăratul sens al Crăciunului, originile și încărcătura spirituală oferită de sărbătoarea Nașterii Domnului.
Lumea contemporană ne impune o viață bazată pe consum care ne face să stagnăm, chiar să regresăm pe plan spiritual. Adevărata bucurie sufletească pe care un dar o poate oferi nu este oferită de darul în sine, ci de bucuria pe care o faci aproapelui tău. Însă virtutea de a dărui nu ar trebui să fie accidentală, prezentă doar în perioadă Crăciunului, ci un bun creștin ar trebui să și-o exercite pe tot parcursul existenței. Un bun creștin va reuși să îl slăvească pe Dumnezeu pentru pogorârea Lui din Ceruri asupra noastră și va înțelege că belșugul spiritual este cel care contează cu adevărat. Acest bun creștin va cugeta la încărcătură emoțională pe care ne-o oferă Nașterea Domnului în fiecare sfârșit de an.
Credința, faptele de milostenie, liniștea și iubirea vor îmbrățișa pe cei cu adevărat demni să primească aceste virtuți neprețuite și vor descoperi bogățiile și tainele pe care sufletul le va putea primi în aceste zile de Crăciun.
I. RĂDĂCINILE SPIRITUALE ALE NAȘTERII DOMNULUI
1. ISTORICUL SĂRBĂTORII NAȘTERII DOMNULUI: 25 DECEMBRIE ÎNAINTE ȘI IMEDIAT DUPĂ HRISTOS
1.1 Poporul evreu în contextul Imperiului Roman: Irod, rege păgân al Iudeii
În lucrarea „Dicționar al religiilor” de Mircea Eliade și Ioan P. Culianu, este prezentată organizarea teritoriilor Mesopotamiei și succesiunea istorică a cuceririlor așezării respective, din anul 2000 î. de Hr până la momentul marcant al Nașterii Domnului.
În anul 2000 î. Hr., poporul evreu sosește în Egipt ca popor liber și cade mai târziu în sclavie. „Ei au ieșit cu miile din Egipt pe la 1260 î. Cr., urmându-l pe profetul Moise, al cărui nume este de origine egipteană. Ei s-au instalat în Canaan și au format acolo doisprezece triburi. Către 1050, judecătorul și vizionarul Samuel l-a uns pe Saul rege peste Israel ca să lupte cu filistenii. După moartea lui Saul, tribul din sud al lui Iuda l-a desemnat rege pe David. El a pacificat țara și a făcut din Ierusalim centrul ei religios. (…) David a fost urmat la tron de fiul său, Solomon, rege legendar prin înțelepciunea sa. (…) După moartea lui Solomon, statul s-a scindat în două: Regatul din Nord (Israel) și Regatul din Sud (Iudeea). În 722 î. Cr., Israelul a fost cucerit de Imperiul Asirian. În 587 î. Cr, împăratul babilonian Nabucadențar (Nabucodonosor) a dărâmat primul templu din Ierusalim. Populația Iudeii a luat drumul Babilonului. Ea a fost eliberată din robie de Cirus, împăratul persan care a cucerit Mesopotamia în 539 î.Cr. Evreii au revenit în Ierusalim și au reclădit templul cu ajutorul lui Cirus. După moartea lui Alexandru (323 î. Cr.), Iudeea face parte din teritoriul Ptolemeilor, care domneau asupra Egiptului din capitala lor Alexandria, oraș cu un număr foarte mare de evrei. În 198 î. Cr., Iudeea a trecut sub Seleucizi. În 167 î. Cr., Antioh al IV-lea a abolit Legea evreiască și a profanat Templul, punând în el o statuie a lui Zeus. Faptul a dat naștere revoltei Maccabeilor. Revoltații au ocupat și purificat Templul în anul 164 î. Cr; în amintirea acestui eveniment a fost instituită sărbătoarea de opt zile Hanukka (noua consacrare). În 140 î. Cr., Simeon, ultimul dintre frații Maccabei, a fost proclamat mare preot și etnarh (căpetenie a poporului). Așa a început dinastia Hasmoneilor, care și-a menținut o funcție religioasă și sub protectoratul roman ( 60 î. Cr.).” (Eliade/Culianu, 1996, p. 181-182).
În 63 î. Hr., romanii își fac apariția în planul politic al Hasmoneilor. Condus în acele vremuri de împăratul Pompei, Imperiul roman asimilează statul Hasmonean. Antipater se amestecă în luptele pentru putere din regiune și devine mâna dreaptă a marelui preot și etnarh hasmonean, Hyrcarros al II-lea. Fiii lui Antipater, Phasael și Irod preiau funcții importante datorită statutului obținut de tată. Astfel, Phasael este proclamat comandant al Ierusalimului, iar Irod, la cei cincisprezece ani ai săi, comandant al Galileei. La Roma, în 44 î. Hr, împăratul Imperiului roman, Iulius Cezar este ucis, iar în 43 î. Hr., Antipater sfârșește otrăvit. Haosul din Imperiu produs de asasinarea împăratului este un prilej de afirmare al tânărului Irod, comandant al Galileei. Acesta se aliază în Siria cu Caius, unul dintre asasinii lui Iulius Cezar. Irod își răzbună tatăl cu ajutorul mercenarilor.
Succesorul lui Caius este Antoniu care, în urma unei sume importante de bani, devine susținătorul fraților Irod și Phasael împotriva evreilor defăimători și opozanți ai puterii celor doi. Însă Siria este invadată de parți și Irod consideră că ar fi mai bine să părăsească teritoriul alături de familie, partizani apropiați și armată, în jurul a 9000 de persoane. Irod se îndreaptă spre Petra. Vrea să împrumute o sumă de bani și să-i ofere gaj regelui nabatean Malichos I un nepot de 7 ani, însă oamenii regelui nu sunt de părere că Malichos va reacționa conform așteptărilor lui Irod. Când romanul pare disperat, inspirația este de partea lui și alege drumul către Roma. Ajunge după un drum lung pe mare și pe uscat la Roma, unde se reîntâlnește cu protectorul său, Antoniu.
În 40 î. Hr., la ordinele lui Antoiu și ale lui Octavian, Irod este numit stăpân al Iudeii în mod neașteptat, Irod fiind un simplu om supus, dependent existențial de Roma, fără rădăcini regale în Ierusalim. În 37 î. Hr. se căsătorește interesat cu Mariamme, o tânără cu o genealogie hasmoneană nobilă, pentru a-și construi o anumită legitimitate în vederea preluării funcției de stăpân suprem al Iudeei. Alături de generalul Sossius, Irod asediază Ierusalimul. Orașul este aproape distrus. În urma asediului, Antigonos, este executat și, cu sprijinul exponențial al Romei, Irod devine rege.
Irod a avut zece soții și a susținut mai multe căsnicii în paralel, fiind poligam. Disputele între soțiile, fiii și frații lui Irod nu fac altceva decât să întărească ideea de dezorganizare familială din jurul regelui. Primul fiu al lui Irod, rezultat al căsătoriei cu Doris, Antipater, acesta fiind și numele tatălui lui Irod, sfârșește ucis la ordinul Mariammei, pentru că Antipater era monarh. Acesta este primul din numeroasele acte de cruzime din timpul domniei lui Irod, acte care nu ocoleau nici măcar familia acestuia. Fratele soției regelui, Ionathan, numit preot, este ucis la rândul său pentru simplul fapt că descindea din hasmoneni, iar poporul îl plăcea. Căsnicia lui Irod alături de Mariamme suferă în urma acestor evenimente, iar Salomeea, sora lui Irod, aruncă focul care avea să mistuie mariajul celor doi și pe Mariamme odată cu sfârșitul relației: Salomeea îi dezvăluie lui Irod faptul că Mariamme l-ar fi înșelat chiar cu soțul ei, Iosif. Orbit de furie, regele poruncește uciderea pe loc a celor doi amanți. Irod își condamnă doi fii la moartea prin sugrumare, pe Alexandru și Aristobul, în urma implicării unuia din ei în relațiile regelui cu nabateenii. În spatele cortinei unei domnii sobre și sângeroase, forfotul stârnit de setea de moștenire în sânul familiei regelui nu a încetat și pretendenții deveneau pe rând învingători temporari, însă Irod era de neclintit. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/irod-ucig-torul-prunci-regele-ne-n-eles, accesat la data de 3 mai 2015)
Domnia lui Irod asupra Iudeii a rămas în istorie datorită Nașterii Sfinte din acea perioadă, Nașterea lui lui Iisus din Fecioara Maria, fiul lui Dumnezeu, trimis pe Pământ pentru iertarea păcatului strămoșesc săvârșit de Adam și Eva. Minunea s-a întâmplat în Betleem, „un sat dintr-o zonă colinară aflată sub stăpânirea lui Irod cel mare, regele Iudeei”. (Bowler, 2011, p. 46). În zilele noastre, „Bethleemul este un oraș cu 35 000 de locuitori pe Malul de Vest, ocupat de israelieni (dar sub egida Autorității Palestiniene), la circa opt kilometri sud de Ierusalim.” (ibidem).
Nașterea sfântă a condus la o decizie radicală, plină de cruzime, din partea lui Irod. Acesta se temea de venirea lui Iisus pe Pământ și îl vedea pe Fiul lui Dumnezeu ca pe un viitor conducător al Israelului, detronându-l pe împărat. „Povestit în Evanghelia dupã Matei (2,1-12) episodul magilor de la răsărit a marcat imaginația artiștilor și tradiția creștin-populară a minunii nașterii pruncului Iisus din Nazaret. În secolul I al erei noastre, termenul grec de „anatole” desemna direcția de unde răsărea soarele. Scriptura ne arată identitatea Nou-născutului, aceea de Mesia fiul lui David, locul nașterii, Betleemul Iudeei, timpul istoric „în zilele lui Irod regele”. Totuși, magii, specialiști între ale cerului și destinului mărimilor vremii, ignoră evenimentul. Descoperirea de către aceștia a ceea ce deja povestitorul biblic știe presupune o anumită cercetare, ceea ce amplifică și mai mult misterul” (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/irod-ucig-torul-prunci-regele-ne-n-eles, accesat la data de 3 mai 2015).
Lucrarea divină, scenariul nașterii Pruncului și închinarea în fața Sa, se desfășoară în jurul intervenției magilor și pe tot parcursul drumului lor. Magii se îndreaptă către Ierusalim, locul în care, potrivit unei profeții transmisă de arhiereii și cărturarii poporului, se va naște Iisus. Prin științele astrologice, izvor de cunoaștere în acele vremuri, era imposibil de precizat fix locul nașterii. După arătarea pe cer a stelei care marca așezarea unde se va naște Fiul Domnului, Irod poruncește magilor să urmeze steaua călăuză și să afle toate informațiile disponibile despre Prunc. Irod le mai cere să fie înștiințat imediat în cazul în care îl găsesc pe Nou-născut ca, după spusele regelui Irod, regele să vină și să i se închine.
Drumul și credința magilor în Iisus formează deznodământul acestei creații divine. Călătoria magilor ia sfârșit în momentul în care steaua se oprește pe cer deasupra locului în care avea să vină pe Pământ Fiul lui Dumnezeu. Aceștia intră în iesle și acolo îl văd pe Prunc în brațele mamei, Fecioara Maria. Îi aduc în dar aur, smirnă și tămâie și încep să se roage în fața Lui. În vis, magilor li s-a spus să se abată din misiunea în care Irod i-a trimis și să se întoarcă acasă pe alt drum, aceștia acționând ca atare.
Rămas fără iscoditori, plin de mânie, Irod hotărăște să omoare toți nou-născuții băieți cu vârsta mai mică de doi ani, din Betleem și în tot regatul. În lucrarea „Hristos în școală”, părintele Dumitru Călugăr reproduce stările de neliniște și furie prin care Irod trece atunci când își amintește de spusele magilor despre existența Împăratului împăraților. Acesta strânge pe cei mai mari răufăcători din Imperiu, poruncindu-le să ia regatul în lung și lat și să omoare pruncii mai mici de doi ani. În Betleem, călăii alergau din casă în casă. Plânsul și țipetele sfâșietoare ale mamelor creau ambientul sinistru acestui tablou sângeros. În iesle, un înger păzitor se pogorî din ceruri și, după ce se închină Pruncului, îi spune lui Iosif cum amintește „Evanghelia după Matei”: „Scoală-te, ia pruncul ș i pe mama lui, fugi în Egipt și stai acolo până ce îți voi spune; fiindcă Irod are să caute pruncul ca să-l omoare” ( Matei, 2:11).
Iosif și Maria fug de mânia călăilor trimiși de Irod. Iau un asin și se îndreaptă către Egipt, iar Mântuitorul este salvat. (http://jurnalspiritual.eu/iisus-scapa-de-mania-lui-irod/, accesat la data de 3 mai 2015).
Aproape de 70 de ani și din ce în ce mai bolnav, Irod sfârșește după o domnie sub însemnele vărsării de sânge, desfrâului și lipsei de conștiință.
1.2 Calendele romane și solstițiul de iarnă
Înainte ca Nașterea Domnului să-și ocupe locul în calendarele vremurilor, în preajma zilei de 25 decembrie, poporul roman îi cinstea pe zei și pe împărat. În primii 300 de ani d. Hr, doar câteva comunități creștine sărbătoreau în ascuns Nașterea Mântuitorului. Majoritatea creștinilor din Imperiu se temeau să o facă. Ziua de naștere și-o serbau numai Faraonul și nemilosul rege, Irod. Cetățenii Romei erau dezgustați aceste de sărbători, numite Natalitia, care celebrau nașterea împăraților romani.
Începând cu secolul al II-lea al erei noastre, refuzul sărbătoririi cultului imperial a adus cu sine persecuțiile împotriva creștinilor. Pe parcursul primelor două secole, creștinismul era considerat religio ilicita, o religie clandestină. În 250, împăratul Decius obligă printr-un edict pe toți cetățenii să aducă jertfe închinate zeilor. În pofida persecuțiilor de scurtă durată, dar foarte severe, Biserica a reușit să triumfe și să prindă rădăcini solide în toate clasele sociale ale Imperiului, inclusiv în familia Împăratului. Primul împărat creștin a fost Constantin I, proclamat în anul 306. (Eliade, 1992, vol. 2, p. 355).
În calendarul iulian, Anul Nou a fost fixat pe data de 1 ianuarie, însă până atunci venirea acestuia se celebra la data de 1 martie. Cu toate că data trecerii dintre ani s-a păstrat până în zilele noastre, calendarul iulian depășea anul solar cu aproape unsprezece minute, fapt care a creat un decalaj progresiv odată cu trecerea secolelor. În calendarul iulian, solstițiul de iarna era plasat pe data de 25 decembrie (Lavric, 1997, p.112-113).
În volumul „Enciclopedia Crăciunului”, Gerry Bowler traduce termenul de solstițiu în „soare nemișcat”, iar acest termen desemnează momentul în care soarele atinge cel mai înalt punct, respectiv cel mai scăzut, pe bolta cerească. La solstițiul de iarnă, pe 22 decembrie, soarele se situează direct deasupra capului la amiază, de-a lungul Tropicului Capricornului, ca urmare, în emisfera nordică se înregistrează cea mai scurtă zi a anului. (Bowler, 2001, p. 349). În calendarul iulian, Anul Nou a fost fixat pe data de 1 ianuarie, însă până atunci venirea acestuia se celebra la data de 1 martie. Cu toate că data trecerii dintre ani s-a păstrat până în zilele noastre, calendarul iulian depășea anul solar cu aproape unsprezece minute, fapt care a creat un decalaj progresiv odată cu trecerea secolelor. În calendarul iulian, solstițiul de iarna era plasat pe data de 25 decembrie (Lavric, 1997, p.112-113).
1.3 Zeii romani și celebrarea lor: Saturn, Ianus, Mitra, Sol Invictus
Însă înainte de izbânda creștină, în perioada 17-24 decembrie avea loc festivalul roman numit Saturnalii. Aceste zile de sărbătoare purtau însemnele zeului Saturn, zeul protector al holdelor și semănătorii, dar și al timpului. Sub templul ridicat în cinstea zeității se găsea visteria Romei, iar belșugul și prosperitatea erau considerate darurile acestui zeu. „Legătura lui cu Ianus (începutul anului cel bun) și cu Calendele lui Ianuarie (începutul anului) îl arată ca pe Stăpânul Timpului, cel care îl dezleagă, de fiecare dată, la solstițiul de iarnă” (http://www.romania-actualitati.ro/nasterea-domnului-46605, accesat la data de 6 mai 2015).
Saturn (zeul ce se ascundea în întuneric, sub pământ) încheia anul (când întunericul domnea asupra luminii) și Ianus îl începea (fiind un zeu al luminii renăscute).
Pe de altă parte, Saturnaliile recreau „zilele fericite ale evului de aur” de la începutul Timpului, când toți oamenii erau liberi și egali”(http://www.romania-actualitati.ro/nasterea-domnului-46605, accesat la data de 4 mai 2015).
De Saturnalii, situația socială a cetățenilor se răsturna. Cei săraci luau locul celor bogați, sclavii purtau pălării, semn al libertății, și erau puși la masă cu stăpânii lor. „Era o perioadă în care toată lumea petrecea, toate certurile erau lăsate deoparte, travestiurile, inversiunile sociale și mascaradele erau la ordinea zilei”. (Bowler, 2011, p. 334).
Mesele erau îmbelșugate, băutura curgea în pahare, în hohotele de râs provocate de umorul obscen de care romanii nu duceau lipsă. Făcând o paralelă temporală, modul în care romanii celebrau aceste zile a fost transpus aproape două milenii mai târziu în ce numim astăzi „Crăciunul consumerist”. Excesele primează și nimeni nu se abține de la nimic. Trupul este hrănit până la refuz, iar bucuria spirituală este înlocuită de satisfacția oferită de consum. Cum și romanii uitau de scopul principal al sărbătorii, cinstirea zeului Saturn, la fel societatea actuală pierde esența spiritual-religioasă a Crăciunului. Acest mod de celebrare nu face cinste Mântuitorului, ci mai degrabă capătă un caracter satanic. Starea bahică lua cu sine mulțimea, cum și în zilele noastre paturile de spital sunt pline de petrecăreți care excelează în consumul de băuturi alcoolice pe parcursul sărbătoririi Crăciunului. Astfel, desfrâul a reușit să penetreze ființa umană de la începuturile erei noastre până în prezent.
Ianus era zeul păgân pe care romanii îl sărbătoreau la trecerea dintre ani. În mitologie, acesta este reprezentat cu două fețe, una privind înainte, iar cealaltă înapoi, semn al infinității temporale create de zeu. Ianus era văzut de romani ca un protector al porților caselor din imperiu, al drumurilor și călătoriilor, dar și creatorul absolut al lumii. Sărbătoarea în cinstea zeului Ianus era la fel de zgomotoasă și desfrânată precum cea închinată lui Saturn. Celebrarea purta numele de Kalendae Januarii și, pe lângă ospăț și cântec, oferea cetățenilor ocazia de a participa la spectacolele de circ, luptele de gladiatori, festivitățile militare și la cursele de hipodrom specifice acelor timpuri. Farmecele și vrăjitoria, mereu prezente la răscrucea dintre ani, prevesteau cetățenilor ce le va oferi noul an față de cel vechi, fiind puse la loc de cinste datorită caracterului lor ritualic. (Lavric, 1997, p. 116-117)
Înainte ca Imperiul roman să adopte religia creștină ca religie totalitară, la sfârșitul lunii decembrie se sărbătoreau zilele de naștere ale lui Mitra și Sol Invictus. Zeii proveneau din Răsărit, Mitra din Persia, iar Sol Invictus din Siria.
Celebrarea celor doi zei păgâni a înlocuit sărbătoarea lui Ianus, Calendele lui Ianuarie, care se suprapunea încă din anul 153 î. Hr. cu solstițiul de iarnă, fenomen cosmic care desemna cea mai scurtă zi a anului.
Mitra era zeul luminii cerești și călăuza spiritului spre viața preafericită din cer. Conform legendelor, Mitra s-a născut dintr-o stâncă, într-o peșteră. Această naștere supraomenească precum cea a Mântuitorului, a indus în Imperiul roman un motiv prin care sărbătoarea Nașterii Domnului nu își avea locul în calendare, deoarece Mitra a apărut pe Pământ înaintea lui Iisus Hristos, prin urmare mitraismul este o religie mai veche față de creștinism.
În mitologie, Mitra ar fi ucis un taur la porunca zeului Soare (Sol). Din trupul neînsuflețit al taurului ies grâul și vița de vie, simboluri ale belșugului agricol. Această jertfă se petrece într-o peșteră, în prezența Soarelui și a Lunii. Adepții celebrau jertfa adusă de Mitra prin prânzul-ritual, care amintea de banchetul lui Mitra și Sol prin care aceștia sărbătoreau uciderea taurului. „Structura cosmică a sacrificiului este indicată prin cele doisprezece semne ale zodiacului sau prin cele șapte planete, prin simbolul vânturilor și ale celor patru anotimpuri” (Eliade, 1992, vol.2, p. 315).
Cultul lui Mitra își avea baza în credințe străvechi iraniene despre viața de apoi și despre nemurire. Putea fi practicat numai de cei inițiați și numai de bărbați. Strămoșii adepților mitraismului erau vânători și războinici care căutau protecția și viața veșnică. Mitra era considerat omniprezent și omniscient, cel care luminează întunericul pământean și aduce belșugul, prosperitatea printre muritori, slujindu-l pe zeul suprem, Ahura Mazda.
Adorarea Soarelui este înrădăcinată în adâncurile supremului mitologic roman încă de la începuturile Imperiului. Acest cult a cunoscut oficializarea în forma Sol Invictus (Soarele Neînvins). Cultul Soarelui devine totalitar în timpul domniei lui Aurelian . „Aurelian se plasează sub patronajul lui Sol Invictus și îl concepe ca pe o divinitate care întruchipează sub numele latin simbolul tuturor naționalităților ce aparțineau Imperiului (Apollo al grecilor, Serapis al egiptenilor, Baal al semiților, Mithra al perșilor), în acest fel luând în seamă și cultele tradiționale. Acest fapt se încadrează țintei principale a lui Aurelian, și anume reunificarea si uniformizarea Imperiului, în care sens a preconizat un monoteism sincretistic.” (http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/ce-erau-fascina-i-romanii-orient-cultul-soarelui-ne-nvins, accesat la data de 4 mai 2015).
Mitra a ajuns pe tărâm roman în secolul I, iar Sol Invictus în secolul al III-lea. Ambele culte stăteau sub însemnul zeului Soare ca divinitate supremă și au sfârșit prin a se confunda, comemorându-se simultan în data de 25 decembrie.
1.4 Lumina creștinismului în Imperiul roman. Constantin cel Mare, primul împărat creștin
În anul 330 d. Hr, împăratul Constantin cel Mare, primul împărat roman creștin, a transformat sărbătoarea Soarelui Nebiruit în sărbătoarea Nașterii Mântuitorului (acesta a domnit între anii 306-337). Precum împărații predecesori lui Constantin, acesta era un credincios de cult solar și vedea în Sol Invictus temelia imperiului său. Însă, față de împăratul Aurelian, pentru Constantin Sol Invictus nu reprezenta zeul suprem, ci soarele era simbolul caracteristic lui Dumnezeu. Astfel, Constantin a creat între soare și Dumnezeu un raport de subordonare. Constantin nu s-a născut creștin, ci s-a convertit în urma apariției divine în visul său. Legenda spune că înainte de bătălia de la podul Milius cu Maxențiu, lui Constantin i s-a spus în vis să pună pe scuturile oastei semnul ceresc. El s-a supus și a inscripționat pe toate scuturile soldaților numele Domnului Iisus Hristos. Eusebiu, episcopul Cezareei, povestește că la asfințit, lui Constantin i s-a arătat pe cer semnul crucii, mai strălucitor decât soarele, și o voce i-a spus: „Numai așa vei învinge!”. Soldații, martori și ei al acestui fenomen alături de Constantin, nu au știut ce să creadă. În noaptea următoare, împăratului i-a apărut în vis Iisus Hristos, alături de semnul sfintei cruci, care l-a povățuit ca steagurile oștii să poarte semnul crucii și să se folosească de el ca de o armă a victoriei. Cum creștinismul este o credință împăciuitoare, apare întrebarea dacă semnul văzut de Constantin este unul creștin sau păgân. În urma semnului care l-a călăuzit spre victorie, indiferent de natura acestuia, împăratul s-a convertit, devenind creștin. În 315 d. Hr, soarele de pe monede este înlocuit cu simboluri creștine. Statul recunoaște Bisericii statutul juridic și exprimarea sentințelor tribunalului episcopal. Creștinii au dreptul de a ocupa în Imperiu funcții înalte, iar măsurile de restricție împotriva păgânilor se înmulțesc. (Eliade, 1992, vol. 2, p. 397-398).
În vremea domniei lui Constantin, Imperiul Roman trecea printr-o perioadă nefastă a istoriei sale. Încă de la instalarea sa pe tronul împărăției, Constantin a dorit radierea zeilor păgâni din cadrul organizării spirituale a Imperiului. Constantin vede în creștinism modalitatea prin care acesta poate uni Imperiul sub semnul unei singure entități, Iisus Hristos, noul său Dumnezeu și Protector.
În calendarul lui Filocaus, din 354 D. Hr., putem citi în dreptul datei de 25 decembrie: „ „Ziua a VIII-a înainte de calendele lui Ianuarie când S-a născut Hristos în Betleemul Iudeii". Calendarul lui Filocalus a fost rectificat în anul 449, aproape 100 de ani mai târziu, de Polemius Silvius care, în dreptul „Zilei a VIII-a, înainte de calendele lui Ianuarie când S-a născut Hristos în Betleemul Iudeii”menționează: „Ziua Nașterii după Trup a Domnului. Solstițiul de iarnă și începutul iernii”
(http://www.romania-actualitati.ro/nasterea-domnului-46605, accesat la data de 4 mai 2015).
Noua lume dorită de Constantin prinde contur odată cu noua capitală Bizanț, denumită apoi Constantinopol, inaugurată în 330, an esențial pentru dezvoltarea Imperiului și promovarea creștinismului. Tot în acest an de grație, împăratul creștin pune temeliile unei noi bazilici, Sfânta Sofia/Sfânta Înțelepciune a lui Dumnezeu, menită să transforme Bizanțul în noua Romă. Constantin cel Mare se stinge din viață în anul 337 î. Hr. Datorită aportului său colosal adus în dezvoltarea creștinismului, Biserica Ortodoxă îl comemorează în data de 21 mai în calendarele creștine, alături de mama sa, Elena.
Urmează cronologic o serie de decizii categorice asupra sărbătoririi Nașterii Domnului în data de 25 decembrie a fiecărui an, stabilite de succesorii lui Constatin la tron: Împăratul Teodosie decretează că sărbătorirea Nașterii Domnului pe 25 decembrie este dogmă și că se aplică pe tot teritoriul roman. În 425 d. Hr, Teodosie al II-lea stabilește oficial celebrarea Nașterii în data respectivă. În 506, sinodul de la Agda a decretat că sărbătoarea Nașterii este obligatorie, iar în 800 Carol cel Mare, Charlemagne, este încoronat chiar în ziua de Crăciun (ibidem).
Alături de meritele incontestabile ale împăratului Constantin pentru ca religia creștină să devină totalitară în Imperiu și ca data de 25 decembrie să coincidă cu ziua sărbătoririi Nașterii Mântuitorului, un rol cel puțin la fel de important îl au chiar creștinii, prin esența, spiritualitatea și credința lor de neclintit. Curajul de care aceștia au dat dovadă în față împăraților păgâni și ale persecuțiilor poruncite de aceștia a demonstrat că numai prin credință și forță morală, Imperiul poate accede spre noua eră a creștinismului în care pacea, egalitatea și iubirea aproapelui sunt semănate prin Cuvântul Mântuitorului și în numele Său.
2. IZVOARE ALE SFINTEI SCRIPTURI DESPRE NAȘTEREA DOMNULUI
2.1 Profeții mesianice din Vechiul Testament: Prorocii Miheia și Isaia
Odată cu Nașterea Mântuitorului și apariția creștinismului, timpul a fost împărțit în două ere: era înainte de Hristos și era de după nașterea Lui. Sfânta Scriptură este împărțită la rândul ei în cele două testamente: vechiul și noul.
În scrierile religioase din Vechiul Testament, proorocii prevesteau venirea pe Pământ a Fiului lui Dumnezeu, menit să curețe pe oameni de păcatul strămoșesc săvârșit de Adam și Eva și să-i conducă pe aceștia pe drumul credinței și al iubirii spre mântuire și iertarea păcatelor. Despre venirea mesianică au scris prooroci precum Miheia, Isaia, Maleahi, Ieremia sau Daniel.
În Noul Testament, Sfintele Evanghelii ale lui Matei și Luca descriu venirea pe Pământ a Mântuitorului de la visul lui Iosif până la sosirea lui Iisus în Nazareth, pe meleagurile Galileei, însă fără prea multe amănunte.
Nașterea de Dumnezeu este prezentată detaliat în scrierile necanonice, situate în afara canonului biblic. Această literatură a fost denumită de necreștini „apocrifă”, iar pentru creștini poartă numele de „deuterocanonică”. „Protoevanghelia lui Iacob” și „Evanghelia după Pesudo-Matei” prezintă amplu și detaliat semnele venirii Mântuitorului și nașterea Sa. Aceste scrieri nu au autori cunoscuți și își găsesc baza în scrierile canonice ale evangheliștilor. În „Protoevanghelia lui Iacob” „Nașterea este împodobită într-o manieră spontană. Criticii găsesc ca "Protoevanghelia" reprezintă suma a două sau trei documente. Este cunoscută lui Origen sub numele de "cartea lui Iacob". Sunt mențiuni în opera Sfântului Iustin Martirul și Filosoful potrivit cărora ar fi avut cunoștință de aceasta scriere, sau cel puțin de o tradiție paralelă. Lucrarea, de altfel, se consideră că ar fi fost scrisă în secolul al II-lea. Anumite părți ale ei arată familiaritatea cu tradițiile iudaice, ceea ce a condus ca criticii să afirme că fondul a fost compus de către un iudeo-creștin. (…)Pseudo-Matei este în mare parte paralela cu "Protoevanghelia lui Iacob", fiind bazată pe surse mai târzii sau chiar pe aceleași surse. Diferă de aceasta în câteva direcții. Unele informații au fost înlocuite cu altele provenind din credințe paralele. Un exemplu îl reprezintă vârsta de paisprezece ani la care Fecioara Maria ar fi fost încredințată Dreptului Iosif. Descrierea fugii în Egipt este împodobită cu numeroase minuni” (http://www.crestinortodox.ro/religie/evanghelii-apocrife-origine-crestina-120929.html, accesat la data de 5 mai 2015).
Pe lângă profețiile și mărturiile din Sfânta Scriptură cărora li se adaugă scrierile necanonice, un alt rol important în abordarea caracterului spiritual-religios al Crăciunului îl au și simbolurile pe care le întâlnim pe parcursul desfășurării creației divine din Betleem. Steaua călăuzitoare, magii de la răsărit, păstorii, ieslea, visele mijlocitoare între om și Dumnezeu sunt de asemenea niște elemente imposibil de trecut cu vederea deoarece în fiecare dintre acestea divinul este prezent. Elementele mai sus amintite sunt semnele prin care Dumnezeu le spune oamenilor că Pruncul nu este un prunc ca toți ceilalți, ci este Fiul Său trimis în chip de om pe Pământ, că este darul suprem oferit oamenilor căzuți în păcat, fără de care nu s-ar putea mântui.
În Vechiul Testament, profetul Miheia a proorocit despre pedeapsa care se va abate asupra Iudeii din cauza modului greșit de viață a locuitorilor: credința în zeii păgâni și nedreptățile săvârșite față de aproape. În versetul 6, „Toate chipurile ei cele cioplite vor fi doborâte, toată bogăția adunată din prețul desfrânării va fi arsă în foc și toate chipurile ei de idoli le voi face una cu pământul; căci din plata de desfrânată i-a adunat și în plata de desfrânată se vor preface!”, al capitolului I, Miheia prevestea tabloul zilei în care Dumnezeu va păși pe pământ evreiesc unde va înlătura idolatria promovatoare de desfrâu, nimicind-o.
Totuși, profețiile lui Miheia despre Nașterea mesianică joacă cel mai important rol în dezvoltarea vieții religioase a acelor timpuri. (Miheia 5. 1-3)
„Și tu, Betleeme Efrata, deși ești mic între miile lui Iuda, din tine Mie îmi va ieși Stăpânitor în Israel, iar obârșia Lui este dintru început, din zilele veșniciei” (Miheia, 5. 1).
. Miheia prevestește că Iisus Hristos se va naște în Betleemul Iudeii și ca Nașterea Sa va avea un rol esențial în cadrul vieții religioase a umanității. Profeția reprezintă mărturia primită de omenire din generație în generație, transmisă de preoți și cărturari până la regele Iudeii, Irod. Magii l-au anunțat că pe Pământ va veni Împăratul Împăraților, Fiul Lui Dumnezeu.
Până atunci Betleemul era cunoscut ca locul de naștere al regelui David. Textul începe prin conjuncția coordonatoare „și”. Prin această construcție frazală, profetul lasă loc prezicerilor anterioare despre epoca mesianică la care se adaugă un detaliu neprecizat până atunci, locul Nașterii. „Betleem Efrata” este cumulul celor două denumiri ale unei așezări israelite obișnuite de pe teritoriul Iudeii, denumiri primite pe parcursul trecerii anilor. „Efrata”, vechea denumire a ținutului, se traduce prin „fertilitate”, iar „Betleem” se traduce prin „casa pâinii”. Ambele denumiri indică belșugul de care așezarea se va bucura în zilele lui Iisus. Profeția se referă la Betleemul Iudeii, deosebindu-se de o altă localitate cu același nume situată pe teritoriul seminției Zobulon (http://www.crestinortodox.ro/editoriale/nasterea-mantuitorului-betleemul-iudeii-70420.html, accesat la data de 6 mai 2015). Betleemul redevine important prin Nașterea Mântuitorului Hristos căci din el va ieși stăpânitor în Israel. Pronumele personal „mie” arată caracterul divin, Dumnezeu grăind tuturor despre venirea pe Pământ a Fiului Său, Cel care va învăța și va îndruma oamenii spre iertarea păcatelor.
În profeție sunt menționate antitetic micul ținut Betleem „între miile lui Iuda” și tot statul Israel. Această tranziție de la mic la mare duce cu gândul la ascensiunea Mântuitorului pe parcursul existenței divine alături de oameni, de la copilașul născut în iesle la învățătorul tuturor despre Dumnezeu și iubire, ghidul trimis de divin între oameni, cu chipul și asemănarea lor, care îi va conduce către iertarea păcatelor.
În ultima parte a profeției, „[…] obârșia dintru început din zilele veșniciei” subliniază originile dumnezeiești atemporale și aspațiale ale Celui ce va veni prin creație divină, existența acestuia fiind dintotdeauna și pentru totdeauna.
„Pentru aceasta îi va lăsa până în vremea când aceea ce trebuie să nască va naște. Atunci rămășița fraților săi se va întoarce la fiii lui Israel” (Miheia, 5.2).
Miheia transmite că Nașterea mesianică nu se va realiza într-un viitor apropiat. Proorocul nu explică de ce, ci face referire la caracterul divin al acestei creații, accentuând că succesiunea evenimentelor este prestabilită. Verbul „trebuie” conține un caracter autoritar, fără a lăsa loc vreunei interpretări, și întărește ideea că desfășurarea Nașterii este de natură divină. Profeția pune alături de creația dumnezeiască pe „aceea” din care se va naște Mesia. Proorocul face referire la o posibilă strămutare a „fraților lui Betleem Efrata (Miheia, 5.1)” către „fiii lui Israel”, locuitorii ținutului respectiv.
„El va fi voinic și va paște poporul prin puterea Domnului, întru slava numelui Domnului Dumnezeului Său și toți vor fi fără de grijă, iar el va fi mare, până la marginile pământului” (Miheia, 5.3).
Miheia evidențiază simbioza între divin și uman, al cărui rezultat conduce la darul suprem, însă tangibil, oferit de Dumnezeu muritorilor. Asemenea unei turme conduse de un păstor, „[…] și va paște poporul prin puterea Domnului”, al cărui toiag reprezintă puterea și „slava numelui Domnului Dumnezeului Său”, Iisus Hristos va îndruma oamenii pe calea spre mântuire.
Grijile oamenilor vor fi absorbite de puterea Sa, „toți vor fi fără de grijă”, iar prin „el va fi mare, până la marginile pământului” proorocul Miheia sugerează că Nașterea Mântuitorului va cuprinde între Pământul. Prin harul său dumnezeiesc, cu toții vom fi martorii existenței sale prin faptele și învățăturile oferite omenirii.
Alături de Miheia, Isaia a proorocit în a doua jumătate a secolului al VIII-lea î. Hr, cei doi fiind contemporani. Numele „Isaia” înseamnă „Dumnezeu mântuiește”. Proorocul a trăit în Ierusalim și este considerat „evanghelistul Noului Testament” datorită profețiilor sale mesianice care s-au adeverit în Noul Testament după Nașterea Mântuitorului din Fecioara Maria. Profețiile sale despre Nașterea lui Mesia dintr-o Fecioară, întruparea și dumnezeirea Sa luminează lumea din Vechiul Testament de sub întunericul indus în conștiințele oamenilor prin idolatrizarea zeilor păgâni.
Primele proorocii ale acestuia se refereau însă la situația la nivel administrativ din Iudeea și Ierusalim. „La început, Isaia critică mai ales situația socială și morală a regatului lui Iuda și Israel. El nu ezită să îi atace pe rege și pe înalții demnitari (3. 12-15, Isaia). El anunță că judecata lui Dumnezeu nu va cruța pe nimeni (2. 12-17, Isaia). (Eliade, 1992, vol.3, p.365).
Cartea profetului Isaia se regăsește în zilele noastre în Biblia evreiască și în Sfânta Scriptură creștină, în Vechiul Testament (http://www.crestinortodox.ro/sfinti/isaia-evanghelistul-vechiului-testament-135089.html, accesat la data de 7 mai 2015).
Printre multele sale profeții mesianice, Sfântul Prooroc Isaia menționează modul în care Mântuitorul va păși printre oameni și scopul dumnezeiesc al venirii.
„Pentru aceasta Domnul Însuși vă va da un semn: Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naște un Fiu și-I va pune numele Emanuel (Dumnezeu cu noi)” (Isaia, 7.14).
Pentru ca oamenii să poată crede în Dumnezeire era nevoie de un semn. Semnul a fost acela că Pruncul s-a născut din Fecioară. Acest semn a fost dat tuturor urmașilor lui David pentru că „Domnul este după trup din sămânța lui David” (Epistola către romani, 1.3). Sintagma „fecioară însărcinată” este un non-sens deoarece pe cale naturală acest lucru este irealizabil. Aici intervine creația divină care s-a întrupat în Sfânta Fecioară Maria și a făcut cu putință ca aceasta să-și păstreze puritatea după Nașterea Mântuitorului. Numele „Emanuel” este tradus „Dumnezeu e cu noi”. Prin esența, numele Mântuitorului întărește existența dumnezeiască și, mai mult, o coboară asupra muritorilor. Alegerea acestui nume poate beneficia și de o teorie explicativa și anume că modul în care Fecioara Maria L-a purtat pe Dumnezeu Cuvântul în pântece este categoric o creație divină, inexplicabilă uman, iar acest fapt prevede coborârea pe Pământ a Domnului, alături de noi, oamenii.
„Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumina mare și voi cei ce locuiați în latura umbrei morții lumina va străluci peste voi” (Isaia, 9.1).
În lucrarea „Comentariu la cartea Profetului Isaia”, Sfântul Vasile cel Mare susține că acest verset se adresează celor care trăiau „în întunericul necunoașterii” și au reușit să vadă lumina răsărită din credința adevărată dăruită tuturor. Vasile cel Mare explică proveniența acestei lumini mari, „care este cu Tatăl și îi luminează pe oameni, îi face strălucitori pe îngeri, le ajută tuturor și are razele din sine întinse încă și mai mult”. Este lesne de înțeles că lumina despre care Isaia proorocea nu este de natură terestră, „nu ca una de la foc, nici ca una de la stele sau lună, nici ca cea de la soare sau fulger” (Sfântul Vasile cel Mare, 2009, p.261-262). Această lumină este îndrumarea spirituală către credința în Dumnezeu, iar ghidul omenirii pe calea Domnului este chiar Fiul Acestuia, Iisus Hristos.
„Tu vei înmulți poporul și vei spori bucuria lui. El se va veseli înaintea Ta, cum se bucură oamenii în timpul secerișului și se veselesc la împărțirea prăzilor ( Isaia, 9.2).
În profeție, Domnul se adresează Fiului Său. Numărul credincioșilor va crește odată cu venirea lui Hristos pe Pământ, iar după cum primește fiecare credința așa își va trăi zilele în belșug sufletesc. „Nu toți au primit cuvântul, dar cei mai mulți I-au urmat Celui care i-a chemat la bucuria veșnică și se vor veseli înaintea lui Dumnezeu ca cei care se bucură la seceriș” (Vasile cel Mare, 2009, p. 262).
„Căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a cărui stăpânire e pe umărul Lui și se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacurilor ce va să vie” (Isaia, 9.5).
Darul lui Dumnezeu oferit omenirii spre salvarea acesteia din desfrâu și venerarea idolilor păgâni este Fiul Său, Iisus Hristos. Acesta este numit de Isaia „înger de mare sfat”: Sfântul Vasile cel Mare explică această sintagmă astfel: „Acesta este Cel care a făcut cunoscut sfatul mare cel de veacuri ascuns și ne-a arătat celorlalte generații. Acesta este Cel care a vestit și a arătat între neamuri bogăția Sa cea de nepătruns, pentru ca neamurile să fie împreună-moștenitoare și un singur trup al Celui a cărui stăpânire este pe umărul Său, adică împărăția și puterea din Cruce” (Vasile cel Mare, 2009, p. 264).
2.2 Nașterea Domnului în Noul Testament: Evangheliile lui Matei și Luca
„Nașterea Domnului Iisus Hristos este începutul înfierii duhovnicești a omului sau început îndumnezeirii lui prin harul lui Dumnezeu” (Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, 2005, p. 35). În Sfintele Evanghelii după Luca și Matei se adeveresc profețiile Vechiului Testament referitoare la Nașterea Mântuitorului Hristos în Betleemul Iudeii.
În „Evanghelia după Matei”, capitolele I și II descriu venirea mesianică printre muritori de la pogorârea Duhului Sfânt asupra Fecioarei Maria până la sosirea Pruncului în Nazaret.
Când Iosif a aflat de despre Nașterea dumnezeiască care va să vie, acesta a dorit să o țină în ascuns (Matei, I.19). Însă în vis i-a apărut un înger care a grăit: „Iosife, fiul lui David, nu te temea lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este din Duhul Sfânt.Ea va naște Fiu și vei chema numele Lui Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcate.” (Matei, I.20). Auzind spusele îngerului, plin de pioșenie și credință în Dumnezeu, Iosif a făcut întocmai cum i s-a spus în vizita divină primită în vis. Matei (I. 22-23) face referire la proorocirea lui Isaia (7.14) și atestă veridicitatea profeției mesianice din Vechiului Testament. Iosif acceptă creația divină din pântecele Mariei și îi pune Pruncului numele de Iisus.
Când regatul află de Nașterea pe pământul Iudeii a Pruncului, magii de la Răsărit vin în Ierusalim și întreabă: „Unde este regele Iudeilor, Cel Care s-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui și am venit să ne închinăm Lui” (Matei, II. 1-2).
„Aceștia, venind din Extremul Orient, călăuziți de către o stea aparte, și ajunși la curtea lui Irod, îi expun scopul călătoriei lor: caută un Prunc, născut de curând și care este Rege al iudeilor. Așadar, Nou-Născutul era definit drept rege, prin naștere, descendent al regelui David” (http://ziarullumina.ro/evanghelia-de-duminica/pribegia-pruncului-iisus, accesat la data 09.05.2015).
Magii, cunoscători ai astrelor, știu că apariția stelei este de natură divină și că profeția din Vechiul Testament se adeverește, iar Dumnezeu își va trimite Fiul pe Pământ pentru a cruța de păcat pe oameni și a-i scutura de păcatul strămoșesc. Iar când vestea a ajuns la Irod regele, tot Ierusalimul s-a tulburat împreună cu el. Întrebând toți arhierii și cărturarii poporului unde se va naște Hristos, aceștia i-au răspuns că „În Betleemul Iudeii că așa este scris de prorocul” (Matei, II 2-6). Este vorba despre profeția lui Miheia (5. 1) unde acesta amintea cu aproape 800 de ani înainte de Hristos locul Nașterii lui Dumnezeu Cuvântul. Auzind profeția de la arhierei și cărturari, Irod îi cheamă în secret pe magi și îi trimite la Betleem în căutarea Pruncului pe motiv că dacă îl vor găsi va veni însuși Irod să i se închine. Șiret, Irod crede că îi poate păcăli pe aceștia. Magii pleacă spre Răsărit, iar steaua, semnul dumnezeiesc, li se arată pe cer și îi conduce până la locul unde Nașterea Fiului lui Dumnezeu din fecioară s-a concretizat. Văzând că steaua a poposit deasupra locului, magii au primit acest semn divin cu foarte mare bucurie (Matei, 3-10). Intră în casă și văd pe Prunc alături de Maria și, închinându-se, magii îi oferă în dar viitorului Împărat al împăraților aur smirnă și tămâie. „Dar luând înștiințare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în țara lor” (Matei, II. 12).
Expresia „pe altă cale” folosită de Matei în II. 12, are o conotație spirituală profundă. După ce magii au fost martori ai stelei călăuzitoare, L-au văzut pe Prunc și au stat în iesle, le este aproape imposibil să treacă cu vederea aceste evenimente pline de har dumnezeiesc și să se întoarcă la viața păgână impusă de regele Irod. Aceștia aleg „o altă cale”, calea lui Dumnezeu și refuză să revină cu vești la Irod.
Iosif este urmărit de puterea divină protectivă și un înger îi spune în vis astfel: „Scoală-te, ia Pruncul și pe mama Lui și fugi în Egipt și stai acolo până ce-ți voi spune, fiindcă Irod vrea să caute Pruncul să-L ucidă” (Matei, II. 13). Prin verbele folosite la timpul prezent, Evanghelistul Matei transmite pericolul iminent în care se află Pruncul. Vom afla ulterior în Sfânta Evanghelie după Luca că îngerul care i se arată în vis lui Iosif este Arhanghelul Gavril, devenind omniprezent în toate aparițiile angelice din „Evanghelia după Matei”. Îngerul li se arată o dată magilor (Matei, II. 12) și de trei ori lui Iosif (Matei, I. 20, II. 13, 20, 22). Iosif ia pe Prunc și pe Maria și fug de mânia lui Irod în Egipt. Egiptul a fost considerat întotdeauna un loc de refugiu pentru poporul evreu în vremurile grele. Perioada petrecută de Iisus în Egipt nu este menționată în niciunul din izvoarele creștinismului. Cronologic, dacă Irod moare în anul 4. î. Hr, iar conform cercetărilor istorice Iisus se naște în jurul anului 7 înaintea erei Sale, se poate concluziona că Mântuitorul a poposit în Egipt timp de 7 ani.
Înșelat de magi, regele Irod ordonează să fie omorâți toți pruncii din Betleem cu vârsta sub doi ani. În acea vreme, evreii considerau orice unitate de timp începută un an întreg, deci steaua a fost observată de mai bine de un an. Așadar, Irod a acționat potrivit cunoștințelor temporale ale magilor și, pentru siguranța sa că Iisus va sfârși răpus de cei mai necruțători nelegiuiți ai ținutului, mai adaugă un an în plus pe lângă calculele magilor. În tradiția creștină se alocă cifra 14.000 în dreptul pruncilor uciși de Irod. Numărul 7 semnifica pentru evrei perfecțiunea, deplinătatea. Înmulțit cu 2 și apoi cu 1000, multiplul de 7 (14.000) sugerează amploarea genocidului săvârșit de Irod și durerea cumplită a părinților rămași fără odrasle.
„După toate calculele specialiștilor, la vremea respectivă, în cetatea Betleem și în împrejurimile ei, nu puteau fi mai mult de aproximativ 30 de copii cu vârsta căutată de către Irod. Cetatea era mică, iar satele dimprejur erau nesemnificative ca populație. Și acest eveniment este pus de către Matei în legătură cu o prorocie care s-a împlinit pe vremea lui Ieremia și care amintea de jalea poporului deportat în robia babilonică (586 î.Hr.). Durerea uciderii unor copii nevinovați este asemănată cu durerea deportării în robie a unui întreg popor: Atunci s-a plinit cuvântul spus prin Ieremia profetul: .„Glas în Rama s-a auzit, plângere și tânguire multă; Rahela plângea pe fiii săi și nu voia să se mângâie, pentru că nu mai sunt” (Matei, II. 18). Rahela își plânge acum copiii, în sens metaforic, prin faptul că e aproape de durerea și bocetul copiilor nevinovați, mormântul ei fiind tocmai în Betleem” (http://ziarullumina.ro/evanghelia-de-duminica/pribegia-pruncului-iisus, accesat la data de 09.05.2015).
După perioada petrecută de Iosif, Maria și Pruncul Iisus în Egipt, Iosif primește în vis o altă apariție dumnezeiască în care îngerul îi spune: Scoală-te, ia Pruncul și pe mama Lui și mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei care căutau să ia sufletul Pruncului” (Matei, II. 20). De teama lui Arhelau, fiul al lui Irod și împărat predecesor al Iudeii, Iosif decide că ar fi mai sigur să pășească pe pământul Galileii, primind acest sfat prin alt vis protector.
În ziarul „Lumina de duminică” Părintele prof. dr. Stelian Tofană lansează o teorie în articolul din 28 decembrie 2015 intitulat „Pribegia” Pruncului Iisus” prin care induce ideea că Iosif și-ar fi dorit să rămână împreună cu Maria și Pruncul în Iudeea, chiar în Betleem, orașul natal al tatălui pământean cel drept. Decizia de a se stabili în Nazaret conferă valoarea de adevăr mai multor profeții ale vechiului Testament în care se spune că Fiul Domnului „Nazarinean se va chema”. Matei nu include numele vreunui profet, ci relatează folosind verbe cu nuanță impersonală „ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin proroci” (Matei, II. 23). Între acești proroci care, în Vechiul Testament, au adus referiri la venirea mesianică între pământeni îl regăsim pe Isaia care spune că „un toiag va ieși din Tulpina lui Iesei și un Vlăstar din rădăcinile lui” (Isaia, 11. 1). În ebraică „vlăstar” se traduce „nezer”, iar „nazireu” înseamnă „om pus deoparte pentru Dumnezeu”. De aici reiese termenul de „nazarinean”, simplu locuitor al orașului Nazaret, folosit de profeții Vechiului Testament și de evanghelistul Matei. Părintele prof. dr. Stelian Tofană este însă de părere că Matei nu a dorit să întărească ideea că Mântuitorului i s-a alocat termenul „nazarinean” doar pentru a specifica faptul că El s-a stabilit în Nazaret. Părintele consideră că termenul „toiag” întâlnit la începutul profeției lui Isaia este termenul-cheie în explicația spuselor lui Matei. „Toiagul” amintește de regalitatea lui Iisus, iar „vlăstar” face referire la originea Sa davidică. Contopirea celor doi termeni are ca rezultat din perspectiva Părintelui Stelian Tofană că Iisus va fi Cârmuitorul poporului Său.
Toate evenimentele relatate de Matei în capitolele I și II ale cărei Evanghelii îi este autor, se încadrează prin excelență în planul dumnezeiesc de mântuire a omenirii, știut cu sute de ani în urmă de către profeți ai Vechiului Testament. Realizând o paralelă între acele vremuri și actualitate, se pare că în urma păcatelor și desfrâului cotidian, Iisus a dispărut din spiritul uman în pragul Crăciunului și că El încă „pribegește” printre noi, pregătind o a doua venire.
Citind „Evanghelia după Matei”dezgustul și repulsia față de faptele sângeroase poruncite de Irod nu întârzie să apară. Însă, deschizând televizorul, putem observa „irozii” vremurilor noastre care prin actele de cruzime specifice vremurilor pe care le trăim, printre care amintim avortul și alte metode criminale, nu zeci, nu sute, ci milioane de prunci sunt privați de dreptul la viață și sfârșesc victime , fără drept de apel ale deciziilor sălbatice și criminale luate de cei mari. Așadar, prin transpunerea mediului social ale acelor vremuri în actualitate regăsim nu doar simbolic, ci chiar real asemănări izbitoare. Părintele Stelian Tofană încheie articolul și concluzionează printr-o întrebare care ar trebui să zguduie existența cotidiană a fiecărui om: „Nu cumva suntem contemporani nu cu Nașterea lui Iisus, ci cu pribegia Sa?” (http://ziarullumina.ro/evanghelia-de-duminica/pribegia-pruncului-iisus).
„Evanghelia după Luca” este a treia Evanghelie canonică. Este structurată în 24 de capitole și, deși „Evanghelia după Matei” conține 28 de capitole, „Evanghelia după Luca” este cea mai mare că întindere deoarece cuprinde cele mai multe versete. „Evanghelia după Luca” își deschide porțile în fața cititorilor prin relatarea Nașterii proniatoare. Primele două capitole din „Evanghelia după Luca” sunt dedicate venirii Domnului Iisus Hristos din Împărăția Cerurilor prin taina întrupării Sale în Fecioara Maria, dătătoare de Dumnezeu.
În luna a șasea a calendelor vremurilor, într-o cetate din Galileea numită Nazaret, îngerul Gavril se pogoară asupra Mariei, o fecioară logodită cu un bărbat pe nume Iosif, din casa lui David. „Și intrând îngerul la ea, a zis: „Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei” (Luca, I. 28).
În acest verset este prezentată clar și răspicat natura dumnezeiască a întrupării Pruncului în pântecele Fecioarei Maria. Gavril, vestitorul cel dintâi al facerii minunate îi transmite Mariei că harul Duhului Sfânt a învelit-o în binecuvântare. La spusele îngerului, Maria, nedumirită, a cugetat asupra urării divine. Iar îngerul Gavril s-a arătat din nou și i-a spus fecioarei: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har de la Dumnezeu. Și iată, vei lua în pântece și vei naște Fiu și vei chema numele de Iisus. Acesta va fi mare și Fiul Celui Preaînalt se va chema și Domnul Dumnezeu îi va da Lui tronul lui David, tatăl Său. Și va împărăți peste casa lui Iacov în vechi și împărăția lui nu va avea sfârșit” (Luca, I. 30-33). Gavril, purtător de cuvânt al Domnului, poartă acest dialog explicativ, cuvânt al divinului, menit să o liniștească pe Maria și să o facă să înțeleagă că tot ce va urma stă sub semnul lui Dumnezeu. Dialogul dintre Maria și îngerul Gavril preia apoi perspectiva firescului prin întrebarea Mariei: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat?” (Luca, I. 34). Sintagma „nu știu de bărbat” se referă la puritatea sale de vreme ce aceasta „nu știe de bărbat”. Gavril îi răspunde că „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul care se va naște din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema” Luca, I. 35).
Prin spusele lui Gavril, se întărește ideea creației divine, inexplicabilă prin natura firii, iar unde ar mai fi minunea și contribuția divină la Nașterea Mântuitorului dacă totul ar decurge firesc? Taina Nașterii Fiului este învelită în mister pentru omenesc, iar harul pogorât asupra Mariei și puterea dumnezeiască fac posibilă întruparea Fiului lui Dumnezeu printre muritorii căzuți în desfrâu, purtători ai păcatului strămoșesc. Versetul 37 cuantifică puterea absolută și nemărginită a Domnului și oferă explicația esențială cu privire la nelămuririle Mariei: „Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputință” (Luca, I. 37).
Atotputernicia lui Dumnezeu întărește o altă minune săvârșită în acel timp: Elisabeta, ruda Mariei, numită stearpă, a zămislit pe fiul său la bătrânește și aceasta este a șasea lună pentru ea (Luca, I. 36). Maria, credincioasă și neprihănită, se supune la cele auzite și își declară credința în fața îngerului Gavril: „Iată, roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca, I. 38).
După apariția mistică, Maria pleacă în ținutul muntos, într-o cetate a seminției lui Iuda, intrând în casa lui Zaharia să o salute pe Elisabeta. Când Elisabeta aude glasul Mariei, pruncul saltă din pântece și se umple de Duh Sfânt. Apoi Maria spune: „Mărește, sufletul meu pe Domnul, și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic și sfânt este numele Lui. Și mila Lui în neam și în neam spre cei ce se tem de el” (Luca, I. 46-50). Discursul Mariei despre slava Domnului demonstrează capacitatea de înțelegere prin credință necondiționată în Dumnezeu de care aceasta dă dovadă. Este conștientă de faptul că va purta în pântece pe Mântuitorul omenirii. Contextual, sintagma „Mântuitorul meu” se referă la statutul de om obișnuit al Mariei, întărind ideea că Mântuitorul, asemenea cum o va mântui pe Maria, va spăla pe toți oamenii de păcat. Maria știe că este binecuvântată prin întruparea pruncului Iisus și că numai prin smerenie a fost aleasă să fie mama pământească a Fiului Domnului.
În Luca, I.50 teama de Dumnezeu este percepută ca pe o virtute, nicidecum ca pe o spaimă. Prin teamă se înțelege stăruința în credință și neieșirea din voile Domnului. Mila lui Dumnezeu este răsplata credincioșilor veritabili oferită de Preaînalt, mila căpătând sensul adorării oamenilor de către Dumnezeu care se abate peste toate neamurile.
În zilele următoare, împăratul Cezar August a organizat recensământul care s-a făcut întâi când Quirinius cârmuia Siria. Fiecare cetățean se înscria în cadrul recensământului în interiorul cetății sale. Astfel, și Iosif, locuitor al Galileii Nazaretului, pornește către locurile natele, în Betleemul din cetatea lui David. El este însoțit de Maria, purtătoarea Pruncului în pântece. În ținuturile Betleemului a venit și ziua în care Maria trebuia să nască. Luca descrie tabloul imediat precedent al Nașterii Pruncului astfel: „Și a născut pe Fiul Său Cel Unul-Născut și L-a înfășat și L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc pentru ei în casa de oaspeți” (Luca, II. 7). Sintagma „Unul-Născut” evidențiază unicitatea Fiului lui Dumnezeu și iubirea nemărginită față de oameni prin care Dumnezeu le trimite în dar singurul Fiu prin fire pe Pământ ca să ia chip de om și să-i conducă pe oameni pe calea dreaptă a Domnului la capătul căruia aceștia își vor regăsi viața întru credință dumnezeiască și mântuirea.
Pe câmp, niște păstori stăteau noaptea de veghe asupra turmelor. Deodată, un înger al Domnului apare lângă ei, slava Domnului strălucește împrejur, iar păstorii se înfricoșează în fața puterii divine ce li s-a arătat. Îngerul le explică motivul bucuriei dumnezeiești astfel: „Nu vă temeți. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Și acesta va fi semnul: Veți găsi un prunc înfășat, culcat în iesle” (Luca, II, 10-12). Prin pronumele personale la persoana a II-a, plural, „vă, vouă, vi” care induc comunicării un caracter universal, este evidențiat faptul că Iisus Hristos s-a născut pentru toți oamenii, îngerul adresându-se prin păstori întregii specii umane. Perspectiva dialogului îngerului cu umanitatea își găsește deplin explicația în construcția „care va fi pentru tot poporul”, „popor” cu sensul de „specia umană”. Îngerul oferă păstorilor și coordonatele teritoriale necesare găsirii Pruncului Mântuitor al omenirii. „Cetatea lui David” este locul în care ei îl pot găsi pe Fiul lui Dumnezeu. Un alt detaliu esențial oferit de înger pentru a restrânge spațiul de căutare a Pruncului este informația că acesta s-a născut într-o iesle. Marea bucurie este previziunea oferită de Împărăția Cerului prin pogorârea îngerului, o mare bucurie spirituală după care credincioșii vremurilor tânjeau, o viață sub învățătura lui Dumnezeu Cuvântul, unde faptele bune și credința vor domni etern peste toate popoarele.
În urma apariției divine, păstorii decid să meargă la Betleem. Grăbindu-se într-acolo, aceștia îi găsesc pe Maria, Iosif și pe Pruncul culcat în iesle. Aceștia au răspândit tuturor celor pe care îi întâlneau minunea le care au luat parte și care îi va conduce pe oameni la mântuire. „Și când s-au împlinit opt zile, ca să-l taie împrejur, i-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger, mai înainte de a se fi zămislit în pântece” (Luca, II. 21). „Tăierea împrejur a Domnului” este prăznuită la opt zile de la Naștere în data fixă de 1 ianuarie. Din dragoste pentru oameni, la fel cu Iisus a primit înfășarea în scutece, la fel a primit și tăierea împrejur după trup.
După cum erau obiceiurile creștine ale acelor vremuri, Luca menționează în II. 24 că jertfa în cinstea Noului-născut a fost fie o pereche de turturele, fie doi porumbei.
2.3 Simboluri și personaje aferente Nașterii Domnului în Sfânta Scriptură: visele, magii, păstorii, steaua, staulul și ieslea
După cum se poate sesiza în mărturiile biblice menționate și explicate anterior, se regăsește un set de simboluri mistice și personaje-cheie prezente pe parcursul povestirii Nașterii Domnului. Aceste simboluri și personaje joacă roluri deosebit de importante în desfășurarea faptelor și astfel devin amprente ale spiritualității creștine până în zilele noastre.
Simbolul visului este practic podul coborât de divin prin apariții angelice pentru ca oamenii să poată pătrunde în cele mai adânci taine pe care Dumnezeu le pregătise în vederea întrupării Fiului Său în Fecioara Maria spre mântuirea umanității.
Visul magilor prin care li se transmite să iasă din cuvântul lui Irod și să se întoarcă acasă pe altă cale nu face altceva decât să trezească în aceștia puterea dumnezeiască. Acel alt drum pe care magii sunt sfătuiți să se întoarcă acasă simbolizează drumul credinței, diferit de cel pe care au plecat trimiși de păgânul împărat care dorea uciderea lui Dumnezeu întrupat în om. Visul în care Iosif este anunțat că în Maria se va zămisli Mântuitorul, visul prin care acesta este sfătuit să ia pe Prunc și să fugă în Egipt sau cel în care îngerul Gavril îi spune să poposească în Galileea alături de Maria și Prunc sunt simbolurile protecției paterne prin care Dumnezeu Tatăl își trimite cuvântul și dragostea față de Fiu și oameni prin mesagerii săi, îngerii. Tot în vis, Fecioara Maria află că ea este aleasă să poarte în pântece pe Iisus și că puritatea ei nu va fi prihănită, ci doar prin har dumnezeiesc va fi cu putință o asemenea minune.
În Evanghelia după Luca, păstorii preiau rolul magilor din Evanghelia după Matei, iar aceștia devin purtători de cuvânt ai divinului pentru oameni,vestind cuvântul grăit lor despre acest copil” de îngerul întruchipat în vis. (Luca, II. 17).
Tot prin misticul visului, Constantin cel Mare devine primul împărat creștin al Imperiului Roman. Un înger i-a transmit acestuia să pună pe scuturile oastei semnul ceresc înaintea bătăliei de pe podul Milius. El s-a supus și a inscripționat pe toate scuturile soldaților numele Domnului Iisus Hristos. Eusebiu, episcopul Cezareei, povestește că la asfințit, lui Constantin i s-a arătat pe cer semnul crucii, mai strălucitor decât soarele, și o voce i-a spus: „Numai așa vei învinge!”. Soldații, martori și ei al acestui fenomen alături de Constantin, nu au știut ce să creadă. În noaptea următoare, împăratului i-a apărut în vis Iisus Hristos, alături de semnul sfintei cruci, care l-a povățuit ca steagurile oștii să poarte semnul crucii și să se folosească de el ca de o armă a victoriei.
În urma triumfului, Constatin a simțit că numai prin credință va reuși să clădească un imperiu cum și-a dorit și astfel s-a creștinat. Împăratul vede în creștinism modalitatea prin care acesta poate uni Imperiul sub semnul unei singure entități, Iisus Hristos, noul său Dumnezeu și Protector. Nașterea Domnului își ia locul meritat în calendarele vremurilor, iar sărbătorirea acesteia devine prilej de bucurie, speranță și încredere într-un viitor curat pentru toți creștinii din Imperiu.
Revenind asupra ideii de comunicare între divin și uman, magii și păstorii despre care Evangheliile lui Matei și Luca amintesc, prin faptul că au fost aleși să primească visele sfinte, preiau cuvântul Domnului și îl răspândesc tuturor.
În Evanghelia după Matei, magii din Răsărit au sosit la Ierusalim în timpul domniei regelui Irod, în căutarea Pruncului, viitor rege al Iudeii. Au fost îndrumați spre Betleem și acolo L-au găsit pe Iisus, împreună cu părinții lui. Ei i-au dăruit pruncului aur, smirnă, tămâie, rugându-se acestuia.
În „Enciclopedia Crăciunului”, Gerry Bowler susține că termenul „mag” se reprezintă o casă de preoți și astrologi persani, însă există numeroase speculații în definirea termenului. Numărul magilor nu este precizat nicăieri în documentele biblice care atestă existența acestora. Cu toate acestea, unele povești și legende despre Crăciun vorbesc despre doi sau patru pagini, altele despre doisprezece, dar cronicarii sau oprit într-un final la trei. Cifra trei este aleasă probabil datorită celor trei daruri aduse de magi Pruncului. Tot legendele susțin faptul că ultima întâlnire a magilor pentru comemorarea Crăciunului a fost în anul 54 d. Hr. Însă legenda se dovedește a fi falsă pentru că sărbătorirea Crăciunului și-a rezervat locul în calendare abia cu 300 de ani mai târziu (Bowler, 2011, p. 232-233).
Precum magii, păstorii menționați în Evanghelia după Luca au fost primii care au aflat despre Nașterea Sfântă în afara părinților pământeni, Iosif și Maria. Caracterul universal al mesajului de Crăciun rezultă din inversiunea socială pe care o implică întruparea: Împăratul universului născut într-un adăpost de animale. Astfel, apariția divinului în visul păstorilor susține această inversiune socială deoarece păstorii erau considerați personaje inferioare și mărturia lor alături de cea a hoților și escrocilor nu era acceptată în justiție (idem, p.
În zilele noastre, magii nu vor lipsi din nicio ilustrare artistică de orice tip a sărbătorii Crăciunului deoarece pe parcursul drumului făcut de aceste personaje se conturează ziua Nașterii Domnului, sărbătorită astăzi de Crăciun.
Un alt simbol aferent Crăciunului este steaua din Betleem, semnul apariției lui Hristos pe Pământ. Religia și credincioșii văd acest fenomen de ordinul supranaturalului. Părinții Bisericii numesc steaua din Betleem „mesagerul angelic”. Din punct de vedere astronomic, patru tipuri de fenomene astrale ar putea explica apariția stelei călăuzitoare: o cometă, o novă, o mișcare planetară retrogradă sau o conjuncție planetară.
Până în prezent, misterul stelei din Betleem rămâne însă nedezlegat. Steaua este un puternic simbol al sărbătorii Crăciunului. Ea se regăsește imortalizată ca ornament în vârful bradului de Crăciun. Legendele susțin că o floare a răsărit în afara staulului în lumina stelei din Betleem. Floarea a preluat denumirea de Steaua Betleemului și este asemănătoare crinului. „Băieții cu steaua” bat străzile în lung și în lat și ciocăne din ușă în ușă, purtând cu ei o stea confecționată, vestind sosirea Domnului pe Pământ prin colinde.
Momentul Nașterii Domnului nu ar fi complet fără descrierea spațiul și a decorului în care Fecioara Maria l-a adus pe Pământ pe Fiul lui Dumnezeu. În Evanghelia după Luca ni se spune că Maria l-a născut pe Iisus într-un staul și apoi l-a așezat în iesle.
Staulul este un „loc îngrădit (și acoperit) pentru oi și capre; ocol” sau „o construcție specială unde se țin vitele; grajd” (Noul dicționar al limbii române, 2002). Deși Evangheliile nu amintesc faptul că Iisus s-a născut într-un staul, referirea la iesle a condus la ideea de staul. Staulul este comparat metaforic cu sfârșitul lumii vechi deoarece în arta Nașterii este simbolizat într-o stare precară. (Bowler, 2011, p. 360).
Ieslea este „un jgheab în care li se dă vitelor de mâncare”. Staulul și ieslea devin casa și leagănul Pruncului, semnificând valori morale precum modestia, smerenia și simplitatea. Prin acestea, Iisus Hristos, modelul spiritualității umane, transmite oamenilor că în orice condiții sau împrejurare poate exista credință și că Dumnezeu iubește necondiționat, fără să facă diferențe sociale între credincioși.
II. IMPACTUL PRODUS DE SĂRBĂTOAREA CRĂCIUNULUI LA NIVEL SOCIO-CULTURAL
1. IMPACTUL SPIRITUAL AL CRĂCIUNULUI ASUPRA UMANITĂȚII
1.1 Crăciunul, stare de spirit prin credință
Cuvântul „Crăciun” nu se bucură de o explicație concretă a provenienței și pătrunderii sale în masa vocabularului limbii române. Există însă patru ipoteze lansate de lingviștii români. Prima ar fi că substantivul propriu „Crăciun” provine din latinescul calo, calere (a convoca, a chema) din care a rezultat substantivul calatio. Acesta desemna convocarea enoriașilor de către preot de la începutul fiecărei luni. Această ipoteză explicativă a termenului „Crăciun” se bucură de încuviințarea majorității lingviștilor. A doua ipoteză susține că denumirea sărbătorii din limba română își are originile în adjectivul latin crastinus (de mâine) și face referire la succesiunea temporală. A treia explicația a termenului aduce în dezbatere substantivul latin creatio (creație, naștere) și reprezintă Nașterea lui Iisus, chiar înnoirea timpului. O a patra ipoteză afirmă că originea aceluiași nume se concretizează în substantivul carnis (carne, trup), predecesor al carnatio și apoi incarnatio. Termenul și-ar găsi explicație în întruparea Fiului lui Dumnezeu.
Pe lângă cele patru teorii admise de lingviști apare și problema împrumutului termenului și apoi includerea sa în vocabular. Numele bulgar Kracun, cel ucrainean Keretung, ungurescul Karacsony sau substantivul Kërcum (lemn, ciot) provenit din limba albaneză ar putea fi strămoșii termenului „Crăciun” (Lavric, 1997, p.118-119).
Cu toate aceste posibile explicații lingvistice ale provenienței cuvântului „Crăciun”, fără să fie prea preocupat de etimologia termenului, românul sărbătorește în stil propriu an de an Nașterea Domnului.
Crăciunul este un prilej de bucurie pentru umanitate și cu toții ar trebui ne însușim la nivel spiritual starea indusă de iubirea necondiționată de Dumnezeu și aproape. Încărcătura emoțională este bagajul fiecărui credincios pe care-l poartă pe parcursul pelerinajului către cunoașterea adevăratului spirit al Crăciunului. Recunoștința față Dumnezeu nu ne-o putem arăta mai limpede decât prin a face tot ce ne stă în puteri pentru a-I semăna. Așadar, Iisus Hristos trimis pe Pământ de către Dumnezeu Tatăl este în același timp călăuza, drumul și destinația creștinului în avântul său mistic, căci El este Dumnezeu.
A fi mistic își are înțelesul creștin în puterea de a-l imita prin propriile forțe pe Iisus Hristos, dorind cu ardoare comuniunea cu un Dumnezeu întreit în persoană. Transformarea din divin în pământean este reversibilă, iar așa cum Iisus S-a întrupat în Fecioara Maria și S-a făcut om, așa și omul poate deveni Dumnezeu. Însă în această lume plină de păcat îi este greu de crezut omului că ar putea atinge câtuși puțin sacralitatea. Și totuși, fărâma rămasă a firii dumnezeiești pe care a pierdut-o căzând în păcat, îl face pe om să lupte pentru redobândirea acesteia. Aspirația spre Dumnezeu a umanității își găsește unelte în virtuțile fiecăruia, cultivate pe parcursul existenței. Aceste virtuți nu ar trebui să lipsească din „cuprinsul” cărții scrise în jurul existenței noastre în nicio clipă, mai ales în preajma sărbătorii prin prisma căruia Dumnezeu a încredințat oamenilor căzuți în păcat „Darul suprem”, anume pe Fiul Său.
Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos este cheia omenirii spre comuniunea cu Dumnezeu. Numai datorită acestui eveniment sacru omenirea poate pătrunde în Împărăția Cerurilor prin prisma firii dumnezeiești a fiecăruia: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Unicul Său Fiu L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan, III. 16). Adorația Domnului pentru oameni, darul pe care divinitatea ni-l oferă prin deschiderea porților Împărăției Cerurilor sunt imboldurile esențiale pe care umanitatea trebuie să le valorifice prin credință și speranță. Alături de Dumnezeu sufletul va atinge puritatea și belșugul moral de care are nevoie pe tot parcursul vieții, calități care devin astfel principalul simbol al recunoștinței pentru darurile divine. În același timp, spiritualitatea prin credință reprezintă scutul pe care omul îl va folosi în lupta cu ispitele, desfrâul sau descurajarea pe care, din păcate, societatea și le-a însușit.
Bucuria și încrederea sunt sentimentele care ar trebui să învăluie sufletul fiecărui om în ajunul spiritual al Crăciunului, iar sărbătoarea sufletească va sta sub semnul păcii spirituale și al iubirii de Dumnezeu și de semeni.
1.2 Nașterea Fiului. Reuniune de familie
Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei afirmă în lucrarea sa „Daruri de Crăciun” că „felul în care Sfinții Evangheliști Matei și Luca scriu despre Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos în Betleem ne arată cât de mult prețuiește Dumnezeu familia” (Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, 2005, p. 45). Prin puterea sa, Dumnezeu coboară pe pământ un Prunc, care nu se naște în casa familiei, ci pe parcursul unei călătorii, nici în casa unor oaspeți ci intr-o iesle. Fiul lui Dumnezeu, străin și călător, are misiunea să-i aducă în casa Tatălui pe toți înstrăinați de el. El se întrupează în copil deoarece un copil nu poate face nimic de unul singur, iar buna sa creștere se învârte în jurul iubirii și ajutorului primit de la cei din jur. Chiar dacă Iosif nu este tatăl natural al lui Iisus, acesta îi poartă de grija prin puritatea unui tată adevărat. Chiar și un străin poate deveni cel mai bun tată, însă „cine nu poate iubi copiii, nu poate deveni părinte, iar cine nu poate deveni părinte nu poate deveni om deplin” (idem, p. 50).
Nașterea Domnului ne face în zilele noastre să acordăm toată atenția de care familia are nevoie. Cum pentru Dumnezeu familia este coroana creației și sălașul în care învățăm să iubim, la rândul nostru trebuie să oferim familiei iubirea alături de dăruirea noastră spirituală și trupească. Familiile creștine se lovesc astăzi de barierele cotidiene în drumul spre adorația pură. Criza economică, remunerația, locul de muncă, timpul petrecut în afara familiei pentru a asigura bunul trai al acesteia ne îndepărtează de iubirea pe care credința o cultivă în adâncul sufletului. Criza morală concretizată prin avorturi, divorț, infidelitate sau abandonarea copiilor împing omul departe de ceea ce înseamnă cu adevărat familie. Lipsa spiritualității, a credinței în divin dizolvă speranța și iubirea (idem, p. 51).
Însă Nașterea Domnului trezește în noi iubirea de care avem nevoie pentru a depăși și strivi toate barierele societății ce apar în calea creștinului. Crăciunul cultivă unitatea de neam și ne va face să ne strângem din nou mâinile.
Armonia din sânul familiei transmisă de sfânta sărbătoare va fi contextul ideal prin care vom putea ierta căderea în păcat a celor apropiați. Candoarea copiilor și bucuria inocentă a acestora în perioada Crăciunului ne vor umple sufletele de putere și astfel vom reuși să le arătăm calea prin rugăciune spre iubirea limpede și curată pe tot parcursul vieții lor. Așa cum Dumnezeu și-a trimis propriul Fiul pe Pământ pentru a chema alături de El pe toți oamenii, așa vor reuși și noi să adunăm toți membrii familiei în jurul mesei de Crăciun.
În aceste zile sfinte, membrii unei familii se vor reuni și își vor dărui unui celalalt iubire și recunoștință. Copiii aflați peste mări și țări, rudele de care rutina ne-a îndepărtat, prietenii de familie care au greșit sau față de care am greșit vor păși în casele noastre pentru a sărbători așa cum se cuvine Sfânta sărbătoare a Nașterii Domnului.
1.3 De la „Darul Suprem” la cadouri
Cum Dumnezeu a oferit omenirii „Darul Suprem” și a trimis printre oameni pe fiul său întrupat în Prunc pentru a-I spăla de păcatul pe care Adam și Eva l-au săvârșit, deschizându-le calea spre mântuire, oamenii au urmat exemplul divin al darului. Primele daruri de Crăciun au fost făcute chiar când Pruncul Iisus s-a născut din Fecioara Maria. Așa cum relatează Evanghelia după Matei, ajunși în iesle, magii i s-au închinat Fiului și i-au oferit în dar aur, smirnă și tămâie. De Crăciun, oferim și primim daruri. Darurile înseamnă bucurie, iar bucuria aproapelui este bucuria de neprețuit, hrană a sufletului. Însă darurile au o istorie mai veche. Înainte ca Nașterea Domnului să ajungă în paginile calendarelor pe data de 25 decembrie, Imperiul Roman sărbătorea Saturnaliile și Calendele. Pe timpul acestor sărbători păgâne, prietenii își ofereau reciproc strenae, mici simboluri ale bunăvoinței, făcându-și urări de bine pentru noul an (Bowler, 2011, p. 103).
Nu este precizat cu exactitate momentul în care creștinii au adoptat acest obicei specific Crăciunului, însă într-o predică din jurul anului 400 d. Hr., autorul ei deplânge faptul că cei mici deveneau egoiști și că darurile nu mai erau oferite și primite din prietenie, ci ascundeau sentimente mai puțin înălțătoare. Se pare că tranziția de la „dar” la „cadou” își are originile înrădăcinate adânc în istorie și încă de la începuturi, acest ritual a deprins moravurile societății și valoare cuantificată în material în detrimentul spiritualității (ibidem).
Această ipoteză indusă încă din secolul al IV-lea se concretizează în Evul Mediu, când cadourile de Crăciun se limitau la clasele superioare ale societății. Pentru regi, primirea darurilor era o obligație din partea regatului, iar aceștia își arătau nemulțumirea în caz că nu le primeau. (ibidem).
În secolul al XVII-lea apar primele reclame specifice cadourilor de Crăciun. Acestea sugerează că darurile erau oferite numai copiilor familiei și servitorilor, însă cu trecerea timpului simbolul darurilor se preschimbă în cadouri chiar și pentru adulți. Revoluția industrială și schimbarea atitudinii față de copii au condus în secolul al XIX-lea la fenomenul de comercializare a Crăciunului. La începutul secolului al XX-lea, odată cu sporirea prosperității, obiceiul de a face cadouri în perioada sărbătorii Crăciunului capătă caracter universal.
Derulând firul istoriei până în zilele noastre, deja cadourile de Crăciun devin oportunitatea principală a producătorilor către atingerea celor mai bune cifre de afaceri de pe parcursul anului. Și cum este posibil acest lucru fără o promovare pe măsură? Deschidem televizorul, iar programele sunt împânzite de reclame și plasare de produse în perioada Crăciunului.
Articolul intitulat „Cadourile neinspirate sunt benefice” publicat de Mediafax în data de 4 decembrie 2010 conchide că datorită cadourilor neinspirate, oamenii au de câștigat deoarece un dar nepotrivit îi face să se cunoască mai bine și să se apropie mai mult unii de ceilalți. „Amazon.com a pus la punct un sistem pentru interpretarea semnificațiilor cadourilor. Aplicația îți arată că întotdeauna vei primi ceea ce îți dorești, chiar dacă cel care îți dă cadoul vrea să fie ceva diferit. Din păcate, programul te poate pune să porți o cravată nepotrivită la petrecerea de la firmă”.Articolul afirmă că dacă indivizii se gândesc la o listă a cadourilor de Crăciun, țin cont de faptul că cel mai important cadou este timpul și atenția cuvenite destinate privilegiatului. „În plus, tot timpul se pot produce gafe sau situații comice neintenționate. Orice acțiune are o reacție opusă pe măsură, ceea ce înseamnă că dacă primești un cadou, care pare ridicol, trebuie să răspunzi provocării de a-l face pe cel care îl dăruiește să se simtă apreciat, fără să fii ipocrit”, mai susține Mediafax.
În finalul articolului, Mediafax oferă un set de zece întrebări pe care indivizii ar trebui să și le pună înaintea achiziționării unui cadou:
1. De ce îl ofer?
2. Este sincer?
3. Aștept ceva în schimb?
4. Este pe gustul celui care îl primește?
5. Este prea extravagant?
6. Este politicos?
7. Este potrivit?
8. Pot să-l ofer în persoană?
9. Este ambalat frumos?
10. Mă face să mă simt bine? (http://www.mediafax.ro/life-inedit/cadourile-neinspirate-sunt-benefice-7777206, accesat la data de 3 iunie, 2015).
Prima întrebare își găsește răspunsul în puterea legăturii emoționale zămislite între cel care dăruiește și cel care primește. Apoi, următoarele două întrebări fac apel la sinceritatea și gândul dezinteresat ale celui care îl achiziționează. Dacă acest cadou este pe gustul celui cadorisit, atunci între cei doi există o cunoaștere la nivel personal. Dacă darul este politicos și potrivit, cel care îl cumpără dă dovadă de rafinament și bun simț. Pentru a-l oferi în persoană, relația dintre cei este răspunsul la această întrebare. Ambalajul face parte din mirajul cadoului și trebuie ales cu grijă. Din punct de vedere moral, ultima întrebare pe care cel care achiziționează cadoul ar trebui să și-o pună atinge cel mai delicat punct al transcendenței unui cadou, care poate ajunge la rang de dar. Atunci când cadoul este oferit dezinteresat, cu inima deschisă, iar când cel care face cadoul va simți bucuria stimulată de bucuria celuilalt, cadoul se poate ridica la rang de dar.
Deplasând discuția din sfera materialului, un dar ar putea deveni darul ideal fără niciun fel de evaluare. Un dar semnifică gândul bun al aproapelui. Un dar nu trebuie să se concretizeze neapărat în material. Darurile pot fi de orice natură, iar darurile spirituale nu au preț și nici nu necesită analiză. Darul spiritual, prin puritate, stă sub însemnul dragostei față de aproape Îmbrățișarea mamei, tatălui, copiilor sau a unui prieten drag nu poate fi oferită sau primită decât prin iubire.
Părintele Gheorghe Calciu amintește că prin excesul consumerist exprimat intens în goana după cadouri „rupem cu darurile materiale relația sufletească. Ca și cum am putea cumpăra cu o jucărie inima copilului nostru. Ca și cum am putea cumpăra cu un cadou inima vecinului, sau a mamei, sau a tatălui. Pentru că ceea ce trebuie să puneți în jucăria voastră este dragostea pe care Iisus a pus-o în toate darurile pe care le-a făcut El (…) El păzește copiii, El îmbunează inima oamenilor, El aduce pacea caselor, El ne face adeseori să iertăm. Deși iertăm cu greu, dar prin El iertăm. Prin El nu mai ținem minte răul ori răzbunarea” (http://www.cuvantul-ortodox.ro/2009/12/23/parintele-gh-calciu-despre-darurile-facute-de-craciundaca-n-ai-pus-dragostea-ta-in-dar-nimic-nu-este/, accesat la data de 3 iunie 2015, din Parintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii. “A sluji lui Hristos înseamnă suferință”, Editura Bonifaciu, 2009).
O urare sinceră de Crăciun va umple golul sufletesc pe care neajunsurile îl sapă în inimile fiecăruia din noi. Niciun cadou nu are același impact spiritual, iar prin credință și însușirea calităților morale, omul modern va învăța ce înseamnă a dărui de Crăciun cu adevărat.
2. IMPACTUL DEZVOLTĂRII INDIVIDUALE ASUPRA SĂRBĂTORIRII CRĂCIUNULUI
2.1 Crăciunul în artă
Spiritul sărbătorii sfinte a Crăciunului i-a inspirat și pe cei mai mari artiști ai tuturor timpurilor. Nașterea Domnului este una temele preferate de către aceștia. Monștri sacri ai picturii au imortalizat în propriul stil scena venirii pe pământ a Mântuitorului omenirii.
Acest moment crucial al lucrării divine a fost privit din punct de vedere artistic prin prisma unor trei motive principale: adorația Pruncului, a magilor și a păstorilor.
Pictura „Madona cu pruncul și doi îngeri” (1469) este semnată de Sandro Botticelli, unul din reprezentanții de seamă ai curentului renascentist italian și este una din operele sale de referință cu toate că a fost pictată în tinerețea artistului. Portretul Mariei și al pruncului Iisus nu mai transmite seriozitatea solemnă ilustrată până atunci, ci realismul și sinceritatea sunt principalele instrumente de care acesta se folosește (http://ro.wikipedia.org/wiki/Sandro_Botticelli , accesat la data de 4 iunie). Îngerii stau în stânga și în dreapta pruncului, iar Fecioara Maria îl ține în brațe. Peisajul înconjurător nu este ieslea, fiind reprezentat mai degrabă de un monument al vremii. Privirile îngerilor în chip de copii sunt ațintite asupra pruncului și a fecioarei, supraveghindu-i pe aceștia prin protecția divină. Ochii Mariei sunt pe jumătate deschiși, semn al iubirii și al grijii pe care i-o poartă pruncului. Acesta are brațele întinse spre fecioară, parcă cerând toată atenția sa. Alături de Boticelli, Filippino Lippi ilustrează adorația pruncului în mai multe opere ale sale. În pictura din 1485 intitulată chiar „Adorarea Pruncului”, artistul florentin „înfățișează un prunc Iisus dolofan, la care se închină Fecioara Maria și un înger” (Bowler, 2011, fig. 1). Asemenea lui Botticelli, contemporan al acestuia, Lippi face parte din același curent al renașterii italiene, care a luat a luat naștere în Florența anilor 1400.
Ambii pictori îl exclud pe dreptul Iosif din peisajul adorației pruncului, subliniind prezumția non-canonică că el nu era adevăratul tată al lui Iisus(Bowler, 2011, p. 10), în scrierile biblice Iosif fiind menționat „dreptul Iosif”, tatăl lumesc al lui Iisus. Giovanni Bellini, renascentistul venețian, realizează în jurul anului 1490 pictura intitulată „Madona și Pruncul și sfinții” (Bowler, 2011,
Cel de-al doilea motiv artistic inspirațional este cel al adorației magilor. În Evanghelia după Matei se spune că magii, învățați și astrologi ai acelor timpuri, vin dinspre răsărit în căutarea unui împărat nou-născut.
Primele opere care reprezintă adorația magilor au fost găsite de arheologi și datează de la mijlocul secolului al III-lea după Hristos. Catacomba Priscilei din Roma este locul în care primele imagini ale magilor sunt găsite. Ei sunt reprezentați în mișcare, purtând straie de diferite culori, iar fiecare poartă un dar, ilustrând perfect contextul biblic al acestor personaje aferente Nașterii Domnului. (http://www.crestinortodox.ro/craciun/craciun-ortodox/magii-la-rasarit-122131.html, accesat la data de 4 iunie, 2015). Imaginea prezintă trei magi, cu toate că niciuna din scrierile canonice nu spune numărul acestora.
Sandro Botticelli a realizat cinci picturi care reprezintă adorația magilor. Una din acestea se păstrează în Galeriile Uffizi din Florența, oraș în care pictorul și-a desăvârșit talentul incontestabil. „Ieslea este formată din blocuri mari de piatră, acoperișul este simplu, de lemn, Fecioara Sfântă are un aer de meditație, ca în toate lucrările lui Botticelli, bătrânul Iosif privește angelic scena adorației. Cu toate acestea, întreaga compoziție apare într-o oarecare contradicție cu ceea ce știm despre umilele condiții în care S-a născut Iisus. La pictorii din acea vreme, însă, era ceva obișnuit să portretizeze diverși oameni celebri ai urbei, fie guvernatori, fie fețe politice ori nobili influenți, ceea ce presupunea și pictarea lor în locuri și mai ales în veșminte prețioase”, amintește ziarul Lumina în articolul intitulat „Evlavia lui Boticelli: „Adorația magilor””, publicat în 23 decembrie 2013 (http://ziarullumina.ro/magazin/adoratia-magilor, accesat la data de 4 iunie, 2015).
Juan de Flandes ilustrează într-o pictura de-a sa pe vârstnicul mag Melchior dăruindu-i Pruncului aur, sub privirile lui Gaspar, de vârstă medie, și ale lui Balthazar, tânărul mag de origini africane. Cei trei simbolizează cele trei etape ale vieții umane, iar ieslea amplasată printre ruine sugerează sfârșitul lumii vechi, cea căzută în păcat (Bowler, 2011, fig. 14). Fra Angelico și Filippo Lippi pictează „Adorația Magilor” într-un tablou de formă circulară, în jurul anului 1445. Păunul cocoțat pe acoperișul staulului simbolizează viața veșnică deoarece, conform credințelor, carnea lui nu putrezește, iar coada i se regenerează. Fazanul este simbol al loialității. În pictură sunt prezente și alte animale care asistă la închinarea magilor, precum boul și asinul. Această varietate a regnului animal sugerează că întreg pământul va păși în ordinul noii lumi, sub semnul credinței creștine (Bowler, 2011, fig. 18).
Păstorii, considerați de Luca în Evanghelia sa ca mesagerii minunii Nașterii Domnului pentru umanitate, apar în contextul artistic în motivul adorației păstorilor. Tabloul realizat de LeBrun în 1960 conturează scena adorației păstorilor astfel: îngerii plutesc în aer deasupra Maicii Domnului, iar păstorii se apropie de centrul imaginii. Alături de LeBrun, coloși ai artei precum Rembrandt, Bassano sau El Greco au poposit asupra acestei scene biblice, plină de smerenie și simplitate (Bowler, 2011, p. 11).
Cel din urmă pictează tabloul intitulat „Închinarea păstorilor” între anii 1541 – 1614. Doménikos Theotokópoulos pe numele său real, El Greco dorește această ca această operă să ajungă în a sa capela de familie de la mănăstirea Santo Domingo el Antiguo. Acest tablou devine opera sa de referință precum și testamentul său artistic. Însă simbolul adorației păstorilor în opera artistului nu a lăsat omenirii numai această capodoperă. Pictorul de origine greacă realizează câteva versiuni ale tabloului aflat astăzi în Muzeul Prado din Madrid. Una dintre aceste replici a fost pictată între anii 1596-1600 și poate fi admirată la Muzeul Național de Artă din București (http://ro.wikipedia.org/wiki/El_Greco, accesat la data de 4 iunie, 2015).
Parafrazându-l pe Alonso Orazco, www.historia.ro afirmă că „adorația păstorilor era unul dintre stadiile liturghiei, după cum păstorii înșiși exemplificau tipul ideal de prelat, viețuind în sărăcie, umilință și iubire pentru Dumnezeu. Grija păstorilor pentru turmele lor, în măsură să le suprime odihna nocturnă, devenea un exemplu pentru vegherea permanentă a enoriașilor, iar răsplătirea păstorilor – prin vestirea nașterii Domnului – se actualiza simbolic prin harul cu care erau dăruiți. Oficierea acestei „tainice liturghii” este tradusă în imagine printr-o rețea de simboluri și metafore: mielul legat ca semn al sacrificiului christic și simbol al euharistiei (mai ales în spațiul de tradiție bizantină, de la care El Greco se revendica), toiagul ca aluzie la cârja episcopală, dar mai ales lumina iradiantă a pânzei pe care este așezat Pruncul (prevestire a giulgiului), în măsură să indice natura miraculoasă a transubstanțierii survenite în timpul liturghiei”( http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/el-greco-adora-ia-p-storilor apud Richard G. Mann, El Greco and his Patrons. Three Major Projects, Cambridge University Press, 1986, p. 86-91).
Arta renascentistă a reunit adesea în tablourile epocii sale cele două motive ale primilor vestitori și martori ai întrupării lui Iisus Hristos și astfel adorația păstorilor și ce a magilor se contopesc într-o singură scenă (Bowler, 2011, p. 11).
Magii și păstorii, simboluri în jurul cărora a fost relatată în Evanghelii Nașterea Domnului, alături de iubirea necondiționată pe care Fecioara Maria o poartă Pruncului său de origine divină au devenit muză a artiștilor de o valoare incomensurabilă odată cu marcarea în calendare și recunoașterea impactului acestui eveniment în urma căruia Dumnezeu s-a întrupat printre noi și ne-a condus către viața veșnică.
2.2 Sărbătoarea născătoare de obiceiuri și tradiții românești
Sărbătorirea Nașterii Domnului unește neamul. Astfel, obiceiurile de odinioară reaprind în simțirile tuturor flama spirituală pe care sfânta sărbătoare o transmite. Indiferent de regimul impus al vremurilor sau de zonele geografice ale țării, poporul român a pus mereu la loc de cinste tradițiile și obiceiurile transmise prin viu grai din amintirile străbunilor. Așa tradițiile și obiceiurile românești, pline de însemnătate istorică, au reușit să se perpetueze până în zilele noastre, fără a cădea pradă tentației consumeriste ingerate de societatea contemporană. Cu alte cuvinte, adevăratele tradiții românești specifice Crăciunului și-au dovedit impactul asupra generațiilor datorită trecerii prin negura veacurilor, păstrându-și esențele și integritatea. Pentru a păstra farmecul arhaic al datinilor din perioada Crăciunului, trebuie reamintit faptul că fiecare obicei are la origine un ritual păgân, alături de cele trei ipostaze ale sale: ofranda, invocația și dansul.
Ceremonialul își păstrează rolul bine stabilit încă din precreștinism, reprezentând crearea unei legături între om și divinitate pentru a obține un folos. Practicile populare care însoțesc sărbătorile de iarnă doresc să influențeze lumea și timpul în așa fel încât să dobândească protecția și bunăvoința divină. Înnoirea anului în perioada Crăciunului este principala explicație pentru apelul la forța divină. Omenirea dorește un an nou mai bun, mai prosper decât cel vechi și, prin ritual, invocă divinitatea cu speranța că îi va auzi și îndeplini cererile. Însă Biserica Creștină a încercat să preia datinile păgâne și să le orienteze către evenimentul biblic, Nașterea Domnului. Cu toate acestea, tradițiile posedă până în zilele noastre rădăcinile lor precreștine (Lavric, 1997, p. 144).
Cel mai important obicei românesc specific Ajunului și Crăciunului este colindatul. După cum am precizat anterior, chiar și colindatul își găsește originile în sărbătorile păgâne ale Imperiului Roman necreștinat. Provenit din latinescul calandae, acesta definește prima zi a fiecărei luni, semn al unui nou început, cât și numele sărbătorii păgâne romane Kalandae Ianuarii.
Colindele au stârnit interesul vânătorilor de folclor muzical încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Folcloriști de seamă precum Anton Pann și Dimitrie Vulpian au cules cântecele din popor specifice sărbătorilor de iarnă și le-au întregit în volume. Prin urmare „caracterul festiv, sărbătoresc al carnavalului explică probabil prezența jocului. Acesta apare că un citat (al horei duminicale sau al nunții) în desfășurarea colindatului, atât cel din casă, cât și cel de la ospățul colindătorilor și împlinește o funcție de urare (implicată) cu caracter augural” (Herțea, 2004, p. 17). După miezul nopții din datele de 23 – 24 decembrie, copiii pornesc la colindat din casă în casă. Urările și cântecele lor sunt simple, pline de candoare și uneori stârnesc amuzamentul gazdelor. Colindătorii sunt de obicei copii, obiceiul purtând și numele de colindul copiilor. Pe vremuri, la sate, colindătorii tineri și adulți își împărțeau teritoriul, iar fiecare ceată pleca la colindat pe un anumit drum, fără a se intersecta cu alte cete. În repertoriul colindătorilor se află cântece precum: Bună dimineața la Moș Ajun, Sculați, sculați, oameni buni, Noi umblăm și colindăm, Colindul Crăciunului, Colindul lui Hristos, Astăzi S-a născut Hristos, Domn, Domn să înălțăm etc. Pentru urările lor, copiii sunt răsplătiți cu daruri precum colaci, cozonaci, nuci, mere sau covrigi.
Cu toate că prezența vestitorilor Crăciunului ar trebui să umple casele și inimile gazdelor de bucuria transmisă de primirea veștii că Mântuitorul s-a pogorât printre noi, gazdele contemporane preferă în majoritatea cazurilor să nu mai lase în casă pe acești copii, aducători de Dumnezeu. Timpul este prea scurt, cumpărăturile sunt prea multe de făcut, iar prețul pus pe tradiție din ce în ce mai mic. În prezent, probabil nici colindătorii nu mai resimt aceeași bucurie când cântecul le-a fost răsplătit cu niște mere sau un pumn de nuci ca odinioară, așa că gazdele încă binevoitoare, sunt de părere că o sumă de bani va fi îndeajuns pentru ca acești copii să-și îndeplinească scopul colindatului. În final, vestitorii Crăciunului, gazdele bucuroase de veste, cântecele minunate și răsplata pentru puritatea urărilor se transformă în achiziționarea unei jucării de la magazinul din colț, scopul inițial al colindătorului, împlinit de mărinimia gazdelor.
Sorin Lavric este de părere că „în multe cazuri colindatul copiilor – odinioară un superb preludiu la colindatul propriu-zis, din noaptea de Crăciun – a devenit o formă citadină de cerșetorie mascată. La țară, colindul din ajunul Crăciunului mai păstrează încă ceva din frumusețea și emoția de altădată” (Lavric, 1997, p. 146).
Un alt obicei specific Crăciunului este umblatul cu steaua. Acesta are ca însemnătate momentul biblic al Nașterii lui Hristos, iar steaua colindătorilor simbolizează steaua călăuzitoare din Betleem. Cele mai cunoscute cântece sunt Steaua sus răsare, Trei păstori se întâlniră, în orașul Viflaim, O, ce veste minunată. Obiceiul, spre deosebire de colinde, este transmis pe cale livrescă. Tematica lor creștină, bogată în motive biblice, indică faptul că autorii lor pot coincide cu slujitori ai Bisericii Creștine.
Vicleimul reprezintă „o formă de teatru popular care înfățișează Nașterea lui Iisus (…) și păstrează urme din colindatul cu măști” (Lavric, 1997, p. 155). Obiceiul se practică între Crăciun și Bobotează și este consemnat încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Majoritatea personajelor din reprezentarea teatrală coincid cu personajele prezente în Evanghelii. Astfel, împăratul Irod, Pruncul, regii magi sau craii și ciobanul (erou mai mult local decât evanghelic) prind viață în perioada sfântă.
Bradul este unul din simbolurile universale ale Crăciunului, simbolizându-L pe Hristos veșnic viu. În una din legende, pe timpul iernii, bradul ocrotește în coroana sa o pasăre rănită. Așa își capătă frunzișul veșnic verde de la Dumnezeu, fiind răsplătit pentru milostenia sa. O altă legendă din nordul Europei povestește că trei surori, Iubirea, Speranța și Credința pleacă în căutarea copacului care le va reprezenta și pe care îl vor ilumina cu razele stelelor. „Înalt ca Speranța, mare ca Iubirea și trainic precum Credința”, bradul a devenit copacul sfânt împodobit în fiecare Crăciun (www.ziarullumina.ro/povestea-nestiuta-a-bradului-de-craciun-62691.html). Cel dintâi brad împodobit la români a fost chiar bradul majestății sale, principele Carol I, în 1866. Prinții și prințesele chemate la palat pentru a sărbători cu toții Crăciunul, împodobeau bradul în noaptea sfântă. Astăzi bradul de Crăciun este împodobit cu bomboane, globuri, beteală, ornamente, luminițe și, nu în ultimul rând, în vârful bradului va fi așezată falnica stea, simbol al călăuzei spre Betleem și al biruinței lui Hristos venită odată cu sosirea acestuia pe pământ. Tot în noaptea de Crăciun a anului 1866 s-a auzit pentru prima oară cântecul care venerează bradul de Crăciun, însă în varianta germanică O, Tannenbaum!, O Tannenbaum! (ibidem). Poporul român și-a dorit propriul cântec al bradului și astfel, până în zilele noastre, românii își arată recunoștința față de copacul simbol al vieții veșnice prin cântecul O, brad frumos!. Așadar, bradul, simbolul vieții veșnice, este introdus relativ recent în casele românilor. În funcție de zonele țării noastre, bradul face parte din diferite ritualuri în perioada Crăciunului.
Sorin Lavric precizează faptul că în mitologia românească există mai multe ipostaze ale copacului: arbore cosmic cu rădăcini, tulpină și coroană, care simbolizează lumea în întregul ei, alături de arbore ceresc, care întruchipează vigoarea și fermitatea terestră. Cea de-a treia ipostază a bradului în mitologia autohtonă se referă la capacitatea de regenerare a naturii și la tinerețea fără bătrânețe (Lavric, 1997, p. 190).
Pe parcursul trecerii timpului, bradul a căpătat diferite semnificații ritualice, fiind prezent la cele mai importante evenimente ale existenței umane în tradiția românească: bradul de naștere, bradul de nuntă, bradul și recoltele, bradul de judecată, bradul funerar sau bradul de pomană. Umblatul cu capra, umblatul cu ursul, plugușorul sau sorcova sunt alte tradiții, izvoare ale folclorului românesc, tradiții practicate după Crăciun până în noul an.
În adâncul viu al limbii, Crăciun nu înseamnă numai numele sărbătorii Nașterii Domnului, ci și numele unui personaj de legendă, căruia i s-a adăugat apelativul de moș. Numele acestui personaj non-canonic îl putem citit pe buzele tuturor în luna decembrie. Puțini dintre noi știu însă cine este acest Crăciun, bătrânul nemuritor. Moș Crăciun este amintit în folclorul românesc în povestiri din Transilvania, Bucovina, Tecuci și Țara Românească. În povestirile populare, portretul fizic și moral al moșului nu are nimic de a face cu figura binevoitoare sau cu dărnicia sa. El nu poartă pe buze un zâmbet larg și nici nu cară cu sine sacul fără fund, plin de cadouri pentru toți copiii lumii, așa cum este reprezentat astăzi ca imagine realizată prin activitățile publicitare desfășurate de companii în perioada sărbătorilor.
Din contră, ura lui Crăciun în fața nașterii Pruncului și împotrivirea acestuia la săvârșirea minunii conturează portretul unui om hain, fără credință și plin de trufie. Mai mult, în unele povestiri din Bucovina, Crăciun își bătea soția și fetele. Realizând o paralelă temporală și sfidând dimensiunile realității, cruzimea lui Crăciun poate fi comparată cu cea a lui Irod, împăratul roman în vremea căruia minunea s-a săvârșit. Crăciun este amintit în poveștile izvorâte din folclor ca stăpân al păstorilor și al staulului unde s-a născut Mântuitorul așa cum cu Irod domnea asupra Iudeii. Cu toate acestea, credința strămoșilor poporului român este invocată și în folclor. Atotputerea dumnezeiască este desăvârșită prin minunile făcute de venirea Mântuitorului, chiar în sânul familiei lui Crăciun. Divinitatea triumfă, iar bătrânul i se închină Pruncului, astfel arătându-și recunoștința în fața iubirii necondiționate a Mântuitorului pentru oameni.
Prin vocabula „moș” sufletul românesc se regăsește mai ușor în fața unei imagini familiale, aproape palpabile. „Crăciun, înspăimântător și reprobabil prin dușmănia sa față de Iisus, a devenit Moș Crăciun, întruchipând dărnicia unui bătrân cu barbă albă. Ferocitatea lui Crăciun s-a preschimbat în generozitatea lui Moș Crăciun. Sub influența împrumuturilor din lumea occidentală, bunul Moș Crăciun folcloric avea să se transforme într-un Moș Crăciun european” (Lavric, 1997, p. 130).
Astăzi, copiii români îl invocă pe acest moș, bunicul universal, protector și iubitor al celor mici, adresându-i scrisori, telefoane, desene și fotografii. Cântecul care de altfel îi poartă și numele, Moș Crăciun, este imnul celor mici pe care îl intonează la unison în pragul sărbătorii, în speranța ca strădania lor în a fi ascultători și buni le va fi răsplătită cu darul mult visat.
2.3 Celebrarea Crăciunului în instituția Bisericii Creștine
Din punct de vedere al moralei creștine, venirea în lume a lui Iisus Hristos se asociază cu necesitatea jertfei pentru împlinirea ființei umane. Fără jertfă, talanții (înzestrarea dumnezeiască) se irosesc, iar jertfa adusă lui Dumnezeu în cuprinsul Sfintei Liturghii stă la baza moralei creștine (Lavric, 1997, p. 56).
Sfânta Liturghie este slujba prin care Cel jertfit este chiar Dumnezeu. Credinciosul se pregătește pentru o jertfă care mai întâi este doar a lui Iisus Hristos, iar apoi, prin împărtășanie, devine a credinciosului. Liturghia specifică celebrării Nașterii Domnului nu diferă esențial de celelalte liturghii din timpul anului. Ea rămâne centrată pe jertfa fără de sânge adusă de Dumnezeu (idem, p. 57). Ritualul creștin din timpul Liturghiei transpune prin simboluri bisericești momentul Nașterii Domnului. Se pregătesc prescura și vinul, reprezentând viitoarea jertfă. Acestea se așează pe masa mică din altar, numită proscomidier. Prescura simbolizează trupul lui Iisus. O parte din prescură se taie și se așează pe farfuria numită Sfântul Disc. Pâinea preschimbată în trupul Mântuitorului se numește Sfântul Agneț. În Sfântul Potir se ține vinul, simbol al sângelui Domnului. În acest moment al ritualului, prescura și vinuri sunt doar simboluri. Când cele două ajung pe Masa Sfântă, ele vor deveni cu adevărat trupul și sângele Mântuitorului. Prescura din care s-a tăiat Sfântul Agneț o reprezintă pe Fecioara Maria, născătoare de Dumnezeu. Proscomidia simbolizează locul Nașterii, iar discul simbolizează ieslea din staulul în care Iisus Hristos s-a întrupat între oameni. Acoperămintele mici ale Sfântului Disc ale Sfântului Potir – și acoperământul mare, antimisul – figurează scutecele în care Pruncul a fost înfășat. Steaua gravată pe Sfântul Discuți reprezintă steaua Betleemului. Tămâierea vinului și a prescurii evocă darurile oferite de magi, aur, smirnă și tămâie.
În Ajunul Crăciunului, 24 decembrie, Sfânta Liturghie oficiată în Biserica Creștină este Liturghia Sfântului Vasile cel Mare.
Sfânta Liturghie are loc în fiecare duminică în bisericile creștine din România. În ziua de Crăciun se oficiază întotdeauna Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur.
III. CONSUMERISMUL, FACTOR EROZIV AL ADEVĂRATULUI SENSULUI AL CRĂCIUNULUI
1. DIZOLVAREA PRIN CONSUM A SPIRITUALITĂȚII CRĂCIUNULUI
1.1 Despre societatea de consum în perioada Crăciunului
În acest capitol, discuția se va deplasa într-un registru teoretic prin prisma căruia va fi dezbătută o problemă alarmantă a actualității, virusul consumerist creat de societate. Acest fenomen social a luat naștere odată cu evoluția umanității. Paradoxal, problema atinge parametri maximi chiar în pragul sfintelor sărbători ale iernii. Cum acest delict moral nu a putut reteza rădăcinile religioase ale sfintei sărbători, a manipulat fără scrupule naivitatea oamenilor și a înghițit esența biblică, folosind-o în advertising și, într-un final, în businessuri profitabile, purtătoare de simboluri spirituale imposibil de cuantificat în material.
Termenul „societate de consum” apare pentru prima oară în anii 1920, devenind popular între 1950 și 1970 (Lipovetsky, 2007, p. 17). Chiar dacă la începutul anilor 1990 se anunța sfârșitul societății de consum, iată că până astăzi consumismul stăpânește societatea contemporană poate mai puternic ca niciodată. Omul zilelor noastre consumă orice i se oferă. Consumă, dar tot nu este mulțumit, alimentându-și dependența prin achiziționarea unor lucruri din ce în ce mai inutile, lipsite de bogăție spirituală. Asta nu înseamnă însă că a trăi într-o societate consumistă și a poseda bunuri este un lucru negativ. Există multe beneficii evidente în capitalismul de consum. Datorită accesului către bunuri, standardele de viață au crescut, acest lucru fiind îmbucurător. Problema nu constă în achiziționarea de bunuri. Adevăratul semnal de alarmă este tras prin prisma faptului că omul modern face un scop existențial din a consuma.
Efemerul bunurilor și nemulțumirea consumatorului sunt unele din instrumentele operaționale ale consumerismului impuse de producători. Societatea de consum trăiește prin „distrugere”, iar pentru a putea exista și a perpetua consumul are nevoie de dizolvarea propriilor creații. Astfel, jucăria primită Crăciunul trecut de cei mai mici membri ai familiei ajunge la gunoi sau într-o cutie veche de carton, atingându-și țelul. Fie că aceasta nu mai funcționează, fie că următoarea jucărie îl atrage mult mai mult pe copil, ea lasă ca testament sufletele pătimașe și rătăcitoare ale părinților în goana nesăbuită către fericirea odraslelor sau goana după cadouri. Acești părinți, victime ale societății de consum, au pierdut demult în negura neajunsurilor și a problemelor de ordin material sensul fericirii din sânul familiei. A fi fericit se rezumă doar la a consum. Intrând în acest ciclu al consumului, fericirea este imposibil de imaginat dacă nu este cuantificată prin obiecte.
Aglomerația din magazine în perioada sărbătorilor de iarna denotă clar faptul că omul contemporan își îndreaptă toată atenția spre cultul bunăstării materiale în detrimentul bunăstării sufletești induse de sărbătoarea Nașterii Domnului. Mallul sau Universul cadourilor, atrage din ce în ce mai multe trupuri fără conștiință pe când biserica sau Sălașul Mântuitorului, tânjește după suflete însetate de harul dumnezeiesc pe care Nașterea Domnului l-a pogorât asupra omenirii. Sfânta Liturghie devine un eveniment anost, de domeniul trecutului. Îmbulzeala la concertul de Crăciun dintr-o mare piață a capitalei reunește mii de partizani ai falsei semnificații a sărbătorii, unde debitul de decibeli creează peisajul propice unei celebrări în stil X-mas.
În spatele adevăratului sens al Crăciunului, omul contemporan a creat noul mod de celebrare a sărbătorii. În limba engleză, Christmas este înlocuit de comercianți cu X-mas. X-mas înlătură cuvântul Christ care se traduce Hristos, abandonând din denumirea sărbătorii chiar pe sărbătorit, așadar profanul ia locul sacrului. Însă publicația românească online www.catchy.ro nu este de aceeași părere. În articolul publicat la data de 6 decembrie 2010, intitulat „Ce înseamnă Xmas” publicația afirmă că cei care se împotrivesc acestei noi denumiri „au fost cam grăbiți”. Acest fapt este explicat la nivel semantic cum că „abrevierea cuvântului christ și folosirea literei grecești X (chi), prima din cuvântul care se pronunță Cristos în limba lui Platon și Aristotel, este veche de mai bine de 1000 de ani (…) Merriam-Webster`s of English Usage limitează totuși folosirea acestei prescurtări doar la reclame, titluri, banner-e sol-aer felicitări, unde concizia are prioritate” (www.catchy.ro/ce-inseamna-xmas/5004, accesat la data de 11 iunie, 2015).
Analizând afirmația sitului, se pare că această „concizie” este utilizată de publicitatea prin mass-media, folosind canalele specifice de transmitere a mesajului. În acest context, puțini sunt cei care știu explicația provenienței acestui termen, iar aceștia pot sesiza la suprafața abrevierii lipsa cuvântului Christ din numele sărbătorii. Ca urmare a acestui fapt, divinitatea este înlăturată într-un mod justificat, iar intenția de a dizolva sacralitatea numelui sărbătorii sfinte este absorbită de vină prin etimologia complicată a termenului, rezultată din abrevierea acestuia. Iată cum limba română nu a suferit îndeajuns din cauza englezismelor nelalocul lor în peisajul minunat al sărbătoririi Nașterii Domnului pe limba noastră și că, de fapt, termenul împrumutat și absorbit în limbajul sărbătorii, este modificat la rândul lui și primește origini grecești.
Ca urmare a dezbaterii acestui subiect, Danion Vasile își exprimă punctul de vedere pe situl www.sfaturiortodoxe.ro: „E trist că Nașterea Domnului s-a transformat din pricină a bucuriei de Crăciun în pretext al bucuriilor de Crăciun. Adică sub masca unei sărbători duhovnicești, oamenii își fac cele mai ciudate pofte, își îndeplinesc cele mai rafinate patimi. E interesant faptul că mulți comercianți americani au renunțat să numească Crăciunul cu denumirea tradițională, „Christmas”, numindu-l mai nou „X-mas”… E mult mai potrivit numele de „X-mas” decât numele de „Crăciun”. De Crăciun nu ar trebui să se facă petreceri destrăbălate. Și totuși se fac” (Danion Vasile, Scrisoare către oameni mari, publicat în www.sfaturiortodoxe.ro/bucuriilecraciunului.htm, accesat la data de 11 iunie 2015).
Revenind la consumerismul exagerat în perioada sărbătoririi Nașterii Domnului, sărbătoarea se rezumă în prezent la simplul motiv de consum. Omul, în preajma acestei sărbători, nu se mai gândește la ceea ce aceasta reprezintă cu adevărat și este într-o permanentă agitație. Omul modern uită să își mai pună întrebări existențiale, iar pe buzele tuturor se poate citi aceeași dilemă: Ce punem pe masă? Omul aleargă, cumpără, se pregătește, îngrijește de multe, însă uită de partea bună. Se îngrijește să aibă masa plină, să fie belșug, dar oare la atât se rezumă această sărbătoare? Nu înseamnă că a te pregăti cum se cuvine în pragul Crăciunului este ceva rău, dar în această societate spiritualitatea nu se mai concretizează nici măcar într-o teză a gândirii.
Astăzi se sărbătorește un Crăciun fără Iisus, absent până și în numele sărbătorii, fără semnificații religioase. Mass-media nu mai include rădăcinile biblice sau folclorice ale sărbătoririi Nașterii Domnului, acest eveniment mântuitor pentru om. Se promovează Moș Crăciun cel comercial, un simbol al societății consumiste și materialiste. Adevăratul Moș Crăciun menționat în poveștile izvorâte din folclorul românesc îmbătrânește în negura anilor, regăsindu-și alinarea bătrâneții numai în sufletele bunicilor. Neputincios, acesta nu reușește să țină pasul cu Tânărul Moș Crăciun contemporan, îmbrăcat în culorile brandului Coca-Cola. Atunci când „sărbătorile vin”, Moșul branduit este invitatul special al petrecerii. Și, respectându-și blazonul, cum își poate face apariția fără traista plină de cadouri, însoțit de un zâmbet carismatic? Înainte era nevoie de o rugăciune, de o cerere insistentă. Astăzi totul vine de la sine, iar cadourile întregesc haosul normalității la care societatea ia parte în pragul Crăciunului.
Consumul atinge cote impresionate înainte de sărbătoare, încasările cresc, iar valorile moral-spirituale ale omului contemporan își pierd însemnătatea în detrimentul celor materiale.
1.2 Masa de Crăciun. Hrana trupului versus hrana sufletului
Înainte de sărbătoarea sfântă, omul face tot ce îi stă în putință pentru a primi Crăciunul în casă așa cum se cuvine. El cercetează asemenea unui detectiv cele mai bune prețuri din super-marketuri și cumpără toate produsele alimentare și de curățenie cu ajutorul cărora casa va fi imaculată și masa ticsită de bunătăți. Ziarele sunt pline de articole cu rețete specifice sărbătorilor de iarnă, iar televizorul amintește tuturor ofertele incredibile din magazine. Aceste mijloace de comunicare ale mass-mediei oferă an de an rețeta succesului pentru celebrarea unui Crăciun consumerist perfect. Gospodinele duc un război cu timpul din care an de an ies câștigătoare. Acum că totul e pregătit, familia, rudele și prietenii iau în mână furculița și cuțitul și pornesc la atac, devorând tot ce le iese în cale. Sângele Domnului curge în exces în paharele mesenilor, iar starea bahică îi cuprinde pe petrecăreți. În tot acest timp, companiile și patronii de magazine le urează tuturor celor căzuți în dezechilibru și desfrâu „Consum fericit”, obținând încasări remarcabile. Râsetele în exces din motive uneori neortodoxe iau locul pioșeniei și smereniei de care mai toți oamenii dădeau dovadă odinioară, primind în suflete pe Fiu, Darul Suprem făcut de Dumnezeu omenirii.
Dar oare câți dintre cei așezați la masă au ținut Postul Crăciunului? Câți dintre ei au fost prezenți la Sfânta Liturghie în dimineața zilei de 25 decembrie? Câți dintre ei sărbătoresc Nașterea Domnului și câți cunosc adevăratul sens al Crăciunului?
Prin post, credincioșii pot atinge armonia între trup și suflet. Religia creștină pune mare preț pe spălarea trupului și astfel a stabilit că Postul Crăciunului va ține 40 de zile, de pe 15 noiembrie până pe 25 decembrie. Deși mulți văd postul ca pe o povară adusă poftei și nu îl urmează, acest obicei al creștinilor deține o semnificație de o încărcătură spirituală imensă. Postul și rugăciunea spală sufletul de metehnele pe care le-a dobândit din societate. Prin Postul Crăciunului, credincioșii își arată recunoștința față de Darul Suprem oferit oamenilor și șansa la mântuire. Abținerea de la tentațiile materialiste conduce la dezvoltarea spirituală și la detașarea din domeniul material a sufletului. Această detașare conduce la meditație și introspecție. Petrecându-și mai mult timp cu sinele, omul ajunge să se cunoască mult mai bine. Datorită acestui fapt susținut prin credința în divin, el își poate menține verticalitatea în fața tentațiilor cotidiene, din ce în ce mai variate și mai ispititoare. Prin Sfintele Liturghii organizate în preajma sărbătorii Nașterii Domnului, omul îl primește pe Dumnezeu în trup și suflet, gustând pâinea și vinul, simboluri ale trupului și sângelui Mântuitorului.
După 40 de zile, creștinul duce la bun sfârșit această călătorie în profunzimea sa. La finalul Postului Crăciunului, el este pregătit spiritual și trupește să primească lumina oferită de venirea Pruncului pe pământ. Masa de Crăciun îi aduce laolaltă pe toți membrii familiei, rude și prieteni, iar bucuria Nașterii Domnului umple sufletele oamenilor, care se detașează de poverile cotidiene, lăsându-se cuprinși de bucurie dumnezeiască. Nu sunt uitați nici cei săraci pentru că se pregătesc și se împart pomeni și daruri, cu gând de a aduce mângâiere în sufletele celor morți despre care se spune că, în Ajun, se reîntorc printre ai lor.
Din punct de vedere culinar, masa ideală de Crăciun ar semăna cu mesele de care tradiția românească amintește, cu mici adaptări la zilele noastre. Ignatul cade an de an pe data de 20 decembrie și reprezintă ziua rânduită tăierii porcului. Folclorul spune că țăranii români erau de părere că un porc neînjunghiat de Ignat nu se va mai îngrășa. Acest obicei de ucidere a porcului are origini păgâne deoarece religia creștină nu încurajează jertfa prin vărsare de sânge. Prinderea și înjunghierea porcului, pârlirea părului, jupuirea șoriciului și tăierea cărnii s-au păstrat până astăzi în obiceiurile țăranilor români, iar semnificația păgână a acestora s-a pierdut în timp ( Lavric, 1997, p. 136). Fiind un animal de carne, porcul este valorificat printr-o varietate de preparate tradiționale românești printre care sarmalele, friptura, piftia, caltaboșul sau cârnații. De asemenea, gospodinele pregăteau turte din aluat nedospit, colaci copți și cozonaci. În Ajung, împărțirea colacilor și covrigilor făcea parte din obiceiul Moșilor de Crăciun, regăsindu-se rădăcinile ritualice ale credinței conform căreia, în zilele de Crăciun, morții revin pe pământ și participă alături de cei vii la ospețele sărbătorilor de iarnă.
Alături de bucatele tradiționale precum turtele (numite în Moldova Scutecele Domnului), cozonacii și preparatele de porc amintite anterior, sărbătoarea capătă însă alte aspecte. În dorința de a avea sărbători îmbelșugate, cei mai mulți merg mult mai departe cu organizarea mesei de Crăciun. Gratificarea simțurilor creează tabloul unui adevărat ospăț pantagruelic, în locul mesei de Crăciun, scăldată în iubire de aproape și de Dumnezeu. Totul se supradimensionează în dorința de a avea. Odată cu achiziționarea, alimentele trebuie și consumate. Această atitudine consumistă în fața bunurilor materiale îi îndepărtează pe oameni de la bucuria sufletelor împlinite în atmosfera caldă a unui confort spiritual și material, ducând prin exagerări la un real disconfort al prea-plinului lumesc.
Din păcate, omul modern uită să acorde timpul necesar și spiritului. Uită pentru că este agitat și stresat pentru a putea fi în rândul lumii, cu masa de Crăciun dând pe-afară. Consumul atinge cote impresionante, iar Crăciunul ajunge să fie doar apogeul exceselor materiale în cadrul consumerismului. Dar toate acestea nu îl fac pe om mai fericit. Poate mesele sunt îmbelșugate, dar oare se mai strâng oamenii în jurul lor? Societatea de consum a reușit să individualizeze relațiile dintre oameni. Vizitele s-au împuținat, fiecare stă la casa lui, iar acea stare unică având la bază sentimente de iubire, recunoștință și iertate a dispărut din casele fiecăruia în preajma Crăciunului.
1.3 Ritualul cumpărăturilor
Atunci când sărbătorile de iarnă bat la ușile fiecăruia, cursa contracronometru din supermarketuri este gata să înceapă. La linia de start își preiau pozițiile consumiști consacrați, dar și cei cu simțul echilibrului îndeajuns de dezvoltat încât să-și achiziționeze bunurile necesare în vederea unei sărbătoriri decente a Crăciunului.
Indiferent de poziția ocupată în societate, omul este preocupat în această perioadă de obținerea de bunuri la un preț cât mai avantajos. Fie că este vorba de alimente, cadouri sau decorațiuni, toate acestea devin indispensabile pentru cumpărători. În funcție de potența financiară, calitatea și cantitatea acestora diferă de la individ la individ. Alături de acest factor, modul de gestionare al priorităților indică gradul de consum adoptat de fiecare. Ritualul cumpărăturilor începe prin selecționarea de achiziții necesare încă dinaintea sărbătorii. Scrisorile celor mici cer cu stăruință Moșului cadoul mult visat, iar părinții fac tot ce le stă în puteri pentru a le oferi celor mici falsa bucurie a sărbătorii Nașterii Domnului. Prin această atitudine, părinții conduc sufletele pure ale copiilor spre societatea de consum a vremii, grăbindu-le cea mai frumoasă perioadă a existenței, copilăria. „Viața oamenilor mari este o viată foarte diferită de a copiilor: pentru copii viata este plină de speranță, este plină de promisiuni. Pe măsură ce trece timpul această perspectivă se metamorfozează dintr-o imagine de primăvară într-o imagine de toamnă” afirmă Danion Vasile. (http://www.sfaturiortodoxe.ro/bucuriilecraciunului.htm, accesat la data de 12 iunie 2015).
Alături de dorințele copiilor, listele tradiționale ale gospodinelor se cuantifică în material în apropierea Crăciunului. Mâncarea și băutura asigură în viziunea multora spiritul adecvat Crăciunului.
Printre ambițiile pe care oamenii și le dezvoltă în pragul Crăciunului, măreția bradului ocupă un loc central. Suma alocată în vederea achiziționării copacului sfânt este justificată prin înălțimea și bogăția coroanei acestuia. Un brad impozant denotă opulența cumpărătorului. Următorul pas este împodobirea acestuia în cel mai încântător mod cu putință. Tarabele piețelor oferă cumpărătorilor ornamente cât mai variate și pentru toate buzunarele.
Dincolo de aceste aspecte materiale pe care simbolul eternității divine din casele fiecăruia și le-a dobândit prin atitudinea consumeristă, rămâne bucuria sufletească pe care prezența sa o trezește în sufletul credincioșilor. Indiferent de dimensiunile acestuia, bradul reunește familia într-un colind în ziua de Crăciun.
Prin abundența reclamelor tematice specifice perioadei Crăciunului, care promovează o varietate de produse la prețuri cât mai atractive, omul își pierde simțul raționamentului și al necesarului și se cufundă într-o dilemă consumeristă bazată pe câteva întrebări-cheie: Ce, de unde, cât și cui cumpără sunt întrebările induc panică și agitație în rândul consumatorilor și îi conduc pe aceștia la niște decizii fără temei. Răspunsurile la aceste întrebări pot imagina o sumedenie de scenarii în care oamenii aleg ce își doresc companiile, adică hiperconsum. Consum dus la extrem în preajma sărbătorilor transformă consumatorii în turbo-consumatori. Hristos s-a născut pe pământ în sfânta zi de 25 decembrie pentru a oferi umanității șansa mântuirii. În locul recunoștinței printr-o conduită sub semnul echilibrului, omul își pierde în zilele noastre spiritualitatea cuvenită Nașterii Domnului, iar sufletul este acaparat de senzațiile oferite de consum. Satisfacția trupului devine principalul țel în celebrarea Crăciunului și îl împinge pe individ în abundența și rafinamentul alimentelor și băuturilor consumate. Pe lângă trup, omul își alimentează inadecvat și spiritul, regăsind falsa bucurie sărbătorii în snobism și opulență. Iubirea față de aproape pălește, iar cei din jurul devin niște spectatori ai extravaganței petrecerii consumeriste pe care fiecare și-o organizează la propriu în sânul familiei sau la nivel emoțional.
Monologul interior desfășurat în jurul întrebărilor menționate mai sus, îl face pe om să oscileze în luarea de poziție atunci când vine vorba de achiziționarea de bunuri specifice Crăciunului. Medifax a publicat în data de 17 decembrie 2013 un studiu bazat pe răspunsurile românilor, 1006 la număr, la întrebările care îi ghidează pe aceștia pe parcursul mirajului produs de ritualul cumpărăturilor. La întrebarea cui cumpără românii de Crăciun, studiul realizat de Reveal Marketing Research arată că „8 la sută dintre români spun că preferă să își aleagă singuri cadourile” (http://www.mediafax.ro/social/cumparaturile-de-craciun-studiu-ce-buget-aloca-romanii-pentru-cadouri-in-acest-an-11783020, accesat la data de 12 iunie 2015). Acest procent ridicat denotă înstrăinarea față de cei din jur și că indivizii știu din ce în ce mai puțin unii despre ceilalți, despre preferințele și nevoile celor pe care, de fapt, îi iubim.
„Bărbații își doresc de la Moș Crăciun electronice (18,9 la sută) și articole vestimentare (11,6 la sută), în timp ce femeile își doresc schimbarea garderobei (14,8 la sută) și înnoirea colecției de bijuterii și accesorii (11,5 la sută). În schimb, în topul listei de cumpărături se află, ca și în anii trecuți, achiziționarea de jucării pentru copii (49,1 la sută), urmată de achiziționarea de articole vestimentare (46,8 la sută), accesorii personale (28,6 la sută), decorațiuni de casă (23,8 la sută) și electronice (12 la sută)” (ibidem). Opțiunile celor chestionați indică o mare preocupare spre rezolvarea nevoilor zilnice. Astfel, Crăciunul devine ambalajul perfect pentru achiziționarea de bunuri care înlesnesc traiul cotidian. Altele satisfac nevoia de exprimare a frumuseții exterioare. Cu toate acestea, aproape jumătate din românii întrebați preferă să procure jucării pentru a satisface dorințele copiilor.
Centralizând aceste rezultate, studiul devoalează ideea că, în dorința sa de a-și pregăti cât mai bine sărbătorile, omul se lasă cuprins de iureșul cumpărăturilor în cel mai mic detaliu, denaturând prin comportamentul consumerist esența biblică a sărbătorii, lăsându-se furat de grandios și opulent. Majoritatea cadourilor preferate de români nu au niciun simbol specific Nașterii Domnului. Adevăratele daruri ar trebui să-l facă pe om mai bun și mai curat și să-i amintească acestuia de dragostea pe care Dumnezeu a pus-o în Darul Suprem oferit umanității.
2. SIMBOLURI CONSUMERISTE CONSACRATE ÎN PERIOADA CRĂCIUNULUI
2.1 Rolul unificator al mass-mediei între individ și hiperconsumul specific Crăciunului
Bibliografie
1. BOWLER, Gerry, Enciclopedia Crăciunului, trad. Adriana Bădescu, Ed. Nemira, București, 2011.
2. DANIEL, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Daruri de Crăciun – înțelesuri ale sărbătorii Nașterii Domnului, Ed. Trinitas, Iași, 2005.
3. ELIADE, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase: În trei vol. Vol. 2 – De la Guatama Buddha pînă la triumful creștinismului, trad. din lb. franceză de Cezar Baltag, Ed. Universitas, Chișinău, 1992.
4. ELIADE, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase: În trei vol. Vol. 3 – De la Mahomed la epoca reformelor, trad. din lb. franceză de Cezar Baltag, Ed. Universitas, Chișinău, 1992.
5. ELIADE, Mircea; CULIANU, Ioan P, Dicționar al religiilor, trad. din lb. franceză de Cezar Baltag, Ed. Humanitas, București, 1996.
6. LAVRIC, Sorin, Cartea de Crăciun, Ed. Humanitas, București, 1997.
7. LIPOVETSKY, Gilles, Amurgul datoriei. Etica nedureroasă a noilor timpuri democratice, trad. Victor-Dinu Vlădulescu, Ed. Babel, București, 1996.
8. LIPOVETSKY, Gilles, Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum, trad. Mihai Ungurean, Ed. Polirom, Iași, 2007.
Bibliografie
1. BOWLER, Gerry, Enciclopedia Crăciunului, trad. Adriana Bădescu, Ed. Nemira, București, 2011.
2. DANIEL, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Daruri de Crăciun – înțelesuri ale sărbătorii Nașterii Domnului, Ed. Trinitas, Iași, 2005.
3. ELIADE, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase: În trei vol. Vol. 2 – De la Guatama Buddha pînă la triumful creștinismului, trad. din lb. franceză de Cezar Baltag, Ed. Universitas, Chișinău, 1992.
4. ELIADE, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase: În trei vol. Vol. 3 – De la Mahomed la epoca reformelor, trad. din lb. franceză de Cezar Baltag, Ed. Universitas, Chișinău, 1992.
5. ELIADE, Mircea; CULIANU, Ioan P, Dicționar al religiilor, trad. din lb. franceză de Cezar Baltag, Ed. Humanitas, București, 1996.
6. LAVRIC, Sorin, Cartea de Crăciun, Ed. Humanitas, București, 1997.
7. LIPOVETSKY, Gilles, Amurgul datoriei. Etica nedureroasă a noilor timpuri democratice, trad. Victor-Dinu Vlădulescu, Ed. Babel, București, 1996.
8. LIPOVETSKY, Gilles, Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum, trad. Mihai Ungurean, Ed. Polirom, Iași, 2007.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: De LA Steaua DIN Betleem LA Desaga Lui Mos Craciun (ID: 113498)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.