Curente Filosofice Care Au Influentat Evolutia Sistemului Juridic

CURENTE FILOSOFICE CARE AU INFLUENȚAT EVOLUȚIA SISTEMUL JURIDIC

Umanismul și Renașterea

Secolul al XIV-lea a fost un secol ce a marcat de o îmbinare a tot ceea ce era vechi și tradițional cu tot ce a însemnat inovație și noutate, un secol la sfârșitul căruia epoca medievală a asistat la propria-i cădere in desuetudine.

Ritmul vieții sociale relativ lent, până în acest moment, cunoaște până la finalul Evului Mediu, spre perioada modernă o dezvoltare tot mai accelerată a întregii societăți.

Trecerea la Epoca modernă a fost influențată de mai mulți factori și concomitent a afectat mai multe domenii, printre care filosofia și economia, ambele marcând puternic societatea europeană.

Cele două secole care au urmat, secolul al XV-lea, respectiv al XVI-lea au reprezentat pentru istoria juridică a dreptului european o răscruce de drumuri în care s-au întâlnit si s-au luptat mari ideologii juridice sub aceeași deviza a liberalismului individului European.

Tranziția spre epoca modernă nu a fost însă una bruscă, ci mai degrabă una lentă, întinsă pe o perioadă îndelungată de timp, tranziție care se prezintă nu sub forma unui moement ci sub forma unor consecințe deosebit de importante în diferite domenii.

În primul rând remarcăm în plan social-economic apariția relațiilor capitaliste, sens în care asistăm la modernizarea orașelor și la evidențierea mediului urban față de cel rural. Se dezvoltă micile industrii, proprietatea se capitalizează și se reunță la o serie de principii și concepții arhaice desuete, cât și la proprietatea feudală care din prisma criticilor vremii, reprezenta o piedică în dezvoltarea economiei moderne.

În al doilea rând, această tranziție determină stucturarea societății pe clase sociale și facilitează apariția unei clase sociale superioare, respectiv burghezia.

Diferențierea pe clase a oamenilor din societate determină nu doar un nivel de trai diferit ci o serie întreagă de consecințe.

Cei care alcătuiesc burghezia se vor dedica într-o altă manieră societății prin dezvoltarea artelor a politicii și culturii în general.

Odată cu apariția sistemului financiar internațional și a primelor forme de capitalism după sec. XIII, importanța proprietății a scăzut, iar poziția orașelor, unde se putea obține capital prin diferite mijloace, în special prin comerț internațional, a devenit tot mai semnificativă.

„Clasa mijlocie” a obținut putere politică în relația cu nobilimea și clerul, adaptându-se rapid la noile moduri de a dobândi capital și bogăție.

Inevitabil se nasc noi curente și concepții care dezvoltate în timp au creat adevărate mișcări sociale și culturale.

Concepția despre om și mediu a devenit mai lumească în special datorită apariției umanismului și a Renașterii.

Este explicabil faptul ca, odată afirmată noua structură de valori în care se dezvolta umanismul, științele si artele, dreptul este și el angajat într-o restructurare profunda a fundamentelor sale.

Umanismul ca ideologie specifica acestor secole nu avea cum sa nu influențeze evoluție juridică a statelor europene prin doctrina, principii si estetica promovate cât și prin manifestarile culturale si literale care au pus baza de pornire penturu perioadele ulterioare.

Umanismul a apărut în Italia în secolul al XIV-lea, ca o mișcare spirituală care stă la baza Renașterii, și care s-a extins ulterior în mod progresiv în Europa apuseană până în secolul al XVII-lea. Umanismul depășește conotațiile unei simple mișcări sociale, fiind inclusiv o poziție filozofică care pune omul și valorile umane mai presus de orice, orientată spre omul privit ca ut singuli.

Pentru umanism individul constituie valoarea supremă, este un scop în sine și nu un mijloc. Umanismul implică o sete pentru căutarea adevărului și moralității prin mijloace umane, în sprijinul intereselor societății. Axându-se pe capacitatea de autodeterminare, umanismul respinge textele pretinse a fi revelații divine precum si tot ceea promova din punct de vedere juridic epoca medievală analizată în capitolul anterior.

Ea este marcată de reîntoarcerea la textele antichității greco-romane, care servesc ca modele ale modului de viață, de gîndire și de creație artistică.

Din aceasta interacțiune, nu tocmai pozitivă cu convingerile religioase ale acelor timpuri, au rezultat noi credințe care au dus la reformele religioase specifice secolului al XVI-lea, al căror punct culminant a fost apariția protestanților in urma reformei lui Martin Luther King.

În 1517, când Martin Luther și-a fixat cele 95 de teze pe ușa unei biserici din Wittenberg a început Reforma care a modificat, pentru secole, alianțele politice și religioase. Profesor la Universitatea din Wittenberg, Martin Luther a formulat o interpretare nouă, antiscolastică a textelor biblice, a criticat dogmele și organizarea ierarhică a Bisericii Catolice, arzând la propriu si la figurat principiile promovate de Corpus Iuris Canonici.

În esență, reforma lui Luther consta în afirmarea „mântuirii prin credință“, nu prin practicarea ritualurilor bisericești și în proclamarea autorității exclusive a textelor biblice. El a pledat împotriva autorității papale în afaceri de stat și când a refuzat să retracteze un act din care au izvorât toate bisericile protestante. Biserica Catolică l-a excomunicat, luându-se act astfel de contrareforma bisericii catolice care pe tot parcursul acestui secol a încercat să facă față apariției noilor comunități reformate pe întregul teritoriu al Europei.

Umanismul de la sfârșitul sec. XV și începutul sec. XVI a fost curentul care a marcat începutul practic al tranziției de la mult-admiratul Ev Mediu la timpurile moderne.

Este evident faptul ca aceste modificări au vizat si au influențat într-o mare măsură si sfera juridicului, la fel cum au făcut-o si alte evenimente de mare importanță ale aceluiași secol: descoperirea Americi, ascensiunea științelor naturii, importanta acordata matematicii si fizicii (lucrările lui Blaise Pascal), noile teorii asupra Universului ale lui Galileo Galilei etc.

Renașterea a contribuit în egală măsură la această reformă a statelor europeene, reprezentând expresia științifică și culturală a Umanismului.

Marea diferență dintre Renaștere și Evul Mediu a fost sugestiv prezentată de P. P. Negulescu: „În veacul de mijloc, omul se cunoaște pe sine numai ca parte, ca membru al unei familii, al unei bresle, al unei comunități politice sau religioase – și nu gândea, nici nu lucra numai totul în care era cuprins. Niciodată poate nu s-au mai văzut, ca atunci, în istoria continentului, mase așa de mari de oameni, cugetând șisimțind, trăind și lucrând în același fel. În pragul Renașterii, împrejurările istorice deprind pe om, în Italia, cel puțin, să se considere pe sine însuși ca întreg, ca individ în sensul etimologic al cuvântului, să descopere că are și drepturi nu numai datorii și să dorească mai presus de toate libertatea de a fi el însuși, de a gândi și lucra prin sine însuși.”

Umanismul și Renașterea s-au remarcat de asemenea prin studiile juridice ale reprezentanților lor de seamă, contribuind semnificativ la dezvoltarea civilizației occidentale.

Studiile asupra vechilor texte antice fie ale grecilor fie ale Romei, au cântărit greu în dezvoltarea unui nou obiect de studiu asupra conceptelor clasice ale filosofiei antice. Dezvoltarea dreptului civil de către reprezentanții umaniști a fost și el un factor important în realizarea tranziției spre un sistem juridic modern.

Cunoscută ca un curent de înnoire socială și culturală, care a apărut în Europa, la sfârșitul Evului Mediu, în secolele al XV-lea și al XVI-lea, renașterea se caracterizează prin redescoperirea interesului pentru cultura și arta antichității clasice.

A început în Italia răspândindu-se ulterior în întreaga Europă occidentală. În această perioadă s-au produs profunde transformări sociale, politice, economice, culturale și religioase, care au marcat tranziția de la societatea medievală către societatea modernă. Societatea feudală a Evului Mediu, cu structura sa ierarhică rigidă, dominată de economia agrară și sub puternica influență a Bisericii Catolice, a început să se destrame treptat lăsând loc unei economii mai finisate și mai delicate din perspectiva principiilor care o alcătuiesc.

În decursul Renașterii, un rol determinant l-au avut oamenii de cultură și artiștii, înclinați spre clasicismul greco-roman.

În plan sociologic, perioada Renașterii reprezintă originea realismulului și a utopiei. Ca fundal istoric și cultural Renașterea oferă o definiție ideii de stat modern, stat în care se dezvoltă pentru prima data idea de politica.

Renașterea a promovat spiritul critic, așezând rațiunea mai presus de credință și de tradiție. Ea a pus bazele științelor moderne ale naturii, a inițiat istoriografia modernă, a promovat dezvoltarea culturii și a științelor de diferite feluri.

Fondator al realismului politic și filosof al istoriei, Machiavelli este el însuși om al Renașterii care a încercat prin scrierile sale să ofere Italiei și nu numai, un model de guvernare ideal.

Nicollo Machiaveli a abordat aceasta problema in lucrarea sa Il Principe, lucrare în care constient, credem noi, si-a pus intebarile pe care ni le punem si noi astazi cu privire la consecințele alegerii unui sistem de guvernare, sau a altuia.

Nucleul cartii dezvolta teza machiaveliana in care principele duce o adevarata batalie inte ratiune si simtire, între pozitiv si negativ și ajunge la concluzia conform careia un principe este mai bine sa fie temut decât iubit. Această metaforă a principelul nu relevă altceva decât concepția filosofică a autorului care pendulează între tradițiile republicane și statul monarhic.

Ca orice curent socio-cultural, și Renașterea cunoaște un declin după o perioadă de apogeu. Astfel la sfârșitul secolului al XVI-lea asistăm la sfârșitul Renașterii, corespunzător sfârșitului umanismului care i-a servit drept bază spirituală.

Valorile acestora au scăzut cu toate aceste au existat oameni care au promovat aceste două curente și în secolele care au urmat, deși intensitatea și importanța lor a scăzut simțitor.

Jusnaturalism sau dreptul natural

Dacă secolele XV si VI promovau cu anvergura umanismul juridic așa cum am ilustrat în cele de mai sus, secolele XVII si XVIII sunt dominate in Europa de marea aventură a jusnaturalismului.

Aceste secole sunt dominate de un nou curent filosofic și juridic susținut și promovat de Scoala dreptului natural sau a jusnaturlismului care a produs importante inovații în gândirea politică și a creat o legătură inexistentă până atunci între drept și politică: politica influențează dreptul și dreptul servește puterea.

Asistăm la laicizarea dreptului, proces care nu se realizează decât lent proces în fruntea căruia se naște jusnaturalismul ale cărui teorii sunt o alternativă rezonabilă la mentalitatățile radicale anterioare.

Concepția dreptului natural își are originea în însăși munca juristilor romani din Antichitate care concepeau dreptul ca pe o realitate transcedentala a cunoscut o epocă de maximă înflorire în secolul al XVII-lea și a constituit baza gandirii juridice pana la sfarsitul secolului al – XVIII – lea.

Teoria dreptului natural nu a fost străină nici antichității grecești care au promovat-o în special în operele scriitorilor vremii. Astfel inclusiv în lucrarea Antigona a lui Sofocle remarcăm sâmburi ai acestei teorii prin opoziția pe care autorul o face între legile naturale și cele scrise de oameni.

Gândirea greacă era impregnată de caracterul sacru al legilor, înrădăcinate în tradițiile cele mai vechi, aureolate de credințe religioase. Se făcea distincție între legea naturală și legea scrisă, între justiția naturală și cea legală.

În sens larg, dreptul natural desemnează acele norme de drept și studiu asupra lor, luând în considerare exclusiv caractersticile inerente ființei umane, lăsând la o parte, sau altfel spus ignorând sistemul de drept și statul cu mecanismele sale.

Dreptul natural cuprinde așadar toate drepturile de care ființa umană dispune în mod natural și necondiționat de evoluția politică și socială a statului, acele drepturi care nu derivă de la o autoritate publică. Dreptul la viață, de exemplu, este un drept natural, care indiferent că este reglementat inclusiv astăzi de legiuitor este atât de inerent ființei umane, atât de absolut, încât nu poate să fie exclus din categoria drepturilor naturale.

În filosofia și teologia Evului Mediu, drepturile naturale erau considerate o reminiscență a dreptului divin ce acționează în om. Toma d’Aquino, de exemplu a intuit bazele dreptului natural sens în care el susținea faptul că există legea naturală superioară tuturor dreptul pozitiv, prin urmare, un principiu mai mare de justiție care impune asupra societății, astfel încât trebuie să inspire legislația umană și efortul de creare al ei.

Jusnaturalismul are la baza o dihotomie care se dorește a fi protejata: pe de-o parte dreptul pozitiv așa cum se prezinta el de-a lungul istoriei și pe de alta parte dreptul natural, reprezentând un drept superior. Cele două nu se exclud în viziune jusnaturalismului, ele pot coexista, spre deosebire de perioada pozitivsmului care respinge întru totul ideea de drept natural.

Am arătat anterior că ideea de drept natural nu este o inovație a epocii moderne și că reminiscente ale sale existau din perioada Grecii Antice si continua pana in ziua de azi, însă dreptului natural i s-a recunoscut importanta si valoarea tocmai în perioada lui Grotius.

Astfel teoria drepturilor naturale și-a trăit momentele de glorie în secolele XVII-XVIII când Hugo Grotius, un olandez considerat părintele jusnaturalismului începe a-și desăvârși studiile.

El este în continuare considerat părintele jusnaturalismului chiar dacă există voci care susțin în continuarea că acesta a avut concepțiile înrădăcinate în curentul anterior analizat, respectiv în umanism.

Doctrina lui Grotius desăvârșește teoria dreptului natural și deși și repetă unele concepții ale gânditorilor antici și medievali, are totodată o serie de trăsături caracteristice, proprii curentului ideologic burghez din secolele XVII-XVIII.

Spre deosebire de precursorii săi din Antichitate, Grotius consideră că dreptul natural e un fenomen specific numai naturii raționale a omului iar față de personalitățile marcante ale evului mediu îl diferențiază tendința de a elibera concepția despre politică și drept de sub tutela religioasă, în timp ce în concepție antică dreptul natural se subsuma ideii că oamenii sunt înzestrati cu un numar de drepturi esențiale pentru existenta lor materiala si morala prin insusi faptul nasterii lor.

Societatea in viziunea lui grotius nu este un grup organziat in vederea atingerii unui scop comun, ea se fondează pe un simplu instinct natural inerent ființei umane. Dreptul natural nu poate, din perspectiva sa, să admită în virtutea principiilor sale fundamentale, ca autoritatea pe care o are statul sa fie una nelimitată, motiv pentru care trebuie sa indivizii să dețină și ei într-o mică măsură controlul asupra manierei în care statul împarte puterea și dreptatea.

Printre ocupațiile sale Hugo Grotius a subliniat necesitatea elaborării unor tratate juridice care să sintetizeze explicațiile textelor de lege, considerând că uneori legile sunt prea ambigue pentru a fi înțelese.

Cea mai reprezentativă lucrare a sa despre Dreptul războiului și al păcii este dedicată în principal problemelor de drept internațional și relațiilor internaționale, adică a statului.

Opera lui Grotius poate fi considerată prima încercare de expunere sistematică a teoriei dreptului natural, conformă cu interesele burgheziei revoluționare din Țările de Jos.

In centrul acestei ideologii se afla mai puternic ca oricând, individul membru al societății, așa cum remarca si Hugo Gotius. Noțiunea de respect si de progres atinge alte semnificații, clasa intelectuala se distinge treptat de cei pentru care știința nu reprezintă un punct de maxim interes.

În acest moment critic, ne aflam în punctul in care putem defini societatea burgheză, ca fiind o clasa în ascensiune pentru care trăsătura definitorie este si rămâne profitul. Este de remarcat faptul ca se conturează o noua atitudine a individului către puterea politica.

Influența acestui curent asupra sferei juridicului este una covârșitoare. Concepția care a susținut elaborarea Codului Civil Francez a fost de factura jusnaturalistă.

Deși a fost întemeiată de olandezul Grotius, teoria dreptului natural a fost reluată periodic în secolele următoare, dezvoltata, adaptată schimbărilor sociale si amplificata cu argumente distincte, uneori de-a dreptul contradictorii, de scriitori politici ca : Thomas Hobbes (1588-1679), Samuei Pufendorf (1632-1694), John Lockc (1632-1704). Cristian Wolf (1.679-J754), Gabriel Bonnet de Mably (1709-1785), J.J. Rousseau (1712-1778), Emmerich de Vattel (1712-1767).

În România, Codul Calimach elaborat la inițiativa domnitorului Scarlat Calimach a fost considerat primul adevărat cod de ramură și prima sinteză codificatoare cu o largă contribuție a unui drept de tip occidental care a consacrat de altfel principiile jusnaturalismului.

Iluminismul si dreptul european

Trecerea de la complexitatea jusnaturalismului la epoca luminilor s-a făcut pe nesimțite, diferențele dintre cele doua ideologii fiind mai ușor de sesizat la ora actuală și mai dificil de înțeles la chiar momentul de tranziție din secolele analizate.

Iluminismul a pretins eliberarea ființei umane de sub tutela sa autoindusă și exprimă o mare încredere în puterea rațiunii.

Numită de altfel și Epoca Rațiunii, iluminismul este o mișcare ideologică și culturală, antifeudală, desfășurată în perioada pregătirii și înfăptuirii revoluțiilor din sec. XVII-XIX nu doar în țările Europei și este o replică la adresa barocului, în încercarea de a înlătura dogmele religioase și de a propaga luminarea maselor pe baza experienței proprii.

Iluminismul desemnează un curent atât filozofic cât și religios care a avut apogeul o dată cu perioada teosofiștilor din secolul al XVIII-lea. Inspirată din gândirea lui Plotin, rămâne totuși fidelă spiritului Evangheliei lui Ioan și Apocalipsei.

Originalitatea Iluminismului rezidă în modul în care este abordată problema lui Dumnezeu și raportul omului cu divinitatea. Este de esența sa de asemenea importanța acordată dimensiunii interioare a individului, preocuparea sa de a se detașa de istorie, timp și spațiu.

Juriștii iluminiști Montesquieu, Beccaria, Kant privesc dreptul din perspectiva sa politică și din perspectiva raportului dintre dreptul natural si puterea politica. De acum înainte, dreptul trebuie să fie exclusiv opera integrală a intelectualului, a aristocratului si nu a omului de rând.

Una dintre trăsăturile esențiale a filosofiei luminii este aceea că în ciuda elanului său pasional către progres, în ciuda tuturor eforturilor sale pentru a lăsa în urmă învățăturile celor XII table și în ciuda dorinței arzânde de a construi lumea pe fundamente intelectuale absolut noi, ea revine totuși, aproape întotdeauna, la problemele fundamentale originare ale umanitatii.

Această perioadă își revendică în totalitate o serie de drepturi printre care acela de a refuza cutuma, de a respinge tradiția și de a lupta împotriva autorității absolute.

Epoca luminilor a fost dominată de mai multe personalități, cunoscute și sub denumirea de teoreticieni ai iluminismului. Numeroase din scrierile lor au influențat evoluția sistemului de drept atât la acel moment cât și ulterior în modernizarea lui.

Diderot filosof si scriitor francez născut la Langres, a fost o figură complexă a iluminismului francez, având o influență majoră asupra spiritului raționalist al secolului al XVIII-lea. El s-a remarcat în primul rând prin dorința de a concepe ideea de drept ca o idee pură care se definește prin sine și pentru sine.

O dată cu aprofundarea studiilor sale, Diderot ajunge să proclame superioritatea dreptului natural în raport cu cel divin. Cu toate că acestsa a urmat printre altele și studii de teologie, a evoluat în cele din urmă spre un naturalism ateu prin intermediul căruia neagă orice sursă divină a sistemului juridic, impunând ca principiu suprem, ideea că universul este o masă haotică care funcționează după propriile lui reguli, independent de voința umană, dar mai ales indepeneden de orice Dumnezeu.

El rămâne fidel acestor concluzii în toate operele sale în special în faimoasa lucrare Encyclopédie, un proiect celebru, care i-a inclus aproape toți scriitorii francezi iluminiști importanți.

Montesquieu de exemplu a adus o contribuție extrem de importantă în ceea ce astăzi numim ramura de drept constituțional, prin formularea unui principiu de drept inerent acestui domeniu, respectiv cel al separării puterilor în stat.

Lucrarea sa cea mai importantă Despre spiritul legilor este un tratat despre teoria politică publicată pentru prima dată sub pseudonimul de Charles de Secondat, Baron de Montesquieu în 1748, cu ajutorul Claudine Guérin de Tencin.

Această publicare inițială sub anonimat s-a datorat în parte pentru că lucrările lui Montesquieu au fost supuse cenzurii, dar influența sa în afara Franței sporit semnificatv în principal datorită traducerilor succesive ale cărții în multe alte limbi. De exemplu, în anul 1750 Thomas Nugent a publicat prima traducere în limba engleză.

Ideologia împărtășită de uaotr a fost aspru sancționată de opozanții săi, astfel că în anul 1751 Biserica Catolică a adăugat cartea lui Montesquieu pe lista neagră a cărților interzise.

Cu toate acestea, tratatul politic Montesquieu a avut o influență enormă asupra activității multor altor autori, filosofi și teoreticieni ai dreptului care au aplicat metodele lui Montesquieu, s-au inspirat din teoriile sale și au pus bazele sistemului de drept modern.

Ideea de bază a întregii opere a lui Montesquieu s-a bazat pe teoria realizată asupra libertății politice. Se considera astfel că libertatea politică nu este posibilă într-un sistem politic despotic, dar este posibil, deși nu sunt garantate, în republici și monarhii. În general vorbind, stabilirea libertate politică pe o bază solidă necesită două lucruri: Separarea puterilor în stat și insuflarea individului a unui sentiment de securitate determinat de adoptarea corespunzătoare a legilor civile și penale.

Separarea puterilor în stat este soluția oferita de autor pentru evitarea concentrării puterii în mâini abuzive. Exemple oferite de istorie au fost multe, în acest sens, motiv pentru care se sugerează necesitatea divizării puterii în cunoscutele funcții de guvernare: executivă, legislativă și judecătorească.

Funcțiile de guvernare ar trebui să fie atribuite unor organisme diferite, astfel încât încercările unui orgsanism de a incalca libertatea politică ar putea fi sancționată de către celelalte ramuri.

A doua condiție a teoriei lui Montesquieu se identifica în nevoia de a încadra corespunzător legislația civilă și penală, astfel încât să se asigure securitatea personală a fiecărui membru din societate.

Montesquieu anticipa astfel ceea ce dreptul modern subsumează principiului de proces echitabil.

Este clar că în ceea ce privește forma de guvernământ Montesquieu susține o monarhie constituțională de tip englez care să limiteze puterea monarhului prin existența unor organe pe care le aleg votanții. El justifică necesitatea separației puterilor în stat diferit de Locke, prin aceea că în caz contrar „nu există libertate”.

Jean Jaques Rousseau este un alt iluminist a cărui operă a fost determinantă pentru înțelegerea evoluției temporale a sistemelor de drept.

În primul rând autorul respinge regimurile autocrate. Într-o primă tendință Rousseau continuă și susține teoria dreptului natural. Conceptul de "drept natural" inerent fiecărui individ este de o importanță fundamentală din punctul de vedere al sistemului juridic francez, și nu numai întrucât constituie fundamentul filosofic al Contractului Social, care a inspirat mai târziu revoluționarii francezi în elaborarea proiectului declarației drepturilor omului din 1789, în special în elaborarea articolul 6 care statua că voința este legea părților.

În teoria contractului social Rousseau face un studiu al inegalității și al măsurilor de combatere a acesteia. În discursul său asupra inegalității, Rousseau, de asemenea, a susținut că statul de drept este urmarea unei înțelegeri între popor și suveran înțelegere conform cu care poporul se supune suveranului în măsura în care acesta le garantează trei drepturi cunsocute sub celebra formulă „ liberte, egalite, fraternite”.

Calea fundamentării “contractului social” se rezumă într-o luptă continuă prin care se încearcă a împăca libertatea individuală cu norma socială ca mijloc de raportare la libertatea celuilalt.

Rousseau propune de asemenea un remediu la adoptarea legilor injuste și anume propune ca acestea să se voteze prin referendum, așadar participarea întregii comunități sociale.

Rousseau nu renunță să admită existența unor drepturi inalienabile, inerente ființei umane, dar consideră că acestea nu trebuie și nu pot să se opuna statului și forței sale coercitive, care, cel puțin opinia lui, se manifesta exclusiv în interesul individului.

Ideile lui Rousseau au avut un impact deosebit în sistemul de drept, aspect dovedit de însuși faptul că „Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului”, devenită program al Revoluției de la 1789, din Franța a fost elaborată pe baza principiilor pe care el le consacra „Contractului social”, principii pe care ulterior le regăsim, în mare parte chiar dacă în altă formulare, în prima Constituție republicană a Franței, precum și în alte numeroase constituții europene.

Rousseau susține și el teoria separației puterilor în stat cu o motivație distinctă însă de cea a precursorului său. Astfel el consideră că suveranitatea trebuie să fie subordonată legislativului ale cărui ordine să le execute.

Immanuel Kant este un alt iluminist deosebit prin munca și scrierile sale pentru care asocierea dreptului și a moralei este inevitabilă. Filosof de origine germaă, Kant a fost unul din cei mai mari gânditori din perioada iluminismului în Germania fiind socotit unul din cei mai mari filozofi din istoria culturii apusene. Prin fundamentarea idealismului critic, a exercitat o enormă influență asupra dezvoltării sistemului juridic contemporan.

Kant va încerca să subordoneze politica moralei și dreptului și nu ezită să combată absolutismul și să promoveze libertate, dar nu orice libertate ci libertatea prin cunoaștere, prin rațiune și prin înțelegerea democrației.

În lucrarea sa realizată în perioada senectuții, „Spre pacea eternă" (Zum ewigen Frieden, 1795), Kant intuiește oarecum viitoare Uniune Europeană prin preconizarea a ceea ce el numește o comunitate a popoarelor, o federație universală alcătuită din state reprezentativ republicane, în care să fie eliminate conflictele de interese ce duc la război.

Tocmai acestea sunt premisele viitoarei Uniuni Europene, uniune care în cele din urmă s-a și realizat.

Kant caracterizează un stat fie în funcție de forma stăpânirii, adică de numărul de persoane care dețin puterea de stat supremă, fie după modul de conducere sau forma de guvernare, „care se referă la modul întemeiat constituțional … prin care statul își folosește omnipotența”.

Din perspectiva juridică Kant promovează în scrierile sale o serie de principii deosebit de importante dintre care marea majoritate subzistă până în ziua de azi.

El consideră necesară adoptarea constituție republicane a statelor, promovează libera circulație a cetățenilor și interacțiunea între statele care au ideologii comune.

În concluzie, luminismul kantian, ca și cel rousseauist de care este influențat, nu reduce luminarea la răspândirea științei, dar nici nu ignoră importanța acesteia.

În epoca luminilor s-au mai remarcat o serie de personalități deosebit de importante a căror descoperiri au marcat traiectoria evoluției dreptului. Adam Smith pune dezvoltă teoria civilă a mecanismului cerere-ofertă iar Cesare Beccaria prin umanziarea și reducerea asprimii pedepselor penale aduce mari contribuții în sistemul drepului penal material și procesual.

După cum este deja evident jusnaturalismul si iluminismul împart aceeași strategie in ceea ce privește sistemul de drept si din perspectiva amândurora legea se rezuma la a simboliza expresia rațiunii umane, conform lui Montesquieu sau expresia voinței generale a individului, conform lui Rousseau. Acesta din urma rămâne o personalitate marcanta a influentei iluministe asupra juridicului deoarece conform ideologiei împărtășite în lucrările sale omul este liber dar libertatea ii este limitata de lege.

În fapt societatea întreaga societate se caracterizează printr-o perpetuă căutare a obiectivității dreptului. Iar această căutare este desăvârșită de contractualismul lui J.J. Rousseau potrivit căruia oamenii se leagă in numele voinței liberale de a se supune legii.

Promovarea doctinei illuministe nu s-a rezumat doar la activitatea individualã a unor personalitãți culturale dintre cei menționați mai sus (scriitori, juriști, filosofi, teologi), ci a fost și opera unor adevărate grupări, a unor societăți științifice, academice, a unor saloane și a unor societãți economice și de lecturã, organizații artistice și esoterice.

O astfel de societate cu rol decisiv în difuzarea principiilor iluministe și în declanșarea Revoluției franceze din 1789 a fost Francmasoneria.

În consecință, epoca luminilor își propune în domeniul juridic nu să distrugă, ci mai degrabă să reconstruiască, sau altfel spus, își propune să fie un restitutio in integrum pentru individ, căruia dorește să îi redea valorile care erau recunoascute în dreptul antic, chiar dacă acestea urmează să îmbrace o altă formă.

Epoca constituționalismului

Constituționalismul modern își găsește justificarea in jusnaturalism si are ca scop supreme protecția individului ca membru al societății modern in fata arbitrarului ce caracteriza epoca medievala.

Constituționalismul ca „mișcare” politică s-a concretizat în adoptarea și perfecționarea constituțiilor scrise la nivel național s-a afirmat în puncutl său de apogeu în Europa la mijlocul secolului al XX-lea, chiar dacă originea istorica a acestui concept este localizabila în sec XVII – XVIII.

Constituționalismul ca și curent este rezultatatul a trei revoluții: engleză, americană și franceză datorită cărora viziunea asupra guvernării s-a modificat în mod radical.

Constituționalismul este conceptul ideologic, adesea asociat cu teoriile politice ale lui John Locke și alți fondatori ai republicii americane.

John Locke, filosof și om politic englez acondamnă absolutismul și tirania, apără libertatea și dreptul și vede în puterea legislativă forța supremă. Acesteia trebuie să i se supună puterea executivă și cea federativă, care are menirea să apere comunitatea împotriva primejdiilor din afară. Dacă guvernul, reprezentanții și monarhul își depășesc mandatul, atunci poporul trebuie să intervină și să-și exercite singur suveranitatea. Cine încalcă legea și știrbește din drepturile poporului, se pune în stare de război cu acesta, și revoluția este în acest caz o armă de apărare, un rău necesar.

El este de altfel primul gânditor care a abordat problema separației în stat pe care o susținea pentru a elimina „tentația de a pune mâna pe putere dacă aceleași persoane care au puterea de a face legile ar avea în mâini și puterea să le execute”.

Prima expresie a constituționalismului o regăsim într-o serie de carte ce promovează drepturile fundamentale, iar apogeul sau îl constituie declarațiile constituționale si actele constituționale promulgate o data cu revoluția franceza. Aceste nuclee ce vor da naștere adevăratelor constituții europene sunt inspirate din dreptul american unde concomitent se dezvolta „bill-urile”, a se vedea exemplul statului Virginia, primul stat care a promulgat un astfel de act, ca forma de anticipare a unei veritabile constituții.

În America, încă de la începutul existenței sale ca republică se simțea lipsa unui guvern național și a unei Constituții. Criza din anul 1786 a îndemnat pe mulți americani nehotărâți să accepte noul și puternicul guvern central. După îndelungi războaie și multe nemulțumiri în anul 1787, a fost elaborată Constituția. Pe baza Constituției, în cadrul statului federal unional se realiza separarea puterilor. Vicepreședintele S.U.A. era președintele Senatului. Membrii Curții Supreme erau aleși pe viață. Ea judeca, inclusiv, constituționalitatea legilor, îl putea suspenda și pe președintele țării

Revoluția americană a avut un larg răsunet mondial.

În istoria Angliei, Revolutia de la 1640 și evenimentele care i-au urmat, timp de un secol au pus bazele monarhiei constituționale.

În secolul al XVIII- lea s-a impuns tot mai pregnant ideea adoptării unui act legislativ de către reprezentanțele naționale act care să reglementeze în linii generale toate relațiile fundamentale în stat.

Din perspectivă materială, constituția trebuie să includă toate reglementările, indiferent de sursa lor formală, referitoare la modalitățile de funcționare, instituire și exercitare a puterii într-un stat, la raportul dintre puterile statului, precum și la drepturile și libertățile fundamentale.

Începuturile modernismului coincid cu o situație economică europeană dominată de ascensiunea burgheziei. Aceasta clasa a societății domina perioada și va impune schimbări de ordin juridic îndeosebi in instituția proprietății.

Pozitivsmul

Fiind mai mult o gândire decât un curent, pozitivsmul a aparut o data cu formarea statelor nationale moderne. În secolul al XIX-lea când s-a remarcat o amplă mișcare împotriva drepturilor naturale, sub denumirea de „pozitivism", care stipula că doar legile pozitive (în vigoare) dețin valabilitate, indiferent de conținutul acestora, mișcare care consideră forma legilor absolută și car enu mai are envoie de compeltări adiacente

Tototdată acesta reprezintă o tentativă a societății de a se reașeza pe temeiuri practice, lăsând specula la o parte și tinzând să realizeze o ruptură față de organizarea socială din Evul Mediu și chiar din perioada modernității.

Ținta filosofiei pozitiviste privită din perspectiva sociologiei, este aceea a reorganizării sociale.

Caracteristica de bază a acestei gândiri cu consecințe în domeniul juridic pozitivismul respinge orice idee de drept natural, respinge orice justitie transcedentală, admițând exclusiv cunoașterea realității pozitive, a realitatii juridice sau științifice.

Din perspectiva pozitivsmului, dreptul este expresia autonoma a voinței statului, este un fenomen statal care este redus, deseori, la arbitrariul puterii sau la politica fortei.

Cel mai important reprezentant al școlii pozitiviste din Franța a fost Leon Duguit, care considera că în acord cu pozitivismul omul trebuie să facă abstracție de orice concept și să pornească demersurile de înțelegere a lumii pornind exclusiv de la date concrete, așa cum le observăm.

Pe de altă parte, Auguste Compte este un nume a cărui rezonanță s-a resimțit mai intens în promovarea acestui curent.

Pozitivismul fondat de Auguste Comte, are ca ultim scop crearea unei noi ordini sociale, politice și morale. Acest sistem se construiește dintr-o filosofie a științelor conform cu care se promovează o nouă metodă de a combate problemele umane.

Această filosofie ar trebui să conducă la stabilizarea unui sistem politic printr-o combinație inedită de „ sentiment, rațiune și acțiune." Pozitivismul a avut un punct de cotitură moral în 1849, ceea ce a implicat, în mintea lui Comte, nevoia de a stabili o nouă autoritate spirituală. În acest sens, a fost fondată o nouă religie, numită „religia umanității".

Observăm astfel, că, doctrina pozitivistă promovată de Comte se limitează la instaurarea unui stat totalitar în care puterea este acaparată de un grup de savanți, care în numele științei transformă politica în dogmă.

« Se resping deci, ideile revoluționare promovate până la el, numite „drepturile omului", drepturi naturale și morale, inalienabile. Individul fiind doar un titular de drepturi pe care i le conferă societatea. ».

Scopului declarat al pozitivistilor a fost întotdeauna acela de a dezvolta o știință a politicului bazată pe metodele inductiv- deductive specifice exclusiv științelor scop având la bază premisa conform căreia știința este singura formă de cunoaștere și că nu există nimic care să poată fi cunoscut în afara de ce poate fi cunoscut din punct de vedere științific.

În cadrul Pozitivismului juridic s-a nascut un curent de sine statator: normativismul juridic, creat de Hans Kelsen, cel care a creat „Teoria pura a dreptului".

Kelsen afirma ca nici o teorie despre justitie nu poate face parte din teoria pura a dreptului, deoarece idealurile de dreptate apartin stiintei politice. O teorie pura a dreptului nu trebuie sa se lase contaminata de politica, etica, sociologie sau de istorie.

Potrivit lui Kelsen, care cel puțin în concepțiile inițiale este un continuator al lui Kant, « știința dreptului este o ierarhie de relații normative, iar nu o succesiune de cauze și efecte așa cum se întâmplă în dreptul natural »

Sarcina acestei teorii este de a cunoaste ceea ce este esențial și necesar în drept. De aceea, teoria dreptului se cere a fi pur formală.

În aproximativ ultimul deceniu al a secolului XIX, pozitivismul a ajuns la forma sa ultima, intrând în declin fiind succedată de noi curente.

6 – Solidarismul juridic specific sfârșitului de secol XX –legile sociale

6.1. – Capitalismul

Începând cu secolul al XIX-lea devine actuală și deosebit de înteresantă, problema începutului istoriei capitalismului, a originilor sale și a conținutului său definitoriu.

Evoluția acestui curent este sursa de dezbateri sociologice, economice și istorice majore,

Pentru înțelegerea acestui curent este necesară, ca întotdeauna, o cercetare asupra perspectivei etimologice a cuvântului în sine, care o dată realizată ajută la surprinderea trăsăturilor sale de bază.

Capitalismul derivă din larinescul capital , cuvântul care apare pentru prima dată în secolul al 12-lea. Semnificația sa inițială se rezuma „Totalitatea bunurilor economice deținute de o persoană sau de un grup de persoane, care sunt utilizate în scopul producerii de bunuri și servicii destinate vânzării și obținerii de profit” .

Adjectivul capitalist caracterizează tocmai pe acel care investește o masă de bani în procesul de producție respectiv antreprenorul.

Istoricii, cum ar fi Fernand Braudel, identifică rădăcinile capitalismului în perioada Evul Mediu și ilustrează dezvoltarea acestui curent în istoria de mult timp. Capitalismul derivă, în opinia lor din practica „comerțului de lungă durată", în cazul căruia negustorii din evoul mediu au inventat o serie de organisme financiare care facilitau expedițiile îndepărtate care aveau ca scop comerțul, importul și exportul, care se vor dezvolta mai târziu.

Din acest context etimologic și istoric, putem extrage două caracteristici ale capitalismului: capitalul, privit ca sumă de bani este ca un generator de venituri și capitalistul, ca agent social sau purtătorul de capital, investitorul din epoca modernă.

A doua jumătate a secolului XX surprinde tarile din Europa de vest si central (Germania, Franța, Anglia) într-o perioada de triumf a capitalismului. O dată cu dezvoltarea întreprinderii a industriei și a raporturilor dintre profesioniști, apar noi provocări care produc efecte inclusiv pe plan juridic.

Sociologi germani de la începutul secolului XX văd în capitalism expresia unui stat instituțional, al unei societăți globale și îi explică apariția și existența printr-o serie de explicații cuturale, sociale și religioase. Astfel, Werner Sombart asociază capitalismul cu mentalitatea evreiască, în timp ce Max Weber invocă etica protestantă în justificare acestui curent.

În această perioadă dezvoltarea industriei îl prezintă pe individ mai fragil ca niciodată, raporturile de munca se dezvolta de așa maniera încât judecătorul trebuie să facă față și să tranșeze litigii nemaiîntâlnite (de exemplu accidentele de munca).

Codurile adoptate in ciuda vastei lor aplicabilități, nu oferă răspunsuri unor situații speciale. Astfel se naște nevoia adoptării unor legi speciale pentru situații speciale.

Capitalismul rupe definitiv legătura dintre industrie și agricultură, iar în ceea ce privește abordarea capitalistă a dreptului aceasta variază în funcție de izvoarele dreptului pe care le are în vedere fiecare sistem național.

Pentru popoarele cu o influență acerbă a dreptului roman ( Germania, Franța, Italia ) legea rămâne izvor de drept principal în capitalism. Alături de aceasta dar nu pe același nivel regăsim cutuma și jurisprrudența ca izvoare secundare.

Pentru țările cu sistem common law (Anglia) justiția se înfăptuia în baza echității. Dezvoltarea dreptului englez în perioada capitalistă s-a bazat pe jurisprudența instanțelor de judecată și nu pe legislație.

Capitalismul este în viziunea lui Horea Roman Patapievici, mai mult decât un curent politic, fiind un tip de economie. Capitalismul este un tip de ordine socială – ordinea sociala a proprietatii private. Caracteristicile principale ale acestui curent constau în exploatarea muncitorilor salariați și supremația burgheziei, exercitată în vederea consolidării dominației sale economice, și a deținerii întregii puteri politice.

De la începutul secolului al XX-lea, capitalismul a intrat în stadiul cel mai înalt al dezvoltării sale: imperialismul ajungând în cele din urmă în perioada sa de declin, intrand intr-o criza de sistem.

Dezavantajele capitalismului constând în accentul prioritar pe profit și ignorarea aspectelor sociale, în distribuția inegală a veniturilor si a bunăstării, în creșterea somajului și în scăderea salariilor au determinat europa să se încline spre stângă și să creeze socialismul.

6.2- Socialismul juridic

„Esența socialismului este aceasta: toate mijloacele de producție sunt în stăpânirea exclusivă a comunității organizate. Aceasta și numai aceasta este socialism. Toate celelalte definiții sunt inducătoare în eroare”

Solidarismul juridic justificat de complexitatea noilor provocări descrise mai sus, a apărut in Franța si in scurt timp a dus la apariția socialismului juridic care se răspândește ulterior în toată Europa.

Conform acestei mișcări, este necesară o socializare a dreptului privat care a devenit mult prea abstract si lipsit de aplicabilitate la situații particulare. Se naște ideea unui drept colectiv care să servească societății și care se opune opiniei anterioare care promova supremația individului și libertățile individuale absolutizate sau duse la extrem.

Țările din Europa de Vest, cu unele excepții, de exemplu Germania, au avut în ansamblu, a fost un destin comun. Unitatea națională le-a fost asigurată, instituțiile cunoșteau liberalizarea, cunoscând o oarecare democrație

Din punct de vedere sociale, feudalismul a fost abolit cu cel puțin trei sferturi de secol înainte și interesele agrare se transformă în interese comerciale și industriale. Dar pentru că individul european a simțit întoteauna o nemuțumire față de regimul politic și o nevoie constantă de reformare acesta a pus bazele unor partide socialise, care s-au născut înițial în sânul societăților democratice.

Socialismul nu este altceva decât o alternativă a individualismului, rezultatul descompunerii și dezagregării individualiste. „Socialismul și individualismul sunt, deopotrivă, dușmani ai unei concepții organice a lumii. Socialismul apare astfel ca simptomul strălucit al Renașterii; în el încetează liberul joc al puterilor creatoare, ale omului în timpurile modeme. Forțele omenești sunt legate împreună și depind, în mod necesar, de un centru; acesta, nemaifiind religios, devine social. Pateticul individualității creatoare este înlocuit prin pateticul muncii colective obligatorii și organizate; individualitatea omului este subordonată colectivităților, maselor. Figura omului este eclipsată de fantoma colectivismului.”

Socialismul, spre deosebire de umanism și renaștere a condamnat aristocrația și a pus totodată capăt drepturilor omului, instituind drepturile colectivității. Odată cu colectivismul, se produce o întoarcere spre Evul Mediu, dar nu pe bază religioasă, ci pe baza materialistă a antireligiei.

Doctrinele socialiste și comuniste propovăduiesc schimbarea pe cale rațională și revoluționară a societății.

Socialismul trebuie înțeles ca o formă de organizare socială, în care interesul societății primează în fața interesului unui individ sau a unui grup restrâns de indivizi și vine în opoziție cu liberalismul, care reprezintă sistemul social în care primează interesul individului, sau al unui grup restrâns de indivizi, în fața interesului societății. Potrivit acestui punct de vedere, socialismul definește democrația ca o putere a poporului și reneagă cu vehemenșă sistemul proprietății private și economia de piață în principal deoarece acestea generează dezorganizare, anarhie, risipire a resurselor, în opinie socialistă.

Avantajele socialismului astfel cum au fost ele promovat în principal prin comparație cu cele ale capitalismului au fost :

folosirea pe scara larga a resurselor umane

siguranta locurilor de munca

obtinerea de productii si economii de scara

eficienta in asigurarea serviciilor publice de baza.

Karl Marx a fost un filozof, istoric, economist, sociolog și jurnalist, întemeietor împreună cu Friedrich Engels al teoriei socialismului științific, teoretician și lider al mișcării muncitorești.

Marx a adus prin lucrările sale contraargumentate supremației sistemului capitalist, considerând că la fel ca și sistemele socio-economice precedente, el produce tensiuni interne care îl conduc la auto distrugere.

Inspirat din scrierile lui Hegel, Marx a susținut de asemenea faptul că așa cum capitalismul a înlocuit feudalismul, capitalismul va fi înlocuit de comunism, regim care va concretiza concepțiile socialiste prin transformarea socială și edificarea unei societăți ideale, bazată pe abundență și egalitate și care spre deosebire de capitalism nu va face distincție între clasele sociale, între săraci și bogați și în care statul va fi un instrument al dictaturii proletariatului.

În anul 1864, Marx face demersuri concrete de abolire a capitalismului prin dirijarea Primei Internaționale Socialiste, care promova lupta de clasă.

În ideile lui dirimante Marx susține că pentru a se elibera, proletariatul, victimă a exploatării capitaliste, trebuie să se organizeze la nivel internațional, să cucerească puterea politică și, în această fază de dictatură a proletariatului, să se uniformizeze toate clasele sociale.

Filosofia lui Marx pune în centrul vieții sociale activitatea economică, economie în care oamenii sunt sclavii sistemului social de producție.

Proiectele socialiste sunt reînnoite în Europa de-a lungul secolelor XIX și XX, perioadăî caracterizată de angajarea unor schimbări sociale, politice și economice majore, schimbări care afectează statele, precum și evoluția relațiilor internaționale

Economiile socialiste bazate pe planificare și proprietate socialistă nu au ajuns din urmă economiile vestice, ba mai mult putem spune că acestea s-au caracterizat printr-o lipsa acută a spiritului inovativ în economie.

Cu toate aceste socialismul a cunoscut o manifestare distinctă în țările europei și uneori chiar în interiorul aceleiași țări, astfel că este dificil de a izola o singură doctrină socialistă, dacă nu chiar imposibil.

În scurt timp însă dezavantajele socialismului au început să se facă resimțite. Lipsa eficientei economice și-a spus cuvântul, a apărut somajul ascuns, populația era caracterizată de lipsa a initiativei private nefiind stimulată și adesea fiind chiar cenzurată. În perioada de apogeu și maximă duritate socialismul se rezuma la un controlul centralizat care a dus la o birocratie ineficienta și care deși a determinat reîntoarcerea la curente de dreapte, își mai face uneori simțită prezența în sistemul social actual.

LOCUL DREPTULUI IN STRUCTURAREA SPIRITUALITĂȚII EUROPENE-PERSPECTIVĂ ISTORICĂ

Dreptul are în spiritualitatea europeană un loc aparte, fiind acel numitor comun, acel instrument al construirii unor noi raporturi între popoarele europene care dezvoltă concepte și sisteme comune, unite și cu principii solide care le exprimă în cele din urmă voința.

Am arătat în introducerea noastră că dreptul nu este o entitate de sine stătătoare independentă de societate, de oameni sau de orice alt domeniu care o alăctuiesc pe aceasta din urmă. Dreptul este în cele din urmă rezultatul îmbinării armonioase și organizate a mai multor factori. Credem de asemenea că un factor decisiv în dezvoltarea și evoluția dreptului este reprezentat de filosofie, știință care se întrepătrunde și interacționează cu domeniul juridic de o manieră activă și imposibil de ignorat. Această legătură dintre filosofie și drept a dat naștere filosofiei dreptului.

Dacă filosofia este în general o manifestare specializată a spiritului uman, o regăsire și o înțelegerea a temeiului existențelor, a realităților originare, necondiționate, de ordinul esenței, prin care se legitimează tot ce este sau poate să fie, filosofia dreptului nu este altceva decât înțelegerea noțiunii de drept în toată pnetitudinea sa.

Filosofia dreptului este elaborată de juriști și este atât o disciplină juridică cât și una filosofică, dezvoltarea ei fiind importantă pentru domeniul juridic dar strâns legată de gândirea filosofică, ea fiind poate forma spirituală superioară de cunoaștere și înțelegere a esenței, valorii și importanței dreptului pentru viața socială a oamenilor.

Studiul dreptului în structura sa profundă și de necontestat constituie obiectul filosofiei dreptului. Filosofia dreptului are ca obiect de studiu tocmai această muncă sisifică de a surprinde ce trebuie sau ceea ce ar trebui sa fie în drept, în opozitie cu ceea ce este.

Filosofia dreptului a fost reprezentată de-a lungul devenirii ei, fie de către filosofi precum Aristotel, Toma de Aquino, Hobbes, Locke, Leibnitz, Kant, Hegel, Marx, Husserl, etc., iar în România de S. Barnuțiu, V. Conta, D. Gusti, P. Andrei, s.a., fie de către juriști filosofi ca H. Grotius, Montesquieu, Kelsen, Fechner, Giorgio Del Vecchio, M. Djuvara, E. Speranția și reprezintă în sine ca domeniu de cercetare, acel studiu al tuturor principiilor care, dezvoltatede-a lungul timpului, au pus bazele sistemelor juridice actuale.

Dar de unde interesul pentru studiul acestor forme incipiente a ceea ce astazi numim domeniu juridic, de unde atenția și importanța acordată filosofiei dreptului?

Această întrebare este actualmente cât se poate de legitimă, dacă luăm în considerare faptul că întreaga civilizație modernă astfel cum se prezintă ea astăzi este rezultatul evoluției gândirii din Antichitate, iar legile în forma lor modernă aplicată de organele statelor sunt rezultatul unor transformări incredibile ale regulilor care guvernau în societățile primitive și mai apoi în cetățile Romei, ale Greciei și în noile state devoltate ulterior în Europa Modernă.

Astăzi s-a ajuns la concluzia, că pentru elaborarea unei concepții generale despre societate și dreptul pozitiv este indispensabilă surprinderea aspectelor și influențelor de sorginte filosofică. Dar filosofia ca și dreptul este rezultatul unei evoluții evoluții care s-a realizat în timp prin parcurgea unor etape definitorii pentru civilizațiile care practic au scris istoria.

Un studiu coerent și veridic asupra dreptului trebuie să meargă în paralel cu ambele științe menționate mai sus, atât cu filosofia cât și cu istoria, etapă pe care ne-am propus și noi să o parcurgem în cele ce urmează.

Adevărul și binele promovat de filosofie care sunt prin ele însele scopul și esența filosofiei, dezvoltate teoretic reprezintă tocmai legea din statul de drept, atingerea căruia cere clarificarea și luarea în considerare a specificului dreptului în sistemul normelor sociale.

Aceste legi care formează sistemul juridic pozitiv pot avea diferite surse influențate de perioada de timp în care ne încadrăm, de situația politică, de evoluția lumii și de ce nu chiar de curentele filosofice și juridice împărtășite sau descoperite de oamneii de știință.

Astfel sistemul de drept actual a avut pe rând diferite faze în care își găsea diferite justificări fie în ordinea naturală a Universului (a cărei armonie trebuie să se răsfrângă asupra instituțiilor societății, conform lui Aristotel) sau în cea divină (a cărei previziune înțeleaptă cuprinde întreaga existență, după cum argumenta Toma de Aquino), fie în puterea cutumelor sau a unor instituții de putere care se află în fruntea unei societăți, capabile să o organizeze și să o conducă și deci să-i ofere normele pe baza cărora se stabilește ce este și ce nu este Drept (Constituții, hotărâri, decrete, reglementări, coduri, tratate).

Alteori sistemul juridic s-a justificat pe cât simplu pe atât de complex în viața reală a oamenilor, care, dincolo de etatizarea dreptului, își elaborează normele după care își organizează viața laolaltă sub semnul acestei valori.

Fie că este vorba de dreptul natural, de cel pozitiv, de varietatea ramurilor de drept din zilele noastre (privat, public, financiar, bancar, social, al asigurărilor, informatic) datorată sporirii complexității relațiilor interumane, se poate constata că în spiritualitatea europeană valoarea de drept și legea inspirată de ea au avut o poziție hotărâtoare între elementele structurante ale vieții sociale. Această constatare se sprijină pe evoluția specifică a locului dreptului în societatea europeană.

O scurtă incursiune în treptele de evoluție a sistemelor juridice în funcție de perioada de timp în care s-au remarcat este un prim pas care nu poate lipsi în încercarea noastră de a surprinde spiritualittea europeană și influențele sale în domeniul juridic, cu atât mai mult cu cât fara a cunoaste evoluția istorică a institutiilor de drept nu pot fi intelese in toata plenitudinea si temeinicia lor aceste institutii.

Tocmai din aceste considerente în ceea ce urmează am ales să prezentăm succint o serie de momente cheie din istoria lumii, de la începuturi până în prezent, momente definitorii pentru evoluția sistemului de drept și pentru construcția europeană. Punerea în evidență a unora din cele mai semnificative modele de afirmare a dreptului în istorie poate fi deosebit de utilă pentru înțelegerea viziunii contemporane asupra acestui demeniu de maxim interes pentru umanitate.

Ca ramură a filosofiei, filosofia dreptului presupune în etapele studierii sale aceleași eexigențe metodologice ca ramura din care derive. Cu toate acestea, nu trebuie să pierdem din vedere un aspect essential și anume Acela că dreptul având un obiect distinct de cercetare, presupune o metodologie aparte, adaptată nevoii acestuia.

Cercetarea filosofiei dreptului presupune astfel în primul rând folosirea metodei istorice si a metodei comparate.

Metodele de cercetare ale dreptului dunt însă diverse la crearea lor contribuind marii filosofi ai dreptului. Dintre acestea amintim metoda transcendentală de sorginte religioasa a lui Toma d’Aquino, metoda structurală, propusă filosofiei de L. Von Bertalanffi și utilă filosofiei dreptului pentru capacitatea acesteia de a evidenția caracterul sistemic al realităților juridice sau hermeneutica care se prezintă ca o metodă modernă ulterioară celorlalte două.

Pe parcursul studiului nostru vom identifica și alte metode, însă vom încerca să ne axăm în principal pe folosirea metodei istorice, care ne va ajuta să identificăm corect momentele cheie de pe axa imaginară a evoluției sistemului de drept.

SUBCAPITOLUL 1- DREPTUL ÎN ANTICHITATE

Bazele statului de drept dar și a filosofiei dreptului sau cu alte cuvinte bazele sistemului juridic actual și al sistemelor adiacente lui au fost puse în Antichitate, cea de-a doua epocă a istoriei. Aceasta a început în jurul anului 3000 î.Hr., când a fost inventată scrierea cuneiformă, și a durat aproximativ până în jurul anului 476, când a căzut Imperiul Roman de Apus.

Ea a reprezentant nu doar epoca în care s-a remarcat o evoluție rapidă a dreptul ci și anii de glorie în care s-au dezvoltat cultura, arta, religia și marile civilizații.

În mileniul al IV-lea a.Chr. au apărut primele formațiuni pre statale. Cele mai vechi state atestate documentar s-au dezvoltat pe văile marilor fluvii, Nilul, Tigrul, Eufratul, Indus, Gange, din rațiuni lesne de înțeles, (importanța apei) .

Aceste state s-au prezentat inițial sub forma statelor sclavagiste clasice Atena, Roma, fiind cele mai importante.

Pentru civilizațiile mesopotamiene (mileniul II înainte de Hristos), dar și pentru greci, romani și germanici (secolele Vși IV înainte de Hristos), dreptul a reprezentat nucleul societățiilor, astfel cum erau ele organizate.

Cele mai multe informații păstrate din această perioadă recunosc un drept al familiei incipient identificat în sânul grupurilor de indivizi organizați pe poziție socială. Este și normal pe de o parte ca dreptul familiei să fie primul care s-a remarcat având în vedere că familia este prima organizare grupată, un precursor al societății. Familia avea un conducător care impunea reguli de conduită, care veghea la respectarea acestora și care sancționa nerespectarea lor.

În această perioadă a antichității inclusiv soara viitoarelor familii depinde de capul unei familii. Spre exemplu, părinții alegeau viitorul soț al copilului lor și vârsta viitoarei mirese era una extrem de redusă, aproximativ între 12 și 14 ani, iar vârsta băiatului între 16 și 18 ani, în orice caz, mult înainte de pubertate.

Scopul acestui act era de a perpetua familiile din aceeași clasă socială, de a le combina, sens în care aspectele financiare și eventualele avantaje pecuniare primau. Cu alte cuvinte dreptul familiei s-a dezvoltat ca o necesitate de a valida expresia unei organizații incipente a statulu de drept

Atât în Grecia antică, cât și în Imperiul roman, instituțiile judiciare erau centrul vieții sociale, care era fondată în esență, pe drept.

Proprietatea asupra pământului de către obștile sătești și ulterior apoi proprietatea privată au determinat o suprastructură socială și politică mereu în transformare care a necesitat reguli și moralitate ce s-aumaterializat în legi, instituții, forme de stat

Înainte de a face o scurtă incursiune în istoria dreptului din antichitatea grecească și cea romană, se impune a preciza faptul că în această perioadă a antichității legile se transmiteau în principal pe cale orala în sânul marilor familii, ai caror capi imparteau dreptatea după bunul lor plac, în mod arbitrar, nefiind supuși niciunor restricții.

Legile în forma lor incipientă erau simple reguli, private și nu publice, emanând inițial de la capul familiei și nu de la un for legislativ. Fiecare familie avea propriile reguli și stiluri variate de legiferare, nefiind rare acele situații în care legile din familii diferite se contrariau definitiv.

Ulterior, în Grecia de exemplu, legislatorul apare de fiecare dată pentru a regla o situație de criză. Dar din nou trebuie precizat faptul că legislatorul antic nu era unic la nivel de stat. Grecia Antică nu era un stat unitar, ci o grupare de cetăți-state care se guvernau după bunul loc plac.

Aceste cetăți au înflorit în perioada antică (c. 800 î.e.n. – 300 î.e.n.), fiind întemeiate pe principiul cetățenesc, cu diferite drepturi și privilegii pentru cetățenii în funcție de sexul masculin sau feminin, cu diferite reguli pentru copii, pentru rezidenții străini sau pentru sclavi. Toți cetățenii de sex masculin, oricât de săraci ar fi fost, aveau drepturi politice.

Trei dintre cele mai puternice cetăți-state erau Atena, Sparta și Corintul.

Grecii antici nu au avut nicio lege scrisă sau o pedeapsă oficială până în aproximativ secolul al VII-lea ÎH.

Organizarea politică antică a Greciei a presupus impunerea anumitor reguli de drept referitoare explicit la proprietatea privata, conducere reprezentativa și libertate juridică, reguli impuse de organele abilitate: bule, agora și basileus.

O dezvoltare aparte în istoria dreptului realizată în sânul Greciei antice a fost cea a noțiunii de cetățenie. Cetățenia se traducea în Atena ca o loialitate față de cetate, care însă reprezenta și un privilegiu recunoscut unui număr restrâns de persoane. Numai oamenii liberi puteau dobândi statutul de cetățeni, nu și sclavii, nu femeile și nici copiii. Ea reprezenta de asemenea o condiție importantă legată de căsătorie.

În anul 451 î. Hr., atenienii au votat o lege care acorda privilegii doar celor cu cetățenie ateniană iar cetățeni erau doar cei care se nășteau din doi părinți atenieni. Ceea ce era extrem de important pentru validitatea căsătoriei din perspectivă juridică era ca aceasta să aibă loc între doi atenieni. 

Spre deosebire de cetatea Romei, în Atena originea socială nu era în dependență cu statutul politic, ceea ce însemna că dacă un individ provenea dintr-o anumită pătură socială el avea aceleași drepturi ca și un cetățean grec sărac.

Perspectiva asupra proprietății era una de maximă importanță în Grecia, păstrându-se legea « obiceiului pământului » și distincția dintre proprietate privată și proprietate publică.

Unul dintre cei mai mai importanti legislatori, la Atena, au fost: Zaleucus, care a instituit „legea talionului”, de origine semitica, cunoscută inclusiv actualmente sub forma expresiei „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte". Aceasta lege aspră a justitiei antice, numita și „lege a reciprocitatii", dădea dreptul celui prejudiciat de o faptă a altuia să răspundă celui vinovat cu aceeasi fapta. Pentru aceasta, aceasta lege a si fost numita „a talionului", cuvântul „talion" însemnând „asemanător".

Harondas a fost un alt om al justiției din cetatea Catena, care a instituit pedepse aspre pentru cei care comiteau fapte de violență fizică.

Dracon a ramas celebru pentru duritatea legilor sale și pentru inovațiile pe care le-a adus legislația sa referitoare la ucideri. De asemenea el a fost primul care a stabilit un sistem sancționator distinct pentru omorul intenționat și pentru uciderea din culpă, distincție care s-a păstrat în toate codurile penale moderne

O serie de acte normative despre care s-au păstrat informații importante până în prezent au fost elaborate în Grecia de către Solon. Acesta a fost unul dintre cei mai mari legiuitori ai tuturor timpurilor, unul dintre părinții de bază ai democrației care prin scrierile sale, datând din aproximativ anul 400 Î.H. a realizat o primă reformă legislativă a Greciei Antice.

El este acel filosof al dreptului care a intuit rolul legii în asigurarea echilibrului vieții sociale. Din scrierile sale rezultă faptul că a fost primul om care a înțeles necesitatea ca legea să dea satisfacție cerințelor timpului istoric în care este dată. Solon a dat numeroase legi civile și penale. Astfel, spre exemplu, Solon a legifarat de așa manieră încât a anticipat principiul răspunderii juridice și posibilitatea procedurală ca orice persoană să sesizeze tribunalul în această privință. De asemenea el a fost cel care a instituit pricnipiul de bază conform cu care răspunderea unei persoane se bazează exclusiv pe vinovăția sa. Contribuția lui Solon s-a resimțit în special în domeniul dreptului civil și mai ales în privința contractului de vânzare cumpărare, a cărei teorie a fost fondată de acesta. De altfel, el a interzis pentru prima dată ca obiect al contractului de vânzare cumpărare să fie un om.

Licurg sau Lycurg este un alt legislator legendar originar din Sparta, considerat de unii autori ca fiind modelul legislatorului pentru cetățile antice care treceau de la domnia regilor ca stăpâni absoluți spre o limitare a puterii acestora fie prin intermediul aristocrației, fie prin creșterea puterii poporului.

Printre cele mai importante realizări ale sale, el s-a preocupat de crearea unui Senat destinat să fie o contrapondere a puterii regelui și a celei a poporului anticipând ceea ce astăzi sistemul juridic numește principiul separației puterilor în stat.

Reformele legislative promovate de Licurg au constituit un pas înainte în drumul afirmării individului, care va începe să constituie o alternativă la viața socială subordonată statului-cetate,

Socrate, personalitate remarcabilă a lumii antice și a culturii universale, nu a lăsat nici o operă scrisă posterității, faimoasele sale convorbiri fiind consemnate de alții. El s-a născut în anul 469 î.Hr. în orașul-stat grec Atena.

Ideile sale despre drept și dreptate au fost întruchipate de viața sa care a fost un neîntrerupt proces contra injustiției, precum și în moartea sa, cu valoare de simbol, care a devenit condamnarea răsunătoare a tuturor tiranilor. In cele din urmă credințele lui cele mai profunde l-au făcut victima propriului sistem astfel că Socrate a fost judecat și condamant la moarte.

Spiritulul critic al lui Socrate este deranjant pentru contemporanii săi, căci el și-l exercită asupra a tot și a tuturor, incitând oamenii să pună unele întrebări incomode legate de divinitate, de politică și de exercitarea abuzivă a unor drepturi de către oamenii cetății.

Calitățile sale morale sunt descrise astfel de către Platon: „Pe bătrânul Socrate, cel atât de drag mie, nu m-aș sfii să spun ca este omul cel mai drept dintre cei de atunci, îl însărcinară împreuna cu alții, sa aducă zilnic pe unul dintre cetățeni ce urma sa fie ucis, dorind să-l facă părtaș la isprăvile lor, la care el nu dădu ascultare înfruntând primejdii de tot felul”.

Călăuzit în întreaga sa viață de deviza celebră până azi „cunoaște-te pe tine însuți”, Socrate a preconizat respectarea legilor de către sofiști și nu numai a legilor ci și a celorlalte reguli morale, afirmând credința sa într-o justiție superioară, în care bunul cetățean trebuie să se supună legilor sociale. Modul senin și sublim în care Socrate a întâmpinat moartea a făcut din el un simbol și un precursor al celorlalți martiri ai gândirii.

Platon, ucenic al lui Socrate a pus bazele unei filosofii a dreptului care a influențat întreaga popolație de pe coasta mediteranei, extinzându-se ulterior în Occident și în cele din urmă pe tot mapamondul. Platon a introdus pentru prima dată distincțoa dintre drept natural și drept pozitiv. În concepția sa, Dreptul natural reprezintă o constantă, fiind alcătuit din norme juridice perene și imuabile. Dreptul pozitiv trebuie să fie în acord cu principiile juridice imuabile, respectiv cu Dreptul natural.

Platon argumentează că dreptatea este în interesul statului ideal, stat în care crede cu condiția creării unui sistem suficient de puternic pentru a-l susține. În opera sa de referință „Republica” Platon explică și identifică țelul întregii activități în promovarea binelui, ca și concept suprem, unic și absolut.

Celebrul mit al peșterii, expus în lucrarea „Republica”, nu are altă menire decât pe aceea de a arăta că omul trebuie învățat să privească adevărul care este tot una cu binele, o dată realizate aceste deziderate, societate va funcționa normal în direcții de dezvoltare.

Educația are, în viziunea lui Platon, un rol important în buna funcționare a societății și în organizarea de stat. Numai prin educație poate fi instaurată dreptatea în stat. Numai în felul acesta omul va alege acea formă de organizare a statului care îi va asigura libertatea.

Aristotel unul dinte cei mai remarcabil discipoli ai lui Platon a fost un filosof al dreputului în opinia căruia binele suprem într-o societate este fericirea produsă de virtute. Dincolo de extrapolările care se pot face în jurul noțiunilor de fericire și virtute este esențial să surprindem, din lucrările acestuia, viziunea originială și unică, cel puțin la acea vreme, asupra dreptului și asupra vieții politice. Pentru Aristotel statul există și primează înaintea indivizilor, tot așa după cum organismul există înaintea părților sale.

În Etica Nicomahică, Aristotel definește dreptatea ca „acea dispoziție morală datorită căreia suntem apți de acte drepte și datorită căreia le înfăptuim efectiv”.

Atât în Etica Nicomahică, cât și în lucrarea sa de căpătâi Politica, Aristotel pune un mare accent pe conceptul de prietenie, pe care îl așează adesea înaintea legilor statului lipsite de emoție sau conținut emoțional. În concepția sa legea nu poate avea efect decât dacă are la bază relații de prietenie între indivizi. Prietenia stă la baza virtuții și asigură pacea în stat, iar legea este mai mult expresia convențională a egalității și a prieteiei.

Filosofia social-politică a lui Aristotel este impregnată de un puternic spirit teleologic. Regăsim în scrierile lui formulări care exprimă convingerea autorului în evoluția către un scop a fiecărui lucru.

Din perspectiva lui Aristotel statul sau cetatea, constituie forma superioară de manifestare a vieții politice, cea mai importantă și cea mai complexă formă de organizare atât din perspectiva originii cât și a scopului ei. Din perspectiva originii, existența statului se justifică prin imposibilitatea omului de a trăi de unul singur. Omul este o ființă bio-psiho-socială. Natura lui îl determină să simtă o nevoie constată de grupare, de organizare. Din perspectiva scopului, justificarea ține de posibilitatea pe care omul o are de a evolua, de a se desăvârși din punct de vedere moral și intelectual.

Statul antic grecesc a oferit un prim model de democrație caracterizat de principii care subzistă și astăzi în democrația modernă.

Egalitatea cetățenilor în fața legii, libertatea de exprimare, dreptul cetățenilor la vot egal, sunt câteva dintre principiile directoare care caracterizau Grecia antică.

Distinct oarecum de filosofia juridică de la Atena, filosofia juridică romană s-a dezvoltat puțin mai târziu decat altele, din aceeași axă temporală.

Dreptul roman este sistemul Republicii romane și al Imperiului Roman, din cele mai îndepărtate timpuri ale Imperiului Roman de Răsărit și ale împăratului bizantin Iustinian I după căderea Romei însăși. Roma Antică a avut un rol deosebit de important în istoria Europei, cântărind greu în evoluția noțiunii de drept și sistem juridic.

Cetatea Romei a fost întemeiată în anul 753 î.Hr. de către Romulus și Remus și s-a extins prin anexare si cucerire mult dincolo de limitele orasului. Remarcându-se printr-un relief binecunoscut, înconjurată de cele șapte coline, cetstea Romei a avut în antichitate ca îndeletnicire de bază păstoritul. Abia mai târziu s-a dezvoltat agricultura și ulterior comerțul.

Aici, ca si in Atena, dreptul de a participa la viața politică aparșinea doar bărbaților, nu și femeilor, regulă care s-a păstrat de altfel până in democratiile si republicile de mai tarziu, aproximativ pana in secolul al XX-lea.

Din punct de vedere organizatoric romanii erau structurați pe ginți în fruntea cărora se afla pater familias. În scurt timp din rândul ginților s-au desprins patricienii adică acele grupuri mai înstărite, mai cunoscute sau mai pricepute într-un anumit domeniu. Existau în Roma aproximativ 300 de ginți, iar conducătorii lor erau membri de drept ai senatului, altă instituție cu un rol deosebit de important în Roma.

Normele dreptului roman au reglementat condiția juridică a persoanei, relațiile personale patrimoniale, precum și activitatea de soluționare a litigiilor dintre persoane.

Invocăm în acest sens opinia lui Paolo Grossi care constată că Antichitatea romană a avut o putere politică și juridică bine articulată, cu un aparat puternic care să o exercite dar a fost urmată de un Ev Mediu în care puterea politică este neconcludentă, neterminată în termenii autorului, ceea ce face ca în locul unui Drept legat de viața oamenilor să se dezvolte unul legat de imperiul lucrurilor, al celor ce asigură traiul de zi cu zi.

Dreptul roman a avut o evoluție dependent de viața socială, economică și politică a statului roman. Normele juridice din acea vreme, la fel ca cele contemporane, au reflectat fidel natura relațiilor sociale, economice, politice, precum și modul de organizare a statului.

Pentru o mai bună înțelegere a sistemului juridic roman este encesar a preciza care au fost cele trei faze ale imperiului Roman, în funcție de eprioada și trăsăturile caracteristice.

Prima perioada cuprinde timpul scurs de la întemeierea Romei și până la apariția legii celor XII table, perioadă în care dreptul se caracteriza prin primitivism și formalism excesiv.

A doua perioada durează până la epoca consacrării lui Cicero și a dreptului scris.

Ultima perioadă se încheie o dată cu căderea împăratului Iustinian, cădere provocată în mare măsură de concentrarea puterii în mâinile împăratului de o manieră excesivă.

O altă clasificare a etapelor de transformre a dreptului Roman, unanim recunoscută și susținută în speciali de juriști împarte istoria Romei în perioada regalității, perioada republicii și perioada imperiului.

La începutul Republicii Romane sistemul juridic din cetatea Romei era unul primitiv. Pentru a exemplifica natura normelor care erau consacrate și aplicate este relevant a lua exemplul raporturilor dintre sclavi și stăpâni. Republica romană era un stat al stăpânilor de sclavi, care inițial erau considerați nu ființe umane, ci bunuri.

În raport cu stăpânii, sclavii erau considerați ca fiind niște lucruri sau mai bine zis niște instrumente grăitoare (instrumentum vocale), asupra cărora stăpânul avea drept de viață și de moarte (jus uitae necisque), drept urmare sclavul nu avea capacitate nici de folosință nici de exercițiu.

Chiar Gaius, în definiția ce o dă lucrurilor corporale, în Instiuțiile sale enumeră sclavii la un loc cu animalele sau alte bunuri. Prin dominica potestas, ce desemna puterea nemijlocită a stăpânului asupra bunurilor sale, își putea vinde, închiria sau chiar ucide sclavii.

Dreptul de a decide asupra vieții și morții sclavilor a fost interzis în sec. II d. Hr., sub domnia lui Antonius Pius. Tot el a limitat dreptul de coerciție al stăpânilor, dându-i sclavului o serie de drepturi, de exemplu posibilitatea de a denunța cruzimile și pedepsele aplicate de stăpânii lor. Au rămas totuși o serie de drepturi ale stăpânilor în raport cu sclavii lor, cum ar fi dreptul de folosință completă asupra forței lor de muncă.

« Multe dintre instituțiile juridice create de dreptul roman ulterior au avut modificări însemnate , la unele s-au alăturat de-a lungul vremii, idei și reguli necunoscute romanilor, iar altele au dobândit interpretări noi diferite de cele dinainte dar spiritul roman continuă să dăinuie și astăzi »

Spre sfârșitul Republicii Romane și a epocii sale de avergură, s-a remarcat Marcus Tullius Cicero filosof, politician, orator, teoritician politic, consul, dar mai ales jurist roman. Pentru Cicero există un drept deasupra tuturor legilor omenești, care descinde din aceeași rațiune din care descinde însăși ordinea universal. Confidentul cel mai de încredere al împăratului Nero, Cicero a început alături de acesta un amplu de uniformizare și raționalizare a dreptului roman.

Pentru Cicero „există un singur drept, cel al rațiunii, în concordanță cu natura eternă și imperisabilă”.

Considerat a fi cel mai mare orator și avocat al Imperiului Roman, jurist reputat pentru integritatea sa, Cicero a susținut în repetate rânduri că acțiunile sale sunt guvernate întotdeauna de onoare și de respectarea cuvântului dat.

Dezamăgit de evoluția statului roman din perspectivă politică și socială, Cicero se va dedica întru totul filosofiei începând cu anul 56 î.Hr., când,caută un rost al existenței sale în scris, propunându-și să dea Romei o literatură filozofică proprie, în măsură să o elibereze de sub tutela spirituală a Greciei, lucru pe care îl și reușește dacă stăm să contabilizăm lucrările sale, de o importanță deosebită, care s-au păstrat vii până azi.

Considerat maestrul suprem al oratoriei romane, Cicero a dat o mare importanță dreptului civil în scrierile lui.

Dintre aceste scriei care au influențat chiar și involuntar evoluția dreptului în antichitate, amintim De republica (Despre stat) – dialog politic pe tema celei mai bune forme de guvernare și a calităților conducătorului ideal, De legibus (Despre legi) – tot un dialog politic pe tema legislației și a tipului ideal de constituție, De natura deorum (Despre natura zeilor) – scriere pe tema existenței și esenței divinității, De divinatione (Despre divinație) – abordând tema divinației ca har și artă a prezicerii viitorului și în sfârșit De fato (Despre destin) – o expunere asupra problemei destinului.

Roma antică pune bazele a numeroase instituții cu rol deosebit de important în sistemul de drept actual. In această perioadă sunt trasat primele noțiuni și definiții despre instituția tutelei, care era utilizată în Roma sub două forme : tutela impuberilor și a femeilor.

Dreptul roman anticipează primele definiții ale persoanei juridice, care era încă de pe atunci o ficțiune juridică ale cărei acte se legitimau prin persoana unui reprezentant. O dată cu dezvoltarea noțiunii de persoană juridică se ridică problema capacității acesteia, dreptul roman fiind cel care a instituit ideea răspunderii penale și civile a persoanei juridice.

În aceeași perioadă se naște teoria drepturilor reale și se definește pentru prima dată noțiunea de proprietate înțeleasă din prisma unei puteri de stăpânie, drept absolut care conferă titularului său dreptul de urmărire și de revendicare. Juriștii romani au fost cei care au definit proprietatea prin atributele sale : ius fruendi ius utendi și ius abutendi.

Mai târziu în cronologia evenimentelor, în Roma se instaurează Imperiul, sub dominația lui Octavian succesor al lui Cesar. În această perioadă cetatea Romei se restructurează drastic. mparatul este ajutat de un Consiliu Imperial, alcatuit initial din câțiva apropiați ai împăratului pentru ca mai tarziu, juristii si administratorii sa preia locurile.

În perioada imperiului, puterea supremă a statului era teoretic împărțită între împărat/ principe și senat fapt care a dus la crearea a numeroase conflicte între acestea. Sistemul legislativ din această perioadă se manifesta prin elaborarea de norme juridice care îmbrăcau diferite forme în funcție de instituția de la care emanau.

Legile au fost principalul izvor de drept chiar și în perioada lui Nero care încerca să limiteze importanța acestora.

Deciziile luate de împărat aveau forță obligatorie și erau fie mandate, fie edicte, fie decrete sau rescripte.

In perioada imperiului se remarcă și personalitatea tiranică a împăratului Nero. Despotismul acestuia, tirania și ura cu care guverna declanșează o indignare a romanilor împotriva imperiului, indignare care va duce practic la căderea « cetății eterne ».

Ca urmare a celor ilustrate mai sus remarcăm faptul că atât în Grecia antică, cât și în Imperiul roman, instituțiile judiciare erau centrul vieții sociale, care era fondată în esență pe drept.

Dreptul roman și cel grec constituie și în zilele noastre baza educației în domeniul juridic iar convluzia generaă care se desprinde este aceea că în perioada analizată mai sus asistăm, cel puțin teoretic, la un moment important al trecerii de la pragmatism, la o treapta superioară de înțelegere și interpretare a fenomenelor sociale care inevitabil au influențat evoluția sistemelor de drept.

SUBCAPITOLUL 2 – DREPTUL ÎN CONTEXTUL EPOCII MEDIEVALE

Cronologia Evului Mediu are o valoare prevalent orientativă, fiind disputată atât în literatura istorică cât și în istoria juridică.

În consecință, reperele în funcție de care este fixată cronologia Evului Mediu sunt variate, perioada de timp scursă între data căderii Imperiului Roman de Apus (anul 476) și data ocupării de către turci a Constantinopolului (1453).

Limita superioară a Evului Mediu este fixată de Renaștere și chiar de Revoluția franceză (1789-1799), puncte pe care le vom fixa si noi in studiul de fata, evident din prisma consecințelor juridice. Cu alte cuvinte, se consideră în mod convențional că Evul Mediu filosofic începe cu secolul al V-lea și că durează o mie o mie două sute de ani.

În această lungă perioadă nu au fost numai diferențe regionale și teritoriale bine marcate, dar se pot identifica o serie de sisteme juridice diferite, care fie au coexistat fie s-au dezvoltat una din alta, ajungând să se înlocuiască.

Evul Mediu constituie o sinteză între Antichitate si creștinism si reprezintă o perioadă de mari transformări în plan politic, economic, cultural și social. Acest interval de timp este caracterizat de migrația popoarelor, de etnogeneza popoarelor europene și în fine, de constituirea statelor feudale, care stau la baza Europei moderne.

Filosofia medievală europeană a fost marcată de doua mari momente: apologetica și patristica.

În linii mari apologeții sunt primii apărători ai creștinismului, iar apologiile, reprezintă „expuneri parțiale ale credinței creștine și tentative de justificare în fața filosofiei grecești”. Apologetica este o ramură a teologiei sistematice care încearcă dovedirea existenței lui Dumnezeu prin probe raționale sau argumente logice.

Pe de altă parte patristica se referă la contribuțiile literare ale Sfinților Părinți în rândul cărora s-au remarcat scriitorii creștini din a doua jumătate a sec. I și prima jumătate a sec. II, care au fost ucenici ai Sfinților Apostoli ori care i-au cunoscut pe aceștia în diferite circumstanțe. Această perioadă se termină cu ocazia ultimului Sinod Ecumenic.

În mod unanim recunoscut, patristica este disciplina teologică care studiază istoria și conținutul doctrinei Părinților Bisericii în special din prisma modalităților în care s-a transmis și asimilat învățătura apostolică într-o formă autentică și normativă.

Este necesar a menționa aceste momente relevante din perspectivă religioasă, cu atât mai mult cu cât religia a reprezentat, cel puțin în Evul Mediu, factorul care a influențat în cea mai mare măsură evoluția sistemelor juridice.

Ambele școli au promovat și au oferit lumii nu doar legiuitori ci adevărați filosofic ai dreptului ale căror lucrări au creat principii, legi, reguli și interpretări ale acestora.

Sfântul Augustin a fost o personalitate marcantă a evoluției dreptului în principal deoarece acesta a adaptat filosofia Antichității la învățătura creștină, creând un sistem filozofic foarte important și extrem de puternic.

Numeroasele sale lucrări scrise, dintre care cele mai importante sunt Confesiuni (Confessiones, 397 d.Hr.), Despre Cetatea lui Dumnezeu (De civitate Dei), Despre frumusețe și armonie, au inițiat metoda exegezei biblice și au contribuit la fundamentarea gândirii creștine medievale și moderne. Sfântul Augustin este considerat remarcabil prin faptele sale și uimitor prin ceea ce a scris. Sfântul Augustin era de părere ca originea statului nu se datorează naturii, ci păcatului umanității. Sfântul Augustin a condamnat statele mari, atotdominatoare, asemenea Imperiului roman. El se pronunta teoretic pentru existenta mai multor state mici, care sa traiasca în buna vecinatate asemenea familiilor într-o cetate, supunându-se unor legi comune. Razboiul ar fi justificat, dupa el, doar în cazul aparitiei raului si în scopul distrugerii acestuia.

În lucrările sale Sf. Augustin vorbeste de pocăință, taina botezului, mirungere, euharistie, căsătorie, hirotonisirea preoților dar și despre regulile pe care societate trebuie să le impună omului pentru ca aceasta să funcționeze.

Idei importante care aparțin azi patrimoniului doctrinei Statului de drept întâlnim și în opera lui Toma d’Aquino.

Toma d’Aquino reafirmă originea naturală a statului – care se află în natura socială a omului și în limitele individului susținând că „Omul este prin natura sa un animal sociabil și politic care trăiește împreună cu alții”.

În viziunea sa statul era privit ca un instrument de deservire a oamenilor în plan moral, în căutarea fericirii eterne.

La Toma de Aquino statul, guvernul sau autoritatea reprezintă același lucru. Cu toate acestea între ele există o anumită ordine : prima este autoritatea – pentru că omul , atât ca individ, cât și ca ființă sociabilă, are nevoie de cineva care să-l ghideze; apoi, vine guvernul – autoritatea îi revine celui care guvernează; și nu în ultimul rând statului – pentru că guvernul este al celui care stă în fruntea statului.

După Toma de Aquino esența însăși a societății organizate politic este comunicarea eficientă și efectivă între instituțiile funcționale ale statului și cetățeni.

Astfel, Toma de Aquino este de părere că puterea legislativă supremă este deținută fie de întregul popor (tota multitudo), de un popor liber (libera multitudo), fie de persoane publice care au responsabilitatea față de aceștia și le reprezintă interesele. (gerit personam multitudinis).

Aceeași personalitate marcantă introduce pentru prima dată în discuțiile filosofice și juridice ideea de monarhie politică, putere care se conduce de legi. Legea, în viziunea acestuia trebuie sa fie nu doar dreaptă, ci și să reflecte binele comun si nu interesele personale ale legiuitorului și să fie în consonanță cu condițiile de spatiu si timp, fără să ignore însă dreptul natural

În filosofia sa, Toma de Aquino diminuează importanța economică a noțiunii de proprietate și deși îi admite existența, el consideră că aceasta trebuie să deservească omului.

Construcția dreptului în Evul Mediu este considerată a fi un proces plin de creativitate pentru că oamenii au simțit nevoia să-și normeze comportamentele pentru a menține o ordine, un comportament civilizat în care să se precizeze drepturile individului în fața societății, ale acesteia asupra individului, raporturile dintre societate și guvernarea ei, comportamentul responsabil al fiecăruia față de ceilalți.

Se poate afirma că pe măsura creșterii gradului de complexitate al vieții sociale crește și complexitatea legiferării. Dar toate sistemele legislative s-au referit la relațiile dintre bărbat și femeie, la familie, la ceea ce poate conduce la realizarea binelui, la relațiile de organizare și conducere.

Evul mediu ca perioadă de studiu al sistemului de drept european marchează începuturile a tot ceea ce astăzi înseamnă drept si ca orice început, s-a caracterizat printr-o nesiguranța cauzată de vidul culturii juridice romane care si-a menținut influentele pana in aceasta perioada in care ne situam, secolul IV si V.

Societatea medievală, la fel ca cea antică, era bazată în mare parte cel puțin în perioada sa de început- pe munca sclavilor. Diferența notabilă față de Roma antică de exemplu este aceea că că Evul Mediu i-a ușurat condiția sclavului, creându-i acestuia condiții de viață mai ușoare și încă din secolul al IX-lea a manifestat tendința de a înlocui sclavia cu starea de iobăgie.

Constantin cel Mare, cu scopul unificării populației oficializează creștinismul prin intermediul Edictului de la Milano (313) și construiește o nouă capitala în anul 330 – Constantinopolul, care devine cel mai măreț oraș de pe mapamond timp de 1000 ani și care preia din faima, atribuțiile și importanța Romei, care cade în colaps în scurt timp.

Ceea ce trebuie evidențiat, deși nu este surprinzător, este faptul ca societatea la momentul respectiv purta povara căderii Romei, a colapsului acestei mari puteri, prima de acest gen si unica din perspectiva influentelor asupra juridicului.

Declinul și căderea Imperiului Roman de Apus a fost un proces istoric complex care a fost determinat de mai mulți factori.

Aceasta cădere a tăiat din elanul viitoarelor societăți europene, fapt pentru care începutul Evului Mediu ne prezintă un sistem de drept incomplet, imperfect, zdruncinat de drecut și fără prea multa ambiție.

Cu toate acestea există din această perspectivă o serie de distincții notabile între dreptul antic și dreptul medieval. În timp ce dreptul antic era unul rigid care viza încadrarea comportamentelor într-un tipar, dreptul medieval este suplu prin efortul de a organiza relațiile concrete ale omului cu domeniile cotidianului, cu producția agricolă, cu ameliorarea ei.

Criteriul geografic a avut și el fără îndoiala un cuvânt de spus, uniformitatea juridicului a lipsit din acest prim moment si caracteristica unanim întâlnita in dreptul European a fost lipsa, absența, imperfecțiunea sistemului legislativ. Cauzele pentru aceasta stare au fost multiple. Situația politica a Europei, caracterizată prin conflict perpetuu a fost unul din motivele principale. La acesta se adaugă si altele cum ar fi : migrația popoarelor nordice (vizigoții, ostrogoți, burgunzi, lombarzi) spre țărmul Mediteranei, precum si biserica si principiile promovate de aceasta.

Cu toată căderea Romei, se remarcă faptul că dreptul Roman se aplica în continuare în Bizanț, sub forma sa dezvoltată, dreptul bizantin.

Împăratul Justinian a elaborat între 529-533 Corpus Juris Civilis în timp ce pe spațiul vestic continua să se aplice dreptul roman, scris și cu caracter teritorial. Venirea triburilor germanice în contact cu cultura juridică romană a însemnat trecerea lor de la un drept cutumiar legat de triburi la o anumită codificare. Ea începe cu Codex Euricianus pentru vizigoți (aprox. 475), Lex Salica (aprox. 500) pentru franci, și Edictum Rotari (643) pentru lombarzi, cunoscute drept leges barbarorum

În aceasta perioada se poate susține, fără îndoiala, faptul că justiția ca virtute și justiția ca înfăptuirea a legilor cetății sunt inseparabile. Îmbinarea celor doua va conduce la principiul ce se va impune câteva secole mai târziu: cel al supremației legii.

Ceea ce se poate afirma fără nicio rezerva raportat la perioada medievala este faptul ca aceasta nu cunoștea noțiunea de stat in forma ei complete.

Așadar dreptul exista, se manifesta sub cele mai neuniforme metode, dar se prezenta ca o putere in sens primitiv și nu ca o putere emanând de la stat, pentru ca ținând cont de contextul temporal si politic al secolelor analizate, statul era o noțiune în formare.

Fără a pune aici la îndoiala existenta statului și fără a ne întreba inutil daca noțiunea de stat exista in Europa medievală, am ajuns la concluzia că este suficient a observa caracterul incomplet al acelei puteri de unde emana regula de drept, precum și faptul că evoluția dreptului a fost influențata inevitabil de aceasta incompletitudine.

In această perioadă, s-a remarcat în istoria Europei o tendința de unificare a indivizilor in grupuri de persoane, creându-se astfel comunitățile intermediare. Cauza juridică a acestei schimbării este fără îndoiala, nesiguranța ce caracteriza perioada Evului Mediu, incertitudinea sociala datorata contextului politic, celui economic si financiar, dar si fenomenelor naturale (foamete/dezastre).

Odată cu ascensiunea comunităților intermediare omul si a pierdut individualitatea in sens propriu, dar a câștigat statutul de membru într-o comunitate. Satul, privit ca o categorie social-teritorială complexă, constituită în jurul celor două centre economice, cetate și biserica, se consideră că apare abia spre sfârșitul secolului al XI-lea.

Toți acești factori enumerați mai sus au determinat o serie de schimbări sociale și politice profunde specifice Evului Mediu, însă trebuie precizat faptul că ruptura față de antichitatea clasică nu a fost completă, ea s-a realizat treptat fiind imposibil de identificat un moemnt fix în care aceasta s-a produs.

Evul Mediu se diferențiază totuși de Antichitate printr-o diversitate surprinzătoare. Existența mai multor sisteme juridice se explică prin lipsa unei puteri politice unitare ceea ce face ca abia Carol cel Mare să încerce impunerea legislației sale pe întregul teritoriu pe care îl controla.

Dar pulverizarea normelor de drept a făcut ca acesta să fie o valoare pe care comunitățile umane au fost obligate, în chip obiectiv, să o cultive.

Prima materializare scrisă a unui sistem de drept complet cu legi și sancțiuni a fost Codul Justinian, care ulterior va fi combinat cu dreptul canonic și cu principiile dreptului roman. Scris la porunca împăratului Iustinian I, care a avut o influență durabilă asupra dezvoltării sistemului juridic din spațiul european prin reformele sale în domeniul dreptului, prin reunirea într-un sistem coerent a întregului drept roman, a influențat profund dreptul canonic al Bisericii apusene din Europa medievală, drept pe care o să îl definim și înțelegem în cele de mai jos.

Această lucrare a reprezentat prima opera a Comisiei Juridice numite de Iustinian, comisie care se dorea a fi un for legislativ al Imperiului Bizantin.

Prima lege cuprinsă în cod impune tuturor cetățenilor o singură și unică religie și anume credința ortodoxă. Legea avea ca scop principal combaterea unor erezii precum maniheismul sau arianismul. Această lege a generat ample discuții în domeniul dreptului internațional, pentru a stabili ce stat sau sistem juridic are autoritate asupra diferitor categorii de persoane.

În ce priveste condiția femeii, legislația lui Iustinian a adus modificări semnificative. Dacă până în acest moment femeia era complet dependentă de capul familiei, o dată cu noua legislație a fost eliminat dreptul de tutela asupra. Evident că Biseica romano-catolica le interzicea femeilor în continuare orice functii legate de biserica.

În schimb, femeile dobândesc o serie de drepturi civile deosebit de semnifictive raportat la vechea reglementare: acestea puteau dispune de bunurile mobile si imobile, iar cele femeile nobile puteau sa detina un feud, puteau face un testament, incheia un contract, intenta un proces.

La începutul mileniului II se remarcă o altă personalitate marcantă cu influențe în sistemul juridic evoluționist, în persoana episcopului, Yves de Chartres a cărui muncă de asemenea va fi amintită în rândurile de mai jos .

Cert este că Evul Mediu, transpus într-un cuvânt, s-ar identifica perfect cu „diversitatea” cuvânt cheie care a caracterizat această perioadă din perspectiva socială, juridică dar și filosofică.

Întreaga perioada a Evului Mediu prezinta un drept incomplet, un drept natural, un drept al faptelor. Pierzând legătura cu rădăcinile antice, Evul Mediu începe o experiență istorică nouă, în care omul și societatea se reconstruiesc „de jos în sus” descoperind ceea ce era cel mai îndemână: faptul de viață, naturalitatea lui, legată de pământul care asigură resursele de viață, sângele care leagă subiecții vieții sociale printr-un set de virtuți, de resurse și funcții care nu se „trădează ” în exterior și timpului, ca durată care creează, distruge, modifică .

Naturalismul și primitivismul specifice perioadei analizate, ambele adjective folosite într-un sens pozitiv, se reflecta fără îndoiala în ordinea de drept, ordine de drept care prinde contur prin importanta acordata unor fapte, producându-se astfel consecințe juridice.

Aceste fapte în jurul cărora se creează dreptul sunt pământul, sângele si timpul. Toate acestea trebuie privite in strânsă legătura cu tendința de grupare, ca prima forma de manifestare a ceea ce mai târziu va urma sa fie societatea moderna. Omul supraviețuiește in fata vicisitudinilor nu privita ca ființă singular (ut singuli) ci ca membru al unei societăți primitive (ut socius). Aceasta ființă este dominată de trei forțe fondatoare ale realității primordiale: timpul, pământul și sângele. Individul își poate perpetua existentâța prin legătura pe care timpul o impune generațiilor care se succed, iar legătura de sânge devine poate cel mai puternic fapt al epocii medievale, fapt care creează primele raporturi juridice, chiar si fără voia subiecților de drept implicate.

Legătura de sânge înseamnă identitate, legătura dintre subiecții vieții sociale si anticipează într-o oarecare nuanță ceea ce in prezent noi numim naționalitate. Pământul este principala resursa a individului in lupta sa pentru supraviețuire si perpetuare a speciei sale.

În această perioadă caracterizată în linii mari de descrierile de mai sus, dreptul devine expresia realităților locale, a structurilor geologice, agronomice, economice, etice și etnice ale unei comunități, ceea ce face ca, prin cutume colectivitățile să se identifice pe un teritoriu și să se distingă de alte comunități, deseori prin coduri secrete de conduită. Dreptul cutumiar se înscrie, în acest fel, în structurile adânci ale vieții unei comunități, obligând puterea politică să țină seama de ele atunci când dorește să elaboreze un cod de legi.

Cutuma se remarcă ca o primă sursă de drept European. Importanța acordată faptelor și consecințele lor juridice au determinat ca tocmai în această perioadă de început a dreptului European să putem identifica construcția uneia dintre cele mai controversate surse ale dreptului: cutuma. Dreptul devine expresia realităților locale ceea ce face ca o comunitate sa se distingă de alta, creându-se astfel cutumele ca surse de drept, obiceiuri proprii ale unei comunități.

Cutuma sau obiceiul juridic este cel mai vechi izvor de drept si încă de la apariția sa urmarea apărarea valorilor comunității despre a cărei formare am surprins-o in paragrafele anterioare. Studiul cutumei ca izvor de drept are un rol deosebit în descifrarea modului de formare a dreptului pozitiv, prin studierea așa numitului folclor juridic, a analizării conținutului juridic în obiceiuri, tradiții, care conturează nu numai normele juridice ale unei comunități în evoluția sa istorică, ci și concepțiile și principiile juridice generale.

Obiceiul juridic a apărut si s-a cristalizat in aceasta perioadă a evului mediu fiind materializarea nevoilor de conviețuire într-o colectivitate. Fiecare zonă, fiecare teritoriu și-a dezvoltat propria cutumă, fapt care inevitabil a afectat într-o maniera vizibilă evoluția dreptului European. Cutumele dezvoltate pe întreg teritoriul Europei, având la baza cele mai ascunse si profunde convingeri ale colectivităților, au dat nașteri unor principii general valabile, principii pe care istoricii dreptului le au numit constituția evului mediu, reprezentând acele reguli de o importanta covârșitoare, prima forma concreta ce dă naștere unui raport juridic.

Aceasta dezvoltare a cutumelor locale au dus la apariția unor persoane responsabile cu aplicarea si respectarea obiceiului juridic: in aceasta perioada identificam din punct de vedere istoric apariția notarului ca prima forma de exercitare a unei profesii juridice.

Cutuma, cu atât mai mult pentru că nu era scrisă cunoștea diferite forme și modalități de aplicare. De asemenea se poate observa faptul că exista o diferență între cutumele din provinciile apusene și capitală, pe de-o parte, și cutumele din provinciile orientale ale imperiului, pe de altă parte.

Se impune a preciza faptul că în această perioadă cutumele devin cel mai important și uneori, singurul izvor de drept.

După căderea Imperiului Roman, legile scrise s-au transformat în cutume, nemaiaparținând puterii de stat care ar fi trebuit să aibă rolul de a menține autoritatea textelor scrise. Populațiile ce se aflau sub influența dreptului roman au continuat să aplice reglementările și principiile acestuia sub forma cutumelor, așa cum s-a întâmplat în Italia, în sudul Franței, în Spania și în Anglia unde s-a întemeiat faimosul common law, drept cutumiar care dăinuiește încă și astăzi.

Cutuma, singura sursă de drept în această perioadă a anticipat o serie de instituții juridice care se mai păstrează inclusiv până în zilele noastre.

Spre exemplu, regimul comunității de bunuri specific căsătoriei poate fi privit ca o creație a Evului Mediu.

„Germenul" comunității matrimoniale din dreptul germanic s-a dezvoltat în Evul mediu în cadrul diverselor cutume, ceea ce explică existența sa în cazul burgheziei și a țăranilor liberi, societăți care acceptau comunitatea matrimonială a soților.

Actualmente cutuma opereazp mai mult în privinta interpretarii voinței partilor si chiar a legilor, fiind îndoielnică încadrarea ei în rândul izvoarelor de drept.

Totusi, cutuma este înca prezentă în dreptul privat (civil si comercial) și în dreptul public (constitutional, administrativ), chiar dacă rolul ei este unul net redus față de cel din Epoca Medievală.

Dreptul penal este poate cea mai puțin dezvoltată ramură de drept în perioada medievală. Unica funcție a pedepsei penale era aceea punitivă, nefiind dezvoltată încă teoria rolului represiv al pedepselor.

În perioada Evului Mediu se produce scindarea răspunderii penale de cea civilă din forma ei primordială. „Sub influența creștinismului represiunea capătă valențele unei retribuțiuni divine, o ispășire oferită de Dumnezeu”.

Problema juriștilor nu era să stabilească o pedeapsă corespunzătoare pentru faptele penale ci mai degrabă sa stabileasca statutul social al criminalului.

Toma d'Aquino a fost cel care a realizat prima teorie completa in domeniul dreptului penal, indicând scopul acestuia, rolul pedepsei și scopul ei, precum si importanța pe care legiuitorul trebuie să o ofere existentei sau inexistentei intentiei inculpatului. Scopul dreptului penal în acest moment al istoriei este de a incrimina acele vicii de la care marea majoritate a oamenilor se abțin si care, daca nu ar fi prohibite, ar produce haos în societate.

În perioada Evului Mediu s-a realizat prezervarea gândirii juridice antice și în mod deosebit a celei romane.

Perioada medievală a fost guvernată de dictonul latin jus est ars boni et aequi, după cum susținea și Celsius. Aceasta echitate era o regulă de bază în ceea ce putem să numim societatea evului mediu. Cu alte cuvinte dreptul are în spiritualitatea europeană medievală un loc aparte fiind alcătuit din acel ansamblu de reguli pe care le elaborează, le promovează și le sancționează o putere ordonatoare într-o societate, toate recurgând la legea care trebuie să guverneze raporturile dintre oameni pentru a stabili ceea ce este Drept și a-l distinge de ceea ce este nedrept.

Concomitant în Evul Mediu se susține ideea că justiția ca virtute și justiția care se face și se respectă în Cetate sunt inseparabile. Ea se construiește rațional de către omul prudent și conduce la supremația legii .

Guvernul și legile statului din această perioadă sunt supuse standardelor morale nu numai sub aspectul principiilor și a normelor de drept. Guvernarea și legile statului au autoritatea și datoria de a promova și apăra binele comun și binele virtuos dar și obligația de a nu se abate de la normele religioase, respectiv de la dreptul canonic analizat la unul din punctele anterioare din prezenta lucrare.

Individul, ca membru al comunității în care se aplicau regulile de mai sus trebuia să se supună legii. Acei care nu se supuneau regulilor grupului, trebuiau sa fie constrânși printr-o oarecare metodă să respecte principiile dreptului indiferent sub ce forma s-ar manifesta acestea. Astfel s-a născut ideea de legiferare.

Conducătorii teritoriilor Europei, în marea lor majoritate principi, erau cei care aveau suveranitate asupra edictării regulilor ce trebuiau respectate cat si asupra modalităților de constrângere sau asupra pedepselor aplicabile grupului.

Astfel in principe/monarh s-au reunit atât statutul de legiuitor cat si el de judecător, cele doua funcții conturându-se de o așa maniera încât principele in exercitarea lor, a dobândit un drept potestativ ce s-a extins in scurt timp pana la puterea de a decide asupra vieții subiecților de drept. In aceste rânduri se rezuma procedura prin care era asigurata echitatea.

Principele in baza puterilor conferite de politica societate si religie era cel responsabil de întregul proces al realizării justiției primitive.

Monarhul avea atributele supreme, el fiind unicul responsabil de realizarea si respectarea regulilor de drept fie ca acestea au fost cutumiare, fie ca au ajuns la nivelul de dezvoltare specific textelor de lege.

Trebuie însă subliniat faptul ca noțiunea de lege avea un alt înțeles in perioada supusă analizei de fata: legea se manifesta sub aceeași forma primitive ce a caracterizat evul mediu, era dintotdeauna adoptată pe probleme punctuale și de actualitate, probleme referitoare la grup si la regulile de conduită și se prezenta din punct de vedere formal, sub diverse forme: edicte, principii, conceptul propriu zis de lege dezvoltându-se abia mai târziu.

Toate precizările anterioare se refera la dreptul European in perioada medievală. In continuarea dezvoltării acestui aspect sunt necesare unele precizări.

Sute de ani Evul Mediu a creat un ansamblu de legături între cutumă și legea scrisă. Ceea ce era însă cu adevărat impresionant este faptul ca s-a realizat îmbinarea unei culturi juridice romane, centrata pe ideea proprietății private individuale, cu diversitatea formelor de a o recunoaște.

Spre deosebire de dreptul roman care precedă cu câteva secole dreptul specific perioadei pe care o supunem atenției in paragrafele prezentului studiu si care este un drept pur civil bazat pe relațiile economice dintre cetățenii urbei, dreptul medieval este un drept al societății agrare, un drept agrar, axat in principal pe idea de productivitate a terenurilor, pe cultivarea si exploatarea lor.

Se observa totodată ca importanta pe care romanii o acordau proprietății ca instituție de drept își pierde semnificația. In acest moment al istoriei proprietatea poate fi sacrificata in folosul grupului. Terminologic si practic se dezvolta noțiunile de întreprindere Agricola si concesiune a terenului in vederea exploatării lui.

În aceeași perioadă se conturează semnificația și înțelesul noțiunii de legiuitor, sau altfel spus se conturează personalitățile primelor persoane care creează legi, sub o formă sau alta.

Actualmente, în construcția europeană, puterea legislativă este rezultatul dreptului fiecărui individ de a-și stabili reguli cu privire la drepturile și obligațiile sale sa, drept pe care îl deleagă reprezentantului său în Parlament. Legile emise de acest Parlament sunt o formă de armonizare, o modalitate prin care din regulile individuale se construiesc unele cu caracter general.

Însă legiuitorii nu s-au născut peste noapte. Sistemul legislativ astfel cum este el astăzi studiat în științele juridice a avut originile în această perioadă a Evului Mediu, dacă nu chiar mai departe pe axa timpului.

Acest sistem legislativ incipient, impropriu numit astfel, era unule xtrem de divers și contradictoriu în perioada analizată, ceea ce a pus probleme deosebite în cotnextul evoluției sistemelor juridice.

Aceste contradicții proveneau în primul rând din cauza amalgamului de izvoare ale dreptului, surse s-au transformat în diferite categorii de drepturi. Pe de-o parte aveam cutumele din Roma Antică, pe de altă parte se dezvolta un drept scris al legilor edictate, la care se adăuga dreptul canonic extrem de influent la momentul respectiv.

Legiuitorul, în orice formă a prezentării sale de-a lungul istoriei, a fost însă și este un bun manipulator. Încă din Evul Mediu legile au fost folososite și date pentru a atinge anumite scopuri, pentru a soluționa dispute distincte care într-o oarecare măsura deranjau pe unii sau pe alții.

Sistemul juridic incipient a trecut astfel de la concepția greșită că dreptul și legea sunt expresia binelul și ale adevărului, moment în care a iești la suprafață scopul real și bine conturat al oricărei legi și implicit al celui care o promovează: acela de a manipula. În esență această schimbare dramatică de concepție a survenit în Evul Mediu, moment în care opiniile filosofilor amintiți mai sus devin desuete.

Astfel în timp legile au devenit instrumentele perfecte în procesul de deposedare a nobilimii de puterea deținută și concentrarea acesteia în mâinile autorității centrale reprezentată în general de către suveran. Aceleași instrumente limitează treptat și puterea personală a suveranului, guvernarea ajungând să fie exercitată în numele statului și cu respectarea legilor.

În timp, mai ales în epoca modernă, statul și-a asumat și alte funcții: cea educativă, cea economică sau cea socială, devenind astfel omniprezent în viețile noastre, cu toate că funcția legislativă este cea mai veche și importantă dintre cele care caracterizează structura sa organizatorică.

Religia ca element cheie din perioada medievală nu trebuie ignorat sub nicio formă din perspectiva analizei istorice asupra evoluției dreptului European. Biserica romana, considerată adevărată creatoare a civilizației medieval la nivel religios a fost in centrul civilizației medieval din perspectiva religioasă, culturală, economică, politică dar și juridică. Se poate spune fără nicio rezerva ca la baza civilizației medievale, sta religia catolică.

Importanta acestei religii este cu atât mai mare cu cat este vorba despre singura confesiune religioasa care susține independenta de tot ceea ce este teluric si care punea si lasă ca ordinea juridica sa fie făcută numai si numai de către si in numele divinității.

O lungă perioadă de timp din Evul Mediu, aproximativ pînă la începutul secolului al XII-lea, Biserica instituționalizată a avut o cu totul altă înfățișare, decît aceea pe care în mod normal o cunoaștem, imagine care se datorează în primul rând rolului pe care aceasta l-a deținut în stat, respectiv statutului ei de instanță spirituală dominantă.

Nu trebuie pierdut din vedere sub nicio formă rolul Bisericii romane în conturarea dreptului medieval, biserică considerată adevărata creatoare a civilizației medievale la nivel religios, cultural, socio-economic, politic și juridic pentru care ordinea juridică depășește particularitățile temporale fiindcă se leagă direct de Hristos ca legislator divin.

Creștinismul care a apărut și s-a dezvoltat în condițiile existenței Imperiului Roman, s-a consolitat definitiv tocmai în această perioadă a Evului Mediu, moment în care creștinismul a devenit o adevărata ideologie politică, un for legislativ al vieții sociale dar și obaza a sistemului juridic în dezvoltare.

Biserica catolică a creat o doctrină politică aparent inofensivă, tolerând în multe perioade alte religii și contestându-le ulterior sau invers. Raportul dintre Biserică si stat a oscilat și el fiind caracterizat uneori de subordonare, alteori de egalitate și nu de puține ori de superioritate, față de acesta. Această ultimă ipostază corespunde dezvoltării dreptului canonic

Dreptul pe care biserica l-a elaborat nu este doar canonic pentru că se referă la o lume în care „cerul și pământul se ating, unde sacrul și profanul se topesc, unde cetățeanul și credinciosul se leagă într-o unitate perfectă”.

Dreptul canonic compus din dispoziții care se bazau pe principii religioase, constituie alături de dreptul roman un adevărat izvor de drept.

Dreptul canonic reglementa în special instituțiile care privesc familia. Dreptul canonic era alcătuit mai ales din decretele papilor. Cea mai importantă colecție de decretele din această epocă o constituie Decretum Gratiani sau Decretum (1141-1150), care în același timp este și un tratat juridic de drept canonic.

De asemenea în istoria dreptului canonic, în anul 1234 apare colecția de decrete ale papei Grigore al IX-lea, colecție adaptată nevoilor practicii juridice.

Treptat dreptul canonic își pierde importanța sa, dar în schimb dreptul roman capătă un rol tot mai mare.

Inchiziția (nume provenind de la cuvântul „examinare“ din limba latină) a fost una dintre instituțiile Bisericii Catolice care a contribuit la conturarea imaginii negative asupra dreptului canonic.

Ea a fost creată la sfârșitul sec. XII și prima jumătate a sec. XIII având menirea să reprime erezia și să apere credința creștină. În pofida metodelor sale crude, ea nu a fost doar un instrument de reprimare. Din punct de vedere juridic, ea a reprezentat un progres, întrucât a înlocuit „judecata divină”, decisivă într-un proces, cu examinări supuse unor reguli. Astfel s-a deschis calea pentru procesele moderne.

O sinteză a celor două modalități de a concepe rolul dreptului într-o societate va putea fi încercată doar atunci când raporturile dintre cele două tipuri de putere, politico-militară și ecleziastică vor fi tranșate, adică după pacea de la Worms. Această pace a pus capăt luptei de investitură între papă și împărat.

Conflictul inițial a început în 1076 când papa în funcție a condamnat oricare învestitură laică în februarie 1075, fiind promulgat Dictatus care afirmă supremația pontifului și Bisericii romane. Din aceste considerente, Henric al IV-lea care a convocat o adunare a episcopilor, care nerecunoscandu-i legitimitatea, i-a cerut papei să abdice,

Concordatul de la Worms a fost astfel încheiat în data de 23 septembrie 1122 între trimișii papei Calixt al II-lea și împăratul Henric al V-lea al Sfântului Imperiu Roman.

Această înțelegere dintre Papalitate și Imperiu va permite resturcturare mentalităților și angajarea spiritualității europene pe calea unor adevărate mutații care vor genera Renașterea. Este de înțeles faptul că în condițiile vieții social-politice feudale, ale scăderii rolului unei puteri politice centrale dar și ale îndepărtării autorității Bisericii de viața cotidiană a oamenilor, s-a afirmat nevoia unei reglementări a raporturilor economice, de producție și de schimb care au condus la afirmarea rolului dreptului comercial.

Asistăm în acest fel la dezvoltarea unor ramuri mari, specializate ale dreptului, care reclamă redescoperirea omului ca deținător al preeminenței față de lucruri determinate, al voinței lui pusă sub semnul rațiunii.

Pe urmele uriașei sinteze realizate de către Toma d’Aquino se va dezvolta umanismul lui Petrarca, afirmarea individualității, a personalității umane, a timpului și spațiului în care se exprimă voința sa creatoare, pe care suveranii vor încerca să le încadreze în norme de drept pe care le elaborează propriile cancelarii.

Aceasta perioada sintetizează o lupta intre două tipuri de putere: politico -militară si ecleziastica, intre papalitate si imperiu, fapt care va permite angajarea spiritualității europene pe calea unor principii care vor genera Renaștere.

O data cu trecerea in mileniul 2, ordinea juridică impusă de biserica catolică a fost zdruncinată de apariția ereticilor si a ereziilor punct culminant care marchează si formarea de principiu a dreptului canonic.

Deși procesul de formare a acestuia s-a întins de-a lungul a multor secole, momentul cheie a fost identificat in perioada gregoriana, la sfârșitul secolului al XI lea , perioada dominată de imaginea Papei Gregoriu al 7-lea .

De ce este important acest moment in istoria dreptului canonic ? Deoarece in acest moment episcopul din Chartres pe numele sau Yves, pune fundamentele dreptului canonic. Acesta încearcă o prima sinteza intre dreptul canonic, principiile dreptului roman si cele edictate prin Codul lui Iustinian. Acest proces unic pentru secolul al XI-lea sistematizează definitiv dreptul canonic si rămâne in istorie ca momentul sau de triumf.

Reușita acestui sistem a constat in conștientizarea diversității normelor si cutumelor ce alcătuiesc ordinea juridica precum si a contradicțiilor acumulate de-a lungul secolelor, datorita succesiunii in timp a opiniilor cat si a conducătorilor. Episcopul Yves a reușit sa distingă in materialul juridic, doua nivele al căror ecou răsuna pana in contemporaneitatea juridică: ius divinum si ius humanum.

„Ius divinum” reprezenta nivelul superior a cărui sursa se afla in regulile simple ale religiei, regulile de baza de la începuturile creștinismului, regăsite si astăzi sub forma unor principii, porunci sau simboluri de credința. Astfel de reguli sunt de exemplu poruncile „să nu ucizi” , „ să nu furi” si ele a fost sunt considerate eterne si universal valabile.

Cel de-al doilea nivel „ius humanum” , cuprinde ansamblul de reguli canonice a căror sursa o reprezenta orânduirile si principiile impuse de clerici sau de juriști de biserica si de conducătorii ei totodată, precum si de către conducătorii comunităților si grupurilor de persoane.

Raportul dintre cele doua nivele, precum si importanta lor, a dăinuit in timp si astfel dreptul canonic privit din perspectiva sa pastorala, s-a conturat pe baza unor principii punctuale care au continuat sa se impună credincioșilor bisericii întocmai cum legea se impune membrilor societății.

În Evul Mediu Târziu, respectiv începând cu cel de-al XII-lea secol, Europa s-a confruntat cu existența unui nou tip de spiritualitate, spiritualitate care se definește nu atît prin participarea la oficiul comun al liturghiei și practicarea riturilor fondatoare ale credinței ca pînă atunci la care se adaugă un efort de interiorizare a preceptelor acesteia și încercarea de a trăi după modelul lor.

Acestă perioadă afectează și interesează sistemul de drept deoarece supune noțiunea de pedeapsă unei reforme nemaiîntâlnite, accentul, în acest caz, fiind deplasat dinspre noțiunea de penitență înspre cea de iertare, pocăință.

În ciuda rezistenței Bisericii, exprimată în 1303 de către Papa Bonifaciu al VIII-lea în Enciclica Unam sanctum în formula unui proiect teocratic antiistoric, puterea laică își afirmă dreptul de a legifera asupra unui teritoriu, asupra unei populații pe care guvernează.

Individualizarea statelor suverane va fi însoțită de afirmarea dreptului lor de a legifera iar măsura în care Suveranul este expresia identității unui Stat lui îi revine misiunea de a-l organiza și conduce.

In ceea ce privește secolul al XII-lea, el reprezintă, din perspectiva juridică, momentul în care se realizează trecerea la o alta etapa in cadrul perioadei medievale. Schimbările sunt majore si dreptul, ca noțiune înțeleasă in sens larg, evoluează si se transforma o data cu societatea asupra căreia își lasă amprenta.

Societatea si dreptul agrar sunt înlocuite treptat de noi forme de organizare in care accentul nu se mai pune pe productivitatea terenurilor, ci pe puterea de munca a unei colectivități.

Orașele care deja căpătaseră o oarecare importantă în secolul la XII-lea, un secol mai târziu ele se vor înmulți simțitor și statutul lor se va îmbunătăți constant.

Neîncrederea ce caracteriza primele secole ale Evului Mediu, se transforma in încredere, fapt care da un elan evoluției legislative. Numărul subiecților de drept cunoaște o creștere semnificativa, viața economica este in mare parte din teritoriile Europei într-o ascensiune rapida si uimitoare, datorata apariției monedei, cat si noilor practici comerciale uzuale constând in schimb, împrumut sau vânzare.

Raporturile juridice devin din ce in ce mai complexe, fapt care reprezintă noi provocări si suscita totodată noi soluții care sa corespunda nevoilor in cauza.

Creșterea demografică mare din anii 1200-1300 a avut un efect pozitiv asupra condiției umane care intră într-o etapă de dezvoltare nemaiîntâlnită.

Vidul cultural ce a caracterizat începuturile epocii medievale se estompează treptat si problemele vechi își găsesc soluții in timp ce noi probleme apar. Vidul politic nu cunoaște însă, nici in acest final de epoca medievala (sec 13), o rezolvare.

Principele continuă să fie din prisma colectivității judecătorul suprem al comunității sau așa cum Thomas d’Aquino il numea „custos iusti” gardianul echitații, principele rămâne măsura echității, echitate despre care aminteam in primul capitol.

Așadar, în secolul al XIII-lea în ciuda evoluției religioase sociale si juridice, din perspectiva politica lucrurile cu cunosc modificări substanțiale. În acest secol de răscruce, care precedă epoca moderna, schimbarea atinge totuși tangențial si legislativul de pe întreg spațial european.

Țările germanice rămân legate de cutuma specifica medievalității in timp ce in Italia se resimte o puternica tendința de urbanizare însoțită de efectele specific acestui fenomen. Franța rămâne însă teritoriul unde modernitatea este anticipata prin cele mai remarcabile schimbări.

Aici sub monarhia lui Philippe Auguste, se creează un laborator politico-juridic al modernității influențat de feudalism in aceeași mare măsura. Intervențiile legislative se resimt cu precădere in domeniul dreptului public unde cutuma regala este impusa cetățenilor sub forma unor ordonanțe emise de monarh.

În Evul Mediu tarziu din Europa a avut loc un proces de specializare a gestiunii relatiilor dintre state, realizate prin constituirea sistemului diplomatic modern,bazat pe ambasade permanente, pe corespondenta scrisa si pe functionarea unor nuclee birocratice specializate.

După cum aminteam anterior, societatea medievala caracterizata prin simplitate si primitivism juridic cunoaștem ca unica sursa de drept cutuma.

Însă am demonstrat deja ca aceasta nu era suficienta si nici capabila sa reglementeze complexitatea raporturilor juridice existente, astfel pe parcursul secolului al XIII-lea, s-a resimțit o puternica nevoie de a adapta instrumentele juridice la realitatea sociala înconjurătoare.

Exegeza insistă asupra faptului că dreptul medieval a fost „unul”, adică întregul său avea identitate și coerență deși modalitățile de a fi codificat și de a fi aplicat erau de o mare diversitate. Grupate în ceea ce a fost numit Libri feudorum ele i-au permis lui Baldo degli Ubaldi să fie unul dintre comentatorii cu cea mai profundă viziune filosofică asupra unei sinteze de spirit european ce stă la baza dreptului comun, a celui roman, a celui canonic și a celui feudal.

Dar, așa cum am arătat în paginile precedente, încă din timpul lui Carol cel Mare edificiul spiritualității feudale începe să se fisureze și timp de 3-4 secole în structurile ei își fac loc, lent dar sigur, elemente ale unei tranziții spre ceea ce va fi Renașterea și Modernitatea.

Petrarca este cel care conștientizează apusul lent al Evului Mediu și nașterea unei lumi noi dar sinteza acestei adevărate transformări o va realiza Toma de Aquino. Profunda sa reflexie filosofică și teologică va avea ca premisă omul, cu subiectivitatea lui, cu rațiunea și intelectul care își doresc o cunoaștere autentică, a lumii și a lui Dumnezeu, pentru a putea iubi și dori, pentru a face din voință garantul libertății.

Așa cum remarcă Paolo Grossi, înnoirea spirituală se leagă de o reconstrucție a antropologiei care, din reicentrică medievală devine antropocentrică impunând o refundamentare a dreptului în direcția recunoașterii libertății omului, a proprietății pe care o are asupra sa și asupra lucrurilor.

În ciuda rezistenței Bisericii, exprimată în 1303 de către Papa Bonifaciu al VIII-lea în Enciclica Unam sanctum în formula unui proiect teocratic antiistoric, puterea laică își afirmă dreptul de a legifera asupra unui teritoriu, asupra unei populații pe care guvernează. Drept consecință, acum este momentul in care este unanim recunoscuta existenta a doua alte surse primare de drept: legea si știința.

Deși legați teoretic doar de papa de la Roma și de Dumnezeu, preoții și mai ales înalții prelați nu se puteau lipsi de cele lumești și ca atare erau nevoiți să obțină beneficii de la suveranii laici, motiv pentru care s-au supus schimbărilor de ordin juridic și social.

Dacă în vechiul drept medieval, regina surselor dreptului a fost doar cutuma, acum, spre sfârșitul Evului Mediu, în imediata apropiere a modernismului Kantian, se remarca încă 2 noi posibile concurente.

Acestea sunt necesare, deoarece legislatorul medieval se îndepărtează de teoria naturalismului, se îndepărtează de faptele care dădeau naștere consecințelor juridice si datorita situațiilor complexe, dreptul european trebuie sa îmbrace o alta haina: așa se naște știința dreptului prin îmbinarea legilor cu știința.

Aceasta schimbare, de care aminteam mai sus specifica unei medievalități complexe si mature, plasează știința juridica intra-un rol principal pe scena juridica. Consecințele care domină această perioadă și această schimbare sunt strâns legate de încrederea pe care o dobândesc oamenii in știința in general.

Aceasta devine singura sursa viabilă și veridică care se poate caracteriza printr-o oarecare doza de normativism, care se poate impune si care poate reglementa raporturile de drept.

Avantajele aduse de principiile științei dreptului eclipsează cutumele si regulile impuse anterior de monarhie. În timp ce aceasta din urma era rigida si inflexibila, știința juridica aduce in prim plan teorii si principii flexibile, susceptibile de evoluție si progres.

Aceasta schimbare si importanta acordata științei este bine venita datorita modificărilor economice si culturale ce caracterizează perioada in cauza.

Sfârșitul Evului Mediu își pierde din simplitate o data cu apariția a noi raporturi juridice, a noi fapte generatoare de consecințe juridice, context in care știința dreptului preia rolul de călăuză, deoarece prin caracterul sau de regula se impune cu desăvârșire in sfera relațiilor si legăturilor de drept.

Din acest moment de început al științei dreptului identificat temporal in perioada evului mediu târziu putem extrage 3 mari puncte de interes: dreptul comun, drept roman si dreptul canonic.

Un ius comune se va aplica pe spațiul vestic împreună cu un drept cutumiar care vor da posibilitatea viitoarelor puteri politice imperiale să construiască un drept care va conduce spre sistemele moderne.

O data ce am identificat acest nou rol asumat de ceea ce pana astăzi numim știința dreptului, o data ce am identificat si cauzele acestei apariții este necesar sa surprindem o serie de caracteristici ale sale precum si trăsăturile conturate de aceasta știința. Ca o prima remarca, se observa faptul ca dreptul roman si-a împrumutat din trăsături si instituții care s-au păstrat pana la acest punct final al evului mediu.

Instituțiile lui Iustinian si Digestele, chiar daca din punct de vedere lingvistic si tehnico juridic au devenit arhaice si incomprehensibile datorita limbajului desuet, au marcat evoluție dreptului medieval si au deschis calea spre modernitate. Juriștii evului mediu au exploatat într-o mare măsura aceste surse juridice oferite de dreptul roman si chiar daca tendința de a se îndepărta de naturalism este in ascensiune, dreptul roman rămâne unicul care va completa mereu instituțiile de drept european. Juriștii acestei perioade si-au asumat un rol deosebit de important: acela de a interpreta ceea ce dreptul roman a lăsat in urma.

Studiul dreptului a fost decisiv dezvoltat de către Universități, unele dintre ele, cum a fost cea din Bologna, fiind reputate în domeniu timp de secole. Gloria, faima și reputația Universității din Bologna, continuatoare a dreptului roman, a eclipsat vreme de ani buni alte universități sau școli care contemporane fiind cu aceasta, au rămas în umbra ei.

Prima universitate europeană, Universitatea din Bologna, s-a preocupat în principal de studierea acestor texte ale jurisconsulților Romei. Textele dreptului roman antic nu erau foarte explicite în anumite probleme de principiu, iar interpreții juridici au socotit necesar să dezvolte metoda scolastica de comparare a textelor potențial conflictuale și a principiilor rezultante, care ar fi explicat contradicțiile aparente.

Glosatorii din cadrul acestei universități amintite comentează pe marginea lucrării de căpătai a dreptului roman „corpus iuris civilis” a împăratului Justinian si adaugă textelor viziunea medievala, creând un drept nou, caracteristic unui moment de răscruce din istoria dreptului acel „ius commune”, dreptul comun care sta inclusiv la baza dreptului pozitiv. Acest sistem juridic s-a bazat pe textele antice ale dreptului roman, corpus juris civilis, la care s-au adăugat concepte noi, care au format mai apoi sistemul dreptului civil. 

Dreptul comun reprezintă un drept produs de juriști de către cei care exercitau profesii juridice fie ca aceștia erau judecători, notari, avocați, dar mai ales profesori ai marilor universități europene.

Eforturile lor de interpretare au fost cu siguranța apreciate însă au existat si neconcordante intre textele analizare si rezultatul interpretării. Fără a intra însă in detalii, aportul acestor glosatori a fost unul de mare anvergura, deoarece rezultatul muncii lor, dreptul comun fiind primul pas spre o Europa unita din punct de vedere juridic, datorita caracterului sau unitar cu vocație universala, dreptul comun s-a născut ca fiind un drept fără frontiere.

Dreptul comun a fost continuarea și dezvoltarea dreptului roman antic în Europa Evului Mediu târziu, fără a fi însă un drept roman modernizat. Dreptul comun recunoaște dreptului roman caracterul sau de sursa de autoritate.

Pe de alta parte nu trebuie sa neglijam faptul ca dreptul comun se prezinta ca un drept al tuturor națiunilor europene, îndepărtându-se de dreptul canonic analizat într-unul din punctele anterioare.

Dreptul canonic, fără a-si pierde importanta si meritul deosebit este separat de dreptul comun si continua totuși a fi analizat cu scopul de a se obține sistematizarea dreptului canonic clasic.

Dreptul comun a început la scurt timp sa fie predat in cadrul universităților de pe tot teritoriul European. Născut la Bologna, după cum am arătat mai sus, acesta este predat nu doar in Italia de Nord, ci se extinde in scurt timp la Orleans, la Montpellier, Lisabona, ajungând chiar si la Paris.

Odată cu aceasta expansiune, multiplele opinii nu contenesc a se ivi, dând naștere unor dispute de interpretare. Se ridica problema existentei unei ierarhii a surselor de drept si a coexistentei dreptului comun, general aplicat, cu dreptul local, specific unui anumit teritoriu.

Dreptul comun trebuie analizat si din perspectiva suprapunerii acestuia cu feudalismul. Pe parcursul acestor secole, avute in vedere in prezenta lucrare s-a încercat totodată explicarea interacțiunii dreptului comun cu feudalismul ce a caracterizat in mare parte epoca medievală. Dreptul feudal, drept universal, dar in același timp adaptat la situații particulare, a menținut in mod continuu o legătura cu dreptul comun împreuna cu care a alcătuit pluralismul juridic specific evului mediu târziu. Întrucât agricultura a fost cel mai important factor economic în Evul Mediu, ordinea socială a fost legată indisolubil de deținerea de terenuri. Cei care aveau pământ, se bucurau de putere și influență.

Dincolo însă de orice controverse, dincolo de orice interacțiuni pozitive sau negative, dreptul comun a dominat perioada premoderna.

În aceeași perioadă a epocii medievale identificăm primele semne de dezvoltare a ceea ce urmează să se dezvolte în dreptul comercial, ramura de drept cea mai complexă și mai productivă din perspectiva rezultatelor și implicațiilor financiare.

In limbajul comun, prin drept comercial înțelegem ansamblul de reguli si instituții de drept care guvernează raporturile dintre cei care exercita sub o forma sau alta acte de comerț, cu alte cuvinte dreptul comercial este cel născut din interacțiunea nu doar a simplilor cetățeni, ci a profesioniștilor.

Apariția și evoluția dreptului comercial debutează cu apariția și evoluția relațiilor comerciale. Începuturile acestora se regăsesc în comerțul maritim, a cărui practică era supusă și dirijată de uzuri bazate pe respectarea înțelegerilor și pe bunacredință. Uzurile aveau caracter internațional. Abia după căderea Imperiului Roman putem vorbi despre dezvoltrea comerțului terestru, care devine acum nu dor practicat dar și înțeles.

Comercianții au fost întotdeauna reglementați de un drept propriu iar raporturile comerciale au ieșit mereu în evidență printr-o lege specifică, în principal datorită caracteristicilor speciale ale acestor tipuri de raporturi.

Cel mai vechi și cunoscut act de comerț este fără îndoială vânzarea. Despre vânzarea există informații inclusiv în antichitate însă ele nu sunt suficiente pentru a discuta despre originile dreptului comercial, care se situează fără îndoială în Evul Mediu. Puțină lume știe însă că vânzarea ca și act de comerț a fost precedat de un alt act , schimbul.

Primele manifestări ale „schimbului" au apărut odată cu aplicarea ideii de proprietate, într-o formă primitivă , respectiv pe bază de obiceiuri .

Pentru satisfacerea trebuințelor existenței lor, oamenii au început să schimbe între ei produsele făurite prin munca lor ori agonisite din mediul înconjurător.

În perioada de glorie a dreptului roman, dreptul comercial nu a evoluat in sens pozitiv datorita concepției romane de a nu distinge intre dreptul civil si cel comercial.

În perioada evului mediu însă lucrurile se prezinta de o maniera diferita. Apariția târgurilor sau a oricăror comunitățile comercianti în curs de dezvoltare au facilitat dezvoltarea acestei ramuri de drept și au amplificat nevoile comercianților de a facilitat vânzarea, de a schimba mecanismele de plată, sau cu alte cuvinte de a evolua.

Dezvoltarea comerțului a impus treptat înlocuirea dreptului statutar (cel realizat prin statute) și consuetudinar (cel realizat prin normele interne emise de consuli) cu un drept scris (cel anterior fiind un drept cutumiar, bazat pe obiceiuri).

Comercianții, pentru a-și apăra drepturile, s-au organizat în corporații care, cu timpul, vor dobândi autonomie administrativă, judecătorească și chiar legislativă.

Corporația cuprindea pe comercianții și meseriașii din aceeași ramură și era condusă de un consul, ales din rândurile lor.

Complexitatea raporturilor sociale duce la apariția unui drept al târgului aplicabil tuturor comercianților. Asistam la nașterea unor noi instrumente juridice: titlurile de credit, cambia (care facilitează transportul de valori la distanta fără riscuri), se conturează o forma primitivă a ceea ce urmează sa fie societatea comercială. In aceasta perioada prinde contur si instituția falimentului, iar litigiile derivând din raporturile comerciale sunt supuse unei jurisdicții specializate pe probleme de comerț, caracterizata prin celeritate si simplitate a procedurii.

De asemenea o importanță deosebită în formarea dreptului comercial o are dezvoltarea schimburilor prin intermediul iarmaroacelor, unde tranzacțiile și executarea acestora erau reglementate de regului speciale caracterizate prin celeritatea procedurilor.

Prima țară care a trecut de la dreptul cutumiar la legi scrise, aplicabile pe întreg teritoriul, a fost Franța. Un prim act, care anunța marile monumente legislative franceze, îl constituie edictele lui Carol al IX-lea din 1536 prin care au fost create (în Franța) jurisdicțiile consulare, aplicabile numai comercianților. Au urmat două ordo¬nanțe emise de Ludovic al XlV-lea: Ordonanța asupra comerțului terestru din 1673 (prin care erau consacrate anumite reguli aplicabile tuturor celor care fac comerț, indiferent de calitatea lor) și Ordonanța privind comerțul pe mare din 1681 (care cuprinde reguli specifice acestui gen de comerț).

Un moment crucial în formarea dreptului comercial îl constituie adoptarea, în 1807, a Codului comercial francez. Prin această reglementare anumite acte și operațiuni au fost scoase din dreptul civil, dându-li-se o reglementare nouă, corespunzătoare cerințelor schimbului și circulației mărfurilor.

Cu toate acestea nu trebuie ignorată contribuția Evului Mediu la nașterea și dezvoltarea acestei ramuri de drept care susține actualmente marile puteri ale lumii.

Analiza genezei și evoluției comerțului și în special a dreptului comercial de-a lungul istoriei, care nu au aceiași vechime, permite punerea în lumină a trăsăturilor sale care s-au permanetizat până în zilele noastre.

SUBCAPITOLUL 3 – FUNDAMENTELE SISTEMULUI JURIDIC MODERN

Trecerea de la o epoca la alta nu se face niciodată brusc. Astfel trecerea de la epoca medievala la modernism a fost un proces lent in centrul căruia se situează secolul al XIV-lea ca perioada de maxim interes.

Acest secol reprezintă o perioada de maxima înflorire a artelor, a literaturii și a instituțiilor juridice marcata de personalități ca Dante sau Boccaccio ale căror lucrări si teorii au schimbat definitiv concepția asupra artei. Petrarca este cel care a conștientizat apusul lent al Evului Mediu si nașterea unei lumi noi, dar sinteza acestui proces spre modernitate a fost intuită de însuși Toma d’Aquino.

Reflexiile lui au avut in centrul dezbaterilor omul, omul subiectiv, omul rațional care dorește o cunoaștere autentica atât a lumii cat si a lui Dumnezeu, pentru a face din voința garantul supreme al ideii de libertate. Pentru ca principiul liberații este un principiu de baza al modernismului atât din punct de vedere juridic cat si din punct de vedere social.

Astfel dincolo de aparenta liniște si perfecțiune artistica, Europa a cunoscut in aceasta perioada momente nu doar de glorie: războaiele au dominat situația politica a statelor, economia a fost afectata de dezastre si de epidemia de ciuma, valorile principale ale epocii medievale, având ca scop supravietuirea, nu mai pot fi respectate. În acest context, se resimte nevoia unei renovări substanțiale a pseudo valorilor promovate de vechiul sistem medieval.

Din punct de vedere politic si juridic, societatea are nevoie de noi valori, iar acest proces de descoperire a noilor valori este dominat de liberalism si emancipare, doua cuvinte cheie ce vor deschide ușa epocii moderne. O data ce aceasta ușa este deschisa, începe parcursul traseului modernismului juridic al cărui scop principal este remodelarea ordinii juridice.

Acest parcurs este cu siguranța anevoios si va dura secole întregi, se va concretiza in modificări lente dar esențiale, iar scopul suprem nu va fi pe de-a întregul atins decât la sfârșitul secolului al XVIII-lea, atunci când o data cu Revoluția franceza se va dezvolta in mod complet o noua ordine juridică.

În acest context al schimbărilor profunde, întâlnim 2 noi actori la bazele statului modern: macro-individul si micro individul.

Voluntarismul filosofic si teologic ce caracterizează individul modern este primul pas spre noua ordine juridica moderna. Procesul de emancipare ce caracterizează aceasta epoca consta in primul rând in accentul pus pe dimensiunea umana a individului.

Colectivitatea este in continuare importantă, însă rolul principal in societate este preluat de individ ca membru al colectivității. Acesta este cel care tinde spre respectarea libertății sale, călăuzit in drumul sau de puterea de a domina si a controla societatea din punct de vedere politic economic si social.

Societatea privita ca si colectivitate, așa cum era in epoca medievală, devine un obstacol in fata procesului de emancipare a particularului si in concordanță cu aceasta viziune, cel din urma sta la baza statului modern împreună cu voința lui de progres.

Istoria juridică nu are cum sa nu fie influențață pe bătrânul continent European de poziția geografica a fiecărui stat membru.

Perioada modernă de dezvoltare a dreptului comercial se caracterizeaza prin înlocuirea dreptului cutumiar cu dreptul scris. Codul comercial al Frantei, in vigoare si in prezent, desi nu a avut o influenta atit de mare ca cea a Codului civil, a fost preluat cu titlu de lege proprie in Italia, Spania, Belgia, Brazilia.

În contextul acestei evoluții începând cu epoca modernă, Statul și-a asumat o serie de alte funcții distincte de cele anterioare, adaptate nevoilor actuale ale populațiilor. Aceste noi funții au ca scop principal acelsa de a îmbunătăți starea materială și spirituală a populației. A crescut astfel interesul pentru funcția de ocrotire a familiei și a sănătății publice; de protejare a persoanelor fizice defavorizate; de asigurare și garantare a dreptului la educație și la cultură; de asigurare a unui mediu sănătos, etc.

În secolul al XVIII-lea și în sec. al XIX-lea statele sunt constituite după modelul statului polițienesc sau administrativ. Acestea au adoptat o concepție eminamente represivă cu referire la politică.

Anglia a fost una dintre țările care a prezentat o serie de particularități din punct de vedere al tranziției dinspre Evul Mediu înspre modernitte deoarece in aceasta tara a Europei istoria juridicului a fost influențată de factori specifici: In secolul XVI regăsim un regat al Marii Britanii cotropit de invaziile danezilor in care realitatea juridica se rezuma la un sistem bazat pe cutuma.

Înainte de a prezenta originile a ceea ce sistemul englez proclama drept Common Law, trebuie precizat faptul ca aceasta noțiune nu are nicio legătura si niciun corespondent in noțiunea tratata anterior sub denumirea de ius commune, dreptul comun ce sta la baza dreptului pozitiv european. Cele doua nu se confunda si nu se întrepătrund.

Originile sistemului Common Law se regăsesc în Anglia de după cucerirea normandă. În urma acesteia, fostele baronii saxone (shires) au fost reorganizate de către normanzi în comitate (counties), care erau direct responsabile de aplicarea dreptului. Când vorbim despre Common Law vorbim despre un drept cazuistic bazat in principal pe precedentul judiciar adică acele rezolvări de speță, date problemelor de drept supuse judecății, trecute în puterea lucrului judecat.

Așadar, sistemul de drept „Common Law” s-a născut și s-a dezvoltat, în prima sa etapă, separat de dreptul roman cu care, până și formal, toate legăturile au fost tăiate. Aceasta ruptura separa definitiv dreptul englez de cel francez, a cărui descriere am realizat-o succint in cele de mai sus si in timp ce in Franța puterea politica nu se separa de cea juridica, monarhia continuând să producă dreptul, in Anglia monarhia își pierde din forța prerogativei legislative si continua sa evolueze in direcția trasata anterior de epoca medievala fapt care va produce o inevitabila abatere de la evoluție necesara unui nou sistem de drept

In timp ce in Franța primele secole ale epocii moderne au culminat cu o mare revoluție ce a urmat unei îndelungi perioade de calm legislativ si evoluție lenta, Anglia a cunoscut din punct de vedere legislativ o aventura constituționala ce a marcat întreaga sfera a teritoriului European.

Istoria juridica a Angliei a fost tulburata de trecerea de la monarhia limitată la monarhia mixtă, dar fără îndoiala până la dinastia Tudorilor (Henry al VIII-lea) monarhia a fost într-o continuă luptă pentru supremație împotriva Parlamentului. Acest din urma monarh in reforma sa religioasa ridica pe un piedestal sistemul Common Law, care devine in scurt timp mai puternic si mai impunător decât suveranitatea regelui. O data cu ieșirea de sub tutela Romei, din punct de vedere religios, dreptul canonic si-a pierdut in Anglia statutul de sursa de drept, fiind interzis a fi predat in orice universitate.

Pe de altă parte, Franta care este astăzi tara cu cel mai vechi si stabil sistem judiciar, a marcat trecerea spre mdoernitate prine xistența concomitentă a doua sisteme de jurisdictie: jurisdictiile de drept comun realizate prin intermediul instantelor judecatoresti infruntea carora se afla Curtea de Casatie si jurisdictiile administrative ce au in frunte Consiliul de Stat.

Printre toate aceste entități politice care își afirmau individualitatea la sfârșitul Evului Mediu, cu intenția de a lăsa in urma concepțiile medievale, un rol important in crearea bazelor modernismului l-a avut regatul francez.

Contextul temporal in cauza ne releva un regat in plina ascensiune, iar o data cu apariția lui Philippe cel Frumos, independenta proclamata de regele Franței se opune si vine in conflict de interese direct cu conducătorului bisericii catolice: Papa Bonifacio al VIII-lea. Aceste schimbări survin pe fondul afirmării statului francez ca putere suverana. Regele are ca principala prerogativa pe cea legislativa, iar in exercitarea acesteia, el acționează încă cu un maxim de prudenta. Drept urmare sunt adoptate noi ordonanțe, anticipându-se oarecum epoca legislativa susținută de Napoleon, câteva secole mai târziu. Ideea de echitate rămâne acum in umbra.

Regele trebuie sa emită legi, de aceasta data nu in baza echitații, ci in baza voinței individuale care sa corespunda si voinței societății. Începând cu acest moment, legea exprima voința potestativa a monarhiei iar viziunea asupra dreptului comun cunoaște o schimbare subita: acesta este evitat si uneori contestat datorita caracterului sau de universalitate.

Știința juridică franceză împarte evoluția dreptului francez în 3 perioade:

Prima perioadă este cea a vechiului drept, format din cutumele locale, care, la rândul lor, se divizau în cutumele din nord, unde predomina influența dreptului roman, și cutumele din sud-vest, unde predomina dreptul nescris. În această perioadă, alături de cutume se emiteau edicte, ordonanțe, scrisori patente ale regilor, care se aplicau pe întreg regatul, dar care, cum am arătat, priveau dreptul civil mai mult sub aspect procedural.

A doua perioadă începe cu Revoluția franceză și este perioada așa numitului drept intermediar, inaugurată de Adunarea Constituantă, creată după 17 iunie 1789 din Statele Generale; atunci s-au adoptat mai multe decrete, care au înlăturat relațiile feudale și au instituit relații de tip capitalist, au eliminat normele dreptului canonic, care interziceau dobânda, au suprimat inegalitatea între moștenitori – dreptul de progenitură fiind înlăturat, copiii din afara căsătoriei beneficiind de aceleași drepturi ca și copiii din căsătorie; regimul bunurilor se unifică – diferența dintre bunurile mobile și cele imobile, practic, dispare, se instituie regula publicității imobiliare etc. c)

A treia perioadă este cea de după apariția Codului civil al lui Napoleon, ea continuă și azi.

In paginile anterioare am sesizat importanta pe care suveranii francezi au acordat-o dreptului, fapt care ar putea justifica într-o oarecare măsura evoluție acestei tari europene, evoluție juridica net diferita fata de cea specifica altor tari. Louis al XIV-lea împreună cu primul sau ministru Colbert, au impus schimbări legislative o data cu adoptarea primelor ordonanțe dintre care primele doua sunt cunoscute sub numele de Codul Louis si cea de-a treia sub numele de Codul Savary, fără a înțelege aici prin noțiunea de cod ceea ce urmează sa se afirme in secolele următoare, adevăratele coduri ca surse legislative ale statului francez.

Primele doua ordonanțe au avut ca scop principal unificarea procedurii civile si a cele penale, sub forma unei adevărate reforme in justiția Franței.

Cea de-a treia ordonanță este deopotrivă importanta deoarece încearcă o unificare a dreptului comercial, subiect delicat datorita consecințelor economice asupra relațiilor dintre profesioniști.

Ordonanțele însă nu ating decât adiacent sfera dreptului privat. Raporturile dintre particulari continua sa fie guvernate in marea măsura de cutuma care își păstrează încă supremația in rândul surselor dreptului.

Orice referire la revoluția franceza este inutilă fără a-i explica sursele și efectele pe plan juridic, atât in statul unde a avut loc cat si pe întregul continent European. In acest context subiecții raporturilor juridice (indivizii) si obiectul lor (bunurile) sunt supuse unei operațiuni de simplificare absoluta. Exista din aceasta perspectiva un singur subiect de drept: cetățeanul si un singur obiect: bunul, iar intre ei, atât cetățenii cat bunurile, trebuie sa fie egali. Pe parcursul Revoluției, legea este unica sursa de drept recunoscuta pentru ca doar ea poate garanta unitatea juridica a statului francez.

Revoluția aflata in continuarea perioadei iluminismului francez proclama atât in declarația universala a drepturilor omului din 1793 cat si in constituția din 1795, ca legea este unica expresie a voinței generale, ca libertatea înseamnă să faci ceea ce vrei, dar întotdeauna in limitele impuse de lege. In acest moment legea preia controlul si ne aflam in fata unui fenomen de legalism revoluționar. Nu trebuie uitat faptul ca revoluția a pornit din sânul burgheziei, iar aceasta si-a urmat îndeaproape scopul de a reglementa subiectele de interes maxim pentru membrii ei: proprietatea si contractile, subiecte tratate in detaliu de Constituția din 1791.

Prin legile apărute în timpul Revoluției, locuitorii coloniilor au fost supuși legii franceze. Teritoriile care făceau parte din imperiul francez – mai puțin Guineea –au acceptat să facă parte, după cucerirea independenței, din Comunitatea franceză, denumită, după 1958, Uniunea franceză.

Modelul francez legislativ a inspriat mai târziu întreaga Europă.

Astfel, putem spune că secolul XIX este secolul statului de drept, al legilor, al codificărilor. Europa continentală se prezinta din punct de vedere juridic, ca o mare de doctrine si legi asemănătoare dar distincte prin originalitatea impusa de fiecare teritoriu in parte.

În acest moment de maximă dezvoltare a ramurilor de drept se nasc întrebări raportate la legislația altor tari si la sistemul lor juridic, se naște nevoia unei științe a dreptului comparat.

În aceste sens, în anul 1869 la Universitatea Oxford din Anglia, se formează un prim curs de drept comparat si de jurisprudența comparată în timp ce la Paris se pun bazele unui centru de drept comparat, se publică reviste si articole de specialitate pe tema în cauză.

În acest context se conturează primele principii ale dreptului muncii.

Chiar daca raporturile de muncă nu datează din secolul XX ci de mult devreme, este important de precizat că până în acest moment nu putem susține existent unui drept al muncii.

În codurile de care am amintit in cele de mai sus, nu există referiri la contractul de muncă. Tocmai de aceea ramura de dreptul muncii este una dintre primele ramuri de drept care fac obiectul unor legi speciale adoptate ulterior codurilor clasice. Solidarismul juridic si socialismul a contribuit ulterior în mod semnificativ la dezvoltarea legislației aplicabile raporturilor de munca și dreptul muncii s-a născut și dezvoltat chiar involuntar ți inconștient pe întreg teritoriul European in contextul evoluției industrial specific sfârșitului de secol XX.

Spre deosebire de ramura de dreptul muncii amintita anterior, dreptul comercial a beneficiat de o atenție sporita, acestuia fiindu-i dedicate inclusive unul din codurile franceze de la început de secol XIX.

Codul comercial din 1804 reprezintă cea de a treia etapa de codificare impusa de napoleon si va servi drept model tuturor legislațiilor modern europene. In Italia, Codul Comercial francez a fost aplicat ca lege interna din anul 1808. In 1808 a fost adoptat Codul comercial italian, completat cu noile realizari din doctrina germana, belgiana, franceza.

În Germania secolului al XX-lea a functionat mai întai un statut comercial, din 1861 și până în 1900, când, împreună cu Codul civil, a fost pus în aplicare un nou cod comercial. Acesta, spre deosebire de Codul comercial francez, are la baza un sistem distinct de definire și înțelegere a obiectului dreptului comercial

În România abia în 1887, a fost adoptat Codul comercial roman avind ca izvor de inspiratie Codul comercial italian din 1882, continand si prevederi din legislatia germana si cea belgiana, care nu a mai fost folosit în perioada 1947-1989. Din perspectiva evoluției sale dreptul comercial este probabil ramura de drept care a atins punctul său maxim de dezvoltare în epoca modernă. Ea se dezvoltă în această perioadă astfel încât ajunge să cuprindă nu numai operațiunile de interpunere și circulația mărfurilor, pe care le realizează negustorii, ci și operațiunile de producere a mărfurilor, prin transformarea materiilor prime, materialelor, etc. și obținerea unor rezultate de o valoare mai mare, pe care le realizează fabricanții sau, în general, întreprinzătorii.

Având în vedere evoluția rapidă a societății sistemul juridic modern avea nevoie de o revigorare, ocazie cu care s-a institui ideea adoptării unor coduri care să permită societăților o atentă grupare a legilor din diferite domenii și care să fie în consonanță cu evoluționisml care a caracrerizat această perioadă.

Această revigorare s-a resimțit profund în statul francez ale cărui eforturi de reformare au culminat cu Revoluția franceza.

Aceasta a vizat încă de la început și a tins spre crearea unui cod alcătuit din texte de lege. Codul se voia a fi operațiunea juridică supremă care punea capăt controverselor legislative, ordona sursele dreptului și oferea soluții problemelor juridice. Codul este o modalitate de a produce drept într-un stat modern. Prin adoptarea unui cod, toata experiența unei societăți, experiența juridică politica și socială se rezumă la o regulă scrisă și impusă cetățenilor sub forța de constrângere a statului.

Toate aceste scopuri si metode de a produce codificarea legislative sunt legate de un nume: Napoleon. El este fără îndoiala primul codificator al epocii moderne in Europa.

Codul Civil Napoleonian sau Codul civil francez, a fost realizat în vremea Primului Imperiu Francez si acorda o atenție și o importanță deosebită organizării familiei, urmărind să facă din familie celula de bază a vieții sociale. Codul Napoleonian acordă capului familiei puteri și prerogative foarte întinse asupra tuturor persoanelor care o alcătuiau.

Multe din statele lumii au copiat sau împrumutat din prevederile acestui cod civil, iar în acest moment autoritatea paternă continuă să existe în numeroase țări ale lumii.

Codul lui Napoleon situează proprietatea privată în centrul reglementării sale juridice, privind-o drept sorgintea originară a oricăror libertăți individuale.

Codul civil francez a fost preluat de Belgia, Luxemburg, Polonia, Elveția romandă și, împreună cu alte legi franceze, de România, în anii 1864-1865, de Portugalia, Spania, Egipt

În timp ce în Franța în contextul revoluției, scena politica s-a liniștit prin adoptarea Codului lui Napoleon în 1804, într-o alta parte a Europei, in Austria contradicțiilor juridice li se pune capăt prin codificarea făcută de primul împărat al Austriei Francisc 1.

Prin Patenta imperială din iunie 1811, Francisc al II-lea, împărat al Austriei, rege al Ungariei și al Boemiei, a introdus codul civil general de la data de 1 ianuarie 1812, acesta aplicându-se în Austria fără întrerupere până în 1938, când a fost scos din uz.

Inspirat din gândirea pandectistă dar și din Codul lui Napoleon, Codul austriac prezintă o gândire flexibilă inovatoare, plină de instituții și dispoziții noi, a căror logică a determinat ca acestea să se păstreze în timp și să se aplice până în ziua de azi.

Legislația austriacă mai sus amintită a introdus egalitatea sexelor, a desființat privilegiile de clasă, a afirmat libertatea proprietății, respectul drepturilor câștigate etc.; pe plan economic, el asigură libertatea contractelor, respectarea drepturilor terțelor persoane, dobândite de bună credință, egalitatea femeilor cu bărbații în privința drepturilor și obligațiilor, încheierea contractelor comerciale fără formalități, interzicerea contractelor imorale

Pentru burghezia secolului al XIX-lea adoptarea codurilor a fost o reușită, aproape ultima etapa a progresului juridic European. Toate idealurile trasate de ideologia iluminista s-au văzut concretizate: exista acea lege generala, unica sursa de drept care oferea soluții viabile pentru problemele juridice. După startul dat de codul lui Napoleon, urmează câteva decenii dedicate codificării: se adopta tot in Franța codul de procedura civila, codul penal, codul de procedura penala, codul comercial, texte care vor sta la baza multor legislații europene. Olanda, Portugalia, Spania chiar si Romania (ce-I drept mai târziu) vor fi inspirate in metoda legislative de codurile franceze de la început de secol al XIX-lea.

Până la acest moment spațiul Germanic European nu ne-a atras in mod deosebit atenția întrucât traiectoria urmata de dreptul german a fost într-o mare măsura in concordanta cu cea a celorlalte state analizate la punctele anterioare.

Dacă până in secolul al XIX-lea am sesizat la punctul anterior că dreptul german s-a dezvoltat în aceeași măsura cu cel francez de exemplu, lucrurile continua a se dezvolta in acest spațiu de o maniera diferită.

Peisajul juridic german se bucura de personalități marcante: Thibaut, von Savigny si de universități faimoase: Heidelberg, ale căror teorii concurează deseori cu cele ale școlilor de drept din Franța. Deși se dorește o rafinare a științei dreptului, scoală germană refuză codificarea și un cod civil german își face apariția pe scena politică abia la sfârșit de secol, când nu i se mai putea amâna existența.

După ce sub tutela lui von Savigny dreptul privat a cunoscut o reglementare modernă corespunzătoare, von Gerber sesizează ca nu doar dreptul privat necesita o reforma legislativa. Aceasta trebuie sa vizeze si dreptul public in aceeași măsura. In cele doua lucrări ale sale vizând dreptul public german Gerber, pune bazele unui stat de drept german in care atenția acordata dreptului este justificată de importanta acordata celor care alcătuiesc societatea.

Dreptul elvețian deși un drept al unui stat mic a întindere a fost unul inovator prin conținut și  s-a constituit sub influența dreptului roman și a cutumelor germanice, dar dezvoltate de statele independente, care erau cantoanele.

Epoca codificărilor nu s-a rezumat la sistemele juridice ale țărilor analizate mai sus. Inclusiv Elveția a fost nevoită sa se adapteze acestei tendințe. În consecința, pe parcursul secolului al XIX-lea, câteva cantoane elvețiene printre care si Zurich au avut tendința de codificare. Cu toate ca Elveția are din 1848 o Constituție unitara, confederația va aștepta începutul de secol XX pentru a avea un cod unitar, general aplicabil pe teritoriul tuturor cantoanelor ce o alcătuiesc.

Acest cod din 1907 este opera lui Eugen Huber, personalitate marcanta a universității de la Berna, acesta a pregătit lent dar sigur apariția primului cod al confederației. Acest cod prezinta trăsături unice printre codurile europene, deoarece recunoaște judecătorului dreptul de a-si aplica propriile convingeri in lipsa unui text legal sau a cutumei ca sursa de drept. De aici rezulta specificul si originalitatea codului elvețian, cod care demonstrează faptul neîncrederea impusa de ideologia iluminista in mare parte din teritoriul European nu a atins teritoriul elvețian.

Elveția are o serie de acte normative complementare de punere în aplicare a de execuție a codului civil, care cuprind: dreptul persoanei – starea civilă și dreptul de asociere; dreptul familiei – înregistrarea căsătoriilor, adopțiunea, autoritatea parentală; drepturile reale – proprietatea funciară, proprietatea asupra navelor și aeronavelor; dreptul străinilor de a achiziționa bunuri imobiliare, proprietatea mobiliară; gajul – imobiliar și mobiliar; registrele funciare și măsurătoarea cadastrală

Dreptul elvețian actual este codificat, dar codurile sunt scrise în patru limbi oficiale:germana, franceza, italiana și retroromana. Codul de la 1907 se aplică în continuare acesta fiind supus modificărilor nu mai puțin de 15 ori.

În tot cuprinsul teritoriilor codificate conform celor de mai sus, s-au remarcat în epoc modernă o serie de personalități marcante în domeniul juridic.

In anul 1904 la sărbătorirea a 100 de ani de la apariția codului lui Napoleon scena juridica franceza este dominată de lucrările a doi profesori de drept: Saleilles si Geny. Saleilles dezvoltă teoria riscului, conform cu care cu cât e mai mare riscul asumat, cu atât mai mari sunt profiturile. El promovează, de asemenea, o nouă viziune asupra jurisprudenței, pentru el jurisprudența permite în primul rând ca prin aplciarea ei să se aducă îmbunătățiri textelor de lege.

Raymond Saleilles a fost, de asemenea, un profesor de drept la Universitatea din Dijon, unde s-a întâlnit cu avocatul François Geny cu care a legat o prietenie care va ajuta influența activitatea lor împreună. Alături de aceasta, el a creat la Scoala de liberă cercetare științifică.

Instituțiile in jurul cărora se conturează lucrările lor ce urmează a fi predate studenților din facultățile de drept sunt cele legate de sursele dreptului si interpretarea textelor de lege. O data cu studiile celor doi sunt puse bazele interpretării, prin care înțelegem operațiunea de stabilire a sensului si a conținutului de drept civil.

În primele decenii ale secolului XX se conturează o nouă noțiune – aceea a dreptului liber. Aceasta mișcare dominata si condusa de prezenta marelui jurist german von Iherring, pornește de la credința generala ca legii ii este acordat un titlu superior celui real. Conform dreptului liber, legea nu este sursa exclusiva si suprema de drept. Legea nu a fost nici nu va fi suficienta într-un sistem juridic complet si aproape de perfecțiune.

Ihnering punele bazele teoriei moderne a unor noțiuni dificile de drept civil. Una dintre aceste teorii este teoria drepturilor subiective pe care împărtășește.

Conform teoriei lui R. V. Ihering dreptul subiectiv cuprinde două elemente: un element substanțial și un element formal; primul element constă în utilitatea sau avantajul dreptului iar al doilea în acțiunea în justiție.

Reprezentant marcant al utilitarismului Ihering identifică în lucrarea de bază care a rămas neterminată, intitulată „Scopul în drept” trei obiective pe care orice sistem de drept trebuie să le aibă în vedere în momentul legiferării: protecția intereselor, cultivarea plăcerii și evitarea suferinței.

SUBCAPITOLUL 4 – TRASEUL JURIDIC CONTEMPORAN : VECHIUL SISTEM DE DREPT VERSUS INOVATIA JURIDICA

Secolul XX din punct de vedere juridic reprezintă criza statului si reîntoarcerea către complexitate

Europa secolului XX a fost dominată de ceea ce italianul Romano numea „criza statului modern”. Regăsim astfel un continent supus schimbării sociale continue. Scena juridica este împărțită in mod definitiv în dihotomia public privat care dăinuie inclusiv in dreptul pozitiv.

Dreptul public aparține si este sub tutela statului in timp ce privatul aparține particularilor .

Dreptul public, cuprinde normele juridice care privesc statul, autoritatile publice si raporturile lor cu persoanele particulare atunci cand aceste raporturi privesc prerogativele si obligatiile subiectelor de drept public, fiind dominat de ideea interesului general.

Pe de altă parte dreptul privat, cuprinde normele juridice aplicabile persoanelor, fizice sau juridice si raporturile dintre ele vizand satisfacerea intereselor private individuale.

In contextul conflictelor ce preced primul război mondial se nasc noi ramuri de drept iar tendința juriștilor este de a renunța definitiv la idea de supremație a statului. Etatizarea nu mai este apreciata iar dreptul trebuie sa revină la acel caracter al sau de a exprima nu voința statului ci voința societății.

Curentul corporatist prinde contur la sfârșit de secol XX si se manifesta sub diferite forme: fiind totodată un instrument de lupta dar si de emancipare (fapt care a dus la apariția sindicatelor) o modalitate ce a dobândi privilegii (corporațiile profesionale), instrument religios (cultele religioase). Spre deosebire de socialism, corporatismul nu dorea eliminarea proprietatii private, ci doar controlul asupra ei prin mijloace politice.

Tot ca expresie a corporatismului se manifesta si apariția pe scena politica a fiecărui stat european a unor formațiuni sau partide politice fiecare promovând si susținând ideologii diferite.

Nu trebuie uitată sub nicio forma importanta întreprinderii, ca formă de organizare economica în scopul de a obține beneficii financiare. Din perspectivă juridică întreprinderea reprezintă activitatea economica desfășurată în mod organizat, permanent si sistematic, combinând resurse financiare, forța de munca atrasă, materii prime, mijloace logistice si informație, pe riscul întreprinzătorului, in cazurile si in condițiile prevăzute de lege.

Crizele politice, dezvoltarea armatelor statelor europene și ideologiile distincte ale acestora au fost câteva dintre cauzele care au stat la baza declanșării primului război mondial

Lăsând deoparte cauzele si efectele politice ale războiului în general vom analiza ceea ce ne interesează pe noi legat de aceste evenimente politice care au zguduit teritoriul European o buna parte a secolului XX: consecințele juridice. Primul Război Mondial, a fost un conflict militar de dimensiuni mondiale, care inevitabil și-a lăsat amprenta și asupra evoluției noțiunii de drept.

Consecințele juridice ale războiului se identifica la nivelul legislației. Legislatorul fiecărei tari europene trebuie sa fie mult mai flexibil in perioada excepționala impusa de conflictele internaționale. Astfel se ajunge la adoptarea si promulgarea unor legi temporale excepționale care tind sa reglementeze probleme urgente si de maxima importanta si nu doar instituții clasice de drept privat. Francisco Ferrara, jurist Italian, a studiat îndeaproape legislația specifica războaielor si a constat ca ceea ce este unanim valabil pentru fiecare lege adoptata pe timp război este faptul ca aceasta se naște cu un scop special si întotdeauna este determinată in timp.

Evoluțiile dramatice ale vieții politice din perioada interbelica cu extinderea extremismelor si a totalitarismelor îi va conduce pe europeni spre reașezarea dreptului la baza societății, in raport cu voința populara.

Pornind de la acest context cei care anticipau ideea unei Europe unite într-o comunitate au început elaborarea unei construcții europene prin drept, având la baza unitatea de voința a elitelor si tinzând spre un scop unic si supreme: sancționarea societății greșit îndrumate.

În perioada interbelică, în Europa au fost instaurate, în mai multe state, regimuri totalitare. Secolul XX a cunoscut două tipuri principale de astfel de regimuri: cele fasciste și cele comuniste.

Abia după al Doilea Război Mondial, democrațiile occidentale au sfârșit prin a înțelege pericolul pe care îl reprezenta totalitarismul comunist pentru libertatea și reconstrucția democratică a Europei, moment în care putem spune că era prea târziu a eradica socialismul și doctrinele sale.

Pe tot parcursul acestei lucrări am evitat sa menționam aspect juridice din dreptul Rusiei, o tara care atât in epoca medievală cat si in cea moderna s-a caracterizat prin prea puține influente de sorginte europeana. Religia ortodoxă a avut întotdeauna monopol pe teritoriul acestei tari, iar perspectiva politica si juridica devin interesante începând cu revoluția din 1917.

În acest moment, ordinea juridica a Rusiei cunoaște doua straturi: un drept popular de origine cutumiara si un drept oficial legislativ. Ulterior revoluției bolșevice, urmează un drept special adoptat si aplicabil pe timp de război. Sistemul juridic rus se conturează pe parcursul secolului o data cu ideologia comunistă și în concordanță cu aceasta iar ulterior celui de-al doilea război mondial o parte din state Europei de est împrumută nu doar ideologia specifica regimului rus dar si diferite instituii juridice.

Regimul totalitarist atinge apogeul în secolul XX in Italia si Germania după o încercare eșuata in Rusia. Tentația dictaturii s-a regăsit implicit în toată Europa dar mai ales acolo unde dezamăgirea produsă de prelungirea crizei datorată distrugerilor războiului s-a combinat cu accentuarea crizei social-politice sau cu existența tendințelor revanșiste și revizioniste.

Fascismul ca ideologie, se încadrează în extrema dreaptă a spectrului politic. Fascismul este incompatibil cu democrația și diversitatea de opinii. Statul fascist este o dictatură care promovează cel mai adesea idei naționaliste duse până la extrem.

Pe lângă idealizarea propriei națiuni și preamărirea trecutului glorios, fascismul se se manifestă printr-o intoleranță activă față de alte națiuni/rase/ideologii.

Fascismul se manifestă prin distrugerea oricăror structuri democratice, controlul mass-mediei, subordonarea totală a individului vis-a-vis de stat și crearea unei situații de continuă terorizare a populației civile. Ideologia și regimul au fost fondate de Benito Mussolini în Italia, 1919

Nazismul reprezintă, pe de altă parte ideologie și mișcare politică apărute și fondate de Adolf Hitler în Germania interbelică.

Ideologia acestui sistem se fundamentează pe ideile expuse de Adolf Hitler în „Mein Kampf („Lupta mea”), publicată în 1925.

Naționalismul etnic dus la extrem și promovarea continuă a rasei pure « ariene » a făcut din nazism o ideologie care promova antisemitism, anticomunism, anticlericism și care tindea la eradicarea prin orice formă a raselor parazitare, sau considerate parazitare.

De asemenea nazismul a cotnrazis democrația și egalitatea de șanse pe care o considera o sursă a tuturor problemelor din societate.

Intre anii 1939-1945 Europa a fost zdruncinata de ecoul celui de-al doilea război mondial. Daca totalitarismul a dispărut din Italia si Germania, in Portugalia si Spania fascismul va mai domina o buna vreme scena politica si sociala. Uniunea sovietica rămâne fidela Marxism leninismului. Cu excepția Iugoslaviei, modelul din Rusia se impune in tarile estice printre care si in Romania.

Cat privește Occidentul perioada in cauza a fost marcata de adoptarea noilor constituții si căderea in desuetudine a vechilor coduri.

Înainte de a deveni un adevărat obiectiv politic, ideea unificării Europei nu era decât un vis al filozofilor și vizionarilor. Victor Hugo, de exemplu, a avansat ideea „Statelor Unite ale Europei”, fiind inspirat de idealurile umaniste.

Cu toate că, la origine, Uniunea Europeană a fost creată pentru a realiza un obiectiv politic pacificator, aspectul economic a fost totuși cel care a reușit să dinamizeze și să încununeze cu succes această construcție europeană.

Uniunea Europeană își dorește să promoveze valorile umaniste și progresiste și să garanteze că ființa umană este stăpânul și nu victima schimbărilor majore care au loc la nivel global, aspecte pe care le-a și reușit în cele din urmă prin implementarea strategiilor sale și prin dezvoltarea unor organisme și instituții inovatoare.

BIBLIOGRAFIE

Amintaphil, The Philosophical Foundations of Law and Justice, Springer, 2004

J., Anuvivkers, Laws and legal codes, în: Enciclopedia of Society and Culture in the Medieval World, Ed. Facts and File, New York , 2008,

Aristotel, Etica Nicomahică, traducere de Train Brăileanu, ed. Antet, București, 2007

B., Barry, Theories of Justice, University of California Press, 1989

M., Bob Curs de drept privat roman, ed. a treia, (în colaborare cu Vladimir Hanga), Editura Universul juridic, București, 2009

G., Boboș Teoria generală a dreptului, Cluj – Napoca: Editura Argonaut, 1999,

C., M., Boldurean, Drept si rationalitate, Ed. C.H. Beck, București, 2007

F., Braudel, L’Europe.L’espace, le temps, les hommes, Paris, 1987

Cicero, Republica, Oxford University Press, Oxford, 1998, vol. III,

V., Capcelea , O., Sedlețchi, Istoria filosofiei dreptului, note de curs, disponibile online http://www.usem.md/uploads/files/Note_de_curs_drept_ciclul_1/009_-_Istoria_filosofiei_dreptului.pdf

E. ,Cassirer, La philosophie des lumieres, Ed Fayard, 1932

F., Chabod, Storia dell’idea d’Europa, Bari, 1964

D., Collin, Marile noțiuni filosofice, Ed. Institutul European, Iași, 1999

Auguste Comte, Discurs asupra spiritului pozitiv, Editura Științifică, București, 1999

I., Craiovan, Filosofia dreptului sau dreptul ca filosofie, Editura Universul Juridic, București, 2010

B., David, Drept comercial, curs universitar.

M., Djuvara Teoria generală a dreptului. Drept rațional, izvoare și drept pozitiv, București: Editura All Beck, 1999

V., Dongoroz, Drept penal, Reeditarea ediției din 1939, Ed. Societății „Tempus” & Asociația Română de Științe Penale, București 2000

R., E., Goodin, P. P. Thomas, W. Pogge, A Companion to Contemporary Political Philosophy, Wiley, 2006

P., Grossi, L’ordine giuridico medieval, Rome-Bari, 2006

P., Grossi, L’ Europe du droit, Paris, 2011

L., Husson, Novelles études sur la pensée juridique, Ed. Dalloz, Paris, 1974.

F., Imer, "Law, Liberty and the Rule of Law (in a Constitutional Democracy)", 2013

L. von Mises – Socialismul. O analiză economică și sociologică. Partea a doua: Economia unei comunități socialiste. Secțiunea III: Forme speciale de socialism și pseudosocialism

I., Kant, Spre pacea eternă, în vol. Scrieri moral-politice, București, Editura Științifică, 1991, p.397.

H., Kelsen, Pure Theory of Law, 1934

K., Kroeschell et A. Cordes, Funktion und Form

E., Molcuț, D., Oancea, Drept roman, Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L, 1993

R., Orestano, Introduzzione allo studio del diritto romano, Bologne, 1987

D., Popescu, Roma Cezarilor, Impresiuni, București, 1934,

A., Smith, Avutia natiunilor.Cercetare asupra naturii si cauzelor ei, Vol.I, Ed. Academiei, Bucuresti, 1962

28. L., P., Zăpârțan, Reflecții despre Europa unită, Cluj-Napoca, Eikon, 2011