Curtea de Justitie a Uniunii Europene
UNIVERSITATEA CREȘTINĂ “DIMITRIE CANTEMIR”
FACULTATEA DE ȘTIINȚE POLITICE
PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE DE MASTER
RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI COMUNICARE
LUCRARE DE DISERTAȚIE
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
Conf. univ. dr. CIASCAI GHEORGHE
Absolvent,
RĂDULESCU V. IOANA-THEODORA
București, iulie 2014
UNIVERSITATEA CREȘTINĂ “DIMITRIE CANTEMIR”
FACULTATEA DE ȘTIINȚE POLITICE
PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE DE MASTER
RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI COMUNICARE
LUCRARE DE DISERTAȚIE
ROLUL CURȚII DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE ÎN PROCEDURA DE ÎNCĂLCARE A DREPTULUI UNIUNII
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
Conf. univ. dr. CIASCAI GHEORGHE
Absolvent,
RĂDULESCU V. IOANA-THEODORA
București, iulie 2014
INTRODUCERE
Aplicarea eficientă a deciziilor este un element necesar al oricărui sistem stabil și eficient. Legislația Uniunii Europene (UE), care are forță egală cu legislația națională, conferă drepturi și obligații autorităților din fiecare stat membru, precum și persoanelor fizice și juridice. Autoritățile statelor membre sunt responsabile pentru implementarea legislației UE în legislația națională și aplicarea ei în mod corect, și tot acestea trebuie să garanteze drepturile cetățenilor în temeiul acestor legi.
În baza tratatelor, Comisia Europeană este cea care asigură aplicarea corectă a legislației UE în statele membre. Astfel, în cazul în care un stat membru nu respectă dreptul european, Comisia dispune de metode proprii (acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor) pentru a pune capăt încălcării dreptului și, dacă este necesar, poate sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE). În temeiul procedurii acțiunii în constatarea neîndeplinirii obligațiilor Curtea de Justiție efectuează controlul judiciar asupra statelor membre și, totodată, controlează conformitatea legilor acestor state cu dreptul UE. În plus, această procedură autorizează Curtea să verifice direct validitatea legilor din statele membre UE.
Lucrarea de față își propune să prezinte aspectele teoretice și practice ale acțiunii în constatarea neîndeplinirii obligațiilor, prin detalierea etapelor pe care această procedură le parcurge, din momentul sesizării Comisiei și până la emiterea hotărârii finale a CJUE.
Motivul alegerii acestei teme îl constituie actualitatea subiectului, acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor fiind folosită tot mai des de către Uniunea Europeană pentru a determina statele membre să respecte legislația Uniunii.
Lucrarea este structurată pe cinci capitole astfel: primul capitol conține un scurt istoric al Uniunii Europene, de la constituirea Comunităților europene și până la adoptarea Tratatului de la Lisabona precum și o prezentare generală a principalelor instituții ale Uniunii.
Al doilea capitol realizează o prezentare generală a Curții de Justiție a Uniunii Europene, arătând structura, componența și competența acesteia.
Capitolul al treilea analizează acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor prin arătarea cadrului legal; prezentarea noțiunii de „neîndeplinire a obligațiilor”; identificarea situațiilor de încălcare a dreptului Uniunii Europene; arătarea rolului Comisiei, a statelor membre și al indivizilor în cadrul acțiunii; prezentarea etapelor procedurii acțiunii în constatarea neîndeplinirii obligațiilor și prezentarea efectelor deciziei Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Capitolul al patrulea conține două cazuri în care s-a pornit acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor, cu prezentarea detaliată a etapelor parcurse, arătând cauzele care au dus la declanșarea acțiunii, argumentele părților precum și argumentele și decizia finală a Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Ultimul capitol prezintă concluziile finale ale studiului efectuat asupra rolului Curții de Justiție a Uniunii Europene în procedura de încălcare a dreptului Uniunii.
Ca metodă de elaborare a acestei lucrări am utilizat analiza de documente, având acces la o vastă bibliografie, cuprinzând cărți, tratate, reviste, precum și legislație și site-uri.
ABREVIERI
alin. – alineat
art. – articol
AUE – Actul Unic European
BCE – Banca Centrală Europeană
CEA – Comunitatea Europenă de Apărare
CECO – Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului
CEE – Comunitatea Economică Europeană
CEEA – Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
CJUE – Curtea de Justiție a Uniunii Europene
NATO – Organizația Tratatului Atlanticului de Nord
OECE – Organizația Europeană de Cooperare Economică
ONU – Organizația Națiunilor Unite
PE – Parlamentul European
TFUE – Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
TUE – Tratatul privind Uniunea Europeană
UE – Uniunea Europeană
vs. – versus
UNIUNEA EUROPEANĂ – SCURT ISTORIC
Tendințele de unificare a națiunilor europene au existat încă dinaintea apariției statelor naționale moderne. Ideea de unitate europeană are rădăcini adânci în istoria continentului. Inițial ea a fost abordată din perspectiva găsirii unei soluții pentru evitarea conflictelor dintre statele continentului. Multe încercări au avut la bază fie scopuri religioase, fie tendințe de ocupație militară caracterizate de instabilitate politică, economică și socială, culminând cu tendințele de unificare bazate pe concepții ideologice.
Constituirea Comunităților europene
În contextul politic internațional de după cel de-al doilea război mondial, în Europa occidentală au apărut trei categorii de organizații internaționale:
militare: Uniunea Europei Occidentale, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO);
economice: Organizația Europeană de Cooperare Economică (OECE);
politice: Consiliul Europei.
Crearea Comunităților europene în anii `50 are la bază aceleași realități postbelice care au condus și la înființarea celorlalte organizații europene. „Comunitățile apăreau, astfel, ca organizații internaționale de tip nou, bazate pe integrarea economică a statelor membre, adică pe apartenența acestora la un ansamblu unitar, integrat, depășind cu mult sfera relațiilor de cooperare, parteneriat și acțiuni comune, care caracterizează activitatea organizațiilor internaționale de tip clasic. Obiectivele economice urmărite prin crearea noilor comunități vizau îmbunătățirea utilizării capacităților economice și tehnice în scopul creșterii eficienței, în condițiile cerute de evoluția societății moderne.”
În aceste condiții, în decembrie 1949, Michel Debré „a prezentat o propunere pentru o uniune politică și socială a statelor europene, bazată pe un sistem prezidențial și federalist care să aibă un arbitru ales prin vot universal pe o perioadă de cinci ani, un senat format din miniștrii statelor membre, o Adunare Europeană formată din delegații naționali aleși, ponderea acestora fiind în funcție de numărul de locuitori și o Curte formată din judecători”. Această propunere revoluționară a fost urmată de declarația lui Robert Schuman (ministru de externe al Franței), care la 9 mai 1950, preluând o idee a lui Jean Monnet, „a propus punerea în comun a producției de cărbune și oțel din Franța și Germania și crearea unei piețe a cărbunelui și oțelului care să fie condusă potrivit modelelor supranaționale”.
La 18 aprilie 1951, a fost încheiat și semnat de către șase state europene (Franța, Republica Federală Germană, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg) Tratatul de la Paris, pe o perioadă de 50 de ani – prin care se constituie Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO).
Tratatul de la Paris asigură în esență: libertatea de circulație a produselor și accesul liber la sursele de producție; supravegherea permanentă a pieței prin instaurarea unor cote de producție, pentru a evita unele disfuncționalități; respectarea regulilor de concurență și ale transparenței prețurilor; sprijinirea modernizării sectorului și reconversiei.
Totodată, acest tratat transferă de la statele membre un anumit număr de competențe – cu puteri de decizie – către instituțiile comunitare, create de acesta. Cele patru instituții prevăzute de Tratatul CECO sunt:
Înalta Autoritate – compusă din nouă membri independenți numiți de guvernele statelor semnatare, instituție executivă cu un pronunțat caracter supranațional. Înalta Autoritate are resposabilitatea de a administra piața comună a cărbunelui și oțelului;
Adunarea Comună – compusă din delegați ai parlamentelor naționale, cu rol de supraveghere și avizare a politicilor comunitare. Adunării îi este încredințat și controlul politic al Înaltei Autorități;
Consiliul de Miniștri – alcătuit din câte un reprezentant al fiecărui guvern din statele membre, cu un rol consultativ și puține atribuții decizionale, dar cu atribuția de a armoniza activitățile Înaltei Autorități cu cele ale guvernelor naționale;
Curtea de Justiție – instituție jurisdicțională alcătuită din nouă judecători care asigură respectarea și autoritatea Tratatului în limitele de competență teritorială și de competență materială, exclusiv asupra domeniului legiferat în acest dintâi tratat instituțional comunitar.
Astfel, Tratatul este extrem de important, pentru că „prin el se creează un sistem instituțional cu competențe supranaționale, total deosebit de ceea ce se cunoștea în practica relațiilor internaționale”.
În perioada care a urmat de la crearea CECO, încercându-se să se orienteze acest model organizațional și către alte domenii, s-a propus „crearea unei comunități europene de apărare, care implica organizarea unei armate europene comune având contingente puse la dispoziție de către statele membre și care ar fi fost atașată instituțiilor politice ale Europei unite”. În acest sens a fost semnat, la 27 mai 1952, tratatul de creare a Comunității Europene de Apărare (CEA). Acest proiect a fost abandonat, la 30 august 1954, după ce Adunarea Națională Franceză a refuzat să ratifice acest tratat, deși tratatul fusese ratificat de celelalte state.
Impulsionați de interesul sporit pentru energia atomică, dar și îngrijorați de intervenția sovietică din Ungaria din 4 noiembrie 1956, cele șase state semnatare ale Tratatului de la Paris au demarat negocieri în vederea realizării a două noi comunități. Astfel, la 27 martie 1957 se semnează la Roma două noi tratate: Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom).
Scopul CEE era ca „prin instituirea unei piețe comune și prin apropierea treptată a politicilor economice ale statelor membre, să promoveze în întreaga Comunitate o dezvoltare armonioasă a activităților economice, o creștere durabilă și echilibrată, o stabilitate crescândă, o creștere accelerată a nivelului de trai și relații mai strânse între statele pe care le reunește”.
Tratatul de creare a CEEA avea ca obiectiv: „să contribuie, prin stabilirea condițiilor necesare formării și dezvoltării rapide a industriilor nucleare, la ridicarea nivelului de trai în statele membre și la dezvoltarea schimburilor cu celelalte țări.”
Aceste două comunități nou create se bazau pe o structură instituționalizată similară celei din cadrul CECO, respectiv aveau tot patru organe cu aproximativ aceleași atribuții, deși existau unele diferențe atât ca denumire, cât și cu privire la conținutul atribuțiilor, respectiv cele ale Înaltei Autorități a CECO, care au fost deplasate înspre Consiliul miniștrilor în cazul ultimelor două comunități.
Crearea celor trei comunități europene „a reprezentat începutul unui proces complex de evoluție a sistemului comunitar, acesta dezvoltându-se în două direcții principale: extinderea Comunităților prin cooptarea de noi membri și perfecționarea instituțională”.
Cele trei tratate institutive ale Comunităților europene au suferit și unele modificări. Astfel, cele mai importante acte prin care s-au modificat tratatele sunt:
Convenția cu privire la instituțiile comune, adoptată la Roma la 25 martie 1957, presupunea o Adunare și o Curte de Justiție unice la nivelul celor trei comunități;
Protocolul asupra privilegiilor și imunităților comunităților europene, Bruxelles, 8 aprilie 1965;
Tratatul de fuziune, adoptat la Bruxelles la 8 aprilie 1965. Prin el s-a instituit o Comisie unică și un Consiliu unic pentru comunitățile europene.
Următorul pas major în evoluția Comunităților europene a fost adoptarea Actului Unic European (AUE) „ca urmare a convingerii liderilor statelor membre că se impunea o reformă semnificativă a organizării și funcționării construcției comunitare, aceasta având nevoie de structuri care să o facă mai eficientă și mai democratică, precum și de politici comune consolidate și mai bine coordonate”.
Actul Unic European a fost semnat de șefii de stat la Luxemburg la 17 februarie și la Haga la 28 februarie 1986 și a intrat în vigoare la 1 iulie 1987.
AUE reunește într-un singur document „dispozițiile privind reforma instituțiilor europene și extinde domeniul de competență comunitară, conținând și reglementări privind cooperarea în domeniul politicii externe și domeniul protecției mediului. De asemenea, AUE înlătură ultimele bariere în calea realizării pieței unice și lărgește câmpul de acțiune comunitar în domeniul social, al protecției mediului înconjurător, al cercetării și dezvoltării tehnologice. Pe plan instituțional, extinde domeniul în care Consiliul miniștrilor votează cu majoritate calificată și recunoaște în mod oficial existența Consiliului European. Tot pe plan instituțional, Parlamentul devine pentru prima dată asociat în procesul legislativ, instituindu-se principiul cooperării. Prin același document se instituie dubla jurisdicție, prin crearea Tribunalului de primă instanță și se extind competențele Curții de Justiție. De asemenea, documentul întărește și extinde competențele Comisiei în domeniul executiv”.
Actul Unic European nu reglementează instituirea Uniunii Europene (UE), ci se limitează la definirea obiectivelor și la crearea mijloacelor necesare pentru a determina progresul comunitar în scopul instituirii UE. Astfel, AUE reprezintă doar o etapă în procesul evoluției privind construirea progresivă a Uniunii Europene.
Instituirea Uniunii Europene
Un moment important pentru evoluția construcției comunitare este relansarea acestui proces prin adoptarea mai multor texte care s-au concretizat într-un tratat, și anume Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), semnat la 7 februarie 1992, la Maastricht și intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Pentru prima oară, țările semnatare folosesc conceptul de „Uniune Europeană”, fără a acorda acesteia personalitate juridică.
În concepția tratatului, UE este o construcție care se sprijină pe trei piloni: comunitățile (I), politica externă și de securitate comună (II) și cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne (III). Astfel, structura Uniunii devine mai unitară.
Conform TUE, Uniunea Europeană are următoarele obiective principale:
„promovarea unui progres economic și social echilibrat și durabil, în special prin crearea unui spațiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice și sociale și prin stabilirea unei uniuni economice și monetare bazată pe o monedă unică;
afirmarea identității sale pe plan internațional, în special prin punerea în aplicare a unei politici externe și de securitate comune, inclusiv prin stabilirea unei politici de apărare comune;
întărirea protecției drepturilor și intereselor cetățenilor statelor membre prin instituirea unei cetățenii a Uniunii;
dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiției și afacerilor interne;
menținerea integrală a realizărilor comunitare și dezvoltarea acestora”.
Tratatul privind Uniunea Europeană nu a reprezentat ultima fază a evoluției construcției europene, deoarece așa cum arată art. A, el constituie „o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei”.
Astfel, la 2 octombrie 1997 a fost semnat Tratatul de la Amsterdam și a intrat în vigoare la 1 mai 1999.
Tratatul de la Amsterdam se prezintă ca o revizuire a Tratatelor institutive și vizează, mai ales:
„realizarea unui spațiu de libertate, securitate și justiție, prin extensia construcției comunitare și asupra unei părți din cel de-al treilea pilon;
integrarea aquis-ului Schengen în același al treilea pilon al UE;
stabilirea bazelor cooperării consolidate, care poate fi realizată între anumite state care doresc să avanseze mai rapid pe calea integrării sporite, dată fiind situația lor economică;
extinderea dispozițiilor sociale;
introducerea majorității calificate în noi domenii;
competențele Curții de Justiție sunt extinse ca urmare a introducerii celui de-al treilea pilon”.
Un alt moment important în procesul de perfecționare instituțională a UE l-a constituit reuniunea șefilor de state și de guverne de la Nisa din decembrie 2000. Această reuniune s-a finalizat prin semnarea la 26 februarie 2001 a Tratatului de la Nisa, care a intrat în vigoare la 1 februarie 2003.
Principalele schimbări aduse prin acest Tratat se referă la limitarea mărimii și compoziției Comisiei, extinderea votului cu majoritate calificată, o nouă balanță a voturilor în cadrul Consiliului și flexibilizarea acordurilor de întărire a cooperării. În plus, s-au mai abordat și alte probleme instituționale, respectiv simplificarea tratatelor, definirea puterilor, integrarea Cartei Drepturilor Fundamentale și rolul parlamentelor naționale.
La 29 octombrie 2004, la Conferința reprezentanților guvernelor statelor membre de la Roma, a fost adoptat Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa, tratat care să răspundă în mod real nevoilor și realităților europene. Acesta nu a fost însă ratificat de unele state membre și a fost respins prin referendum de popoarele francez și olandez.
După eșecul înregistrat în Franța și Olanda cu privire la ratificarea tratatului, statele membre au renunțat la încercarea de a găsi o soluție pentru intrarea acestuia în vigoare și au adoptat un nou tratat de reformă, Tratatul de la Lisabona.
Tratatul de la Lisabona, numit oficial „Tratatul de la Lisabona de amendare a Tratatului privind Uniunea Europeană și Tratatul instituind Comunitatea Europeană”, a fost adoptat la 13 decembrie 2007 în cadrul summit-ului de la Lisabona, și a intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009.
Tratatul a fost elaborat ca urmare a necesității de a răspunde problemelor unei aprofundări a integrării construcției europene și a asigurării funcționării instituțiilor ei în condițiile unei lărgiri cu noi membri. Tratatul urmărește ”să pună la dispoziția UE cadrul legal și instrumentele juridice necesare pentru a face față provocărilor viitoare și pentru a răspunde așteptărilor cetățenilor europeni”.
Tratatul de la Lisabona este constituit din două tratate cu valoare juridică egală, rezultate din modificările aduse Tratatului privind Uniunea Europeană (care își păstrează denumirea TUE) și a Tratatului Comunității Europene (care devine Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene – TFUE). Alături de aceste două tratate rămâne în vigoare Tratatul privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, cu unele amendamente.
Conform Tratatului de la Lisabona, Uniunea Europeană se substituie Comunității Europene și îi succede acesteia.
Printre reformele propuse de acest Tratat se numără:
„acordarea statutului juridic obligatoriu Cartei Drepturilor Fundamentale prin introducerea acesteia în dreptul primar european;
întărirea rolului cetățenilor. Introducerea de noi posibilități de acțiune la nivelul UE în domenii de interes pentru cetățeni, precum: energie, siguranța cetățeanului, domeniul social, schimbările climatice, combaterea terorismului;
Consiliul European va avea un președinte stabil, conferind UE mai multă continuitate și vizibilitate politică;
creșterea rolului Parlamentului European;
păstrarea principiului reprezentării în Comisia Europeană în condițiile „un stat, un comisar” până în 2014, după care Colegiul Comisiei va fi restructurat;
rol întărit acordat parlamentelor naționale;
extinderea domeniilor în care deciziile se adoptă de către Consiliu cu majoritate calificată, fie prin aplicarea majorității calificate în domenii care în prezent sunt supuse votului cu unanimitate, fie prin extinderea votului cu majoritate calificată la noi domenii pentru care nu există bază juridică în acest moment în tratatele în vigoare;
menținerea inovațiilor aduse în materie de politică externă și de securitate comună din Tratatul Constituțional, precum și în cea de apărare, prin preluarea majorității prevederilor în aceste domenii;
includerea unei clauze de securitate între statele membre pentru o serie de amenințări, precum terorism, catastrofe de origine umană sau naturală sau dificultăți în domeniul energetic;
conferirea unui cadru legal stabilirii de relații privilegiate între UE și statele din vecinătate;
acordarea personalității juridice internaționale unice Uniunii Europene”.
Sistemul instituțional al Uniunii Europene
Încă de la înființarea celor trei comunități europene au fost prevăzute instituții care să vegheze la respectarea deciziilor luate de către statele care au decis să colaboreze în acest proces de integrare economică și socială din Europa. Fiecare dintre cele trei tratate institutive prevăd existența instituțiilor: o Înaltă autoritate (ulterior Comisia Europeană), o adunare (Parlamentul European de astăzi) și un consiliu (Consiliul Uniunii Europene). Instituțiile comunitare au beneficiat încă de la început de garanții care să le asigure o bună funcționare și îndeplinirea atribuțiilor.
Temeiul juridic al sistemului instituțional actual al UE îl constituie, pe de-o parte, tratatele, în cazul instituțiilor principale ale UE, pe de altă parte, legislația secundară, respectiv deciziile privind înființarea unor instituții de tipul agențiilor sau structurilor de lucru ale Consiliului, Comisiei și parlamentului. Actualul cadru instituțional este reglementat, în cea mai mare parte de Tratatul de la Lisabona. Acesta a adus modificări substanțiale în arhitectura instituțională a Uniunii, comparabile doar cu cele provocate de Tratatul de la Maastricht.
Tratatul privind Uniunea Europeană prevede că instituțiile UE sunt următoarele: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia Europeană, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Banca Centrală Europeană, Curtea de Conturi.
Parlamentul European
Parlamentul European (PE) este o instituție componentă a triunghiului decizional instituțional european, alături de Consiliu și de Comisia Europeană.
Potrivit art. 14, alin. 1 din TUE Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul, funcțiile legislative și bugetare. Acesta exercită funcții de control politic și consultative, conform condițiilor prevăzute în tratate. PE alege președintele Comisiei.
Parlamentul European este alcătuit din reprezentanții cetățenilor UE. Numărul acestora nu poate depăși șapte sute cincizeci, plus președintele. Reprezentarea cetățenilor este asigurată în mod proporțional descrescător, cu un prag minim de șase membri pentru fiecare stat membru. Niciunui stat membru nu i se atribuie mai mult de nouăzeci și șase de locuri.
Membrii Parlamentului European sunt aleși prin vot universal direct, liber și secret, pentru un mandat de cinci ani. Parlamentul European își alege președintele și biroul dintre membrii săi.
Parlamentul European își desfășoară activitatea la Bruxelles (Belgia), Luxemburg și Strasbourg (Franța).
Consiliul European
Reuniunile Consiliului European sunt întâlniri la nivel înalt în cadrul cărora liderii UE iau decizii privind prioritățile politice generale și inițiativele majore.
Consiliul European are un dublu rol – stabilirea priorităților și direcției politice generale a UE și abordarea problemelor complexe sau sensibile care nu pot fi rezolvate prin cooperare interguvernamentală la un alt nivel. Deși poate influența stabilirea agendei politice a UE, nu are puterea de a adopta acte legislative.
În cadrul Consiliului European se reunesc șefii de stat sau de guvern din fiecare țară a UE, președintele Comisiei și președintele Consiliului European care prezidează reuniunile. Înaltul Reprezentant pentru politica externă și de securitate comună ia, de asemenea, parte la reuniuni.
Consiliul European se reunește de două ori, în decurs de 6 luni. Dacă este nevoie, președintele poate convoca o reuniune specială. De cele mai multe ori, reuniunile au loc la Bruxelles.
Dacă Tratatul nu cuprinde prevederi speciale referitoare la acest aspect, Consiliul European ia deciziile prin consens. În anumite situații, se aplică regula unanimității sau a majorității calificate, în funcție de prevederile Tratatului. Președintele Consiliului European, președintele Comisiei și Înaltul Reprezentant pentru politica externă și de securitate nu votează.
Consiliul
Consiliul face parte din triunghiul decizional instituțional european, alături de Parlamentul European și de Comisia Europeană și reprezintă forul în care se reunesc miniștrii din statele membre pentru a adopta acte legislative și pentru a coordona politicile europene.
Consiliul îndeplinește următorul rol: adoptă legislația europeană, coordonează politicile economice generale ale statelor membre, semnează acorduri între UE și alte țări, aprobă bugetul anual al UE, elaborează politica externă și de apărare a UE, coordonează cooperarea dintre instanțele judecătorești și forțele de poliție din țările membre.
Consiliul nu este format din membri permanenți. La fiecare reuniune a Consiliului, statele membre trimit miniștrii care răspund de domeniul aflat pe agenda de discuții. Consiliul care îi reunește pe miniștrii afacerilor externe este prezidat permanent de aceeași persoană, respectiv Înaltul Reprezentant pentru politica externă și de securitate comună. Toate celelalte reuniuni sunt prezidate de ministrul de resort din țara care deține președinția UE în momentul respectiv.
În general, Consiliul adoptă deciziile aplicând regula majorității calificate. Începând cu 2014, se va introduce sistemul de vot cu dublă majoritate.
Comisia Europeană
Comisia Europeană este parte a triunghiului decizional instituțional european, alături de Parlamentul European și de Consiliu.
Potrivit art. 17 din TUE Comisia „promovează interesul general al Uniunii și ia inițiativele corespunzătoare în acest scop; asigură aplicarea tratatelor, precum și a măsurilor adoptate de instituții în temeiul acestora; supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curții de Justiție a Uniunii Europene; execută bugetul și gestionează programele; exercită funcții de coordonare, de executare și de administrare, în conformitate cu condițiile prevăzute în tratate; cu excepția politicii externe și de securitate comune și a altor cazuri prevăzute în tratate, asigură reprezentarea externă a Uniunii; adoptă inițiativele de programare anuală și multianuală a Uniunii, în vederea încheierii unor acorduri interinstituționale”.
În prezent, comisia este alcătuită din 28 de comisari, câte unul din fiecare stat membru, pentru un mandat de 5 ani. Fiecărui comisar îi este atribuită de către președinte responsabilitatea pentru unul sau mai multe domenii de acțiune. Începând cu 1 noiembrie 2014, Comisia va fi compusă dintr-un număr de membri, incluzând președintele și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, corespunzător cu două treimi din numărul statelor membre.
Comisia Europeană are sediile la Bruxelles și Luxemburg. De asemenea, are reprezentanțe în fiecare țară a UE și delegații în capitale din lumea întreagă.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene
Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) interpretează legislația europeană pentru a se asigura că aceasta se aplică în același fel în toate țările UE. De asemenea, soluționează litigiile juridice dintre guvernele statelor membre și instituțiile europene. Persoanele fizice, întreprinderile sau organizațiile pot, la rândul lor, să aducă un caz în fața CJUE, atunci când consideră că le-au fost încălcate drepturile de către o instituție europeană.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiție, Tribunalul și tribunale specializate. Curtea de Justiție a Uniunii Europene este formată din câte un judecător pentru fiecare stat membru.
Banca Centrală Europeană
Banca Centrală Europeană (BCE), cu sediul la Frankfurt, în Germania, administrează moneda unică europeană, euro și asigură stabilitatea prețurilor în UE. De asemenea, BCE răspunde de definirea și punerea în aplicare a politicii economice și monetare a UE.
Printre altele, BCE: „fixează ratele de referință ale dobânzilor English pentru zona euro și ține sub control masa monetară; gestionează rezervele valutare ale zonei euro, cumpără și vinde valută atunci când este necesar pentru a menține echilibrul ratelor de schimb; se asigură că instituțiile și piețele financiare sunt supravegheate corespunzător de către autoritățile naționale și că sistemele de plăți funcționează corect; autorizează băncile centrale ale țărilor din zona euro să emită bancnote; monitorizează evoluția prețurilor și evaluează riscul pe care aceasta îl poate reprezenta pentru stabilitatea zonei euro”.
Curtea de Conturi
Curtea Conturi verifică modul în care sunt administrate fondurile europene. Rolul său este acela de a îmbunătăți gestiunea financiară a UE și de a prezenta rapoarte cu privire la folosirea banilor publici.
Pentru a-și exercita atribuțiile în mod eficient, Curtea de Conturi trebuie să fie complet independentă de celelalte instituții, dar, în același timp, trebuie să rămână permanent în contact cu acestea.
Curtea de Conturi este formată din câte un membru din fiecare țară a Uniunii, desemnat de Consiliu pentru un mandat de 6 ani.
CURTEA DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE – PREZENTARE GENERALĂ
Curtea de Justiție a Uniunii Europene (creată sub denumirea de Curtea de Justiție a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului prin Tratatul de la Paris din 1951) reprezintă instituția jurisdicțională a Uniunii și a Comunității Europene a Energiei Atomice.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene are sediul la Luxemburg și este compusă din trei instanțe: Curtea de Justiție, Tribunalul de Primă Instanță (creat în 1988) și Tribunalul Funcției Publice (creat în 2004), a căror principală misiune este „examinarea legalității actelor Uniunii și asigurarea interpretării și aplicării uniforme a dreptului acesteia”. În cadrul acestei misiuni, Curtea de Justiție a Uniunii Europene: controlează legalitatea actelor instituțiilor Uniunii Europene; se asigură că statele membre își îndeplinesc obligațiile rezultate din tratate și interpretează dreptul Uniunii la solicitarea instanțelor naționale.
Curtea de Justiție
Curtea de Justiție este compusă din 28 de judecători și 9 avocați generali. Judecătorii și avocații generali sunt desemnați de comun acord de guvernele statelor membre după consultarea unui comitet al cărui rol este de a emite un aviz cu privire la capacitatea candidaților de a exercita funcțiile respective. Mandatul acestora este de șase ani și poate fi reînnoit. Aceștia sunt aleși din rândul personalităților care oferă toate garanțiile de independență și care întrunesc condițiile cerute pentru exercitarea, în țările lor, a celor mai înalte funcții jurisdicționale sau a căror competență este recunoscută.
Judecătorii Curții de Justiție îl desemnează din rândul lor pe președinte și pe vicepreședinte, pentru o perioadă de trei ani care poate fi reînnoită. Președintele conduce lucrările Curții de Justiție și prezidează ședințele și deliberările în cazul celor mai mari complete de judecată. Vicepreședintele îl asistă pe președinte în exercitarea funcțiilor sale și îl înlocuiește în caz de împiedicare.
Avocații generali asistă Curtea. Aceștia au rolul de a prezenta, cu deplină imparțialitate și în deplină independență, opinie juridică numită „concluzii" în cauzele care le sunt repartizate. Grefierul este secretarul general al instituției, ale cărei servicii le conduce sub autoritatea președintelui Curții.
Curtea poate judeca în ședință plenară, în Marea Cameră (15 judecători) sau în camere de cinci sau de trei judecători. Curtea se întrunește în ședință plenară în cazurile speciale prevăzute de Statutul Curții și atunci când apreciază că o cauză prezintă o importanță excepțională. Curtea se întrunește în Marea Cameră la cererea unui stat membru sau a unei instituții care este parte într-un proces, precum și în cauzele deosebit de complexe sau de importante. Celelalte cauze sunt soluționate în camere de cinci sau de trei judecători. Președinții camerelor de cinci judecători sunt aleși pentru perioadă de trei ani, iar cei ai camerelor de trei judecători pentru perioadă de un an.
Pentru a-și îndeplini cu bine misiunea, Curții i-au fost atribuite competențe jurisdicționale bine definite, pe care le exercită în cadrul procedurii întrebărilor preliminare și al diferitelor categorii de acțiuni.
Curtea de Justiție are următoarele competențe:
efectuează un control al legalității actelor juridice ale Uniunii; acest control se realizează, îndeosebi, pe calea recursului în anulare, a excepției de ilegalitate și a recursului în carență;
interpretează unitar tratatele și actele juridice ale Uniunii Europene pe calea recursului în interpretare;
controlează legalitatea acțiunilor sau a omisiunilor statelor membre în raport cu dispozițiile tratatelor, tranșând litigiile dintre acestea;
soluționează acțiuni cu privire la repararea pagubelor cauzate de organele Comunităților sau de agenții acestora;
se comportă asemănător Tribunalului administrativ al ONU, soluționând litigiile privind raporturile funcționarilor Uniunii Europene cu organele de care depind;
acționează ca instanță de recurs de ultim grad;
este o instanță internațională, putând tranșa litigii între statele membre, dacă acestea sunt în legătură cu obiectul tratatelor și dacă între statele litigante a intervenit un compromis;
dispune de o competență consultativă.
Tribunalul de Primă Instanță
Tribunalul de Primă Instanță este compus din cel puțin un judecător pentru fiecare stat membru (în prezent 28 de judecători). Judecătorii sunt numiți de comun acord de către guvernele statelor membre pentru un mandat de 6 ani care poate fi reînnoit. Judecătorii îl aleg dintre ei pe președintele Tribunalului pentru o perioadă de trei ani. Aceștia numesc un grefier pentru o perioadă de 6 ani.
Judecătorii își exercită funcțiile în deplină imparțialitate și independență. Spre deosebire de Curtea de Justiție, Tribunalul nu dispune de avocați generali permanenți. În mod excepțional, această funcție poate fi încredințată unui judecător.
Cauzele cu care este sesizat Tribunalul se judecă de camere compuse din cinci sau din trei judecători sau, în anumite situații, de un judecător unic. De asemenea, Tribunalul poate judeca o cauză în Marea Cameră (13 judecători) sau în ședință plenară atunci când dificultatea problemelor de drept sau importanța cauzei justifică această măsură. Mai mult de 80 % dintre cauzele cu care este sesizat Tribunalul sunt judecate de camere compuse din trei judecători. Președinții camerelor compuse din cinci judecători sunt aleși dintre judecători pentru o perioadă de trei ani. Tribunalul dispune de o grefă proprie, însă recurge la serviciile Curții de Justiție pentru alte nevoi administrative și lingvistice.
Tribunalul de Primă Instanță are competența de a judeca:
acțiuni directe introduse de persoane fizice sau juridice împotriva actelor instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii Europene (ale căror destinatare sunt sau care le privesc în mod direct și individual), precum și împotriva actelor normative (dacă îi privesc direct și dacă nu presupun măsuri de executare) sau, de asemenea, împotriva abținerii de a acționa a acestor instituții, organisme, oficii sau agenții;
acțiuni introduse de statele membre împotriva Comisiei;
acțiuni introduse de statele membre împotriva Consiliului cu privire la actele adoptate în domeniul ajutoarelor de stat, la măsurile de protecție comercială și la actele prin care Consiliul exercită competențe de executare;
acțiuni prin care se urmărește obținerea unor despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de instituțiile Uniunii Europene sau de funcționarii acestora;
acțiuni ce au la bază contracte încheiate de Uniunea Europeană, prin care se atribuie în mod expres Tribunalului competența de judecare;
acțiuni în materia mărcilor comunitare;
recursuri împotriva deciziilor Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene, limitate la chestiuni de drept.
Deciziile pronunțate de Tribunal pot fi atacate în termen de două luni cu recurs, limitat la chestiuni de drept, la Curtea de Justiție.
Tribunalul Funcției Publice
Tribunalul Funcției Publice a Uniunii Europene este compus din șapte judecători numiți de Consiliu pentru o perioadă de șase ani care poate fi reînnoită după ce se face apel la candidaturi și după obținerea avizului unui comitet format din șapte personalități alese dintre foști membri ai Curții de Justiție și ai Tribunalului și dintre juriști a căror competență este notorie. Prin numirea judecătorilor, Consiliul urmărește asigurarea unei compuneri echilibrate a Tribunalului Funcției Publice, pentru a dispune de o reprezentare geografică cât mai largă în privința resortisanților statelor membre și a sistemelor juridice naționale. Judecătorii Tribunalului Funcției Publice desemnează din rândul lor președintele, pentru o perioadă de trei ani ce poate fi reînnoită.
Tribunalul Funcției Publice se întrunește în camere compuse din trei judecători. Cu toate acestea, atunci când dificultatea sau importanța problemelor de drept justifică acest lucru, o cauză poate fi trimisă în fața plenului. În plus, în situațiile determinate prin Regulamentul său de procedură, Tribunalul Funcției Publice poate soluționa cauza în cameră compusă din cinci judecători sau în complet format dintr-un judecător unic. Judecătorii numesc un grefier pentru un mandat de șase ani. Tribunalul Funcției Publice dispune de o grefă proprie, dar recurge la serviciile Curții de Justiție pentru alte necesități administrative și lingvistice.
Începând din anul 2012, Tribunalul Funcției Publice poate recurge la un judecător ad-interim pentru a suplini absența unui judecător care, fără a se afla într-o situație de invaliditate totală, este împiedicat, din motive medicale, să participe la soluționarea cauzelor pe o perioadă de cel puțin trei luni. Consiliul, la propunerea președintelui Curții de Justiție, stabilește o listă de trei judecători ad-interim. Acești trei judecători sunt aleși dintre foștii membri ai Curții, ai Tribunalului sau ai Tribunalului Funcției Publice.
În cadrul instituției jurisdicționale, Tribunalul Funcției Publice este instanța specializată în materia contenciosului funcției publice a Uniunii Europene. Această competență a fost exercitată anterior de Curtea de Justiție și, de la crearea sa în 1989, de Tribunal.
Tribunalul soluționează în primă instanță litigiile dintre Uniunea Europeană și agenții săi, conform articolului 270 TFUE. Aceste litigii au drept obiect nu numai probleme referitoare la relațiile de muncă propriu-zise (remunerație, desfășurarea carierei, recrutare, măsuri disciplinare etc.), ci și regimul de securitate socială (boală, vârstă, invaliditate, accidente de muncă, alocații familiale etc.). Tribunalul soluționează de asemenea litigiile dintre organe, oficii sau agenții și personalul lor, pentru care competența este atribuită Curții de Justiție a Uniunii Europene (de exemplu, litigii între Europol, Oficiul pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne sau Banca Europeană de Investiții și agenții acestora). Tribunalul nu poate, în schimb, soluționa litigiile dintre administrațiile naționale și agenții lor.
Hotărârile pronunțate de Tribunalul Funcției Publice pot face obiectul unui recurs limitat la probleme de drept. Acest recurs poate fi introdus în termen de două luni în fața Tribunalului.
ACȚIUNEA ÎN CONSTATAREA NEÎNDEPLINIRII OBLIGAȚIILOR
Aderarea la Uniunea Eropeană presupune transpunerea în dreptul intern a reglementărilor rezultate din tratatele constitutive sau din legislația secundară a UE. În cazul în care reglementările unui stat membru nu sunt conforme legislației UE, poate fi declanșată ”procedura pentru constatarea neîndeplinirii de către un stat a obligațiilor ce decurg din tratatele europene” (procedura de infringement).
Acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor „face parte din acțiunile de plină jurisdicție ce pot fi introduse în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene”. Aceasta permite Curții de Justiție să controleze modul în care statele membre își respectă obligațiile care le revin în temeiul dreptului european. Acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor se bazează pe articolele 258 – 260 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
Această acțiune nu reprezintă singura procedură ce poate fi utilizată în scopul constatării faptului că un stat nu și-a îndeplinit obligațiile care îi reveneau în calitate de membru al UE și determinării acestuia de a se conforma prevederilor tratatelor, deoarece mai există și mijloace de acțiune în fața instanțelor naționale în baza principiului supremației dreptului UE dar, spre deosebire de acestea, acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor are un rol mai important, deoarece nu trebuie să fie condiționată de existența unui interes direct, putând fi introdusă de Comisia Europeană fără invocarea principiului efectului direct al dreptului UE, ci în baza atribuției sale de a veghea la respectarea normelor europene de către statele membre.
Neîndeplinirea obligațiilor
Noțiunea de „neîndeplinire a obligațiilor” nu beneficiază de o definire legală prin textul tratatelor dar, într-o definire generală, „prin neîndeplinirea obligațiilor unui stat membru se înțelege orice violare a obligațiilor ce revin statului respectiv în virtutea normelor dreptului european, indiferent de categoria din care face parte actul respectiv”.
Neîndeplinirea obligațiilor poate decurge din instrumente juridice (legi, decrete, decizii administrative etc.) sau poate rezulta din fapte (practici administrative etc.). Neîndeplinirea obligațiilor poate fi consecința unor comportamente pozitive (acțiuni) sau negative (abțineri și omisiuni). Astfel, acțiunile pot consta, de exemplu, în adoptarea unui text contrar dreptului european sau în refuzul intenționat de a abroga o măsură internă contrarie. Abținerile sau omisiunile pot consta, de exemplu, în întârzieri în transpunerea unei directive sau în necomunicarea de către statele membre către Comisie a măsurilor naționale de punere în aplicare.
Există trei cazuri care conduc la declanșarea acestei proceduri, și anume:
„Omiterea notificării actelor normative naționale care transpun și implementează directivele – obligația statelor membre este aceea de a notifica atât legislația de transpunere, cât și cea care asigură implementarea actelor normative europene, și este menționată, în majoritatea cazurilor, în dispozițiile finale ale actelor normative europene;
Neconformarea legislației naționale la cerințele normelor europene – o altă obligație a statelor membre este aceea ca legislația națională, care transpune actele normative europene, să fie în deplină concordanță cu cerințele UE în domeniul respectiv;
Aplicarea necorespunzătoare a actelor normative europene – statele membre sunt obligate să asigure aplicarea întocmai a dispozițiilor europene de transpunere.”
Este necesar ca neîdeplinirea invocată să fie certă și nu întemeiată pe o prezumție, cerință care se impune pentru a permite CJUE să se pronunțe în cunoștință de cauză.
Încălcarea trebuie să fie imputabilă statului membru, indiferent dacă aceasta este rezultatul intenției sau neglijenței acestuia ori a dificultăților tehnice întâmpinate de statul respectiv. Prin stat se înțelege ”statul membru care a încălcat dreptul Uniunii, respectiv organismele naționale – organe legislative, organe executive, autorități publice independente regionale sau locale care prin acte sau omisiuni sunt responsabile de neîndeplinirea obligațiilor”.
În practică, statele membre au invocat diverse cauze justificative privind neîndeplinirea obligațiilor ce le reveneau, ca de exemplu:
„declararea unei rezerve atunci când au acceptat un act al Consiliului;
autonomia statelor, în cazul în care statele rămân suverane în anumite domenii;
absența interesului – când, de exemplu nu s-a creat niciun prejudiciu celorlalte state;
absența culpei;
circumstanțe excepționale prevăzute în tratate;
nevaliditatea unei reguli nerespectate;
existența unor mijloace locale de soluționare;
fapta altuia;
efectul direct al directivelor;
organizarea constituțională sau administrativă a fiecărui stat:
prevederi, împrejurări sau practici existente în sistemul juridic al unui stat membru, care sunt modificate după dorință de către autorități, și cărora nu li se dă o publicitate corespunzătoare, conduc la o stare de incertitudine în ceea ce privește întinderea drepturilor așa cum sunt garantate de tratate;
faptul că statele membre sunt în curs de transpunere sau implementare a reglementărilor Uniunii, sau că legislația este în stadiu de proiect, de discuții sau de adaptare;
dificultăți în transpunerea reglementărilor Uniunii sau complexitatea subiectului, ori întâmpinarea unor probleme procedurale sau legale;
obiecții ale sindicatelor privitoare la o directivă determinată.”
Acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor este o procedură judiciară introdusă în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene. Acțiunea poate fi inițiată de către:
Comisia Europeană – acesta este cel mai frecvent caz întâlnit în practică; calitatea procesuală activă și interesul Comisiei nu trebuie dovedite;
un stat membru – exercitarea acestui drept de către statele membre este condiționată doar de sesizarea Comisiei Europene anterior introducerii acțiunii. În practică, sunt foarte puține cazuri în care un stat membru a recurs la această acțiune. .
Acțiunea nu este disponibilă în mod direct persoanelor fizice sau juridice din statele membre. Totuși, aceștia au o posibilitate indirectă de a o utiliza – particularii au dreptul de a înainta Comisiei o plângere având ca obiect orice măsură sau practică a unui stat membru pe care aceștia o consideră a fi neconformă cu dreptul UE. Cu toate acestea, deși persoanele fizice sau juridice au dreptul de a solicita Comisiei investigarea cazului, ele nu pot impune deferirea acestuia CJUE. Sesizarea nu obligă Comisia să urmeze procedura legală, în această situație Comisia fiind suverană în aprecierea formulării acțiunii. Astfel, în situația în care Comisia răspunde sesizării primite că nu există o încălcare, acest răspuns nu poate fi contestat.
Comisia identifică încălcări ale dreptului Uniunii Europene prin mai multe modalități, și anume:
Sesizarea automată a situațiilor de omitere a notificării legislației naționale de transpunere – o directivă este considerată efectiv aplicată într-un stat membru doar atunci când a fost transpusă în dreptul național și când măsura națională de executare a fost comunicată Comisiei. Comisia Europeană monitorizează măsurile dispuse de statele membre pentru transpunerea directivelor. Astfel, Comisia beneficiază de un sistem informatic prin care documentația de notificare este introdusă de statul membru direct în baza de date a Comisiei. Acest sistem permite constatarea cu usurință a situațiilor în care statele membre nu și-au îndeplinit obligația de notificare. În lipsa notificării, Comisia Europeană declanșează automat procedura de încălcare a obligației de comunicare a măsurilor;
Plângerea înaintată Comisiei de către orice persoană fizică sau juridică având ca obiect orice măsură sau practică a unui stat membru pe care o consideră incompatibilă cu normele europene – orice persoană fizică sau juridică poate depune o plângere împotriva unui stat membru referitor la orice lege, regulă, acțiune sau practică administrativă care pare a fi în conflict cu legislația UE. Nu este necesar ca persoana care înaintează plângerea să fi întreprins deja, pe lângă autoritățile naționale, în scopul remedierii încălcării, demersuri administrative sau în fața instanțelor naționale. Plângerea poate fi făcută în orice limbă oficială a Uniunii Europene, este scutită de taxe și poate avea fie forma unei scrisori, fie poate fi folosit formularul standard elaborat de către Comisie. Singura condiție pentru admiterea plângerii este ca aceasta să se refere la încălcarea unei norme comunitare de către un stat membru. Cu toate acestea Comisia este liberă să dea sau să nu dea curs unei astfel de solicitări;
Propriile investigații ale Comisiei – Comisia se autosesizează în următoarele cazuri: rapoartele întocmite de statele membre (toate statele membre au obligația de a întocmi anual rapoarte cu privire la situația respectării normelor comunitare); întrebările parlamentare (Parlamentul European îi poate adresa Comisiei întrebări care au ca obiect activitatea desfășurată); petițiile (în cadrul Parlamentului European funcționează un comitet pentru petiții care are rolul de a primi asemenea sesizări de la cetățenii europeni. Unele din aceste petiții sunt transmise Comisiei pentru soluționare, iar din analiza acestora Comisia poate ajunge la concluzia că un stat membru nu a respectat obligațiile ce decurg din normele comunitare).
Procedura acțiunii în constatarea neîndeplinirii obligațiilor
Calitate procesuală activă, adică dreptul de a apărea ca reclamant în procedura constatării încălcării dreptului Uniunii Europene, poate avea Comisia și statele membre. Totodată, din art. 271 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene reiese că, prin organele lor, Banca Europeană de Investiții și Banca Centrală Europeană pot avea calitatea de reclamant, dar au statutul unui reclamant specializat, spre deosebire de Comisie, care poate introduce acțiunea în cazul oricărei încălcări, de orice natură. Calitate procesuală pasivă pot avea numai statele membre. Nu pot fi pârâți organele de stat sau statele componente ale unui stat federativ, ci doar statele membre, mai precis, acele state membre cărora li se impută comportamentul care contravine dreptului Uniunii Europene.
În cazul inițierii acțiunii în constatarea neîndeplinirii obligației în baza unei plângeri depuse de o persoană fizică sau juridică, aceasta din urmă nu are calitate procesuală activă.
Acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor poate fi împărțită în două etape: procedura prealabilă și procedura contencioasă.
Procedura prealabilă
Procedura prealabilă, reglementată de art. 258 și art. 259 TFUE, „are menirea de a face posibilă rezolvarea pe cale amiabilă a divergențelor, cu evitarea confruntărilor în fața instanței, cu scopul de a proteja pe cât posibil suveranitatea statelor membre”. Pe lângă faptul că are loc protejarea suveranității statelor membre, în cadrul procedurii prealabile are loc și delimitarea obiectului acțiunii viitoare, deoarece, dacă eșuează negocierile amiabile, obiectul procedurii prealabile determină obiectul litigiului ce va fi adus în fața Curții. Astfel se creează o legătură între procedura prealabilă și cea contencioasă, unde nu se mai admite lărgirea procedurii sau obiectului acțiunii. În schimb se admite restrângerea acestui obiect.
Înainte de demararea propriu-zisă a procedurii prealabile, Comisia poate efectua o serie de investigații în cadrul unei etape informale de investigare. În cadrul acestei faze, Direcția Generală cu atribuții într-un anumit domeniu solicită statului în cauză informații privind presupusa încălcare a legislației Uniunii prin intermediul unei scrisori informale. Scopul acestor scrisori este acela de a aduna informații cu privire la situația de fapt și de a elimina eventualele neînțelegeri din partea Comisiei. În practică, în numeroase cazuri, prezumtiva încălcare a legislației se poate datora unor deficiențe în traducerea actelor naționale sau a unei interpretări greșite a acestora.
În cazul netranspunerii unei directive, procedura de încălcare este inițiată automat, motivul fiind evidența clară a încălcării odată ce perioada de transpunere prevăzută a fost depășită fără a se fi raportat nicio măsură de transpunere.
Procedura prealabilă se desfășoară în funcție de calitatea reclamantului.
Dacă reclamantul este Comisia, procedura prealabilă se derulează astfel:
Comisia trimite o notificare formală sub forma unei scrisori statului membru vizat. Aceasta rezultă din practică, nefiind reglementată expres de TFUE. Scrisoarea trebuie să înfățișeze problemele litigioase și toate elementele necesare care să dea posibilitatea statului să își pregătească apărarea, inclusiv pentru eventualitatea în care nu își însușește în final punctul de vedere al Comisiei. Practic, din această notificare trebuie să rezulte care este acțiunea sau inacțiunea comisă de statul membru vizat care a dus la neîndeplinirea obligațiilor ce decurg din dreptul UE. Tot în această notificare se fixează și un termen pentru prezentarea poziției statului în cauză asupra presupusei încălcări a dreptului UE. Comisia trebuie să acorde un termen rezonabil, care, în general, este de 2 luni. Durata acestuia poate varia însă, în funcție de elemente precum urgența, complexitatea dosarului, gravitatea sau evidența încălcării.
După primirea scrisorii formale, statul membru are posibilitatea să prezinte Comisiei observațiile proprii cu privire la acuzația ce i se aduce. Aceste observații reprezintă dreptul statului de a se apăra, garantându-se, astfel, protecția intereselor statului membru. Statul membru nu poate invoca în favoarea sa prevederi, practici sau circumstanțe existente în dreptul intern pentru a justifica neconformarea cu obligațiile impuse de dreptul Uniunii, chiar dacă acestea sunt de natură constituțională. De asemenea, prin intermediul acestor observații, statul membru poate arăta care sunt măsurile pe care le-a luat în vederea „intrării în normalitate”, dacă recunoaște că a contravenit ordinii juridice comunitare.
Procedura poate fi încheiată în cazul în care Comisia este convinsă că, în urma explicațiilor furnizate de către statul membru, nu există nici o încălcare a legislației UE, sau în cazul în care încălcarea este corectată imediat.
Statul membru vizat poate să lase fără răspuns notificarea primită, deoarece, potrivit art. 258 TFUE, „observațiile de răspuns ale pârâtului nu constituie condiții de admisibilitate pentru acțiune, singurele condiții ce trebuie respectate fiind trimiterea notificării și comunicarea avizului motivat”.
Avizul motivat al Comisiei închide faza procedurii prealabile. Prin avizul motivat, Comisia stabilește cu titlu definitiv că statul respectiv nu a îndeplinit obligațiile ce decurg din dreptul UE. În aviz vor fi indicate toate motivele de fapt și de drept care conduc la aprecierea Comisiei în legătură cu neîndeplinirea obligațiilor, respectiv vor fi precizate și măsurile posibile pe care statul ar trebui să le ia pentru înlăturarea acestei stări negative sau de incertitudine. Totodată, avizul trebuie să indice și un termen în cadrul căruia statul membru are obligația să se conformeze.
Diferența dintre scrisoarea formală și avizul motivat este aceea că, după emiterea avizului motivat, încălcarea dreptului Uniunii nu mai este prezumtivă, ci este un fapt cert.
Avizul nu poate fi extins asupra altor aspecte decât cele notificate anterior statului. Avizul se adresează statului membru în cauză și constituie elementul de referință pentru acțiunea viitoare a Comisiei în fața CJUE.
Comisia nu este obligată să formuleze aviz motivat, dar acesta este obligatoriu ca o condiție procedurală pentru introducerea acțiunii la CJUE.
Statul membru nu este obligat să răspundă Comisiei, lipsa unui atare răspuns neatrăgând consecințe negative. În cazul în care statul membru formulează un răspuns, acesta trebuie să conțină măsurile de natură administrativă sau/și legislativă întreprinse pentru a se conforma cu avizul motivat al Comisiei. În funcție de răspuns, Comisia Europeană poate decide să nu continue procedura de încălcare, de exemplu atunci când statul membru se obligă, într-un mod care este credibil, să înceteze încălcarea.
Dacă reclamantul este un stat membru, procedura prealabilă se va derula în mod diferit:
În art. 259 TFUE se prevede că, înainte de a se adresa Curții, „un stat membru care pretinde o încălcare din partea altui stat are obligația de a sesiza Comisia”. Comisia emite un aviz motivat, ca și în cazul acțiunii prevăzute la art. 258, „după ce a oferit posibilitatea statelor în cauză să își prezinte în contradictoriu observațiile scrise și orale”. Se remarcă faptul că, în mod prealabil, o procedură se desfășoară în fața Comisiei, procedură care are caracter contradictoriu și care presupune o fază scrisă și una orală. Decizia de a sesiza sau nu CJUE revine statului reclamant. Avizul motivat al Comisiei este obligatoriu, lipsa acestuia putând constitui motiv de introducere a unei acțiuni în carență. Totuși, poziția Comisiei nu este determinantă pentru sesizarea Curții. Se prevede că în cazul în care Comisia nu a emis avizul în termen de trei luni de la introducerea cererii, absența avizului nu împiedică sesizarea Curții.
Dreptul UE cunoaște și excepții de la derularea normală a procedurii prealabile înainte de declanșarea acțiunii în constatarea încălcării dreptului Uniunii de către statele membre.
Astfel, art. 114 alin. 9 din TFUE prevede că „prin derogare de la procedura prevăzută la art. 258 și 259, Comisia și orice stat membru pot sesiza direct Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cazul în care consideră că un alt stat membru exercită abuziv competențele prevăzute de prezentul articol.”
O altă excepție este reglementată de art. 348 parag. 2 din TFUE, în care se prevede că „prin derogare de la procedura prevăzută la articolele 258 și 259, Comisia sau orice stat membru poate sesiza direct Curtea de Justiție în cazul în care consideră că un alt stat membru abuzează de competențele prevăzute la articolele 346 și 347. Curtea de Justiție hotărăște în camera de consiliu.”
O altă derogare de la parcurgerea obligatorie a procedurii prealabile este reglementată de art. 108 alin. 2 din TFUE, potrivit căruia, „dacă un stat nu se conformează, în termenul stabilit, deciziei Comisiei prin care se constată că un ajutor acordat de un stat membru sau prin intermediul resurselor de stat nu este compatibil cu piața internă în condițiile art, 107 TFUE sau că acest ajutor este acordat în mod abuziv, Comisia sau orice alt stat interesat poate sesiza direct Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin derogare de la articolele 258 și 259.”
Parcurgerea defectuasă a procedurii prealabile poate duce la respingerea acțiunii ca fiind inadmisibilă.
Procedura contenciasă
În cazul în care statul se conformează avizului motivat în termenul alocat, Comisia nu mai poate sesiza Curtea.
În cazul în care statul membru nu a eliminat neregula în termenul stabilit de avizul motivat, Comisia poate sesiza CJUE. Scopul introducerii acțiunii este acela de a confirma poziția legală adoptată de către Comisia Europeană în avizul motivat și de a obliga statul membru la încetarea încălcării.
Acțiunea în fața Curții se poate baza numai pe plângerea care a fost făcută contra statului prin avizul motivat, altfel Curtea o va respinge.
În această etapă judiciară se admite intervenția statului care a depus plângerea inițială, sau a Comisiei, dacă sesizarea Curții s-a făcut de către un stat. Nu se admite intervenția particularilor. Inițiatorul procedurii în fața Curții poate solicita acesteia să dispună măsuri provizorii, dacă se apreciază că există posibilitatea producerii de pagube ireparabile sau grave prin neîndeplinirea obligațiilor de către statul acuzat.
Dacă statul pârât pune capăt situației de neîndeplinire a obligației după expirarea termenului, Comisia își păstrează dreptul de a introduce acțiunea: ea este în continuare interesată de soluționarea, de către Curte, a chestiunii de constatare sau nu a neîndeplinirii obligațiilor. Pentru a constata dacă există sau nu o neîndeplinire a obligațiilor, Curtea trebuie să se bazeze pe situația existentă la expirarea termenului acordat în avizul motivat. CJUE „consideră că acțiunea Comisiei trebuie respinsă ca inadmisibilă dacă la data expirării termenului stabilit în avizul motivat al Comisiei neîndeplinirea reproșată nu mai există”. Se poate întâmpla ca, în ciuda reglementării situației ulterior sesizării Curții de Justiție, acțiunea să poată fi considerată admisibilă în cazul în care Comisia consideră necesară obținerea unei decizii în drept privind existența neîndeplinirii.
Comisia, în exercitarea competențelor sale, nu trebuie să demonstreze existența unui interes de acțiune. Mijloacele și motivele considerate în cererea introductivă de instanță și pe parcursul procedurii scrise și orale în fața Curții de Justiție sunt identice cu cele invocate în scrisoarea formală și în avizul motivat, sub amenințarea inadmisibilității. Cu toate acestea, Comisia poate face anumite precizări în sprijinul argumentelor sale. Comisia este cea care trebuie să constate existența unei neîndepliniri de obligații.
CJUE investighează pe deplin fondul cauzei, iar statul membru poate invoca noi argumente în apărarea sa.
Având în vedere argumentele juridice prezentate de ambele părți în cadrul acțiunii, CJUE poate da o hotărâre interlocutorie, invitând Comisia și statul membru în cauză să găsească o soluție care să asigure aplicarea eficientă a legislației UE, dar, ca în cazul oricărei decizii interlocutorie, acțiunea poate fi redeschisă dacă este necesar.
Efectele deciziei Curții de Justiție a Uniunii Europene
Hotărârea pronunțată de Curte are efectul de a constata dacă există sau nu o neîndeplinire a obligațiilor, deci are un efect declarativ.
Dat fiind faptul că acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor de către state este o acțiune în constatare, în cazul în care este întemeiată și admisibilă, CJUE, prin decizia adoptată, constată că statul membru pârât a încălcat obligațiile sale ce decurg din dreptul UE.
Curtea nu are competența de a suspenda sau anula acțiunile statului atacate prin acțiunea în constatare a încălcării dreptului UE și nici de a stabili formal măsurile concrete la care să oblige statul pârât în vederea reparării situației. Chiar dacă statul pârât nu este „condamnat”, el are obligația să ia toate măsurile necesare pentru a se conforma hotărârii Curții de Justiție, mai precis, toate măsurile generale sau particulare adecvate să asigure îndeplinirea obligațiilor care decurg din tratat.
Hotărârea CJUE atrage după sine, pentru toate autoritățile naționale competente, „interzicerea de plin drept a aplicării legii naționale ce este recunoscută a fi incompatibilă cu dreptul Uniunii”. Astfel, autoritățile care participă la exercitarea puterii executive sau administrative au obligația de a nu aplica o dispoziție națională considerată contrară dreptului UE; statul membru condamnat trebuie să elimine din ordinea sa juridică dispozițiile incompatibile; autoritățile participante la exercitarea puterii legislative au obligația de „a modifica dispozițiile în cauză, astfel încât să se conformeze dreptului Uniunii”, iar jurisdicțiile statului interesat au obligația de a asigura respectarea hotărârii în exercitarea misiunii lor; partea lezată are posibilitatea de a considera că nu îi sunt opozabile dispozițiile declarate incompatibile cu dreptul UE.
Dacă prin încălcarea legislației UE statele membre au cauzat persoanelor fizice daune, ele vor fi obligate „la plata unor despăgubiri către aceste persoane”. Condițiile răspunderii statului pentru acordarea dreptului la despăgubire depinde de natura și conținutul actului juridic încălcat. În principiu aceste condiții sunt următoarele:
„rezultatul indicat prin directiva încălcată trebuie să indice acordarea unor drepturi cetățenilor;
posibilitate indicării conținutului acestor drepturi pe baza prevederilor directivei;
existența unei legături cauzale între încălcarea obligației statului și pierderile suferite de persoanele fizice respective.”
Un drept la reparație în favoarea persoanei particulare lezate printr-o încălcare a dreptului Uniunii este recunoscut și atunci când statul membru în cauză nu transpune corect o directivă națională în dreptul intern. În acest sens, o încălcare este caracterizată atunci când o instituție sau un stat membru a ignorat grav, în mod evident, limitele exercitării atribuțiilor sale.
Deși nu este prevăzut un termen în care hotărârea trebuie să fie executată, în practica CJUE s-a stabilit că procesul de aducere la îndeplinire a unei hotărâri trebuie să fie inițiat imediat și terminat cât mai curând posibil.
Dacă statul respectiv nu se conformează, acesta poate fi sancționat prin obligarea la plata unei sume forfetare sau unor daune cominatorii. „Spre deosebire de daunele cominatorii, care au rolul de a constrânge statul să pună capăt abaterii sale (constând în nerespectarea hotărârii Curții) și care, astfel, nu se mai justifică din momentul în care acest lucru se întâmplă, fie și tardiv, ele fiind un mijloc de a-l constrânge în acest sens, suma forfetară are rolul de a sancționa abaterea comisă și de a preveni altele, deși atât daunele cominatorii cât și suma forfetară urmăresc acelați obiectiv; de aceea, chiar în caz de executare completă dar tardivă a hotărârii Curții, aceasta are puterea de a aprecia, inclusiv din oficiu, dacă se impune sau nu aplicarea unei sume forfetare, în funcție de circumstanțe (natura și gravitatea abaterii, durata ei, efectele ei asupra intereselor publice și private, gradul de urgență în aplicarea cât mai rapidă a hotărârii Curții). Din același motiv este posibil cumulul daunelor cominatorii cu suma forfetară. Atât cuantumul sumei forfetare cât și cel al daunelor cominatorii trebuie să țină cont de circumstanțe și să fie proporțional cu abaterea și capacitatea de plată a statului pârât”.
În vederea aplicării sancțiunilor pecuniare, CJUE va fi sesizată de către Comisie, care urmărește executarea hotărârilor.
Din păcate, CJUE nu dispune de un organ de executare care să impună hotărârea față de statul care refuză respectarea deciziei. Atitudinea statului de a nu respecta decizia CJUE constituie însă o nouă încălcare a dreptului UE și atrage după sine declanșarea de către Comisie (sau de un alt stat membru) a unei noi acțiuni de natura primei. După parcurgerea procedurii prealabile în acest caz, Comisia, prin cererea de chemare în judecată, stabilește cuantumul sumei forfetare sau al daunelor cominatorii pe care o consideră adecvată circumstanțelor și va solicita Curții obligarea statului membru vizat la plata acestora. În cazul în care CJUE constată că statul membru nu s-a conformat hotărârii sale, ea îi poate impune plata unei sume forfetare sau a unor daune cominatorii. La stabilirea sumei forfetare se va ține cont de: durata încălcării dreptului UE, gradul de periculozitate a încălcării, solvabilitatea statului, efectul încălcării asupra interesului public sau privat și urgența problemei.
Tratatul de la Lisabona a adus modificări importante în ceea ce privește posibilitatea aplicării unor sancțiuni pecuniare statelor care nu își respectă obligațiile, deoarece, în cazul în care consideră că statul membru în cauză nu a luat măsurile pe care le impune hotărârea Curții, Comisia poate sesiza Curtea, după ce a dat statului în cauză posibilitatea de a-și prezenta observațiile, indicând cuantumul sumei forfetare sau al daunelor cominatorii pe care statul membru în cauză trebuie să-l plătească și pe care îl consideră adecvat situației. Această formulare exclude emiterea unui nou aviz motivat, ceea ce înseamnă că instanța va putea decide mai repede cu privire la sancțiunea pecuniară.
Tot în încercarea de accelerare a procesului de tragere la răspundere a statului se află și posibilitatea Comisiei de a indica, în cazul în care consideră necesar, cuantumul sumei forfetare sau al daunelor cominatorii care urmează a fi plătit de statul respectiv și pe care îl consideră adecvat situației, în cazul în care sesizează Curtea printr-o acțiune în temeiul art. 258 TFUE, considerând că statul respectiv nu și-a îndeplinit obligația de a comunica măsurile de transpunere a unei directive adoptate în conformitate cu o procedură legislativă.
În cazul în care constată neîndeplinirea obligației, Curtea poate impune statului membru respectiv plata unei sume forfetare sau a unor daune cominatorii, în limita valorii indicate de Comisie. Obligația de plată intră în vigoare la data stabilită de Curte în hotărârea sa. Astfel, în prezent, încălcarea dreptului UE constând din nepreluarea sau preluarea greșită a unei directive este sancționabilă pecuniar chiar din momentul constatării încălcării de către Curte.
STUDIU DE CAZ: DESFĂȘURAREA ACȚIUNII ÎN CONSTATAREA NEÎNDEPLINIRII OBLIGAȚIILOR
Comisia vs. România (cauza C‑522/09, 14 aprilie 2011)
Circumstanțele cauzei
Printr-o acțiune introdusă la data de 15 decembrie 2009, în temeiul art. 258 TFUE, Comisia Europeană a solicitat Curții de Justiție a Uniunii Europene să constate că, prin neclasificarea ca arii de protecție specială (APS) a unor teritorii suficiente ca număr și ca suprafață pentru a asigura o protecție corespunzătoare a tuturor speciilor de păsări enumerate în anexa I la Directiva 79/409/CEE a Consiliului din 2 aprilie 1979 privind conservarea păsărilor sălbatice, precum și a speciilor migratoare care nu sunt menționate în această anexă, România nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul dispozițiilor articolului 4 alineatele 1 și 2 din această directivă.
Directiva 79/409/CEE prevede că:
„(1) Speciile menționate la anexa I constituie obiectul unor măsuri speciale de conservare a habitatelor acestora pentru a li se asigura supraviețuirea și reproducerea în aria de răspândire.
În acest context, se ține seama de următoarele specii de păsări:
specii pe cale de dispariție;
(b) specii vulnerabile la anumite schimbări ale habitatului lor;
(c) specii considerate rare din cauza efectivului redus al populațiilor sau a distribuției locale limitate;
(d) alte specii care necesită o atenție specială din cauza naturii specifice a habitatului lor.
Tendințele și variațiile efectivului populațiilor sunt luate în considerare ca bază pentru evaluare.
Statele membre clasifică în special cele mai adecvate teritorii, ca număr și suprafață, ca arii de protecție specială pentru conservarea acestor specii, ținând seama de condițiile de protecție din zona geografică maritimă și de uscat în care se aplică prezenta directivă.
(2) Statele membre iau măsuri similare pentru speciile migratoare care apar în mod regulat și nu sunt cuprinse în anexa I, având în vedere nevoia acestora de protecție în zona geografică maritimă și de uscat în care se aplică prezenta directivă, în ceea ce privește zonele de înmulțire, arealul de schimbare a penelor și zonele de hibernare a acestor specii, precum și punctele de popas de‑a lungul rutelor lor de migrare. În acest scop, statele membre acordă o atenție specială protecției zonelor umede, în special zonelor umede de importanță internațională.”
Tratatul privind aderarea Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007. Conform articolului 53 alineatul 1 din Actul privind condițiile de aderare a Republicii Bulgaria și a României și adaptările tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană, „România pune în aplicare măsurile necesare pentru a se conforma, de la data aderării, dispozițiilor directivelor în înțelesul articolului 249 CE, cu excepția cazului în care se prevede un alt termen în actul menționat”. În plus, același articol prevede că ”România comunică măsurile respective Comisiei până la data aderării cel târziu sau, după caz, până la termenul prevăzut în actul menționat”. Întrucât același act nu prevede nici o perioadă de tranziție pentru desemnarea APS în conformitate cu articolul 4 alineatele 1 și 2 din Directiva 79/409/CEE și nici un termen specific pentru comunicarea măsurilor de transpunere a acestei directive, România trebuia să fi adoptat și să fi comunicat, până la data aderării cel târziu, măsurile de punere în aplicare a directivei menționate, în special cele referitoare la această dispoziție.
Procedura prealabilă
Deoarece România nu a comunicat lista națională a APS, necesară potrivit articolului 4 alineatele 1 și 2 din Directiva 79/409/CEE, Comisia a considerat că acest stat membru nu și‑a îndeplinit obligația prevăzută de dispozițiile menționate, prin nedesemnarea unor APS adecvate, și, astfel, la data de 23 octombrie 2007 i-a trimis o scrisoare de punere în întârziere. În această scrisoare erau precizate următoarele: „Cu toate acestea, până în prezent, guvernul român nu a comunicat Comisiei lista națională a APS. Pe această bază, se poate concluziona că România nu și‑a îndeplinit obligația de a lua măsurile prevăzute la articolul 4 alineatele 1 și 2 din Directiva 79/409/CEE, având în vedere că nu a efectuat o clasificare a APS relevante. În consecință, Comisia […] consideră că, întrucât nu a realizat o clasificare a teritoriilor celor mai adecvate, ca număr și ca suprafață, ca APS pentru protecția speciilor enumerate în anexa 1 din Directiva 79/409/CEE, precum și a altor specii migratoare care revin în mod regulat pe teritoriul său, România nu a îndeplinit obligațiile prevăzute la articolul 4 alineatele 1 și 2 din directiva menționată.”
România a răspuns la scrisoarea Comisiei la 21 decembrie 2007, precizând că „a fost adoptată și publicată în Monitorul Oficial al României din 31 octombrie 2007 o hotărâre a guvernului privind desemnarea APS, incluzând anexele care cuprind lista APS”.
Comisia a considerat că teritoriile clasificate ca APS nu erau suficiente ca număr și ca suprafață ținând seama de obiectivele de protecție a speciilor de păsări enumerate în anexa I la Directiva79/409/CEE, precum și a speciilor migratoare și, prin urmare, la 23 septembrie 2008, a emis un aviz motivat prin care invita România să adopte măsurile necesare pentru a se conforma acestuia.
La 25 noiembrie 2008, România a răspuns la avizul motivat al Comisiei, susținând, printre altele, că „obiectul procedurii fusese modificat de Comisie, întrucât scrisoarea de punere în întârziere se întemeia pe necomunicarea listei APS, în timp ce avizul motivat privea desemnarea unor APS insuficiente ca număr și ca suprafață. Autoritățile române au expus de asemenea, întemeindu‑se pe probe, motivele care au stat la baza nedesemnării totale sau parțiale, după caz, a anumitor situri”.
Cu toate acestea, Comisia a considerat că neîndeplinirea obligațiilor de către România se menține, iar la 15 decembrie 2009 a introdus în fața CJUE acțiunea împotriva României.
Procedura contencioasă – argumentele părților
România a invocat o excepție de inadmisibilitate a acțiunii, motivând că obiectul acesteia ar fi fost modificat de Comisie. Astfel, în scrisoarea de punere în întârziere, Comisia ar fi reproșat statului membru faptul că nu a comunicat lista APS, în timp ce în avizul motivat ar fi invocat desemnarea unor APS insuficiente ca număr și ca suprafață dar, potrivit unei jurisprudențe consacrate a Curții, avizul motivat ar trebui să se întemeieze pe aceleași motive care au fost invocate în scrisoarea de punere în întârziere. În opinia României, „Comisia a invocat pentru prima dată în avizul motivat caracterul insuficient ca număr și ca suprafață al APS desemnate, astfel încât autoritățile române nu ar fi avut niciun motiv și nicio posibilitate de a demonstra caracterul suficient al desemnării respectivelor arii în răspunsul lor la scrisoarea de punere în întârziere”. În plus, România a susținut că, „în intervalul de timp dintre răspunsul la scrisoarea de punere în întârziere și avizul motivat, plana o stare de incertitudine cu privire la caracterul insuficient al desemnării realizate, astfel încât România nu a putut să își pregătească o apărare adecvată încă de la începutul fazei precontencioase”.
Ca răspuns la aceste argumente, Comisia a precizat că, „în scrisoarea de punere în întârziere, a criticat România pentru că nu i‑a comunicat lista națională a APS necesară potrivit articolului 4 alineatele 1 și 2 din Directiva 79/409/CEE, neîndeplinindu‑și astfel obligația prevăzută de aceste dispoziții prin nedesemnarea APS adecvate. În avizul motivat, după ce a evaluat măsurile naționale de transpunere, Comisia ar fi precizat că teritoriile clasificate ca APS nu erau suficiente ca număr și ca suprafață din perspectiva dispozițiilor menționate. În această privință, Comisia a amintit că, potrivit jurisprudenței Curții, în special potrivit Hotărârii din 30 noiembrie 2006, Comisia vs. Luxemburg, motivul privind transpunerea incompletă este în mod necesar inclus în cel întemeiat pe lipsa oricărei transpuneri și prezintă un caracter subsidiar în raport cu acesta din urmă”. Totodată, Comisia a arătat că, „deși scrisoarea de punere în întârziere și avizul motivat trebuie să se întemeieze pe aceleași obiecții, această cerință procedurală nu poate merge până la a impune în toate ipotezele existența unei identități perfecte, din moment ce obiectul litigiului nu a fost extins sau modificat, ci, dimpotrivă, a fost restrâns. Astfel, dreptul la apărare al României nu a fost încălcat”.
Argumentele și hotărârea CJUE
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a precizat că „dintr‑o jurisprudență constantă rezultă că procedura prealabilă are ca scop acordarea statului membru vizat a posibilității, pe de o parte, de a se conforma obligațiilor sale ce decurg din dreptul Uniunii și, pe de altă parte, de a invoca în mod eficient mijloacele sale de apărare împotriva obiecțiilor formulate de Comisie. Astfel, posibilitatea statului în cauză de a‑și prezenta observațiile reprezintă, chiar dacă acesta consideră că nu trebuie să o utilizeze, o garanție esențială urmărită de TFUE, iar respectarea sa constituie un aspect esențial al regularității procedurii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor de către un stat membru”.
În această cauză, CJUE a constatat că, „prin scrisoarea de punere în întârziere, Comisia a criticat în esență România pentru că nu i‑a comunicat lista națională a APS și că aceasta se întemeiază pe critica respectivă pentru a deduce, în termeni foarte generali, că acest stat membru nu și‑a îndeplinit obligația de clasificare a APS adecvate în sensul articolului 4 alineatele 1 și 2 din Directiva 79/409/CEE. Pe de altă parte, la mai puțin de două luni după ce a primit scrisoarea de punere în întârziere, România a transmis Comisiei, la 21 decembrie 2007, lista națională a APS pe care le clasificase între timp și din care rezultă că un număr important de APS au fost clasificate de acest stat membru potrivit articolului 4 alineatele 1 și 2 din Directiva 79/409/CEE. Cu toate acestea, în cadrul unui aviz motivat emis la 23 septembrie 2008, Comisia a reproșat României, întemeindu‑se pe argumente detaliate, că a clasificat APS insuficiente ca număr și ca suprafață în raport cu articolul 4 alineatele 1 și 2 din Directiva 79/409/CEE, fără ca în prealabil să fi dat statului membru posibilitatea de a‑și prezenta observațiile cu privire la acest aspect”.
În consecință, CJUE a constatat că „o astfel de situație se distinge în mod clar de cea expusă de Comisie și în care s‑a pronunțat Hotărârea Comisia vs. Luxemburg. Astfel, în cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, Marele Ducat al Luxemburgului omisese să menționeze vreo măsură de transpunere a directivei în cauză în cursul procedurii prealabile și se limitase la a lăsa să se înțeleagă că măsurile necesare pentru transpunere erau pe punctul de a fi luate. Numai după ce Curtea a fost sesizată de Comisie, acest stat membru a arătat că fusese adoptată o lege care asigura o transpunere corectă a directivei respective. În asemenea împrejurări, Curtea a apreciat că, dacă procedura prealabilă și‑a atins obiectivul de a proteja drepturile statului membru în cauză, acesta din urmă nu poate imputa Comisiei faptul că a extins sau a modificat obiectul acțiunii astfel cum a fost definit în procedura prealabilă respectivă pentru motivul că, după ce a reproșat statului membru netranspunerea unei directive, Comisia a precizat faptul că transpunerea invocată pentru prima dată de statul membru în cauză este incorectă sau incompletă în ceea ce privește anumite dispoziții ale aceleiași directive”.
Ținând cont de aceste argumente, CJUE a constatat că punerea în întârziere nu a identificat în mod suficient neîndeplinirea reproșată ulterior României în avizul motivat și că procedura prealabilă nu și‑a atins obiectivul de a garanta dreptul statului membru în cauză de a‑și prezenta observațiile cu privire la criticile formulate de Comisie. Astfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis respingerea acțiunii ca inadmisibilă.
Comisia vs. Republica Cehă (cauza C-241/11, 25 iunie 2013)
Circumstanțele cauzei
Printr-o acțiune introdusă la data de 19 mai 2011, în temeiul art. 260 alin. 2 TFUE, Comisia Europeană a cerut Curții de Justiție a Uniunii Europene următoarele:
„constatarea faptului că, prin neadoptarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative necesare pentru a se conforma articolelor 8, 9, 13, 15-18 și articolului 20 alineatele 2-4 din Directiva 2003/41/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 iunie 2003 privind activitățile și supravegherea instituțiilor pentru furnizarea de pensii ocupaționale și astfel prin neîndeplinirea obligațiilor care îi revin în temeiul articolului 22 alineatul 1 din această directivă, Republica Cehă nu a adoptat măsurile pe care le impune executarea Hotărârii din 14 ianuarie 2010, Comisia vs. Republica Cehă (cauza C‑343/08), și, astfel, nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 260 TFUE;
obligarea Republicii Cehe să plătească Comisiei, în contul – Resurse proprii ale Uniunii Europene -, o penalitate cu titlu cominatoriu în cuantum de 22 364,16 euro pentru fiecare zi de întârziere la adoptarea măsurilor pe care le impune executarea Hotărârii Comisia vs. Republica Cehă (cauza C‑343/08) de la data pronunțării hotărârii în prezenta cauză până în ziua adoptării măsurilor pe care le impune executarea Hotărârii Comisia vs. Republica Cehă (cauza C‑343/08);
obligarea Republicii Cehe să plătească Comisiei, în același cont, o sumă forfetară în cuantum 5.644,80 euro pentru fiecare zi de întârziere la adoptarea măsurilor pe care le impune executarea Hotărârii Comisia vs. Republica Cehă (cauza C‑343/08) de la data pronunțării acestei hotărâri, 14 ianuarie 2010, până la data pronunțării hotărârii în prezenta cauză sau până la data adoptării măsurilor pe care le presupune, pentru Republica Cehă, executarea hotărârii respective în cazul în care această dată este anterioară pronunțării hotărârii în prezenta cauză.”
Directivei 2003/41 prevede următoarele:
„(1) O veritabilă piață internă a serviciilor financiare este esențială pentru creșterea economică și crearea de locuri de muncă în Comunitate.
[…]
(6) Prezenta directivă constituie, așadar, un prim pas către instituirea unei piețe interne a sistemelor de pensii ocupaționale, organizată la scară europeană; prin stabilirea regulii prudenței ca principiu de bază pentru investirea capitalului și oferirea posibilității instituțiilor de a funcționa transfrontalier se încurajează redirecționarea economiilor către sectorul furnizării de pensii ocupaționale, prin aceasta contribuindu‑se la progresul economic și social.
[…]
(8) Instituțiile care sunt complet separate de orice întreprindere afiliată la un sistem de pensii și care funcționează pe baza principiului de finanțare prin capitalizare cu singurul scop de a furniza pensii trebuie să aibă libertatea de a presta servicii și libertatea de a investi, singura condiție fiind respectarea cerințelor prudențiale coordonate, indiferent dacă aceste instituții sunt considerate sau nu entități juridice.
(9) În conformitate cu principiul subsidiarității, statele membre ar trebui să păstreze responsabilitatea integrală pentru organizarea sistemelor lor de pensii, precum și puterea de decizie asupra rolului fiecăruia dintre cei trei piloni ai sistemului de pensii din fiecare stat membru; în contextul celui de‑al doilea pilon, trebuie, de asemenea, să păstreze responsabilitatea integrală pentru rolul și funcțiile diferitelor instituții pentru furnizarea de pensii ocupaționale, cum ar fi fondurile de pensii sectoriale, casele de pensii ale întreprinderilor, precum și societățile de asigurare de viață; prin prezenta directivă nu se intenționează repunerea în discuție a acestei prerogative.”
Articolul 8 din această directivă prevede că „fiecare stat membru trebuie să asigure o separație juridică între o întreprindere afiliată și o instituție pentru furnizarea de pensii ocupaționale cu scopul de a proteja activele instituției în interesul membrilor și beneficiarilor în caz de faliment al întreprinderii afiliate”.
Articolul 9 din aceeași directivă prevede, la alineatul 1, că „fiecare stat membru trebuie să vegheze ca toate instituțiile pentru furnizarea de pensii ocupaționale stabilite pe teritoriul său să respecte anumite condiții de funcționare și, în special, ca acestea să fie înregistrate într‑un registru național de către autoritatea competentă de supraveghere sau autorizate, ca acestea să fie conduse de persoane cu o reputație bună care să aibă calificările profesionale și experiența corespunzătoare sau care să angajeze persoane care au această calificare și experiență și ca aceste instituții să fie supuse unor norme corespunzătoare”. Alineatul 5 al acestui articol prevede că, „în cazul unei activități transfrontaliere, autoritățile competente ale statului membru de origine autorizează în prealabil condițiile de funcționare ale instituțiilor pentru furnizarea de pensii ocupaționale”.
Potrivit art. 13 din Directiva 2003/41, „fiecare stat membru trebuie să se asigure că autoritățile competente dețin atribuțiile și mijloacele necesare pentru controlul activităților instituțiilor pentru furnizarea de pensii ocupaționale stabilite pe teritoriul său”.
Articolele 15-18 din această directivă prevăd că statele membre de origine sunt obligate să se asigure că instituțiile pentru furnizarea de pensii ocupaționale stabilesc provizioane tehnice privind diferitele sisteme de pensii și că, respectiv, dețin active suficiente pentru a acoperi aceste provizioane, precum și active suplimentare ca măsură de siguranță și că își investesc activele în conformitate cu principiul prudenței.
Articolul 20 alineatele 2-4 din directivă prevede normele în materie de control al activităților transfrontaliere ale instituțiilor pentru furnizarea de pensii ocupaționale pe care trebuie să le respecte statele membre de origine.
Articolul 22 alineatul 1, primul paragraf din Directiva 2003/41 prevede: „Statele membre adoptă și pun în aplicare actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 23 septembrie 2005. Statele membre informează de îndată Comisia în acest sens.”
La 23 iulie 2008, Comisia a introdus, conform articolului 226 CE, o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor împotriva Republicii Cehe, prin care urmărea să se constate că, prin netranspunerea în totalitate în ordinea sa juridică internă a Directivei 2003/41, mai precis prin netranspunerea articolelor 8, 9, 13, 15-18 și a articolului 20 alineatele 2-4 din această directivă, acest stat membru nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi reveneau în temeiul directivei respective și în special al articolului 22 alineatul 1. Curtea a admis acțiunea formulată de Comisie, precizând la punctul 1 al Hotărârii Comisia vs. Republica Cehă (cauza C‑343/08) că, „prin neadoptarea, în termenul prevăzut, a actelor cu putere de lege și a actelor administrative necesare pentru a se conforma articolelor sus‑menționate din Directiva 2003/41, Republica Cehă nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi reveneau în temeiul articolului 22 alineatul 1 din această directivă”.
Procedura prealabilă
La 19 februarie 2010, Comisia a solicitat Republicii Cehe să îi comunice măsurile și calendarul precis pe care intenționa să le adopte pentru a se conforma Hotărârii Comisia vs Republica Cehă (cauza C‑343/08).
Prin scrisoarea din 3 februarie 2010, înregistrată la 24 februarie 2010, Republica Cehă a informat Comisia că, „având în vedere situația politică internă din acest stat membru, în special desfășurarea de alegeri legislative la 28 și la 29 mai 2010, termenul cel mai realist pentru realizarea schimbărilor necesare în scopul unei transpuneri complete a Directivei 2003/41 era de doi ani de la data respectivei scrisori”. Prin scrisoarea din 23 martie 2010, Republica Cehă a adresat Comisiei un calendar indicativ în care menționa etapele adoptării măsurilor de executare a Hotărârii Comisia vs. Republica Cehă (cauza C‑343/08) din care reieșea că aceste măsuri vor fi adoptate cel mai târziu în cursul lunii iunie 2012. La 17 iunie 2010, Cehia a informat Comisia „că a pregătit un document de lucru privind transpunerea Directivei 2003/41, care ar fi trebuit să fie examinat de guvern la 31 mai 2010”. Cu toate acestea, ținând seama de desfășurarea alegerilor legislative, decizia privind modul de transpunere a acestei directive trebuia, potrivit Cehiei, să fie încredințată noului guvern rezultat în urma acestor alegeri, probabil în toamna anului 2010. Prin scrisoarea din 27 septembrie 2010, Republica Cehă a menționat că „un calendar precis al modului de transpunere a directivei menționate va fi în curând comunicat Comisiei”. La 1 octombrie 2010, Cehia a informat Comisia că „în următoarele săptămâni va fi supus noului guvern un document de lucru, întocmit de Ministerul Finanțelor, referitor la transpunerea Directivei 2003/41 și analog celui care ar fi trebuit să fie examinat la 31 mai 2010”.
La 29 octombrie 2010, Comisia a adresat Republicii Cehe o scrisoare de punere în întârziere în care menționa că „acest stat membru nu și‑a îndeplinit încă obligațiile care îi reveneau în temeiul Hotărârii Comisia vs. Republica Cehă (cauza C‑343/08). La cererea statului membru respectiv, termenul acordat pentru a răspunde la această scrisoare de punere în întârziere a fost prelungit până la 28 ianuarie 2011”.
La 25 ianuarie 2011, Republica Cehă a informat Comisia că „proiectul de lege pregătit în scopul executării hotărârii menționate mai sus va fi supus guvernului, ulterior consultării administrațiilor centrale competente, în cursul primului trimestru al anului 2011”. Cehia prevedea că respectivul proiect va fi supus Parlamentului național în cursul lunii aprilie 2011 și preconiza o intrare în vigoare a legii în cursul trimestrului al treilea al aceluiași an.
Deoarece nu a fost informată cu privire la adoptarea dispozițiilor necesare pentru ca Cehia să se conformeze Hotărârii Comisia vs. Republica Cehă (cauza C‑343/08), Comisia a decis să introducă în fața CJUE, la 15 decembrie 2009, o acțiune împotriva republicii Cehe.
Procedura contencioasă – argumentele părților
La 2 septembrie 2011, Republica Cehă a informat Comisia „despre publicarea și intrarea în vigoare, la 31 august 2011, a Legii nr. 260/2011, care asigura, potrivit Cehiei, executarea integrală a Hotărârii Comisia vs. Republica Cehă (cauza C‑343/08) completând Legea nr. 340/2006 din 24 mai 2006 privind activitățile instituțiilor pentru furnizarea de pensii ocupaționale din statele membre ale Uniunii Europene și din alte state părți la Acordul privind Spațiul Economic European pe teritoriul Republicii Cehe și de modificare a Legii nr. 48/1997 privind asigurarea publică de sănătate, care modifică și completează mai multe legi conexe, prin care s‑a transpus parțial Directiva 2003/41 în ordinea juridică cehă înainte să intervină pronunțarea acestei hotărâri”.
După o analiză a conținutului Legii nr. 260/2011, Comisia, în memoriul în replică, a apreciat că Republica Cehă și‑a adaptat legislația în conformitate cu hotărârea respectivă. În aceste condiții, Comisia nu a mai solicitat stabilirea unei penalități cu titlu cominatoriu dar, și-a menținut cererea de obligare a Republicii Cehe la plata unei sume forfetare.
Comisia a precizat că, „cuantumul sumei forfetare solicitate, și anume 5.644,80 euro pentru fiecare zi de încălcare, a fost stabilit în conformitate cu criteriile prevăzute de Comunicarea din 13 decembrie 2005 privind punerea în aplicare a articolului 228 CE, astfel cum a fost actualizată prin Comunicarea Comisiei privind punerea în aplicare a articolului 260 TFUE și actualizarea datelor utilizate pentru calculul sumelor forfetare și al penalităților cu titlu cominatoriu pe care Comisia le va propune Curții de Justiție în cadrul procedurii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor (denumită în continuare „Comunicarea din 2005”), și care se aplică în cazul procedurilor reglementate de articolul 260 alineatul 2 TFUE în temeiul Comunicării Comisiei privind punerea în aplicare a articolului 260 alineatul 3 TFUE. Acest cuantum ar fi rezultatul înmulțirii cuantumului forfetar de bază de 210 euro pe zi cu coeficientul pentru gravitatea încălcării fixat la 8 (pe o scară de la 1 la 20) și cu un factor „n”, reprezentând capacitatea de plată a Republicii Cehe, care se ridică la 3,36. Întrucât cuantumul total obținut, și anume, potrivit Comisiei, 3.364.891,20 euro pentru 594 de zile de încălcare, este mai mare decât suma forfetară minimă stabilită pentru Republica Cehă de Comunicarea din 2005, statul membru respectiv trebuie să plătească suma forfetară determinată pe baza ratei zilnice”. Comisia a considerat că, „coeficientul pentru gravitate reținut este corespunzător, din moment ce normele în cauză sunt esențiale pentru prestarea serviciilor transfrontaliere de către instituțiile pentru furnizarea de pensii ocupaționale și că, în lipsa transpunerii complete a acestora în ordinea juridică internă, nu sunt create condițiile de funcționare a pieței interne a sistemelor de pensii ocupaționale, cu privire la care Directiva 2003/41 constituie prima etapă”.
Comisia a contestat faptul că „lipsa transpunerii dispozițiilor în cauză nu ar fi avut practic nicio consecință din cauza faptului că ar lipsi un al doilea pilon al sistemului de pensii din statul membru respectiv. Desigur, Directiva 2003/41 nu ar cuprinde nicio normă care să impună statelor membre să permită instituțiilor pentru furnizarea de pensii ocupaționale să se stabilească pe teritoriul lor. Cu toate acestea, deoarece nu a transpus dispozițiile în cauză din această directivă, Republica Cehă nu s‑ar fi preocupat să fie pregătită pentru o eventuală schimbare de situație care să rezulte dintr‑o eventuală decizie de completare a sistemului său național printr‑un regim de pensii ocupaționale”. Totodată, Comisia a apreciat că „definirea condițiilor tehnice necesare funcționării instituțiilor pentru furnizarea de pensii ocupaționale nu privește, pe fond, problema stabilirii unui al doilea pilon”. Pe de altă parte, potrivit Comisiei, „este lipsit de pertinență aspectul că Directiva 2003/41 a fost transpusă parțial. Astfel, nu s‑ar putea deduce din această transpunere parțială nici condițiile de funcționare a instituțiilor pentru furnizarea de pensii ocupaționale supuse controlului organismelor cehe, nici normele prudențiale aplicabile acestor instituții”. În sfârșit, Comisia a amintit că „transpunerea Directivei 2003/41 constituie o obligație a cărei executare nu este lăsată la discreția statelor membre. În plus, dispozițiile în cauză din directiva menționată ar fi clar formulate și nu ar lăsa nicio marjă de interpretare statelor membre. De asemenea, Hotărârea Comisia vs. Republica Cehă (cauza C‑343/08) ar fi clar formulată și nu ar ridica nicio dificultate în ceea ce privește modalitățile de executare”.
Republica Cehă a apreciat „că nu trebuie să fie obligată la plata unei sume forfetare sau că aceasta ar trebui să fie redusă. Gravitatea neîndeplinirii obligațiilor, constatată în Hotărârea Comisia vs. Republica Cehă (cauza C‑343/08) ar fi, astfel, extrem de scăzută, dacă nu inexistentă.” În primul rând, Cehia a susținut „că aprecierea Comisiei cu privire la gravitatea încălcării se întemeiază pe un postulat de bază eronat, întrucât confundă această problemă cu cea a încălcării dreptului Uniunii. Această eroare ar afecta aprecierea respectivă deoarece Comisia nu ar lua în considerare faptul că Directiva 2003/41 a fost adoptată fără să se fi ținut seama de circumstanța că, în anumite state care urmau să adere la Uniunea Europeană, nu fusese introdus în sistemul de pensii un al doilea pilon, astfel încât directiva menționată putea să fie în contradicție cu competențele garantate statelor membre în domeniul securității sociale de articolul 153 alineatul 4 TFUE. Aceeași eroare ar afecta și aprecierea gravității încălcării întrucât Comisia nu ar ține seama nici de faptul că Republica Cehă nu a săvârșit o încălcare sistematică și durabilă a dreptului Uniunii, nici de faptul că transpunerea parțială a Directivei 2003/41 a permis prestarea transfrontalieră a serviciilor în cauză”. În al doilea rând, Republica Cehă a amintit că, „pentru aprecierea gradului de gravitate a unei încălcări, trebuie luate în considerare consecințele neîndeplinirii obligațiilor constatate asupra intereselor private și publice, urgența care există pentru a determina statul membru în cauză să se conformeze obligațiilor sale, importanța normei juridice a cărei încălcare a fost constatată și atitudinea acestui stat”.
În ceea ce privește consecințele asupra intereselor private și publice ale neexecutării în cauză, Republica Cehă a subliniat că, „în Hotărârea Comisia vs. Republica Cehă (cauza C‑343/08), Curtea a constat în mod expres că acest stat membru era liber să decidă organizarea propriului sistem de securitate socială, inclusiv introducerea unui al doilea pilon al sistemului de pensii pentru limită de vârstă. În aceste condiții, neexecutarea acestei hotărâri nu ar aduce atingere nici pieței interne, nici intereselor private și publice”. În ceea ce privește urgența care ar exista cu privire la adoptarea măsurilor pe care le impune executarea Hotărârii Comisia vs. Republica Cehă (cauza C‑343/08), Cehia a susținut că, „întrucât transpunerea Directivei 2003/41 avea ca unic obiectiv informarea subiectelor de drept care ar putea fi interesate în cazul introducerii unui al doilea pilon, această urgență ar trebui relativizată”. În ceea ce privește importanța Directivei 2003/41 în raport cu pretinsa neîndeplinire a obligațiilor, Republica Cehă a amintit că „această directivă nu are drept obiectiv înființarea unor instituții pentru furnizarea de pensii ocupaționale. Prin transpunerea Directivei 2003/41, un stat membru trebuia numai să instituie un cadru juridic în vederea unei eventuale organizări viitoare”. În ceea ce privește atitudinea pe care Republica Cehă a adoptat‑o pentru a remedia neîndeplinirea obligațiilor imputată, aceasta a subliniat că „a informat Comisia despre toate demersurile efectuate. Finalizarea transpunerii Directivei 2003/41 ar fi fost, cu toate acestea, subordonată rezultatului unei reforme complexe a pensiilor pentru limită de vârstă”. În sfârșit, Republica Cehă a considerat că termenul în care procesul de transpunere a fost finalizat, la 31 august 2011, nu este excesiv în raport cu durata normală a adoptării actelor legislative.
Argumentele și hotărârea CJUE
În ceea ce privește neîndeplinirea obligațiilor:
Deoarece TFUE a eliminat, în cazul procedurii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 260 alineatul 2 TFUE, etapa privind emiterea unui aviz motivat, data de referință pentru a se aprecia existența unei neîndepliniri a obligațiilor în temeiul articolului 260 TFUE este data expirării termenului stabilit în punerea în întârziere emisă în temeiul alineatului 2 primul paragraf al acestei dispoziții.
În cazul de față, după cum a recunoscut Republica Cehă, măsurile legislative necesare pentru asigurarea executării Hotărârii Comisia vs. Republica Cehă (cauza C‑343/08) nu au fost dispuse decât odată cu adoptarea Legii nr. 260/2011, publicată și intrată în vigoare la 31 august 2011, și anume ulterior termenului acordat în acest sens în scrisoarea de punere în întârziere din 29 octombrie 2010, termen care expira la 28 ianuarie 2011. Atfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a constat că, „întrucât nu a adoptat, la data la care a expirat termenul acordat în scrisoarea de punere în întârziere adresată de Comisie Republicii Cehe în temeiul articolului 260 alineatul 2 TFUE, toate măsurile pe care le impunea executarea Hotărârii Comisia vs. Republica Cehă (cauza C‑343/08), Republica Cehă nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 260 alineatul 1 TFUE”.
În ceea ce privește suma forfetară:
CJUE a amintit că „obligarea la plata unei sume forfetare se întemeiază în mod esențial pe aprecierea consecințelor unei neexecutări a obligațiilor de către statul membru respectiv asupra intereselor private și publice, în special atunci când încălcarea a persistat o lungă perioadă de la pronunțarea hotărârii care a constatat‑o inițial. În plus, eventualitatea unei astfel de obligări și stabilirea, dacă este cazul, a cuantumului sumei forfetare trebuie, în fiecare cauză, să depindă de ansamblul elementelor pertinente care se raportează atât la caracteristicile neîndeplinirii constatate, cât și la atitudinea proprie a statului membru vizat de procedura inițiată în temeiul articolului 260 TFUE. Dispoziția respectivă învestește în această privință Curtea cu o largă putere de apreciere în scopul de a decide dacă trebuie sau nu trebuie aplicată o astfel de sancțiune și de a stabili, dacă este cazul, cuantumul acesteia. În special, obligarea unui stat membru la plata unei sume forfetare nu poate avea un caracter automat. În acest scop, propunerile Comisiei nu pot fi obligatorii pentru Curte și nu au decât un caracter orientativ. De asemenea, linii directoare în materia obligării la plata unor sume forfetare, precum cele prevăzute de Comunicarea din 2005, pe care Comisia a invocat‑o în prezenta cauză, nu sunt obligatorii pentru Curte, ci pot contribui la garantarea transparenței, a caracterului previzibil și a securității juridice în privința acțiunii întreprinse de Comisie”.
În cazul de față, pentru a decide în privința cererii de obligare a Republicii Cehe la plata unei sume forfetare, Curtea a amintit că, „deși articolul 260 TFUE nu precizează termenul în care trebuie să intervină executarea unei hotărâri, punerea în executare trebuie începută imediat și trebuie să se finalizeze în cel mai scurt termen posibil”. În prezenta cauză, CJUE a constatat că „au trecut 19 luni între data pronunțării, la 14 ianuarie 2010, a Hotărârii Comisia vs. Republica Cehă (cauza C‑343/08) și cea a publicării și a intrării în vigoare, la 31 august 2011, a Legii nr. 260/2011, prin care s‑a adaptat legislația națională în conformitate cu dispozitivul hotărârii menționate”. Din dosarul prezentat Curții reiese că, „deși autoritățile cehe au informat Comisia, din luna următoare pronunțării Hotărârii Comisia vs. Republica Cehă (cauza C‑343/08) și până în luna septembrie 2010, despre calendarul estimativ al adoptării unor măsuri necesare executării acestei hotărâri, abia în cursul lunii octombrie a aceluiași an a fost comunicat guvernului un document de lucru referitor la măsurile respective, autoritățile cehe decizând să amâne o astfel de comunicare în așteptarea formării unui nou guvern după organizarea alegerilor legislative, la sfârșitul lunii mai 2010”. Totuși, Curtea a amintit faptul că „un stat membru nu poate invoca dispoziții, practici sau situații din ordinea sa juridică internă pentru a justifica nerespectarea obligațiilor care rezultă din dreptul Uniunii”. Drept urmare, CJUE a hotărât că este justificată obligarea Republicii Cehe la plata unei sume forfetare.
În ceea ce privește cuantumul sumei respective, Curtea a considerat că „este necesar să se țină seama de următoarele circumstanțe referitoare la atitudinea statului membru în cauză, precum și la durata încălcării și la gravitatea acesteia. În ceea ce privește atitudinea Cehiei, aceasta demonstrează o cooperare loială cu Comisia, întrucât Republica Cehă a informat‑o cu regularitate despre măsurile preconizate pentru executarea Hotărârii Comisia vs. Republica Cehă (cauza C‑343/08). În ceea ce privește durata încălcării, s-a arătat că au trecut 19 luni între data pronunțării Hotărârii Comisia vs. Republica Cehă (cauza C‑343/08) și data la care Republica Cehă a transpus complet Directiva 2003/41 în dreptul intern și, prin urmare, și‑a adaptat legislația națională în conformitate cu hotărârea menționată. În ceea ce privește gravitatea încălcării, s-a ținut seama de aspectul că, în lipsa, în Republica Cehă, a unui al doilea pilon în sistemul național de pensii pentru limită de vârstă și ținând cont de interdicția ca instituțiile pentru furnizarea de pensii ocupaționale să se stabilească pe teritoriul Cehiei, executarea tardivă de către aceast a Hotărârii Comisia vs. Republica Cehă (cauza C‑343/08) a avut un impact limitat asupra pieței interne a sistemelor de pensii ocupaționale, pe care Directiva 2003/41, conform considerentelor 1, 6 și 8, urmărește să o instituie și, prin urmare, asupra intereselor private și publice”. Luând în considerare aceste argumente, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a fixat la 250 000 de euro cuantumul sumei forfetare pe care Republica Cehă este obligată să o plătească Comisiei în contul „Resurse proprii ale Uniunii Europene”.
CONCLUZII
Curtea de Justiție a Uniunii Europene este cea mai înaltă și în același timp unica autoritate judiciară în probleme de drept european. Rolul său este de a asigura respectarea dreptului Uniunii Europene în interpretarea și aplicarea tratatelor. Pentru a-și îndeplini rolul, Curții i-au fost acordate anumite competențe jurisdicționale pe care le exercită în cadrul diferitelor categorii de acțiuni.
Procedura acțiunii în constatarea neîndeplinirii obligațiilor este un instrument foarte important al UE, care asigură eficiența și stabilitatea sistemului european. Importanța acestei proceduri este incontestabilă, nu doar pentru UE, ci și pentru interesele tuturor statelor membre.
Acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor permite Curții de Justiție să controleze respectarea de către statele membre a obligațiilor care le revin în temeiul dreptului Uniunii. Totodată, aceasta constituie, pe de o parte, un element care consolidează în mod decisiv protecția drepturilor conferite particularilor de normele Uniunii și, pe de altă parte, un factor care este de natură să contribuie la aplicarea cu mai mult zel a acestor norme de către statele membre. Încălcările săvârșite de acestea din urmă sunt astfel de natură să dea naștere unor obligații de despăgubire, care, în anumite cazuri, pot avea repercusiuni grave asupra finanțelor publice naționale. În plus, Curtea poate fi sesizată cu orice neîndeplinire, de către un stat membru, a obligațiilor ce decurg din dreptul Uniunii, iar în situația neexecutării unei hotărâri de constatare a unei astfel de neîndepliniri, aceasta îi poate impune plata unei sume forfetare sau a unor penalități cu titlu cominatoriu. Cu toate acestea, în cazul în care nu sunt comunicate Comisiei măsurile de transpunere a unei directive, poate fi aplicată de Curte statului membru vizat, la propunerea Comisiei, o sancțiune pecuniară chiar de la prima hotărâre de constatare a neîndeplinirii obligațiilor.
Procedura acțiunii în constatarea neîndeplinirii obligațiilor este una dintre cele mai importante mecanisme prevăzute de către fondatorii Uniunii pentru a se asigura că legislația UE este aplicată complet și uniform. Acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor împotriva statelor membre în legislația Uniunii Europene a cunoscut o transformare remarcabilă; dintr-un proces opac folosit foarte rar a devenit o procedură comună, destul de transparentă și tehnică pentru punerea în aplicare a legislației UE.
În opinia mea, acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor este o procedură complexă în cadrul căreia Curtea de Justiție a Uniunii Europene joacă un rol important, aceasta fiind cea care determină, în ultimă instanță, dacă statul membru și-a indeplinit obligațiile față de UE, în caz contrar putând aplica sancțiuni. Acest lucru se poate observa și în studiul de caz efectuat în cadrul capitolului 4.
Cu toate acestea, acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor nu este perfectă, aceasta putând suferii o serie de îmbunătățiri. De exemplu, se impune scurtarea duratei procedurii, între sesizarea Comisiei și emiterea hotărârii finale a CJUE care, în momentul de față, poate ajunge chiar și la câțiva ani.
BIBLIOGRAFIE
Cărți, tratate și reviste
Bidileanu Vidu, „Uniunea Europeană – instituții, politici, activități”, Ed. Agroprint, Timișoara, 2002;
Ciascai Gheorghe, „Sistemul instituțional al Uniunii Europene”, Ed. Pro Universitaria, București, 2013;
Ciochină-Barbu Ioan, „Drept instituțional al Uniunii Europene”, Ed. Wolters Kluwer, București, 2010;
Diaconu Nicoleta, „Dreptul Uniunii Europene. Tratat”, Ed. Lumina Lex, București, 2008;
Diaconu Nicoleta, „Dreptul Uniunii Europene. Tratat – ed. aII-a”, Ed. Lumina Lex, București, 2011;
Diaconu Nicoleta, „Sistemul jurisdicțional al Uniunii Europene”, Ed. Sylvi, București, 2004;
Fabian Gyula, „Drept instituțional al Uniunii Europene”, Ed. Hamangiu, București, 2012;
Fuerea Augustin, „Instituțiile Uniunii Europene”, Ed. Universul Juridic, București, 2002;
Fuerea Augustin, „Manualul Uniunii Europene”, Ed. Universul Juridic, București, 2010;
Gâlea Ion, „Tratatele Uniunii Europene. Comentarii și explicații”, Ed. C.H. Beck, București, 2012;
Ispas Gabriel Liviu, „Uniunea Europeană. Evoluție. Instituții. Mecanisme”, Ed. Universul Juridic, București, 2012;
Kaczorowska Alina, „European Union Law”, Ed. Routledge, Londra, 2011;
Lazăr Carmen, „Dreptul Uniunii Europene”, Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2013;
Oțel Monica-Elena, „Procedura acțiunii pentru constatarea neîndeplinirii de către statele membre a obligațiilor ce decurg din Tratatul CE și dreptul comunitar al mediului”, Revista română de drept comunitar, nr. 2/2006, Ed. Wolters Kluwer, București, 2006;
Popescu Andrei, Diaconu Ion, „Organizații europene și euroatlantice”, Ed. Universul Juridic, București, 2009;
Sauron Jean-Luc, „Curs de instituții europene. Puzzle-ul european”, Ed. Polirom, București, 2010;
Scăunaș Stelian, „Uniunea Europeană. Construcție. Instituții. Drept”, Ed. All Beck, București, 2005;
Trușcă Andrada, „Procedura acțiunii pentru constatarea neîndeplinirii de către statele membre a obligațiilor ce le revin conform dreptului comunitar. Privire specială asupra dreptului mediului”, Revista Transilvană de Științe Administrative 2 (24)/2009;
Vătăman Dan, „Instituțiile Uniunii Europene”, Ed. Universul Juridic, București, 2011;
Vătăman Dan, David Ion, „România și Uniunea Europeană. Istorie și actualitate”, Ed. Pro Universitaria, București, 2008;
Voicu Marin, „Jurisdicții și proceduri judiciare în Uniunea Europeană”, Ed. Universul Juridic, București, 2010;
Legislație
Directiva 79/409/CEE a Consiliului din 2 aprilie 1979 privind conservarea păsărilor sălbatice, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L103 din 25 aprilie 1979;
Directiva 2003/41/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 iunie 2003 privind activitățile și supravegherea instituțiilor pentru furnizarea de pensii ocupaționale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 235/10 din 23 septembrie 2003;
Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C‑32/05, Comisia vs. Luxemburg, 30 noiembrie 2006;
Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-241/11, Comisia vs. Republica Cehă, 25 iunie 2013;
Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C‑522/09, Comisia vs. România, 14 aprilie 2011;
Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 84 din 30 martie 2010;
Tratatul de la Lisabona, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 306 din 17 decembrie 2007;
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (versiunea consolitată), publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 326 din 26 octombrie 2012;
Tratatul privind Uniunea Europeană, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 191 din 29 iulie 1992;
Tratatului privind Uniunea Europeană(versiunea consolidată), publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 326 din 26 octombrie 2012;
Site-uri
http://www.anrmap.ro/ – Autoritatea Națională pentru Reglementarea și Monitorizarea Achizițiilor Publice;
http://curia.europa.eu/ – Site-ul oficial al Curții de Justiție a Uniunii Europene;
http://europa.eu/ – Site-ul oficial al Uniunii Europene.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Curtea de Justitie a Uniunii Europene (ID: 113405)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.