Daune Interese In Viziunea Noului Cod Civil

=== 70d6c913ca0af7aa829fae0aaa9c54ebcb968ff2_664754_1 ===

CUPRINS

CAPITOLUL 1 CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND EXECUTAREA PRIN ECHIVALENT

Aspecte preliminare

Noțiunea de daune-interese

Sediul materiei

Condițiile daunelor-interese

Clasificarea daunelor-interese

Clauzele de modificare a răspunderii

CAPITOLUL II EVALUAREA DAUNELOR-INTERESE

2.1. Evaluarea judiciară

2.2. Evaluarea legală

2.3. Clauza penală

2.3.1. Definiție

2.3.2. Nulitatea clauzei penale

2.4. Arvuna

CAPITOLUL III PRACTICĂ JUDICIARĂ

Hotărârea primei instanței

Apelul declarat

Apărările formulate

Răspunsul la întâmpinare

Aspecte procedurale în apel

Soluția instanței de apel

CONCLUZII

BIBLOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

B.J – Buletinul Jurisprudenței

C.D – Culegere de decizii

H.G. – Hotărârea Guvernului

Î.C.C.J – Înalta Curte de Casație și Justiție

NCC – noul Cod civil

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctual

R.R.D. – Revista Română de Drept

ș.a. – și alții

urm. – următoarele

vol. – volumul

CAPITOLUL 1
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND EXECUTAREA
PRIN ECHIVALENT

Aspecte preliminare

Executarea prin echivalent (indirectă) a obligației reprezintă dreptul creditorului de a pretinde și de a obține de la debitor echivalentul prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației asumate, în cazul executării prin echivalent, creanța inițială este înlocuită cu o altă creanță – de despăgubire având ca obiect suma de bani ce reprezintă prejudiciul cauzat creditorului. Despăgubirile sunt datorate în virtutea obligației inițiale, constituind obiectul subsidiar, cu titlu de sancțiune, al executării obligației respective.

Debitorul nu se poate libera de obligație, oferind despăgubiri în locul executării în natură, iar creditorul trebuie să ceară în justiție în principal executarea în natură a obligației, dacă aceasta este încă posibilă și, numai în subsidiar, daune-interese

Consacrând dreptul creditorului la daune- interese pentru repararea prejudiciului cauzat de debitor, articolul 1530 C. civ. prevede, totodată, și condițiile răspunderii civile contractuale (neexecutarea obligației; existența prejudiciului; raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; neexecutarea fără justificare sau, după caz, culpabilă, a obligației).

Din momentul în care sunt întrunite condițiile răspunderii civile contractuale se naște dreptul subiectiv al creditorului de a pretinde despăgubiri de la debitorul său. Pentru acordarea daunelor-interese, pe lângă îndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale, este necesar ca debitorul să fi fost pus în întârziere și să nu existe o clauză de neresponsabilitate

Creditorul are dreptul la daune-interese atât în cazul neexecutării (totale sau parțiale), cât și în cazul executării defectuoase ori cu întârziere.

Pentru repararea prejudiciului suferit de creditor ca urmare a executării cu întârziere a obligației, debitorul datorează daune-interese moratorii, în vreme ce pentru repararea prejudiciului suferit de creditor în cazul neexecutării totale sau parțiale sunt datorate daune-interese compensatorii

Daunele-interese moratorii nu înlocuiesc executarea în natură a obligației asumate de debitor, astfel încât se pot cumula cu aceasta; de asemenea, daunele-interese moratorii pot fi cumulate și cu daunele-interese compensatorii, dacă debitorul nu execută contractul în natură.

Articolul 1530 NCC consacră și unul dintre principiile care guvernează evaluarea judiciară a prejudiciului, potrivit căruia sunt supuse reparației numai prejudiciile care sunt consecința directă și necesară a neexecutării obligației.

Principiul reparării prejudiciului direct este deopotrivă aplicabil și în cazul în care neexecutarea este intenționată ori se datorează culpei grave a debitorului.

În practica judiciară formată în sistemul vechii reglementări s-a reținut că pârâta nu putea fi obligată la plata dobânzilor bancare pe care reclamanta le-a suportat pentru creditele bancare contractate în activitatea sa curentă, întrucât dobânzile nu reprezintă consecința directă și necesară a neexecutării obligației pârâtei de plată în întregime a prețului lucrărilor și nu există o legătură cauzală între neexecutarea obligației de către pârâtă și plata de către reclamantă a dobânzilor menționate.

Principiul reparării integrale a prejudiciului

Principiul reparării integrale a prejudiciului guvernează întreaga materie a răspunderii civile, indiferent de regimul său juridic.

În materia răspunderii civile delictuale, principiul reparării integrale a prejudiciului este afirmat de art. 1385 alin. (1) NCC.

Prejudiciul cauzat creditorului prin neexecutarea (totală sau parțială, defectuoasă ori cu întârziere) a obligației de către debitor cuprinde atât pierderea efectiv suferită de creditor (damnum emergens), cât și beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans).

În practica judecătorească s-a decis că părțile nu trebuie să prevadă în contract obligația de plată a prețului actualizat cu indicele de inflație, întrucât creditorul este îndreptățit să pretindă atât repararea pierderii suferite (prețul), cât și beneficiul nerealizat.

De asemenea, în jurisprudență s-a mai reținut că daunele-interese compensatorii acordate pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor debitorului trebuie să reprezinte echivalentul bănesc al reparării integrale a prejudiciului cauzat creditorului, astfel că plata cu întârziere a mărfurilor livrate atrage obligarea debitorului la plata de daune-interese compensatorii, corespunzător sumei cu care, conform coeficienților de inflație, s-a diminuat puterea de cumpărare a sumei datorate.

La stabilirea întinderii prejudiciului se ține seama și de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. Aceasta, întrucât creditorul are îndatorirea de a depune o minimă diligență în scopul evitării producerii unor prejudicii. Astfel, în cazul unui contract de vânzare având ca obiect bunuri fungibile dacă a cumpărat bunuri de același gen pe cheltuiala vânzătorului, cumpărătorul are dreptul de a pretinde și diferența dintre suma ce reprezintă cheltuielile achiziționării bunurilor și prețul convenit cu vânzătorul, precum și daune-interese, dacă este cazul.

Și în materia răspunderii civile delictuale, despăgubirea trebuie să cuprindă cheltuielile pe care cel prejudiciat le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului, cu mențiunea că, spre deosebire de răspunderea civilă contractuală, referirea la limita rezonabilă a cheltuielilor efectuate nu este menținută.

Articolul 1531 alin. (3) NCC consacră, cu titlu de principiu, dreptul creditorului la repararea prejudiciului nepatrimonial.

Amintim că, în jurisprudența sa, CJUE a recunoscut, în materia protecției consumatorilor, dreptul acestora la repararea prejudiciului nepatrimonial

Tot astfel, instanța europeană a statuat că termenul „prejudiciu” – prevăzut de art. 22 alin. (2) din Convenția pentru unificarea anumitor norme referitoare la transportul aerian internațional, încheiată la Montreal la 28 mai 1999 (a cărei încheiere de către Comunitatea Europeană a fost aprobată în temeiul Deciziei Consiliului 2001/539/CE), care stabilește limita răspunderii operatorului de transport aerian pentru prejudiciul rezultat, în special, din pierderea bagajelor – trebuie interpretat în sensul că include atât prejudiciile materiale, cât și cele morale

Prejudiciul nepatrimonial poate cuprinde durerile fizice și suferințele psihice, prejudiciul estetic sau atingerea adusă onoarei ori reputației. Condiția certitudinii prejudiciului, precum și celelalte cerințe care trebuie întrunite pentru acordarea daunelor-interese sunt aplicabile și în ipoteza reparării prejudiciului nepatrimonial

Se consideră că, în considerarea caracterului de drept comun al răspunderii civile delictuale, dispozițiile art. 1391 NCC sunt aplicabile în mod corespunzător și reparării prejudiciului nepatrimonial cauzat creditorului prin neexecutarea obligațiilor contractuale de către debitor.

Noțiunea de daune-interese

Noțiunea tradițională de răspundere contractuală se confundă, de fapt, cu cea de executare prin echivalent, chiar dacă adesea se utilizează termenul de răspundere pentru toate formele de remedii care presupun o neexecutare din partea debitorului.

Prin daune-interese înțelegem despăgubirile în bani pe care debitorul este îndatorat să le plătească, în scopul reparării prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării culpabile a obligațiilor contractuale.

În momentul în care sunt întrunite condițiile răspunderii contractuale, creditorul are dreptul de a pretinde debitorului piața de daune-interese.

În acest mod, creanța sa inițială este înlocuită cu o altă creanță, care are ca obiect suma de bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului suferit. Aceasta nu înseamnă transformarea obligației inițiale într-o altă obligație.

În doctrina românească mai veche, „despăgubirile sunt datorate în virtutea însăși a obligației inițiale”. Remediul executării prin echivalent este universal recunoscut în dreptul comparat. Pe de altă parte, din punct de vedere tehnic, executarea prin echivalent este singurul remediu care se poate cumula cu orice alt remediu, necunoscând reale incompatibilități cu celelalte. Întotdeauna daunele-interese se stabilesc în bani.

Instanțele de judecată nu sunt competente să-l oblige pe debitor la executarea în natură a unei alte prestații, decât aceea stabilită de către părți în contract.

Dacă executarea în natură nu mai este posibilă, nici chiar pe cale silită, mijlocul cel mai potrivit de reparare a prejudiciului cauzat creditorului este, fară îndoială, obligarea debitorului la plata de despăgubiri bănești.

Aceeași soluție este aplicabilă și în cazul când prejudiciul a fost cauzat de debitor prin executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligațiilor contractuale.

Daunele-interese au vocația cumulului cu celelalte remedii.

Astfel cum am arătat cu ocazia prezentării principiilor remediilor pentru neexecutarea contractului, acestea pot fi în principiu cumulate, cu condiția să nu fie incompatibile.

În ceea ce privește remediul daunelor-interese, acesta are vocația primară de a fi cumulat cu oricare dintre remediile existente, datorită naturii sale pecuniare și datorită funcției sale reparatorii, menită să acopere orice neajuns al celorlalte remedii.

Sediul materiei

O parte din texte se află în Capitolul IV, intitulat „Răspunderea civilă”, din Titlul II („Izvoarele obligațiilor”), al Cărții a V-a („Despre obligații”).

În acest context legal, regăsim textul art. 1350 C. civ. care este dedicat în mod expres răspunderii contractuale. În continuarea acestei reglementări, regăsim o sumă de texte dedicate „cauzelor exoneratoare de răspundere” (art. 1351-1356 C. civ.) care includ o serie de reguli deopotrivă aplicabile răspunderii contractuale și răspunderii delictuale. în cadrul lor, regăsim și norme referitoare la clauzele speciale cu privire la răspundere (art. 1355 C. civ.) care prezintă un interes major pentru determinarea conținutului răspunderii contractuale.

Cealaltă parte a textelor dedicate răspunderii se regăsește în Capitolul II intitulat „Executarea silită a obligațiilor”, din Titlul V („Executarea obligațiilor”), Cartea a V-a („Despre obligații”).

Între dispozițiile generale ale acestui capitol, dedicat remediilor pentru neexecutare, se află două texte care prezintă interes pentru noțiunea de răspundere: unul dintre acestea (art. 1518 C. civ.) prevede răspunderea personală a debitorului pentru neexecutarea obligațiilor sale, iar celălalt text (art. 1519 C. civ.) reprezintă o reglementare din care se poate deduce așa-numita răspundere contractuală a debitorului pentru fapta altei persoane (art. 1519 C. civ.).

Pe de altă parte, în cadrul aceluiași capitol, o întreagă secțiune este dedicată și răspunderii contractuale care este asimilată executării prin echivalent (secțiunea a 4-a, art. 1530-1548 C. civ.).

Condițiile daunelor-interese

Înainte de a enumera condițiile necesare pentru ca daunele-interese să poată fi acordate, se cuvine să subliniem că, spre deosebire de celelalte remedii, în cazul de față, nu este necesară punerea prealabilă în întârziere a debitorului.

Sensul este acela că acordarea de daune-interese se poate realiza în toate cazurile în care există o neexecutare culpabilă și aceasta cauzează creditorului un prejudiciu.

Lipsa necesității acestei condiții este datorată art. 1522 alin. (4) C. civ., care prevede efectul primar al punerii în întârziere. Conform acestui text, în cadrul termenului suplimentar de executare a contractului, creditorul nu poate recurge la celelalte remedii, cu excepția nominală a daunelor-interese și excepției de neexecutare. De unde se deduce că acordarea daunelor-interese nu este condiționată în niciun fel de punerea în întârziere.

în primul rând, este necesar să existe o neexecutare a unei obligații contractuale.

Neexecutarea trebuie să privească obligații rezultate din contract pentru a vorbi de răspundere contractuală.

Evident însă că, art. 1530 și urm. C. civ. se referă la orice neexecutare a unei obligații, contractuale sau extracontractuale (pentru că remediul este disponibil nu numai sub forma răspunderii contractuale). Neexecutarea, pentru a da dreptul la daune-interes.e poate fi de orice fel: totală, parțială, a unei obligații principale sau accesorii, esențiale sau secundare etc.

Pe de altă parte, poate fi vorba de o executare defectuoasă (care reprezintă tot o neexecutare lato semn): executare cu Întârziere, necorespunzătoare cantitativ sau calitativ, executare care nesocotește modul de executare stabilit de părți etc.

Astfel cum se desprinde din prevederile art. 1551 C. civ., daunele-interese pot fi acordate chiar și pentru neexecutări „de mică însemnătate”. Cu alte cuvinte, orice abatere de la principiul forței obligatorii a contractului, constituie sub aspectul neexecutării o condiție primară suficientă pentru acordarea de daune-interese;

în al doilea rând, este necesară dovedirea culpei sau vinovăției debitorului în neexecutarea obligațiilor contractuale.

Existența acestei condiții se desprinde din prevederile art. 1530 (care se referă la neexecutarea culpabilă sau în orice caz, fară justificare, a obligațiilor contractuale) și din prevederile art. 1547 C. civ. (care prevede expres că „debitorul este ținut să repare prejudiciul cauzat cu intenție sau din culpă.”).

De asemenea, legiuitorul adaugă, cu ocazia reglementării dreptului la daune-interese și ipoteza neexecutării „fără justificare” a obligațiilor, situație care trimite la cazurile de neexecutare justificată prevăzute de art. 1555-1557 C. civ.

În ce privește proba culpei, legiuitorul reglementează un sistem legal bazat pe prezumții în această privință (art. 1548 C. civ.), prevăzând că, în cazul neexecutării obligațiilor contractuale, culpa debitorului este prezumată. Totuși, această regulă de probă trebuie nuanțata.

Ea se referă numai la situația obligațiilor de rezultat, în cazul obligațiilor de mijloace chestiunea probei operând diferit – creditorul, în principiu, trebuie să dovedească lipsa depunerii diligențelor suficiente de către debitor pentru atingerea rezultatului promis. Dincolo de această discuție, trebuie subliniat că elementul vinovăție sau culpă nu se regăsește în ipotezele de caz fortuit și de forță majoră, astfel cum acestea sunt definite de art. 1351 C. civ.

Tocmai de aceea, daunele-interese sunt un remediu inaplicabil în cazul neexecutării fortuite a contractului; dacă fapta victimei sau a terțului întrunesc condițiile forței majore sau, uneori, ale cazului fortuit, pot și ele înlătura răspunderea contractuală potrivit art. 1352 C. civ.

în al treilea rând, este necesară existența prejudiciului .

Condiția se deduce din chiar definirea legală a dreptului creditorului la daune-interese care sunt văzute de către legiuitor ca o despăgubire pentru prejudiciul cauzat prin neexecutare (art. 1530 C. civ.). în ce privește condițiile prejudiciului pentru ca acesta să poată fi reparat, noua reglementare cuprinde o serie de reguli destul de precise. Aceste reguli sunt;

regula reparării prejudiciului cert care presupune că numai prejudiciul care poate fi determinat cu certitudine este supus reparației prin daune-interese.

Intră în sfera prejudiciului cert bineînțeles, prejudiciul actual, dar și prejudiciul viitor (art. 1532 alin. (1) C. civ. – cu condiția ca acesta să poată fi stabilit cu certitudine în prezent), cât și prejudiciul rezultat din pierderea unei șanse , cu precizarea că prejudiciul al cărui cuantum nu se poate stabili cu certitudine, se determină de către instanța de judecată ;

regula reparării prejudiciului previzibil – este o regulă universal recunoscută în virtutea căreia, nu pot fi supuse reparației decât prejudiciile care putea fi în mod rezonabil prevăzute la data încheierii contractului.

În formularea textului legal: „Debitorul răspunde numai de prejudiciile pe care le-a prevăzut sau putea să le prevadă ca urmare a neexecutării la momentul încheierii contractului, afară de cazul în care neexecutarea este intenționată ori se datorează culpei grave a acestuia. Chiar și în acest din urmă caz, daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecința directă și necesară a neexecutării obligației.”

Așadar, regula previzibilității prejudiciului este părăsită și repararea poate fi extinsă și la prejudiciile imprevizibile în ipotezele de neexecutare intenționata sau de culpă gravă a debitorului (când se consideră că se trece în sfera răspunderii delictuale unde repararea prejudiciului nu este limitată de această regulă). Totuși, pentru ca acest prejudiciu să poată fi reparat, se prevede că este necesar ca el să fie consecința directă și necesară a neexecutării (indicându-se astfel ideea unui raport de cauzalitate necesar)";

regula reparării prejudiciului material și a prejudiciului moral

Dacă în privința prejudiciului material este limpede că obligația de reparație există, în doctrina și jurisprudența anterioare noului Cod civil, ideea reparării prejudiciilor nepatrimoniale rezultate din neexecutarea contractuală era privită cu ezitări. Pentru a înlătura echivocul, art. 1531 alin. (3) C. civ. a dispus: „Creditorul are dreptul la repararea prejudiciului nepatrimonial”. Este suficient să ne gândim la ipoteza prejudiciilor corporale generate de executarea defectuoasă a unui contract medical pentru a vedea cât de importantă este statuarea acestei reguli în dreptul nostru pozitiv;

repararea prejudiciului este limitată de mora creditoris sau, mai larg, de orice neexecutare imputabilă creditorului (chiar fară culpă).

În acest sens, atunci când creditorul a contribuit prin atitudinea sa la producerea prejudiciului, despăgubirile datorate de debitor se vor diminua corespunzător.

Este vorba în acest caz de situațiile în care colaborarea părților implică coparticiparea creditorului la executare. Lipsa colaborării poate să mărească prejudiciul cauzat creditorului. De exemplu, nefumizarea informațiilor corecte de către creditor – informații necesare pentru o bună executare a contractului, l-au împiedicat pe debitor să își execute obligațiile.

Daunele-interese trebuie diminuate în acest caz proportional cu contribuția creditorului la producerea prejudiciului. Regula reducerii daunelor-interese se aplică și atunci când prejudiciul este cauzat în parte de un eveniment pentru care creditorul și-a asumat riscul.

repararea prejudiciului este limitată de obligația creditorului de minimizare a prejudiciului .

Din textul legal indicat, se deduce existența unei obligații a creditorului de a depune diligențe în sensul înlăturării consecințelor prejudiciabile pe care le are neexecutarea, dacă aceste diligențe stau în puterea sa. De exemplu, este natural ca, într-un contract, creditorul să îl atenționeze pe debitor cu privire la caracterul defectuos al neexecutării acestuia și nu să aștepte o finalizare defectuoasă a acestei executări necorespunzătoare pentru ca apoi să solicite daune-interese mai mari. Așadar, în funcție de diligențele pe care creditorul le poate depune în vederea minimizării prejudiciului, daunele-interese pot fi reduse proportional;

în ce privește proba prejudiciului, art. 1537 C. civ. instituie două reguli.

În primul rând, întotdeauna sarcina probării prejudiciului aparține creditorului, iar în al doilea rând, proba neexecutării nu îl scutește pe creditor de sarcina probei prejudiciului.

Excepție fac situațiile în care prin lege sau convenția părților se prevede altfel. O astfel de situație de excepție se constată în cazul obligațiilor monetare, pentru care, pentru acordarea daunelor moratorii după momentul scadenței nu trebuie să facă dovada vreunui prejudiciu.

existența unui raport de cauzalitate

Existența acestei condiții este subliniată de chiar reglementarea dreptului la daune-interese unde se prevede că prejudiciul, pentru a fi reparat, trebuie să fie cauzat de neexecutarea debitorului. Mai mult de atât, se prevede și natura acestui raport de cauzalitate: prejudiciul trebuie să fie consecința directă și necesară a neexecutării

Clasificarea daunelor-interese

Daunele-interese sunt despăgubiri în bani pe care debitorul va fi ținut să le plătească creditorului pentru repararea prejudiciului generat de neexecutarea culpabilă a obligațiilor sale. Daunele-interese sunt de două feluri: compensatorii și moratorii.

Această clasificare, de altfel tradițională, se deduce din prevederile art. 1531 C. civ. care prevede principiul reparării integrale a prejudiciului.

Daunele-interese compensatorii sunt despăgubiri în bani care se plătesc creditorului pentru a-i repara prejudiciul ce i-a fost cauzat prin neexecutarea totală sau parțială ori executarea necorespunzătoare a obligațiilor de către debitor (de exemplu, în ipoteza neexecutării totale a obligațiilor antreprenorului de a construi o casă, acesta va datora clientului contravaloarea executării de care cel din urmă a fost lipsit).

În esență, este vorba de orice despăgubiri acordate creditorului și a căror menire este aceea de a repara orice prejudiciu rezultat din neexecutare, cu excepția prejudiciului rezultat din întârzierea în executare.

Daunele-interese moratorii sunt despăgubirile în bani care reprezintă echivalentul prejudiciului provocat creditorului prin întârzierea executării obligației de către debitor (în exemplul anterior, antreprenorul își execută obligația față de client, dar cu întârziere, creditorul suferind un prejudiciu ca urmare a întârzierii pentru că a trebuit să plătească o chirie neputând să locuiască în casă).

Principala deosebire dintre cele două categorii de daune-interese constă în aceea că daunele-interese compensatorii înlocuiesc executarea în natură a obligațiilor contractuale și, prin urmare, nu se cumulează cu aceasta.

Cu alte cuvinte, debitorul nu poate fi ținut, în același timp, la plata de daune-interese compensatorii și la executarea în natură a prestațiilor la care s-a îndatorat prin contract. Dimpotrivă, daunele interese moratorii se cumulează întotdeauna cu executarea în natură a obligației sau cu plata de daune-interese compensatorii.

Pe de altă parte, același principiu al reparării integrale a prejudiciului, reglementat de art. 1531 C. civ., permite identificarea unei alte clasificări.

Astfel, potrivit art. 1531 C. civ., daunele-interese se compun din echivalentul pierderii efectiv suferite de către creditor sau damnum emergens (în exemplul de mai sus, daunele compensatorii se identifică ipotezei date), precum și din echivalentul beneficiului nerealizat sau lucrum cessans (în exemplul de mai sus, putem să presupunem că beneficiarul antreprizei unna să vândă construcția unui terț – eventualul profit pe care l-ar fi realizat prin intermediul acestei vânzări și pe care nu îl va mai realiza din cauza neexecutării antreprenorului, are semnificația unui beneficiu nerealizat).

Articolul 1535 alin. (1) NCC instituie – spre deosebire de vechiul Cod civil care, în
art. 1088 alin. (2), prevedea că daunele-interese moratorii erau datorate de debitor, de principiu, din ziua cererii de chemare în judecată – regula curgerii de drept a dobânzilor moratorii (penalizatoare în sensul O.G. nr. 13/2011), datorate, cu titlu de daune-interese moratorii, pentru executarea cu întârziere a obligațiilor bănești, asumate atât în exercițiul activității unei întreprinderi – soluție consacrată anterior în materie comercială de art. 43 C.com. -, cât și în cadrul altor raporturi juridice civile.

Debitorul unei obligații bănești – asumată în exercițiul activității unei întreprinderi ori în alte raporturi juridice civile – datorează de drept, de la data scadenței obligației, daune-interese moratorii

Noul Cod civil consacră și alte ipoteze privind curgerea de drept a dobânzilor, printre care amintim, cu titlu de exemplu, următoarele:

În materia locațiunii, dobânzile datorate de locator pentru sumele avansate de locatar în scopul efectuării reparațiilor capitale realizate de către acesta din urmă, cu încunoștințarea locatorului, sunt socotite de la data efectuării cheltuielilor. în caz de urgență, după începerea reparațiilor capitale de către locatar, acesta este îndreptățit la dobânzi pentru cheltuielile efectuate de la data înștiințării locatorului;

În materie societară, asociatul care aportează o creanță răspunde pentru existența creanței la momentul aportului și încasarea acesteia la scadență, fiind obligat să acopere cuantumul acesteia, dobânda legală care începe să curgă de la scadență și orice alte daune ce ar rezulta, dacă creanța nu se încasează în tot sau în parte.

În cazul aportului în numerar, asociatul datorează în caz de neexecutare suma la care s-a obligat, dobânda legală de la scadență și orice alte daune care ar rezulta, fiind de drept pus în întârziere. Asociatul care își pierde calitatea altfel decât prin cesiune sau executarea silită a părților sale în societate poate obține valoarea părților sale de la data încetării calității de asociat, iar ceilalți asociați sunt ținuți să îi plătească imediat ce aceasta a fost stabilită, cu dobânda legală de la data încetării calității de asociat;

mandatarul datorează dobânzi pentru sumele întrebuințate în folosul său începând din ziua întrebuințării. Prin derogare de la regula analizată, mandatarul nu datorează dobânzi pentru sumele cu care a rămas dator decât din ziua punerii sale în întârziere

mandantul trebuie să restituie mandatarului cheltuielile rezonabile avansate de acesta 10 din urmă pentru executarea mandatului, împreună cu dobânzile legale aferente, calculate de la data efectuării cheltuielilor.

Prin derogare de la dreptul comun, creditorul unei obligații bănești nu este ținut să facă dovada prejudiciului cauzat prin întârzierea executării obligației – soluție legislativă justificată de prezumția că lipsa de folosință a unei sume de bani provoacă creditorului un prejudiciu

Așadar, creditorul, cu excepția ipotezei reglementate de art. 1535 alin. (3) NCC, nu poate proba că ar fi putut obține pentru suma de bani datorată de debitor o rată a dobânzii superioară. Debitorul, la rândul său, nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic – probând, de exemplu, că ar fi putut obține o rată a dobânzii mai mică.

Regimul juridic al dobânzii legale remuneratorii – reprezentând dobânda datorată de debitorul obligației de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenței obligației – și penalizatoare – reprezentând dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență – pentru obligațiile bănești, este stabilit prin O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

Rata dobânzii legale remuneratorii se stabilește, în raporturile juridice care decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, la nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, care este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de administrație al Băncii Naționale a României.

Rata dobânzii legale penalizatoare este stabilită, în raporturile juridice care decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, la nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii Naționale a României plus puncte procentuale. în celelalte raporturi juridice, nivelul ratei dobânzii legale remuneratorii și penalizatoare este diminuat cu 20%

În raporturile juridice cu element de extraneitate în care legea română este aplicabilă și când s-a stipulat plata în monedă străină, dobânda legală este fixată la 6% pe an.

În vreme ce în raporturile juridice care decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ legea nu impune o limită dobânzilor convenționale remuneratorii sau penalizatoare, în celelalte raporturi juridice dobânda convențională (remuneratorie sau penalizatoare) nu poate depăși dobânda legală (remuneratorie sau penalizatoare) cu mai mult de 50% pe an, sub sancțiunile nulității clauzei contractuale și a decăderii creditorului din dreptul de a pretinde dobânda legală.

Părțile pot conveni, pentru ipoteza neexecutării unei obligații bănești la scadență, asupra cuantumului daunelor-interese moratorii datorate de debitor, prin încheierea unei clauze penale moratorii.

În lipsa unei determinări convenționale a daunelor-interese moratorii datorate de debitor pentru executarea cu întârziere a obligației pecuniare, art. 1535 alin. (1) teza I NCC recunoaște creditorului dreptul la daune- interese moratorii în cuantumul prevăzut de lege.

Dispoziția amintită își găsește corespondent în prevederile art. 2 din O.G. nr. 13/2011, potrivit cărora în cazul în care, potrivit legii sau convenției părților, obligația este purtătoare de dobânzi remuneratorii și/sau penalizatoare și în absența stipulației exprese a nivelului acestora de către părți, se va plăti dobânda legală aferentă.

Dacă, înainte de scadență, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul la daune-interese moratorii constând în dobânzi la nivelul aplicabil înainte de scadență. în doctrina de întâmpinare a noului Cod civil s-a arătat că dispozițiile art. 1535 alin. (2) din același cod vizează ipoteza în care înainte de scadență creanța era producătoare de dobândă remuneratorie, ulterior scadenței datorându-se, pentru întârzierea executării obligației pecuniare, dobânda moratorie

În cazul în care dobânzile moratorii datorate de debitor sunt inferioare nivelului dobânzii legale (penalizatoare în sensul O.G. nr. 13/2011), art. 1535 alin. (3) NCC recunoaște creditorului, în primul rând, dreptul la dobânda legală penalizatoare în sensul O.G. nr. 13/2011.

Îndeplinirea cu întârziere a obligațiilor bănești poate antrena însă și un prejudiciu suplimentar pentru care creditorul are dreptul la daune-interese suplimentare.

De aceea, art. 1535 alin. (3) NCC in fine consacră dreptul creditorului la daune-interese adiționale, în scopul reparării integrale a prejudiciului suferit. Creditorul este ținut să dovedească existența și întinderea prejudiciului suplimentar.

Din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 1535 alin. (3) NCC rezultă că această normă de favoare nu este aplicabilă în cazul în care debitorul datora dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul nefiind îndreptățit, într-o atare ipoteză, la daune-interese suplimentare.

Dimpotrivă, dispozițiile amintite sunt aplicabile în cazul în care părțile nu au convenit asupra cuantumului daunelor-interese datorate pentru executarea cu întârziere a obligației pecuniare, creditorul putând obține, în afara dobânzii legale (penalizatoare) și daune-interese adiționale, dacă face dovada prejudiciului suplimentar suferit

Daunele moratorii în cazul obligațiilor de a face

Articolul 1536 NCC stabilește regimul juridic al daunelor-interese moratorii datorate de debitor în cazul executării cu întârziere a altor obligații decât cele având ca obiect plata unei sume de bani..

În cazul neexecutării, totale sau parțiale, ori necorespunzătoare a obligației de a face, creditorul poate recurge la celelalte mijloace juridice puse de lege la dispoziția sa.

Se consideră că dispozițiile art. 1536 NCC sunt aplicabile deopotrivă în materie contractuală și extracontractuală.

Articolul 1536 NCC recunoaște creditorului dreptul la daune-interese moratorii – pentru repararea prejudiciului cauzat prin executarea cu întârziere a obligației de a face – sub forma dobânzii legale. Din interpretarea combinată a dispozițiilor art. 1536 NCC și ale art. 10 din O.G. nr. 13/2011 – potrivit cărora doar art. 1535 și art. 1538-1546 NCC sunt aplicabile dobânzii penalizatoare -, ar rezulta că este avută în vedere dobânda legală remuneratorie, stabilită potrivit prevederilor art. 3 alin. (2) și (3) din ordonanța citată.

Spre deosebire de obligațiile bănești – în cazul cărora daunele-interese moratorii sunt datorate de la scadență -, data de la care se calculează daunele-interese moratorii, sub forma dobânzii legale, pentru neexecutarea unei obligații de a face, este cea a punerii în întârziere a debitorului asupra echivalentului în bani al obligației. În lipsa unei distincții a legiuitorului, ar rezulta că efectul curgerii daunelor-interese sub forma dobânzii legale se produce de la data punerii în întârziere a debitorului asupra echivalentului în bani al obligației de a face în oricare dintre cele două modalități de punere în întârziere a debitorului admise de art. 1522 NCC (notificarea extrajudiciară, cererea de chemare în judecată).

Pentru prevenirea unor întârzieri și cheltuieli inutile în cazul în care executarea în natură ar deveni imposibilă ori nu ar mai prezenta interes pentru creditor, acesta ar putea să solicite, prin cererea de chemare în judecată, atât obligarea debitorului la executarea în natură a obligației de a face, cât și, în subsidiar, obligarea acestuia la plata echivalentului în bani al prestației datorate.

Clauzele de modificare a răspunderii

Marea majoritate a normelor juridice aplicabile acestei materii sunt supletive.

Așa se explică faptul că pot fi modificate prin acordul de voință al părtilor.

Convenția prin care părțile contractante stabilesc expres clauze de modificare a răspunderii lor este necesar să fie încheiată înainte de neexecutarea prestațiilor și de producerea prejudiciului.

Se impune a menționa că, prin convenție, părțile pot doar să modifice răspunderea contractuală. Ele nu pot stipula în contract clauze prin care debitorul să fie exonerat de orice răspundere chiar dacă neexecutarea provine din culpa sa gravă sau pentru dol.

Astfel de clauze sunt lovite de nulitate absolută, deoarece existența lor este o dovadă implicită a faptului că debitorul nu a avut intenția de a se obliga juridic. In acest sens, art. 1355 alin. (1) C. civ. prevede limpede: „Nu se poate exclude sau limita, prin convenții sau acte unilaterale, răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârșită cu intenție sau din culpă gravă”.

Textele legale referitoare la clauzele de nerăspundere permit identificarea a trei categorii de clauze valabile de modificare a răspunderii contractuale: clauze de exonerare de răspundere pentru anumite cazuri exceptate sau culpe determinate; clauze de plafonare sau limitare a răspunderii; clauze de agravare a răspunderii.

clauze valabile care exonerează de răspundere

Clauzele prin care debitorul este exonerat de răspundere pentru neexecutare sunt nule.

În schimb, sunt valabile și pot fi stipulate în contract, clauze prin care debitorul este exonerat de răspundere atunci când, neexecutarea lato sensu a obligațiilor, se datorează unei culpe determinate, cum este neglijența sau imprudența.

În acest sens sunt prevederile art. 1355 alin. (2) C. civ., conform cărora sunt valabile clauzele care exclud răspunderea pentru prejudiciile cauzate printr-o simplă imprudență sau neglijență, bunurilor victimei”.

Chiar din text se deduce că exonerarea privește doar bunurile victimei. Astfel de clauze sunt lipsite de efect exonerator în cazul prejudiciilor cauzate direct persoanei, deoarece viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică a persoanei umane sunt intangibile, neputând face obiectul unor operațiuni juridice. Această a doua regulă este instituită de art. 1355 alin. (3) C. civ. care prevede că „răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrității fizice sau psihice ori sănătății nu poate fi înlăturată ori diminuată decât în condițiile legii”.

Sub același aspect, sunt valabile clauzele prin care se reduce numărul obligațiilor legale ale debitorului, cu condiția de a nu se încălca dispozițiile imperative ale legii și bunele moravuri.

De exemplu, într-un contract de vânzare, părțile pot stipula că debitorul nu va răspunde pentru evicțiune, cu excepția faptului său personal;

clauze valabile de limitare a răspunderii

Clauzele de plafonare sau limitare a răspunderii sunt acele stipulații contractuale prin care părțile stabilesc o limită maximă a despăgubirilor la plata cărora debitorul poate fi obligat pentru neexecutarea lato sensu a prestațiilor la care s-a îndatorat, chiar dacă prejudiciul suferit de creditor depășește această limită. Și aceste clauze sunt valabile numai dacă debitorul nu se face vinovat de doi sau de culpă gravă.

De asemenea, pentru valabilitatea clauzei, plafonul stabilit trebuie să nu fie prea redus încât să constituie, în realitate, o clauză de nerăspundere totală.

Desigur că, deși nu se prevede nimic în acest sens în art. 1355 C. civ., valabilitatea unei asemenea clauze se deduce implicit din lipsa interzicerii ei legale;

clauze valabile prin care se agravează răspunderea

Suntem în prezența agravării răspunderii atunci când, prin acordul de voință al pârtilor, debitorul își asumă răspunderea și în ipoteza când neexecutarea de către el a prestațiilor la care
s-a obligat se va datora unor cazuri de forță majoră determinate.

Așadar, debitorul renunță la unele cazuri de forță majoră pentru care legea îl exonerează de răspundere. Sunt clauze de agravare a răspunderii și acelea prin care debitorul își asumă anumite obligații suplimentare, pe lângă cele obișnuite, într-un anumit contract.

Părțile pot stabili liber conținutul contractului. Așa de pildă, locatarul se poate obliga să efectueze toate reparațiile asupra bunului aflat în locațiune deși, potrivit legii, el este obligat numai la efectuarea reparațiilor mici, așa-zise locative. Nu sunt însă valabile clauzele de agravare a răspunderii prin care unele obligații de mijloace se transformă în obligații de rezultat, cum ar fi: obligația unui medic de a garanta vindecarea pacientului care suferă de o maladie incurabilă; obligația avocatului față de clientul său că va câștiga procesul etc. Asemenea obligații sunt periculoase, contrare moralei profesionale și ordinii publice. De aceea trebuie considerate nule, pentru a evita încurajarea lor.

CAPITOLUL 2

EVALUAREA DAUNELOR-INTERESE

2.1. Evaluarea judiciară

Stabilirea întinderii daunelor-interese poate fi făcută de instanța de judecată (evaluarea judiciară), direct prin lege (evaluareE legală) sau prin acordul de voințe al părților (evaluarea convențională

Evaluarea judiciară a daunelor-interese se face prin hotărâre judecătorească.

Stabilirea întinderii daunelor-interese de către instanțele de judecață are loc cu respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului2, în scop. repunerii creditorului în situația în care s-ar fi aflat dacă debitorul ar fi execute: întocmai prestațiile la care s-a îndatorat [art. 1.531 alin. (1) C. civ.].

Cu alte cuvinte, sumele de bani pe care debitorul va fi obligat să le plătească creditorului, cu titlu ck despăgubiri, trebuie să corespundă întinderii prejudiciului cauzat.

În vederea aplicării principiului reparării integrale a prejudiciului, instanța trebuie să țină seama de clasificarea generală a prejudiciilor prezentată mai sus și dedusă dr alin. (2) și (3) ale art. 1.531 C. civ. La calculul daunelor-interese mai trebuie avute în vedere clasificările prejudiciilor în previzibile și imprevizibile, directe și indirecte, astfel cum acestea se deduc din prevederile art. 1.532-1.533 C. civ..

În esserță, evaluarea judiciară presupune cântărirea de către judecător a tuturor
condițiilor de angajare a răspunderii contractuale, în special cu privire la prejudiciu (pentru regulile aplicabile acestei condiții și descrise mai sus servesc la o evaluare judiciară, alte condiții sunt doar precondiții ale evaluării judiciare).

Cu toate acestea, rolul judecătorului este semnificativ, în special în ipotezele în care prejudiciile al căror cuntum nu poate fi stabilit cu certitudine și care conform art. 1.532 alin. (3) C. civ., se determină de instanța de judecată, precum și în cazul prejudiciilor nepatrimoniale al căror cuantum este prin definiție incert și trebuie stabilit de judecător.

O ultimă chestiune esențială în materie de evaluare judiciară a daunelor-interese este legată de momentul la care evaluarea trebuie făcută de judecător.

În esență, rstanța trebuie să țină seama de fluctuațiile valorice și de evoluția prejudiciului . :erior neexecutării contractuale. De aceea, evaluarea trebuie făcută în funcție de –"lentul pronunțării hotărârii judecătorești.

Evaluarea legală

Evaluarea legală a daunelor-interese se circumscrie sferei obligațiilor care au ca obiect prestația de a da o sumă de bani la care legiuitorul adaugă și razul obligațiilor de a face care pot fi evaluate în bani.

În ceea ce privește reglementarea evaluării legale, ea este combinată, inevitabil, și cu evaluarea convențională a daunelor-interese moratorii r-entru că, în această privință, legiuitorul stabilește limite și reguli specifice). Cu ;:eastă ocazie, vom atinge și chestiunea evaluării convenționale.

Obligațiile pecuniare. Reguli generale. Obligațiile de acest fel se pot executa întotdeauna în natură. Este motivul pentru care neexecutarea obligației nu roate duce la obligarea debitorului la plata de daune-interese compensatorii, care constau tot într-o sumă de bani egală cu cea datorată. Prin urmare, în cazul lor, debitorul poate fi obligat să plătească numai daune-interese moratorii. Daunele moratorii se cumulează cu executarea obligației. Referitor la daunele moratorii, în situația obligațiilor care au ca obiect plata unei sume de bani, art. 1.535 C. civ. prevede aplicarea următoarelor reguli speciale:

cuantumul daunelor-interese moratorii este cel stabilit de părți sau de lege. în poteza în care părțile au prevăzut cuantumul daunelor-interese pentru executarea cu 'ntârziere a obligațiilor pecuniare, se aplică acest nivel al despăgubirilor. Dacă nu există nicio clauză contractuală referitoare la cuantumul acestora, se acordă despăgubiri în cuantumul stabilit de lege – în realitate, este vorba de dobânda legală, care se stabilește prin lege specială [art. 1.535 alin. (1) teza I C. civ.]. Astfel cum vom vedea cu ocazia analizei condiției următoare, cuantumul stabilit de legea specială este unul fix;

creditorul nu trebuie să facă dovada existenței și întinderii prejudiciului cauzat prin întârzierea în executarea obligației. Art. 1.535 alin. (1) teza I C. civ. instituie prezumția că, ori de câte ori un creditor a fost lipsit de folosința sumei de bani dato-

rate de debitor, el a suferit un prejudiciu. în plus, cuantumul daunelor-interese moratorii, stabilit convențional sau legal, este unul fix, astfel încât el nu poate fi modificat prin proba faptului că prejudiciul suferit de creditor este mai mic [art. 1.535 alin. (1) teza a ll-a C. civ.]. Prin excepție, cuantumul se poate modifica în sensul majorării: i. când dobânzile moratorii nu sunt stabilite prin convenția părților, în ipoteza prevăzută de art. 1.535 alin. (2) C. civ.: „Dacă, înainte de scadență, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadență”, și ii. când creditorul probează un prejudiciu superior dobânzii moratorii convenționale – cf. art. 1.535 alin. (3) C. civ.: „Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit”;

daunele-interese moratorii sunt datorate, în principiu, din ziua scadenței obligației de plată. Condiția este dedusă din reglementarea cuprinsă în alin. (1) al art. 1.535 C. civ., care prevede că, „în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege (…)” -aceasta ca o consecință a faptului că, pentru angajarea răspunderii contractuale, nu este necesară punerea în întârziere.

Reguli speciale în materie de obligații pecuniare.

Pe lângă prevederile legale din C. civ. referitoare la cuantumul legal al daunelor-interese în materie de obligații pecuniare, există și norme speciale în materie.

Avem în vedere în principal, O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești. Acest act normativ de importanță capitală stabilește regu suplimentare în raport cu cele cuprinse în C. civ

În sinteză, aceste reguli ar fi următoarele:

evaluarea daunelor-interese în materie de obligații pecuniare trebuie să țini seama de clasificarea legală a acestora în dobândă legală remuneratorie [dobânda datorată de debitorul obligației de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculați pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenței obligației – art. 1 alin. (2 din O.G. nr. 13/2011] și dobândă legală penalizatoare [dobânda datorată de debitor, obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență – art, alin. (3) din O.G. nr. 13/2011];

dobânda legală (adică dobânda aplicabilă în toate situațiile în care părțile nu prevăzut cuantumul dobânzii) este stabilită de art. 3 din O.G. nr. 13/2011, astfe:

i)rata dobânzii legale remuneratorii este egală cu nivelul ratei dobânzii de referință î BNR, care este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de administrație al BNR;

ii) rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nive ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale;

iii. în raporturile juridice care decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. 3 C. civ., rata dobânzii legale se stabilește potrivit celor două reguli prezentate mai sus diminuat cu 20%;

iv. în raporturile dintre profesioniști și între aceștia și autoritățile contractante, dobânda legală penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 8 puncte procentuale [art. 20 alin. (21) din L. nr. 72/2013];

v. în raportările juridice cu element de extraneitate, atunci când legea română este aplicabilă și când s-a stipulat plata în monedă străină, dobânda legală este de 6% pe an

părțile sunt libere să stabilească rata dobânzii pentru sumele datorate în baza contractului dintre ele [art. (1) alin. (1) din O.G. nr. 13/2011], cu anumite limite:

i. în cazul obligațiilor pecuniare izvorâte din orice alte raporturi, altele decât cele legate de exploatarea unei întreprinderi în sensul art. 3 alin. (3) C. civ., dobânda convențională nu poate depăși cu peste 50% dobânda legală.

În cazul nerespectării acestei limite, sancțiunea este drastică – ea presupune decăderea totală a creditorului din dreptul de a pretinde dobânzi, deci chiar și din dreptul de a pretinde dobânda legală; ii. rata dobânzii convenționale trebuie stabilită prin act scris.

În caz contrar, creditorul nu va avea dreptul decât la dobânda legală (art. 6 an Ordonanță); iii. înprincipiu, este interzisă capitalizarea dobânzii sau anatocismul.

De la această prohibiție există excepții importante, în ipoteza în care există o convenție specială între părți privind capitalizarea (care trebuie să fie încheiată numai după scadență și numai pentru dobânzi datorate de cel puțin un an – art. 8 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011] și în cazul dobânzilor condiționale remuneratorii [care oricum se pot capitaliza fără restricții – art. 8 alin. (3) O.G. nr. 13/2011]; iv. în sfârșit, plata anticipată a dobânzilor este permisă numai în mdițiile art. 7 din O.G. nr. 13/2011, adică pentru cel mult 6 luni, și nu este supusă restituirii, indiferent de fluctuațiile dobânzii legale survenite ulterior momentului plății.

Evaluarea daunelor-interese moratorii în cazul obligațiilor de a face și a altor obligații decât cele pecuniare.

Confiorm art. 1.536 C. civ., în ipoteza altor obligații decât cele de a plăti sume de bani, dacă acestea sunt executate cu întârziere, creditorul are dreptul la plata unor daune-interese moratorii egale cu dobânda legală.

Spre reosebire de cazul obligațiilor pecuniare, acestea se pot calcula numai de la data punerii în întârziere a debitorului. Excepțiile de la această regulă sunt date de situațiile în care: a) s-a stipulat o clauză penală care prevede un alt cuantum al daunelor-interese; b creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea zoligației.

Evaluarea convențională a daunelor-interese.

Stabilirea întinderii despăgubirilor poate avea loc și prin acordul de voințe al creditorului și debitorului intervenit înainte de producerea prejudiciului.

Această înțelegere cu caracter accesoriu se numește clauză penală și este reglementată în art. 1.538-1.543 C. civ. Tot cu titlu de evaluare convențională a daunelor-interese, legiuitorul reglementează și arvuna.

2.3. Clauza penală

2.3.1. Definiție

În doctrină, clauza penală a fost definită ca fiind acea convenție accesorie prin care părțile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de către debitorul său.

Deși art. 1538 alin. (1) NCC se referă doar la neexecutarea obligației principale, din interpretarea sistematică a acestui text în corelație cu art. 1539 NCC, rezultă că o clauză penală se poate stipula și pentru cazul în care obligația nu a fost executată la timp sau la locul stabilit.

De asemenea, alin. (5) al acestui text asimilează clauzei penale convenția prin care creditorul 3 este îndreptățit ca, în cazul rezoluțiunii sau rezilierii contractului din culpa debitorului, să păstreze plata parțială făcută de acesta din urmă. Sunt exceptate dispozițiile privitoare la arvună.

Clauza penală moratorie

Articolul 1539 NCC consacră clauza penale moratorii. Astfel, o parte a doctrinei apreciază că prevederea contractuală prin care părțile stabilesc rata dobânzii pentru întârzierea în executarea unei obligații bănești poate fi calificată ca dobândă convențională.

O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar operează cu noțiunile de „dobândă remuneratorie” și „dobândă penalizatoare.

Dobânda datorată de debitorul obligației de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenței obligației, este denumită dobândă remuneratorie.

Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare.

Prin dobândă se înțelege nu numai sumele socotite în bani cu acest titlu, ci și alte prestații, sub orice titlu sau denumire, la care debitorul se obligă drept echivalent al folosinței capitalului.

Apreciem că dobânda penalizatoare la care se referă O.G. nr. 13/2011 este stipulată tocmai prin intermediul clauzei penale la care face referire art. 1538 NCC.

Clauza penală este o convenție accesorie privitoare la răspunderea contractuală, care ia naștere prin acordul părților, astfel încât penalitățile pot fi solicitate numai dacă părțile au prevăzut expres în contract o astfel de clauză.

Înscrierea pe factură de către emitent a unui procent de penalitate apare ca o manifestare unilaterală de voință care nu are valoarea unei clauze penale și nu poate produce efectele acesteia

Clauzei penale îi este atribuită în doctrină o natură mixtă: reparatorie și sancționatorie. Clauza penală are natură reparatorie, întrucât reprezintă o compensare a prejudiciului suferit de creditor prin neexecutarea obligației, o evaluare convențională anticipată a daunelor- interese datorate de debitor, menită să acopere paguba suferită de creditor.

În ceea ce privește natura sancționatorie, clauza penală a fost considerată o sancțiune „privată”, anterior convenită de părți, pentru neexecutarea contractului.

Nu există o ierarhie a mijloacelor pe care creditorul le are la îndemână pentru a obține satisfacerea obligației sale, el nefiind ținut să ceară mai întâi executarea silită în natură, potrivit dispozițiilor art. 1527 NCC, și doar în cazul în care aceasta nu este posibilă să ceară în subsidiar clauza penală.

Dreptul de opțiune între executarea silită în natură și clauza penală aparține exclusiv creditorului, nu și debitorului care, potrivit art. 1538 alin. (3) NCC, nu se poate libera oferind despăgubirea convenită.

Stipularea unei astfel de clauze în contract scutește pe creditorul care beneficiază de această clauză de a face dovada prejudiciului suferit prin neexecutarea obligației principale sau a cuantumului acestui prejudiciu, acestuia revenindu-i doar sarcina probei neexecutării culpabile a obligației.

Clauza penală constituie astfel una din excepțiile la care se referă art. 1537 NCC. Dacă însă a optat pentru executarea clauzei penale, creditorul nu va putea pretinde nici că, în realitate, prejudicial suferit a fost mai mare.

Debitorul nu va avea dreptul să probeze că, în realitate, prejudiciul cauzat prin neexecutare a fost mai mic.

De asemenea, în cazul clauzei penale stabilite pentru neexecutarea la termen a obligației, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a plății ar fi mai mic

Clauza penală fiind o convenție accesorie, urmează regulile de aplicare în timp statuate la art. 102 Legea de punere a aplicare a noului Cod civil, astfel încât dispozițiile art. 1538-1543 NCC nu sunt aplicabile pentru clauza penală stipulată anterior intrării în vigoare a Codului civil.

Cumulul penalității cu executarea în natură

Alineatul (2) al art. 1538 NCC dă creditorului un drept de opțiune între clauza penală și executarea silită în natură, în vreme ce art. 1539 NCC interzice expres cumulul celor două.

Excepția o constituie cazul în care penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea obligațiilor la timp sau în locul stabilit. în acest caz, creditorul va avea dreptul atât la executarea silită în natură, cât și la despăgubirea pentru prejudiciul încercat prin întârzierea în executarea obligației sau prin neexecutarea ei la locul stabilit, despăgubire evaluată convențional sub forma clauzei penale.

Momentul de la care vor curge penalitățile fixate de părți prin intermediul unei clauze penale va fi stabilit potrivit regulilor stabilite de art. 1522, respectiv art. 1523 NCC.

Dacă nu a fost executată obligația de a plăti o sumă de bani, asumată în exercițiul activității unei întreprinderi, potrivit art. 1523 alin. (2) lit. d) NCC, debitorul este de drept în întârziere.

Cu toate acestea, creditorul poate renunța la dreptul de a solicita clauza penală. Textul asimilează acceptarea fară rezerve a executării obligației cu renunțarea la clauza penală.

Sub incidența vechiului Cod civil, prin Decizia nr. XI din 24.10.2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, în Secții Unite, a stabilit că „orice clauză penală prin care se stabilește obligația restituirii la scadența sume împrumutate, sub sancțiunea penalităților de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine prevederilor legii”.

În motivarea acestei decizii s-a arătat că prin Legea nr. 313/1879 ale cărei dispoziții sunt în vigoare și constituționale, potrivit DCC nr. 524/02.12.1997, s-a prevăzut la art. 1 că este nulă clauza penală din contractele de împrumut sau prestațiuni în natură și că Judecătorul, în caz de împrumut, va putea condamna numai la plata dobânzii prevăzută în art. 1589 C.civ., sau în caz de alte obligațiuni, la daune-interese, conform art. 1084 C.civ.”.

Mutatis murandis, considerentele acestei decizii sunt valabile și sub imperiul noului Cod civil

Dobânda legală se aplică doar în lipsa clauzei penale. În același sens sunt și dispozițiile art. 1536 NCC, potrivit căruia: „în cazul altor obligații decât cele având ca obiect plata unei sume de bani, executarea cu întârziere dă întotdeauna dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală, calculată de la data la care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al obligației, cu excepția cazului în care s-a stipulat o clauză penală (…)”. Rezultă că, în cazul stipulării unei clauze penale, este datorată suma prevăzută în clauză, nu și dobânda legală.

În doctrină se discută de asemenea despre cumulul clauzei penale cu indexarea sau cu daune-interese compensatorii.

Un exemplu în acest sens sunt dispozițiile art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 119/2007 privind lupta împotriva întârzierilor la plata obligațiilor bănești, care arată că, în materia contractelor comerciale ce intră sub incidența sa, creditorul este îndreptățit la daune-interese suplimentare, dar nu pentru acoperirea integrală a prejudiciului, ci doar a acelor daune-interese corespunzătoare cheltuielilor efectuate de creditor în vederea recuperării sumelor datorate.

Reducerea cuantumului penalității

Legiuitorul român a oscilat între limitarea sau nu a voinței părților în stabilirea cuantumului penalităților de întârziere. Un exemplu în sensul limitării cuantumului penalităților de întârziere, generat de teama de imensitatea daunelor în raport cu normalitatea întârzierii în executare a fost art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, în prezent abrogată prin Legea nr. 246/2009, care limita totalul penalităților și daunelor-interese solicitate la cuantumul sumei datorate.

Un alt exemplu este O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, care abrogă O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești. Art. 1 din O.G. nr. 13/2011 prevede că: „Părțile sunt libere să stabilească, în convenții, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât și pentru întârzierea la plata unei obligații bănești”.

Cu toate acestea, libertatea de voință a părților este limitată prin art. 5 din ordonanță care prevede că, în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, dobânda nu poate depăși dobânda legală cu mai mult de 50% pe an.

Orice clauză prin care se încalcă aceste dispoziții este nulă de drept. în acest caz, creditorul este decăzut din dreptul de a pretinde dobânda legală. Valabilitatea nivelului dobânzii convenționale se determină prin raportare la dobânda legală în vigoare la data stipulării.

Textul art. 1541 NCC reprezintă tot o cenzură, de data aceasta judiciară, iar nu legislativă, a libertății de voință a părților în stabilirea clauzei penale.

Ca regulă generală, ca efect al principiului obligativității contractului, clauza penală nu poate face obiectul unei aprecieri din partea judecătorului pe criterii de echitate, acesta putându-se pronunța doar asupra întrunirii condițiilor care fac clauza operabilă, respectiv neexecutarea culpabilă a obligației principale.

Deși se poate susține că încalcă principiul autonomiei de voință a părților în încheierea de 6 convenții, dreptul instanței de a reduce clauzele penale pe care le consideră abuzive este în consonanță cu reglementările actuale existente la nivel european, în acest sens fiind dispozițiile Codului civil francez, Legile din 9 iulie 1975, respectiv 1 octombrie 1985, „Legea relativă la formația și protecția consumatorilor în domeniul câtorva operațiuni de credit” și „Legea privind protecția consumatorilor de produse și servicii”, Convenția Benelux privitoare la clauza penală adoptată la Haga la 26 noiembrie 1975, Rezoluția Consiliului Europei relativă la clauzele penale în dreptul civil, adoptată în 1976 de către Consiliul Europei.

Textul art. 1541 NCC preia modelul sistemului francez, care, sub presiunea abuzurilor la care a condus aplicarea clauzei penale în special în contractele de adeziune, s-a văzut nevoit să găsească soluții legislative (modificarea art. 1134 și art. 1152 din Codul civil francez prin Legile din 9 iulie 1975, respectiv 1 octombrie 1985) care să permită judecătorului să cenzureze, în anumite situații, clauza penală.

Din interpretarea per a contrario a textului alin. (1) rezultă că, în ambele situații, judecătorul are doar o facultate, nu o obligație de a reduce clauza penală. De altfel, Curtea de Casație franceză a apreciat, de mai multe ori, că, dat fiind că reducerea este doar o facultate, și nu o obligație, judecătorul nu este ținut să motiveze în mod special decizia sa de a face aplicarea pur și simplu a clauzei penale, fară a o reduce.

Spre deosebire de textul francez, care prevede această posibilitate pentru judecător „chiar și din oficiu”, textul Codului civil român nu păstrează această mențiune, ceea ce ne conduce la concluzia că judecătorul nu va putea reduce clauza penală din oficiu, ci doar la cererea debitorului, făcută prin întâmpinare.

Revizuirea clauzei penale poate fi dispusă de instanță în următoarele condiții:

obligația principală a fost executată în parte și această executare a profitat creditorului;

Dacă obligația principală a fost executată în parte, executare care a profitat creditorului, prejudiciul acestuia a fost mai mic și, prin urmare, este firesc ca răspunderea debitorului să fie diminuată proporțional cu gravitatea neexecutării.

Este posibil ca însăși clauza penală să prevadă diminuarea sa în caz de neexecutare numai parțială, caz în care judecătorul va diminua clauza penală, conform voinței părților. Chiar dacă părțile nu au prevăzut însă o astfel de diminuare a clauzei penale în caz de neexecutare doar parțială, este firesc să i se permită judecătorului să diminueze răspunderea debitorului proporțional cu gravitatea neexecutării. Textul este de ordine publică, astfel că părțile nu ar putea să prevadă, în cuprinsul clauzei penale, că ea este aplicabilă întocmai și în caz de neexecutare parțială. Potrivit alin. (3), o astfel de stipulație ar trebui considerată nescrisă.

Cu toate acestea, dacă, potrivit naturii sale, obligația nu este divizibilă, este posibil ca executarea ei doar în parte să atragă răspunderea potrivit clauzei penale în ansamblul său, pentru că, în acest caz, executarea parțială nu a profitat creditorului.

Legiuitorul român nu a preluat din textul francez limitele în care judecătorul poate reduce clauza penală, respectiv „proporțional cu beneficiul pe care executarea parțială l-a procurat creditorului”. Redactarea legiuitorului francez nu a fost întâmplătoare, ci a fost menită tocmai să combată jurisprudența anterioară, care recunoștea judecătorului, în această situație, puterea de a face abstracție complet de clauza penală și de a fixa valoarea prejudiciului.

Se consideră că, și în actuala redactare a textului, judecătorul are o putere de apreciere limitată, reducerea clauzei penale putând opera numai proporțional, în raport de beneficiul pe care executarea parțială l-a procurat creditorului

Cu toate acestea, așa cum a arătat doctrina franceză, calculul nu poate fi întotdeauna atât de riguros matematic, dat fiind că satisfacția procurată creditorului nu este întotdeauna direct proporțională cu câtimea de executare parțială a obligației

Textul nu precizează dacă ipoteza de la lit. a) (neexecutarea parțială a obligației) o exclude pe cea de la lit. b) (penalitatea este vădit excesivă).

Se pune așadar în mod firesc întrebarea dacă în cazul neexecutării parțiale judecătorul mai are posibilitatea de a aprecia asupra caracterului vădit excesiv al clauzei penale.

Textul francez (legea din 1 octombrie 1985) care a inspirat pe legiuitorul român prevede expres că: „Atunci când obligația a fost executată în parte, penalitatea convenită va putea fi redusă, chiar din oficiu, de către judecător, proporțional cu beneficiul pe care executarea parțială l-a procurat creditorului, fară a aduce atingere art. 1152” (situația penalității vădit excesive).

penalitatea este vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului.

Spre deosebire de varianta sa franceză, textul român se referă doar la „penalitatea vădit excesivă”, nu și la cea derizorie, astfel încât judecătorul este îndrituit doar să reducă, nu și să mărească suma prevăzută în clauza penală.

Acest text este menit să intervină în situațiile de inegalitate între părțile contractante, mai exact între prestațiile acestora. Textul se referă la o „penalitate vădit excesivă”, sintagmă prin care legiuitorul a vrut să reducă limitele puterii de apreciere a judecătorului la situațiile de vădit dezechilibru între cuantumul clauzei penale și prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului. Doctrina franceză a apreciat că adverbul „vădit” arată că este vorba nu doar de o penalitate excesivă, ci de una atât de excesivă, încât judecătorul nu are nevoie de niciun fel de verificări suplimentare pentru a constata acest aspect.

Legiuitorul român se raportează în aprecierea caracterului „vădit excesiv” la „prejudiciul 20 ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului”, iar nu la prejudiciul efectiv suferit, dat fiind că rolul clauzei penale este tocmai de a-1 exonera pe creditor de a face dovada prejudiciului și a cuantumului său. Textul elimină astfel disputa doctrinară generată de acest text în Franța, cu privire la termenul de comparație la care judecătorul trebuie să se raporteze pentru a stabili caracterul „vădit excesiv” al clauzei penale.

Alineatul (2) fixează o limită pentru judecător în reducerea clauzei penale, stipulând că penalitatea astfel redusă trebuie însă să rămână superioară obligației principale. Mai mult, chiar dacă judecătorul ar aprecia clauza penală ca fiind vădit excesivă, el nu poate opera o reducere a sa sub cuantumul obligației principale.

În special în situația în care clauza penală nu se exprimă într-o sumă fixă, ci într-un procent pe zi întârziere, se pune întrebarea care este momentul în raport de care se interpretează caracterul vădit excesiv al penalității. Curtea de Casație din Franța a optat pentru soluția potrivit căreia judecătorul trebuie să se raporteze la momentul la careF pronunță soluția pentru a stabili caracterul vădit excesiv.

În situația în care clauza penală îmbracă forma penalităților de întârziere, textul alin. (2) conduce la concluzia că aprecierea caracterului „vădit excesiv” al penalității nu se raportează in abstracto la procentul în care se exprimă clauza penală, ci în concret, la cuantumul obligației principale.

Clauza penală își menține astfel una din funcțiile sale principale, și anume cea cominatorie. Or, atâta vreme cât privim clauza penală ca o sancțiune civilă contractuală, nu este posibil să admitem că lipsa prejudiciului poate conduce la suprimarea clauzei penale ca vădit excesivă. Chiar dacă nu s-a produs un prejudiciu, neexecutarea s-a produs și ea trebuie sancționată, aceasta fiind una dintre funcțiile principale ale clauzei penale.

În dreptul intern, legislația aplicabilă stabilește drept clauză abuzivă acea clauză care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Sediul materiei care reglementează aceste raporturi este reprezentat de Legea
nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori

Sunt calificate drept abuzive acele clauze care obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant.

Astfel, făcând aplicarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, instanța de judecată are posibilitatea de a califica o clauză inserată într-un contract ca fiind abuzivă, întrucât creează prin ea însăși un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților, instanța putând să constate nulitatea absolută a contractului, parțial, și să dispună înlăturarea unei astfel de clauze din contract.

Nulitatea clauzei penale

Clauza penală, fiind o convenție accesorie, urmează soarta juridică a obligației principale, potrivit principiului accesorium sequitur principale. Dacă aceasta este nulă, același lucru se întâmplă și cu clauza penală; dacă însă clauza penală este nulă, ea nu va influența în niciun mod obligația principală, care rămâne valabilă, dacă nu este afectată de alte cauze de ineficacitate.

Clauza penală este o clauză privind răspunderea, care îl scutește pe creditor de a face proba prejudiciului, nu însă și de proba neexecutării culpabile a obligației. Astfel, dacă executarea obligației a devenit imposibilă din cauze neimputabile debitorului (caz fortuit, forță majoră, fapta victimei sau a unui terț ) penalitatea nu poate fi cerută.

Arvuna

Noțiune.

Legiuitorul a înțeles să reglementeze și clauza de arvună, în art. 1.544-1.546 C. civ..

Textele sunt inspirate în mod direct de art. 1.385 și 1.386 C. civ. ialian care disting între două tipuri de arvună: confirmatorie și penalizatoare.

În esență, arvuna este o convenție (clauză) accesorie celei principale (contractului principal) prin care una dintre părți predă celeilalte o sumă de bani sau alte bunuri fungibile ca o confirmare a încheierii și executării unui contract sau ca preț al dezicerii sale de contract această sumă/cantitate de bunuri fungibile urmând a fi reținută sau restituită dublu, în funcție de executarea sau nu a contractului.

Caracterul accesoriu al arvunei presupune desființarea arvunei ca efect al desființării contractului principal (nulitatea contractului principal atrage nulitatea arvunei, dar natura sa specifică presupune și o autonomie similară clauzei penale, în sensul că soarta sa depinde de un mecanism condiționat de executarea sau neexecutarea obligațiilor contractuale, respectiv de denunțarea sau nedenunțarea contractului (în cazul denunțării unilaterale de către una dintre părți, cealaltă este îndreptățită să rețină arvuna sau să solicite restituirea dublului arvunei].

Totodată, mai trebuie să reținem și că arvuna reprezintă un contract real, în sensul că nu se consideră perfectată decât dacă suma de bani/bunurile fungibile sunt predate.

Lipsa predării sumei/bunurilor reprezintă o promisiune de arvună, care, sub aspect obligațional, va avea însă aceleași consecințe (în cazul arvunei cu rol de dezicere, partea care se dezice are obligația de a preda celeilalte suma/bunurile promise, dacă nu a făcut-o la încheierea contractului – cu toate acestea, nu avem de a face cu o arvună, pentru că nu are caracter real, dar avem de a face cu o clauză penală sau cu un preț al dezicerii în condițiile art. 1.276 C. civ.].

Bunurile asupra cărora poate purta clauza de arvună trebuie să fie sume de bani sau. în orice caz, să aibă caracter fungibil , astfel încât nu poate face obiectul convenției un bun determinat, nici cesiunea unui credit. în schimb, un cec bancar sau titlurile de stat pot face obiectul arvunei. Bunurile trebuie să fie proprietatea uneia dintre părțile contractului principal, și nu a unui terț.

În ipoteza în care un terț preia sarcina executării arvunei, avem de a face cu o altă convenție accesorie (de tipul fideiusiunii sau al gajului), dar nu cu o clauză de arvună. în ceea ce privește contractul principal, mai trebuie precizat că, pentru ca arvuna să fie justificată, este necesară existența unei neexecutări totale a contractului.

Funcții.

Clauza de arvună este o stipulație contractuală cu funcții diverse. Ea stabilește în momentul încheierii contractului ceea se va întâmpla cu o anumită sumă de bani/cantitate de bunuri fungibile plătită de un contractant celuilalt. Cele două funcții ale arvunei sunt date de cele două texte care o reglementează

funcția compensatorie (art. 1.544 C. civ.).

Clauza de arvună are cel mai adesea rolul de a confirma încheierea contractului, caz în care suma de bani/cantitatea de bunuri fungibile avansată reprezintă semnul încheierii contractului și constituie : parte a prestației celui care a avansat-o (vânzătorul a achitat 10% din preț cu ocazia încheierii contractului cu titlu de avans și arvună].

Cu toate acestea, acest ra nu dezvăluie adevărata natură a arvunei, deoarece avansarea unei sume de bani – contul executării are mereu rol confirmatoriu, fără a avea și funcția arvunei. De aceea în doctrină s-a arătat că rolul arvunei este acela de a compensa (acoperi) prejudicii rezultate din neexecutare și de a garanta astfel executarea obligațiilor contractuale

funcția de dezicere (art. 1.545 C. civ.).

Clauza de arvună poate avea rolul de a permite dezicerea uneia dintre părți. în acest caz, arvuna reprezintă prețul deziceri sau denunțării unilaterale a contractului (arvuna se reține dacă partea care a prestat-o se dezice; se restituie dublul arvunei dacă partea care a primit-o se dezice de vontract;

funcția comună penalizatoare.

Clauza de arvună poate avea și rolul de a penaliza una dintre părți.

Așadar, în pofida denumirilor marginale ale textelor din C. civ., rolul penalizator al clauzei penale funcționează în ambele ipoteze:

În prima situație este vorba de o penalizare a părții care nu și-a executat culpabil obligațiile, în condițiile în care cealaltă parte a decis să opteze pentru arvună și nu pentru executarea silită. în cea de a doua situație (art. 1.545 C. civ.) este vorba de o penalizare a părții care a denunțat unilateral contractul.

Ce se întâmplă în cazul în care nu este limpede care funcție a fost avută în vedere de părții în primul rând, simpla utilizare a termenului „arvună” trebuie considerată isuficientă pentru a se putea considera că avem de a face cu o clauză de arvună (cărțile pot confunda avansul cu arvuna], în al doilea rând, în cazul în care este limpede că avem de a face cu o clauză de arvună, fără să rezulte clar care dintre cele două : puri a fost avut în vedere de părți, va prevala interpretarea în sensul existenței unei arvune confirmatorii, și nu de dezicere.

În fine, utilizarea expresiei „arvună penalizatoare”, fără ca din clauza contractuală să rezulte un asemenea rol, va avea ca efect calificarea clauzei ca fiind de arvună confirmatorie.

2.4.3. Efectele arvunei confirmatorii

Efectele clauzei de arvună sunt diferite după cum avem de a face cu o clauză confirmatorie sau de dezicere. în cazul clauzei de arvună confirmatorie (art. 1.544 C. civ.), deoarece aceasta este socotită un avans al executării prestațiilor uneia dintre părți și deci un semn al încheierii contractului, se produc următoarele efecte speciale:

în cazul executării contractului, arvuna va reprezenta o parte din prestația datorată [art. 1.544 alin. (1) C. civ.; (arvuna poate reprezenta o parte din preț, astfel încât cumpărătorul nu va fi ținut să achite decât diferența] sau va fi restituită ( în cazul în care, ca semn al încheierii contractului, un contractant a predat celuilalt bunuri fungibile de altă natură decât cele care constituiau obiectul prestației, cu ocazia executării, acestea vor fi restituite);

în cazul neexecutării nejustificate a contractului de către partea care a prestat arvuna, cealaltă parte are un drept de opțiune [subsecvent celui prevăzut de art. 1.516 C. civ.] între invocarea clauzei de arvună – când va reține arvuna și astfel va pune capăt contractului prin rezoluțiune [art. 1.544 alin. (2) C. civ.] – sau invocarea dreptului comun – când are posibilitatea să solicite orice remediu, de la executarea silită în natură până la rezoluțiunea contractului și daune-interese în condițiile dreptului comun, fără a fi limitat în pretențiile sale de cuantumul arvunei (caz în care va trebui să facă dovada prejudiciului care i-a fost cauzat cf. art. 1.537 C. civ.).

Este de reținut și că neexecutarea poate să fie parțială sau neconformă, caz în care se pune problema caracterului determinant al acesteia pentru a se putea invoca sau nu rezoluțiunea;

în cazul neexecutării contractului fără justificare de către partea care a primit arvuna, cealaltă parte (cea care a prestat arvuna) are, de asemenea, un drept de opțiune: ea poate să opteze pentru clauza de arvună, fiind îndreptățită să ceară celeilalte părți dublul arvunei prestate [art. 1.544 alin. (2) C. civ.], și să pună capăt contractului prin rezoluțiune sau poate să invoce dreptul comun al remediilor și să ceară executarea silită a contractului sau rezoluțiunea și daune-interese, fără ca în această din urmă situație arvuna să aibă vreun rol limitativ de daune-interese;

în cazul desființării contractului din cauze care „nu atrag răspunderea vreuneia dintre părți”, arvuna trebuie restituită în întregime [art. 1.546 C. civ.; arvuna se restituie când survine o imposibilitate fortuită de executare].

Cu toate acestea, textul este obscur și nu lămurește ce se întâmplă, de pildă, în cazul une: nulități pentru care sunt responsabile ambele părți [e.g., în ipoteza fraudei la lege cunoscută de ambele părți]. Nu credem că intenția legiuitorului ar fi fost ca arvuna să nu se mai restituie. în asemenea cazuri, ar trebui să se aplice dreptul comun al restituirilor. Putem admite însă că textul are rolul de a sancționa comportamentul delictua al uneia dintre părți în dauna celeilalte [e.g., refuzul restituirii arvunei în ipotezs dolului, dar nu și ipoteza răspunderii lor comune față de un terț],

2.4.4. Efecteie arvunei penalizatoare

Înn cazul clauzei de arvună-dezicere, se produc următoarele efecte (deduse din textul art. 1.545 C. civ.)

executarea contractului. în cazul executării, se aplică regulile de la arvuna confirmatorie, pentru că aceasta reprezintă formula comună a arvunei, și aceasta va • imputată asupra prestației executate [art. 1.544 alin. (1) C. civ.];

dezicerea de contract.

În primul rând, arvuna-dezicere permite celui care s dat-o să se dezică de contract, adică să îl denunțe unilateral.

De asemenea, partea – favoarea căreia a fost stipulată o asemenea facultate poate să nu uzeze de ea și, daci cealaltă parte nu își execută obligațiile, să aleagă varianta remediilor din dreptu comun. Este posibil însă ca dezicerea să fie stipulată, „în oglindă”, și în favoarea păr. care a primit an/una.

Pentru dezicere, partea care o invocă nu are nevoie de nicio justificare, ea operând în manieră potestativă. Cu toate acestea, dacă partea care a prestat arvuna se dezice, ea va pierde arvuna dată. Dacă, dimpotrivă, partea care a primit arvuna se dezice, ea va fi ținută să restituie dublul acesteia (art. 1.545 C. civ.);

desființarea contractului

În cazul în care contractul se desființează din cauze neimputabile, arvuna trebuie restituită în întregime (art. 1.546 C. civ.).

CAPITOLUL III

PRACTICĂ JUDICIARĂ

Domeniu – Contracte – Accesorii calculate ca urmare a nerecuperării integrale și la termen a prejudiciului stabilit prin hotărâre judecătorească anterioară. Art. 1535 alin. 1 C. Civil, art. 1 alin. 3 din OUG 13/2011.

Există o faptă ilicită săvârșită de către intimata-pârâtă, aceasta constând în neexecutarea voluntară și de îndată a obligației de plată a sumei stabilite în sarcina sa prin decizia civilă nr.1664/01.10.2013. Fapta ilicită rezultă din simpla neexecutare a obligației la scadență, respectiv la data pronunțării deciziei civile nr.1664/01.10.2013, nefiind necesară o opoziție ori o sustragere de la executarea silită. Omisiunea apelantei-reclamante de a solicita dobânzile în cadrul etapei executării silite nu pot influența caracterul fondat al pretențiilor deduse judecății în prezentul dosar și nici nu impietează asupra vinovăției intimatei.

Curtea de Apel București, decizia civilă nr. 412A/01.03.2018

3.1. Hotărârea primei instanței

Prin sentința civilă nr.7150/10.11.2016, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă, în dosarul nr.23916/3/2016, instanța a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității și a respins ca neîntemeiată cererea formulata de reclamanta A N S V S A, în contradictoriu cu pârâta IQ M SRL.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 260.213,81 lei reprezentând „accesorii calculate ca urmare a nerecuperării integrale și la termen a prejudiciului stabilit prin decizia civilă nr.1664/2013 a Curții de Apel București, pronunțată în dosarul nr.35867/3/2011”.

S-a reținut că reclamanta a arătat că accesoriile care constituie obiectul pretențiilor sale au fost calculate potrivit art.119 si art.120 Cod proc.fiscală, dar a indicat drept temei de drept al pretențiilor și prevederile art.1535 alin.1 Cod civil.

Instanța a redat prevederile art.119 alin.1 si 4, art.142 alin.6, art.120 alin.1 Cod proc.fiscală, precum și ale art.1535 Cod civil, reținând, față de excepția inadmisibilității, că pârâta a solicitat respingerea cererii ca inadmisibilă, susținând că reclamanta era obligată să formuleze cerere de actualizare a creanței în cadrul procedurii de executare silită, iar nu după închiderea acesteia. Față de dispozițiile art.628 alin.4 si 5 Cod proc.civilă, instanța a reținut că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata unor dobânzi legale calculate în baza dispozițiilor Codului de proc.fiscală. Aceste dobânzi legale se stabilesc potrivit dispozițiilor art.119 alin.4 si art.142 alin.6 Cod proc.fiscală, iar nu potrivit art.628 Cod proc.civilă indicat de pârâtă. Prin urmare, Tribunalul a apreciat neîntemeiată excepția inadmisibilității.

Pe fondul cauzei, instanța a făcut referire la prevederile art.1, art. 4 și art.21 din Codul de proc.fiscală, constatând că prin decizia civilă nr.1664/1.10.2013, pronunțată de Curtea de Apel București –  Secția a V-a Civilă în dosarul nr.35867/3/2011, a fost admis recursul declarat de IQ M SRL împotriva sentinței civile nr.1512/25.02.2013, pronunțată de Tribunalul București Secția a VI-a Civilă, și a fost obligată pârâta IQ M SRL la plata către reclamanta A N S V S A a sumei de 2.314.327,84 lei reprezentând penalități de întârziere pentru perioada 01.01.2011-28.11.2011 și 02.06.2012-23.01.2013. Penalitățile de întârziere au fost determinate în baza contractului nr.722/7.07.2004 pentru furnizarea de produse și servicii integrate pentru identificarea, înregistrarea și crotalierea efectivelor de animale […] în vederea realizării sistemului național de verificare și înregistrare a animalelor, contract de achiziție publică.

A constatat instanța că între părți nu au existat raporturi de drept material fiscal, precum cele aflate în câmpul de reglementare al Codului fiscal și al Codului de proc.fiscală, astfel că cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata dobânzilor calculate potrivit Codului de proc.fiscală a fost socotită neîntemeiată.

3.2. Apelul declarat:

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A N S V S A, solicitând schimbarea în parte a acesteia în sensul admiterii acțiunii. În motivare, apelanta-reclamantă a arătat, în esență, că sentința civilă atacată este nelegală și netemeinică.

După expunerea situației de fapt, apelanta-reclamantă a învederat că, prin decizia nr.36/14.08.2015, executorie, Curtea de Conturi a României a dispus în sarcina sa obligația de a calcula și recupera, conform prevederilor legale, accesoriile calculate ca urmare a nerecuperării integrale și la termen a prejudiciului stabilit prin decizia civilă nr.1644/2013 a Curții de Apel București, pronunțată în dosarul nr.35867/3/2011. Prin urmare, au fost calculate accesoriile potrivit art.119 și art.120 din OUG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, rezultând suma de 260.213,81 lei, solicitată primei instanțe.

Învederează că prin decizia civilă nr.1664/01.10.2013, pronunțată de Curtea de Apel București –  Secția a V-a Civilă în dosarul nr.35867/3/2011, intimata a fost obligată la plata sumei de 2.314.327,84 lei penalități de întârziere și a sumei de 553,80 lei cheltuieli de judecată. Deși a fost somată de mai multe ori să se conformeze dispozițiilor irevocabile ale hotărârii, debitoarea a achitat doar parțial debitul, rămânând de achitat suma de 1.214.881,64 lei, pentru care s-a inițiat executarea silită, fiind constituit dosarul de executare nr.20/2015 al BEJ B.V.

Arată că, pe calea executării silite, a obținut de la intimată suma de 672.984 lei, la data de 19.10.2015, și suma de 541.897,63 lei, la data de 18.12.2015.

Susține apelanta-reclamantă că și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art.1535 alin.1 Cod civil, precum și pe cele ale art.2 din OG nr.13/2011, prejudiciul rezultând din întârzierea executării unei obligații bănești fiind supus unui regim juridic special, corespunzând dobânzilor acumulate între data scadenței și data plății efective. Fiind vorba de executarea cu întârziere a unei obligații de plată stabilită printr-o hotărâre judecătorească, apreciază că se poate antrena răspunderea civilă delictuală a intimatei-pârâte. De asemenea, consideră că sunt incidente dispozițiile art.1082, art.1088 din Codul civil din 1864, respectiv cele ale art.1531 alin.1 și 2 teza I și ale art.1535 alin.1 din Codul civil din 2009, care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării de către debitor a obligației, prejudiciul cuprinzând atât pierderea efectiv suferită, cât și beneficiul nerealizat.

Arată că, în privința acestor susțineri ale reclamantei, prima instanță nu s-a pronunțat în niciun fel, limitându-se să rețină că între părți nu există raporturi de drept fiscal ori procesual fiscal. Deopotrivă, consideră îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în sarcina intimatei-pârâte, nefiind dovedite cauze exoneratoare de răspundere.

În drept, au fost invocate prevederile art.466 și urm., art.480 alin.2 Cpc.

În probațiune, a solicitat proba cu înscrisuri.

3.3. Apărările formulate:

Intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de apel și obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, intimata-pârâtă a arătat, în esență, după expunerea situației de fapt, că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă întrucât, față de dispozițiile art.628 Cpc, creditoarea avea posibilitatea de a solicita actualizarea creanței cu accesorii în etapa executării silite. În opinia sa, o astfel de cerere poate fi formulată doar pe parcursul executării silite, iar nu ulterior închiderii dosarului de executare, întrucât, în caz contrar, s-ar aduce atingere autorității de lucru judecat a deciziei nr.1664/1.10.2013 pronunțate de Curtea de Apel București –  Secția a V-a Civilă în dosarul nr.35867/3/2011, precum și regulii conform căreia executarea silită este parte integrantă a procesului civil în accepțiunea art.6 paragraful 1 CEDO, astfel că nu se poate schimba soluția instanței de recurs sau continuarea unui proces civil după încetarea executării silite prin intermediul unei noi cereri de chemare în judecată.

Intimata-pârâtă a susținut și că cererea de apel este neîntemeiată, învederând că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale. Astfel, susține că nu a săvârșit o faptă ilicită, nu s-a opus și nu s-a sustras executării silite. În plus, învederează că apelantei îi este imputabilă propria omisiune de a solicita, în cadrul executării silite, aplicarea dispozițiilor art.628 Cpc și de a solicita, până la închiderea dosarului de executare, dobânzile și penalitățile potrivit art.1535 Cod civil. Or, de la momentul întocmirii Raportului nr.4/10.11.2015 de către comisie și până la calcularea accesoriilor a trecut o perioadă mai mare de 6 luni.

Mai arată că începând cu anul 2014 a început să achite debitul, plătind suma de 1.100.000 lei, iar pentru restul de 1.214.881,64 lei a fost executată silit pe parcursul anului 2015, achitând și cheltuieli de executare.

De asemenea, intimata-pârâtă contestă modalitatea de calcul a accesoriilor, prevăzută în pagina 3 a cererii de chemare în judecată, acestea fiind greșit calculate conform art.119 și art.120 din Codul de procedură fiscală, în condițiile în care creanța la care s-au aplicat nu este una fiscală.

În drept, întâmpinarea se întemeiază pe dispozițiile art.205 și urm., art.628 Cpc, art.1535 Cod civil, OG nr.13/2011.

În probațiune, a solicitat proba cu înscrisuri.

3.4. Răspunsul la întâmpinare:

Apelanta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a arătat că nu mai pot fi puse în discuție, în apel, aspectele referitoare la admisibilitatea cererii de chemare în judecată, invocate de către intimata-pârâtă, întrucât excepția a fost respinsă de către prima instanță iar această soluție nu a fost apelată.

De asemenea, în cuprinsul răspunsului la întâmpinare au fost reiterate aspectele expuse în cadrul cererii de apel.

În drept, au fost invocate prevederile art.201 alin.2 Cpc.

3.5. Aspecte procedurale în apel

La termenul de judecată din data de 14.12.2017, Curtea a constatat inadmisibilitatea invocării în apel de către intimata-pârâtă a excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, atât timp cât asupra acestei excepții s-a pronunțat o soluție de către prima instanță, ce nu a format obiectul vreunei căi de atac și, prin urmare, a intrat în autoritate de lucru judecat.
În apel a fost încuviințată și administrată pentru ambele părți proba cu înscrisuri.
La data de 31.01.2018, apelanta-reclamantă a depus la dosar un nou mod de calcul al accesoriilor solicitate, la nivelul dobânzii legale penalizatoare prevăzute de OG nr.13/2011, rezultând suma de 34.798,60 lei (f.129).

3.6. Soluția instanței de apel:

Cercetând sentința civilă atacată prin prisma motivelor de apel formulate, Curtea constată că aceasta este netemeinică, iar apelul este fondat.

Din perspectiva situației de fapt, Curtea constată că prin decizia civilă nr.1664/01.10.2013, pronunțată de Curtea de Apel București –  Secția a V-a Civilă în dosarul nr.35867/3/2011 (f.24-42), SC IQ M SRL a fost obligată la plata către A N S V S A la plata sumei de 2.314.327,84 lei reprezentând penalități de întârziere, precum și a sumei de 553,80 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Astfel cum reiese din susținerile ambelor părți, intimata-pârâtă a achitat benevol suma de 1.100.000 lei, iar pentru diferența de 1.214.881,64 lei a fost deschis dosarul de executare nr.20/2015 la BEJ B.V. Acest rest a fost recuperat de către apelanta-reclamantă în urma executării silite astfel: suma de 672.984 lei, la data de 19.10.2015, și suma de 541.897,63 lei, la data de 18.12.2015, după cum rezultă din dovezile existente la dosarul cauzei (f.130-131).

Prin cererea de chemare în judecată ce formează obiectul prezentului dosar, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata accesoriilor calculate ca urmare a nerecuperării integrale și la termen a prejudiciului stabilit prin decizia civilă nr.1664/01.10.2013, pronunțată de Curtea de Apel București –  Secția a V-a Civilă în dosarul nr.35867/3/2011, fiind invocate, ca temei de drept, atât dispozițiile art.119 și 120 din OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cât și prevederile art.1535 alin.1 Cod civil și ale OG nr.13/2011.

Cu titlu preliminar, Curtea constată că apelanta-reclamantă nu a contestat statuările primei instanțe din perspectiva inaplicabilității în cauză a prevederilor art.119 și ale art.120 din OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, astfel că acestea au dobândit autoritate de lucru judecat, în cauză nefiind vorba de o creanță fiscală. Ceea ce a reclamat apelanta este neanalizarea de către prima instanță a cererii de chemare în judecată și prin raportare la dispozițiile art.1535 alin.1 Cod civil și ale OG nr.13/2011, critică apreciată fondată de către instanța de apel.

Astfel cum deja s-a constatat, din cuprinsul cererii de chemare în judecată reiese că reclamanta a invocat în susținerea cererii sale și prevederile art.1535 alin.1 Cod civil și ale OG nr.13/2011, care însă nu au fost analizate de către prima instanță, aceasta mărginindu-se la o cercetare a cauzei doar din prisma prevederilor OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Contrar susținerilor intimatei-pârâte, Curtea constată că apelanta-reclamantă nu și-a modificat în apel obiectul cererii de chemare în judecată. Astfel cum reiese din actul de sesizare a primei instanțe, reclamanta a solicitat, în temeiul art. art.1535 alin.1 Cod civil, accesorii aferente debitului acordat prin decizia civilă nr.1664/01.10.2013, pronunțată de Curtea de Apel București –  Secția a V-a Civilă în dosarul nr.35867/3/2011. Calculul efectuat prin raportare la art.119 și art.120 din OG nr.92/2003, ori, dimpotrivă, prin raportare la OG nr.13/2011, nu este de natură a schimba obiectul cererii, ci prezintă relevanță strict din perspectiva determinării cuantumului creanței cuvenite reclamantei.

Prin urmare, având în vedere caracterul devolutiv al apelului, Curtea a analizat, ea însăși, pretențiile reclamantei prin raportare la prevederile art.1535 alin.1 Cod civil și ale OG nr.13/2011.

Potrivit art.1535 alin.1 din Codul civil din 2009, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până la momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească un prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic.

Conform art.1 alin.3 din OG nr.13/2011, dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este numită dobândă penalizatoare, iar potrivit art.3 alin.21 din același act normativ, în raporturile dintre profesioniști și între aceștia și autoritățile contractante, dobânda legală penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 8 puncte procentuale.

Curtea observă că în cauza de față sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.1535 alin.1 din Codul civil din 2009 pentru a i se acorda apelantei-reclamante accesoriile la suma stabilită în favoarea sa prin decizia civilă nr.1664/01.10.2013. În primul rând, potrivit textului de lege menționat, în situația în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, existența prejudiciului este prezumată iar determinarea întinderii lui se realizează, în lipsa unei convenții a părților, prin raportare la prevederile legale incidente (în cazul de față, OG nr.13/2011).
Deopotrivă, există o faptă ilicită săvârșită de către intimata-pârâtă, aceasta constând în neexecutarea voluntară și de îndată a obligației de plată a sumei stabilite în sarcina sa prin decizia civilă nr.1664/01.10.2013. Fapta ilicită rezultă din simpla neexecutare a obligației la scadență, respectiv la data pronunțării deciziei civile nr.1664/01.10.2013, nefiind necesară o opoziție ori o sustragere de la executarea silită.

Împrejurarea că a fost achitată benevol o parte din sumă nu este de natură a înlătura caracterul ilicit al faptei, întrucât a rămas un rest datorat, ce a fost recuperat doar în urma demersurilor de executare silită.

Este îndeplinită și condiția existenței legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, accesoriile solicitate de către reclamantă având natura juridică a unor daune interese moratorii, ce vin să acopere prejudiciul determinat prin întârzierea executării obligației pecuniare existente în sarcina intimatei-pârâte. Lipsa din patrimoniul său a sumei cuvenite conform deciziei civile nr.1664/01.10.2013 i-a produs apelantei-reclamante un prejudiciu, evaluat de OG nr.13/2011 la nivelul dobânzii legale penalizatoare.

În ceea ce privește vinovăția intimatei-pârâte, aceasta rezultă din împrejurarea că, deși avea cunoștință de suma datorată apelantei-reclamante conform deciziei menționate, aceasta a omis să execute în termen și în mod voluntar obligația sa, determinând-o pe creditoare să apeleze la procedura executării silite. Deopotrivă, în cauză nu s-a dovedit existența unor cauze exoneratoare de răspundere.

Alegațiile intimatei-pârâte referitoare la omisiunea apelantei-reclamante de a solicita dobânzile în cadrul etapei executării silite nu pot influența caracterul fondat al pretențiilor deduse judecății în prezentul dosar și nici nu impietează asupra vinovăției intimatei. În primul rând, astfel cum deja s-a reținut prin încheierea de ședință din data de 14.12.2017, acest aspect a fost în mod definitiv tranșat de către prima instanță prin respingerea excepției inadmisibilității acțiunii, soluție care nu a fost atacată. Pe de altă parte, dreptul creditorului de a solicita daune interese moratorii este limitat doar de regulile prescripției extinctive, amânarea inițierii demersurilor de recuperare a acestora neputând fi asimilată unei conduite culpabile a acestuia, întrucât nu contravine niciunei prevederi legale.

În ceea ce privește valoarea sumei cuvenite apelantei-reclamante cu titlu de daune moratorii, Curtea reține că nu poate fi acordată acesteia suma solicitată prin cererea de chemare în judecată, în cuantum de 260.213,81 lei, întrucât aceasta a fost calculată conform art.119 și art.120 din OG nr.92/2003. Or, prima instanță a reținut cu titlu definitiv că aceste dispoziții legale nu sunt aplicabile creanței solicitate de reclamantă.

În schimb, Curtea a luat în considerare suma calculată de către apelanta-reclamantă în faza apelului (f.129), în cuantum de 34.798,60 lei, aceasta fiind determinată potrivit OG nr.13/2011, act normativ incident în cauză. Calculul realizat de către apelanta-reclamantă nu a fost contestat de către intimata-pârâtă, deși la termenul de judecată din data de 01.02.2018 s-a dispus amânarea cauzei tocmai pentru ca intimata-pârâtă să ia cunoștință de precizările și înscrisurile depuse de apelanta-reclamantă.

Curtea mai constată că scadența obligației de plată a sumei cuvenite apelantei-reclamante prin decizia civilă nr.1664/01.10.2013 a fost chiar la data pronunțării acestei decizii în faza procesuală a recursului, respectiv la 01.10.2013. Cu toate acestea, calculul înfățișat de apelantă a debutat la data de 01.01.2014 fiind, astfel, favorabil intimatei-debitoare.

Totodată, suma totală neachitată la momentul începerii executării silite a fost de 1.214.881,64 lei, iar la data de 19.10.2015 s-a recuperat suma de 672.984 lei, rămânând un rest neachitat de 541.897,63 lei, ce a fost acoperit la data de 18.12.2015. Și din această perspectivă calculul înfățișat de apelanta-reclamantă este favorabil intimatei-pârâte, întrucât pe perioada până la data recuperării parțiale a creanței în cadrul executării silite, respectiv 19.10.2015, dobânda nu a fost aplicată la întreaga sumă datorată, de 1.214.881,64 lei ci, în funcție de perioadele succesive avute în vedere, la suma de 537.060,73 lei, respectiv 981.268,99 lei, sume inferioare creanței totale cuvenite apelantei-reclamante. Pe perioada cuprinsă între data de 19.10.2015 și data premergătoare celei la care a fost recuperată integral creanța, respectiv 17.12.2015, dobânda a fost aplicată chiar la restul rămas neachitat, de 541.897,64 lei.

Pe cale de consecință, Curtea este în măsură să valorifice calculul dobânzii legale penalizatoare înfățișat de către apelanta-reclamantă în cadrul judecății apelului (f.129), suma de 34.798,60 lei fiind inferioară celei solicitate prin cererea de chemare în judecată, nefiind, astfel, depășite limitele judecății în primă instanță.

Nu în ultimul rând, deși debitul asupra căruia au fost calculate dobânzile legale penalizatoare reprezintă penalități de întârziere, astfel cum reiese din decizia civilă nr.1664/01.10.2013, Curtea reține că apelanta-reclamantă este îndreptățită la obținerea acestora.
Conform art.1489 alin.2 din Codul civil din 2009, aplicabil în cauză, având în vedere că perioada de calcul al daunelor moratorii se situează după data intrării acestuia în vigoare, dobânzile scadente produc ele însele dobânzi numai atunci când legea sau contractul, în limitele permise de lege, o prevede ori, în lipsă, atunci când sunt cerute în instanță. În acest din urmă caz, dobânzile curg numai de la data cererii de chemare în judecată.

Curtea apreciază că sunt îndeplinite în prezenta cauză condițiile prevăzute de acest text legal pentru a putea fi acordate apelantei-reclamante daunele interese moratorii solicitate sub forma dobânzilor legale penalizatoare. Astfel, penalitățile de întârziere asupra cărora au fost calculate dobânzile legale penalizatoare sunt scadente, acest lucru reieșind din decizia civilă nr.1664/01.10.2013, pronunțată de Curtea de Apel București –  Secția a V-a Civilă în dosarul nr.35867/3/2011, potrivit căreia penalitățile acordate sunt aferente perioadelor 01.01.2011-28.11.2011 și 02.06.2012-23.01.2013.

De asemenea, este incidentă ce-a de-a treia ipoteză a textului legal menționat, penalitățile de întârziere fiind cerute în instanță, făcând obiectul dosarului nr.35867/3/2011.

Nu în ultimul rând, în sensul ultimei teze a art.1489 alin.2 din Codul civil din 2009, momentul de debut al calculului dobânzilor legale penalizatoare este data la care a fost formulată cererea de chemare în judecată care are ca obiect penalitățile de întârziere ce constituie baza de calcul. Această concluzie reiese din coroborarea ultimei teze a textului de lege menționat, care face vorbire de data cererii de chemare în judecată, cu teza anterioară, în care se face referire la situația în care sunt solicitate în instanță dobânzile care produc dobânzi, fiind evident că este vorba de una și aceeași cerere de chemare în judecată, respectiv cea prin care se solicită dobânzile bază de calcul și în raport de data căreia pot fi calculate dobânzile accesorii aferente.

În realitate, acest text legal reglementează situația capitalizării dobânzilor, când acestea dobândesc caracteristicile unui debit principal care, la rândul său, produce dobânzi, o astfel de situație fiind și cea a formulării cererii de chemare în judecată.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art.480 alin.2 Cpc, Curtea a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă, a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a admis în parte cererea și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 34.798,60 lei cu titlu de accesorii reprezentând dobândă legală. Celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate au fost menținute.

Potrivit art. 453 alin. 1 Cpc, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

În cauza de față, intimata-pârâtă a solicitat cheltuieli de judecată aferente fazei procesuale a apelului, cerere care este însă neîntemeiată, întrucât apelul a fost socotit întemeiat, cu consecința admiterii sale și schimbării sentinței civile apelate, astfel că intimata-pârâtă a pierdut procesul. Prin urmare, Curtea a respins ca neîntemeiată cererea intimatei-pârâte privind cheltuielile de judecată din apel.

CONCLUZII

Remediul daunelor-interese, universal recunoscut în dreptul comparat și echivalent cu executarea prin echivalent a obligațiilor contractuale sau cu răspunderea contractuală, reprezintă despăgubirile în bani pe care debitorul este îndatorat să le plătească, în scopul reparării prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării culpabile a obligațiilor contractuale.

În momentul în care sunt întrunite condițiile răspunderii contractuale, creditorul are dreptul de a pretinde debitorului plata de daune-interese. în acest mod, creanța sa inițială este înlocuită cu o altă creanță, care are ca obiect suma de bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului suferit. Aceasta nu înseamnă transformarea obligației inițiale într-o altă obligație, deoarece „despăgubirile sunt datorate în virtutea însăși a obligației inițiale”.

Trăsăturile primare ale remediului sunt: caracterul esențialmente pecuniar al daunelor-interese. întotdeauna daunele-interese se stabilesc în bani. Instanțele de judecată nu sunt competente să-l oblige pe debitor ia executarea în natură a unei alte prestații decât aceea stabilită de către părți în contract.

Dacă executarea în natură nu mai este posibilă, nici chiar pe cale silită, mijlocul cel mai potrivit de reparare a prejudiciului cauzat creditorului este, fără îndoială, obligarea debitorului la plata de despăgubiri bănești.

Aceeași soluție este aplicabilă și în cazul când prejudiciul a fost cauzat de debitor prin executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligațiilor contractuale; daunele-interese au vocația cumulului cu celelalte remedii.

Unul dintre principiile remediilor indică faptul că acestea pot fi, în principiu, cumulate, cu condiția să nu fie incompatibile. în ceea ce privește remediul daunelor-interese, acesta are vocația primară de a fi cumulat cu oricare dintre remediile existente datorită naturii saie pecuniare și datorită funcției sale reparatorii, menită să acopere orice neajuns al celorlalte remedii [e.g., daunele-interese se pot invoca împreună cu rezoluțiunea, cu executarea în natură în mod diferențiat și specializat, cu excepția de neexecutare.

BIBLIOGRAFIE

Tratate. Cursuri. Monografii

Baias, Fl.A. ș.a. Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, București 2012;

Boroi, G., L. Stănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civilk, Editura Hamangiu București 2012;

Boroi, G. Drept procesual civil, Curs selectiv, Editura Hamangiu, București 2015;

Ciobanu, V.M. Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Editura Național, București, 2001;

Deleanu, I. Tratat de drept civil, vol. I, Editura Universul Juridic București 2014;

Dumitru, M., Regimul juridic al dobânzii moratorii, Editura Universul Juridic, București 2010;

Leș, I. Noul Cod de procedută civilă, Editura C.H. Beck, București 2013;

Măgureanu, Fl. Drept procesual civil, ediție revăzută, modIfocată și completată inclusiv cu prevederile aduse de Legea nr. 138/2014, Editura Universul Juridic, București 2015;

Pop, L. ș.a., Tratat elementar de drept civil. Obligațiile conform noului Cod civil, Editura Universul Juridic, București 2012;

Stătescu, C, Bârsan, C Drept civil. Teoria general a obligațiilor, Editura Hamangiu București 2009;

Articole din reviste de specialitate

L. Pop, Tabloul general al răspunderii civile în textele noului Cod civil, în RRDR, nr. 1/2010;

Legislație

Constituția României

Codul civil

Codul de procedură civilă

Practică juridiară