Cultura Saraciei Cazul Romaniei
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE ADMINISTRAȚIE ȘI AFACERI
SPECIALIZAREA ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ
Lucrare de licență
Coordonator Științific:
Profesor Univ. Dr. : ZULEAN MARIAN
Absolvent,
Ștefan Darius Georgian
București
2016
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE ADMINISTRAȚIE ȘI AFACERI
SPECIALIZAREA ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ
Cultura sărăciei:Cazul României
Coordonator Științific:
Profesor Univ. Dr. : ZULEAN MARIAN
Absolvent,
Ștefan Darius Georgian
București
2016
Introducere
Sărăcia, ca fenomen, este cunoscută oricărei societăți, elementele care fac diferența fiind dimensiunea sărăciei și reperul în funcție de care este apreciată extinderea și intensitatea acesteia. Conceptualizarea sărăciei a suferit o serie de modificări în spațiu și în timp, în dependență de ceea ce societatea a definit și recunoscut a fi „nevoi de bază” ori „minim de existență”.
Am ales această temă deoarece consider că este una de actualitate, sărăcia constituind un fenomen care afectează atât țările în curs de dezvoltare, cât și cele dezvoltate, suscită multiple controverse, problema esențială în studierea sărăciei fiind inexistența unei accepțiuni universale, în baza căreia să se poată stabili exact când o persoană sau familie se află în starea de sărăcie.
Ținând cont de proporțiile și profunzimea ce caracterizează în ziua de azi sărăcia în România, implementarea anumitor măsuri care să nu fie fundamentate pe o analiză amplă și multidimensională a fenomenului reprezintă un risc cu implicații în diferite sfere sociale. Chiar dacă, lupta împotriva sărăciei – ca direcție a unor măsuri clare – a fost prezentă în cadrul politicilor sociale promovate în țara noastră în ultima perioadă, deși s-au adoptat o serie de măsuri orientate în mod expres către ameliorarea situației persoanelor sărace, situația reală nu este de natură să satisfacă necesarul decent de trai al populației majoritare.
Scopul fundamental al strategiilor împotriva sărăciei constă, în principiu, în canalizarea eforturilor sociale spre diminuarea riscului de continuitate a stării de sărăcie și a aceluia de marginalizare și excluziune socială. Astfel, pentru combaterea sărăciei este necesară o strategie amplă, fundamentată pe o cercetare științifică cu privire la întregul lanț de cauze și tipuri de manifestare ale sărăciei, o strategie gândită pe termen îndelungat, în cadrul căreia elementele cu acțiune imediată să fie îmbinate cu altele, de perspectivă, elementele corective – cu altele, preventive, o strategie în care diversele componente să capete semnificație în funcție de proporțiile, profilul și motivele sărăciei și de situația resurselor care pot să fie orientate către combaterea ei.
În această lucrare mi-am propus să argumentez faptul că o problemă cu o amploare atât de mare, precum este sărăcia, poate să fie analizată și întemeiată în contextul elaborărilor științifice contemporane. Cercetarea acestei teme, cum este sărăcia, urmată de fundamentarea anumitor strategii de combatere reprezintă, în principiu, o problemă de cunoaștere. O asemenea abordare presupune un șir de acțiuni, printre care este înscrisă și necesitatea de a defini și adopta pragul sărăciei, respectiv nivelul minim de trai pe care puterea publică dorește să-l garanteze pentru toți cetățenii săi.
O strategie de diminuare a sărăciei se va dovedi a fi eficientă numai dacă se va ține seama de aceste deziderate și numai în acest fel se vor garanta premisele rezolvării de fond și de viziune a problemelor cu privire la combaterea sărăciei.
La elaborarea acestei lucrări se ține seama de cerințele Universității din București, Facultatea de Administrație și Afaceri, aceștia reprezentând și destinatarii principali ai lucrării.
Prezenta lucrare este structurată în trei capitole. În cadrul capitolului I, voi discuta despre problema sărăciei, esența acesteia și conceptele de bază. Astfel voi dezbate pe larg perspectiva istorică generală asupra fenomenului sărăcie, abordări conceptuale ale fenomenului sărăcie, factorii care generează și mențin sărăcia în societatea contemporană și instrumente de combatere a saraciei.
În cadrul capitolului II voi discuta despre sărăcia în România, explozia sărăciei în România, gradul de sărăcie, sărăcia unei societăți moderne de tip european intrată într-o criză economică severă și persistentă, profilul sărăciei: grupuri cu vulnerabilitate ridicate ,cauze și factori ai sărăciei în România
În cadrul capitolului III voi realiza un studiu de caz în care voi pune în practică teoria, cunoașterea temei pe care am ales să o discut în cadrul acestei lucrări.
Capitolul I. Problema sărăciei: esența și conceptele de bază
Longevitatea sărăciei în cadrul societăților influențează aprofundarea acțiunilor împotriva acesteia, prin crearea unor programe eficace de diminuare a acestui fenomen, având în vedere conceptualizarea și operaționalizarea elementului numit sărăcie și a reprezentanților ei, evaluarea proporțiilor și a parametrilor care definesc evoluția acesteia de-a lungul timpului, stabilirea cauzelor și prezentarea metodologiei de evaluare a marjei de sărăcie.
1.1 O perspectivă istorică generală asupra fenomenului sărăcie
Sub aspect etimologic, termenul de sărăcie aparține adversității, fiindcă evocă în același timp declin și vulnerabilitate, abordând evenimente de natură religioasă și etice. Soarta celor dezavantajați de-a lungul secolelor, nu i-a lăsat nepăsători pe oameni, așa că s-a ajuns la reacții instituționalizate, generate în jurul ideilor de „ajutor” și de „suferință”. Sărăcia reprezintă o mare problemă încă de la începutul existenței, problemă, pe care oamenii au încercat pe parcursul istoriei să o combată, fapt relatat de un șir de întâmplări. Preocupările de înfruntare a sărăciei au ținut, în fază incipientă de milostenia creștină, pe parcurs s-au accentuat, fiind instituționalizate . Printre evenimentele semnificative și intervențiile de excepție ale puterii publice trebuie să remarcăm următoarele:
1200 î.Hr. – în Israel, locuitorii de acolo au credința în Dumnezeu că poporul o să-i ajute pe cei defavorizați;
500 î.Hr. – în Grecia este utilizat cuvântul „filantropie” („filos” – dragoste, omenie, „antropos” – pentru oameni). Apar cele dintâi cantine, băi publice destinate săracilor (se ofereau bani pentru aceștia);
100 î.Hr. – în Roma, potrivit unei tradiții din Annona Civică, era precis stabilit faptul că este necesar ca familiile patricienilor să distribuie la un preț mai mic grâu săracilor;
313 – Împăratul roman Constantin acordă libertate creștinismului, biserica fiind considerată instituția cea mai potrivită pentru ajutorul săracilor, prin intermediul bunurilor și a donaților care erau oferite de populația înstărită.
400-500 – în India își fac apariția primele spitale care aveau rolul de a îi ajuta și de a îi susține pe cei săraci, ca mai apoi să fie deschise în China, Orientul Mijlociu și în Europa;
650 – urmașii lui Mahomed ajutau săracii prin taxa Zakat, care avea semnificația uneia dintre cele 5 datorii indispensabile ale credinței islamice, pe care acela care o dona o alege în funcție de indicațiile profetului;
750 – Califul Omar creează cea dintâi Vistierie publică destinată adunării fondurilor și împărțirea acestora la săraci. În cadrul civilizației aztece, inspectorii erau aceia care vegheau la respectarea obligației de a asigura existența persoanelor vârstnice sau cu handicapuri, prin dezvoltarea unui teren al comunei. Chiar si vechile legi indiene au numeroase prevederi ce se referă la îngrijirile care trebuiau îndreptate către cei mai săraci, iar harul creștinesc al filantropiei reprezenta una dintre datoriile Împăratului bizantin;
1100 – Biserica romană a emis un „Decretum” format din legi și canoane, ce conțin principiile viitoare dintr-un Cod teologic și practic vizând caritatea, în cadrul căruia a fost decis faptul că bogații dețineau obligația legală și morală de-ai ajuta pe cei defavorizați;
1536 – Henric al VIII-lea creează un sistem de divizare a oamenilor în săraci și bogați, crează proceduri de strângere a donațiilor și împărțire a lor către cei săraci. Măsurile acestea se dezvoltă de la nivelul local ,la cel național. Actul vizat de guvernul lui Henric al VIII-lea purtând numele de „Legea sărăciei” – cea dintâi Lege ce stabilea beneficii pentru aceia din categoria săracilor;
1601 – în Marea Britanie este impusă „Legea săracilor” (din timpul reginei Elisabeta), ce consacră pentru prima oară principiul responsabilității statului în protejarea celor nevoiași, fiind văzută ca un prim exemplu de măsură antisărăcie. Acest act normativ avea în vedere obligația fiecărei parohii de a lua responsabilitatea în ceea ce privește propriii săraci și oferirea ajutorului în schimbul unor munci exercitate în folosul comunității din partea acelora care erau apți de muncă. Chiar dacă beneficiile sociale sunt mici, prin intermediul legii se defineau categoriile nevoiașilor și aveau în vedere un impozit distinct pentru susținerea fondului de ajutorare. Tot în Anglia sunt înființate diferite ateliere publice în cadrul cărora persoanele cu venituri mici executau o serie de activități, având un salariu care să le garanteze mijloace de supraviețuire, ș.a.;
1795 – este inițiată „Legea Speenhambland”, ce avea în vedere în egală măsură un surplus de resurse indexat în funcție de numărul membrilor familiei, cursul grâului („În momentul în care costul unei pâini va fi de 1 șiling, toate persoanele vor primi un ajutor constând în 3 șilingi pe săptămână, acoperit fie prin munca sa, fie prin intermediul alocației pe care o primeau cei săraci”). Surplusul era destinat muncitorilor cu salarii scăzute fiind văzut ca o compensație;
1834 – se adoptă „Noua Lege pentru săraci”, ce își pune amprenta în primul rând pe schimbarea viziunii dominante în epocă; așadar, se vehicula faptul că susținerea săracilor generează tot mai multă sărăcie. Prin urmare, noile legiferări au mutat asistența celor săraci către azile și ateliere comunitare și au asemănat-o cu un blam social;
Secolul XIX – în cadrul țărilor europene sunt implementate o serie de legi, prin intermediul cărora se avea în vedere prestarea unor activități pentru diferite categorii de oameni, ce nu aveau capacitatea de a-și asigura supraviețuirea;
1942 – în cursul acestui an se elaborează „Raportul Beveridge”, în cadrul căruia a fost propusă o strategie ce privește asigurările sociale, alocațiile familiale, serviciile naționale de sănătate, dezvoltarea forței de muncă;
Secolul al XX-lea, urmat de începutul secolului al XXI-lea – în țările ce aparțin Europei de Est, diminuarea nivelului de sărăcie a fost posibil datorită politicii de expansiunea a unui sistem dezvoltat de servicii publice educaționale și ocrotitoare a sănătății, de construcție de case de la stat și de garantare a folosirii lor în condițiile unor chirii reduse și ale subvenționării serviciilor de gospodărie comunală, de garantare a unui înalt nivel de dezvoltare a forței de muncă, ș.a.;
În România, strategiile de protejare a celor defavorizați s-au dezvoltat odată cu inițierea asistenței sociale și pentru început au fost structurate sub forma de măsuri legiferate prin intermediul actelor juridico-normative, susținute din bugetul public, în cadrul unor companii de specialitate. Printre cele mai marcante etape istorice ale evoluției coceptului de sărăcie, în România sunt remarcate organizarea „bolnițelor” în preajma mănăstirilor, ce reprezentau de fapt aziluri pentru săracii cu probleme de sănătate (secolul al XVIII-lea); organizarea în anul 1775 a unităților ce aveau caracter umanitar „Cutia milelor” din partea lui Alexandru Ipsilante, în care se strângeau din donațiile înspre biserici și cotele voluntare de participare a oamenilor venituri, acestea venind în sprijinul copiilor săraci; stabilirea în Capitolul VIII al Regulamentului Organic al Valahiei a unei legiferări a instituțiilor de asistență socială, printre care se găsea și Casa de ajutorare pentru săraci, aceasta fiind susținută de Biserică prin intermediul logofătului bisericesc (anul 1830); ș.a.
Prin acțiunea de generalizare a evenimentelor și a etapelor de evoluție a noțiunii de sărăcie, putem trage concluzia că este relevantă o fluctuație istorică între poziționarea responsabilității pentru starea de sărăcie a oamenilor săraci și condițiile ce nu sunt sub controlul indivizilor. Așadar, pe de o parte, este conturată o orientare, având în vedere că oamenii săraci sunt în această situație datorită unor circumstanțe ce sunt peste puterea lor de control.
Dat fiind faptul că generatorul sărăciei există în sistemul socio-economic, soluția acesteia necesită să fie de asemenea, la nivel social, prin utilizarea impunerilor sistemice în domeniul eliminării nedreptăților sociale. Sub alt aspect, este detaliată o altă direcție, fiind susținută ideea că procesul de diminuare a sărăciei a fost total greșit conceput încă de la început, insistându-se asupra teoriei conform căreia sărăcia, se bazează pe probleme individuale. Datoria săracilor este aceea de a-și asuma răspunderea pentru propria bunăstare și de a se detașa de sărăcie prin intermediul devotamentului. Ajutarea săracilor prin utilizarea intervențiilor guvernamentale nu ar susține decât dependența oamenilor săraci față de donațiile respective.
Abordări conceptuale ale fenomenului sărăcie
Fenomenul sărăciei este evident, concret, iar din punct de vedere conceptual termenul “sărăcie” este greu de definit, relativitatea definițiilor urmând clar complexitatea semnificațiilor ce i-au fost atribuite.
Așa cum este și în cazul multor altor concepte din sfera științelor sociale, conceptul de sărăcie prezintă o varietate de semnificații daruite de către diferiți autori, într-o țară sau alta, dar și în perioade de timp distincte. În cadrul literaturii de specialitate cuvântul „sărăcie” este, de regulă, ambiguu sau nesatisfăcător reprezentat, axându-se pe deosebirile dintre nevoile și aspirațiile indivizilor, în ceea ce privește stilurile aecstora de viață, și mediile în care aceștia trăiesc, dintre diverse momente de timp la care se referă și caracterul diferit al definirii sărăciei. Sunt renumite situațiile care relevă faptul că la același nivel de venituri un individ poate fi sărac într-o țară și bogat în alta.
Este esențial exemplul ilustrat de E.Zamfir, care observă că există o diferență între „sărăcia americanului” și „sărăcia indianului”. Chiar dacă s-ar părea că săracul american reprezintă altceva (mult mai puțin grav) decât săracul indian, în lumea reală lucrurile par a fi cu totul altfel: sărăcia existentă în țările bogate se prezintă mai „urâtă”, mai degradantă decât sărăcia în țările sărace. În cadrul unei țări sărace este întâlnită o anumită „demnitate” a sărăciei, o asumare a acesteia ca fiind ceva mai mult sau mai puțin natural, și nu un eșec personal.
Aceasta constituie o formă de sărăcie acceptată cu sentimentul inevitabilității acesteia istorice, combătută cu o atitudine pozitivă prin intermediul căreia se urmărește compensarea lipsurilor materiale. În cadrul unei țări prospere, însă, săracul se poate simți marginalizat, considerându-se un nerealizat, acesta trăind drama nereușitei, a lipsei; sărăcia sa nefiind demnă, ci mai degrabă întunecată de frustrare și degradare.
Sărăcia se definește, de regulă, din prisma bunăstării, fiind apreciată ca o stare de lipsă a acesteia, o privare de aspectele bunăstării.
Cea mai veche și simplă prin caracterul ei o reprezintă abordarea unidimensională, în cuprinsul căreia sărăcia este definită ca ,,privarea de mijloacele materiale (financiare), mai ales a veniturilor, utile pentru a cumpăra și a folosi bunurile și serviciile necesare asigurării unui trai corespunzător în raport cu standardele colectivității”.
Din când în când, se folosește un indicator în expresie naturală (spre exemplu, consumul calculat în calorii) ori un indicator antropometric (de exemplu, greutatea copiilor în raport cu înălțimea), care sunt suficient de sugestive în scopul de a ilustra starea de sărăcie. În raport de concepte alternative la abordările unidimensionale sunt folosite următoarele noțiuni:
sărăcie economică;
sărăcie ilustrată prin lipsa veniturilor;
venituri insuficiente ori cheltuieli minime
În ceea ce privește abordările moderne, acestea evaluează sărăcia ca pe un fenomen complex, multidimensional, incluzând aprecierea acelor aspecte ale condițiilor de viață care sunt insuficient/deloc prezentate de indicatorii bunăstării vieții economice. În legătură cu resursele materiale se poate afirma faptul că sunt cuprinse și acelea de ordin cultural și social, iar starea de sărăcie se consideră în funcție de posibilitatea cetățenilor de a lua parte la viața societății și de a funcționa ca membri ai acesteia. În acest fel, sărăcia poate fi definită ca un complex „social-psihologic-cultural, un stil de viață al individului, familiei și comunității”.
În acest cadru, L.Stoleru evidențiază faptul că sărăcia „comportă multiple fațete care nu pot fi înglobate cu ușurință într-un cadru cu concepții simple. „Noi caracterizăm sărăcia ca pe o stare de lispuri din domeniul bunurilor materiale, în vreme ce aceasta poate reprezenta mai degrabă o excludere din societate”.
P.Townsend afirmă faptul că sărăcia reprezintă cumulul de lipsuri, ce se instalează în situația în care persoanele nu pot să aibă tipul de hrană și îmbrăcăminte dorit, casă și mediu de locuit, condițiile de muncă generale în societatea în care acestia trăiesc. P.Townsend a stabilit această explicație prin identificarea a 77 de repere relevante folosite pentru studierea situațiilor de deprivare în mai multe domenii.
Teoria denumită „deprivare relativă” a fost cu succes folosită în analiza sărăciei din punct de vedere sociologic; așadar, cuvântul „deprivare” poate să fie întrebuințat în sens obiectiv pentru evaluarea situațiilor în care oamenii au mai puțin față de alții dintr-un anumit domeniu – acesta poate reprezenta un venit, o slujbă, o călătorie etc. În același timp, această ideologie nu este deloc privată de „sentimentele de deprivare”; în orice caz obiectele materiale nu pot fi analizate în cadrul acestui context fără a face referire la modalitatea în care acestea sunt observate de oameni, chiar dacă sentimentele nu pot fi curpinse într-o manieră detaliată în acest cadru. Cu toate acestea, definirea noțiunii de sărăcie prin intermediul deprivării relative facilitează mai degrabă, suplimentarea în termeni de absență a posesiei, decât să fundamenteze analiza sărăciei.
Factorii care generează și mențin sărăcia în societatea contemporană
De cele mai multe ori, în studiul stării de sărăcie se pleacă de la concepția că nevoile unei persoane ori familii nu sunt distincte, distinctive fiind doar veniturile, ceea ce este fals. Evaluarea configurației sărăciei în raport cu configurația nevoilor ne dă posibilitatea de a delimita trei surse diferite ale variației nevoilor.
1.În majoritatea cazurilor sărăcia este relativă cu privire la configurația specifică fazelor ciclulului de viață; sau fiecare fază a ciclului vieții cuprinde necesitățile sale specifice:
– familia cu copii prezintă propriile nevoi, ce sunt derivate din nevoile caracteristice ale copilului;
– studenții prezintă alte nevoi decât cele ale adulților deja integrați în sistemul economic;
– familiile de tineri întâmpină probleme legate de nevoia de a-și construi rapid gospodăria (casă, mobilă, bunuri de folosință îndelungată);
– vârstnicii de asemenea, au nevoi ce țin mai ales de îngrijirea medicală, capacitatea de a fi integrați în societate și de a comunica cu ceilalți.
2. Acumulările existente – necesitățile actuale sunt definite într-o manieră substanțială de acumulările trecute. De exemplu, familia care dispune de o locuință nu mai are nevoie de a o achiziționa, însă în schimb achită doar chiria.
3. În același timp, necesitățile sunt distinctive și în raport de mediu: sărăcia în cadrul sistemului de viață tradițional (specific unui complex de nevoi limitat și prin folosirea directă a resurselor naturale) sunt diferite de sărăcia întâlnită într-un mediu de viață modern (care, pe lângă amplificarea nevoilor, condiționează satisfacerea acestora de existența resurselor financiare); în primul caz sărăcia prezintă aspecte agravante.
Acesta este cazul deosebirilor dintre mediul rural și urban; supraviețuirea într-un oraș necesită nevoi minimale ce nu sunt întotdeauna valabile și într-o comunitate sătească: transport zi de zi, sistem de canalizare, termoficare, chirie, rată pentru achizitionarea unei locuințe. De regulă, viața într-un colectiv modern presupune un nivel mai crescut al necesitățiilor, chiar și al celor de bază. Statisticile au sugerat și faptul că deosebirile respective influențează și semnificațiile foarte diverse ale resurselor financiare în ceea ce privește nivelul de trai.
Pentru estimarea sărăciei și finalizarea unor pachete de acțiuni de diminuare a sărăciei este important să acționăm asupra factorilor ce o generează și o mențin. Printre factorii importanți sunt identificați următorii:
Factori structurali generali
În societatea în cadrul căreia resursele au fost obținute prin efort propriu și prin activitățile de tip salarial, factorii ce conduc la sărăcie se raportează în mod special la cei ce, în anumite moduri, fac tot ce e posibil pentru individ să producă veniturile necesare:
a) imposibilitatea de muncă datorită vârstei (copii, vârstnici), handicap, maladii cronice, dependenței de substanțe stupefiante, lipsei calificărilor corespunzătoare, imposibilitatea temporară de a munci condiționată de nevoia de îngrijire a copiilor (mame solitare);
b) imposibilitatea sistemului economic de oferire a locurilor de muncă: lipsa structurală a locurilor de muncă poate să apară în contexte variate – competiție pe piața mondială, recesiunea economică, involuție, procesul de reamenajare a sistemului economic.
c) sistemul distribuției veniturilor: repartizarea veniturilor poate să fie înalt polarizată din cauza inegalităților crescute în sistemul salarial (muncă insuficient plătită, nesusținută de o legislație corespunzătoare și de un sistem de stabilire colectiv care poate apăra drepturile salariaților; polarizări salariale influențate de situațiile de monopol); dezaxare de performanță față de ramurile economiei (de pildă, în sectoarele performante salariile pot să fie ridicate; în sectoarele neperformante salariile pot scădea către niveluri ce conduc la sărăcie); sistemul de impozitare reprezintă o uneltă importantă de reglare a distribuției veniturilor;
d) imposibilitatea de generare a unor bunuri și servicii datorită efortului propriu. Anumite bunuri necesare sunt realizate și prin intermediul efortului propriu: mici reparații și amenajări, în special la nivel diminuat de resurse. Capacitatea de acest tip devine esențială. Aceasta este totodată o resursă de venituri suplimentare în evenimentele pe cont propriu, iar dacă ating o limită poate să se transforme în activitatea economică primă ce produce venituri, fiind astfel o activitate cu orientare către piață.
Factori globali conjuncturali:
a) imposibilitatea economiei de producere suficient, așadar încât efortul propriu să poată produce cel puțin veniturile minime. Economiile ce nu au o capacitate ridicată sunt economii structural sărace (ele, la rândul lor, creează sărăcia structurală). În timp de recesiune și lipsa locurilor de muncă apare sărăcia angajaților: angajați prost plătiți, care chiar dacă muncesc, obțin salarii insuficiente;
b) imposibilitatea variatelor configurații economice sectoriale de producere a veniturilor satisfăcătoare: sărăcia agricultorilor, sărăcia în diverse zone;
c) inexistența anumitor condiții instituționale și tehnice (lipsa legislației, de capital), ce facilitează sau stopează activități pe cont propriu care produc venit.
Factori derivați – cultura și sistemul social:
a) comportament abătut (dependență de alcool, droguri) și stil de viață neadecvat exigențelor pieței muncii (lipsa motivației, alienare față de efort);
b) ajustarea la situația de sărăcie și acceptarea acesteia – lipsa încrederii față de forțele proprii, demoralizarea, ce generează o diminuare a efortului și a investiției în exploatarea propriilor abilități;
c) nivel al aspirațiilor scăzut. Sociologul D.Gusti constată că un factor important pentru menținera situației de sărăcie este reprezentat de nivelul diminuat al aspirațiilor. Ea fiind o cauză a lipsei de mobilizare a efortului personal și a lipsei interesului pentru evoluția personală. Este produsă o marginalizare a activitățiilor și a acumulăriilor în limitele anumitor resurse decente de viață.
d) deficitul capitalului uman: absența educației și calificării, investiției scăzută în formarea copiilor. Perioada de tranziție a produs o deteriorare evidentă a capacităților de muncă ale generației adulte. Referitor la tânăra generație, oportunitățile în formarea profesională sunt extrem de limitate (exceptând anumite domenii restrânse);
c) situații personale ce diminuează șansele, spre exemplu, persoanele ce sunt evacuate din penitenciare;
d) lipsa de oportunități a tinerilor – lipsa de educație, deficit de locuri de muncă, posturi salariale disponibile, dar cu nivel diminuat de calificare;
e) mediul social stimulativ pentru comportamente și pentru stiluri de viață dăunătore în societate, având referire la îndrumarea prezenteistă, consum dăunător, absența capacităților tehnice și disciplina muncii, dependența de ajutor social, descurajare, demoralizarea, discriminarea pe anumite temeiuri;
f) stil de consum: pe lângă absența resurselor, modalitatea de folosire a lor reprezintă și acesta un factor foarte important ce generează sărăcia, pentru cei aflați în dificultate, absența unor priorități ce pot să echilibreze traiul de viață, folosirea lor daunătoare formează o sursă a sărăciei.
Factori din cadrul politicii sociale:
a) lipsa de protecție socială: nivelul scăzut al schimburilor sociale, folosirea lor neeficace sau fără priorități stricte și adecvate este o sursă esențială a sărăciei;
b) crizele sistemului de securitate social – diminuarea sau schimbarea bruscă a sistemului de securitate socială constituie situații de sărăcie. Actualul sistem de pensii este un caz de vulnerabilitate la sărăcie a unui segment majoritar de populație;
c) imposibilitatea colectivității de oferire a protecției sociale eficiente populației contra variatelor speculații în perioadele de tranziții. Falimentarea băncilor și fondurilor de investiție, falimentul întreprinderilor reprezintă un factor al sărăcirii din ultimii ani. La aceasta este adaugată lipsa de protecție efectivă a populației contra luării ilegale a proprietățiilor private;
d) imposibilitatea colectivității de protejare a membrilor săi de deposedare inumană a propriilor resurse – vârstnici ce ajung în ipostaza în care rămân fără locuință în urma înșelătoriei, hoția, exploatarea inumană a forței muncii în economia subterană, corupția și escrocheria;
e) imposibilitatea protejării contra diferitelor dezastre naturale (incendii, inundații ș.a.) și de compensare a prejudiciilor.
Lista factorilor ce conduc la sărăcie este, cu siguranță, deschisă. Este clar că orice estimare amplă a situațiilor de sărăcie și rularea acțiunilor de a reduce sărăcia trebuie să se diminueze decât la suportul economic, necesitând conținerea posibilitățiilor de acțiune contra tuturor factorilor generatori.
Instrumente de combatere a săraciei
Pe parcursul luptei contra sărăciei s-au creat o serie de instrumente, caracteristice țării respective și timpului, cele mai vizibile sunt salariile minime și veniturile minime garantate. Selecționarea și îmbinarea lor sunt influențate, în mod concret, de starea economică, de mărimea și profilul sărăciei, dar și de filosofia ce predomină în politicile sociale vis-à-vis de strategia antisărăcie. Ele se deosebesc prin modul de aplicare și estimare a sărăciei, prin ținte operaționale concrete, perspectiva temporară, zona de impact și direcția de acționare.
Din ansamblul instrumentelor de luptă contra sărăciei, cele ce se încadrează în zona veniturilor din muncă sunt în ultimul timp puse pe prim plan, având în vedere faptul că majoritatea populației sărace face parte din familii ce au persoane ocupate. Necesitatea de acționare în această zonă de influențare a sărăciei a fost amplificată atât în Romania, cât și în alte țări est-europene aflate în tranziție, de amploarea șocului pe care diminuarea puterii de cumpărare a salariilor l-a avut în ceea ce privește procesul de sărăcire.
În economia de piață dezvoltată, în cadrul căreia raporturile de piață sunt susținute, veniturile/salariile din muncă sunt condiționate, de funcționarea pieței bunurilor și pieței muncii. Acestea se ridică la niveluri care garantează beneficiarilor și familiilor acestora un trai care poate fi numit decent, iar participarea sindicatelor – în calitate de reprezentant al intereselor salariaților, având un rol semnificativ în acest sens.
Intervenția statului în stabilirea salariilor, având obiectivul de a combate sărăcia, are o sferă de aplicație limitată și se realizează de regulă, prin intermediul a două instrumente: fixarea salariului minim și a venitului minim garantat.
Din punct de vedere istoric salariul minim a apărut ca o măsură de protecție contra sărăciei și a exploatării salariaților care au poziție mai slabă pe piața muncii: tineri, femei, persoane lipsite de calificare, salariați din cadrul domeniilor de activitate periferice, lipsiți de posibilitatea de a se organiza în sindicate.
Pe de altă parte, într-o economie ce traversează o perioadă de criză, slăbită de recesiune și inflație, în condițiile în care piața nu funcționează, este necesară gestionarea evoluției salariilor. Acest fapt se realizează, în primul rând, prin instituirea controlului creșterii salariilor, ca element al stabilizării. Nevoia atenuării amplorii sărăciei are în vedere în aceste condiții o politică salarială mai amplă și mai nuanțată, în cadrul căreia funcția de echilibru a distribuției să nu semnifice nerespectarea funcției de protecție și de asigurare a resurselor utile traiului minim al salariatului și, bineînțeles, nici a funcției de stimulare.
Acest lucru semnifică faptul că, paralel cu folosirea anumitor instrumente de control al creșterii salariilor, asemenea celor de supraimpozitare a acestora, o atenție deosebită trebuie să se acorde funcționării salariului minim și indexării salariilor, ca elemente de prevenire a diminuării puterii de cumpărare a salariilor la proporții, care să semnifice căderea în sărăcie a unei părți semificative din salariați. Reprezintă, de altfel, semnificativ faptul ca accentul să nu cadă într-o măsură copleșitoare pe controlul veniturilor, în special în condițiile în care inflația are cauze multiple.
Trecând peste efectul direct și imediat de amplificare a sărăciei, forțarea acestui factor de asigurare a veniturilor până la limita cerută de constituirea echilibrului între cerere și ofertă și uneori peste această limită este, prin efectele adverse, contraproductivă pentru lansarea creșterii economice, fiind vorba: în primul rând, de efectul pe care îl prezintă comprimarea peste anumite limite a cererii cu privire la producția de bunuri și servicii.
Limitarea producției semnifică amplificarea șomajului și a sărăciei, dar și comprimarea mai departe a cererii pentru a o aduce la nivelul ofertei; echilibrul existent între cerere și ofertă tinde astfel să se constituie la niveluri tot mai mici; în al doilea rând, reprezintă efectul destimulativ pe care nivelul diminuat al veniturilor salariale reale și, în special, diminuarea acestora îl au cu privire la productivitatea muncii și eficiența, prin lipsa motivării acestora și prin absenteism, prin intermediul impactului incapacității de a îndeplini nevoile de nutriție, de odihnă și de instruire ce aparțin capitalului uman.
Salariul minim: domenii de acțiune și tipuri
Salariul minim constituie instrumentul esențial al politicii salariale, îndreptat spre combaterea sărăciei, instrument care se bazează pe o răspândire de amploare în întreaga lume și a cărui vechime depășește un secol. Salariul minim reprezintă un nivel al salariului, impus în mod obligatoriu prin intervenția autorității publice, sub care nici o organizație, nici un manager nu are posibilitatea de a achita forța de muncă angajată.
Independent de modul și de sfera în care este fixat salariul minim, se deosebesc mai multe formule ale salariului minim:
-salariul minim legal – este acel salariu care se stabilește de autoritățile publice prin intermediul legilor, decretelor, hotărârilor de guvern sau ale altor instituții ce au competențe în acest sens și este, de regulă, un nivel universal aplicabil la scară națională. Salariul minim legal constituie salariul care corespunde de fapt accepțiunii de salariu minim folosit ca mijloc de protecție contra sărăciei. De altfel, forma aceasta este dezbătută în literatură și în documentele oficiale, atunci când este invocat salariul minim;
-salariul minim negociat – acesta se aplică la nivel de sector, de ramură, de întreprindere ori categorie profesională și se stabilește pe baza negocierilor realizate între partenerii sociali, ca parte a acordurilor, convențiilor ori contractelor colective de muncă ce sunt încheiate la diferite niveluri.
Venitul minim garantat în sistemele actuale de securitate socială
Venitul minim garantat reprezintă un instrument relativ nou în cadrul sistemului de securitate socială, chiar dacă în anumite țări acesta a fost introdus mai devreme: Danemarca – în anul 1933; Regatul Unit – 1948; Germania – 1961; Olanda – 1963, Luxemburg – 1968; Belgia – 1974; Irlanda – 1977; Franța – 1988. Introducerea lui reprezintă încă o problemă de actualitate pentru anumite țări situate în estul Europei, inclusiv pentru Republica Moldova.
În ceea ce privește schema generală a venitului minim garantat, aceasta este adresată tuturor persoanelor care dispun de venituri la un nivel inferior minimului garantat și presupune activitatea de plată a unui ajutor social sub forma unei alocații diferențiale, care are rolul de a acoperi diferența dintre venitul minim fixat ca necesar pentru gospodăria solicitantului de ajutor și veniturile pe care le are acesta din diferite surse. De acest drept, dispun toți cetățenii și acesta se acordă în mod nelimitat pe o perioadă în care gospodăria respectivului se află în ipoteza de a nu fi capabil să-și asigure mijloacele de existență minime necesare (excepție făcând sisteme din Franța, Spania și Italia, în care perioada de acordare a ajutorului este limitată).
Nivelurile de bază ale venitului minim garantat sunt reglementate și fixate de autoritățile naționale (ale landurilor în Germania, ale regiunilor în Spania și Italia), prin diferite modalități – având ca punct de plecare salariul minim, nivelul pensiei de bază sau al pensiei minime, de la coșul de consum ori de la cheltuielile propriu-zise ale gospodăriilor cu venituri mici – și sunt catalogate, de regulă periodic, o dată sau de două ori pe an, în raport de evoluția prețurilor și/sau a salariilor. Nivelurile fixate pentru venitul minim garantat constituie un fel de praguri operaționale specifice sărăciei, niveluri la care și deasupra cărora autoritățile oricărei țări își propun să ridice veniturile oricărei gospodării pentru a o proteja de sărăcie.
De regulă, discrepanțele între nivelurile stabilite și între măsurile de construcție și îmbinare a acestor niveluri pe tipuri de gospodării, între modalitățile de indexare și alte particularități ale acestei scheme se ilustrează adaptarea acesteia la particularitățile nivelului general de trai și ale sistemului de securitate socială din cadrul fiecărei țări. De menționat faptul că în anumite țări (Germania, Danemarca, Marea Britanie), nivelurile de bază ale minimului se majorează cu sume ce semnifică suplimente destinate nevoilor specifice unor categorii speciale ale populației (vârstnici, persoane care se confruntă cu dizabilități, familii monoparentale), alocații pentru locuință (chirie, încălzire etc.) și ajutoare speciale destinate anumitor nevoi ale gospodăriei.
Ultimul element utilizat în sistemul de combatere a sărăciei, schema generală de garantare a venitului minim este aplicată pentru toți cei care nu beneficiază de celelalte scheme de protecție, dar și pentru aceia cărora aceste scheme nu le poate asigura minimul necesar. Incidența acesteia depinde, în primul rând, de nivelul venitului minim garantat și, în al doilea rând, de gradul de protecție asigurat de celelalte componente specifice securității sociale, dar și de prezența și nivelul minimurilor categoriale.
Procentul populației care se bucură de ajutor social în cadrul acestei scheme și cantitatea resurselor necesare sunt cu atât mai însemnate, cu cât nivelul minimului garantat este mai ridicat și cu cât gradul de înglobare al celorlalte scheme este mai limitat, iar nivelul minimurilor categoriale mai scăzut.
Este semnificativ a menționa și faptul că, deși schema generală de garantare a venitului minim trebuie să asigure, în ultimul rând, prin construcția și modalitatea acesteia de aplicare, protecția întregii populații, sunt anumite persoane care nu beneficiază de ajutorul stabilit în cadrul acestei scheme, chiar dacă se încadrează în normele care oferă acest drept.
Totul se reduce la lipsa de informare: anumite persoane (care sunt lipsite de instruire și posibilități de informare) fie au un comportament ignorant cu privire la existența ajutorului, fie nu se descurcă în condițiile care privesc accesibilitatea la acest ajutor sau la ajutoarele categoriale. Sunt întâlnite, de asemenea, persoane care nu recurg la aceste ajutoare, care presupun controlul resurselor, din cauza stigmatului social, fiindu-le rușine de a-și declara și dovedi starea de sărăcie.
Rolul Strategiei de Creștere Economică și Reducere a Sărăciei (SCERS) în contextul demersului complex de diminuare a saraciei.
Reducerea și eliminarea sărăciei a reprezentat întotdeauna un obiectiv major al instituțiilor guvernamentale atât la nivel internațional, cât și la nivel național, conținut în diferite programe de guvernare adoptate în ultimii ani, însă, cu toate acestea, lupta împotriva sărăciei nu constituie deloc un obiectiv simplu pentru strategiile respective, chiar dacă sunt atât de generoase și radicale pe cât se dorește a fi. Aceasta constituie, pe de-o parte, o problemă a politicii economice; iar pe de altă parte, a politicii sociale prin intermediul componentelor sale care privesc orientarea socială a dezvoltării economice și, a anumitor programe speciale orientate în sprijinul persoanelor aflate sub incidența riscului sărăciei.
Capitolul II. Sărăcia în România
2.1. Explozia sărăciei în România
După Revoluția din anul 1989, colectivitatea a fost conștientă că schimbarea va aduce costuri sociale importante. Anii ’90 au semnificat însă, pentru țara noastră, o explozie neașteptată a sărăciei.
În 1991-1993 a luat naștere un prim val de sărăcie. Dacă în 1989 după un deceniu de deteriorare continuă a standardului de viață sărăcia afecta circa 7% din populație, în 1994 rata sărăciei era plasată, în funcție de metodologia folosită, între 22% (banca Mondială 1997) și 39% potrivit studiului efectuat de ICCV.
Un al doilea val de sărăcie a luat naștere după 1997, rata sărăciei în 1999 crescând cu peste 60% față de anul 1995, ajungând la 41,2%, iar sărăcia extremă a fost dublată.
Gradul de sărăcie
Nu doar proporția celor aflați în sărăcie s-a mărit, însă totodată s-a accentuat și nivelul de sărăcie. În ultimii ani s-a mărit deficitul de venit al săracilor, astfel suma necesară pentru completa venitul săracilor până la o valoare echivalentă cu pragul de sărăcie. Așadar, în anul 1995 o persoane săracă deținea aproximativ un venit cu 25% mai mic față de pragul de sărăcie, iar în 1998 deficitul de venit constituia circa 27%. Ținând seama de scăderea economică din ultimii ani, observăm faptul că gradul de sărăcie a crescut în continuare.
Efortul financiar pe care era necesar să-l îndeplinească statul în 1998 în scopul acoperirii deficitului de venit al săracilor, determinat în raportul cu pragul sărăciei folosit aici (fără să se ia în calcul alte costuri adiacente cum sunt cele administrative care nu sunt deloc de neglijat) reprezenta circa 2,4% din PIB.
Deficitul din ziua de azi al veniturilor a fost amplificat de deficitul care s-a acumulat cu cel al condițiilor de viață. Pe lângă acest deficit de venit, mult mai sever este faptul că anumite grupuri se confruntă și cu deficitul anumitor condiții esențiale de viață, rezultat al acumulărilor negative anterioare: lipsa, pierderea sau deteriorarea locuinței, acumularea datoriilor, deficitul educației, a capacității de adaptare pe piața munci, discriminării.
Dacă în primii ani ai tranziției acumulările existente au contrabalansat într-o anume măsură șocul deprecierii veniturilor, cei 11 ani de scădere a veniturilor au avut ca efect și o erodare severă de acumulări materiale și capacități personale. Să ne gândim numai la costurile mari ale locuințelor raportate la venituri, cei care nu dețin o locuință (tineri care trebuie să și-o cumpere ori cei care din cauza anumitor împrejurări și-au pierdut locuința) se află în situații disperate, cu șanse mici de a găsi soluții.
Grupurile în cadrul cărora deficitul de venituri este asociat cu deficitul strâns de condiții de viață și capacități personale este într-o stare de sărăcie cronică, cu șanse diminuate de redresare, prin simpla ascensiune economică. Sărăcia de acest gen riscă să conducă la marginalizarea și excluziunea socială. Excluziunea socială se caracterizează prin degradarea umană greu reversibilă, constituind o patologie socială cronică, necesitând tratarea prin modalități specifice.
Chiar dacă nu a înregistrat variații importante în intervalul 1991- 2000, insatisfacția în raport cu veniturile a fost plasată constant la nivel ridicat, în medie, de-a lungul de 10 ani de tranziție, 70% dintre români au considerat că veniturile le ajung cel mult spus pentru strictul necesar în 2000 40% aproximând, că veniturile nu le ajung nici măcar pentru strictul necesar.
Dimensiunea temporară a sărăciei
Nu toate persoanele afectate de sărăcie la un anumit moment au rămas indefinit în această stare. Pentru mulți săraci poate să fie numai un episod trecător, ce se datorează anumitor șocuri cum este pierderea anumitor surse de venit, îmbolnăvirea temporară etc. Pentru alte persoane, ieșirea din această stare este aproape imposibilă, riscul permanentizării acesteia fiind foarte mare. Distincția dintre săracii temporari și cei permanenți este oferită în mod special de existența modalităților de depășire a stării de sărăcie și de posibilitatea de adaptare a fiecăruia. Potrivit acestui criteriu, în clasa săracilor permanenți sunt încadrați cei cu incapacitate de muncă, vârstnici lipsiți de asigurare ori aceia cu pensii foarte mici, care efectiv se află imposibilitatea de a mai obține vreodată un venit acceptabil, și familiile cu mulți copii (trei ori mai mulți). Șomerii cronici dețin, de asemenea un risc crescut de a rămâne permanent în sărăcie.
În ultima vreme, în România sărăcia este în mare parte o sărăcie temporară. Lucrul acesta se explică și prin ideea că sărăcia nu este una profundă, multe persoane plasându-se în jurul pragului sărăciei, deținând venituri deteriorate de climatul economic slab. Așadar, în anii 1997-1998, 7- 8% din populația României se găsea cu 5% peste ori sub pragul sărăciei. Mici variații ale venitului le pot modifica acestora statul din punctul de vedere al sărăciei.
Criza economică îndelungată riscă însă fixarea stării de sărăcie. Estimările au arătat faptul că probabilitatea ca o persoană care se află în sărăcie în 1995 să fi rămas în aceeași stare și pe perioada 1996-1997 era de circa 30%. Altfel spus, circa una din trei persoane, odată intrată în sărăcie, nu mai este capabilă să depășească această stare.
O persoană care se află în sărăcie timp de doi ani are 70% șanse să rămâne săracă și în cel de-al treilea an. Datele au arătat niveluri extrem de diminuate ale sărăciei permanente în cadrul gospodăriilor de salariați. În raport cu acestea, o mare parte a gospodăriilor unde capul familiei este agricultor ori șomer și care au fost sărace cel puțin într-un an vor fi sărace și an după an. O sursă semnificativă a sărăciei cronice este reprezentată de șomajul de lungă durată. Ponderea șomerilor ce nu mai beneficiază de nici un tip de suport monetar (ajutorul de șomaj ori alocație de sprijin) a cunoscut cea mai mare valoare în 1994, stabilizându-se în anii următori în jurul valorilor de 20-25% din totalul șomerilor.
Unicul mesaj pozitiv al acestei analize este acela că sărăcia cu care se confruntă actualmente românii este în mare parte temporară, aceasta putând să fie absorbită odată cu relansarea economică.
Pentru sărăcii de lungă durată, care nu au fost afectați de redresarea economică, va fi necesar să fie aplicate programele sociale speciale pentru a-i ajuta la depășirea situației de sărăcie și să le asigure un suport și protecție necesară.
Perspectiva temporară cu privire la sărăcie impune necesitatea operării unei diferențieri între situația de nevoie, de lipsa mai mult ori mai puțin temporară, și starea sărăciei propriu-zisă. Acestea din urmă constituie o situație de lipsă permanentizată asociată cu specificațiile sociale, culturale și psihologice caracteristice sărăciei. Sărăcia nu poate să fie definită ca simplă lipsă a resurselor, ci constituie o stare socio-culturală și psihologică care rezultă din lipsa de durată a resurselor care, la rândul său, diminuează capacitatea individuală și colectivă de redresare economică.
Explozia bruscă a sărăciei din ultima perioadă dramatizează aceasta distincție. Un mare segment din populația României se consideră că este victima unui proces de sărăcie, se simte lipsit de resurse, însă nu se auto definește ca fiind sărac pe plan social și cultural. Acesta se consideră ca fiind sărac pe o perioadă nedefinită, limitată totuși în timp, într-o situația de nevoie, de necesitate. În situația în care, din punctul de vedere al resurselor disponibile, dimensiunile sărăciei au fost substanțiale, din prisma configurației social – psihologice și culturale, frecvența sărăciei este vizibil mai redusă. Astfel, cea mai mare parte a săracilor care există la ora actuală se percep pe ei ca fiind mai degrabă sărăciți, victime ale șocurilor, aflați într-o stare de deficit a resurselor, și mai puțin săraci propriu-zis. Cu toate că perspectiva de termen de scurt a fost estimată ca fiind puțin încurajatoare, există un anume optimism în cea ce privește ieșirea din criză pe termen mediu și lung.
2.2. Sărăcia în România: sărăcia unei societăți moderne de tip european intrată într-o criză economică severă și persistentă
Sărăcia în România nu este sărăcia caracteristică societăților tradiționale. Programul comunist a avut puterea să transforme țara noastră într-o țară socialistă modernă, modificând radical structura social-economică tradițională și promovând ascensiunea rapidă a industriei și orașului, schimbarea structurilor tradiționale ale statului spre un sistem industrial-cooperatist. Criza proiectului comunist, care a fost accentuată pe perioada tranziției prin căderea în mod dramatic a economiei, a dezagregat societatea românească care se afla într-un proces rapid al modernizării, generând o sărăcie tipică pentru această situație.
Criza industriei și a orașului a produs o sărăcie specifică: șomajul, lipsa locurilor de muncă, economia subterană. Criza infrastructurii urbane socialiste a condus la lipsa locuințelor, degradării blocurilor inconfortabile, și prost făcută, prăbușiri utilităților publice. Retrocedarea pământului a aruncat masa țărănimii într-o situație de dezorganizare și de neputință cu mult mai dezavantajată decât era în punctul inițial al reformei socialiste.
Rezumând, sărăcia în țara noastră reprezintă produsul unei crize brutale de două decenii, a programului ambițios de modernizare și a reconversiei structurilor socialiste în structurile capitaliste standard, care, în industrie, au prezentat ca efect o dezorganizare brutală a marilor întreprinderii, iar la sat, reconstituirea micilor producții, structural incapabilă să asigure eficiența economică din cauza fragmentării pământului și a lipsei resurselor tehnice.
România este nu doar o țară integrată în cadrul unui proces rapid de modernizare, însă este totodată o țară europeană. Tot timpul, și cu atât mai mult după 1989, nivelul aspirațiilor populației a avut tendința să fie modelată de standardul regimului socialist care a limitat grav constituirea unui astfel de cadru de referință, fără însă a-l fi putut bloca. Deschiderea în mod rapid spre economia modernizată și multiplicarea contractelor cu Occidentul au condus în mod inevitabil la o explozie a aspirațiilor și nevoilor, o europenizare a lor în condițiile prăbușirii posibilităților.
Am putea să estimăm, așadar, faptul că pragul de sărăcie în România are tendința să oscileze între minimul de subzistență, condiționat de resursele de o tranziție dură, și un minimum decent modern de viață, elaborat atât de exigențele organizării moderne a societății, cât și de aspirațiile pe care le-a indus conștiința apartenenței de drept a civilizației europene.
2.3.Profilul sărăciei: grupuri cu vulnerabilitate ridicate
Anumite grupuri sociale se confruntă în mod special cu o sărăcie gravă, cu risc crescut de permanentizare. Cel mai semnificativ predicator al sărăciei este constituit de inabilitatea ori deficitul unor indivizi/grupuri cu privire la posibilitățile de acces de piața muncii. În țara noastră grupurile cele mai afectate de sărăcie sunt: copiii, tinerii și familiile cu mulți copii.
Copiii și tinerii constituie categoriile de vârstă cu rata cea mai crescută de sărăcie. În anul 1998 traiul sărăciei era de circa 38% din copii sub 7 ani și aproape 50% dintre copii între 7 și 15 ani. Și tinerii între 16 și 25 de ani constituiau o rată a sărăciei substanțial mai ridicată decât adulții și vârstnicii.
Un număr semnificativ de membrii crește riscul unei familii de a intra în sărăcie. Apariția primului copil într-o gospodărie crește riscul sărăciei cu aproximativ 50%, același lucru fiind valabil și pentru apariția celui de-al treilea ori al patrulea copil. Familiile cu 3 ori mai mulți copii constituie o rată foarte ridicată de sărăcie. Riscul mare de sărăcie în situația acestui grup conduce la o minimizare semnificativă a „șanselor în viață” pe perioadă mai lungă, probabilitatea de neparticipare școlară a copiilor din gospodăriile aflate peste nivelul de sărăcie.
Cum un nivel minim de pregătire școlară este tot timpul asociat cu o poziție dezavantajată în cadrul pieței muncii, acesta va conduce inevitabil la un nivel de trai mai scăzut, iar cercul vicios al sărăciei va fi practic închis. Fenomenul acesta nu este însă îngrijorator doar din prisma indivizilor ci și din cea a colectivității, care va fi pusă în fața unor generații de tineri slab pregătiți și integrați social și profesional, cu un risc mare de dependență față de suportul financiar al statului.
Familiile monoparentale dețin un grad mare de vulnerabilitate, în special dacă sunt compuse dintr-o singură femeie, mai ales în situația localizării în mediul rural.
Gospodăriile al căror cap de familie este șomer dețin un nivel de vulnerabilitate foarte ridicat, în 1998, 60% dintre acestea erau în sărăcie.
Ponderea ridicată a pensionarilor în totalul populației ,face ca aceștia să constituie un proces semnificativ în rândul săracilor mult mai vizibil comparativ cu alte grupuri cu risc de sărăcie sensibil mai mare. Este necesar însă să nu fie ignorate riscurile asociate cu vârsta. Chiar dacă statisticile fundamentate pe indicatorii monetari, cum este consumul ori venitul prezintă o incidență mică a sărăciei în rândul pensionarilor și a vârstnicilor în principiu, aceste grupuri se confruntă cu anumite probleme pe care simpla măsurare a nivelului veniturilor le maschează.
Unul dintre riscurile semnificative asociate acestor grupuri este degradarea sănătății. Cumpărarea medicamentelor, în multe situații, de strictă necesitate, supune bugetele gospodăriilor de bătrâni anumitor presiuni cărora aceștia nu pot să le facă față.
Din cauza politicii incoerente, în prezent, generațiile mai vârstnice de pensionari, ce ar avea nevoie de resurse, beneficiază de pensii substanțiale mai diminuate față de cei recenți ieșiți la pensie, ce beneficiază de posibilitatea obținerii resurselor suplimentare prin muncă.
În țara noastră, 95% din totalul locuinței sunt proprietăți personale. Lipsa locuințelor sociale, asociate cu costul foarte mare (în raport cu veniturile) al cumpărării unei locuințe, la fel și gradul diminuat de adresabilitate al politicilor și programelor actuale, face ca marea majoritate a tinerilor să fie într-o situație locativă grea. Situația este și mai gravă dacă ținem cont de faptul că actualul sistem al închirierilor și creditelor, este slab reglementat și prezintă o adresabilitate extrem de diminuată, oferind o acoperire minimă.
Dintre toate etniile, romii dețin o vulnerabilitate ridicată la sărăcie. Acest grup reprezintă o situație specială: acela al grupului expus excluziunii sociale și sărăciei extreme. Comparativ cu media națională, romii dețin un risc aproape triplu de sărăcie: 87,1% în raport cu 33,8% media națională în 1998 (Teșliuc, Pop, Teșliuc, 2001). Deficitul venitului este de asemenea substanțial mai mare în cazul acestui grup: 44% mai mic față de pragul de sărăcie, față de 27%, media pe întreaga populație.
Vulnerabilitatea crescută la sărăcie a romilor este datorată unui complex de factori: nivelul minim al educației și al calificării profesională, poziția marginală în cadrul pieței muncii, lipsa acumulărilor materiale ce se transmit din generație în generație (locuința, pământul), implicarea în economia informală (ce poate să reprezinte o soluție la lipsa oportunităților, însă și o capcană de natură a împiedica depășirea marginalizării), numărul crescut de copii, stereotipurile negative din partea celorlalte grupuri etnice și discriminarea.
Există situații frecvente în care romii au fost/sunt primii concediați din cadrul întreprinderilor restructurate. În multe localității din România, romii au fost practic izolați în ghetouri, iar condițiile acestora de locuire sunt cu mult sub standardul național. Riscul abandonului și neparticipării școlare este semnificativ mai crescut față de media întregii populații.
Particularitățile populației romilor blochează câteodată accesul acestora la beneficiile sociale. În situația grupurilor de romi care constituie diverse grade de nomadism, sistemul protecției sociale nu prezintă practic capacitatea de a asigura nici o formă de suport.
De asemenea, tinerii sunt excluși de pe piața muncii fiind lipsiți beneficiile associate.
și, din nefericire, chiar și calificați, aceștia prezintă șanse mici de angajare.
La finalul anului 1999 rata de șomaj la tinerii sub 25 ani a fost de aproximativ 4,5 ori mai mare față de media de țară. Situația este cu atât mai severă cu cât mulți dintre aceștia nu au avut niciodată șansa să contribuie la sistemele asiguratorii și întârzierea intrării acestora pe piața formală a muncii îi situează astfel, pe o poziție defavorabilă raportată la viitoarele drepturi asiguratorii.
Din motive diverse, ce variază o dată cu trecerea timpului, generațiile de tineri de după 1989, se confruntă după terminarea perioadei de pregătire școlare, din ce în ce mai frecvent cu experiența șomajului. Lipsa calificării necesare pe piața muncii accentuează și mai mult situația în care învățământul superior ori cursurile de calificare, cel mai adesea susținute financiar de stat în cadrul programelor oferite șomerilor, încearcă să soluționeze problema. În ultimii ani s-au lansat forme speciale pentru încurajarea angajării tinerilor absolvenți. Cu toate acestea, nu există dovezi sistematice cu privire la eficacitatea acestor programe.
Chiar dacă natalitatea a scăzut brusc după 1989, raportul copiilor nedoriți diminuându-se rapid, din cauza exploziei sărăciei de după 1990 numărul de copii abandonați s-a mărit. În 1999 erau declarați abandonați (din punctul de vedere juridic) 2910 copii, cu 1700 mai mult față de 1994.
Anumite studii au demonstrat faptul că dezorganizarea familială, și nu sărăcia, constituie principalul motiv al abandonului copiilor, acesta potențând consecințele sărăciei propriu-zise.
2.4. Cauze și factori ai sărăciei în România
Ar fi ușor să explicăm explozia sărăciei în țara noastră numai prin căderea economiei. Cu toate că acestea constituie sursa principală, la ea sunt adăugate și alte surse cu contribuții semnificative: creșterea polarizării economice (sărăcia distribuțională) și deficitul protecției sociale (ceea ce poate denumi sărăcie redistribuțională).
2.4.1. Sărăcia indusă de criza economică
Căderea economiei
După regimul socialist România a rămas cu o economie slab dezvoltată, irațional constituită, cu distorsiuni structurale semnificative, centrată pe întreprinderi industrial mari și rigide, cu o tehnologie depășită și sectoare economice menținute în viață cu greu. În anii 80, aceasta intrase într-o criză cronică, fiind cu greu menținută prin tăierile masive din consumul populației.
Restructurarea economiei inițiate ca efect al tranziției s-a dovedit din punctul acesta de vedere extrem de dificilă. La dificultățile produse de „moștenire” a fost adăugată și strategia de reformă fundamentată pe modelele simpliste, subminată de invazia grupurilor de interese ce au văzut posibilități de creștere a profiturilor, mai mult prin exploatarea în mod distructiv decât prin restructurarea și relansarea economică.
În stuațiile confuze ale tranziției, întreprinderile de stat care nu erau încă privatizare au cunoscut o scădere dramatică a eficienței, raportată la contextul irațional și politizat al managementului socialist.
Circulația liberă a mărfurilor, persoanelor, însă, mai ales a informațiilor au reorientat cu rapiditate preferințele consumatorilor interni către produsele non-autohtone, care răspundeau mai bine cerințelor acestora, până în acel moment încorsetate în specificațiile ofertei interne. Lipsa competitivității produselor românești în cadrul pieței interne și internaționale a condus, în mod treptat, la pierderea anumitor segmente semnificative de piață.
Privatizarea a avut, astfel, o eficiență scăzută, nu numai în situația întreprinderilor de stat, însă și în înființarea de noi întreprinderi private. Noul sector privat înființat s-a dovedit a fi destul de timid, sufocat de greutăți, de toate felurile, foarte vulnerabil, contribuind în mod nesatisfăcător la amortizarea consecințelor restructurării economiei de stat. Multe dintre noile
întreprinderi private au întâmpinat dificultăți semnificative, oferind adesea inițiatorilor lor numai șanse de supraviețuire și destul de rar resurse de dezvoltare. De asemenea, dezvoltarea sectorului privat nu a condus la creșteri semnificative ale standardului de viață al salariaților.
Agricultura a fost victima cea mai semnificativă a unei abordări politice total greșite. O reformă bazată pe reconstituirea proprietăților a condus la o structură de proprietate care nu era capabilă să susțină o dezvoltare rapidă a sistemelor productive moderne, a proprietăților de dimensiuni mici.
Reconstituirea proprietății s-a realizat parțial: a fost reconstituită doar proprietatea asupra pământului, lăsându-i însă pe țărani lipsiți de mijloacele tehnice minime. În astfel de condiții nu este de mirare, că agricultura pune la dispoziție produse scumpe populației, iar pentru țăran condiții grele de viață. Singurul merit al acesteia a fost că a constituit un amortizor la șocului sărăcirii care se datora căderii economice, însă nu a depășit, pe ansamblu, gradul unei economii minime de supraviețuire. Chiar dacă rata de ocupare în agricultură s-a mărit (de la 28,6% în anul 1998 la 34,6% în anul 1996 și la 37,4% în anul 1998), contribuția adusă de agricultură la alcătuirea PIB este una modestă, ce nu depășește 20%.
Căderea economiei a condus la o diminuare brutală a standardului de viață, mai ales prin erodarea veniturilor primare și prin diminuarea numărului locurilor de muncă.
De asemenea, diminuarea veniturilor salariale, care era sursa esențială de venit a populației, a cunoscut o erodare mare după 1989. După deprecierea puternică până în 1993-1994 (când salariul mediu a scăzut cu 38% față de 1989) a urmat o perioadă de ușoare reveniri până în 1996, unde a urmat o nouă prăbușire, ce a stabilit salariul mediu în perioada 1997-2000 la circa 60% din valoare sa din 1989 (tabel 8). În anul 1999, câștigurile salariale medii nete erau plasate la nivelul a 101,4 US$ în raport cu 150,7 US$ în 1990. În același timp, veniturile salariale erau situate cu mult sub valorile înregistrate în alte țări est-europene aflate în tranziție.
După anul 1989 s-a efectuat o politică susținută de pensionare anticipată pentru amortizarea șocului șomajului și detensionarea pieței muncii. Pensionarea a protejat cel mai eficient individul de pierderea unui venit salarial, oferind un venit clar, care era superior tuturor celorlalte beneficii sociale. Rata de substituire a veniturilor din muncă prin pensie era mai ridicată față de șomaj. Dacă în anul 1990 prezența pensionarilor în segmentul de vârstă 45-55 ani a fost de 1:5, în anul 2010 acesta devenise 1:4. o creștere semnificativă a pensionarilor era înregistrată în grupa de vârstă imediat următoare (56-65 ani) în cadrul căreia ponderea pensionarilor s-a mărit de la 63% în 1990 la 83% în 2010.
Un segment destul de ridicat al salariaților a trecut prin experiența șomajului, cu un risc mare de a deveni total dependenți de suportul social. Chiar dacă, rata șomajului nu a înregistrat valori foarte mari, depășind cu foarte puțin nivelul de suportul social, șomajul s-a dovedit a fi o perioadă de tranziție către un alt loc de muncă sau începutul unui proces de scoatere definitivă de pe piața de muncă.
Aproximativ jumătate dintre aceștia erau în șomaj de peste un an, iar dintre ei de peste 2 ani. Ajutorul de șomaj a fost substituit după 9 luni de alocația de sprijin (care era mult mai redusă) iar după alte 18 luni, a fost desființată. Ajutorul social, necesar a fi primit de cei mai săraci, era acordat mai degrabă sporadic.
Un sfert dintre șomeri (potrivit Biroului Internațional al Muncii) au pierdut drepturile la șomaj, crescând în acest fel rata dependenței economică în familie.
În comparație cu alte țări în tranziție, în anul 1997, în România coeficientul dependenței a înregistrat, împreună cu Bulgaria (0,76) una dintre cele mai mari valori (0,69) comparative, de exemplu cu Cehia (0,5). Procesul acesta îngreunează situația persoanelor active ale căror venituri au fost dublu afectate, pe de o parte sarcinile fiscale în ascensiune pentru susținerea fondurilor publice (o altă consecință a scăderii numărului de salariați), iar pe de altă parte, susținerea financiară a membrilor inactivi din cadrul gospodăriei.
La acestea este adaugată tendința de mărire a ratei populației ocupate cu timp parțial de muncă ori pe baza unui contract civil de prestări servicii( perioadă determinată), precum a celor descurajați să mai găsească loc de muncă.
Un alt segment dintre aceia care au părăsit sectorul salarial, au dorit să-și construiască propria afacere, cea mai mare parte a optat pentru activitățile economice pe cont propriu. Dacă unii dintre aceștia s-au bucurat de un succes neașteptat, cei mai mulți se luptă pentru supraviețuire.
Diminuarea veniturilor în termeni reali a condus la căutarea veniturilor suplimentare. Mai mult de 25% dintre pensionari nu dețin un venit suplimentar pensiei, în timp ce numai 5% dintre persoanele ocupate, cu carte de muncă, sunt în această situație.
Capitolul III. Studiu de caz
În cadrul acestui studiu de caz voi discuta despre problemele și sărăcia în orașul Timișoara. Astfel, am pornit de la mai multe presupoziții, ipoteze pe care am dorit să le susțin cu informații accesibile din studiile sociologice serioase, studiile pe teren și propoziții, afirmații confirmate în diverse teorii.
1.Ipoteze
Dacă oamenii dețin loc de muncă, au o situație (materială și non-materială) decentă, relativ stabilă, aceștia vor avea sentimentul controlului existentențial, vor avea siguranță existențială și capacitatea de interacționare normală cu ceilalți.
Majoritatea persoanelor, grupurilor sociale tind să dezvolte mecanisme și strategii pentru „a face față”, „a se descurca”, sau „a ieși cu bine” din situațiile dificile.
O principală garanție a echilibrului personal, al controlului existențial este reprezentată de „cartea de muncă”, munca salarială oficială.
Lipsa ori pierderea venitului (salarial) conduce la degradarea situației individului și a familiei acestuia.
Deocamdată, în România, nu există alternativă viabilă pentru munca salarială.
Persoanele care locuiesc la sate au sentimentul controlului asupra propriei vieți grație faptului că se bazează pe casa și pămîntul deținut.
La sate riscul cel ridicat constă în producerea catastrofelor naturale (inundații, secetă etc.) care le poate distruge recolta, iar în orașe riscul cel mai ridicat constă în pierderea locului de muncă și a locuinței.
Lipsa locuinței, locuirea indecentă și costurile locuirii pot să afecteze capacitatea de control a individului cu privire la propria existență (sociale).
Gradul de educație și diploma constituie mecanisme de propagare a (in)egalității șanselor de realizare personală și socială.
2.Obiective
1. Stabilirea pragurilor de sărăcie – aplicabile în cadrul orașului Timișoara
2. Stabilirea numărului de locuințe și persoane sărace din oraș
3. Măsurarea profilului și profunzimii sărăciei la nivelul orașului și defalcat pe diferite categorii socio-demografice: grupurile de vârstă (copii, tineri, adulți, bătrâni), categoriile ocupaționale (angajați, șomeri, pensionari), starea civilă (necăsătoriți, căsătoriți, văduvi, divorțați), niveluri de instruire, etc.
4. Stabilirea necesarului de transferuri sociale la nivelul orașului.
5. Stabilirea genului de servicii pentru diversele categorii de familii aflate sub
nivelul sărăciei.
7. Explorarea metodologiilor de evaluare a necesităților ajutoarelor sociale în planul zonal și efectuarea unei hărți sociale a orașului Timișoara prin agregarea datelor rezultând din anchetă.
3.Metodologie. Desfășurarea cercetării
Cercetarea cuprinde următoarele faze:
Pregătirea cercetării
a. Constituirea instrumentului de cercetare
b. Pretestarea instrumentelor
c. S-au realizat instrucțiunile necesare și documentele aferente instrumentului de cercetare
d. Pentru aplicarea numărului de chestionare preconizat au fost selectați un număr de 80 de persoane din Timișoara
e. pentru culegerea datelor am realizat următoarele activități:
– contactarea subiecților;
– aplicarea instrumentului de cercetare;
– completarea documentelor din cadrul instrumentelor de cercetare
Ancheta a cuprins gospodăriile din orașul Timișoara care conțin cel puțin un membru major. Selecția gospodăriilor a fost făcută în mod aleatoriu.
Instrumentul de culegere a datelor a fost chestionarul care a cuprins itemi grupați pe următoarele mari capitole:
– Rosterul de înregistrare a specificațiilor socio-demografice ale familiei
– Rosterul pentru înregistrarea tuturor veniturilor din cadrul familiei
– Consumul gospodăriei lunar
– Alți indicatori obiectivi ai calității de viață – locuință, dotare materială
– Accidentele economice, demografice, de sănătate ori sociale, cu efectele asupra
modului de trai din ultimii 2 ani
– Indicatori ale datoriilor familiei
– Indicatori ai riscului de pierdere al locuințelor
– Indicatori ai capitalului social al familiei.
Pentru testare am utilizat datele preliminare din recensământul 2011. Caracterul limitat al datelor a permis numai testarea câtorva specificații.
Tabel 1. Distribuția persoanelor după sex, comparativ cu datele din recensământ
Tabel 2. Distribuția persoanelor după naționalitate, comparativ cu datele din Recensământ
În privința gospodăriei s-au luat în considerare date cu privire la numărul de
persoane în gospodărie, numărul camerelor pe persoană, suprafața locuibilă/persoană și utilitățile din cadrul gospodăriei.
Tabel 3. Distribuția gospodăriilor ținând cont de numărul de persoanelor/gospodăriilor,
numărul de camere/persoane și suprafața locuibilă/persoană, în comparație cu datele din
recensământ
Tabel 4. Utilitățile gospodăriei, în raport cu datele din recensământ
4.Metodologia de măsurare a sărăciei
Pentru măsurarea sărăciei la orice nivel sunt necesare două măsuri: indicatorul numeric al bunăstării și un pragul sărăciei.
Măsurarea sărăciei constă, în varianta cea mai simplă, în stabilirea procentului de indivizi, ori de familii ce se află sub pragul respectiv.
Stabilirea acestor măsuri au ridicat anumite probleme și au implicat decizii, pe care le vom descrie în cele ce urmează.
Măsurarea bunăstării: agregat de venituri ori agregat de consum?
Există două moduri generale utilizate pentru a măsura cantitativ bunăstarea, la nivel de familie ori la nivel de individ. O soluție presupune înregistrarea tuturor veniturilor ce corespund unei perioade de referință. Cealaltă soluție solicită agregarea consumurilor efectuate de unitatea de analiză în perioada de referință.
Pentru realizarea obiectivelor cercetării noastre am ales măsurarea sărăciei pe temeiul unui agregat de consumuri și validarea rezultatelor prin agregatul veniturilor. Chiar dacă procedura pare mai dificilă decât cea fundamentată pe venituri, există argumente serioase în favoarea acestei alegeri:
1. Bunăstarea material semnifică în fond capacitatea de a consuma. Astfel, utilizarea agregatului de consum constituie un indicator mai valid față de suma veniturilor pentru calitatea obiectivă a vieții.
2. utilizarea agregatului de venituri se recomandă în special pentru societățile dezvoltate în cadrul cărora familiile achiziționează de pe piață bunuri și servicii pe care le consumă. În cadrul societăților mai puțin dezvoltate, o mare parte din ceea ce este consumat provine ori din producție proprie, ori este obținut de gospodărie
În varianta măsurării bunăstării prin totalul de venituri, familiile ce consumă mult din ceea ce produc ori primesc multe daruri în natură vor părea ca fiind mai sărace față de cum sunt în realitate. România este încă, genul de societate în cadrul căreia o parte semnificativă a bunurilor și serviciilor de consum se obțin altfel decât prin cumpărearea de pe piață.
Veniturile sunt subdeclarate, adesea, din motive evidente, față de consumuri care nu suferă aceleași distorsiuni.
Remarcăm faptul că avantajele și dezavantajele celor două metode sunt dependente în special de contextul socio-economic. Nu este surprinzător că Uniunea Europeană utilizează un agregat monetar al bunăstării, iar Banca Mondială recomandă țărilor care se află în curs de dezvoltare folosirea măsurii consumului.
Pragurile sărăciei
În măsurarea sărăciei, limita utilizată în scopul identificării gospodăriilor și persoanelor sărace – nivelul sărăciei – se calculează și el în diverse moduri. O primă diferențiere se află între pragurile relative și cele absolute. Pragurile absolute stabilesc limita respectivă la o valoare normativă convențională determinată indiferent de datele stabilite, în funcție de anumite considerente. Așadar, Comisia Națională de Statistică utilizează, în calculele proprii cu privire la incidența sărăciei, un prag alimentar de 2505 calorii/zi, pe adult echivalent.
Pragul alimentar prezintă dezavantajul de introducere a multor convenții, în special în stabilirea valorilor calorice a consumurilor alimentare și de a fi puțin flexibil la schimburile din stilurile de consum ale persoanelor și gospodăriilor, în special dacă se utilizează un coș alimentar standard.
Pragurile relative sunt fixate de regulă ca puncte de pe scala agregatelor de consum ori de veniturile construite pe datele care se evaluează.
Am socotit că modalitatea cea mai fezabilă și corespunzătoare obiectivelor cercetării noastre de fixare a incidenței sărăciei este prin utilizarea pragurilor relative calculate pe temeiul medianei agregatelor de consum calculate. Practic, pentru identificarea gospodăriilor ce se află în sărăcie majoră, vom folosi pragul de 50% din mediană iar pentru identificarea celor ce se află în sărăcie simplă – 60%.
5.Rezultate
5.1.Distribuția consumului după cele două moduri de calcul a agregatelor
Figura 1. Histograma consumului simplu
Figura 2. Histograma consumului cu bunuri și locuințe
Observăm din informațiile oferite de cele două histograme, faptul că distribuțiile sunt similare, numai scala fiind modificată datorită valorilor mult mai ridicate pe care le presupune cea de-a doua modalitate de calcul.
5.2.Media de consum pe adult
Figura 3. Consumul pe adult echivalent pe decile
5.3.Media consumului pe adult echivalent pe decile de consum calculate cu bunuri și locuințe
Figura 4. Consumul pe adult echivalent pe decile, la calcul cu bunuri și locuințe
Remarcăm faptul că distribuțiile agregatelor de consum pe adult echivalent pe decilele corespunzătoare sunt asemănătoare.
5.4.Tipuri de consum și bunăstare
Consumuri pe tipuri pe adulți echivalenți pe decilele agregatului de consum
Figura 5. Consumul alimentar, nealimentar, valoarea bunurilor și a locuințelor
Figura 6. Consumul simplu, valoarea bunurilor și locuințelor pe decilele agregatului
de consum cu bunurile și locuințele pe adult echivalent
O simplă comparație a celor două grafice ne oferă câteva constatări cu referire la validitatea celor două tipuri de măsurare a bunăstării gospodăriilor:
Agregatul de consum simplu nu prezintă o relație în creștere față de valoarea de întrebuințare a locuințelor, însă celelalte tipuri de consumuri sunt redate destul de bine de către poziționarea pe această măsură a bunăstării. Pe de altă parte, de la decila întâia până la penultima, valoarea locuințelor este una constantă, forma curbei fiind sinuoasă, chiar dacă au loc sporuri semnificative ale consumurilor.
Aceasta ne arată relativa indiferență a valorilor bunurilor imobiliare în raport cu posibilitățile de consum simplu, de fiecare zi, ale gospodăriei, fenomen ce își are originea în distorsiunile pieței imobiliare. Acestea sunt: privatizarea, pe considerentele sociale, a locuințelor proprietate de stat imediat după incidentele din 1989, tendința gospodăriilor spre menținerea proprietăților imobiliare și eventual de sporire a acestora, neimportând posibilitățile materiale, acest gen de proprietăți fiind considerat cea mai sigură modalitate de tezaurizare, politicile de subvenționare a costurilor pentru întreținerea locuințelor, în special a celor de la bloc, prin care statul a suportat o bună parte din aceste costuri permițând unei mari majorități a proprietarilor să mențină costurile de întreținere a proprietăților suportabile.
Pe de altă parte, agregatul de consum care înglobează valoare bunurilor și pe aceea a locuințelor prezintă o corelație pozitivă cu fiecare dintre cele patru modalități de consumuri pe adult echivalent;
Chiar dacă agregatul înglobează toate aceste moduri de consumuri, relația cea mai evidentă dintre agregat și vreuna dintre componente este aceea cu valoarea de bunuri de consum. În cazul în care fiecare spor al agregatului de consum a fost însoțit la creșterile liniare ale consumului de alimente, nealimentare și al serviciilor și a valorii locuințelor, mărimea valorii bunurilor din cadrul gospodăriei va fi în relație exponențială de situarea în agregatul consumurilor.
Astfel, putem extrage o serie de concluzii – venit:
o „Efectul de venit” – se observă o tendință de creștere exponențială de transformare a sporurilor venitului în bunuri pentru folosință îndelungată, în raport cu creșterea liniară a consumurilor alimentare, nealimentare, a serviciilor ori a investițiilor în locuință.
o Valoarea bunurilor de folosință îndelungată din cadrul unei gospodării constituie un bun indicator al bunăstării acesteia.
Așadar, distorsiunile din cadrul pieței imobiliare din ultimii 13 ani fac ca posibilitatea de consum a gospodăriilor să nu fie corelată cu valoarea locuințelor. De asemenea, cei mai buni indicatori ai bunăstării la nivel de familie sunt reprezentați de consumurile alimentare, nealimentare, de servicii și de bunurile de utilizare îndelungată ce se află în dotarea gospodăriei.
5.5. Pragurile sărăciei. Ratele sărăciei
Sărăcie severă
În varianta de consum simplu, pragul de sărăcie severă, calculat la 50% din mediana consumului/adult echivalent este de 1098787,06225 lei. La pragul acesta, rata de sărăcie severă, la nivelul gospodăriei este de 10,7%. La nivelul persoanei, rata de sărăcie este de 12,03%.
Pe de altă parte, în varianta consumului și a proprietăților, pragul se mărește la 2275054 lei, căruia îi este corespondentă o rată a sărăciei de 8,7%. Calculată la nivel de persoane, rata de sărăcie este de 10,1%.
Tabel nr.5. Sărăcia severă
Sărăcia simplă
Pragurile de sărăcie simplă au fost calculate la nivelul de 60% din mediana agregatelor a consumului. Pragurile, ratele la nivelul gospodăriei și la nivelul persoanelor sunt redate în tabelul de mai jos.
Tabel 6. Sărăcia simplă
Distincția constantă dintre ratele care au fost calculate la nivelul gospodăriei și acelea calculate la nivel de persoane, care oferă rate ale sărăciei mai ridicate, sunt datorate mărimii medii mai crescute a familiilor sărace.
Rata mai ridicată a sărăciei severe la agregatul de consum simplu în rapot cu agregatul cu bunuri și locuințe este datorat distribuției inegale a proprietăților imobiliare ale populației investigate. Această distincție însă dispare în momentul în care se utilizează un prag al sărăciei mai mare.
Așadar, rata sărăciei severe, care a fost calculată la pragul de 50 la suta din mediana agregatului consumului simplu este de 10,7 la sută din gospodării și 12,03 la sută din persoane. Rata de sărăcie simplă, calculată la pragul de 60 la sută din mediana agregatului consumurilor simple este de 16,07 la sută la nivelul gospodăriei iar la nivelul persoanelor de 19 la sută. Rata de sărăcie severă calculată față de pragurile fixate pe agregatul consumului cu bunuri și locuințe sunt de 8,7 la sută respectiv 10,1 la sută în timp ce rata sărăciei simple este de 16,5 la sută, respectiv 20,74 la sută.
Deficitele medii
Calcularea transferurilor necesare pentru persoanele ori gospodăriile identificate ca fiind sărace se fundamentează pe calcularea deficitelor. Acestea sunt reprezentate de sumele/adult echivalent necesare cu gospodăriile sărace pentru depășirea pragului sărăciei. Deficitele medii pentru cele două moduri de calcul a agregatului de consum sun următoarele:
Tabel 7. Deficite medii pentru cele două modalități de calcul a consumului agregat
Cifrele de mai sus prezintă relevanță pentru calculul necesarului transferurilor. Acesta este echivalent cu suma de deficite extinse la nivelul întregii populații care a fost luată în calcul. Extinderea rezidă în calcularea numărului gospodăriilor sărace din populație, numărul respectiv urmând să fie înmulțit cu deficitul mediu/familie.
Deficitul mediu/ familie reprezintă media deficitelor pe adult înmulțite cu numărul adulților din cadrul fiecărei gospodării. Am prezentat în cadrul tabelulului de mai jos deficitele totale care au fost calculate pentru cele două variante ale sărăciei:
Tabel 8. Calculul deficitului total anual al familiilor sărace
Pentru calcularea deficitului total/an, la nivelul prețurilor din perioada actuală, am înmulțit deficitul total cu 13,1 (care este corespunzător numărului de zile mediu de 30 pe lună și inflației lunare de 1% în ultima perioadă.
Diferențele dintre ratele sărăciei socotite la nivelul gospodăriei și cele calculate la nivelul persoanelor este datorat faptului că gospodăriile sărace au tendința să aibă un număr mediu de persoane mai ridicat față de celelalte familii.
Bunurile de folosire îndelungată și locuințele prezintă o influență semnificativă asupra pragului de sărăcie. Introducerea categoriilor de bunuri a sporit cu mai mult de 100% pragul de sărăcie. La sporul acesta, contribuția cea mai semnificativă este deținută de valoarea de întrebuințare a locuinței, valoarea bunurilor prezentând și ea o influență care nu este de neglijat cu privire la agregatul de consum.
Concluzii
Fenomenul sărăciei este evident, concret, iar din punct de vedere conceptual termenul “sărăcie” este greu de definit, relativitatea definițiilor urmând clar complexitatea semnificațiilor ce i-au fost atribuite.
Așa cum este și în cazul multor altor concepte din sfera științelor sociale, conceptul de sărăcie prezintă o varietate de semnificații daruite de către diferiți autori, într-o țară sau alta, dar și în perioade de timp distincte. În cadrul literaturii de specialitate cuvântul „sărăcie” este, de regulă, ambiguu sau nesatisfăcător reprezentat, axându-se pe deosebirile dintre nevoile și aspirațiile indivizilor, în ceea ce privește stilurile aecstora de viață, și mediile în care aceștia trăiesc, dintre diverse momente de timp la care se referă și caracterul diferit al definirii sărăciei. Sunt renumite situațiile care relevă faptul că la același nivel de venituri un individ poate fi sărac într-o țară și bogat în alta.
Sărăcia se definește, de regulă, din prisma bunăstării, fiind apreciată ca o stare de lipsă a acesteia, o privare de aspectele bunăstării.
Cea mai veche și simplă prin caracterul ei o reprezintă abordarea unidimensională, în cuprinsul căreia sărăcia este definită ca ,,privarea de mijloacele materiale (financiare), mai ales a veniturilor, utile pentru a cumpăra și a folosi bunurile și serviciile necesare asigurării unui trai corespunzător în raport cu standardele colectivității”.
Pe parcursul luptei contra sărăciei s-au creeat o serie de instrumente, caracteristice țării respective și timpului, cele mai vizibile sunt salariile minime și veniturile minime garantate. Selecționarea și îmbinarea lor sunt influențate, în mod concret, de starea economică, de mărimea și profilul sărăciei, dar și de filosofia ce predomină în politicile sociale vis-à-vis de strategia antisărăcie. Ele se deosebesc prin modul de aplicare și estimare a sărăciei, prin ținte operaționale concrete, perspectiva temporară, zona de impact și direcția de acționare
După Revoluția din anul 1989, colectivitatea a fost conștientă că schimbarea va aduce costuri sociale importante. Anii ’90 au semnificat însă, pentru țara noastră, o explozie neașteptată a sărăciei.
În 1991-1993 a luat naștere un prim val de sărăcie. Dacă în 1989 după un deceniu de deteriorare continuă a standardului de viață sărăcia afecta circa 7% din populație, în 1994 rata sărăciei era plasată, în funcție de metodologia folosită, între 22% (banca Mondială 1997) și 39% potrivit studiului efectuat de ICCV.
Un al doilea val de sărăcie a luat naștere după 1997, rata sărăciei în 1999 crescând cu peste 60% față de anul 1995, ajungând la 41,2%, iar sărăcia extremă a fost dublată
Explozia bruscă a sărăciei din ultima perioadă dramatizează aceasta distincție. Un mare segment din populația României se consideră că este victima unui proces de sărăcie, se simte lipsit de resurse, însă nu se auto definește ca fiind sărac pe plan social și cultural. Acesta se consideră ca fiind sărac pe o perioadă nedefinită, limitată totuși în timp, într-o situația de nevoie, de necesitate. În situația în care, din punctul de vedere al resurselor disponibile, dimensiunile sărăciei au fost substanțiale, din prisma configurației social – psihologice și culturale, frecvența sărăciei este vizibil mai redusă. Astfel, cea mai mare parte a săracilor care există la ora actuală se percep pe ei ca fiind mai degrabă sărăciți, victime ale șocurilor, aflați într-o stare de deficit a resurselor, și mai puțin săraci propriu-zis. Cu toate că perspectiva de termen de scurt a fost estimată ca fiind puțin încurajatoare, există un anume optimism în cea ce privește ieșirea din criză pe termen mediu și lung.
Sărăcia în România nu este sărăcia caracteristică societăților tradiționale. Programul comunist a avut puterea să transforme țara noastră într-o țară socialistă modernă, modificând radical structura social-economică tradițională și promovând ascensiunea rapidă a industriei și orașului, schimbarea structurilor tradiționale ale statului spre un sistem industrial-cooperatist. Criza proiectului comunist, care a fost accentuată pe perioada tranziției prin căderea în mod dramatic a economiei, a dezagregat societatea românească care se afla într-un proces rapid al modernizării, generând o sărăcie tipică pentru această situație.
Criza industriei și a orașului a produs o sărăciei specifică: șomajul, lipsa locurilor de muncă, economia subterană. Criza infrastructurii urbane socialiste a condus la lipsa locuințelor, degradării blocurilor inconfortabile, și prost făcută, prăbușiri utilităților publice. Retrocedarea pământului a aruncat masa țărănimii într-o situație de dezorganizare și de neputință cu mult mai dezavantajată decât era în punctul inițial al reformei socialiste.
În cadrul studiului de caz am discutat despre problemele și sărăcia în orașul Timișoara. Astfel, am pornit de la mai multe presupoziții, ipoteze pe care am dorit să le susțin cu informații accesibile din studiile sociologice serioase, studiile pe teren și propoziții, afirmații confirmate în diverse teorii.
Bibliografie
Chircă Constantin și Teșliuc Emil (coord.), De la sărăcie la dezvoltare rurală, Banca Mondială și Institutul Național de Statistică, București, 1999
Zamfir, Elena, (coord.), Strategii antisărăcie și dezvoltare comunitară, Editura Expert, București 2000
Dăianu D., Isărescu M. (coord.), Noii economiști despre tranziția în România, Ed. Enciclopedică, București, 2004
Lazăr, Florin, Statul bunăstării în România în căutarea identității, în „Calitatea Vieții”, nr.1–4/2000
Sandu Dumitru, Sociabilitatea în spațiul dezvoltării, Ed. Polirom, București, 2003
Frunzaru, Valeriu, De la statul bunăstării național la politicile sociale europene, în „Calitatea Vieții” nr.1–4/2002
Barbu, Gheorghe, Condiții de viață ale familiilor sărace cu copii, în Calitatea Vieții, nr.1-2/1997
Ionescu, Ion, Sociologia dezvoltării comunitare, Editura Institutul European, 2004
Ionescu, Ion, Sociologia dezvoltării comunitare, Editura Institutul European, 2004
Preda, Marian, Politica socială românească: între sărăcie și globalizare, Editura Polirom, Iași, 2002
Mărginean, Ioan, coord., Analiza comparativă a finanțării politicilor sociale din România, alte țări în tranziție și țările UE, în revista „Calitatea Vieții” nr.1–4/ 2001
Sandu Dumitru, Sociabilitatea în spațiul dezvoltării, Ed. Polirom, București, 2003
Pop Luana Miruna (coord.), Dicționar de Politici Sociale, Ed. Expert, București, 2002
C. Zamfir 1995 „Dimensiuni ale sărăciei” Ed. Expert,. Lucrarea definește și utilizează două praguri de sărăcie Nivelul de Subzistenta (NS) mai sever care are în vedere doar nevoile fundamentale de consum ale populației, și Nivelul Decent (ND) care acoperă toate bunurile și serviciile absolut necesare pentru participarea la viața socială. Rata de sărăcie amintită aici se referă la NS.
Guvernul României, 2001 Carte Albă a preluării guvernării… București.
Teșliuc C. M., Pop L., Teșliuc E. D, 2001. Sărăcia și sistemul de protecție socială. Polirom, București
Grigorescu C. (coord.), Poenaru M., Molnar M. Dimensiunea sociala a Uniunii Europene. – București, 2002
Teșliuc C. M., Pop L., Teșliuc E. D, 2009. Sărăcia și sistemul de protecție socială. Polirom, București
Neagu Gabriela, Stoica Laura, Surdu Laura, Educație și excluziune socială în societatea românească actuală, Raport ICCV, 2003
Milicenco S. Fenomenul sărăciei din perspectivă teoretico-metodologică. În:Bulgaru M. (coord.). Aspecte teoretice și practice ale asistenței sociale, Chișinău, 2004
Molnar M. Sărăcia și protecția social, București, 1999
Lazăr, Florin, Statul bunăstării în România în căutarea identității, în „Calitatea Vieții”, nr.1–4/2000
Sandu Dumitru, Sociabilitatea în spațiul dezvoltării, Ed. Polirom, București, 2003
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cultura Saraciei Cazul Romaniei (ID: 113341)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.