De Ce Quine Si Nu Altii

De ce Quine și nu alții ?

În cele ce urmează voi încerca să argumentez în favoarea celor două teze ale lui Quine, prima, cu privire la distincția neclară dintre judecățile analitice și cele sintetice, iar cea de a doua cu privire la nesusținerea reducționismului radical.

Eseul va fi structurat în modul următor:

Prezentarea teoriei kantiane

Formularea mai multor argumente (conform teoriei lui Quine) împotriva distincției analitic – sintetic, cît și împotriva reducționismului radical

Formularea unui argument ce respinge teoria lui Quine

Concluzii

Conform teoriei kantiene, adevărurile analitice, sunt adevăruri fundamentate pe înțelesurile termenilor, fără a avea vreo legătură cu realitatea factuală, în timp ce adevărurile sintetice își extrag validitatea din realitatea factuală. Această distincție a fost anticipată de Hume prin diferențierea relațiilor între idei de chestiunile factuale, dar și de Leibniz prin deosebirea între adevărurile rațiunii și cele de ordin factual. Cel de-al doilea afirmând că cele dintâi sunt adevărate în orice lume posibilă, altfel spus, nu pot fi false. Dar să clarificăm mai întâi teoria kantiană. Considerăm următoarele propoziții sau judecați.

a) 7+5 = 12.

b) Nici un celibatar nu e căsătorit.

c) Acest măr e roșu.

Propozițiile a) și c) sunt sintetice deoarece transmit informații noi, propoziția b) doar expliciteaza cee ce era cuprins in intelesul cuvintelor, predicatul propoziției nu aduce nimic nou față de informația cuprinsă în subiect. Propoziția a) este sintetic apriori, b) este analitică (apriori) și propoziția c) este sintetic aposteriori.

Propozițiile sintetic apriori sunt importante, deoarece:

– fiind sintetice, exprimă cunoștințe noi

– fiind apriori, exprimă cunostințe sigur adevărate.

Filosofia modernă de dinainte de Kant era preocupată de ideea de știință si se întreabă daca este ea cu putință. Kant va porni de la aceeași idee, dar el se întreabă cum e ea cu putință, încercând să-i afle condițiile de posibilitate.

La baza oricărei științe stau adevăruri prime: acelea ale experienței. Kant se întreabă dacă există și adevaruri care preced experiența ? Există astfel de adevăruri (apriori) care întemeiază experiența, dar care sunt independente de orice experiență. Orice cunoaștere începe cu experiența, dar asta nu înseamnă că orice cunoaștere provine doar din experiență.

Din perspectiva cunoașterii, omul e înzestrat cu 3 instrumente:

1. sensibilitatea (materia cunoașterii) – conține adevăruri apriori: intuițiile spațiului și timpului;

2. intelectul (forma cunoașterii) – are forme apriori numite categorii, 12 la număr, cele mai importante sunt substanța și cauzalitatea;

3. rațiunea – posedă 3 adevăruri apriori numite idei: D-zeu, libertatea și nemurirea sufletului; rațiunea oferă cunoștințe, dar ele nu sunt certe pentru că îi lipsește materia (intuițiile sensibilității). Sensibilitatea este materia, intelectul este forma, iar din sinteza lor iau naștere cunoștințele.

O cunoștință apriori gândită prin necesitatea ei, e universală la modul absolut. Dacă aceste intuiții apriori nu provin din experiență, atunci ele sunt produsul propriu al spiritului nostru, dar ele se manifestă în experientă, deci intuițiile apriori sunt condițiile de posibilitate prin care cunoaștem. Aspect foarte important, deoarece astfel cunoașterea științifică devine posibilă.

Cunoașterea aposteriori provine din experiență, iar valoarea ei este doar relativă. După ce a aflat că la baza cunoașterii există adevăruri apriori, Kant urmărește mecanismul funcționării lor în ceea ce privește constituirea științei. Cuplul apriori – aposteriori certifică existența știintei, iar cuplul analitic – sintetic explică mecanismul funcționării științei.

Cum sunt posibile judecățile sintetic apriori ? Este nevoie de o distincție între cunoștință și judecată. O cunoștintă e o judecată sau un raport dintre un predicat și un subiect, forma oricărei cunoștinte devine: S este P (judecățile sintetice).

Dacă orice cunostință e o judecată, e adevărat că și orice judecată e o cunoștință? Nu. Kant introduce cuplul cunoștință – judecată. Exista judecăți care nu sunt cunoștințe – cele analitice.

În judecata sintetică – predicatul P nu aparține cu necesitate sferei subiectului S, predicatul se adaugă lui S, mărind astfel, cantitatea de informație transmisă.

În judecata analitică – predicatul P aparține cu necesitate lui S, fiind cuprins în sfera lui S, așa încât acesta nu mai aduce nimic nou, iar propoziția nu transmite nimic în plus față de informația cuprinsă în subiect. Avem judecati sintetice apriori în stiință, le avem și în metafizică? Nu. Așadar, cu ajutorul distincției analitic – sintetic și apriori – aposteriori, Kant întemeiază posibilitatea cunoașterii științifice, însă nu și pe cea a metafizicii.

Fiind lămurite lucrurile din perspectiva teoriei kantiene, putem să revenim la contraargumentarea lui Quine referitoare la distincția mai sus amintită.

Argumente împotriva celor două dogme

Primul argument. Contestarea conceptului de înțeles.

Conform lui Quine, distincția kantiană poate fi formulată astfel: un enunț este analitic, atunci când este adevărat în virtutea înțelesurilor și independent de componenta factuală. Dar nu trebuie confundat înțelesul cu numirea. Termenii pot numi același lucru, însă pot avea înțelesuri diferite. Astfel se face apel la distincția specifică logicii, între intensiune și extensiune, ori într-un alt registru, între conotație și denotație. Termenii ”creatură cu inimă” și ”creatură cu rinichi”, sunt asemănători (identici chiar) în intensiune, însă diferiți în privința înțelesului (intensiunii). Așadar, termenul înțeles este folosit în mod neclar și ar putea să nu întemeieze în mod corect afirmațiile referitoare la judecățile analitice.

Al doilea argument. Contestarea ideii de sinonimie, ca explicare a relației dintre subiectul și predicatul unei judecăți analitice. În opinia lui Quine, enunțurile consemnate în tradiția filosofică ca fiind analitice sunt de două feluri.

În prima categorie intră cele care pot fi numite adevărate din punct de vedere logic. Spre exemplu: Nici un om necăsătorit nu este căsătorit. Specific acestui enunț este că rămîne adevărat în orice interpretare dată termenilor ”om” și ”necăsătorit”. Din perspectivă strict logică este o lege logică (p sau non p), o propoziție adevărată indiferent de valorile de adevăr acordate variabilelor componente.

O a doua categorie: Nici un burlac nu este căsătorit. Acest enunț poate fi transformat în primul și implicit într-un adevăr logic, înlocuind termenul burlac cu termenul om necăsătorit. Practic, facem apel la un termen sinonim, însă, afirmă Quine, sinonimia nu este cu nimic mai lămurită decât analicitatea, find așadar o noțiune neclară. Așa încât nici în acest caz nu este suficient de bine lămurită fundamentarea enunțurilor analitice.

Al treilea argument. Respingerea definiției ca modalitate de explicare a enunțurilor analitice.

În opinia unor filosofi, enunțurile analitice din prima clasă se reduc la cele din a doua clasă, adevăruri logice, cu ajutorul unei definiții. În structura logică a unei definiții regăsim trei elemente, definitul ( definiendumul), definitorul (definiens) și relația de definire. Într-o definiție corectă, între definit și definitor există un raport de identitate. Așadar, dacă vom înlocui termenul burlac cu termenul om necăsătorit, ar trebui să transformăm enunțul ”Nici un burlac nu este căsătorit.” în ”Nici un om necăsătorit nu este căsătorit.”, așa încât acesta să devină un adevăr logic. Însă aceasta nu ar însemna decât să apelăm la cel mai la îndemână dicționar și să acceptăm formularea acestuia ca literă de lege.

Această soluție este respinsă de Quine – ”ar trebui să punem carul înaintea cailor”. Dicționarele se bazează pe o cercetare empirică a aspectelor lingvistice, constată faptele anterioare, uzul general sau predilect pentru termenul în cauză. Așa încât institue o relație de sinonimie, sau mai bine zis un raport de identitate între definit și definitor, doar ca urmare a uzanței generale, a modului predilect de folosire al termenilor. Acestea nefiind altceva decât sinonimii preexistente. Cu alte cuvinte ne-am întors la relația de sinonimie, fapt respins într-un argument anterior.

Quine mai respinge și apelul la explicație, cât și pe cel la limbaje de natură strict logică, ca fiind ineficient în construirea enunțurilor analitice.

Al patrulea argument. Respingerea teoriei verificaționiste, sau a reducționismului radical.

Conform teoriei verificaționiste a înțelesului, înțelesul unui enunț este metoda de confirmare sau infirmare empirică a acestuia. Un enunț analitic, este cazul limită ce este confirmat indiferent de fapte. În cazul reducționismului radical, orice enunț cu sens poate fi transformat într-un enunț despre realitatea imediată, enunț ce poate fi evident, adevărat sau fals. Acest fapt este considerat o naivitate de Quine. În concepția empiriștilor Locke și Hume, orice idee își găsește originea într-o experiență senzorială imediată, ori este un compus de idei ce au o astfel de origine. Această doctrină este considerată ambiguă în ce privește relația între date senzoriale ca evenimente senzoriale și date senzoriale drept calități senzoriale. Mai mult analiza termen cu termen, este considerată de Quine intolerabilă și restrictivă. Mai acceptabil ar fi considerarea enunțurilor întregi ca fiind unități de semnificație și traductibile într-un limbaj al datelor senzoriale, dar nu și ca acestea să fie traductibile termen cu termen. Așadar, obiectele verificării ar putea fi enunțurile. Chiar și în această formă moderată teoria este respinsă.

Potrivit autorului, ar fi un nonsens să vorbești despre adevărul enunțurilor individuale în termenii componentelor lingvistice și factuale. În întregul ei, știința, depinde atât de limbaj cât și de experiență, însă acest fapt nu este de regăsit în enunțurile științei luate individual. Unitatea semnificativă empiric este întregul științei.

Contraargumentarea teoriei lui Quine

În primul rând, critica lui Quine dintre distincția kantiană analitic – sintetic, nu este în totalitate susținută deoarece aceasta pleacă de la premisa că Immanuel Kant, atunci când a realizat această distincție, s-a axat doar pe sensul conceptelor și nu pe semnificația termenilor. Ceilalți filosofi care au semnalat anterior lui Kant această distincție: Leibniz, referindu-se la adevăruri raționale și adevăruri factuale și Hume, care vizează relațiile dintre idei în raport cu relații dintre lucruri, nu s-au referit nici ei doar la sensul termenilor.

Conform lui Kant, elementul factual din componența enunțurilor de tip analitic lipsește, însă acest fapt nu este un obstacol în calea realizării distincției dintre cele două tipuri de judecăți deoarece nu are atât de multă relevanță pe cât încearcă Quine să îi confere. Ceea ce face diferența în cazul enunțurilor analitice față de cele sintetice este raportul dintre subiect și predicat. Kant nu afirmă că a spune Orice celibatar este necăsătorit, înseamnă a enunța un adevăr dincolo de orice experiență, ci doar că acest enunț devine adevărat în virtutea faptului că informația pe care o aduce predicatul este deja cuprinsă în subiect. Kant nu afirmă că urmărește o analicitate de tip pur a priori, ci că enunțurile analitice sunt apriori în sensul în care nu mai este necesar ca acestea să fie testate empiric pentru a putea afla valoarea lor de adevăr. În acest punct, nici nu are relevanță dacă conceptul de celibatar se poate verifica doar empiric, căci acesta este un concept testabil prin experiență, dar acest fapt nu influențează raportul dintre subiect și predicat. De aceea, conform clasificării lui Kant enunțurile analitice nici nu sunt posibile a posteriori pentru că sunt construite astfel încât raportul dintre subiect și predicat nu poate să presupună decât aprioricitate.

Pentru a concluziona cu privire la faptul că analicitatea nu este în concordanță cu empiricul și că Quine nu este îndreptățit să contrazică clasificarea kantiană, devine relevant faptul că teza verificaționistă și desființarea reducționismului își pierd din semnificație. Acest fapt are loc deoarece a spune că orice enunț este reductibil la experiență are sens pentru că de cele mai multe ori subiectul unui enunț analitic este luat din experiență, dar acest lucru, nu constituie un obstacol pentru a afirma că în ceea ce privește raportul dintre subiect și predicat, enunțurile analitice sunt întotdeauna a priori, fapt care le distinge de cele sintetice.

Concluzii

Există, conform lui Quine, mai multe niveluri de realitate, unele mai palpabile și mai obiective, altele având un grad de realitate mai mic. Ideea centrală expusă de Quine era aceea a negării unei distincții nete între enunțurile analitice, independente de experiență, însă având însușirea de a o norma, și cele sintetice, extrase din experiență. De ce? Pentru că limbajul dă seama de realitate, el fiind construit ca un instrument care să simplifice înțelegerea și raportarea la lume a oamenilor și implicit enunțuri total analitice, așa-zisele enunțurile analitice a priori, cum le numea Kant, unele care să normeze realitatea, dar care să nu depindă în existența lor de lumea asupra căreia se aplică, practic, nu există deoarece toate enunțurile au fost create ca rezultat al existenței unei lumi a subiecților vorbitori.

Mai exact, în ontologia lui Quine, există mai multe nivele ale realității: la exterior se află lumea fizică, mai la interior enunțurile empirice, bazate pe experiență, deci pe contactele subiecților cunoscători și vorbitori cu această lume fizică, iar în zonele centrale, enunțurile a căror legătură cu realitatea este cea mai scăzută. Experiența este ceea ce contează și nu conceptul de lume. Quine folosește o metaforă în care lumea este descrisă în termeni eminamente subiectivi sau psihologici, adică prin valorizarea experienței subiecților și nu a unei lumi sui generis și exterioare acestora. Mai exact, realitatea este o structură asemeni unui câmp de forțe ale cărei surse sunt reprezentate de ceea ce noi numim experiență fizică și al cărei conținut este dat de enunțuri, mai mult sau mai puțin legate de această experiență. Enunțurile cele mai periferice sunt acelea care se află în relația cea mai strânsă cu experiența, ele sunt enunțurile empirice aparținând geografiei, istoriei sau cele care relatează experiența noastră cotidiană obișnuită.

Mai la interior se vor găsi enunțuri aflate în relații din ce în ce mai distante cu experiența concretă, pentru ca nucleul dur al ontologiei lui Quine să fie constituit de enunțurile matematicii, fizicii pure și ale logicii, enunțuri extrem de generale și de puțin legate de experiență, iar asta în pofida caracterului lor normativ, și nu descriptiv. Legile fizicii reglează, se poate afirma în spirit kantian, condițiile oricărei experiențe, în general, definind concepte pure precum cauzalitatea, spațiul, timpul, și având, prin urmare, o legătură mult mai discretă cu experiența decât o au enunțurile extrase direct din experiență sau performate pe baza materialului oferit de aceasta. Legile logicii, în schimb, ating un nivel și mai mare de detașare de experiență reglând condițiile oricărei gândiri ale unei ființe senzoriale, în general.

Ceea ce contează este evidențierea caracterului cardinal al experienței. Distincția epistemologică dintre subiectul cunoscător și obiectul de cunoscut este în bună măsură abolită rămânând numai subiectul, însă acesta este raportat la experiența pe care el o are, nu neapărat la obiectele pe care le investighează în cunoașterea lui.

Quine vrea să spună că omul este cel care-și definește realitatea, pe toate nivelurile ei, în funcție de contextele existențiale cu care se confruntă la un moment dat, iar dacă ceva nu se adecvează experienței, acel enunț poate să fie ajustat în conformitate cu experiența lui anterioară. La limită, nici enunțurile științelor celor mai generale și mai abstracte nu vor face excepție.

Quine spunea că obiectele fizice, ca rezultate ale schemei conceptuale a științei, sunt niște intermediari utilizați pentru a prezice viitorul în lumina experienței trecute. Adică sunt elemente de continuitate. Ele sunt substitutele noastre de realitate.

Concluzia ar fi aceea că tot ceea ce ne înconjoară este rezultatul gândirii în comun, al gândirii individuale și a celei colective, iar lumea ar putea să fie cu totul altfel decât credem noi că este, sau să fie chiar o iluzie.