De la Informare la Dezinformare în Mass Media

Universitatea Transivania din Brasov

Facultatea dee Sociologie si Comunicare

Program de studiu: Sociologie

De la informare la dezinformare în mass media

Prof. Coordonator: Lect. univ. dr. Briciu Victor

Studentă:Marin Monica Mariana

Brașov

2016

Cuprins licență

Capitolul I – Definirea conceptelor

1. Informare. Dezinformare. Mass- media………………………………………………………………………….1

2. Definirea sistemului mass-media. Rolul și funcțiile mass-media în societate……………………….7

3. Comunicarea de masă………………………………………………………………………………………………….10

4.Cum se practică dezinformarea?…………………………………………………………………………………….15

1.1 Epoca dezinformării, Cathala…………………………………………………………………………………18

1.2 Acțiuni de dezinformare……………………………………………………………………………………….19

1.3 Proximități…………………………………………………………………………………………………………..20

1.4 Natura dezinformării…………………………………………………………………………………………….22

Capitolul ll – Manipularea

1. Manipularea, delimitări conceptuale……………………………………………………………………………..23

2.Tipologia manipulării …………………………………………………………………………………………………..27

3.Tehnici de manipulare………………………………………………………………………………………………….28

4.Formele și modurile generale ale manipulării în mass media

2.4.1 Persuasiunea…………………………………………………………….………….29

2.4.2 Dezinformarea……………………………………………………………………..29

2.4.3 Intoxicarea prin minciună, zvon……………………………………………………30

5. Manipularea – o acțiune cu două scopuri……………………………………………………31

6. Opinia publică…………………………………………………………………………………………………………..33

2.6.1 Influența mass-media asupra opiniei publice………………………………………………….34

2.6. 2 Opinia publică. Ambiguități terminologice……………………………………………….38

2.6.3 Funcțiile opiniei publice…………………………………………………………………………..42

2.6.4 Conținutul opiniei publice……………………………………………………..43

Argument

Dezinformarea opiniei publice a devenit o problemă din ce în ce mai acută pentru societate. Cine comunică mai repede și mai bine e mai puternic! Acesta pare să fie motto-ul mileniului trei. Politicienii și jurnaliștii conduc societățile moderne informatizate.

Mass-media a devenit cel mai mare aliat al puterii politice, impunând norme și valori pentru miliarde de oameni. În științele comunicării, comunicarea politică prin mass-media reprezintă cel mai influent sistem de penetrare a minții și a sufletului oamenilor simpli.

Ținând cont că este o linie subțire între informare și dezinformare, consider ca este un subiect foarte importat de dezbătut. Este un subiect de real interes pentru noi toți și trebuie să învățăm să nu mai credem tot ce auzim, să învățăm să ne documentam, să învățăm să ne alegem cu grijă sursele în care ne încredem.

Am ales această temă, deoarece în ultima vreme sunt multe exemple în care opinia publică este tot mai dezinformată de mass media, iar noi oamenii ne lasăm pe zi ce trece tot mai influențați, fiindu-ne tot mai greu să facem distincția între ceea ce este adevărat și ceea ce este fals.

Capitolul I

1. Definirea conceptelor. Informare. Dezinformare. Mass- media

Informare- a da cuiva informatii despre ceva, despre cineva; a face cunoscut; a înștiința, are în vedere comunicarea obișnuită, de toate zilele, între indivizi, grupuri sociale,
colectivități în acțiune. Un al doilea sens însa al aceluiași verb, cel reflexiv, se leagă strâns de activitatea jurnalistică: "A cauta să se pună la curent cu ceva, a lua, a strânge informații".

Termenul informatie este legat si de un proces informational (succesiunea actiunilor prin care se informeaza) dar si de rezultatul acestui proces (volum, varietatea de informatii obtinute) precum si de unele fenomene specifice (fenomenul informational, explozia informationala, etc.).

Dezinformare

Dezinformarea este un termen apărut recent în limbajul de specialitate, deși se practica încă din antichitate. Este indisolubil legată de informație, care poate fi viciată în numele unor scopuri bine definite. Sunt concluziile la care a ajuns Vladimir Volkoff, autorul lucrării Tratat de dezinformare, apărută la Editura Antet și pe care le prezentăm cititorilor noștri. Trebuie făcută o distincție clară între un fapt și o informație. „Plouă“ nu este o informație, ci un fapt. Acesta devine informație în momentul în care este comunicat de cineva unei alte persoane, fie direct, prin metoda „gură/ureche“, fie mediat, prin telefon, ziar, radio, televiziune etc. Pe parcursul procesului de transmitere a informației pot apărea – involuntar sau dimpotrivă, intenționat – distorsiuni, omisiuni, adăugiri de elemente noi etc. care sunt tipice dezinformării. Orice informație presupune prezența a trei variabile, în care nu se poate avea deloc încredere: informatorul (care poate face o confuzie între ploaie și stropii unui aspersor, de pildă), mijlocul de comunicare (telefonul se aude slab, permițând confuzii între cuvinte, sau scrisoarea este caligrafiată cvasiindescifrabil, ceea ce duce la același rezultat etc.), informatul (care poate crede că informatorul exagerează). Toate aceste elemente ne sugerează faptul că aproape orice informație este supusă riscului denaturării. De aici rezultă că: informația nu conține niciodată adevărul sută la sută. Termenul de dezinformare a apărut pentru prima dată în limba rusă, după al doilea război mondial, și avea rolul de a desemna „practicile exclusiv capitaliste care urmăreau aservirea maselor populare“. De aici, termenul a trecut în limba engleză, cu înțelesul de „scurgere deliberată de informații care induc în eroare“. În Franța, noțiunea a apărut în 1974 și era definită drept utilizare a tehnicilor de informare, în special de informare în masă, pentru a induce în eroare, a ascunde sau a travesti faptele. Bazele fundamentale ale dezinformării au fost puse în antichitatea chineză (aproximativ secolul V î.Hr.) de generalul Sun Tzî, în cartea sa intitulată „Arta războiului“. Postulatele acestuia erau următoarele: – arta supremă a războiului constă în a învinge dușmanul fără luptă; – toată arta războiului se întemeiază pe înșelătorie; – un stat inamic trebuie ocupat intact; ruinarea acestuia este o politică inferioară. Pentru aceasta: – trebuie discreditat tot ceea ce merge bine în țara adversă; – reprezentanții claselor conducătoare ale țării adverse trebuie determinați să întreprindă acțiuni ilegale. Reputația lor trebuie subminată prin orice mijloace și, la momentul oportun, aceștia trebuie supuși oprobriului public; – trebuie răspândite discordia și gâlceava între cetățenii țării adverse; – tinerii trebuie întărâtați împotriva bătrânilor; – tradițiile adversarilor trebuie ridiculizate.

Mass Media. Definiții și clasificări

Mass-media se referă la toate modalitățile de comunicare ce ajung la un număr foarte mare de persoane.Aceasta presupune că este relativ ușor să se obțină produse de media și că prețul lor este relativ accesibil pentru toate grupurile sociale.

O introducere în media presupune inițierea în noțiunile și conceptele fundamentale de media. Acest ultim termen este definit de John Fiske: „în sens larg, o agenție intermediară care abilitează un proces de comunicare și, în sens mai specific, o dezvoltare tehnologică amplificând suporturile, aria de cuprindere sau viteza comunicării…Fiecare media este capabil să transmită niște coduri pe unul sau mai multe canale…Câteodată este folosit pentru a se referi la mijloacele de comunicare (de exemplu, ca în sintagma „media tipărite sau audiovizuale”), dar cel mai adesea se referă la formele tehnice prin care sunt actualizate aceste mijloace de comunicare (de exemplu, radioul, televiziunea, cotidienele, fotografiile, filmele etc.)”

Mc Luhan a folosit termenul, în acest sens, în expresia binecunoscută „Media este mesajul”. Înțelegerea expresiei conduce la abordarea media la nivelul efectelor, atât pe plan personal, cât și social, mai importantă decât utilizarea acestora. Astfel, el propune la nivel semnificativ aserțiunea: existența televiziunii este mai importantă decât conținutul programelor sale.

Asociat termenului de media este conceptul de mass-media – mijloace de comunicare în masă și, indisolubil legat de acești termeni, cel de comunicare de masă. Același dicționar amintit în citatul anterior aprecia că ar trebui folosit cu multă atenție.

Autorul articolului, John Hartley sublinia „Dar, atâta timp cât comunicarea de masă nu este nici masă, nici comunicare, așa cum sunt ele înțelese de obicei, termenul trebuie perceput ca asemănător unui nume propriu.

În industria mass-media, informația reprezintă un produs cu termen de valabilitate foarte scurt. Asta înseamnă că de multe ori evenimentele care ieri sau acum două zile aveau valoare de știre, astăzi și-au pierdut aceasta calitate. „Termenul de expirare” depinde adesea de mediul de transmitere a informației.

Datorită rolului important pe care îl au mijloacele mass-media în informarea populației, este absolut necesară o instituție care să monitorizeze informația expusă publicului.

Aceste instituții crează un regulament, ce impune anumite restricții, limite, cenzuri. Rolul acestui gen de instituție este să controleze tipul de informație transmis publicului larg și să impună o anumită decență în domeniul mass-media.

Mijloacele electronice de informare sunt într-o continuă dezvoltare. Se caută rapiditatea transmiterii informației către individ și o mobilitate cât mai mare a aparatelor, pentru ca individul să nu fie niciodată privat de accesul la informație.

Aceste mijloace prezintă un dezavantaj major: costul acestora nu permite achiziționarea lor decât de către anumiți indivizi, din anumite clase sociale. Și cum întotdeauna au existat diferențe între păturile sociale, probabil că aceste mijloace nu vor ajunge la fel de răspândite ca presa scrisă sau televiziunea.

O metodă răspândită de a fi informat este accesarea unei rețele (ex: Internet) prin intermediul unui terminal (ex: computer, telefon mobil etc.). Principalul avantaj al acestei metode este că poți obține doar informațiile dorite la momentul dorit.

Eficiența acestei metode a dus la folosirea ei ca una din sursele de informare pentru presa scrisă și televiziune.

Pe scurt, mass-media poate avea un impact pozitiv sau negativ asupra individului, acest lucru depinzând de alegerea lui. Cu cât un individ deține mai mult control asupra informației primită de el, cu atât impactul mass-mediei asupra acestuia este mai puțin negativ.

Mass-media sunt un atât de convingător formator de opinie, încât nici o persoană, grup, instituție sau companie nu poate pretinde imunitate și nu-și poate permite să subestimeze abilitatea celei de-a patra puteri în stat de a le influența viitorul, fie spre bine fie spre rău.

Acesta este unul dintre cele mai importante motive pentru care specialistul în relații publice are, în momentul de față, un rol atât de important, încat, în multe situații, de felul în care el își face datoria depinde întreaga imagine a instituției, succesul pe piață sau chiar existența acesteia.

George Bernard Show spunea că există un singur lucru mai rău decât cel de a se vorbi de tine, și acesta este a nu se vorbi de tine.

Orice instituție care se respectă și care își dorește succesul în relațiile cu publicul de care depinde trebuie să ia în considerare beneficiile „exploatării" eficiente a mass-media prin intermediul structurii sale în relații publice.

De când s-a impus ca o componentă esențială a lumii moderne, sistemul comunicării de masă s-a impus permanent ca un factor activ al jocului social, modelând celelalte subsisteme ale societății. Nici politicul, nici economicul, n ici cultura și nici viața cotidiană nu au putut scăpa de presiunea exercitată de mesajele presei.

Mass-media ne afectează profund, deoarece ele constituie o prezență constantă în viața noastră. Alte instituții pot avea un impact mai puternic, dar nu unul persistent și adânc. Afilierea familiară și prieteniile se schimbă pe măsură ce individul se maturizează și trece prin diferitele etape ale vieții. Școala ocupă numai o perioadă limitată de timp din existența noastră. Doar o parte din populație frecventează, în mod regulat, biserica. În antiteză, mass-media fac parte din viața noastră zilnică și ne însoțesc din copilărie până la moarte.

Experiențele zilnice dovedesc diferite exemple ale unor mici efecte. Ne îmbrăcăm sub influența prognozei meteo, cumpărăm ceva dintr-o reclamă, mergem la un film menționat în ziar etc . Candidații politici și partidele sunt constant preocupate să găsească modul în care pot comunica cu electoratul, astfel încât să câștige voturi. Agențiile de publicitate conduc o mare afacere în ceea ce privește cunoașterea obiceiurilor, dorințelor și nevoilor, încercând să creeze reclame care să aducă vânzări cât mai mari.

Din această cauză, analiza modului în care media influențează societatea (în chip voit, în urma unei strategii dinainte pusă la cale sau în chip întâmplător) a constituit una din preocupările majore ale cercetătorilor mass-media.

Datorită faptului că atât tehnologia comunicării, cât și ordinea socială sunt într-un proces constant de modificare, avem toate motivele să credem că influențele mass-media asupra societății nu vor fi aceleași de la o epocă la alta. Așadar, este greu să dăm niște reguli sau să formulăm explicații despre efectele comunicării de masă, care să fie valabile pentru toți cetățenii, în același moment.

În primele decenii ale acestui secol, mass-media se aflau în etapa copilăriei. Chiar și așa, publicul era alarmat de efectele pe care aceste noi forme de comunicare – ziare, filme, emisiuni radio – le aveau asupra lor, a copiilor și a vecinilor lor.Conceptul de “societate de masă” este deosebit de important pentru a înțelege modul în care s-au format primele teorii despre sistemul mass-media (în special cele referitoare la efectele puternice ale presei asupra comportamentului indivizilor).

Definirea sistemului mass-media. Rolul si functiile mass-media in societate.

Funcția de informare

Istoricul și evoluția fenomenului mass-media situează pe locul cel mai privilegiat între funcțiile sale, funcția informativă. In cadrul acestei funcții orizontul de așteptare se leagă direct proporțional cu apariția noilor mjloace de comunicare, nereușind să atingă saturația. Prin formele sale tradiționale, mass-media, vehiculează informații care pot fi structurate divers, in funcție de utilitatea lor imediată, de apariția răspândirii sau chiar de semnificațiile pe care le pot avea în „complexul” informațional al societății contemporane. Alături de informațiile cu utilitate imdeiată referitoare la programele cinematografelor și teatrelor, transportul în comun, starea vreamii, valorile bursiere și valutare, anunțurile de mică publicitate, funcția de informare mai

cuprinde:

-informații generale; acestea sunt apanajul emițătorului care le organizează și centrează după o agendă proprie. S-a creat chiar o dependență de mijloacele de informare în masă, în sensul existenței unui flux conținut, mult mai bogat decat este necesar.

Rolul individului riscă a se transforma într-unul de participant pasiv la fluxul de informații, dispus să preia necritic faptele, evenimente, intamplări ale căror semnificații nu se mai obosesc să le interpreteze. Pericolul este faptul că mass-media poate utiliza funcția de informare în mod distorsionat. Bombardamentul informațional al mijloacelor de comunicare nu mai lasă timp de reflecție, de verificare sau analiză critică asupra versiunilor oferite. În plus, mass-media poate lua unele decizii în ceea ce privește supralicitarea informațiilor dintr-un anumit domeniu de activitate. S-ar putea spune că astfel se creează privilegii in existența socială și nu deloc de mirare că persoanele care lucrează in zonele vizibile ale mass-media să se bucure de o celebritate conferită intre altele, și de competiția pentru intaietate din domeniu. Informații de prevenire care pot fi datele cu privire la starea vremii, prognozele economico-financiare, informații vizind prevenirea unor boli, incendii sau accidente. În realitate numai un segment extrem de redus și având în întregime funcția de comunicat oficial poate intra în acest „tip”.

B) Funcția de interpretare

Prin funcția de interpretare se înțelege acea caracteristică care rezidă din necesitatea de a prezenta realitățile inconjurătoare după o anumită ierarhie și adecvand-o genurilor publicistice, dacă ne vom referi la presă. Aceasta se manifestă, concretizat in forme proprii de exprimare, în genuri jurnalistice bine determinate, cum sunt: editorialul, comentariul, pamfletul. În mdeia electronice (radio, tv, internet),funcția de interpretare se manifestă prin emisiuni documentare și dezbateri de idei.

C) Funcția de legătură

Această funcție se referă la oprtunitatea creată prin intermediul canalelor media, ca mulțimii de oameni să fie conectate in același timp la un eveniment care le desparte in timp și spațiu.

,,Funcția de legătură creează o biosferă informațională de contacte directe,

refăcand un dialog altfel imposibil. Odată obținută valoarea interactivă a comunicării, rezultă că funcția poate fi menținută numai prin stimuli specifici dialogului dintre emițător și receptor pe un subiect comun, furnizat de massmedia.” Fenomenul privește presa sub toate cele trei aspecte mai importante ale ei. Cât privește celelalte sisteme, mai concret multimedia, cele bazate pe calculator, dialogul este realizat in variante diferite:între emițători și mai mulți receptori, intre mai mulți emitățori și mai mulți receptori, între mai mulți emițători și un singur receptor. Toți, in cele trei variante posibile, refac dialogul interpersonal, individual sau de grup, in cazul lor funcția de legătură fiind inclusă in cea de comunicare.

D) Funcția de cultivare, culturalizare

Funcția de cultivare este privită cu multă circumsripție. Adresandu-se tutror celor conectați intr-un tip de rețea, mass-media dispune teoreitic de toalitatea persoanelor de pe glob și in consecință trebuie să apeleze la un mesaj exprimat printr-un limbaj posibil de a fi ințeles de toată lumea, formulandu-se idei cu forță persuasivă, prin acea mediere intre emițător și receptorii posibili, cand se vorbește de culturalizare este evident că un segment relativ restrans de populație, format din oameni de cultură, cadre didactice, medici, academicieni, artiști care au profesiunea lor, nu va accepta astfel de idei. Astfel spus, televiziunea, radioul, presa nu sunt istrumente de cultură pentru o restansă categorie umană. Termenul de cultură are două accepțiuni: mai concret ar fi să se admită că noțiunea consacrată patrimoniului cultural reprezintă ceea ce s-a ințeles instituționalizat prin cultură și cultura de masă sau subcultura, fenomenul răpandiri acesteia.

In prezent, prin conținuturile distribuite de mass-media, circulă și se fixează normele de comportament general acceptate, astfel convețiile tacite ale unei societăți. Presa răspunde astfel nevoilor indivizilor și comunității de perpetuare a valorilor comune și de identificare cu acele modele pe care societatea le consideră a fi repere de acțiune. Faptul este fără echivoc, dar funcțiile educative existente in mass-media fiind lipsite cel mai adesea de suporutl pedagogic care să le transforme pe cele mai multe într-un teren de dispută. În ultima vreme se face simțită tendința mass-media de a se plia agresiv pe inducerea unor fenomene de grup sub denumirea de evenimente culturale sau mediatice.

E) Funcția de divertisment

Funcția de divertisment are tendința de a ocupa prim-planul multora dintre ofertele mass-media. Ea pornește de la posibilitatea oamenilor de a avea tot mai mult timp liber, pe de o parte, iar pe de alta avantajul scăderii drastice a bunurilor culturale difuzate prin mass-media. Cu toate că ponderea mesajelor de divertisment este diferită de la un canal la altul, numeroși specialiști vorbesc despre nașterea unei societăți numită fie a „spectacolului”, fie a „divertismentului”, fie a „efemerului”. În realitate, ideea de spectacol este mult mai contaminată, astăzi putandu-se vorbi și în privința mass-mediei de asemenea manifestări, cum sunt, spre exemplu, emisiunile de știri ale unor posturi tv private, in studiourile cărora, de la ambient la vestimentația redactorilor, de la fondul și pană la cortinele muzicale, de la dialogurile pană la aparaturi, se poate observa o

tendință spectaculoasă de atragere a publicului.

Caracteristicile comunicării de masă

Pornind de la modelul elementar, cineva transmite un mesaj, prin intermediul unui canal, pentru a fi receptat de unul sau mai mulți beneficiari.

Comunicatorii – în mass-media mesajele sunt produse de echipe de oameni specializați, pe de o parte în căutarea și procesarea informației și pe de altă parte conceperea și fabricarea divertismentului; acești specialiști lucrează în structuri organizaționale complexe, bazate pe o diviziune accentuată a muncii, pe ierarhi clare, pe norme și proceduri de lucru standardizate.

Canalul – mesajele create de industriile mass-media sunt distribuite cu ajutorul unor tehnologii controlate de numeroase instituții specializate. Acest sistem permite ameliorarea calității comunicării, creșterea ariei de difuzare și a vitezei cu care circulă mesajele respective.

Publicul – cei ce receptează anumite mesaje mass-media nu trăiesc în aceiași zonă geografică, nu se cunosc unii cu alții, nu au valori, credințe sau convingeri politice comune, dar singurul lucru care îi leagă este participarea la receptarea unor produse mass-media identice. Publicul reprezintă un grup de oameni care se confruntă cu o temă controversată, cu o problemă care naște polemica, sunt divizați în ceea ce privește rezolvarea acestei probleme și discută despre aceasta. Deci, publicul este creat ca urmare a dezacordului asupra unei anumite probleme. Publicul este un fel de grup amorf, care se formează în mod spontan, iar mărimea și componența sa diferă în funcție de problemă. Existența publicului este condiționată de prezența problemei controversate, iar comportamentul în cadrul gruplui nu este reglementat de norme și tradiții culturale. Membrii publicului interacționează, intră în dispute, cu toate acestea, trebuie să țină seamă de pozițiile celorlalți, trebuie să manifeste disponibilitatea de a ajunge la un compromis, pentru a ajunge la o formă de acțiune colectivă, pentru a ajunge la opinie publică. Deci publicul este supus dilemei cum să ajungă la unitate, la forme de acțiune colectivă când este atât de divizat.

Publicul de masă – este denumit astfel printr-o primă abordare a publicului, specifică dezvoltării societății la început de secol XX. El este privit ca o victimă lipsită de apărare în fața conținuturilor manipulatoare ale media. Masa reprezintă un alt tip de grupare colectivă, se organizează în mod spontan și este compusă din persoane anonime, între care interacțiunea, comunicarea, schimbul sunt extrem de reduse. Masa este eterogenă, include persoane din toate păturile sociale, dispersate din punct de vedere geografic, este mai puțin organizată decât mulțimea și publicul, iar membrii săi sunt incapabili de forme concentrate de acțiune.

Publicul țintă – este abordarea specifică cu privire la receptori ai publicității. Orice public țintă trebuie să îndeplinească două criterii: să fie omogen în sensul că membrii săi trebuie să aibă anumite caracteristici sau atitudini comune și să fie ușor de operaționalizat, în sensul realizării planului mediatic.

Conținutul – cea mai importantă caracteristică a conținuturilor transmise de sistemul mass-media este dată de faptul că aceste produse sunt distribuite ca bunuri de consum. Oferta mass-media cuprinde următoarele categorii de bunuri culturale:

Informații – care pot apărea în formă brută, neprelucrate (rezultate sportive, statistici) sau sub forma unor date prelucrate și ambalate.

Idei și opinii – prin contactul cu presa oamenii pot afla care sunt părerile unor semeni de-ai lor, fie specialiști în diverse domenii sau editorialiști de prestigiu.

Divertisment – în zilele noastre, mass-media sunt cele mai importante surse de divertisment, atât prin cantitate, cât și prin varietatea formelor respective, programele fiind dominate de produse care au ca și scop relaxarea (filme artistice, seriale,muzică,umor,jocuri).

Mesaje cu conținut educațional – acestea au avut un rol important în perioada de început a presei, dar odată cu epoca modernă s-a produs o scădere a acestora în conținuturile mass-media.

Comunicarea paradoxală – mesajul emis are o dublă contrângere :

afirmă ceva;

afirmă ceva cu privire la propria afirmație;

cele două afirmații se exclud.

Comunicarea de masă – este un fenomen complex care a cunoscut numeroase definiții și clasificări. În concepția lui Ch. Wright, comunicarea de masă este orientată către audiențe largi, eterogene, care nu sunt cunoscute de către comunicator, mesajele sunt transmise în mod public și sunt calculate ca să ajungă cât mai repede la public, chiar și simultan, de obicei ele sunt trecătoare și nu au caracter de documente înregistrate.

Procesul de comunicare – în acest sens se poate spune că există comunicare de fiecare dată când un organism viu poate afecta un alt organism, modificându-l sau modificându-și acțiunea, pornind de la transmiterea unei informații.

Se diferențiază următoarele tipuri de comunicare:

comunicarea incidentă – în care emițătorul furnizează o informație fără a avea intenția de a o face sau fără să-și dea seama. Deci nu există formularea unui mesaj, dar interlocutorul este capabil să interpreteze unele indicii purtătoare ale unei informații;

comunicarea consumatoare – se bazează pe toate schimbările legate de exprimarea unei stări emoționale. Această comunicare are în vedere motivațiile interlocutorilor care trăiesc această comunicare și în care sunt implicați;

comunicarea instrumental – răspunde unei finalităși, unui scop. Mesajul caută să producă un efect, o reacție a receptorului. În acest tip de comunicare, încercarea de a pune stăpânire mesajului este fundamentală.

Michael Real susține că acest tip de comunicare emană de la o sursă individuală sau organizațională, prin modalități de codare și multiplicare electronice sau mecanice, care se adresează unor audiențe relativ mari, eterogene și anonime. Alți autori definesc comunicarea de masă ca fiind practica și produsul care oferă divertisment și informații unei audiențe formate din persoane necunoscute ; aceste conținuturi, transmise pe suporturi tipărite, sonore și audiovizuale, au statutul unor mărfuri care sunt produse industrial, cu ajutorul unor tehnologii complexe, sunt regularizate de stat și finanțate de firme particulare ; aceste conținuturi sunt consumate în mod peronal, privat de către publicul lor.

Sintagma comunicare de masă a fost utilizată pentru prima dată în anii `30, iar analiza media își trage rădăcinile din studiul presei scrise care va debuta aproximativ în aceeași perioadă în universitățile germane.

În prezent însă, comunicarea de masă tinde a încuraja feedback-ul, deci caracterul unilateral nu se mai susține decât parțial. Alte definiții cu scopul de a fi cât mai simpliste, ignoră sau se dezinteresează de evidentele deosebiri dintre mesaj care este prins în întregul proces de comunicare și mijloacele de comunicare propriu-zise.

Pentru că urmăreste atragerea unui număr cat mai mare de clienți, comunicarea de masă oferă o mare varietate de conținuturi, atractive si accesibile, mereu innoite si permanent promovate prin diferite campanii de publicitate. La modul general, oferta mass-media cuprinde următoarele mari categorii de bunuri culturale:

a) Informații – acestea pot apărea sub forma unor date brute, neprelucrate (cotații bursiere, rezultate sportive, statistici, adrese utile, programe ale unor instituții etc.) sau sub forma unor date prelucrate și „ambalate” în formate, genuri și stiluri jurnalistice precise. După J. Ryan si W.M. Wentworth, mass-media oferă „meta-informații”, adică „informații care depăsesc aria de cunostințe locale, particulare, referitoare la viața de zi cu zi a unui individ. Intalnirile directe cu alți oameni ne permit să aflăm ce fac si cine sunt ei in calitate de persoane particulare. In schimb, mass-media distribuie informații ce creează curente de opinie, mode, miscări sociale, precum si statistici care definesc populații intregi”.

Informațiile pot fi combinate cu alte tipuri de conținuturi (chiar dacă acest fapt este condamnat de unii exponenți ai profesiei, de cercetători si de cadrele didactice): uneori ele sunt impregnate cu elemente de opinie, iar alteori cu note de divertisment (in formate precum „docudrama” sau în stilul numit „infotainment”).

b) Idei și opinii – prin contactul cu presa, oamenii pot afla care sunt părerile unor semeni de-ai lor, fie ei specialiști în diverse domenii sau editorialiști de prestigiu. Publicul manifestă o atracție constantă pentru genurile de opinie (de la comentariu pană la dezbatere), deoarece, cu

ajutorul acestora, poate plasa anumite informații într-un context mai larg, poate obține puncte de vedere alternative sau congruente față de propriile sale atitudini, se poate confrunta cu întreaga paletă de interpretări generate de un eveniment complex sau de o situație tensionată.

c) Divertisment – la ora actuală, mass-media sunt cele mai importante surse de divertisment, în ceea ce privește atât cantitatea, cât și varietatea formelor respective. Programele din audiovizual sunt dominate de produsele care au ca scop relaxarea: filme artistice, seriale, jocuri, sport, muzică, umor, talk-show-uri etc.; în presa scrisă, divertismentul este dominant în genurile de interes uman, în jocuri, sport, horoscop, în materialele despre diversele întamplări din viața personalităților etc.

d) Mesaje cu conținut educațional – deși acestea au avut un rol esențial în perioada de început a presei, epoca modernă a dus la o scădere a ponderii lor în conținuturile mass-media. În presa generalistă, emisiunile și paginile consacrate educării sunt din ce în ce mai rare și ocupă poziții marginale (emisiunile de tip teleșcoală se difuzează la ore de mică audiență, grupajele, paginile și suplimentele tematice pe aceste teme abia dacă mai apar). In schimb, dimensiunea educativă este predominantă în reviste sau în canalele de televiziune specializate – evident, în combinație cu elemente de divertisment, pentru a fi mai atractivă.

Funcțiile comunicării

Informarea: adunarea, stocarea, tratarea și difuzarea știrilor, datelor, faptelor, opiniilor și a comentariilor necesare pentru înțelegerea complexă a situațiilor individuale, colective, naționale și internaționale și capacitatea de a lua hotărârile necesare;

Socializarea: construirea unui fond comun de cunoștințe și idei, care permit fiecărui individ să se integreze în societatea în care trăiește și care să favorizeze unitatea socială și conștientizarea indispensabilă unei participări active la viața publică;

Motivația: urmărirea obiectivelor imediate și a aspirațiilor supreme ale fiecărei societăți; promovarea alegerii personale și a aspirațiilor profesionale;

Discuția și dialogul: prezentarea și schimbul de elemente de informare cu scopul de a ușura acordul sau a clarifica diferite puncte de vedere asupra problemelor de interes general; furnizarea de elemente pertinente pentru întărirea interesului și sporirea gradului de participare a publicului larg la realizarea tuturor problemelor locale, naționale și internaționale;

Educația: transmiterea de cunoștințe care să ajute la îmbogățirea spirituală, la formarea caracterului, la dobândirea de deprinderi și aptitudini pe tot parcursul vieții.

Distracția: difuzarea cu ajutorul semnelor, simbolurilor, a sunetelor și imaginilor a unor activități recreative individuale sau colective (teatru,dans,arta plastică,literatură,muzică,sport,jocuri).

Integrarea: favorizarea accesului la marea diversitate a mesajului de care au nevoie toți indivizii, toate grupurile sociale sau națiunile pentru a se cunoaște și pentru a se înțelege reciproc, pentru a-și apropia condițiile și aspirațiile comune.

Cum se practică dezinformarea?

Există numeroase moduri de a trata o informație, în așa fel încât ea să devină aptă pentru o acțiune de dezinformare:

Negarea faptelor (Nu este adevărat că X i-a furat banii lui Y)

Inversarea faptelor (Nu X i-a furat banii lui Y, ci dimpotrivă, Y i-a furat banii lui X).

Amestecul dintre adevăr și minciună (Este adevărat că X i-a luat banii lui Y, dar asta din cauza faptului că Y îi datora lui X acei bani, pe care refuză să-i mai dea înapoi).

Modificarea motivului (Motivul pentru care banii lui Y au fost găsiți la X nu este furtul, ci faptul că X i-a găsit pe o alee în fața casei lui Y).

Estomparea (Se face prea multă gălăgie pentru o sumă atât de mică; alții fură miliarde și nu pățesc nimic!).

Generalizarea (Toată lumea fură în România; cum de l-ați găsit tocmai pe X țap ispășitor?).

Utilizarea părților inegale (În cazul mediatizării furtului, se va acorda un spațiu restrâns faptului în sine, iar evidențierea calităților morale și ale faptelor bune ale lui Y va ocupa un spațiu mult mai mare).

Războiul informațiilor este un concept stabilit pentru prima dată de americani și constă în utilizarea ofensivă și defensivă a sistemelor de informare pentru a exploata, corupe și distruge informațiile și sistemele de informare ale adversarului, protejându-se însă propriile informații și sisteme.

Culmea cea mai înaltă a dezinformării a fost atinsă grație mediilor electronice de informare. Internetul se bazează mai puțin pe calitatea informației și mai mult pe capacitatea de cristalizare a unor opinii difuze. Asemenea unui teren propriu-zis, terenul cibernetic aparține celui care îl acaparează mai întâi. Majoritatea „navigatorilor“ pe Internet sunt dirijați întotdeauna spre aceleași site-uri, aceleași soluții, aceleași întreprinderi, dincolo de care nu fac decât rareori efortul să mai caute.

Linia de democrație între propagandă și dezinformare este extrem de subtilă, căci foarte des cele două fenomene se suprapun. Se pare că termenul „dezinformare” a apărut în 1949 în Dicționarul limbii ruse cu sensul de „acțiune de inducere în eroare cu ajutorul unei informații mincinoase”. Majoritatea specialiștilor care au studiat problema consideră într-adevăr că dezinformarea se definește prin caracterul organizat al minciunii (fabricarea unor documente false sau falsificarea documentelor existente, difuzarea unor știri false etc.) – metodă folosită de țările totalitariste, ca și de cele democratice.

Dezinformarea, așa cum amintește Guy Durandin, este întotdeauna realizată în interesul dezinformatorului și vizează să-i facă un rău interlocuitorului utilizând minciuna tactică (îi ascunzi adversarului propriile planuri pentru a-l face să ia decizii proaste) și mediatică (este denigrată imaginea adversarului în opinia internațională). Spre deosebire de propagandă, definită ca o argumentație manipulată, dezinformarea este o argumentație deturnată, voit mincinoasă și înșelătoare. Înformația difuzată este total mascată și inexactă, în mod deliberat, în timp ce propaganda poate, în anumite cazuri, să inducă în eroare prin informații exacte, dar incomplete. Cu alte cuvinte „dezinformarea e o acțiune care constă în validarea, printr-un receptor care este înșelat în mod intenționat, a unei anumite descrieri a realului favorabilă emițătorului, prezentând-o drept o informație sigură și verificată” : este vorba de un joc al aparențelor.

Având în vedere că toate statele – sau aproape toate – practică dezinformarea, s-a scris extrem de mult despre acest subiect. Dezinformarea afectează anumite domenii sensibile, care țin de secretul de stat (afacerea Greenpeace din 1985, cu distrugerea prin atentat a vasului acestei organizații ecologice în Noua Zeelandă), de secretul financiar (finanțările oculte ale unor partide politice), de secretul tehnologic (accidentul de la centrala nucleară de la Cernobîl în 1986, când s-a spus că norii toxici nu au ajuns până în Franța) sau de situații de criză (războaie, revoluții). De fiecare dată, principalii interesați disimulează realitatea, încearcă să mușamalizeze lucrurile, să manipuleze jurnaliștii și mass-media, oferindu-le informații trunchiate sau falsificate. Mijloacele de comunicare în masă se află deci în inima tensiunii democratice, deoarece încearcă să afle ce încearcă să ne ascundă cei de la putere (care se adăpostesc în spatele confidențialității).

Obiectele dezinformării vizează deci fapte, intenții (se disimulează proiecte de atac ca, de exemplu debarcarea în Normandia din 1944), valori , opinii și credințe sau ideologii (se laudă meritele marxism – leninismului). Am putea oferi și mai multe exemple în acest sens din istoria recentă care dovedesc că operațiunile de dezinformare sunt la ordinea zilei și că utilizează toate canalele de comunicare disponibile (mass-media, conversații, zvonuri etc).

Procedeele puse în aplicare sunt și ele ușor de reperat. Unele sunt utilizate preventiv : este cazul, de exemplu, al cenzurii militare în timpul conflictelor, care le interzice jurnaliștilor să se refere la anumite acțiuni și să publice anumite informații. Este și cazul camuflării, pur și simplu, a anumitor fapte – de exemplu, grija, în domeniul industriei construcțiilor de mașini, de a nu dezvălui lansarea unui nou model. Alte procedee sunt mai ofensive : măsuri active (spionaj, infiltrări în organizații, sabotaj, falsificare a alegerilor), metode de intoxicare (îndoctrinarea prin spălarea creierilor) sau tentative de subversiune (demoralizarea populației din țara adversă, discreditarea guvernanților cu ajutorul calomniei), toate fac parte din tehnicile obișnuite ale dezinformării.

În plus, dincolo de simpla descriere a domeniilor, a obiectelor și a procedeelor referitoare la dezinformare, este important să ne întrebăm despre influența anumitor schimbări aduse de noul context al comunicării moderne asupra modalităților de exercitare a dezinformării. Având în vedere progresele tehnologice, imperativul scoop-ului, domnia imaginii și a vitezei, mass-media sunt tot mai mult amenințate să devină instrumente și victime ale tentativelor de dezinformare.

Exemplul cel mai sugestiv din ultimii ani al acestor practici de manipulare este, bineînțeles, ceea ce a fost numit „falsa groapă comună de la Timișoara”, în 1989, despre care s-a scris foarte mult. Jurnaliștii occidentali aflați la fața locului au difuzat cu acea ocazie informații potrivit cărora au fost descoperite în acest oraș mai multe sute de morți : informația a fost preluată de către televiziunile franceze fără a fi verificată. S-a dovedit apoi că era vorba de o înscenare macabră, căci autorii aceste manipulări dezgropaseră cadavre dintr-un cimitir pentru a lăsa să se creadă că în oraș a avut loc un adevărat masacru. Lipsa distanțării din partea jurnaliștilor și logica audienței au provocat, prin urmare, un derapaj penibil, care a stat la originea unei dezinformări totale privind anumite evenimente din România în acea perioadă.

Epoca dezinformarii – Cathala

Desi nu este deloc simplu de definit dezinformarea, Henri-Pierre Cathala reuseste sa o faca in cel mai concis mod cu putinta, informatiile prezentare in carte fiind extrem de complexe.

Conform lui Henri-Pierre Cathala, autorul cartii “Epoca dezinformarii”, “dezinformarea reprezintă ansamblul procedeelor dialectice pus în joc în mod intenționat pentru a reuși manipularea perfidă a persoanelor, grupurilor sau a unei intregi societăți, în scopul de a le devia conduitele politice, de a le domina gândurile sau chiar de a le subjuga. Presupune disimularea surselor și scopurilor reale, precum și intenția de a face rau, printr-o reprezentare deformată sau printr-o reprezentare tendențioasă a realității. Este o formă a agresiunii care caută să treacă neobservată. Se înscrie în rândul acțiunilor psihologice subversive ”.

Întelegerea naturii dezinformării și a efectelor acesteia poate fi posibilă doar cunoscând perspectivele strategice și politice pe termen lung și mediu. Pentru a fi plasată în aceste perspective este necesară o întoarcere în trecut și crearea unei concepții despre istoria contemporană.

Dezinformarea este atât o armă cât și o stare de spirit, putându-se da numeroase exemple de operațiuni de razboi care s-au desfasurat exclusiv cu ajutorul falsificarii informațiilor, a înșelaciunii, amăgirii și intimidării. Prin aceste metode se poate destabiliza un stat, o societate, fără a fi nevoie de implicarea forțelor armate.

Dezinformarea există, nu este deloc o creație fantezistă. Pentru a ne da seama de asta este suficient să ascultam participanții la o dezbatere politică, care nu încetează să se acuze reciproc, de minciună, disimulare, de modificare a realității și de manipulare a opiniei publice.

Dezinformarea nu consta numai în falsificarea cunoștințelor, ea se dovedește a fi și o puternică pârghie de acționare psihologică, de conducere a indivizilor, de manipulare a opiniilor și ideilor, a stărilor sufletești și a comportamentelor umane.

Actiuni de dezinformare

Ascunderea unei acțiuni este situația cea mai comună.

Un exemplu foarte bun este acțiunea „Mince Meat”, al cărei scop a fost ascunderea zonei prevazute pentru debarcarea aliaților în Europa, după recucerirea Africii de Nord, în iulie 1943. Acțiunea urmărea distragerea atenției germanilor de la Sicilia, furnizâdu-le informații eronate care să-i faca să tragă concluzia că urmatoarea debarcare se va efectua în Sardinia sau în Grecia, în final, actiunea înregistrând un succes deplin. Uneori, operațiuni de genul acesteia iau o amploare considerabilă și se desfășoară pe o perioadă mai lungă de timp, iar din cauza aceasta bilanțul a fost nefavorabil.

b) Discreditarea unei personalitati : are loc atunci când dezinformatorul lansează zvonuri , insinuări, chiar o campanie de denigrare. Autorul foloseste ca exemplu afacerea Tuhacevski. Maresalul Tuhacevski și alți comandanți ai Armatei Roșii – Iona Iakir, Ieronim Uborevici, Robert Eideman, Avgust Kork, Vitovt Putna, B.M. Feldman și Vitali Primakov – au fost acuzati de conspirație anticomunistă si au fost condamnați la moarte. Ei au fost executați în noaptea de 11 iunie spre 12 iunie, imediat după pronunțarea sentinței de către Curtea Supremă a URSS, convocată în sesiune specială. Această sentintă a fost începutul unei epurări masive în Armata Rosie, totalul victimelor acestei acțiuni fiind de aproximativ 42.000 de militari executați.

c) Crearea neînțelegerilor dintre națiuni : Uneori prin dezinformare se împiedică o apropiere, se dizolvă o alianță, se urmarește să se anihileze influența pe care o mare putere o exercită într-un stat oarecare, obținerea unei rupturi ireversibile.

d) Manipularea opiniei publice. Pacifismul.

Autorul ne propune de această dată ca exemplu pacifismul european de la aceea vreme, care făcea jocul politicii sovietice. Din această cauză, el este perceput cu totul altfel decât cum este cu adevarat, o veche miscare de idei cu adânci rădăcini socialiste și anglo-saxone.

Proximități

a) Dezinformarea în cadrul general al informării

Informarea oferă căi ascunse de pătrundere pentru dezinformare. De cele mai multe ori, relatarea unui eveniment este urmată de o prezentare generală, lipsită de sensurile reale. “Informarea raspunde curiozității umane, dorinței de cunoaștere, de a fi la curent.”

Apariția unui numar din ce în ce mai mare de teme și canale de difuzare mai mult a sporit decât a satisfăcut dorința de a fi informat. Aici apare dezinformarea care este ca și o otrava care se infiltrează în cunoștiințele noastre. Încetul cu încetul, face lumea și realitatea să devină incoerentă, confuză și nemaleabilă. O singură greșeală de apreciere poate cauza apariția unor consecințe neplăcute.

b) Dezinformarea și publicitatea

Publicitatea este considerată un instrument de competiție comercială, iar concurența îi justifică această întrebuințare. Spre deosebire de propaganda deschisă, publicitatea se concentrează mai mult asupra impactului asupra maselor decât pe valoarea mesajului transmis, deci se poate vorbi mai mult de maipulare decât de argumentare.

c) Educatia si cultura

A educa inseamna a transmite ceea ce se consideră adevarat și necesar celui educat. Tindem să credem că educația și cultura nu au nicio legatură cu dezinformarea, deoarece acestea ar trebui să favorizeze o analizare corecta a situațiilor și să îmbogățească sistemul de valori al fiecaruia. Desi mare parte din profesori se ghidează dupa aceste principii, dezinformatorul va face tot posibilul să facă din dascali intermediari sau, chiar fără ca aceștia să fie conștienți de asta.

d) Metode de îndoctrinare

Îndoctrinarea este mult diferită față de dezinformare deoarece sursa și scopul nu sunt disimulate.

Spălarea creierului nu este întotdeauna însoțită de violența fizică care este folosită doar când se doreste obținerea unor mărturisiri, dar se foloseste de tortura morală, numită și reeducare. Într-o primă etapă, prizonierii erau tratați cu brutalitate alternată cu seducție, se urmarea epuizarea prin muncă forțată, iar în cele din urma acestia își pierdeau orice speranță, putând fi salvați de o decizie a atotputernicului “reeducator”. În cea de-a doua etapă se urmareste dezorganizarea grupurilor, prizonierii fiind compromiși unii în fața celorlalți. Totusi se poate vorbi si de o anume rezistență la spălarea creierului, data de solidaritatea între victime, care în cele din urmă poate distruge reeducatorul prin tratarea lui cu o pasivitate resemnată în urma oricărui fel de violență, facând haz de necaz cu ceilalți prizonieri sau prin sufocarea acestuia cu intrebari.

O altă metodă de îndoctrinare, și anume sectele religioase, reprezintă o problemă foarte delicata deoarece “sectele propăvăduiesc ruperea legaturilor familiale, supunere necondiționată față de « guru », neîncredere fata de orice act rațional, prozelitism”. Una dintre cele mai răspândite secte religioase este secta « Moon » sau « Asociația pentru Unificarea Creștinismului Mondial » care reunește circa 3 milioane de adepți din întreaga lume.

Natura dezinformării

Marea amploare luată de dezinformare se datorează faptului că se poate folosi de multe mijloace care stârnesc o atracție irezistibilă. Dezinformarea pune în practică plăcerea pentru disimulare și secret, dorința de a-l domina și înșela pe adversarul disprețuit. Dezinformarea pleacă de la dorința de a schimba cursul evenimentelor, influențând psihologia adversarului. În relația ce se stabilește între dezinformator și dezinformat, acesta din urmă nu este o simplă victimă a setei de cunoastere, în multe cazuri el este primul neîncrezător față de toate informațiile, uneori chiar cunoscandu-și dezinformatorul.

Analiza dezinformarii presupune pătrunderea în ambiguu și contradictoriu. Condamnarea dezinformării din punct de vedere moral s-ar putea baza pe două tipuri de argumente: un prim tip va evidenția faptul că dezinformarea se caracterizează prin înșelaciune, minciună, disimulare și dorința de a face rau. Cel de-al doilea tip de argumentare este mai indirect. Teoria informării ne sugerează ca ea este creatoare de ordine și organizare, opunându-se degradării progresive a sistemelor.

Se poate observa că ceea ce determină condamnarea morală a dezinformarii este folosirea perfidă și fără rezerve a minciunii. Minciuna este subiectivă si relativă, ea fiind diferită de eroare. Deci, denunțarea dezinformarii trebuie pusă în practică cu mare prudență.

Factori actuali favorizanți ai dezinformării

Dezinformarea poate fi percepută ca o meserie, cu reguli proprii sau ca un fenomen general amplificat de condițiile epocii. Cea mai mare parte a specialiștilor sunt de acord că dezinformarea reprezintă un ansamblu de acțiuni și tehnici conduse de servicii specializate. Totuși dezinformarea nu este numai o meserie a unor profesioniști cu funcții mai mult sau mai puțin oficializate. Este o situație valabilă și pentru guverne, sindicate, intreprinderi comerciale sau indivizi promotori ai unor idei, aflați în dificultate datorită lipsei de argumente.

CAPITOLUL ll – MANIPULAREA

Conform Dicționarului de Sociologie, manipularea reprezintă acțiunea de a determina un actor social (persoană, grup, colectivitate, etc.) să gândească și să acționeze într-un mod compatibil cu interesele inițiatorului, iar nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici ca persuasiunea, care distorsionează intenșionat adevărul, lăsând impresia libertății de gândire și decizie. Spre deosebire de influența de tipul convingerii raționale, prin manipulare nu se urmărește înțelegerea mai profundă a situației, ci incularea unei înțelegeri convenabile, recurgându-se la inducerea în eroare cu argumente falsificate, cât și la apelul palierelor emoșionale sau non-rașionale. În cazul manipulării, intențiile reale ale celui care transmite mesajul rămân insesiyabile celui manipulat.

Din punct de vedere politic, manipularea reprezintă o formă de impunere a intereselor unei clase, grup, colectivități nu prin mijloace coercitive, la îndemână totuși puterii, ci prin inducere în eroare. Din acest motiv, recurgerea la această cale în situații de divergență de interese devine tot mai frecventă în societatea actuală, manipularea fiind un instrument mai eficient și mai puternic decât utilizarea forței.

Herbert Marcurse (școala de la Frankfurt) este autorul unei ample analize a manipulării, considerată a fi un instrument esențial al “societății industriale de masă”. El evidențiază formele particulare pe care manipularea le ia în diferite sfere ale vieții sociale, începând cu cea politică și sfârșind cu cea economică.

Manipularea este varianta malefică a persuasiunii, fiind caracterizată de intenționalitatea negativă cu bună știință. Parafrazându-l pe celebrul armator grec Aristotel, se poate spune că “secretul manipulării este de a deține numai tu informații”.

Caracterizat printr-un avânt uimitor al mass-mediei, secolul XX a marcat, fără îndoială, o cotitură în utilizarea tehnicilor de persuasiune și de manipulare. Dacă se poate considera că la origine mijloacele de comunicare în masă au fost instrumente ale progresului, adică ale unei mai bune circulații a informației în cadrul societății, trebuie totuși să recunoaștem că misiunea lor inițială a fost adesea pervertită, în folosul unor persoane, al unor grupuri, al unor partide fără scrupule și, înainte de toate, preocupate de a-și impune autoritatea în fața poporului.

Numeroase evenimente istorice atestă, pe tot parcursul secolului XX, acțiunile de deturnare a suporturilor de comunicare în scopul obținerii sau păstrării puterii : războiul din 1914-1918, revoluția din Rusia în 1917, preluarea puterii de către Hitler în 1933 sau, mai aproape de noi, „revoluția culturală” din China, instaurarea dictaturii în Irak, în Cambodgia, în Chile sau în alte părți. De fiecare dată, cei care ajung la putere pun stăpânire pe posturile de radio (sau de televiziune), cenzurează presa (și deci îngrădesc libertatea de exprimare), controlează și filtrează informațiile difuzate. Mijloacele de comunicare în masă constituie atunci vectorii unei propagande politice și ideologice deosebit de eficiente, supunându-se unor tehnici de manipulare extrem de sofisticate. Merită deci să analizăm serios relațiile mass-media – democrație – totalitarism, deoarece acestea condiționează, în mare parte, evoluția regimurilor politice.

Alături de aceste forme de persuasiune numite dure (propagandă politică), există și tehnici de persuasiune blânde, mai puțin vizibile, dar la fel de influente. Ne gândim, desigur, la arsenalul de metode folosite de consilieri în comunicarea politică, pe modelul comunicării de marketing; dar și la ceea ce unii au numit propagandă sociologică – altfel spus, ansamblul procedeelor prin care într-o societate se răspândesc un anumit stil de viață și anumite valori specifice în special (dar nu în mod exclusiv) cu ajutorul publicității. Tehnicile de persuasiune utilizate în domeniul comercial se bazează foarte mult pe presă, radio, televiziune, cinema și recurg în special la sloganuri și imagini, elaborate de către specialiști în științe sociale.

Cu ajutorul acestor câteva exemple, constatăm că persuasiunea – fenomen foarte comun în sine, din moment ce zilnic în viața personală încercăm să-i convingem pe alții, adică să-i facem să vrea să-și modifice atitudinea și comportamentul pentru a acționa într-un anumit mod – devine, începând din momentul în care se manifestă pe calea mijloacelor de comunicare în masă, un procedeu marcat de suspiciune, afectat imediat de conotații peiorative și asimilat adesea unei forme de manipulare.

Noțiunea de manipulare merită să fie definită riguros. După părerea lui Philippe Breton, ea poate fi abordată după trei criterii strâns legate între ele. În primul rând manipularea denumește o acțiune violentă și constrângătoare, ce îi privează pe indivizi de libertate. Această violență nu este fizică, ci psihologică sau cognitivă. În al doilea rând, ea se bazează pe o strategie elaborată al cărei scop este să înșele, să facă să se creadă în ceva ce nu există : mesajul transmis este deci adesea mincinos. În al treilea rând, procedeul manipulator se lovește de o rezistență sau, cel puțin, de neacceptarea imediată a mesajului. Nu se încearcă argumentarea, realizarea unui schimb de idei sau de opinii, ci impunerea lor, intrând oarecum prin efracție în mintea cuiva. Cuvântul manipulator este deci o „minciună organizată, privarea publicului de libertate și un instrument de înfrângere a rezistenței acestuia.”

În domeniul politic sau în cel al publicității găsim nenumărate exemple de tentative de manipulare, foarte variate : Hitler și diferitele sale încercări de a convinge opinia publică germană, apoi internațională de binefacerile politicii lui; regizarea, foarte mediatizată, a existenței unei pretinse gropi comune la Timișoara în timpul revoluției din 1989, în România; voința exprimată de anumite partide politice de a oferi rasismului o bază științifică; campaniile publicitare ale firmei Benetton bazate pe utilizarea unor imagini șocante sau provocatoare, fără legătură cu produsul căruia i se lăudau calitățile, etc. De fiecare dată, se încercă persuasiunea prin seducție, dramatizare și fabricarea unui mesaj conceput pentru a înșela parțial sau total, receptorul.

Această comunicare constrângătoare se bazează pe folosirea anumitor tehnici specifice care caută să influențeze, fie prin forma mesajelor, ce se adresează afectelor și sentimentelor, fie prin conținut, făcând apel la rațiune și la dimensiunea cognitivă a mesajelor.

Manipularea afectelor este un procedeu clasic care poate fi descris pornind de la două mari categorii de tehnici. Pe de o parte, se face apel la sentimente; pe de altă parte există efectul de asociere. A face apel la sentimente înseamnă mai întâi a miza pe seducție. Prototipul seducătorului în politică este demagogul, care se adaptează în funcție de circumstanțe și de publicul pe care-l vizează, lăsându-l să creadă că împărtășește aceleași idei.

Manipularea cognitivă, așa cum o arată și numele, este de ordinul trucajului raționamentului și se împarte, la rândul ei, în două tipuri de procedee : pe de o parte, cadrajul manipulator; pe de altă parte, amalgamul cognitiv. Cadrajul manipulator constă în utilizarea elementelor cunoscute și acceptate de interlocutor și reordonarea acestora astfel încât interlocutorul să nu li se poată opune. Amalgamul cognitiv, la fel ca și cel afectiv, amestecă o opinie, fără a se discuta conținutul ei, cu un element exterior, care nu are nicio legătură cu această opinie

Manipularea, delimitări conceptuale

Problematica manipulării joacă un rol deosebit de important în viața noastră de toate zilele, dar și în existența și funcșionalitatea structurilor sociale indiferent de tipul lor. Se poate, de altfel, aprecia că o mare parte din activitatea fiecărei persoane este un proces de manipulare, cu scopuri bine precizate. În același timp, însă, trebuie reținut faptul că manipularea însăși este o modalitate de comunicare. Apărut relativ recent în terminologia domeniului comunicării, termenul „manipulare” exprimă acțiunea de a mânui, de a manevra pe cineva sau ceva.

În dicționarul explicativ „La petit Larousse”, manipularea este definită, printre altele, ca acțiunea destinată înșelării, inducerii ăn eroare a unor persoane. Iar ca exemplu sunt abordate manipularea electorală și manipularea mulțimilor. Aceasta din urmă este caracterizată ca fiind „influența exercitată asupra unor grupuri numeroase de oameni asupra opiniei acestora, asupra capacității lor intelectuale, în special utilizând o propagandă masivă. Situațiile sociale exercită un control semnificativ asupra comportamentului uman. Acțiunile și reacțiile individului la stimulii dintr-un anumit mediu social sunt determinate de forțe și constrângeri specifice acelui mediu, într-o măsură mult mai mare decât ar fi de așteptat, dacă s-ar avea în vedere doar personalitatea intimă a celui în cauză. Chiar și aspecte care par banale, nesemnificative, pot determina schimbări majore în comportamentul persoanelor aflate într-o situație socială. Cuvinte, etichete, semne, regulamente, legi și într-o mare măsură, prezența celorlalți sunt factori cu o mare putere de influență asupra individului, dirijându-i reacțiile și comportamentul uneori chiar fără ca respectivul să-și dea seama.

Astfel, putem vorbi de manipulare atunci când o anume situație socială este creată premeditat, pentru a influența reacțiile și comportamentul celor manipulați în sensul dorit de manipulator. Prin urmare, manipularea, pentru a se realiza, cuprinde în conținutul său un emițător care produce mesajul.

Deci, din acest punct de vedere, am putea realiza o identitate între comunicare și manipulare, însă mai exact putem aprecia că manipularea este o formă particulară de comunicare. Prin urmare, mesajul manipulării se adresează comportamentului uman, deci domeniul care trebuie influențat sau modificat.

Tipologia manipulării

Există mai multe criterii de clasificare a manipulării, criterii legate îndeosebi de efectele acestuia, de domeniul de comunicare în care aceasta se produce.

Privind prima parte a aserțiunii, profesorul Philip Zimbardo, de la Universitatea Stanford, California, utilizează drept criteriu, amplitudinea modificărilor efectuate într-o anumită situație socială. Din acest punct de vedere avem de-a face cu manipulări mici, manipulări medii și manipulări mari.

Manipulările mici, sunt obținute prin modificări minore ale comportamentului uman, putând avea însă, uneori, efecte surprinzător de ample. În această categorie pot fi incluse colectarea de fonduri, donațiile, șantajul, cerșetoria.

Manipulările medii, se referă la modificări importante, cu efecte care, uneori depășesc în mod dramatic așteptările. Problema raportului optim dintre intențiile mesajului de manipulare și efectele acestuia este dificil de apreciat. De multe ori se întâmplă ca intenția mesajului să urmărească ceva iar efectele să depășească cu mult acel ceva. Astfel a fost situația acțiunilor desfășurate în România în decembrie 1989. Pe fondul agitării spiritelor prin mijloacele mass media, mulți oameni au murit nevinovați. În acest tip de manipulări și în general în manipulare, propaganda are un rol deosebit de important.

Manipulările mari, sunt reprezentate de influența întregii culturi a societății în mijlocul căreia viețuiește individul. Sistemul de valori, comportamentul, felul de a gândi a individului sunt determinate în primul rând de normele scrise și nescrise ale societății în care trăiește, de sub-culturile cu care vine în contact. Neglijând această permanentă și uriașă influență, individul poate face mult mai ușor judecăți greșite sau poate fi lesne manipulat.

Tehnici de manipulare

Manipularea verbală – aceasta are ca suport comunicarea verbală. Orice proces de manipulare verbală cuprinde o serie de etape, care înlănțuindu-se logic conduc în final la schimbarea dorită în atitudinea și/sau comportamentul cuiva. Este posibil ca procesul de manipulare să se producă și numai prin consumarea unei singure etape. Dintre etapele procesului de manipulare sunt de reținut : pregătirea situației (subiectului), momeala (dezvăluirea unor avantaje sau câștiguri), „gradualizarea ofertei” și „supralicitarea ofertei”.

Manipularea prin scris – scrisul constituie una din formele importante de comunicare prin care se realizează manipularea. De la simplele sloganuri și până la romanele atât de complex de elaborat, scrisul emană continuu mesaje care conduc la schimbarea ori influențarea atitudinii ori comportamentului uman. Unele se fac voit, cu intenție, dar multe din schimburi sunt rodul neintenționalității autorului, însă efectele și într-un caz și altul au aceleași dimensiuni. Una din formele cele mai utilizate în manipularea prin scris o constituie corespondența. Desigur, de la această formă a comunicării prin scris destinată manipulării, problematica poate fi extinsă ușor și la altele. Procesul de manipulare, prin scris și implicit prin corespondență poate cuprinde, de regulă, următoarele etape :

analiza contextului,

identificarea destinatarului și scopului,

selecționarea stilului,

elaborarea textului,

asigurarea lizibilității textului,

inocularea mesajului manipulator,

urmărirea efectelor,

reluarea procesului.

Manipularea și relațiile publice – comunicarea cu publicul constituie acum unul din vectorii cunoscuți ai comunicării instituționale atât în ceea ce privește obiectivele interne ale structurii organizaționale cât și pe cele din afară.

Formele și modurile generale de manipulare : persuasiunea, dezinformarea, intoxicarea (prin minciună, zvon)

Persuasiunea.

Prin persuasiune întelegem acțiunea de a convinge într-un mod sau altul pe cineva să facă sau să aleagă un lucru. Este acțiunea prin care autorul unui mesaj susține o idee, încercând să convingă auditoriul. Persuasiunea nu conține intenționalitate negativă (nu ascunde fapte ci le evidențiază doar pe cele favorabile); ea ține de forța argumentării, de puterea de convingere a vorbitorului, de modul în care acesta este capabil să-și pună într-o lumină cât mai bună ideea susținută. Datorită structurii sale complexe și a limbajului specific, care îmbină forța cuvantului cu atuurile artei actoricești (tonul, mimica, expresivitatea mișcării), televiziunea are cel mai persuasiv tip de mesaj dintre toate mijloacele de comunicare în masă.

Dezinformarea

Dezinformarea reprezintă orice intervenție asupra elementelor de bază ale unui proces de comunicare, intervenție ce modifică deliberat mesajele vehiculate cu scopul de a determina în receptori anumite atitudini, reacții, acțiuni dorite de un anumit agent social. Uneori este considerată ca fiind echivalentă cu propaganda neagră deoarece vehiculează informați false. Etimologia cuvântului vine și susține această legatură. Desinformation (< rusa dezinformatsia "numele unei divizii KGB răspunzatoare cu propaganda neagră").

De regulă, acțiunea de dezinformare presupune existența unei structuri sistemice alcatuită din : unul sau mai mulți specialiști (planificatori și controlori), intermediari (agenții de influență) și relee.

• Specialiștii (experții) – nivelul de elaborare strategică. Reprezintă planificarea profesionistă a secvențelor tactice ale dezinformării.

• Controlorii – nivelul de legatură. Sunt aleși dintre persoanele ce stabilesc o relaționare eficientă între comanditari și agenții de influență. Ei sunt "binevoitorii" care sugerează cine și în ce condiții ar fi dispus să participe la dezinformare. Au ca misiune racolarea subiectilor interesanți din perspectiva derularii operațiunilor de dezinformare și de a comunica cu regularitate "efectele dezinformării".

• Agenții de influență – nivelul de propagare penetrantă, releele. Indivizi care se bucură de prestigiu în grupul lor și care, datorită statusului de prestigiu, vor ajunge să propage mesajul cu eficiență sporită.

Dezinformatorul este cel care dezinformează receptorul (ținta), dar acesta poate să fie diferit de individul, structura, grupul, instituția care dorește dezinformarea. Țintele pot fi atât grupuri sau segmente ale societații, cât și indivizi, dar întotdeauna lideri, oameni ce pot influența decizional grupul în care se află. Dezinformarea desfășurată prin mass-media are cele mai eficiente rezultate la nivel social. Efectele dezinformării depind, pe de o parte, de caracteristicile țintelor (atitudine critică, personalitate, nivel intelectual, aspirații etc.), iar pe de alta parte, de posibilitatea sau imposibilitatea de verificare a informatiilor vehiculate.

Intoxicarea.

Forma de dezinformare, intoxicarea constă în suprasaturarea surselor cu informație falsă, în blocarea canalelor de comunicare cu mesaje mincinoase, diversioniste fie pentru a pregăti opinia publică pentru o lovitură de proporții, fie pentru a discredita un mesaj corect așteptat. Instrumentele sale de bază sunt zvonurile, barfele și comunicatele tendențioase. Intoxicarea este operația de "anesteziere" a publicului în scopul acceptării unei diversiuni majore sau pentru a-l face neîncrezator, ostil în fața unui adevăr care urmează a fi comunicat.

Minciuna

O specie mai putin tratată, de mesaj deliberat fals, este minciuna. Deoarece este un concept cu puternice amprente morale și culturale, subiectul nu a interesat, pâna acum câtiva ani, decât pe filosofi, teologi, antropologi și pe psihologi (s-au facut studii cu precădere pe copii). Este ciudat deși putem spune că întâlnim minciuni pretutindeni, atât în public, cât si în viata privată, la orice nivel social și în toate societățile trecute sau prezente.

Zvonul

Zvonul reprezintă o afirmație prezentată drept adevarată fără a exista posibilitatea să i se verifice corectitudinea. Zvonurile care sunt lansate în circulație au o funcție dublă :

funcție explicativă

funcție de atenuare a anumitor tensiuni emoționale

Circulația lor este dependentă de contextele sociale, de trăsăturile de personalitate ale indivizilor și de nevoile psiho-sociologice ale indivizilor, grupurilor sau comunităților.

Kapferer (1987) a arătat că circulația zvonurilor se bazează pe trei condiții esențiale :

credibilitatea zvonului (poate și a sursei etc.)

aparența de adevăr (ca un zvon să circule mai mult trebuie să aibă totuși un miez important de adevăr)

dezirabilitatea conținutului informațional (dacă zvonul este indezirabil, există posibilitatea blocării lui)

Pentru public, zvonul evocă ceva misterios, aproape magic. Zvonurile cresc, zboară, șerpuiesc, mocnesc, circulă. Circulația zvonului apare ca un sistem de canalizare a fricii și a incertitudinilor în fața unei situații ambigue.

Manipularea– o acțiune cu două scopuri

Orice acține socială, analizată în formula structurii sale presupune (1) Agent (Emițător), (2) Mijloace de realizare – Mesaj adresat publicului, (3) un Scop asumat de Agentul care comunică și (4) un vehicul de transmitere a Mesajului (presă, radio, Tv. etc).

Ca act de comunicare, Manipularea este o acțiune de influențare defectivă de Scop. Înainte de toate, Manipulatorul trebuie să obțină acceptul populației sau persoanei care este subiect al acțiunii sale de manipulare. Manipularea devine, astfel, o acțiune de “luare în stăpânire” a conștiinței cuiva, în sensul că subiectul manipulat este convins că decizia de a face un anumit lucru este rezultatul gândirii proprii:

“Omul nu devine victima unei manipulări decât dacă îi este coautorul (…) Nu există o manipulare cu adevărat reușită decât dacă omul, sub acțiunea semnalelor primate, își reconstruiește concepțiile, opiniile, dispozițiile, obiectivele și începe să acționeze în funcție de acest nou program.”

Structura acțiunii de manipulare. Acțiunea de manipulare politică diferă de orice altă acțiune socială la nivelul stucturii sale. Spre deosebire de acțiunea socială obișnuită, Manipularea prezintă două scopuri: un Scop asumat, diferit de Scopul real, care, cel puțin pentru un timp, nu este cunoscut de publicul căruia îi este adresat acesta.

Manipularea constă în a convinge pe cineva că ia singur decizii “obiective”, deși ideile și modul lui de a gândi sunt pre-formate de o acțiune care îl dirijază către aceste concluzii pe care le crede rezultatul propriei gândiri.

Manipularea este o acțiune de obținere a unui anumit comportament sau de acreditare a unei anumite perspective în cadrul unui grup sau sau al unei comunități mai largi – populația unui oraș, regiune, națiune, până la populația unor continente întregi – opinia publică internațională, de exemplu, în cazul luptei împotriva terorsimului sau a propagandei și strategiilor de luptă teroriste.

Din perspectiva teoriei comunicării, structura acțiunii de manipulare presupune:

1. Emițător

2. Mesaj care urmărește un scop

3. Mijloace de difuzare

4.Receptor al Mesajului.

Manipularea ca acțiune defectivă de Scop. Întreaga problemă a definirii manipulării în cadrul acestei structuri a acțiunii de comunicare este Scopul ascuns al Mesajului. În rest, orice proces sau acțiune de comunicare împărtășește structura logică a acțiunii sociale expusă mai sus. Altfel spus, manipularea are două caracteristici speciale.

Este o acțiune socială cu scop dublu.

În acest sens, manipularea este o acțiune intenționată de comunicare, defectivă de scop: Mesajul emis de Sursă are un un scop explicit și un scop real, acesta din urmă nefiind anunțat de către Emițător.

Este o acțiune de comunicare prin care se urmărește crearea impresiei că persoanele manipulate au luat o decizie liberă. Ca acțiunea de manipulare să fie completă și diferită de propaganda “albă” sau de influențare, trebuie să se acrediteze subiecților manipulați ideea că decizia le aparține, când, de fapt, ea a fost generată de acțiunea Manipulatorului.

OPINIA PUBLICĂ

Noțiune extren de complexă, care se sustrage analizei pe măsură ce crește efortul de a i se determina statutul, ideea de opinie publică trimite mai întâi la cea de opinie pur și simplu, adică de credință supusă discuției, „doxă”, la Platon (la jumătatea drumului dintre eroare și adevăr) : ea este atunci expresia unei anumite subiectivități, a unei forme de sentiment relativ instabilă, opusă rațiunii. Atunci când vorbim de opinie publică, ne situăm în cu totul alt plan și îi adăugăm cel puțin încă trei caracteristici.

Opinia publică este, mai întâi, produsul unui auditoriu specific (un public cum este electoratul); ea este, apoi, o opinie împărtășită de un număr mare de persoane, o opinie comună; și, în sfârșit, este o opinie adusă la cunoștința tuturor și supusă evaluării – este făcută publică. Aceste trei trăsături fundamentale (un public, o opinie comună, o opinie împărtășită) se regăsesc în definiția dată de Georges Burdeau : „Este o forță socială ce rezultă din similitudinea judecăților aplicate anumitor subiecte de către o pluralitate de persoane și se exteriorizează în măsura în care devine conștientă de ea însăși”. Prin urmare, ca să apară opinia publică, trebuie să existe o convergență de păreri în ceea ce privește un anumit subiect, o exprimare explicită a evaluării și o participare a unui număr mare de persoane.

Opinia publică poate ocupa orice loc pe o scală ale cărei extremități sunt punct de vedere emoțional, idee preconcepută, repectiv opinie inteligentă, cumpănită. Opinia publică este rațională, dar nu în mod necesar inteligentă. În anumite condiții, publicul se poate transforma în mulțime, producând nu doar opinie publică, ci un sentiment public (transformarea publicului în masă este unul din obiectivele propagandei), acesta nefiin principalul pericol, ci faptul că publicul tinde să fie înlocuit în totalitate de masă.

Influența mass-media asupra opiniei publice

Termenul de mass-media s-a format prin sinteza dintre un cuvânt englez (mass), care trimite la „masa” de consumatori ai acestor forme culturale, și un cuvânt latin (media), care se referă la suporturile prin care sunt fixate mesajele respective. Termenul de media are o dublă semnificație. Media are o parte materială și una ideatică sau intelectuală.

Sintagma mass-media desemnează ansamblul mijloacelor de informare în masă ori chiar de comunicare de masă, în întregul ei. Mass-media reprezintă nucleul central al supravegherii mediului înconjurător, natural și social, dar în același timp este și o condiție indispensabilă a funcționalității societăților complexe cum sunt societățile contemporane. Mass-media creează și mențin un anumit public și o anumită opinie publică, prin definirea actualității și a climatului de opinii, imprimând o anumită dinamică transformărilor sociale.

Mass-media este reputată ca având o putere de convingere copleșitoare, în abilitatea ei de a modela percepțiile și de a influența credințele și atitudinile consumatorilor de presă. Influența mass-media rezultă din capacitatea acesteia de a selecta ceea ce merită să fie relatat și de a construi povești credibile dintr-o însușire de fapte. Mass-media manipulează interesul și atenția publicului prin investigații și dezvăluiri de senzație, supraveghind în același timp prioritățile evenimențiale. Mass-media caută să creeze conformism și fidelitate față de instituțiile autorității sociale și politice.

Mass-media sau mijloacele de comunicare în masă este tehnologia specifică de comunicare, ce prezintă caracteristici diferite, în funcție de canalul, etapele comunicării, și un limbaj adecvat de comunicare, reprezentat de un set de tehnologii de producere, receptare a mesajului. Termenul mass-media are semnificația principală de public, dar mai include și mărimea audienței sau amplitudinea socială a mesajului transmis, simultaneitatea transferului de informare către o largă audiență. Fundalul mass-media este reprezentat de ideea generală că ne găsim în fața unui ansamblu de fenomene culturale, strâns legate de civilizația tehnicistă. Mass-media presupune instituționalizarea producției și generalizarea prin anonimatul emiterii și receptării.

Mass-media favorizează manipularea opiniei publice :

copii care se uită prea mult la televizor, nu au rezultate prea bune la școală;

ziariștii sunt uneori părtinitori și lipsiți de obiectivitate;

televiziunea determină votul.

Acestea sunt câteva păreri foarte răspândite în prezent privind mijloacele de comunicare în masă și influența acestora în societatea noastră. Ascultând zilnic radioul sau uitându-ne la televizor, citind mai mult sau mai puțin un cotidian sau o revistă, folosind un telefon mobil, un calculator sau o tabletă, fiecare dintre noi poate să-și dea cu părerea asupra rolului pe care îl joacă diferitele instrumente de comunicare în societate.

În cursul ultimilor ani, viața politică a suferit numeroase transformări. Unele dintre aceste schimbări țin de evoluția instituțiilor politice și chiar de recrutarea personalului politic. Deși politica nu se limitează la arta de a comunica și la efectul mediatic, putem spune că multe decizii luate de guvernanți, se datorează modului în care acestea vor fi comentate de mijloacele de comunicare în masă, în special ziarele. Relația dintre mass-media și viața politică este un factor important pentru înțelegerea mizelor legate de evoluția democrațiilor contemporane.

Mass-media a modificat modalitățile de exprimare a opiniei publice. Opinia publică nu se mai limitează la momentele nominale, așa cum sunt sesizate de sondaje (sondajele de opinie), trebuie să încercăm să surprindem substanța momentelor reale. Opinia publică se exprimă și prin intermediul semnării unei petiții, al organizatorilor de manifestații, al practicilor de protest stradal; iar mass-media, în anumite împrejurări contribuie la succesul acestora.

Mijloacele de comunicare în masă pot uneori să impună pe ordinea de zi, anumite subiecte și să genereze conformism, iar alte ori pot să dea amploare dezbaterii și să favorizeze pluralismul opiniilor.

Influența mass-media asupra opiniei publice constituie un subiect complex care, pentru moment nu poate duce la certitudini. El poate fi supus unor interpretări divergente: numai studiile de teren foarte aprofundate vor putea îmbogăți cunoștințele în acest domeniu.

Mass-media este un concept cu o evoluție explozivă în ultimele decenii îndeosebi privind utilizarea în administrația publică. În general termenul desemnează „ansamblul mijloacelor și modalităților tehnice moderne de informare și influențare a maselor” și provine din cuvintele latinești masa („o cantitate de entități agregate”) și medium (media, la plural, „mijloc de transmitere a ceva”); acesta a fost consacrat mai întâi în limba engleză, cu referire la mijloacele de comunicare în masă, și preluat ulterior în multe limbi, inclusiv în limba română. Într-un sens preponderent comunicațional, termenul mass-media indică „seturi de tehnici și metode de transmitere, de către furnizorii centralizați, a unor mesaje unei audiențe largi, eterogene și dispersate geografic”.

O altă problemă, la fel de delicată : cum influențează mass-media opinia publică? Sunt simpli amplificatori ai fenomenului, cutii de rezonanță? Reușesc ele să creeze, din piese disparate, un consens asupra unei probleme, și deci să manipuleze într-un fel indivizii, să instaureze un conformism al gândirii? Diagnosticul este, bineînțeles, greu de stabilit, iar răspunsurile la aceste întrebări lasă o senzație de confuzie. Presa scrisă a fost unul din factorii care au favorizat apariția și progresul opiniei publice.

Relația dintre mass-media și societate poate fi analizată în termeni de consecințe globale (funcții), de ansamblu de influențe (efecte) sau de roluri atribuite acestor sisteme. Noțiunea de funcție poate fi folosită cu sensul de consecință ori de cerință sau așteptare și poate dobândi chiar sensul de înțelesuri. Studiul funcțiilor mass-media întâmplină dificultăți la nivelul teoriei și la cel al operaționalizării. O analiză mai detaliată a funcțiilor mass-media (ca proces social tipic societășilor moderne) a evidențiat două dificultăți majore : a cercetărilor comparative între societățile diferite ca structură și nivel de dezvoltare; imposibilitatea de a discerne cât din efectele acestui proces se datorează funcțiilor specifice ale mass-mediei cât și altor procese concomitente, ca : educația instituționalizată, cultura orală și sistemul politic.

Opinia publică și spațiul public sunt două noțiuni strâns legate între ele prin faptul că existența primeia depinde de vigoarea celei de-a doua. Sintagma opinie publică apare în secolul XX și denumește o nouă cultură politică ce transformă centrul autorității de la simpla voință a regelui, ce ia decizii fără drept de apel în secret, la judecata unei entități care nu este întruchipată de nicio instituție, care dezbate public și este mai suverană decât suveranul. Este stabilă și se întemeiază pe rațiune, fiind astfel opusă gândirii populare, versatilă, plină de prejudecăți.

O teorie a opiniilor, care, normal trebuie să ia naștere în același timp în psihologie și sociologie, va trebui să pornească de la trei puncte de plecare: opiniile unui individ, în socius și în corpul social. Definită uneori sumar, concentrat, într-o formă sintetică, alteori mai simplu, noțiunea de opinie publică continuă să fie discutată și dicutabilă. Diferitele perspective din care este analizată opinia, raporturile ei cu alte concepte și categorii, modalitățile de formare, structurare și schimbare, caracteristicile opiniilor ca și încercările de tipologizare exprimă interesul deosebit de care se bucură, dar și dificultățile pe care le ridică studierea ei.

Opinia publică se caracterizează printr-o anumită dinamică în timp. Ea poate să aibă anumite orientări în stadiul inițial și în alte periaode sucesive de timp este de regulă, destul de fluctuantă. Opinia publică poate fi influențată, formată sau schimbată prin oferirea de informații selecționate și direcționate spre orientarea dorită și prin multiplicarea canalelor de difuziune a informației. Opinia publică este un fenomen complex de conștiință, de care oamenii țin seama în acțiunile lor. Această putere anonimă, este adesea o forță politică; această forță nu este prevazută în nicio constituție.

Opinia publică, în calitate de fenomen colectiv, poate avea distribuții sau structuri diferite:

structură omogenă (consens de opinii, opinie unanimă);

o structură polarizată (curente opuse de opinii în cadrul publicului, într-o problemă dată și într-un anumit timp);

o structură în care se disting o opinie majoră (favorabilă sau nefavorabilă), și o altă structură minoritară.

Opinia publică. Ambiguități terminologice

Divizarea opiniilor în opinii individuale, de grup sau mai larg colective (opinie publică) nu trebuie să fie luată într-un sens absolut. La toate nivelurile, opinia este un produs al interacțiunii sociale. Opiniile poartă în conținutul și orientarea lor amprenta diferitelor grupuri și structuri socioculturale în care este plasat subiectul. De asemenea într-un univers social se formează, datorită omogenității sociale, datorită interacțiunii sociale și identității sau apropierii unor interese, anumite curente de opinie, ca expresie a unei similarități de păreri și de atitudini. Apropierea și gruparea oamenilor, potrivit opiniilor lor, în publicuri reprezintă una dintre formele de stucturare socială – „structura de public” – care nu poate fi deplin asimilată cu celelalte structurări sociale, dar nici nu poate fi privită ca independentă de ele. Aceasta reprezintă o structurare derivată, trecătoare, mobilă, lipsită de stabilitatea proprie structurilor sociale de bază (clase, grupuri, pături, categorii sociale, etc).

Opinia publică estre strâns legată de această structurare cu totul specifică pe care o formează diferitele publicuri. Obiectul opiniei publice este public : afectează interesele colectivităților și se raportează la valori care sunt acceptate sau respinse de acestea. Publicul poate fi definit, după Stoetzel, ca ansamblul membrilor unui în măsura în care atitudinile și opiniile lor aparțin aceluiași grup sau, ca la G. Gurvitch, tip de grup distinct, caracterizat prin atitudini colective comune, având o anumită continuitate față de idei și valori precizate, iar pe de altă parte prin faptul că acestea sunt „grupuri la distanță”. Membrii aceluiași grup, care gândesc și spun „noi” atunci când enunță o opinie publică, pot să nu se cunoască și să nu se întâlnească niciodată.

W.Y. Sprott consideră și el că putem defini opinia publică în orice „problemă particulară” și în „orice moment particular” prin consensul oamenilor care au părerea respectivă sau, mai precis, prin coerența părerilor aparținând acelorași oameni, referitor la aceeași problemă, de-a lungul unei perioade de timp. Cum publicul e constituit din grupuri umane diferite, trecând de la un grup la altul, vom descoperi o atmosferă diferită : fenomene sociale aprobate de un grup pot fi dezaprobate de altul; probleme care preocupă un grup pot fi necunoscute sau indiferente pentru altul.

Publicul reprezintă, mai curând, o „comunitate spirituală” pe care o regăsim fără ca toți subiecții care „participă” la ea să fie pe deplin conștienți de aceasta. Publicul, ca formație socială de natură mai mult spirituală, este suportul fenomenelor de opinie publică, după cum individul este autorul și purtătorul opiniilor individuale. Publicul poate reuni subiecți care aparțin diferitelor grupuri sau clase sociale, dar care împărtășesc aceleași opinii într-o serie de probleme de actualitate. (Nu vorbim aici de public în înțelesul comun al termenului – publicul unui spectacol de teatru, publicul de pe stadion, etc. – în care avem de-a face cu o reunire fizică a persoanelor, ci de public în sensul dat de sociologie : comunitate formată din oameni distanțați fizicește unii de alții, dar care au aceleași păreri și atitudini față de actualitatea vieții sociale, politice, culturale).

Funcțional, opinia publică poate fi definită ca opinia (opiniile) unui public, adică a unui grup la care apartenența ca membru este definită printr-o preocupare și o atitudine comună în problema care formează obiectul opiniei.

Cu toate că publicurile nu se identifică cu structurile sociale și grupale de bază, regăsim în compoziția și gruparea lor, în structurarea și mișcarea opiniilor, liniile mari ale acestor structuri de bază, în primul rând ale celor de clasă. Într-o societate, la un moment dat, într-o problemă determinată, opiniile pot fi cu totul dispersate (lipsind deci un curent de opinie publică), polarizate (existența unui curent de opinie publică), divergente (mai multe curente de opinie publică, deosebite sau opuse), în consens, majoritar sau unanim (opinie publică majoritară sau unanimă).

Opinia publică, ca și conștiință socială, se manifestă și se exprimă prin opiniile individuale, în măsura în care părerile individuale coincid cu acelea ale altor membri ai unei clase, unui grup social, unui public mai larg. Opinia publică trebuie înțeleasă ca un consens, ca o comunitate sau identitate de vederi și de aprecieri într-o problemă de interes social, care se regăsește într-o masă de opinii individuale. Opinia publică este una dintre expresiile cele mai caracteristice ale interacțiunilor sociale și spirituale, ale interferenței persoanelor, grupurilor sociale, claselor, publicurilor. După Albig, opinia publică constă tocmai din opiniile individuale care rezultă din interacțiunea lor asupra unei probleme, în sânul unui grup determinat. Aceiași idee este subliniată de către Stotzel și Girard : „…deși colective, fenomenele de opinie publică n-ar putea fi sesizate experimental decât prin intermediul indivizilor. Această observație este fundamentală și arată întradevăr că opinia publică, departe de a reprezenta o entitate supraindividuală, rezultă din procesele interpersonale complexe care se produc în conștiințe, în dependență de structurile sociale și de funcționarea instituțiilor”, căci „a vorbi de opiniile unei societăți, la un moment dat, înseamnă a evoca semnificația intențiilor exprimate de opiniile indivizilor care gândesc din punctul de vedere al societății”.

Pentru a respinge și mai clar ideea că opinia publică nu este nicio simplă însumare de opinii individuale, dar nicio entitate reificată supraindividualistă, Stoetzel precizează : „…fenomenul de opinie publică este un ansamblu și, poate, un sistem de opinii individuale provocate și stimulate de mijloacele de informare colectivă și întărite sau modificate în procesele interindividuale”. Trebuie să se admită însă că această caracteristică sau semnificație comună de opinii, care constituie tocmai opinia publică și care este un produs al gândirilor individuale convergente, le depășește pe acestea. Opinia publică, ca fenomen spiritual colectiv, este expresia subiectivă socială a unei realități sociale. Opinia publică se poate manifesta în credințe și mentalități, în valori, norme; se poate întruchipa în instituții și organizații.

Dacă punem întrebarea : când poate fi considerată publică o opinie?, trebuie să luăm în considerare două aspecte :

dacă ea este exprimată public;

dacă ea este împărtășită de către alți membrii ai colectivității.

Când se definește opinia publică (mai precis, caracterul public al opiniilor), trebuie să nu se piardă din vedere și diferitele forme de exprimare a acesteia. A. Sauvy distinge patru forme de exprimare a opiniei publice :

opinia clar exprimată, căreia i se face o largă publicitate;

opiniile vag exprimate (rumoarea, zvonurile);

referendumurile;

alegerile cu vot obligatoriu.

Diferențele dintre opinia publică latentă, spontană și imaginea opiniei publice, constituită pe baza anchetelor, au mai multe surse de proveniență. În primul rând, din faptul că în cursul anchetelor subiecții sunt, de obicei intervievați în afara cadrelor sociale obișnuite, de viață și de muncă, în interiorul cărora se formează opiniile. Apoi se întâmplă ca în multe anchete subiecții să fie interogați asupra unor probleme care nu se află în momentul respectiv în centrul intereselor și principalelor lor preocupări; se poate ca adeseori problemele care fac obiectul unui sondaj să nu se suprapună cu cele efectiv dominante în cadrele social respective. De asemenea, formularea întrebărilor și problemelor poate să nu coincidă cu acelea care sunt implicate în opinia subiecților în momentul respectiv.

În ansamblul conceptual „opinie publică” termenul „opinie” este relativ mai ușor de definit. În schimb, termenul de „public” este mai greu de definit și mai dificil de identificat fenomenul real pe care îl acoperă. Publică este opinia care diferă de :

opiniile particulare;

opiniile secrete;

opiniile individuale.

Un prim înțeles al termenului „public” se referă la obiectul opiniei publice, adică la o chestiune publică, în care un grup social sau altul, o clasă socială sau colectivitate, ori chiar întreaga societate este interesată, direct sau indirect, într-o măsură mai mare sau mai mică. „În practică, aceasta înseamnă că opinia publică este o opinie în care fiecare membru individual al grupului este interesat ca membru al grupului și nu ca individualitate. Acest fel de opinie publică este, de aceea, deosebit de opinia publică particulară”.

Un al doile înțeles se referă la exprimarea publică și difuzarea socială a opiniei. „În cadrul celui de-al doilea înțeles, opinia publică se deosebește de opinia secretă și, în acest sens, opinia publică este aceea care se exprimă în public.” Opinia publică poate avea diferite cadre de exprimare, de la cel mai larg (prin mass media, de exemplu), la care poate avea acces întreaga populație, până la cadre mai restrânse, proprii unor organizații sau asociații. „În acest sens, opinia publică poate fi oficială (opinia exprimată oficial de reprezentanții puterii, adică guvernul sau partidul), liberă (opinia publicăa unor persoane particuare) și, între acestea două, semi-oficială (opinia exponenților puterii exprimată de ele ca persoane particulare)”.

Funcțiile opiniei publice

Distingem următoarele funcții ale opiniei publice:

Influența opiniei publice asupra instituțiilor sociale – putem deosebi următoarele funcții:

Expresivă (de control)

Consultativă

Directivă

Funcția expresivă – este funcția cea mai amplă. Esența acestei funcții constă în acea opinie publică care trebuie să acționeze față de acțiunile statului în persoana diferitelor sale instituții. Această trăsătură dă opiniei publice caracterul unei puteri ce se situează deasupra instituțiilor puterii, care apreciază și controlează activitatea acestor instituții; dimpotrivă, aceste instituții ajung ăn situația celor controlați. Opinia publică păstrează acest statut de controlor chiar și în cazul în care ar lipsi mecanismul obiectiv necesar asigurării efectului unei asemenea expresii, chiar și atunci când opinia publică este pusă în condiții politice extrem de neprielnice.

Funcția consultativă – sensul acestei funcții constă în aceea că opinia publică oferă sugestii, referitoare la modurile de rezolvare a unor probleme economice, politice, sociale, deoarece se presupune că acestea au nevoie de sfaturi sau cel puțin sunt interesate în primirea lor. În cazul societăților democratice, apare și se dezvoltă un mare număr de forțe politice și organizatorice care stimulează activitatea consultativă a opiniei publice.

Funcția directivă – sensul funcției constă în faptul că opinia pronunță o hotărâre într-o anumită problemă de existență care are un carecter strict imperativ. Ca și în cazul funcției consultative, manifestările de directivă ale opiniei publice, în societățile democratice, se referă la majoritatea domeniilor vieții social-politice, economice, culturale, juridice care capătă o pondere din ce în ce mai mare în sistemul de exprimare a opiniei publice.

Conținutul opiniei publice

În activitatea opiniei publice se pot deosebi :

Funcția de apreciere

Analitică

Constructivă

De reglementare

Funcția de apreciere – este cea mai răspândită. Ea este îndeplinită de regulă de părerile cele mai sărace în conținut, dintre cele care provin de la opinia publică. În spatele acestor exprimări nu se află nimic uneori, decât o atitudine pur emoțională, care se bazează pe momente întâmplătoare, superficiale și care nu sunt susținute prin niciun fel de raționamente privitoare la drepturile omului.

Funcția analitică și cea constructivă – aceste funcții ale opiniei publice sunt strâns legate între ele. Funcția analitică semnifică rolul subiectului care analizează raporturile și faptele realității, iar cea constructivă rolul subiectului care programează relațiile și procesele sociale. Opinia constructivă exprimată de opinia publică referitoare la rezolvarea unei probleme este mult mai complexă prin structura sa, astfel ea include o anumită activitate analitică și pe lângă aceasta, reflectă într-o formă generalizată, experiența directă a maselor.

Funcția de reglementare – sensul acestei funcții constă în aceea că opinia publică elaborează și introduce norme precise în relațiile sociale. Ca atare, această funcție poate afecta și activitatea unor grupuri sau colective întregi, însă direcția ei principală este reglementarea cmportamentului persoanelor, atât pe planul relațiilor reciproce dintre indivizi și colectiv, cât și pe planul raporturilor reciproce dintre indivizi. În sensul larg ea este defapt o funcție de educare.. Spre deosebice de celelalte funcții, funcția de reglementare este prin excelență educativă, și se reazlizează cand opinia publică tace, nu apreciază, nu analizează și nu presupune nimic.

Forma de exprimare

Pot apărea doua forme :

Pozitivă

Negativă

În primul caz, opinia publică deține rolul subiectului care programează procesele sociale, și în al doilea caz joacă rolul de subiect care se manifestă prin declarații negative și care nu presupune în schimb nici un fel de progrm propriu.

În secolul al XVIII-lea, s-au manifestat, pe rând, patru modele de comunicare ce au reorganizat spațiul public al societăților democratice:

Primul – a fost cel al presei de opinie care apare, cu o oarecare neregularitate, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, și care se bazează pe un stil rareori polemic, ce amestecă discursul politic și abordarea literară. Datorită acestor ziare, s-a instituit utilizarea publică a rațiunii, prin intermediul argumentării și a schimbului de opinii, pe urma lor profitând burghezii luminați.

Al doilea model – apare pe la mijlocul secolului al XIX-lea, cu ajutorul presei comerciale care cunoaște un avans remarcabil. Este vorba de o presă de masă, organizată pe o bază industrială (se formează genurile jurnalistice, departamentul de redacție este clar asociat cu cel de redacție, jurnalismul se separă progresiv de literatură. Acest tip de presă se impune între clasa politică și cititori, astfel se creează ecoul opiniei publice.

Al treilea model – corespunde perioadei în care se impune mass–media audiovizuale, spre jumatatea secolului XX. Aceste mijloace de comunicare în masă, legate de publicitatea comercială și de dezvoltarea tehnicilor de marketing în vederea creșterii audienței, punând accent pe divertisment, privilegiază spectacolul și reprezentarea în detrimentul argumentării.

Ultimul model – este cel al relațiilor publice generalizate care afectează, începând cu anii `70, întreprinderile, administrațiile publice, asociațiile, punând în practică strategii de seducere a cetățenilor consumatori.

Opinia publică este urmărită de mass–media și de propagandă, dar tocmai pentru a putea fi influențată, ea trebuie să fie reflectată, studiată, luată în considerare în starea ei reală.