Cultura Media Si Fenomenul Globalizarii
Cultura media și fenomenul globalizării
CUPRINS
Introducere
Capitolul I. Industriile culturale și globalizarea
Dimensiuni ale globalizării
Cultura media în contextul globalizării
Capitolul II. Globalizarea culturii audiovizuale
Homo Videns și cultura de consum
Starea audiovizualului autohton
Capitolul III. Internetul – simbol al globalizării
3.1. Internetul între două extreme
3.2. Dependența de jocurile pe calculator
Concluzii
Bibliografie
Introducere
Actualitatea temei investigate și gradul de studiere a acesteia. Globalizarea se caracterizează printr-o intensificare a interconectării globale, o răspândire a tuturor produselor simbolice dincolo de granițele teritoriale; toate se răspândesc fără efort. Globalizarea duce la o compresiune a noțiunii de spațiu și timp, distanțele se îngustează, lumea devine „un sat global”; acest lucru este posibil datorită mijloacelor audiovizuale. Însă chiar dacă există o anumită proximitate a culturilor, dată de această dezvoltare tehnologică, culturile sunt încă despărțite de specificul lor cultural. Din nefericire, globalizarea tinde să suprime acest lucru, făcând ca aceste culturi sa capete un caracter de consum. Globalizarea are ca sens tendința de unicitate, de global. Noțiunea de global implică lumea ca loc unic, formele de cultură intrând tot mai mult în contact.
Globalizarea are, în mare măsură, un caracter economic. Însă nu trebuie să cădem într-un reducționism absurd, căci globalizarea nu se limitează doar la aspectele economice. Dimensiunea culturală a unei societăți este greu de delimitat, aceasta având, totuși, câteva trăsături:
Cultura poate fi înțeleasă ca sferă a existenței în care oamenii construiesc semnificația practicilor cu ajutorul simbolurilor;
Modalitate prin care oamenii dau un sens vieții, prin intermediul comunicării dintre ei;
Scopul culturii este de a da sens vieții;
Cultura mai poate fi înțeleasă și ca fiind teritoriul înțelesurilor semnificative din punct de vedere existențial;
Cultura include toată varietatea de practici cotidiene; cultura valorifică sensul existenței umane.
În perioada globalizării, dimensiunea culturală este adesea confundată cu acea cultură media a tehnologiilor audio-vizuale și a comunicațiilor prin care sunt transmise reprezentările culturale. Într-o eră a Internetului și a televizorului, cultura devine relativă, ni se spune ce și unde să privim, să citim, să ascultăm. Apărând cultura de masă, apare o a doua colonizare (Edgar Morin). Această cultură tinde să erodeze celelalte culturi, până la a le înlocui. Cultura media se dovedește agent al globalizării. Prin universalizarea divertismentului, supravalorizarea sa, duce, în final, la dependență. Așa cum bine punctează Adrian Dinu Rachieru, „Cultura Coca-Cola seduce mulțimile și trezește îngrijorarea culturilor mici. Globalizarea exclude închiderile culturale și economice. Riscăm ca în locul unei civilizații a diversității să ne instalăm într-o unică civilizație a divertismentului’’ [44, p. 145]. Deoarece globalizarea are drept caracteristică principală facilitarea circulării informațiilor, mulți văd în ea un fel de proces de dominare a celor slabi de către corporațiile importante ale lumii.
Mulți teoreticieni ai fenomenului mediatic consideră că prin fundamentele ei economice, prin conținut și estetică, prin formele de difuzare socială comunicarea de masă se dovedește a fi, în mod aproape evident, o dimensiune a vieții populare, adică are un caracter non-elitist: ea se adresează unui anumit tip de societate – societatea de masă și, în consecință, generează o formă aparte de cultură – cultura de masă. Dar conceptul în cauză are semnificații diferite:
1. Cultura maselor, accesibilă celor mai diverse categorii de public, apreciată îndeosebi de cele cu nivel de instrucție modest;
2. Cultura difuzată prin mass-media. Dar, spre exemplu, un spectacol de operă susținut în cadrul Festivalului Internațional „Invită Maria Bieșu”, difuzat pe postul de televiziune Moldova 1, nu devine, prin aceasta, „cultură de masă”, întrucât necesită o educație muzicală de care masele largi nu dispun. Sintagma „cultură de masă” conține o nuanță depreciativă și se caracterizează prin absența caracterului refelexiv, a subtilității, a rafinamentului. Cu alte cuvinte, specificul ei este accesibilitatea neproblematică, în scop de „consum”, generatoare de comportamente și reprezentări diferite de ale culturii înalte. Este altceva decât tradiționala cultură populară, produsă de mase.
Scopul și obiectivele tezei. Pornind de la actualitatea temei și de la nivelul de cercetare al problemei, autoarea tezei și-a pus drept scop investigarea culturii media în contextul globalizării în întreaga sa complexitate.
În acest sens au fost formulate o serie de obiective:
elucidarea aspectelor economice și a „costurilor” sociale ale culturii mediatice în procesul actual al globalizării tehnologiilor informaționale;
realizarea unei analize comparative a produselor audiovizuale autohtone cu produse similare din alte spații mediatice;
identificarea unor momente mai semnificative din domeniul culturii audiovizuale naționale;
analiza comunicării virtuale, elucidarea unor aspecte mai controversate din cadrul binomului „Internet și societate”;
determinarea orientărilor și tendințelor actuale în evoluția culturii media, reieșind din practica mediatică propriu-zisă (examinarea unor produse media din Europa de Est – Republica Moldova, Federația Rusă și România).
Instrumentarul metodologic și suportul teoretico-științific al lucrării. Punctul de vedere din care a fost analizată relația dintre cele două fenomene foarte importante ale lumiii contemporane – cultura media și globalizarea – este cel oferit de teoria comunicării, precum și de achizițiile demersului culturologic.
De asemenea, întru elucidarea mai pregnantă a aspectelor economice și sociale ale culturii de masă, a fost aplicată metoda cercetării comparative.
Am utilizat și câteva metode mai mult sau mai puțin tradiționale – demersul de tip analitic, metodele inductivă și deductivă.
Inovația științifică a tezei. Unul dintre elementele de noutate în economia acestei lucrări de masterat poate fi considerat examinarea minuțioasă a unor producții din spațiul audiovizual autohton prin raportarea lor la creațiile de televiziune din alte spații mediatice (Rusia și România, în primul rând).
Într-o anumită măsură, caracterul original al studiului consistă în evaluarea relațiilor nu tocmai simple între lumea virtuală a Internetului și adolescenți, o problemă care, actualmente, suscită numeroase discuții controversate.
Valoarea aplicativă a lucrării. Rezultatele investigațiilor noastre pot fi utilizate în elaborarea unui studiu comparativ al producțiilor de televiziune autohtone cu produse similare din alte spații mediatice. Luând în considerație faptul că, la ora actuală, are loc o intensă comercializare a producției de televiziune, tinerii redactori și regizori de programe TV ar putea găsi în aceste pagini anumite sugestii pentru realizarea unor producții performante. Totodată, acest studiu va prezenta interes pentru studenții care își vor axa obiectul de cercetare în domeniul culturii media sau pe problematica new media.
Structura lucrării de licență. Prezenta teză este alcătuită din introducere, urmată de trei capitole cu subcapitolele respective, fiind finalizată prin concluziile de rigoare din încheiere și printr-o bibliografie selectivă a operelor și a lucrărilor de specialitate consultate și citate în textul propriu-zis.
Capitolul I al lucrării, intitulat Industriile culturale și globalizarea, pune în lumină multiplele forme de manifestare ale culturii media: editarea de mărfuri culturale (cărți, discuri, casete video, DVD-uri), producția de flux (radio și TV), producția de informație scrisă (ziare, reviste), producția de programe informatice (de la cele de operarea pe calculatoare de tip industrial, până la jocuri) și producția de spectacole publice și de transmitere a lor către audiențele mass media).
În Capitolul II al tezei, Globalizarea culturii audiovizuale, se menționează că, actualmente, televiziunile europene sunt din ce în ce mai americane… Prin ce se explică „imperialismul cultural” american în domeniul produselor TV? De fapt, pe piața programelor TV, nu se cumpără programe, ci dreptul, pentru un timp limitat, de a folosi o copie a unui program, în condiții precise: un anumit mod de difuzare, un număr de difuzări, o anumită oră de difuzare. Astfel, prețul mediu al unei ore de serial american este în absolut toate cazurile de 5 până la 20 de ori inferior celui care ar fi trebuit cheltuit pentru a produce episodul. Așa încât, pentru un post TV, alegerea, din punct de vedere financiar, între a produce programe noi și a le cumpăra este o problemă dinainte rezolvată, când nu există constrângeri de ordin legislativ. Din păcate, spațiul mediatic din Republica Moldova, mai ales cel de natură audiovizuală, traversează o profundă criză de identitate.
În fine, în Capitolul III al lucrării, Internetul – simbol al globalizării, aratăm că fenomenul Internet a schimbat, la modul radical, felul în care muncim, ne instruim sau ne distrăm, „satul global” intuit de M. McLuhan devenind o realitate.
Capitolul I. Industriile culturale și globalizarea
1.1. Dimensiuni ale globalizării
Aflându-ne sub pecetea epocii pe care, actualmente, o traversăm, o epocă destul de confuză și mereu atinsă de criză, generând o avalanșă întreagă de angoase ale postmodernității, „hibridarea culturală a omului global” nu mai este o falsă alarmă în contextul proliferării haotice a comunicării mediatice.
În pofida uriașei audiențe, a bombardamentului informațional sufocând Planeta, mijloacele de comunicare în masă „fabrică”, s-a zis, non-comunicare; feed-back-ul este anemic, interacțiunea comunicativă slăbește pe măsură ce ne instalăm, deloc confortabil, în Evul Media [29]. Fenomenul mediatic, deschizând accesul „la lume” transformă realitatea în „fenomen discursiv”, fabulatoriu, scenarizat, spectacularizat.
Evident, nimeni nu ar putea nega rolul media în fortificarea modernității, devenind acum, în lumea simultaneității, mediu de existentă (mod de viață), modelând organizarea socială și confiscând hedonistic cotidianul, punând în joc exersatele tactici ale seducției. Și, în același timp, observând că suprainformarea coexistă cu dezinformarea, că există mari zone de „subdezvoltare comunicațională” prin distribuția inegală a puterii și a resurselor, că, în fine, difuzarea, chiar planetară fiind (prin globalizarea piețelor), ascultă orbește, odată cu creșterea presiunii competiționale, de logica vitezei și a profitului.
Intră, așadar, în cursa frenetică a consumului, bucurându-se de o largă penetranță și adresabilitate. Devenind, însă, comercială, epidermică și „culinaristică”, propunând — pe suportul high-tech — un șuvoi de modele și imagini-ghid, sfârșind prin a infantiliza publicul, îndobitocit prin soap-operas și publicitate stupidă. Și dacă Terry Eagleton visa la o improbabilă cruciadă morală, Jean Baudrillard nu ezita să observe că, „fantasmatică” azi, comunicarea este „victima unui exces de comunicare” [4, p. 57].
Cultura comercială îl îngrijora foarte mult pe Leavis încă în anii treizeci ai secolului douăzeci, dând tonul preocupărilor de Cultural Studies. Din păcate, globalizarea mediatică, plonjând în simultaneism nu înseamnă și restituirea/receptarea unei „societăți comunicative”; animalul media („omul terminal”) este o „mașină de privit”, captiv al culturii media, de rang mediu și de extensie planetară [25, p. 27].
Televizorul este medium-ul predilect într-un univers „dilatat”. S-ar părea că C. W. Mills nu s-a înșelat când anunța, cumva profetic: „istoria care îl afectează în prezent pe fiecare om este istoria mondială”. Și dacă sub trend-ul mondializării difuzarea este, inevitabil, supranațională (civilizația fiind, astfel, o expansiune exterioară a culturii), comunicarea globală ne fac și de extensie planetară [25, p. 27].
Televizorul este medium-ul predilect într-un univers „dilatat”. S-ar părea că C. W. Mills nu s-a înșelat când anunța, cumva profetic: „istoria care îl afectează în prezent pe fiecare om este istoria mondială”. Și dacă sub trend-ul mondializării difuzarea este, inevitabil, supranațională (civilizația fiind, astfel, o expansiune exterioară a culturii), comunicarea globală ne face părtași la un insidios neocolonialism cultural (Michel de Certeau), sincronizarea însemnând, îndeosebi, un cosmopolitism ieftin, păgubos, culturalicește alienant [17, p. 141].
Se poate, însă, vorbi de o cultură globală? Există, neîndoielnic, evenimente mediatice cu impact emoțional la scara Planetei, există un capital nomad și trusturi transnaționale erodând rolul statelor-națiune (cazul grupului Time-Warner, de pildă, care se vrea o „entitate planetară”), circulă în lume elite „infidele”, afișând — vorba lui Jonathan Friedman — o „identitate cosmopolită”, ne mișcăm într-o „junglă fabricată” (A. Giddens) și ne amenință, pe fundalul relativismului dizolvant al postmodernismului, păcatul greu al uniformizării și al insecurității. Globalizarea marginalizează 2/3 din populația lumii și civilizația noastră, departe de a fi „un tot”, pare frisonată de întrebări neliniștitoare [22, p. 37].
Cine gestionează procesul și care sunt costurile globalizării? N-a scăpat oare el de sub control sub presiunea „forțelor anonime” (G.H. von Wright) instaurând — ca să preluăm sintagma lui Kenneth Jowitt — noua dezordine mondială? Incertitudinile de azi, în acumulare galopantă, intră în conflict cu globalismul visător, favorizând tocmai tranziența (Alwin Toffler), dezorientarea; adică dizolvarea lumii reale sub promisiunea „transparentizării” într-un univers fantasmatic. O lume parcelată și excitată, așadar, care stimulează iresponsabil reflexul consumerist. Societatea de consum își seduce clienții și inventează exponențial trebuințe; cultura însăsi devine o cultură de piață [5, p. 171].
Iată câteva premise de la care se poate porni o discuție polemică despre rolul culturii mediatice în constituirea unui fenomen fără precedent: globalizarea a tot și a toate. Se vorbește chiar despre un „neo-analfabetism TV”. Globalismul civilizației și varietatea culturilor, rămânând „marea sursă a identității” [12, p. 14] suportă relația tensională, divergentă, dintre mondializare și localizare (atomizare). O nouă autarhie este imposibilă, omenirea „spărgându-se”, totuși, în grupuri si regiuni, departe de a-și defini obiectivele și de a-și câstiga coerența unei strategii pe termen lung, oferindu-i identitate și sens.
Într-o epocă fluidă singurul sens globalizant pare a fi uniformizarea consumului. „Prinsă” în năvodul rețelelor informatice, tehnice, financiare și comunicaționale, omenirea a conștientizat puterea media. Or, producția de mesaje a devenit o adevărată industrie culturală [17]. Să aibă ea doar un rol narcotizant, întelegând că ceea ce ni se oferă sub eticheta de cultură de masă (pentru mase) funcționează ca sistem propriu, nu doar cumulând efectele mijloacelor de informare? Oricum, dacă media au remodelat societatea si sensibilitatea generațiilor, transformând comunicarea într-un „fenomen de civilizație totală”, și celelalte media se redefinesc brutal în raport cu TV.
Fiindcă dictatura audio-vizualului în societatea mediatică, locuind în păienjenișul multimedial este o evidență; saltul de la logocentrism la imagocentrism înseamnă accesul la un limbaj universal. Savanții avertizau, încă în secolul trecut (să ne amintim de faimoasa Școală de la Frankfurt) că expansiunea TV înseamnă și invazia culturii „de mijloc”. Microbul TV generalizează „sindromul de duminică” (G. Friedman) și ne invită în societatea „de spectacol” (Guy Debord) [35, p. 77]. Or, spectacolul mediatic, sub aparența omogenizării, ne condamnă la sedentarizare. Și, să nu uităm, TV (văzut de unii ca drog) este un mass-medium prin excelență non-selectiv. Iar mass-media trebuie întelese ca „mediatori universali” (Edgar Morin) „prescriind” lumea de azi.
Dacă Marshall McLuhan, nume la modă cândva, printr-un „celebru aforism” a răsturnat metaforic perspectiva și a impus, șocant, paradigma tehnologică (obligând la regândirea problematicii media), reabilitarea lui rămâne o sarcină nerezolvată. El trebuie „luat în serios” (Elizu Katz). Paul Levinson a încercat să fixeze locul influentului teoretician în „era digitală”, notând că afirmația care a făcut carieră a fost, din păcate, „deformată de toată lumea” [34, p. 15].
E drept, cel considerat „unul dintre marii gânditori ai umanității” a fost aprig controversat și mai puțin citit; prin analogiile sale provocatoare, metaforele încețoșate și dezordinea demonstrației, întreținând un „flux de ambiguităti” (Edgar Morin) a stârnit numeroase reacții critice. Or, McLuhan nu vroia să explice, ci „să exploreze”, cum s-a justificat repetat; dar aici persistă o neînțelegere, preluată inerțial și perpetuată vinovat. Nu se punea problema de a ignora substanța (conținutul) o dată cu trecerea de la „spațiul acustic” la „spațiul vizual”, ci de a apăsa asupra impactului (ciclului de viață) unui nou mijloc în procesul comunicațional, apt de a reconfigura Istoria remodelând societatea.
De fapt, Marshall McLuhan vorbea de „trei ere comunicaționale”, predominanta unui medium fiind, se știe, criteriul periodizant (era tribal-orală, cea tipografică și cea a circuitului electronic). Nu este aici locul de a-i discuta opera și de a stărui asupra uriașei sale influențe după cum, reparatoriu, ar trebui redescoperiți „strămoșii” săi ideatici (uitatul Harold Innis, în primul rând). Cert este, însă, că limbajele noilor media provoacă, direct și indirect, un cumul de efecte schimbând sensibilitatea umană; implicit, modul nostru de a percepe și de a asimila lumea, provoacă o revoluție culturală.
Este limpede că această cultură media se dovedește un eficient agent al globalizării. Cu observația că ea promovează și încurajează, cum s-a spus, subcultura fără frontiere. Dacă piața devine instanța supremă și discuția se poartă doar în termeni de audiență (rating), garantând succesul comercial, degradarea gustului public, prin invazia divertismentului, este o consecință inevitabilă. Mai mult decât atât: televizorul — după cum afirmă acuzator Pierre Bourdieu — este o formă pernicioasă de violență simbolică [9, p. 35].
Globalizarea mediatică (ca „industrializare secundă”, cum a și fost definită) înseamnă, într-un sens, reîntoarcerea la tribalism. Satul planetar, anunțat profetic de Marshall McLuhan s-a ivit și rolul media a fost unul decisiv. Iată, așadar, că mass-media nu reprezintă doar un vehicul cultural, ci chiar produce o nouă cultură. Va înlocui ea – la modul fraudulos – Cultura?
Neîndoielnic că suntem prinși în vârtejul unei lumi în schimbare. Viteza acestor transformări îl îndreptățea pe Alwin Toffler să vorbească de tranziență, întărind sentimentul de nepermanență, de insecuritate; de unde și caracterul anxios al epocii în pofida preceptelor de toleranță, pluralism, hedonism – repetate obsesiv și încă departe de a fi efective. Problemele și dilemele epocii sunt amplificate de un „concept extensiv” (firește, postmodernismul), indicând un model care e departe de a stârni entuziasmul: cel american, negreșit, lumea americană – ne asigură mulți analiști – fiind „așezată confortabil în postmodernitate” [18, p. 22].
Oricum, viața în comunități închise nu mai poate continua. Viitorul este al globalizării. Trebuie să recunoaștem că mondializarea a trezit îngrijorare și a provocat, pe fundalul seismelor bursiere, numeroase reacții de stradă (cazul Seatle, manifestațiile de la Washington, Londra, Tokio, Paris).
Procesul ca atare, obiectiv, ireversibil nu poate fi stopat; dar efectele lui ambivalente sunt evidente. Sloganurile antiglobalizare nu fac distincția dintre globalizare și globalism. Împotrivirea nu poate da roade. Concomitent, însă, strategii procesului vorbesc de o globalizare „cu față umană” încercând să echilibreze piața și politicile de protecție socială.
Dacă globalizarea se prezintă ca un proces obiectiv este de ordinul evidenței că globalismul conduce la ștergerea diferențelor specifice și erodarea suveranității. Or, companiile transnaționale au doar interese de piață. Pe de o parte, nu putem nega binefacerile civilizației pentru „satul planetar” și înțelegem că revoluția tehnologică face absurdă și inutilă împotrivirea. Pe de altă parte, însă, mondializarea pune în pericol identitatea națională și ridică serioase semne de întrebare asupra eficienței guvernării (planetare).
Sunt multe voci care cer instaurarea unei lumi multipolare. Riscul ca o superputere (în speță, cea americană) să gestioneze problemele Planetei atrage și consecința, de neacceptat, a unui model cultural unic. Imperialismul globalist pe care l-ar presupune hegemonismul yankeu, înțelegând Planeta ca o piață, a stârnit dispute. Poate că reacțiile antiglobalizare exprimă și interesul pentru localism, promovat de societatea postmodernă. Oricum, satul planetar a devenit o realitate, riposta autarhică e sortită eșecului, iar cultura mediatică a luat în posesie Planeta.
Industriile mass-media, se știe, au în vedere omul mediu, încurajând consumismul (alienarea prin consum). Această nouă cultură, întreținută de erupția mass-media, globalistă prin amploare, standardizată, impunând un unic model poate conduce la unidimensionalizare (ca efect); ea pare nu doar a concura, ci chiar a anihila cultura „tradițională”, înlocuind-o. Economia de piață nu înseamnă și societatea de piață, incapabilă să reacționeze corectiv, blocând derapajele „culturale” și stăvilind inundația ofertei subculturale. Or, globalizarea – ca strategie – înseamnă, prin democratizarea și uniformizarea consumului, chiar mediocrizarea culturii [44, p. 35].
1.2. Cultura media în contextul globalizării
Dar ce o fi acest „monstru” numit cultura media? Cultura de masă, văzută de unii ca „un concept apocaliptic” este, indiscutabil, o cultură medie (Edgar Morin, L´esprit du temps, 1962). Dar și o cultură media acum.
Produsele media suportă, prin industrializarea producției și generalizarea consumului, o definiție negativă și globalizatoare, încărcată cu un sens peiorativ. Afirmată concomitent cu decăderea culturii clasice, noua cultură (mediatică) pare nu doar a o concura, ci chiar a o înlocui. Beneficiind de costuri de acces mereu în scădere, preluând elemente facile, vandabile, acceptând standardizarea și impunând drept criteriu valoric logica profitului, cultura mass-media este – după multe voci, unele autorizate – un surogat. Încât, pe bună dreptate, ne putem întreba: este ea o nouă cultură sau doar o altă tehnologie a comunicării culturale? Sau poate este chiar cultura epocii noastre, în extensie planetară [3, p. 107].
Azi comunicarea a devenit un fenomen de civilizație totală. Comunicarea de masă (recunoscând supremația televizuală) se bucură de o audiență largă, eterogenă, dispersată și anonimă. În plus, circulația (difuzarea) este rapidă, uniformizând și simplificând conținutul. Mai mult, suportul, tehnica ca și suma instituțiilor intră – uneori simultan – sub umbrela conceptului (media), conducând chiar la autonomizarea cuvântului, cum nota Mihai Coman [17].
Iar noile media, în ofensivă, dezvoltă dimensiunea interactivă, anunțând o nouă eră a comunicării sau „o economie generală a comunicării”. Ideea convergenței era lansată prin 1978 de inginerul Nicholas Negroponte care sugera apariția sistemelor on-line, anunțând, prin multimedia, acea „nouă galaxie” întrezărită prin TV tematică, rețelele cablate sau „buchetele numerice” [22, p. 123].
De fapt, mass-media nu impresionează cantitativ (deși cuprinderea este planetară acum) ci, îndeosebi, prin simultaneism, instaurând dictatura instantaneului. „Era instantaneității” înseamnă sincronizarea lumii la pulsul evenimențial al Planetei, posibilitatea desfășurării Istoriei „în direct”, pătrunderea informației în „timpul real” (inaugurată de CNN la mijlocul anilor ´80). Altfel spus, asistăm la accelerarea timpului mediatic [28, p. 237].
Privind contextual, vom observa că discursul mediatic a cotropit întreaga existență; mediatizarea vieții publice este o observație la îndemână, iar procesul comunicațional, fie el instituțional ori publicitar, transformă realitatea într-un fenomen discursiv. Ne îndreptăm, potrivit lui Eliseo Veron, înspre o societate în întregime mediatizată: ziarele vor cunoaște ediții electronice, tehnica „pull” (navigarea atât de râvnită de internauți) va face loc, prin conectare, difuzării automate a informațiilor (principiul „push”). Ceea ce, evident, va adânci asimetria lumii, vorbindu-se deja de info-bogați și info-săraci [29, p. 74].
Din unghiul consumului cultural, televizorul domină suveran sistemul mediatic. Televiziunea a devenit medium-ul de referință, obligând celelalte mijloace să descopere strategii de reajustare. Consumul televizual, prin zapping, ar favoriza instabilitatea audienței dar și autonomia (crescătoare) a publicului.
În plus, efortul scenarizării, gustul pentru reality shows propun o nesfârșită hibridare, un joc ambiguu la frontiera dintre ficțional și factual. Se vorbește de o „realitate compozită”, ceea ce zdruncină supremația imaginilor analogice, implicit statutul lor indicial. Prin vizualizare, să recunoaștem, poate fi – cu ușurință, chiar – falsificată ierarhia evenimentelor. Integrarea tehnică a suporturilor (idee pentru care pleda, cu aproape trei decenii în urmă, inginerul Negroponte) marchează sfârșitul distincției tradiționale dintre cele trei suporturi mediatice. Concomitent, se diluează progresiv clivajele; tipurile de activități tradițional-distincte se întrepătrund acum. Relația informație/publicitate sau educație/divertisment nu mai cunoaște frontiere rigide. Totul e construit pe calapodul divertismentului, acesta devenind „supra-ideologia” epocii noastre [34].
Pe bună dreptate, mulți sociologi au protestat, acuzând activitățile din timpul liber ca o recădere în „stadiul infantil”. O mitologie simplistă s-a instalat și omul e redus, astfel, la instinct și portofel. Divertismentul a pătruns masiv și oferta culturală eate subjugată de această rețetă, vorbindu-se de un loisir frenetic. Ritmul loisir-ului, opinează unii analiști, pare mai epuizant decât ritmul muncii! Dar mass-culture (sau „a treia cultură”), ca echivalent cultural al societății de masă înseamnă „a doua colonizare” (Edgar Morin).
Pornită ca un masiv curent în S.U.A. ea s-a aclimatizat pretutindeni și prin industrializarea spiritului, prin introducerea vieții particulare în circuitul comercial creează „o ciudată noosferă”. Ea tinde să corodeze celelalte culturi, cărora li se adaugă; am zice că tinde chiar să le înlocuiască.
Chiar Edgar Morin părea a fi de acord cu această supoziție de vreme ce recunoștea că mass – culture este „prima cultură universală din istoria omenirii”.
Paradoxul e că mondializarea mediată la care asistăm (anunțată de cohorta analiștilor), „beneficiind” de o exploatare comercială nu iese din ceea ce John B. Thompson numea „miopia prezentului”. Din păcate, responsabilitatea globală, conștiința acută a interdependențelor se însoțește cu „golirea etică a vieții publice”, cum nota cândva Habermas. Iar cultura media, universală acum, aliniată divertismentului planetar nu pare dispusă a fortifica tocmai conștiința planetară.
Mai mult, în lumea high-tech intruziunile (economice și culturale) devin inevitabile, chiar dacă „poeții globalismului” deplâng atentatul la suveranitate. Dar, ciudat, culturile „învolburate” ale unor societăți în eterogenizare galopândă, dezvoltând economii pe bază cerebrală și insinuând ideologii consumeriste îmbrățișează marketing-ul „pe particule”, segmentând piața.
Fiecare individ, beneficiar al unei experiențe mediatice fără precedent și dezorientat în jungla mediatică, își oferă azi propriul mozaic (colaj) cultural, pierzând sensul întregului. Încât „alfabetizarea” în domeniul criticii media este obligatorie. Produsele pe care le pune în circuit industria media nasc efecte ambivalente, contradictorii. Cultura media, ca activitate profund participativă nu uzează de reprezentări inocente, ci folosește vehicule eficiente într-o abundență de bunuri și servicii, la scară populară.
Nu putem invoca la nesfârșit așa-zisa rezistență a publicului câtă vreme reproducerea formelor dominante de putere socială este o observație la îndemână. Identificarea cu ideologiile socio-politice (sau mesajele dominante), dincolo de controlul social, ne permite să afirmăm că azi, îndoctrinarea nu e rigidă, tezistă ci seducătoare, de ventilație mentală, cultura de larg consum generând prin infantilizare și manipulare efecte perverse, erodând „rezistența” [67].
Civilizația mass-media impune o nouă realitate, ecranată, impregnată în cotidianitate de ceea ce s-a numit transconsumism. După fervoarea întreținută de „gramatica producției” și remiza ideologică din perioada războiului rece, coerciția îmbracă acum haina consensului social prin competiția consumeristă, devenind o hegemonie „neobservată” și conducând – prin standardizare – la o omogenizare „furișă” (cum bine s-a spus).
Dar indicatorul nivelului de trai, universalizând – în pofida decalajelor – un stil de viață se însoțește cu un anxios sentiment al nepermanenței (modă, uzura morală a cunoștințelor etc). „Tapetul electronic” al Planetei înseamnă o expunere masivă și neselectivă, având o certă „disfuncție narcotizatoare” (Paul Lazarsfeld și R.K. Merton). Evident, fluxul comunicațional, atingând pragul opulenței informaționale n-ar trebui să se rezume la difuzare, nivelarea culturală marcând o evidentă regresiune prin coborârea gustului public, infantilizare, paralizia spiritului critic și îngurgitarea „surogatului informațional”.
Dacă această cultură mass-media rămâne doar o excitație senzorială și își refuză examenul autocritic, ea produce, indiscutabil, o nouă alienare. În plus, prin temporalitatea unică a difuzării instantanee, distanțele își pierd semnificația, defizicizarea (prin nomadismul elitelor) devine o evidență iar hibridarea, încurajând o „identitate cosmopolită” (Jonathan Friedman), un proces inevitabil.
În acest context este lesne a observa că difuzarea globalizată a produselor mass-media nu înseamnă doar dispariția unui mod de viață tradițional. Globalizarea comunicării, dincolo de interesele comerciale „infiltrate” impun, voalat sau explicit, modelul american. De unde și teza imperialismului cultural, lansată de Herbert Schiller (1969), cel puțin plauzibilă după „invazia electronică” a SUA, încurajând motivația consumismului dar considerată, de alții, rigidă în condițiile reașezării relațiilor de putere globală prin afirmarea corporațiilor transnaționale. Oricum, integritatea culturală a societăților slabe este amenințată; dar teoria conflictelor culturale nu e de dată recentă și hibridarea culturilor nu e un fenomen de ultimă oră. Orice cultură se hrănește și cu valori preluate (din exterior), dislocând tradiția și alterând moștenirea culturală [18, p. 97].
Ceea ce șochează azi ar fi proporțiile fenomenului și sensul său unidirecțional, alimentând vectorul americanizării. De unde și suspiciunea ivirii unei monoculturi tiranice (Planeta Hollywood), vehiculând o simbolistică tentantă, accesibilă, de mare „vizibilitate” și preluând, prin mașinăria publicitară, o ofertă simplificată, standardizată, eșuând în „teza McDonaldizării” sub tăvălugul globalizării.
Era globalizării speculează reflexul consumerist (seducând clienții și inventând avalanșa trebuințelor) iar, pe de altă parte, potențează incertitudinea postmodernă. Conceptul ca atare nu împărtășește soarta cuvintelor „la modă”, pendulând între incantație magică sau opacitate. El anunță un proces inevitabil, în marș, prefigurând un destin implacabil, deja o realitate pentru sfera economiei, a finanțelor și comunicațiilor, cerând (prin micșorarea spațiului) viteză și mobilitate.
Această globalizare economică coexistă cu fragmentarea politică, integrarea și parcelarea redistribuind suveranitatea, fiind procese complementare, favorizând – în noile condiții – un „transfer de anxietate”. Pe bună dreptate, Z. Bauman afirma că noii stăpâni ai lumii nu guvernează direct, vorbindu-se – îndreptățit – de o „putere anonimă” [5, p. 37]. Totuși, o cultură globală ar fi o imposibilitate. Există, neîndoielnic, un fond de valori comune dar un „supermarket cultural global” ar fi chiar indezirabil, generând o zgomotoasă și, se pare, ineficientă alertă identitară.
Să nu uităm că sunt voci care recunosc că fenomenul globalizării se înfățișează ca un fenomen natural, că se impun valori și interese comune, fiind imperioasă o coordonare pentru modelarea viitorului. Mai cu seamă că inventarul crizist al Planetei (poluare, bomba demografică, arsenalul nuclear etc.) se agravează. Asistăm la un proces global de distrugere ecologică, ceea ce impune reorientarea ecologică a economiei.
Adică, existența unui centru decizional la scara Planetei, înțelegându-se că efectele nu mai sunt locale și responsabilitatea noastră nu se întinde doar pe durata unei generații. Globalizarea ar fi o întoarcere la normal/natural, imitându-se, astfel, „cel mai globalizat factor, natura”. Iată, așadar, paradoxul epocii noastre: vorbim de o comunitate globală (ignorându-și, iresponsabil, interesele pe termen lung) și asistăm, de fapt, la o atomizare crescândă în contextul delocalizării tradiției și a depersonalizării relațiilor interumane. Factor al globalizării, cultura media impune accelerat, la suprafață, o aliniere care ne sărăcește cultural.
Capitolul II. Globalizarea culturii audiovizuale
2.1. Homo Videns și cultura de consum
Noile condiții social-politice, stabilite în rezultatul căderii regimului comunist și a schimbărilor de guverne, dar și progresul vertiginos al tehnicii și a tehnologiilor au produs o evoluție spectaculoasă a mijloacelor de informare în masă, în special, a celor audiovizuale. Răsturnările de situație din acest domeniu au condiționat modificări radicale în forma și conținutul programelor televizate, iar slăbirea cenzurii ideologice în plan european a deschis căile spre o dezvoltare independentă. Cel mai important pas a fost obținerea libertății de exprimare.
Comunicarea audiovizuală a devenit un spațiu liber pentru diverse mesaje social-politice și culturale, accesibile tuturor categoriilor de pături sociale, indiferent de convingeri politice, religioase, rasă etc. Peisajul informațional s-a lărgit vizibil, antrenând în spațiul autohton și știri preluate de la diverse telecompanii străine ce aduc o varietate, dar și o unificare în structura formal-conceptuală a buletinelor informative.
Or, relațiile de colaborare între agențiile de presă și companiile TV au accelerat procesul de mondializare, care privește circulația mărfurilor, inclusiv „circulația „ideilor” cu o viteză și la o scară necunoscută până acum” [36, p. 344]. Însăși tratarea realității s-a extins în aria pluridimensională, evenimentele fiind analizate și comentate din diferite unghiuri de vedere.
Ecranul acceptă opinii din cele mai contradictorii, iar discuțiile și dezbaterile pe marginea unei sau altei probleme pare să intre în albia sa normală. Un moment semnificativ pentru țările fostului lagăr socialist și, desigur, a Republicii Moldova a fost apariția mai multor posturi de radio și TV (naționale și private), inclusiv, posibilitatea de retransmitere a celor străine. Odată cu eliberarea de sub cenzura ideologică, mass-media a căzut într-o altă extremă, în așa-zisa cursă economică. Concomitent cu întreaga societate, care devine tot mai comercială, și audiovizualul se comercializează. Noile relații de piață impun și sistemul mass-media atât cel privat, cât și cel public în situația de a-și rezolva problemele financiare cu puterile proprii. Astfel, informația devine „un produs ca oricare altul, care se vinde și se cumpără, profitabil sau costisitor, condamnat de îndată ce nu mai aduce beneficii” [31, p. 10]. Respectiv și mesajele televizate s-au transformat, nolens-volens, într-o marfă care trebuie vândută unui auditoriu cât mai numeros.
Scopul principal al posturilor TV se reduce la profitul economic și politic. În acest caz, nu se mai iau în considerație nici nivelul artistic, nici concepte și idei majore. Chiar și televiziunea publică, prinsă între cota de audiență, precaritate, concurență, etc., își pierde autonomia sa și devine ostatică circumstanțelor. Or, dubla dependență marcată de „respectul față de putere și prudență față de bani” face să-și creeze grila de program după modelul (sau formatul) comercial, glisând tot mai mult în derizoriu. În acest caz nu mai putem vorbi despre o informare adecvată, despre pluralismul de opinii sau o imagine veridică a realității. În goană după rating jurnaliștii devin imparțiali și prizonieri ale unor mesaje semifabricate, semiinventate cu scopul de a impresiona și a șoca publicul. Știri senzaționale – omoruri, violuri, cataclizme naturale, scandaluri în lumea show busnessului sau a pioliticii, producție de film de cea mai joasă calitate – tot mai mult șterg hotarele dintre televiziunea publică și cea comercială, care în viziunea criticii „s-a constituit ca un mijloc de divertisment și se pare că producătorii săi consideră că publicul este mai degrabă amuzat de narațiuni, de povestiri, despre personaje familiare și ușor de recunoscut, de subiecte, convenții și mesaje și de genuri familiare. Această sărăcie estetică a mesajului este probabil răspunzătoare pentru disprețul venit din partea teoreticienilor „culturii înalte” și desemnarea sa ca un „pustiu cultural” de către cei care au alte gusturi și valori estetice” [34, p. 168].
Concomitent cu libertatea de exprimare și valorificarea celor mai dificile teme și extinderea spațială, se produce o unificare, o standardizare, o multiplicare, chiar o xeroxare a vieții anume prin spațiul audiovizual. Comunicarea televizată a transformat nu numai la figurat, dar și la propriu lumea în acel „sat global” despre care vorbea McLuhan încă în anii 60. TV impune tot mai insistent comunicarea globală, caracteristică prin aceleași mesaje informative, preluate de sau EuroNews, BBC și DW, care sunt axate pe aceleași valori și pe aceleași spații social-politice și culturale. Deși nu putem să negăm rapiditatea și profesionalismul (CNN sau BBC) prin care sunt transmise evenimentele de importanță mondială, făcându-ne spectatori direcți la cele ce se întâmplă în orice colț al lumii, fiindcă procesul de mondializare înseamnă „deschiderea civilizațiilor, interacțiunea unor sisteme altădată închise și autonome, construirea unui nou sistem, unic și închis, dar la scara planetei. Se poate vorbi de o mondializare a evenimentelor, de o mondialitate istorică, de o naștere a unei istorii mondiale” [36, p. 348].
Contrar multiplelor posturi de TV imaginea planetei în integritatea sa rămâne destul de vagă și unilaterală. Geografia informațională cuprinde doar câteva puncte de reper. Prioritate o au evenimentele spectaculoase, șocante, stresante etc. Primul pas serios spre globalizarea spațiului informațional a fost făcut de Ted Terner, președintele companiei Terner Broadcasting System, care în 1980 își lansează în Atlanta/SUA rețeaua de noutăți prin cablu CNN, iar peste cinci ani o transmite prin satelit în Europa și în întreaga lume. Ted Turner își propune ca scop major al postului său – păstrarea păcii pe terra, menționând totodată că: „tehnicile de azi ne oferă posibilitatea de a ne cunoaște mai bine” [28, p. 177].
Întâietatea rețelei CNN față de cele trei mari companii americane ABC, CBS și NBS consta în operativitatea transmiterii evenimentelor din lume și neacceptarea stelelor în jurnalistică. Așa, la început, evenimentele erau comentate după cadru, în prezent prezentatorul apare nu mai mult de 4-5 min. pe oră în cadru, accentul fiind pus pe imagine. Stilul lui Ted Turner este cât mai puține capete vorbitoare, iar starurile sunt însuși noutățile. Mai târziu vor apărea și în Europa posturi TV specializate în știri, devenite azi deosebit de populare. Printre primele se numără canalul TV britanic de noutăți Sky News, lansat la 5 februarie 1989, difuzează 24 ore și face parte din corporația marelui magnat media Rupert Murdoch.
În contextul marilor posturi TV de știri actuale un loc esențial îl ocupă BBC World News și Euronews. BBC World News alt post britanic de știri, lansat la 11 martie 1991 emite în 41 de limbi ale lumii pe toate continentele. Ținând cont de faptul că știrile BBC News sunt considerate cele mai imparțiale și mai exacte, iar evenimentele analizate din perspectiva contextului social-politic, Asociația internațională de teleradiodifuziune i-a conferit postului BBC în noiembrie 2006 titlul de Cel mai bun post internațional de noutăți. Euronews – un canal de televiziune paneuropean, lansat la 1 ianuarie 1993 (cu centrul la Lyon, Franța) în vederea reflectării actualității europene și mondiale (emite în nouă limbi – engleză, franceză, germană, portugheză, rusă, italiană, arabă, turcă și spaniolă) și pentru 150 de țări ale lumii; Canalul EuroNews transmite la fiecare 30 minute buletine de știri, comentarii din studio și un segment fără comentarii (No comment) pentru unele reportaje cu un conținut exclusiv vizual.
Rupert Murdoch, marele magnat media, care și-a dobândit cetățenie americană și a cumpărat în 1985 studioul 20th Century Fox, apoi încă câteva telecompanii, întrunindu-le în Fox Broadcasting, va deschide în 1996 postul TV Fox News, lansând astfel noi punți între America și Europa prin susținerea rețelelor de TV comerciale ale lui Silvio Berlusconi în Italia. Anume de aici va începe înaintarea modelului de televiziune american în Europa, prin răspândirea reclamelor ce vor întrerupe filmele și emisiunile, telenovele și seriale de familie, victorine cu premii mari și femei dezgolite. Modelul televiziunii europene tot mai mult este substituit de cel american și de numeroasele posturi TV transmise prin cablu, satelit și digitale. În această ordine de idei, vom nominaliza cele mai populate rețele de TV americane (în ordinea apariției lor pe piața audiovizuală) și retransmise atât în Europa, cât și în întreaga lume [12].
Un gen important în cunoașterea lumii este documentarul, considerat că aparține eminamente domeniului televiziunii. Or, în ultimul deceniu filmul de nonficțiune se include tot mai des în topul popularității, depășindu-l chiar pe cel de ficțiune. Evoluția acestui gen cinematografic a cunoscut o curbă deosebit de sinusoidală: de la apariția și înflorirea documentarului televizat în anii 60, la limitarea lui de pe ecranul american în anii 70, moment ce a provocat lansarea unor posturi TV prin cablu specializate exclusiv pe producție documentară, cum ar fi Discovery, urmat de Viasat History, Viasat Explorer, Animal Planet și National Geographic. Un succes deosebit îl au canalele de știință și aventuri americane – rețeaua TV Discovery Channel (inițiată în 1985) care în prezent își retransmite emisiunile sale în cca 170 de țări, în care intră Discovery Science (1996, prezintă emisiuni de știință), Animal Planet (lansat în 1996, propune filme despre animale), Discovery World (1999, prezintă documentare cu o diversă tematică despre viața omului pe pământ și problemele cu care se confruntă).
Tineretului meloman i se adresează postul muzical MTV, deschis în 1981. Bazat pe transmiterea în exclusivitate a programelor de muzică pop (și pe reclamă) devine deosebit de popular în toată Europa. N-au fost uitați nici copiii, cărora le-au fost destinate o serie de posturi TV specializate pe emisiuni și filme. Dintre cele mai populare rețele pentru copii se înscriu – Nichelodeon – o rețea prin cablu, necomercială, inițiată în 1979 pentru realizarea celor mai diverse programe pentru copii și vinderea acestor emisiuni altor rețele TV; Disney Channel – rețea cu plată prin cablu, unicul canal cu plată orientat auditoriului copilăresc, specializat pe producția din arhivele lui W.Disney. Posturile Minimax și KidsCo (la care ne vom referi într-un paragraf aparte), deosebit de populare în mediul copiilor din republică, sunt la fel de origine americană [28, p. 105].
Universal Channel (canal american de TV al companiei NBC Universal, lansat în septembrie 2004, pune la dispoziția spectatorilor filme și seriale de suspans și investigație. Aici pot fi vizionate cele mai populare seriale din lume și filme realizate la studiourile din Holywood atât contemporane, cât și din clasica cinematografiei americane.). Alte canale TV specializate în filme sunt Hallmark (Diva), ce se impune printr-o paletă largă de genuri de ficțiune, în special, prin ecranizări proprii ale celor mai valoroase lucrări literare și a dramelor istorice. Concurență acestor canale americane încearcă să le facă posturile TV de filme TV1000, TV1000Action, TV1000 Classic etc. lansate de compania suedeză MGT, unde se include și TV1000 Русское кино. De menționat, că majoritatea posturilor TV americane sunt retransmise în Republica Moldova prin filiera rusă.
Invazia culturii de peste ocean se produce concomitent pe câteva filiere. În linii mari producția audiovizuală s-ar putea distinge în cea cinematografică și cea televizată. Dar, după cum susțin experții în problemele televiziunii „odată cu dezvoltarea TV, vechile frontiere rigide trasate de cinematografia clasică au devenit permiabile. Tot mai dificil devine de a separa în mod radical televiziunea de cinematografie, când acesta din urmă nu mai poate exista fără difuzarea și fără finanțarea televizuală” [37, p. 210]. Astfel publicul se familiarizează cu producția marilor companii hollywoodiene prin alte mijloace audiovizuale (video, DVD, TV și, desigur, Internet). În opinia specialiștilor francezi producția cinematografică este înlocuită „de alte programe, în special de telefilme și de seriale. Filmul de cinema nu mai este spectacolul preferat al telespectatorilor, care se orientează tot mai frecvent înspre operele de ficțiune televizuală” [37, p. 212].
Spectatorii din diverse țări sunt prinși în mrejele acelorași filme și seriale, care au fost lansate pe ecranele televiziunii americane începând de la sfârșitul anilor 60. Notorietate mondială au cunoscut serialele Dallas (1978, postul CBS) – serialul nr.1 în SUA din anii 80, gândit ca o variantă pe tema Romeo și Julieta, Dinastia (1981, ABC), Santa Barbara (1984, NBS), Tânăr și neliniștit (The Young and The Restless, 1973, CBS) – transmis în prezent la PRO TV, Colombo (cel mai logeviv serial detectiv, lansat în 1968) – pe postul N4, Miami Vice (serial polițist, 1984-1989, NBS)- la 2Plus până la hit-urile secolului XXI cum ar fi Doctor N.D.- (House M.D., o dramă medicală 2004, FOX) – la EuTV. Numai serialul Lost, lansat pe postul ABC în toamna anului 2004, este vândut în 180 de țări, inclusiv în România și Rusia. Filmul cucerește auditoriul prin mesajul său actual – o metaforă a vieții noastre, în care insula e concepută ca un model al lumii, unde are loc lupta pentru existență și coexistența alături de alți indivizi. Lost a fost nominalizat ca cea mai bună dramă televizată din ultimii ani [10, p. 52].
Un loc aparte în programele TV îl ocupă telenovelele latino-americane. Studioul Globo din Brazilia, supranumit micul Hollywood, exportează producția sa de telenovelas în peste 80 de țări. Seralele braziliene (Gabriela, Amazonca, Escrava Izaura etc), alături de cele mexicane (Bogații tot plâng, Simplemente Maria) au făcut înconjorul lumii. Anume partea leului în spațiul TV îl ocupă filmele și serialele, produse pe continentul american. Astfel, printre sutele de filme și seriale de mâna a doua exportate din America, nemaivorbind de „manelele audiovizuale” de origine braziliană ce au inundat ecranele europene, înnebunind spectatorul de rând cu lumi virtuale, pline de vise și idealuri inexistente, pe ecranele TV din spațiul românesc își fac cu greu loc și filme din clasica cinematografiei mondiale și naționale (TVR1 – Cinemateca), serialele documentare (BBC) și alte producții acceptabile ca valoare. Nu putem nega faptul că audiovizualul atât ne apropie de toată lumea prin prezentarea nu numai a evenimentelor live ce se întâmplă pe glob, dar si a aceluiași univers artistico-cultural (a așa-numitei culturi a pop-cornului), cât și ne îndepărtează de lumea și de spațiul spiritual în care trăim. E un fenomen contradictoriu ce influențează în mod direct viața cotidiană, concepțiile etice și estetice, impunând norme noi de comportament și chiar afectează identitatea națională.
Analizând grila de program a diverselor posturi TV din peisajul autohton, atestăm o prevalare a producției americane. În grila de program a postului M1 (25 mai 2010) au fost incluse un film de lung mentraj producție SUA și două seriale lansate la studiourile latino-americane. La postul PRO TV au fost pe post date două filme de lungmetraj producție SUA și patru seriale dintre care două americane și două producție română. Postul NIT în aceeași zi a propus o melodramă produsă în Canada și șapte seriale dintre care două americane și cinci ruse. TVC avut în emisie 7 filme și toate producție americană și un serial rus. EuTV Chișinău a propus trei filme dintre care două producție americană și unul indian, și 5 seriale – toate americane. Concomitent predomină formatele de emisiuni americane. Astfel, personalități media din lumea americană, și nu numai, alături de „vedetele naționale” create peste noapte de TV „dovedesc că identitatea este un construct, că poate fi în permanență schimbată, rafinată și acordată, că identitatea este o chestiune ce ține de imagine, stil și înfățișare” [34, p. 305].
În ultimul timp în grila de program a televiziunilor tot mai insistent își face loc filmul de animație. Canalul TV Fox a lansat serialul de animație Familia Simpson (The Simpsons, 1989) la început ca niște mini-episoade (aproximativ de 2 min.) în cadrul show-ului The Tracey Ullman Show. The Simpsons a devenit primul hit adevărat al postului Fox Network. Se consideră că grație serialului The Simpsons maturii au redescoperit fascinația filmului de animație. În prezent el este cunoscut spectatorilor din peste 100 de țări din lume [10, p. 57].
În contextul invaziei producției filmice americane putem vorbi și despre creșterea volumului de filme cu un mesaj exagerat de violent și agresiv. Specialiștii în domeniul explică fenomenul violenței pe ecran prin trei factori decisivi, printre care se înscrie și dominația în audiovizual pe plan mondial a companiilor americane [63, p. 34]. Astfel, la mijlocul anilor 80 din întregul volum al telecentrelor din Europa de apus 13% erau producție americană și dependența de SUA crește odată cu mărirea numărului de TV comerciale apărute în țările europene. Deși americanii permit de piața lor doar 1% din producție străină. Iar după căderea cortinei de fier modelul televiziunii americane cu toate elementele ei specifice, inclusiv, și modelele de emisiuni noi – tip „format” s-au răspândit deosebit de repede și în fostele țări ale lagărului socialist. Serialele siropoase și emisiunile show s-au implantat profund în noul spațiu televizat pentru mult timp.
Televiziunea Națională a copiat repede modelul refăcut de ruși. Astăzi, având o deschidere atât de mare, căutările au rămas într-un impas atât formal, cât și ideatic. Aproape fiecare post de TV generalist se consideră obligat de a avea un program informativ-distractiv matinal. Moldova 1 își menține emisiunea Buna dimineața (de la 6.00 la 8.00 în zilele de lucru, cu repetare la orele 11.30 în aceeași zi), lansată la începutul anilor 90. Structura nu e simplă, ci simplistă: invitați în studio, numere muzicale, s-au mai furat de la români și secvența cu prepararea bucatelor. Nimic interesant ce te-ar face să privești în fiecare dimineață.
Prime și-a deschis la fel o emisiune matinală, la început doar pentru zilele de sâmbătă și duminică cu o durată mai mică de o oră, de la 8.00 la 9.00, apoi s-au extins și în celelalte zile. 2 plus – “Neața” cu Răzvan și Dani (de la 8.00 la 10.00). Însuși denumirea ne sugerează prezența a doi prezentatori care distrează publicul de dimineață, comentează diverse noutăți, discută, fac bancuri, muzică, bucate – totul într-o atmosferă și bună dispoziție. Ținuta firească, starea de spirit a prezentatorilor, dar și posedarea limbii și a unui vocabular te cucerește, deși conținutul lasă de dorit. E o emisiune prezentată de tineri și adresată tinerilor.
Jurnal TV – Deșteptarea și Deșteptarea în week-end propun niște improvizații banale, ce adesea resping spectatorul de la ecran.
Nici emisiunile televizate n-au fost ferite de influența străină, împrumutând stilul emisiunilor și cumpărând formate de la marile companii de televiziune americană. Televiziunile europene, în special cele ale fostului lagăr socialist, au fost inundate de jocuri de noroc, talk-show-uri, reality-show etc. cu aceeași dramaturgie și structură, în aceleași decoruri, fiind diferiți doar prezentatorii, invitații și publicul prezent în studio. Prezența publicului în studio la diverse emisiuni, un factor fundamental în susținerea popularității, este la fel preluată din experiența televiziunilor americane din anii '60. De un succes deosebit se bucură pe ecranele TV europene show-urile americane Survivor, Private life, nemaivorbind de reality-show-ul Big Brother, care a suscitat discuții controversate nu numai în mediul criticilor, dar și al publicului spectator [55, p. 17].
Emisiunile de tipul Big Brother care nu sunt altceva decât urmărirea persoanei prin gaura cheii, încearcă să mistuie curiozitatea prin cele mai indecente metode (exemplu: Iubire interzisă sau Să te prezint părinților de la 2 Plus, Povestiri adevărate etc.). Nu mai puțină zarvă fac și emisiunile în care în joc sunt puse premii mari bănești sau cadouri (Da sau Nu pe Prime, Concert la pălărie ). Toate aceste emisiuni încearcă să încurajeze orice comportament. Astăzi se vorbește despre o tele-realitate. Realitatea imediată ne apare în cadrul ecranului într-o viziune de banalizare a tot ce ne înconjoară, începând de la tradiții și terminând cu moartea. Pentru TV nu contează conținutul valoric. Posturile de TV europene au preluat de la americani nu numai formatul emisiunilor, dar și denumirile în limba engleză: Teleshopping, Happy hour, Divertis Mall, Land of jokes (PRO TV), Life story (NIT), Cool publica (Publica TV), Evolution party (Moldova1), Teleshopping (TV7) etc. Treptat posturile naționale de televiziune își pierd fața sa, construindu-și conceptul după canoanele străine existente. Sub presiunea inevitabilă a globalizării televiziunea dintr-un fenomen național s-a transformat în unul internațional, devenind o verigă în puternicul lanț al show-bussines-ului în spațiul comun european.
Ca reacție la intervenția culturii americane/globalizare, Uniunea Europeană face eforturi puternice pentru păstrarea și întărirea diversității culturale ca principiu internațional și în recunoașterea fiecărui stat de a susține așa cum cred ele de cuviință diversitatea culturală, punând accentul „tocmai pe dezvoltarea industriilor culturale și pe creșterea potențialului lor de competitivitate în raport cu industriile culturale similare din America de Nord, Statele Unite în principal, dar și din America de sud și din alte piețe adiacente precum India, China” [48, p. 99].
Spre regret, nu numai pe posturile private, dar și pe cele publice continuă să domine producția de peste ocean – filme, seriale, telenovele, clipuri muzicale etc.
2.2. Starea audiovizualului autohton
În Republica Moldova spațiul audiovizual s-a extins enorm datorită apariției televiziunii comerciale, dar și a retransmiterii prin cablu/satelit a unui număr impunător de posturi TV străine. Astăzi spectatorul autohton are la dispoziție (în funcție de pachetul solicitat sau antenă) un număr impunător de posturi TV, fiecare în parte tinde să atragă de partea sa un auditoriu cât mai numeros. Pentru a-și forma un auditoriu concret și stabil, inclusiv niște relații durabile cu spectatorul său, majoritatea posturilor TV au mers pe formula intereselor, care este, poate, cea mai viabilă. Există posturi de TV care se adresează unui segment anumit de spectatori în dependență de vârstă, chiar și sex.
Și dacă posturile de televiziune publice sunt chemate să se adreseze tuturor categoriilor de telespectatori, atunci cele comerciale au mână liberă în alegerea domeniului de promovare. De exemplu, în România postul public TVR 1 este destinat tuturor categoriilor de spectatori; TVR 2 se adresează în mod special tineretului; TVR Cultural ține în vizorul său un spectator cu un nivel de cultură generală mai avansat.
Peisajul audiovizual din Republica Moldova, la ora actuală, acoperă o largă paletă de preferințe, incluzând un post public și o serie de posturi private: o parte retransmit emisiunile posturilor străine (Rusia, România, Franța, SUA etc.). De asemenea, sunt posturi TV generaliste și televiziuni cu programe de nișă: de știri, sportive, muzică, dedicate femeilor, copiilor etc. Într-un pachet cu 60 de posturi TV, telespectatorului din Republica Moldova i se propune cca 20 posturi autohtone dintre care 8 retranslează posturile ruse (Prime, NTV, CTC, TV 3 etc.) și 5 – posturile române (PRO TV, 2 plus, Alt TV, Favorit). 13 canale sunt americane, 11 ruse, 7 române, 8 europene, 1 India.
În această imensă varietate de posturi un loc esențial am dori să-l ocupe postul public de TV Moldova 1 – cu acoperire națională, ce difuzează în limbile română și rusă. În mod ideal postul își propune ca prim scop de a-i pune la dispoziția telespectatorului autohton informații echidistante, inclusiv, de a fi un promotor al spiritualității naționale prin valorificarea și păstrarea/conservarea patrimoniului artistico-cultural.
Pe piața audiovizualului autohton mai există câteva posturi generaliste, ce își propun să cuprindă un maximum de auditoriu, lansând un mesaj cât mai diversificat. Printre canalele TV considerate lider în materie de audiență se înscrie Prime TV, instituție privată cu acoperire națională, care retransmite postul Первый канал din Rusia și difuzează câteva emisiuni originale în limba română – Primele știri, Dimineața pe Prime, Da sau Nu etc.
NIT – post privat generalist cu acoperire cvazinațională, difuzează în limbile română și rusă 24 din 24 ore. Deschis în anul 1997 ca o televiziune de alternativă a postului public sub genericul Noile Idei Televizate. Astăzi are o orientare tendențioasă procomunistă.
PRO TV – post privat cu acoperire regională, difuzează în limba română. Lansat în 1992, PRO TV a fost prima televiziune care „a introdus pe piața televizuală din Republica Moldova o nouă manieră de realizare și prezentare a programelor informative și analitice”. Este vorba de modelul american bazat pe sistemul de staruri televizate: când pe prim-plan sunt puși prezentatorii (chiar în titlul emisiunii se include numele lor): În profunzime cu Lorena Bogza, Știrile PRO TV cu Oxana Iuteș, cu Sorina Obreja etc. Postul PRO TV se impune cu două direcții prioritare – informații și filme.
TV 7 – post privat generalist cu acoperire regională, retransmite emisiunile postului rus NTV, difuzează în limbile română și rusă.
EuroTV Chișinău – post privat (anunțat generalist) cu acoperire cvazinațională, difuzează (de la 7.00 până la 23.00) în limba română. Fondat în 2002 ca un serviciu municipal de TV, își susține conceptul pe programe informative, publicistice și divertisment. În fost privatizat, iar mesajul artistic direcționat în albia divertismentului. Din a doua jumătate a anului 2009 postul EuroTV Chiținău din lipsă de finanțe și-a modificat radical conceptul, refuzând la cele două-trei emisiuni originale: Revista presei, talk-show-ul Epicentru și chiar la programul informativ Monitor. De menționat, că este unicul post național care are în cinemateca sa filme românești și le pune periodic pe post. Astfel, pe 31 august 2010 de ziua limbii române telespectatorii au putut urmări dramele Mircea (1988, regia Sergiu Nicolaescu) și Ștefan cel Mare (1974, regia Mircea Drăgan). Sub rubrica Cinemateca a fost lansat în premieră pe ecranul național filmul Odesa în Flăcări o coproducție Italia-România cu Maria Cebotari în rolul principal (17 octombrie 2010).
Interes aparte prezintă canalele de știri, care adună la fel o audiență mare: postul european Euronews, Realitatea TV, Național TV, N24, Russia 24 și altele, în familia cărora din primele luni ale anului 2010 s-au inclus posturile autohtone Jurnal TV și Publica TV. Deși există o serie de posturi TV de știri, iar pe posturile generaliste informațiile ocupă un loc de bază, totuși realitatea imediată rămâne în umbră. Pe ecran avem o realitate re-organizată, re-produsă, re-făcută, fragmentată. Aceste imagini fragmentate ne rup din cotidian, penetrându-ne conștiința cu informații senzaționale, de șoc. Majoritatea posturilor activează după modelul televiziunii comerciale americane, care pun pe prim-plan starul și nu evenimentul sau informația. Chiar și modalitatea de prezentare a design-ului în timpul buletinelor de știri sunt preluate de la posturile străine: știrile sunt citite pe fondalul studioului unde pe planul doi mișună lume care sustrage atenția de la eveniment și nici nu-i estetic, ca la spatele prezentatorului cineva să vorbească la telefon, să mănânce, să discute. Este încă un model de manipulare cu atenția spectatorului. La fel ca și cele două benzi colore încărcate cu diverse informații pe care încerci să le descifrezi. Din orice se face spectacol. În acest caz nimeni nu se mai interesează de nivel artistic sau profesionist (acesta este pe ultimul plan!). Așa cum a menționat însuși Sergiu Voloc într-o emisiune de a sa că pe ecranul TV se aduce prea mult gunoi și, spre regret, el tot se adună mai departe [35, p. 128].
2 Plus – post de divertisment, retransmite postul român Antena 1. elementele de atracție ale acestui post sunt emisiunile gen show: Acces direct cu Mădălin Ionescu, care are capacitatea de a înnoda intriga, susținând în suspans spectatorul pe tot parcursul emisiunii. Acces direct pune în discuții cele mai mari scandaluri din România (sinuciderea cântăreței Mădălina Manole, relațiile de dragoste între profesoară și eleva ei etc.). e o emisiune similară cu Пусть говорят a lui Andrei Malahov , dar mai organizată din punct de vedere al culturii discuțiilor, cu mai multe amănunte și accente pe viata particulară, privată a eroilor. La tineri de popularitate se bucură show-urile Iubire interzisă, Să te prezint părinților, Te pui cu blondele, Bun de cinste.
Din genul divertismentului fac parte și posturile specializate în muzică: Muz TV Moldova, Ru TV Moldova, U TV, Noroc TV, Busuioc TV, Favorit TV, Etno TV despre care se va vorbi într-un capitol aparte; și cele de filme TVC-21, N4, Teleclub, TV1000, TV 1000Action, India TV, Acasă, Diva.
Un capitol aparte formează canale pentru copii – Jetix, Minimax, Детский мир și KidsCo (la care vom reveni într-un paragraf aparte). La toate posturile de TV autohtonă predomină producția străină – jurnale cinematografice, filme de ficțiune, seriale, animație, în care se difuzează modele de viață străine spiritului nostru național, inclusiv propagarea noilor valori venite din societatea de consum, bazate pe cultul forței și a banului. Banul apare pe ecranul TV ca valoare supremă. Căci prima lecție învățată de la televizor este cum să cheltuim banii, ce să cumpărăm, în ce să investim, cum să ne distrăm mai bine cu ajutorul lor. De la distracții și jocurile de noroc până la agresivitate este doar un pas.
Desigur, că în centrul atenției tuturor institutelor statale se află TV publică, care are prioritate într-o măsură oarecare: ea este finanțată atât din bani publici, cât și din publicitate. Anume acest fapt a făcut ca ea să alunece în direcția unui comercialism și să fie pusă într-o concurență cu televiziunile private. Poate ar fi bine, pentru redresarea conceptului artistico-ideatic de a o face dependentă de orice publicitate, cum este postul britanic BBC, considerat cel mai exemplar post TV din lume, care insistent refuză la reclamă și își menține nivelul înalt al emisiunilor sale. Și televiziunea franceză luptă pentru o curățenie a culturii și a limbii.
Ideea după care se ascund directorii posturilor de televiziune ca după un scut de apărare în fața spectatorului pare a fi deloc convingătoare. Nivelul scăzut al emisiunilor și propagarea pseudovalorilor pe ecranul TV nu este contestată nici de deținătorii acestor posturi, care găsesc argumente pro deosebit de forte în opinia lor. Spectatorul preferă astfel de emisiuni – în caz contrar pierdem audiența. Dar, ne întrebăm: de ce un spectacol bun, un film, o carte și alte opere de valoare nu-și pierd auditoriul său, dar sunt mereu în căutare. Și numai TV, dacă și-ar ridica nivelul său, ar pierde?! Alte scopuri cu mult mai importante decât grija față de spectatorul său îi dirijează pe producători.
Într-un interviu recent, scriitorul Val Butnaru a încercat să apere nivelul scăzut al televiziunii de azi. Afirmația că prezența la emisiunile televizate a lui Aureliu Busuioc sau Ion Ungureanu nu au audiență e prea categorică.
Marile personalități ale neamului deseori au fost trecute cu vederea de TV, anume sub acest pretext neîntemeiat. Chiar dacă audiența la aceste emisiuni nu se echivalează cu cea a unui film de acțiune sau bârfele din lumea „stelelor” mai mari sau mai mici, apărute peste noapte (de altfel, și ele fiind invenția televiziunii), își vor afla auditoriul său. Spectatorul cu un nivel intelectual mai ridicat nu-și găsește nișa sa în grila emisiunilor TV. Sau dacă sunt unele sclipiri de astfel de emisiuni ele sunt plasate după miezul nopții [43].
După cum afirma încă în anii 90 critica română „cultura se face după miezul nopții”, referindu-se la emisiunile de cultură de la TVR. În special, Televiziunea publică după cum afirmă critica română „ar trebui să fie o entitate complementară a școlii: o sursă de instruire și educație a populației. Dacă nu vrem să ajungem o societate a imbecilității, a inculturii și-a pornografiei atotbiruitoare, ar trebui să urmărim cu încăpățânare un astfel de proiect. (…) îi dau dreptate românului când se întreabă: „Ce caută, pe canalul public producțiile lacrimogene ce se adresează unei populații decerebrate, unor inculți care cred că fericirea generală constă în a te duce într-un studio de televiziune pentru a te întâlni – surpriză, surpriză! – cu mătușa din Australia, de care nu mai știi nimic de patruzeci de ani? De ce se bagă pe gâtul populației astfel de subproduse ale mahalalei minții? De ce modelele românului trebuie să fie cutare vedetă cu decolteu adânc și fese arătate cu generozitate, și nu creatorii și profesioniștii acestei țări?” [48, p. 139].
Televiziunea care era mai mult sau mai puțin delimitată în emisiuni politice, economice, culturale, astăzi transformă realitatea într-un show. Toate sferele vieții, începând de la politică și până la viața particulară a omului, devin subiectul unor emisiuni de divertisment. Locul programelor suprasaturate de doctrinele ideologice este luat azi de emisiuni – show-uri, care nu numai că sustrag în mare măsură atenția populației de la marile probleme ale societății, dar și dezorientează spectatorul cu idei bizare, promovând non-valorile ca valori autentice, kitsch-urile ca artă veritabilă. Astfel majoritatea emisiunilor tind spre senzații și show-uri (reality show-uri), care, spre regret, aduc cea mai mare audiență posturilor.
În jurnalismul autohton s-a prefigurat o nouă tendință cea de tabloidizare, care „se manifestă prin abordarea unor strategii editoriale care avantajează știrile și articolele soft (din aria divertismentului, a timpului liber, a vieții vedetelor) în detrimentul celor hard (din aria politică sau economică) și prin „superficializarea” conținutului materialelor analitice, care devin mai puțin consistente, fără analize și interpretări, apar axate în principal pe titluri „explozive”. De altfel, la o margine este aruncată cultura și arta, înlocuită și ea cu pseudovalori și kitsch-uri de toată mâna, dar în special cu „profilarea unui star-sistem derizoriu, în care capătă statut de VIP orice prezentator/prezentatoare de știri mai ingenios peptănată sau orice practicantă de țupăieli cu vocalize exhibând strip-teaze-ic zone erogene” după cum se exprimă G. Pruteanu despre televiziune [10, p. 52], dar este viabil și pentru televiziunile noastre care încearcă cu tot dinadinsul să copie tot ce văd în jur fără a face vreo distincție și de a se privi de la o parte, dându-i aere de atotștiutori fără a deschide vre-o carte (doar Internetul!).
Tendința dominantă în audiovizualul autohton este îndreptat spre a face din eveniment spectacol și senzație sau de a inventa pe loc gol evenimentul-senzație. Astăzi, orice informație propusă pentru ecran trece prin filiera aceasta – fie eveniment politic, economic, fie buletin meteo. Însuși faptul că din nimic se încearcă de a pregăti o noutate senzațională, de prim importanță. Astfel, în iarna curentă, buletinele de știri începeau cu informația despre temperatura mai scăzută ca de obicei. Reporterii care mai de care se întreceau în ingeniozitate de a prezenta acest fenomen neobișnuit (oare? N-au mai fost la noi ierni geroase?) prin amintiri din copilărie sau prin experimente infantile – picurând câteva picături de apă pe o suprafață sa-i demonstreze spectatorului matur cum îngheață (astfel de reportaje sunt interesante doar pentru preșcolari). Spere regret, ajungem la absurditatea televiziunii americane despre care se scria că „un copac care a căzut și nu-i arătat , înseamnă ca n-a căzut în realitate”. Sau un alt eveniment la fel de senzațional și el fabricat este epopeea bradului de revelion din centrul capitalei, adus de la nordul republicii: au fost intervievați toți locuitorii satului care au trecut pe lângă acest brad și l-au admirat, iar acum îi duc dorul.
Vorbind despre audiovizualul național, în primul rând, subînțelegem postul nostru public de televiziune Moldova 1, care activează sub coordonarea Consiliului Audiovizualului și a celui de Coordonatori. Însuși denumirea lui presupune o instituție care are menirea să reflecte realitatea imediată imparțial și netendențios, în afara oricărui partid politic – fie de guvernământ sau altul – și să valorifice toate laturile vieții noastre. Spre regret, postul Moldova 1, având undă verde în mai multe aspecte, și-a permis să-și organizeze activitatea sa într-un stil, care nici pe departe nu se înscrie în particularitățile unui post public TV.
Nu vom insista la un excurs în istoria televiziunii noastre naționale (e necesar un studiu aparte), am vrea doar să menționăm câteva momente cruciale. După o perioadă mai lungă de stagnare, anii restructurărilor gorbacioviste au adus și la TVM o înviorare. Debarasarea de foarfecele cenzurii ideologice, libertatea de exprimare, viziunea critică asupra neajunsurilor vizibile din societate, tematica actuală și discuțiile îndrăznețe în cadrul diverselor emisiuni analitico-publicistice i-au mărit brusc popularitatea. De menționat, că atunci a fost cea mai prolifică perioadă în activitatea TV, pe drept cuvânt naționale. La începutul anilor 90, TVM a fost supusă nu numai unor restructurări de ordin formal-structural, dar și conceptual. Întreaga activitate s-a plasat sub semnul distracțiilor totale așa numitului show – emisiuni show despre politică, economie, cultură. Emisiuni show pentru tineret, pentru copii – totul a devenit un show care până astăzi nu poate fi oprit. Or, până azi televiziunea națională n-a putut să realizeze un show de calitate (cu excepția însăși a realității!) mult râvnit. Show-ul și reclama au bulversat întreaga dialectică a televiziunii noastre. De la modelul TV sovietice se trece la un alt model al TV de hibrid moldo-ruso-american. Prin încercări de a imita modelul emisiunilor americane prin intermediul celor rusești.
Modelele etico-estetice și cele de comportament propagate de TVM pe parcursul celor cinci decenii de existență s-au schimbat radical. De la modelele impuse de ideologia comunistă a timpului, care concomitent cu ideile marxist-leniniste despre viață propagau și valori morale și etice bazate pe principiul colectivismului, pe ajutorul reciproc, pe bunătate și altruism. Odată cu distrugerea imperiului și renașterea națională, care mai puțin a fost prezentă pe ecranul TV (în afară de numeroase înregistrări de muzică făcute de-a rândul anilor, care a împânzit ecranul, acoperind cu ele toate golurile din emisie). Dar această perioadă de revenire la origini, la identitatea românească n-a fost de lungă durată. Cultura națională este înăbușită de tendințele străine spiritului nostru.
Televiziunile autohtone susțin modelul televiziunii comerciale american, bazat pe conținut comercial și susținut de reclamă. Invazia serialelor latino-americane, show-urilor nu de cea mai bună calitate, victorine și jocuri de noroc – toate urmărind un singur scop: de-a ține cu orice scop telespectatorul în fața ecranului (dacă nu prin nivel, atunci prin momeala unor câștiguri de valoare). Or, această latură distractivă va mai acoperi un gol în plan ideologic – de a îndepărta poporul de la problemele stringente ale societății, de a-i ține într-o gol suprasaturat de informații (de a-i turna spectatorului tot felul de știri de pe toate continentele pe care el le uita după terminarea buletinului informativ).
În acest peisaj audiovizual străin spiritului nostru își mai găsește loc și propaganda partidului comunist, care a fost la putere până nu demult și care mai continuă sa fie în flangul drept al televiziunilor noastre.
În anul 1994 la TV de la cenzura ideologică se trece într-o altă extremă nu mai puțin periculoasă. Se instalează o altă cenzură și mai dezastruoasă – cea antinațională: începând cu curățarea cadrelor naționale până la eliminarea din emisie a cuvintelor tabu: național, român, basarabean, Basarabia. Iar în listele negre au fost incluși o serie de oameni de artă și cultură ai neamului care până astăzi nu au trecere la televiziunea națională. Numai în decurs de un an din viață au plecat atâtea mari personalități care și-au adus aportul la cultura națională. De câte ori TV s-a interesat de soarta lor? A fost invitat poetul și regizorul Anatol Codru la vre-o emisiune să-și spună păsul? Când a fost ultima dată la ecran Dumitru Matcovschi sau Aureliu Busuioc, Eugen Doga și mulți alții. Eugen Doga cu un an în urmă, fiind invitat la Euro TV Media Expres, referindu-se la probleme culturale din republică a ținut să menționeze că n-are acces la viața publică, timp de 20 de ani nu i s-a imprimat nici un cântec pe versurile lui Loteanu, Vieru, cântece pentru copii, de care azi este nevoie.
Care post își amintește că mai avem un Mihai Volontir, o Valentina Rusu-Ciobanu sau un Gleb Sainciuc. Își amintesc doar când pleacă dintre noi și atunci în treacăt… Tineretul de azi nu-i cunoaște căci n-are de unde. Televiziunea noastră îi trece sub tăcere. Pentru aceea îi cunoaște pe băieții de la Zdob și Zdub, Dan Balan și mulți alți interpreți care prezintă cam puțină valoare artistică, dar sunt propagați de M1. Pe de altă parte ecranul devine o oglindă în care își admiră chipurile sale starurile născute peste noapte, așa–zisele VIP-uri și toate odraslele lor (Copii „Cuminți” cu vedete părinți, M1). Majoritatea emisiunilor fac din succes, putere și bani, un idol cărora se închină și propagă aceste valori mercantile în puținele emisiuni ce se mai produc (Formula succesului, 2009). Succesul, banii, popularitatea și toate ce le succed prezintă interes pentru televiziune.
Spre regret, viața cotidiană, omul cu lumea lui spirituală și munca nu au loc pe ecranele TV. „Este ușor de constatat – scrie Virgiliu Gheorghe – că pe micul ecran munca nu este văzută ca o virtute, ci poate doar ca o păcăleală, o corvoadă, atunci când poți pur și simplu să te distrezi. Distracție cât mai multă și cât mai puțină muncă, eventual deloc, este mesajul principal al mediului TV” [54, p. 125].
Atunci, când republica se zbate în criză politică, economică, culturală, încercând să rezolve probleme majore televiziunea se ocupă de fabricarea stelelor, de care ducem lipsă în primul rând. Dar în special, postul și-a pierdut orice încredere la publicul autohton și nu numai după evenimentele din 7 aprilie 2009, când tineretul a ieșit în piață pentru ași expune opinia sa asupra mersului istoriei țării. Când toate posturile TV și radio, ziarele online din republică și străinătate vorbeau și transmiteau în direct din centrul evenimentelor, Moldova 1 cânta și dansa. Aceasta este poziția postului. De fiecare dată când ar trebuie să iasă cu emisiuni de opinie, cu dezbateri postul nostru public cântă, cântă și iar cântă. Întreaga lume a aflat cât de incompetentă este televiziunea noastră și cât de absentă e la cele mai stringente evenimente și probleme din țară.
Astfel, cu această absență vădită din peisajul real, Moldova 1 și-a pierdut reputația și în fața țărilor vecine, nemaivorbind de spectatorul autohton, care de mult a obosit de buletine informative realizate prin prisma ideologiei (comuniste) partidului de conducere la a cărui cherem s-a aflat și mai continuă să se afle și a cărui politică o susține și o promovează cu ardoare. Noi vrem să fim în rând cu cele mai mari state, dar nu știm de unde și cum s-o începem. Și ca întotdeauna începem de la coadă. Ar trebui s-o începem de la limbă și cultură – să posedăm o limbă corectă, o cultură a vorbirii, a discursului, apoi un comportament civilizat – european, apoi să ne expunem în toată frumusețea la ecran.
Realizând o politică informațională, reieșind din niște concepte personale/ individuale, TV națională a devenit o oglindă a unei realități preconcepute, realități convenabile fostului partid de guvernământ, de care nu se poate debarasa până la ora actuală și prin prisma concepțiilor lor fiind abordate sau trecute sub tăcere adevăratele probleme ale timpului. De cele mai multe ori problemele stringente ale zilei sunt trecute sub tăcere, nefiind puse în discuție or abordate unilateral în unele dezbateri regizate cu succes, solicitând părerea persoanelor convenabile ori neavizate în domeniu. Venirea în unei noi conduceri națională nu se știe dacă va fi în stare să oprească și să refacă acest enorm mecanism în mișcare. Deși unele mici schimbări – cosmetice, de ordin tehnic: schimbarea design-ului în studioul de știri și a tehnicii televizate, încă nu înseamnă o schimbare conceptuală a televiziunii. Nici tendința de a-i oferi buletinelor informative o personalizare după modelul televiziunii americane comerciale nu cred că e una din cele mai reușite. Starea de stagnare domină în continuare emisiunile postului M1, se continuă lucrul după vechile formule. Subiecte lungi și monotone în care informațiile ca atare sunt lipsă. Evenimentele sunt prezentate cu mare întârziere. Astăzi, când însuși conștiința umană a fost modificată, ritmul lent este demult depășit în majoritatea televiziunilor.
Nu sunt găsiți crainici-prezentatori potriviți pentru buletinele de știri. Chiar și edițiile ruse au mari probleme cu prezentatorii (cu dicția lor), care sunt într-o stare amorfă, monotonă, cu voci fără culoare pe aceeași tonalitate joasă.
Poate problema nu e atât în specialiștii noștri, cât în specificul, în tradițiile noastre naționale, în identitatea și psihologia noastră care se opune intuitiv și categoric acelor concepții străine impuse. Lumea noastră spirituală este axată pe alte constante de viață. Show-ul clasic, venit din cultura americană nu este al nostru și nu e ușor să-l implantezi într-un sol care vine în contradicție cu specificul nostru. Noi trebuie să ne orientăm la valorile noastre culturale și nu să le plagiem pe cele venite de aiurea. TVM trebuie să-și formeze fața sa, să revină la identitatea națională culturală și să nu se maimuțărească în formatele de peste ocean. În acest context, și critica română de specialitate a menționat nu o dată că „produsele de succes importate din alte țări și adaptate la piața românească nu sunt decât niște forme fără fond. Ele evidențiază subcultura, propun pseudo-valori și exploatează uneori sentimentele oamenilor, cu efectul formării gustului prost al audienței…”.
Să nu uităm că televiziunea este un indiciu al nivelului societății umane.
Datorită noilor tehnologii imaginea poate fi modificată, reconstruită și chiar distorsionată, astfel modelând o realitate, supusă diverselor metamorfoze. Teleaștii se includ într-un joc periculos cu documentul, cu materialul factologic. În locul reconstituirii istoriei cu ajutorul dramei documentare se purcede la re-construirea/ re-montarea realității. Nu rareori, în spatele informațiilor se ascund alte motivații, care urmăresc interese mai mult sau mai puțin mărturisite, de ordin economic, financiar și politic. „Realitatea televizată rămâne a fi un subiect de bază pentru exegeții televiziunii, care surprind și analizează situația actuală. În celebrul eseu întitulat Procesiunea simulacrelor, Jean Baudrillard susținea că realitatea a fost succesiv neutralizată de către mass-media, care mai întâi a reflectat-o, în al doilea stadiu a mascat-o și a pervertit-o, fiind necesar ca apoi să-i mascheze absența pentru a ajunge, în fine, să producă în schimb simulacrul realității – distrugerea semnificației și a oricărei relații cu realitatea” [55, p. 113].
Astfel, în comunicarea audiovizuală din ultimul timp se înregistrează cele mai controversate tendințe: de la extrema de show-izare a tuturor emisiunilor până la propagarea unei imagini a realității cotidiene în care pe prim-plan se profilează mesaje senzaționale, zugrăvind societatea contemporană în cele mai sumbre culori ca un univers apocaliptic. Încât spectatorul in fața televizorului trăiește într-o permanentă tensiune. Specialiștii în domeniu au ajuns la unele concluzii surprinzătoare, reieșind din faptul că lumea ecranului este una violentă și care produce și efectele: „(1) Oamenii ajung să supraestimeze prezența violenței în lumea reală. Sporește sentimentul fricii, al insecurității în fața pericolului văzut ca iminent. (2) Trăind permanent sentimentul unei agresiuni potențiale, oamenii nu numai că devin mai stresați, mai irascibili, dar și se pregătesc să răspundă cu violență, în legitimă apărare, la un eventual atac” [45, p. 121].
Televiziunea contemporană a devenit un izvor de extindere a unei stări depresive, de criză, educând tot odată indiferența și chiar violența. Posturile TV autohtone își organizează programul său reieșind din trei elemente de bază: news (noutăți), entertainment și publicitate. Entertainment-ul sau producția de divertisment ce include filme și seriale (artistice, documentare și animație); emisiuni de divertismen (talk show-ri, reality show, victorine etc.); muzică și sport ocupă cea mai pare parte din grila de program.
Funcția de informare, dar și de formare a atitudinii față de realitatea imediată o au, în primul rând, mesajele informative. Știrile de ultimă oră rămân în topul preferințelor spectatorilor de toate vârstele. Cele mai utilizate genuri informative astăzi sunt scoop-uri și diverse informații senzaționale, reportaje în direct de la diverse evenimente. Însuși, critica de televiziune menționează că: jurnalul de știri dă tonul în concertul distinct susținut de fiecare televiziune și funcționează ca un veritabil sistem nervos central al ei [54, p. 36].
Structura grilei de program a postului Moldova 1 nu are un concept bine determinat, o politică de programare cât de cât logică, unde fiecare segment de public-spectator să se poată include pentru recepționarea emisiunii interesate. În special, în perioadele electorale toată structura grilei de program este dată peste cap. În schimb, în orice perioadă la postul public predomină în program filme și seriale melodramatice, inclusiv foarte multă muzică. În orele de prime time, timpul cel mai prețios, Moldova 1 îl irosește cu seriale siropoase latino-americane (Dragoste și ciocolată), atunci când ar trebui să iasă în emisie cu emisiuni cu mult mai serioase sau opere de valoare.
Televiziunea s-a impus ca un intermediar dintre realitate și om. Omul contemporan concepe realitatea imediată anume prin intermediul audiovizualului (în comparație cu perioadele anterioare, când acel prognoz meteo se stabilea în conformitate cu diverse semne ale naturii etc.). Atunci când în republică au loc evenimente cruciale, când criza e în toi, când diferențele dintre clasele bogate și cele sărace crește tot mai mult, când tineretul și-a pierdut încrederea în viitorul său, rămânând după terminarea studiilor universitare fără loc de muncă, iar o bună parte nefiind încadrați nici în studii nici în alte activități se ocupă de furturi și jafuri, când copii nu sunt școlarizați ci umblă cu cerșitul, când Moldova devine o pepinieră atât de forțe ieftine de muncă pentru întreaga lume, cât și marfă vie vândută pentru prostituții etc. televiziunea autohtonă ne prezintă o viață în cele mai frumoase culori cu emisiuni din cele mai distractive, seriale siropoase latini-americane, concerte peste concerte, chiar și Fabrica de staruri.
E paradoxal faptul, cum televiziunile reacționează la cele mai diverse evenimente și le clasează în grila sa de program dându-le unora importanță ori, făcând din nimic un eveniment, altele trecându-le sub tăcere.
Odată cu apariția celor două posturi de TV de știri Jurnal TV și Publica TV audiovizualul din Republica Moldova s-a înviorat considerabil. Intențiile de-a aduce pe ecran imaginea realității imediate, problemele ce frământă publicul spectator, plictisit de melodrame lacrimogene, de viață luxoasă, de aceleași fețe și voci prezente ani de zile 1. Cu mult mai operativi în relatarea evenimentelor, dar și în a pune în discuție cele mai arzătoare probleme, tendința de a experimenta o varietate de opinii. Astfel, spectatorul poate să cunoască deși încă destul de modest intelectualitatea și problemele ei, să se apropie de cultura epocii care de multe posturi este aruncată la o margine (în special, la orele nocturne) cum este și Telecinemateca de sau alte emisiuni culturale. Binevenite sunt seriile de filere Povestea vorbei, Calendar popular, Cartea zilei, Urmă în istorie, dar și aici documentarea ar putea fi lărgită și nu limitată doar
Anume prin intermediul buletinelor de știri – accidentele și jafurile, omorurile și violurile devin noutățile zilei, iar descoperitele și cercetările în diverse domenii ale științei, apariția noilor cărți și multe alte evenimente din domeniul culturii sunt lăsate în umbră sau dacă sunt puse pe post atunci cu mari bătălii din partea jurnaliștilor care țin mult la cultura țării – acestea nu sunt noutăți care prezintă interes în opinia unor tineri reporteri, dar mai ales a conducătorilor de posturi sau departamentelor de știri. Spectatorul trebuie ținut departe de problemele social-politice, cu cât mai puțin gândește cu atât mai bine. Acesta este scopul televiziunilor – distracții, distracții și iar distracții.
Divertisment – nu cultură. Ecranul TV și-a asumat mai multe funcții de cât le poate îndeplini. Alături de funcțiile informativă, distractivă și educativ-formativă un loc aparte îi revine TV ca promotor și chiar ca arhivator al valorilor culturale. Este una dintre cele mai semnificative și mai importante direcții în formarea omului modern. Atunci când vorbim despre TV ca un promotor al culturii și a identității naționale se prefigurează cele două tendințe: TV ca un mijloc funcțional de transmitere a mesajelor culturale: opere de artă și cultură, cum ar fi opera cinematografică, muzica, spectacolul teatral, imaginile artelor plastice, sculpturi, poezie etc. și TV ca producător de noi opere culturale, încât până la urmă ea se impune ca un formator al culturii. Spre regret, mesajele promovate de la ecranul televizat derivă alunecă mai mult spre non-valori și kitsch, astfel încât se vorbește tot mai mult de o cultură de masă (sau chiar pop-cultură) a ecranului.
Urmând specificul TV de a fragmenta mesajul și a-l prezenta într-o formă ruptă de context, în fine, formează o cultură mai mult populistă. Cercetătorii audiovizualului au demonstrat că TV impune o cultură de o zi sau pentru o zi așa-zisa cultură efemeră, care nu propune o dinamică a fenomenului și nici cunoașterea lui. Cultura unei zile nu evoluează pe verticală, dar sunt o succesiune de fragmente. Imaginile de azi nu-și vor mai găsi loc în ziua de mane și vor fi înlocuite cu altele noi. TV se lansează în forma unui maraton incontinuu cât mai fragmentate și mai diverse în scopul menținerii auditoriului. Pentru a ține piept concurenței pe piața audiovizualului, TV intenționat scade nu numai nivelul producțiilor sale, dar schimbă autenticul cu cultura de masă, valoarea cu non-valoarea, clasica cu kitchiul, discursul filosofico-științific cu show-ul, cultura cu divertismentul.
Un exemplu care ne vorbește despre nivelul și conceptul televiziunii. Astfel, la 10 februarie 2010 s-au împlinit 100 ani de la nașterea Mariei Cibotari, una dintre cele mai frumoase voci din secolul trecut. Această dată a fost marcată în lume, la noi nu prea. TVM a amintit acest nume doar cu ocazia delegației ministrului Leancă în Austria, unde a participat la celebrarea acestui eveniment. Moldova 1 n-a reacționat cu vre-o emisiune sau cu vre-un film în care s-a produs cântăreața, ori cu vre-un documentar despre viața și activitatea ei, dacă nu recunosc filmul Aria (regia Vlad Druc), film care a fost primit cu aplauze în România, Germania.
Realizarea unor emisiuni originale cere mai multe finanțe, dar și specialiști cu un nivel profesional înalt. TV dă posibilitatea de-a valorifica cultura și fenomenele culturale actuale autohtone, includerea lor în procesul universal și a celor europene, în special. Dar emisiunile cu un demers înalt științifico-artistic sunt lipsă pe ecranele noastre. Panorama pluridimensională a fenomenului cultural autohton rămâne nevalorificată și este un gol enorm în spațiul televizat. Acest domeniu este simplificat până la niște subiecte de tip reportaje de la diverse evenimente culturale. Interviuri sau mini portrete ale tinerilor interpreți și a celor de la început de cale în care nu se dezvăluie personalitatea, lumea lui spirituală, accentul e pus pe aceeași „formulă a succesului” intrată în vigoare. Cele mai frecvente sunt retransmiterile a unor serate de creație, concerte din sălile din capitală (apoi fiind reluate pe parcurs de mai multe ori). Imprimarea unor concerte de muzică clasică, ușoară, populară sunt produsul de primă necesitate pentru videoteca TV. Acest segment de programe sunt cele mai acceptate de TV.
S-ar părea că ecranul TV s-a transformat intr-un filtru care nu permite ieșirea pe ecran a valorilor. Așa se întâmplă că evenimentele culturale de rang național și chiar internațional care au loc în republică se trec cu vederea de televiziuni. Astfel, Festivalul Internațional al artelor scenice BITEI 2010, desfășurat sub genericul Pentru o lume mai bună, a găzduit teatre din zece țări ale lumii. Pe scenele din Chișinău au evoluat teatrele din România, Rusia, Japonia, Estonia etc. Numai postul Jurnal TV, având contract (oare astăzi TV lucrează numai cu contracte?) cu Teatrul E.Ionesco pe perioada festivalului au acordat mai multă atenție acestui eveniment cultural, celelalte posturi s-au dizolvat în știri sporadice.
Prezentatorii nu sunt pregătiți pentru a comenta, în special, transmisiunile în direct a unor evenimente de rang internațional. În acest sens, deosebit de evidentă este Eurovisionul. Ediția din anul 2009, care a avut loc a fost comentată atât de neprofesional, cu atâta dispreț față de ceilalți participanți la concurs, de țările care își dădeau voturilor nu în folosul Moldovei etc. Ediția Eurovizionului din anul 2010, transmisă de Moldova 1 iarăși a fost sub orice nivel. Prezentatorii nu și-au propus să ne re-transmită mesajul din sala de concerte, atmosfera de la concurs. La o transmisiune în direct de la un eveniment, spectatorul este interesat de ceea ce are loc în centrul evenimentului și puțin îl interesează opiniile personale ale prezentatorilor moldoveni despre cântâreții din competiție, vestimentația lor sau discuțiile aiurea ale celor din studioul de la Chișinău.
Vorbind despre cultura transmisă de audiovizual nu trebuie să trecem cu vederea și însuși cultura și estetica cadrului televizat, a prestanței și ținutei, stilului prezentatorilor. Și nu, în ultimul rând, despre vocabularul și limbajul posturilor TV. Acest moment a fost pus în discuție nu o dată de lingviști, care atenționau la greșelile de stil frecvente. Concomitent cu un șir de calchieri din limba rusă, care de altfel ar trebui să fie promovate variantele corecte, în limbajul reporterilor, prezentatorilor se înregistrează o invazie de xenisme de origine engleză. Printre ele mai frecvent sunt utilizate: show, lobby, soul, second hand, hobby, happy-end, feed-back, Ok, cool, cash, inclusiv cele din limbajul Internetului on-line, playlist, remix etc. În contextul curățeniei lingvistice pot fi aduse o serie de exemple negative înregistrate la diverse posturi TV: de la accente puse aiurea până la schimonosirea numelor străine până la nerecunoaștere. Se înregistrează o degradare a limbii. De ziua limbii de pe postul Publica TV a sunat expresia Lecturile ne cultivă limba, dar unde sunt acele îndemnuri la lectură?
Nu putem nega că anume imaginea promovată de ecranul TV devine și o imagine stereotip a Republicii noastre în lume. Spre regret, acest ecran ne prezintă într-o imagine puțin pozitivă. Căci valorile adevărate nu ajung la ecran. Or, ecranul încearcă să ne impună pseudovalorile în cele mai frumoase culori. Imaginea noastră ce apare în cele mai diverse emisiuni TV (chiar și seriale) în străinătate (Rusia, România etc.) scote în evidentă sărăcia noastră atât materială (1/3 din populație fiind plecată peste hotare la muncă) cât și cea spirituală/ intelectuală.
Fetele moldovence sunt prezentate ca tinere lacome, meschine cu gânduri negre ce se dau în vânt după bărbați bogați, cu stare și loc în societate (Să te prezint părinților, 2 Plus). Imaginea femeilor din R. Moldova prezentate ca marfă pentru bordeluri din Orient și Occident a fost confirmată și de prezența Olgăi Tira , look-ul căreia (machiajul și vestimentația vulgară, de prost gust) s-a deosebit radical de cel al participantelor din alte state. Toate țările mari civilizate au depășit demult minimalismul și extravaganța, pledând pentru o frumusețe naturală, pentru simplitate și gust estetic. Pe ecranele marilor state nu ce mai acceptă stil de prezență indecent (în vestimentație, în stil, în limbaj). În Occident star-urile au trecut de la competițiile de onoraruri fabuloase și ținută vestimentară la inteligență, punând accentul pe universul cultural, inclusiv și cunoașterea limbilor străine. La noi situația este inversă. Stelele noastre, care ne reprezintă republica în lume nici limba de stat n-o posedă la nivel acceptabil.
Prime și-a deschis noul sezon cu emisiuni show: Emisiunea de concurs Da sau Nu, o emisiune din cele mai stupide care tâmpește spectatorul, lipsită de orice logică – atunci când jucătorul își alege valiza cu bani, celelalte pot fi deschise în orice ordine că nimic nu se mai schimbă!
Critica în domeniul televiziunii a depistat un fenomen destul de paradoxal: „Programele de divertisment trec o cenzură cu mult mai drastică, fiindcă mai mult sunt periculoase ideile decât cuvintele necenzurate. Programele de divertisment sunt ceva mai mult decât un mijloc de a petrece o oră liberă. Ele sunt o propagandă pentru sistemul existent” [57, p. 168]. Volumul mare de programe de divertisment au scos din circuit emisiunile culturale și respectiv și unele din funcțiile de bază ale televiziunii cea de culturalizare a spectatorului, de formare a unei culturi, a unui nivel etico-estetic înalt. Nu rareori, de la ecranul TV de la diverse posturi poți să auzi indignarea „că nu avem cultură generală”! Dar de unde să se ia această cultură dacă televiziunea aduce pe ecran numai incultură. Toți sunt preocupați de bani, de putere și nimănui nu-i pasă de cultură, de viitorul țării. Copilului i se pune la dispoziție de dimineață până seara numai lupte, acțiune, violență, distrugeri etc.
Capitolul III. Internetul – simbol al globalizării
3.1. Internetul între două extreme
Dacă simbolul suprem al secolului al XX-lea a fost televiziunea, secolul al XXI-lea s-a lansat sub semnul Internet-ului, care propune spațiul său virtual pentru toate formele de comunicare. Acest ecran „se impune ca o interfață generalizatoare care deschide înspre lume, livrează continuu informații, oferă oportunitatea de a te exprima și de a dialoga, de a te juca și a munci, de a cumpăra și a vinde, de a adăuga interactivitate imaginilor, sunetelor, textelor [37, p. 252]. Așa Internet-ul, odată intrat în viața adolescentului, rămâne să-l domine în continuare, îndepărtându-l tot mai mult de alte mijloace de comunicare, cum ar fi ziarul, radioul și chiar televiziunea, dar ce-l mai mult de realitatea imediată.
Internetul prezintă un spațiu virtual și o nouă realitate specifică, așa-numita – realitate virtuală. Noțiunea de realitate virtuală a fost propusă de Jaron Lanier în 1987. Evoluția căruia s-a produs deosebit de vertiginos în comparație cu alte medii audiovizuale. Televiziunea a avut nevoie de câteva decenii pentru a se afirma ca cel mai omniprezent mijloc de informare și de divertisment în mase. Internetul acest drum spre utilizator l-a scurtat de zeci de ori.
Stabilindu-se în viața socială și privată, Net-ul ne propune rezolvarea concomitent a mai multe probleme. Și dacă TV și-a asumat câteva funcții (cea de informare, didactică și distractivă), apoi Internet-ul le-a perfecționat și-a le-a completat cu noi posibilități de comunicare interactivă. Internetul a devenit pentru adolescenți nu numai niște spații virtuale de comunicare cu lumea întreagă, dar un spațiu de refugiu, de izolare de lume, de realitate, care este numit acasă. În complexitatea sa, net-ul provoacă o nouă modalitate de a fi al persoanei.
Funcția de informare a fost extinsă, înglobând în sine ziare și reviste, radioul și televiziunea în forma on-line, plus știri despre evenimentele de ultimă oră din orice domeniu plasate de diverse site-uri. Orice mesaj lansat în cyberspace devine accesibil oricând și oriunde, inclusiv, la ele se poate reveni de cate ori dorești – intră în discuție, dar cel mai fantastic este că Internet-ul oferă o comunicare interactivă la care a visat mult televiziunea. Ecranul calculatorului în comparație cu cel al TV propune concomitent numeroase ferestruici coexistente. Anume posibilitatea de care dispun utilizatorii de a alege din mai multe obțiuni, încât relația cu acest mijloc devine personală. Așa, fiecare utilizator poate să-și exprime opinia referitor la orice mesaj citit, audiat sau vizionat. Or, utilizatorul se transformă în creator de mesaje, iar Internetul este aplicat ca un instrument de crea a unor noi lumi și universuri.
Funcția distractivă și mai mult și-a extins hotarele. Spațiul virtual cuprinde toate formele de divertisment posibile. Melomanii au la dispoziție o uriașă fono- și videotecă cu muzică de orice gen și orice interpret. La fel, Internetul este o cinematecă, videotecă și telematecă universală, unde găsești aproape orice producție filmică începând cu cele ale fraților Lumier de la începutul erei cinematografice până la cele mai recente producții, care încă nici n-au reușit să-și trăiască lansarea oficială pe marele ecran. La acest capitol se înscrie și distracția numărul unu al secolului – jocurile video și cele on-line.
Funcția didactică presupune, în primul rând, o posibilitate de informare la cele mai diverse subiecte. La dispoziția internauților stă o uruașă bibliotecă bogată cu literatură din toate domeniile și toate genurile. Aproape orice informație poate fi găsită pe site-urile enciclopedice (Wikipedia). La fel un variat material didactic expus în lecții, conspecte, referate etc. Funcția didactică își face loc mai mult prin jocuri, în ultimul timp jocurile instructive devin tot mai numeroase. Deși „numeroși observatori subliniază, nu fără dreptate, că informația pletorică nu este sinonimă cu o cunoaștere, aceasta necesitând o cultură prealabilă, o formație intelectuală, concepte organizate, care permit efectuarea unei trieri” [37, p. 256].
Internet-ul este un labirint uriaș fără început și sfârșit în care internauții încearcă să-l parcurgă pe dibuite, sărind dintr-un site pe altul pentru a-și satisface concomitent toate necesitațile de informare, de distracție și instruire.
Reieșind din rezultatele investigațiilor efectuate printre elevii de diferite vârste din mediul urban, s-a constata că în clasamentul ocupațiilor din timpul liber predomină Internetul. Generațiile de azi devin tot mai mult dependente de noul mediu de comunicare. Internetul este cel care va face concurență nu numai mass-media, dar și altor forme de comunicare și distracții. „Indiferent dacă este vorba de jocuri on-line, site-uri de socializare, Twitter, bloguri, forumuri, email sau mesageria instantă, Internetul este un izvor virtual inepuizabil de surse atât de informare, cât și de recreare”. Internetul permite eliminarea barierelor geografice dintre participanți, dar în același timp îl îndepărtează de lumea reală, rămânând solitar. Astfel, putem afirma că pentru tinerele generații TV își pierde autoritatea, ca fiind incapabilă să satisfacă toate cerințele artistice și intelectuale ale adolescenților. Internetul este azi mijlocul care-i oferă adolescentului acel refugiu din realitatea cotidiană într-o realitate virtuală, unde el se simte și solitar, fiind în lumea sa cu gândurile și fanteziile sale, dar și intr-o imensă lume virtuală care-i pune la dispoziție nu numai o simplă posibilitate de a se identifica cu eroul îndrăgit, dar și de a se simți în pielea lui, încadrându-se în diverse jocuri ce sunt o continuare a acțiunilor filmice, în care adolescentul prea viața și acțiunile eroului. Devine el singur erou prin participarea directă la viața și acțiunile protagonistului.
În funcție de scopul internauților care navighează în lumea virtuală a Internetului, cercetătorul german Ernst von Kardorff identifică patru forme de profiluri ale utilizatorilor de comunicare online [1, p. 68]:
navigatori în rețea, ce folosesc Internet-ul în interesul construirii și îngrijirii relațiilor (mai mult bilaterale); Comunicarea interpersonală într-un sens s-a simplificat. Utilizatorii au posibilitatea să-și deschidă căsuțe poștale unde mesajele ajung la destinație în câteva minute. Se diminiează și genul epistolar tradițional, care treptat va fi scos din uz. În schimb se dezvoltă un alt stil de comunicare – mai mult telegrafic, scurt, laconic, rece, fără emotivitate și pasiune, fiind influențat de sim-urile telefonice. Internetul scurtează drumul, făcând comunicarea dintre indivizii, care se cunosc sau nu mai facilă. Propune o variantă simplă de a trimite mesaje în orice colț a lumii. Anume această metodă simplă a mărit volumul de comunicare .
utilitariștii care caută în Internet informații sau care se înscriu în newsgroup pentru a primi informații despre o anumită temă de interes… Este cea mai scurtă cale de a ajunge la orice informație. Bibliotecile virtuale pun la dispoziție cele mai diverse izvoare de documentare. Una dintre cele mai impunătoare este Wikipedia.
game player care folosesc Internet-ul pentru jocuri sau ca actori în lumea fantezistă, ca Second Life, jonglează cu identități și își fac planuri de viță (în genere decorațiuni la magazinele vestimentare);
activiștii mișcărilor sociale, care folosesc Internet-ul pentru construirea și consolidarea relațiilor reale în spațiul virtual, de asemenea pentru întocmirea unor grupe de interes, de exemplu, în cazul unei mobilizări în scopul protestului politic.
În felul acesta, internautul își găsește neapărat o nișă de a-și consolida pozițiile sale sau de a se integra într-un segment de semeni anume prin intermediul Internetului, ce propune o comunicare interactivă – aici și acum. Procesul demasificării despre care vorbește Alvin Toffler în lucrarea sa Al treilea val este deosebit de vizibil anume în spațiul virtual al net-ului, unde s-au înmulțit site-urile, ramificându-se în cele mai înguste teme, probleme și interese posibile. În acest spațiu virtual găsești de toate pentru toți și fiecare personal poate să-și facă prieteni pe interese fără a depune eforturi mari.
Și dacă TV numai lansează teme pentru discuții în talk-show-urile sale în care se expun în special stele ale show bussnesului, atunci în Internet este loc pentru toată lumea. Fiecare poate să-și exprime opinia fără a fi redactat sau cenzurat. Anume aceste momente și formează un haos…
Televiziunea numai propune cele mai incredibile povești – informații, mesaje pline de violență și agresivitate. Ecranul atacă cu mesaje de cea mai diversă formă, structură și calitate, astfel copilul și adolescentul în acest ocean informativ n-are orientiri, este debusolat, dezorientat. El nu mai poate să-și dea seama de cele ce se întâmplă în jur. Cine și când are dreptate. Ce este bine și ce e rău? Sunt întrebări la cere adolescentul de azi nu mai găsește răspunsuri concrete de la ecranul tv. Internetul propune un univers nu numai de informații, dar și sfaturi pe orice teme de la cele mai utile până la mai sinistre.
Pe an ce trece tânăra generație devine tot mai dependentă de comunicarea virtuală care dezvoltă solititudinea și teamă de relații intime. Adolescenții devin tot mai închiși în lumea lor mărginită de ecranul calculatorului. Ei pierd treptat aptitudinile de comunicare directă, care cere o intensitate mai mare a trăirii, emoții vii, sensibilitate, deschidere spre cel de alături. Specialiștii în domeniu atestează că: „Internetul reprezintă o amenințare pentru legăturile sociale. Ne îndreptăm spre o lume desocializată și dominată de dezincarnarea plăcerilor” [37, p. 257].
Or, relațiile directe cer un alt nivel de stare psihică, pe care tineretul de azi cu greu o acceptă. El se ferește de aceste relații directe: fiindcă nu este sigur că le va putea întreține, va putea să facă față interlocutorului său. Ei mai bine nu vor îndrăzni să se apropie de lumea lor interioară. Iar cyberspace-ul permite relații virtuale care sunt cu mult mai facile decât cele directe.
Astfel, Internetul „nu este atât o ieșire în exterior, cât o intrare în interior. Internetul nu este o poartă în lume, aceasta e o ușă în sine. Căci nicăeri și niciodată omul nu este atât de singur, ca în Internet, fiindcă toate aceste comunicări de la scrisori până la sex sunt toate numai o iluzie. (…) Existența în Internet nu este decât un monolog cu sine însuși, o călătorie în interiorul nostru” [59, p. 160].
Solitudinea adolescenților ne-o demonstrează și discuțiilor lor de pe Forum care ating cele mai sinistre teme (cum ar fi moartea, sinuciderea). Pe internet adolescenții își plasează gândurile sale, negăsind alături pe cineva căruia i-ar putea deschide sufletul. Un astfel de jurnal live a avut și o adolescentă din Ialovani, care s-a decis să plece din viață (ianuarie 2010).
Vorbind astăzi despre tânăra generație tot mai des se utilizează noțiunea de „generația Internet”. Și dacă copilul mai rămâne a fi dominat de ecranul televizat, atunci adolescentul s-a aruncat în rețeaua virtuală a net-ului pentru ași satisface toate necesitățile sale spirituale caracteristice psihologiei vârstei.
Internet-ul s-a inclus activ și în spațiul televizual. Însuși faptul că posturile televizate Jurnal TV și Publica TV s-au lansat mai întâi în Internet, tatonând astfel terenul și auditoriul posibil, ne demonstrează de acum forța crescândă a acestui nou mijloc media. O atare utilizare a Televiziunii la începuturile sale o făcuse părintele animației clasice Disney, care folosea ecranul azuriu pentru a experimenta viabilitatea eroilor săi, propunând telespectatorilor, chiar unele secvențe din viitoarele sale filme de animație.
Printre atuurile pe care le prezintă Internetul sunt și plasarea pe site-urile sale a celor mai noi filme care încă nici n-au apărut în cinematografe.
Internetul cu posibilitățile sale de comunicare virtuală nu numai că a modificat radical modul de viață și de comunicare a tinerilor, dar și a devalorizat în mare măsură relațiile umane. Adolescenții consideră că relațiile susținute în lumea virtuală a Internet-ului au mai multe atuuri decât cea directă. În primul rând, aici ești în siguranță că nu vei fi agresat, nu vei fi violat, nu vor fi reacții și propuneri neașteptate și în orice moment poți să te retragi fără mari eforturi. Adolescentul este până într-atât de mult stresat de realitatea de pe ecranul televizat suprasolicitat de violență și agresivitate, încât el nu mai riscă să iasă din casă pentru ași face noi prieteni. Se înregistrează de acum o frică paranoică de lume, de oameni, de comunicare cu străinii, care îi duc pe tineri la o izolare completă. „Prin rolurile pe care le adoptă, prin fantasmele pe care le scenarizează sau prin creațiile pe care le realizează, jucătorii din Second Life își proiectează propria imagine, după un model fictiv și virtual înrudit cu modelul-cinema. Ei „și-o joacă”, devenind scenariștii, realizatorii și actorii propriei vieți. Aceasta ține de cinematografizarea crescândă a sinelui și de raportul cu lumea care-i face pe internauți să se filmeze și să-și pună on-line intimitatea, pe videaștii amatori să-și facă filmele, pe autorii unor acte violente să se filmeze cu ajutorul telefonului mobil. Pe de o parte visul cinematografului, a cărui imagine fantasmatică era oferită de star, este într-un fel banalizat și democratizat de virtual; pe de altă parte, acesta dă o nouă șansă visului dintotdeauna al oamenilor – acela de a trăi o altă viață. Gata cu utopia politică care promitea să „schimbe viața”: în regimul hipermodernității, ne rămâne jocul, jocul virtual de a trăi „o dublă viață” [37, p. 268]. Spre regret, adolescenții plasează pe Internet în special (bătăi, conflicte, scene violente) scene șocante cu semenii săi. Exemplul cu fetele care jucau hora pe mormânt.
3.2. Dependența de jocurile pe calculator
Jocurile de calculator fac parte la fel din acest mediu audiovizual și dispun de o forță de atracție uimitoare. Însuși jocul în sine presupune nu numai plăcere și relaxare, dar ceva mai mult. În viziunea notoriului culturolog Johan Huizinga jocul „depășește ca atare limitele unei activități pur biologice sau cel puțin pur fizice. Devine un complement, o parte a vieții în general. El înfrumusețează viața și o completează, și ca atare este indispensabil” [32, p. 47].
Jocul este o activitate semnificativă pentru personalitatea umană, cu atât mai mult pentru copil și adolescent care prin intermediul jocului nu numai că se distrează, dar „își satisface idealuri de exprimare și idealuri sociale”. „Jocul este o funcție plină de tâlc. Fiecare joc înseamnă ceva” [32, p. 37].
Jocul pentru copil are și funcția de socializare cu lumea, de exercitare a diverselor acțiuni, de comunicare, de limbaj etc. Funcțiile acestea le dețin în mod firesc și jocurile de calculator, dar ele își au specificul său și influența lor asupra psihicului infantil este mai puternică în comparație cu cea a jocurilor tradiționale. „Dacă există în mod evident diferențe între cele trei mari categorii de jocuri pe care le distingem în mod obișnuit – de reflecție, de acțiune, de simulare -, un același principiu se află la baza fiecăreia dintre ele: cel al proiecției într-o lume virtuală, care apare ca forma high-tech a ceea ce imaginile din cinematograf au propus dintotdeauna, cu mijloacele lor proprii, respectiv imersiunea într-o lume fictivă care dă iluzia de realitate” [37, p. 266].
Astfel, cercetătorii francezi destul de reușit au găsit particularitatea esențială a noilor jocuri video care au înnebunit întreaga lume. Analizând această proiecție, ei continuă: „În jocul video, această proiecție duce la o anumită formă de dedublare a sinelui, fapt deja constatat în jocurile de rol și de aventuri de tipul Alter Ego (un nume simptomatic), care-l invita, în 1986, pe jucător să-și refacă propria viață „încă și încă o dată, și de fiecare dată o personalitate diferită”. Aceasta devine o adevărată creație, o mizanscenă a unui alt eu, prin intermediul unui avatar virtual în universul jocului on-line din Second Life” [37, p. 267].
În lume există de acum peste 10 mii de diverse jocuri video. Nici o altă formă ludică nu propune jucătorului o detașare de lumea realității și navigarea totală în cele mai spectaculoase universuri fie trecut, fie prezent, fie alte lumi paralele sau galactici. Jocurile video le propune o participare directă printr-o preluare a controlului unui personaj și să-l manevreze. Ei devin părtași activi ai evenimentelor cruciale din istoria omenirii: ca cel de al doilea război mondial (Company of Heroes); lumea marilor civilizații cum ar fi cea arabă din O mie și una de nopți care se înfruntă cu cea a tehnologiilor inspirară din creațiile lui Leonardo da Vinci (în jocul Rise of Nations: Rise of Legendes sau Price of Persia).
Elementul cel mai distinctiv și mai atractiv este interactivitatea lor. Jucătorul, deși se află singur în fața ecranului, el este încadrat într-o rețea largă de jucători din lumea întreagă. Acest moment îi oferă posibilitatea și de a comunica cu alți jucători și de a adera imediat la cele mai diverse cluburi pe interese, axate anume pe un joc sau altul.
Jocurile de calculator cu o răspândire mai largă în anii 80 pe parcurs, concomitent cu evoluția tehnicii, au înregistrat modificări esențiale. Universul virtual al jocurilor a depășit orice așteptare, când a trecut de la imaginea bidimensională la cea tridimensională. Noua epocă începe odată cu apariția jocurilor în 3D (în 1993 DOOM).
Or, jocurile de ultimă oră în viziunea criticii de specialitate „se apropie după caracteristicile sale estetice de filmul de ficțiune sau animație, interactiv cu efecte din cele mai spectaculoase și tehnic sofisticate, cu un sunet polifonic, cu un spațiu tridimensional, care tot mai mult limitează volumul imaginii plate. În aceste jocuri acționează nu figuri simbolice, dar personaje care ni se aseamănă. (…) Realismul devine tot mai evident: programatorii posedă cele mai diverse materii, cum ar fi modelarea blănii și a părului, modelarea mișcării” [59, p. 179].
Astfel, jocurile sunt privite la nivel de un nou fenomen cultural și chiar ca o artă aparte, clasificată pe diverse genuri ca filmul. Cel mai popular gen este cel de acțiune – jocuri bazate în exclusivitate pe acțiune, pe lupte, respectiv predominând elementele de violență și agresivitate.
Pentru a tatona terenul pe acest segment, în cadrul unui sondaj efectuat în mediul elevilor din republică au fost incluse și câteva întrebări referitoare la jocurile de calculator. Astfel, rezultatele chestionării au demonstrat că 79 % din respondenți sunt pasionați de jocurile video, cărora le dedică de la 30 minute până la 5 ore pe zi. În general, majoritatea copiilor stau în fața calculatorului și se joacă cât doresc fără a fi limitați în timp de cei maturi.
Respondenții au nominalizat cca 60 de diverse titluri de jocuri preferate. Preferințele copiilor referitor la genul jocurilor s-au plasat astfel în descreștere: cele mai solicitate jocuri fiind cele de acțiune (25%), cele de strategie (17%), sportive (12%), apoi vin cele inspirate din filme și detective cu (10%) fiecare și pentru jocurile de simulare a realității au optat (9 %).
Reieșind din rezultatele sondajului am hotărât să analizăm jocurile preferate ale copiilor, ce prezintă ele și ce efecte pot avea asupra dezvoltării, în primul rând, psihicului infantil. Rezultatele sondajului realizat au demonstrat că cel mai popular joc video la ora actuală este un jocul de acțiune Counter Strike (21%). Counter Strike, care are sute de mii de fani în lume, este considerat unul dintre cele mai agresive jocuri. Se presupune, că anume acest joc ar fi fost cauza a mai multor acte de violență printre adolescenți. Spre exemplu, adolescentul Robert Shtainhoizer, care era pasionat de Counter Strike, a omorât (la 26 aprilie 2002) 17 și rănit 7 oameni în gimnaziu J. Gutenberg în care învăța din orașul Erfurt [59, p. 172].
Din categoria jocurilor de acțiune care au produs chiar și jertfe în rândurile utilizatorilor face parte și Warld of Warcraft (2%). Lansat în 2005, Warld of Warcraft se impune ca un joc masiv, fără un mesaj ideatic determinat, o linie de subiect definită și scop principal. Jucătorul își creează un personaj pe care-l trimite în misiuni cu unicul scop să omoare. În prezent jocul a ajuns la 80 de niveluri, fiind un joc fără sfârșit. Jucătorii atrași în luptele Warld of Warcraft pot juca (omorî) cu săptămânile fără a da de finiș. Un bărbat din Coreia (de cca 40 de ani) a jucat non-stop două săptămâni după care a avut atac de cord. În Japonia jocul Warld of Warcraft a fost interzis pentru conținutul său macabru.
Însuși denumirea multor jocuri ne vorbesc despre mesajul lor cum ar fi Assassin s Creed, în care jucătorul intră în rolul asasinului care trebuie să omoare. La sfârșitul anului fost lansat Assasins s Creed II, așa numitele noi aventuri asasine, care au la bază o poveste sciens-ficțion care se desfășoară în mai multe planuri temporale. Pe prim-plan sunt puse diverse misiuni ce trebuie îndeplinite contra cronometru și amintesc de jocurile seriei GTA. Noua versiune a jocului impresionează prin reproducerea grafică a cetăților italiene din secolul al XV-lea, se încearcă de a se reda o imaginea orașelor reale. O atenție se acordă detaliului. La fel este excelent executată animația personajelor și sonorizarea lor, la care și-au dat concursul actori profesioniști.
Lupte incontinuu, omoruri conțin și jocurile – Postal (propune acțiuni deosebit de violente), Delta Force (aici acțiunea este localizată în Bagdad, Iran unde se dislocă armata americană pentru noi lupte. Scopul jocului este de a elibera prizonierii americani. Jucătorul își alege un soldat pe care-l dirijează în acțiunile militare); GodFather (lupta cu mafia), Mortal Combat etc.
Nu mai puțin populare la adolescenți sunt jocurile de strategie. Se consideră că jocurilor de strategie își au rădăcinile în șah, unul dintre cele mai intelectuale jocuri cu o metaforă la viață și lupta dintre două armate. Primul joc de strategie video Civilization a fost inventat de Sid Meier în 1991. Civilization este „supranumit un joc genial, care propune jucătorilor să parcurgă virtual întreaga istorie a civilizațiilor, îi oferă posibilitatea gamare-rului să devină un edificator alternativ al istorie omenirii” [59, p. 184]. Însuși autorul jocului a încercat să lămurească motivele care l-au impus să elaboreze această „operă”. Sid Meier povestește că totul a început cu conștientizarea unui adevăr incontestabil: să construiși ceva e la fel de distractiv și interesant ca și să distrugi” [59, p. 185].
Din această categorie de jocuri face parte și Rome: total war. Jocul este plasat într-un timp și spațiu concret, începând cu anul 200 î.e.n. în Roma antică. Jucătorul este cel care va construi Imperiul Roman: va zidi case, drumuri. Va participa la dezvoltarea economică și politică a Imperiului prin intermediul familiei regale, va duce războaie de cucerire, dar și de apărare etc. Evident că, nici jocurile de strategie nu sunt lipsite de arme de distrugere în masă, de bătălii din cele mai cruciale. Adolescenții sunt de părerea că aceste jocuri îi fac să cunoască mai bine istoria, să-și verifice nu numai cunoștințele dar și capacitățile sale de conducător.
O continuare a jocului Rome: total war este Invazia barbarilor, realizat în aceeași cheie și aspect, unde acțiunea începe în anul 300 e.n. în Imperiul Roman de Răsărit și Apus. Totuși majoritatea jocurilor de strategie propun jucătorului cârma unei planete și scopul de cucerire a întregii galaxii (exemplu: Calactic Civilization2: Dread Lords)
Jocurile de calculator oferă, la fel, o excelentă posibilitate de a se încadra într-o lume similară cu cea reală, simulând o realitate sau alta. Acestea sunt jocurile de simulare a vieții reale – SIMS. Această categorie de jocuri sunt solicitate, în special, de fete. Momentul atractiv pentru ele rezidă în simularea vieții în familie, construirea relațiilor între soți, copii, rude, vecini, prieteni, menținerea unei gospodării (Ferma veselă). Jucătorul singur își alege calitățile eroului său, modul lui de viață și acțiunile, apoi poate să reia viața de la început prin alte calități și acțiuni, dirijând eroul prin ego-ul personal. În simularea realității un rol deosebit îl are imaginea în 3D, sunetele și vocile selectate cu multă atenție. Astfel, am putea conchide că jocurile de calculator la fel influențează formarea personalității adolescentului, care tinde să se identifice cu eroi puternici, îndrăzneți.
De popularitate se bucură și jocurile gen aventuri (Adventure) în care jucătorului i se propun să evadeze din închisoare, să treacă o pădure fermecată, să găsească ieșire din labirint etc. Creatorii vin în fața adolescenților cu cele mai exotice imagini, zugrăvind lumi fantastice în care pe jucător îl așteaptă o serie din cele mai incitante aventuri. Dar și aici nu se trece fără lupte, fără omoruri, împușcături etc.
Deseori drumul spre spațiul virtual al jocurilor de calculator are o cale mai lungă ce trece prin câteva etape: de la carte – la film, apoi la joc. Acest traseu e cu mult mai anevoios și nu întotdeauna este cu succes: ca în cazul cu celebrul roman polițist omonim al Agathei Christie – O crimă în Orient Expres. Critica a atenționat că „jocul își permite libertăți mai mult sau mai puțin deranjante. Așa protagonistul nu va fi scundul detectiv, ci Antoinette Marceau, un personaj adăugat.(…) Cei care n-au citit cartea oricum nu știu despre ce e vorba, așa că un final în plus sau în minus nu înseamnă nimic” [59, p. 175].
Nu mai puțin atractivă devine lumea ludică în contextul unor jocuri – prelungiri ale filmelor de ficțiune, în special a blockbuster-ilor. Ideea că filmele populare vor menține și popularitatea jocului realizat în grabă la un nivel ce lasă de dorit nu trece la public. Ne-o demonstrează jocurile The Matrix: Path of Neo și altele inspirate din filmele respective, care se reduc la o schemă simplistă în care activează eroul principal.
Astfel, specialiștii în domeniu sunt de părerea că: „dacă n-ați văzut The Matrix, Animatrix sau orice altceva care să vă pună la curent cu povestea trilogiei, Path of Neo nu are nici cap, nici coadă, intriga nu are sens și oricum este destul de neclară și dezlânată. Scenele din filme integrate alături de secvențele cinematice oferă doar strictul necesar și cel mai des n-au făcut decât să accentueze faptul că grafica este complet sub standardele actuale, iar modelele personajelor parcă sunt mumii ale actorilor, atât de lipsit de detaliu au fost realizate” [59, p. 177].
The GodFather (joc în stil GTA) deși a fost nominalizat ca Best Action al anului 2006, în mediile de specialitate n-a îndreptățit așteptările, fiind caracterizat ca un joc mediocru. Chiar și regizorul filmului Fransis Ford Coppola n-a fost prea încântat de jocul în cauză.
Cu toate acestea lumea cinematografiei totuși rămâne a fi un izvor inepuizabil pentru jocurile de calculator. De menționat că mari regizori ai Holywoodului semnează contracte cu industria jocurilor, cum a făcut-o Steven Spielberg, încheind un acord cu compania Electronic Arts pentru realizarea unei serie de jocuri. Geoerge Lucas încă la 1982 când a deschis compania sa LucasArt a inclus în activitatea ei și realizarea unor serii de jocuri în baza serialului Războiul lumilor. În 2009 concomitent cu filmul lui James Cameron a fost lansat și jocul Avatar.
Astăzi nu mai există nici un blockbuster hollywoodian care să nu suscite imediat, ca produs derivat, jocul video care-l prelungește – James Bond, Indiana Jones, The GodFather, King-Kong, Rambo, Batman, Spider-man, Lara Croft, Stăpânul inelelor (jocul a fost lansat concomitent cu filmul), Harry Potter și multe altele. În lumea virtuală a jocurilor întâlnim atât eroi din filmele de ficțiune, cât și cei din filmele de animație. Nu mai mică este lista eroilor animați îndrăgiți care și-au trecut aventurile din film în jocuri: începând cu Tom și Jerry, Shreck, familia Simsons, Futurama, Sounth Parck și continuând cu cele mai recente filme care în scurt timp completează universul ludic.
Trebuie de menționat că între film (și animație) și jocurile de calculator este o legătură la nivel de structură și chiar limbaj. Mulți creatori de jocuri re-aduc în lumea virtuală chiar secvențe din filme așa numitele „cinematice”, la fel împrumută efecte din bogatul limbaj cinematografic. Numeroase filme au dat naștere la jocuri și invers – jocurile de calculator s-au materializat în filme. Din lumea jocurilor video au pășit în lumea filmului de ficțiune și a celui de animație cei mai populari eroi: celebrul Mario, Dragon Ball Z și țestoasele Ninja, care au dat naștere unei întregi serii de filme de animație. În special, cinematograful asiatic s-a evidențiat prin reproducerea universului virtual al jocurilor de calculator. Compania japoneză Hanafunda (specializată la început pe jucării pentru copii) a devenit populară cu jocul Mario (Super Mario) personajul căruia a devenit în scurt timp un mega-star al lumii virtuale. Super Mario Bros a fost cel mai solicitat și mai cumpărat din întreaga istoria a industriei jocurilor de calculator.
Jocurile de calculator devin o modalitate ideală pentru adolescenți de refugiu din realitatea cotidiană, de a se identifica cu eroii îndrăgiți, dar și de ași construi o nouă identitate, un alter-ego, care va fi capabil să devină eroul zilei în realitatea virtuală. În acest caz, eroul preferat din film se identifică cu jucătorul, care se simte în pielea lui și dirijează cu acțiunile lui după dorința personală. Copilul-jucător devine un mânuitor de marionete, cărora le dirijează acțiunile și le hotărăște soarta, dar tot odată, el este aceeași marionetă dirijată de joc și acțiunile lui, imprimândui-se identități străine și transformându-i personalitatea.
Să nu uităm că aceste jocuri îi țintuiește pe adolescenți și nu numai în fața calculatorului ore întregi, dar și zile. Nu puține au fost cazurile fatale.
Lumea virtuală devine tot mai solicitată. E lumea Matrix sau Animatrix, care transformă existența umană, substituindu-i toate aspectele realității imediate cu cele virtuale, chiar și comunicarea dintre sexe.
Fenomenul jocurilor de calculator demult a devenit subiect de discuții în mediul psihologilor, pedagogilor din SUA, Anglia, Franța etc. În ultimul timp și în Rusia universul jocurilor de calculator se află în atenția savanților din diverse domenii, fapt ce ne demonstrează numeroase articole, cercetări, conferințe.
Nu mai puțină atenție se acordă acestui domeniu și în România. La noi în republică se pune accentul mai mult pe familiarizarea și desigur pe publicitatea jocurilor. Rubrici întregi în diverse emisiuni sau chiar emisiuni întregi sunt dedicate jocurilor de calculator.
În prezent, se pune accentul tot mai mult pe realizarea unor jocuri serioase din care adolescenții și tinerii ar lua cât mai multă informație, și-ar testa cunoștințele într-un domeniu sau altul. Reieșind din necesitățile noii generații Internet se realizează jocuri care le-ar înlocui comunicarea directă cu profesorii, considerată la fel dificilă. De acum se testează jocuri pentru viitorii medici. Spre regret, nu se prea i-au în considerație opiniile învățaților, care sunt de părerea că abilitățile (reațiile) dobândite în timpul jocurilor nu pot fi aplicate în realitate.
„Totuși, în situații de urgență, de stres sau de conștiință confuză, jucătorul s-ar putea să reacționeze ca în joc, dar manevrând ceea ce este real drept ceva artificial. În acest sens, jocurile sunt mult mai rele decât televizorul” – conchide Virgil Gheorghe, după ce se adresează la o serie de cercetări în domeniu [54, p. 67].
Televizorul înregistrează în conștiința spectatorului imaginile văzute și situațiile; jocurile electronice, pe lângă aceeași înregistrare, îl antrenează pe jucător să execute anumite acțiuni”. Să nu uităm, că în marea majoritatea acțiunile practicate în jocurile de calculator sunt omorurile.
Iată scopul principal promovat de jocurile în care copii și adolescenții petrec ore în șir. Astăzi industria jocurilor de calculator este una dintre cele mai înfloritoare. Piața jocurilor este dificil de a fi controlată și aici este plasat orice produs de orice calitate. În mod ideal ar fi necesar și aici o triere serioasă a jocurilor, la fel și o verificare strictă din partea părinților.
Concluzii
Cultura media desemnează produsele unor industrii culturale, reprezentate de mijloacele de comunicare în masă (presa tipărită, comunicarea radiofonică, televiziunea, cinematograful, publicitatea etc.). În funcție de situație, suportul mediatic (ziar, radio etc.) este fie emițătorul mesajului, fie canalul de transmitere a unui mesaj. Câteva caracteristici ale culturii de masă (unele dintre care sunt raportate la comunicarea interpersonală):
a) Asimetria relației dintre comunicator și public, în avantajul celui dintâi. Auditoriul are o compoziție eterogenă, fiind format din indivizi aparținând tuturor categoriilor socio-profesionale, cu vârste, stiluri de viață și convingeri diferite. Audiența e lipsită de reprezentare și capacitatea de a răspunde;
b) producția mass-media este asimilată cu producțiile oricăror întreprinderi din societate, comunicarea de masă fiind un proces social bine organizat. Produsele industriei comunicaționale sunt deosebit de scumpe, iar aceste costuri mari au influențe (efecte) asupra publicului;
c) mass-media selectează numai anumite evenimente, în funcție de impactul asupra audienței, de resursele financiare, de organizațiile și personalitățile publice implicate;
d) simultaneitatea, fiind realizată cu ajutorul tehnicilor performante, implică importante costuri. Creația individuală este serios limitată datorită costurilor ridicate din industriile media;
e) diminuarea rolului creatorului de bunuri simbolice, datorită faptului că acesta a devenit o simplă componentă a unui proces complex de producție și distribuție din mediile moderne.
Câteva motive pentru care produsele comunicării de masă sunt contestate:
a) pervertirea valorilor culturale ale publicului;
b) stimularea creșterii ratei delincvenței;
c) contribuția la degradarea morală generală;
d) dirijarea maselor către superficialitatea politică, descurajarea creativității.
Actualmente, când micul ecran este dominat de știrile senzaționale și de frenezia transmisiunilor în direct, menite să cucerească publicul, când spațiul public abundă în produse ale industriei mass-media (seriale interminabile – un fel de programe-fluviu, jocuri și concursuri, talk show-uri și reality show-uri, videoclipuri muzicale și spectacole publicitare etc.), în vizorul cercetărilor din domeniul comunicării audiovizuale revin, imperios, câteva probleme care, mai mult sau mai puțin, adâncesc criza identitară:
1. Există un hotar de netrecut între „cultura elevată” și „cultura media”?
2. Poate fi identificată o linie netă de demarcație între „realitate” și „ficțiune” pe micul ecran?
3. Și, în fine, oare fenomenul globalizării nu implică „colonizarea mediatică”, în urma căreia se produce disoluția identității culturale?
Cele trei domenii clasice ale comunicării televizuale – jurnalismul de informare, publicitatea și divertismentul – tind să fuzioneze într-unul singur, în care limbajul publicității devine unul predominant, chiar dacă nu întotdeauna și cel mai important. Cu alte cuvinte, calitatea informației sau consistența produsului audiovizual de divertisment depinde de volumul de vânzare al publicității.
Lectorul universitar doctor Ion Stavre, autorul unui foarte interesant studiu științific despre reconstrucția societății românești prin audiovizual, se întreabă și ne întreabă: „Timp de două secole, al XIX-lea și al XX-lea, omenirea a exploatat sălbatic speciile animale și vegetale, resursele naturale astfel încât astăzi ne confruntăm cu o criză a resurselor și cu fenomenul încălzirii globale a planetei. Și diversitatea culturală poate dispărea, ireversibil, cu efecte greu de evaluat în acest moment. Marea miză a secolului al XXI-lea va fi bătălia între comerț și cultură. Va putea, oare, supraviețui civilizația umană dacă cultura se va transforma în întregime în comerț?” [48, p. 19].
În procesul de comercializare a culturii audiovizuale, cei mai vehiculați termeni pe piața de produse media au devenit „proiect”, „format” și „rating”.
Prima dintre aceste noțiuni desemnează traseul de materializare a unei producții TV – de la stadiul de idee/scenariu literar (ca acte intenționale) la programul audiovizual propriu-zis, pe când formatul de televiziune se referă la structura și stilistica emisiunii, altfel zis stabilește „regula jocului”.
Iar conceptul de rating este o formulă aproape universală în cuantificarea reușitei unui mesaj TV. Ei bine, în goana după audiență, multe televiziuni mizează pe formate de import în care se regăsesc, în cele mai insolite combinații, cei „4S” (sânge, sex, senzațional, spectacular), livrându-ne tot felul de simulacre sau realități prescrise.
Pe de altă parte, axioma celebră a savantului canadian Marshall McLuhan – The medium is the message – și-a depășit demult sensul metaforic: noile tehnologii informaționale au revoluționat audiovizualul.
Dar piața mediatică din Republica Moldova are o anume relevanță doar în municipiul Chișinău și în câteva orașe, la sate oferta de mesaj audiovizual fiind încă blocată de diferiți factori: de ordin infrastructural, financiar, ideologic etc. În ultimul deceniu, Chișinăul cunoaște o adevărată explozie de produse audiovizuale: programe prin cablu și satelit, piața de casete video, CD-uri și DVD-uri – niște forme foarte eficiente de proliferare a mesajului audiovizual.
Aceste produse mediatice sunt, aproape în totalitate, de import, nu se face mai nimic pentru a echilibra, măcar parțial, producția audiovizuală străină cu cea autohtonă. Televiziunea noastră pare văduvită de proiecte de anvergură, viabile.
Azi, când infuzia de capital privat în mediile electronice capătă amploare, este absolut necesar ca audiovizualul public să se constituie într-o autentică vitrină a valorilor naționale, nu pentru a flata sau supralicita o realitate axiologică națională, nici pentru a nega xenofob valorile altor culturi, ci pentru a cultiva cu demnitate și simțul măsurii valorile proprii – cele morale, culturale, științifice, artistice, etno-folclorice, socio-umane [11, p. 140].
Fiindcă adevărata autoidentificare culturală nu se reduce la un act obișnuit de comunicare, ci presupune mult mai mult: o stare permanentă de comuniune cu valorile culturale naționale. Probabil, nu întâmplător, se spune că identitatea culturală este un fel de autobiografie spirituală a individului.
Or, modelul comercial de televiziune se conformează servil gustului mediu al publicului, fiind refractar la programele culturale de marcă.
În evoluția culturii media pot fi nominalizate o serie întreagă de momente negative care amplifică neliniștile identitare:
abolirea sau bagatelizarea tabuurilor etice;
opțiunea repertorială restrânsă din bogata moștenire a culturii naționale și universale (sunt valorizate audiovizual un număr infinitezimal de capodopere literare);
orientarea preponderentă spre cultura de masă din vecinătatea produsului kitsch sau spre texte de o calitate dubioasă;
tendința unor creatori/consumatori inveterați de media de a evada din realitate în lumea iluziilor, fantasmelor, mai ales în situațiile de criză, slăbiciune, înstrăinare (fenomenul escapism).
Și încă o considerație, poate cea mai neliniștitoare pentru analiștii comunicării de pe toate meridianele: fenomenul globalizării, uniformizarea producțiilor mediatice contribuie involuntar la pierderea identității naționale a publicului telespectator.
Bibliografie
Adam I. Comunicarea în Cyberspace. Iași: Institutul European, 2009. 175 p.
Alexander J.C., Seidman S. Cultură și societate. Dezbateri contemporane. Iași: Institutul European, 2001. 352 p.
Ballandier G. Scena puterii. Oradea: Aion, 2000. 178 p.
Baudrillard J. Strategiile fatale. Iași: Polirom, 1996. 216 p.
Bauman Z. Globalizarea și efectele ei sociale. București: Editura Antet, 1999. 219 p.
Benjamin W. Opera de artă în epoca reproducerii mecanice. În: Walter Benjamin. Iluminări. București: Univers, 2000. 344 p.
Berger R. Artă și comunicare. București: Meridiane, 1976. 162 p.
Bignell J., Oriebar J. Manual practic de televiziune. Iași: Editura Polirom, 2009. 312 p.
Bourdieu P. Despre televiziune. București: Meridiane, 1998. 127 p.
Branea S. Serialele pentru tineri. O abordare psihosociologică. București: Ars Docendi, 2010. 227 p.
Bucheru I. Fenomenul televiziune. Limbajul imaginii. Publicistică. Producție. Programare TV. București: Fundația România de mâine, 1997. 378 p.
Briggs A., Burke P. Mass-media. O istorie socială. De la Gutenberg la Internet. Iași: Polirom, 2005. 344 p.
Cabin Ph., Dortier J.-Fr. (coordonatori). Comunicarea. Perspective actuale. Iași: Polirom, 2010. 342 p.
Caranfil T. Dicționar universal de filme. Ediția a doua. Chișinău: Litera Internațional, 2003. 840 p.
Carrière J.-C., Eco U. Nu sperați că veți scăpa de cărți. Convorbiri moderate de Jean-Philippe de Tonnac. București: Humanitas, 2010. 250 p.
Căliman C. Istoria filmului românesc (1897 – 2000). București: Fundația Culturală Română, 2000. 519 p.
Coman M. Introducere în sistemul mass-media. Iași: Polirom, 2007. 360 p.
Connor S. Cultura postmodernă. O introducere în teoriile contemporane. București: Meridiane, 1999. 407 p.
Corciovescu C., Râpeanu B.T. Cinema… un secol și ceva. București: Curtea Veche, 2002. 678 p.
Coste-Cerdan N., Le Diberder A. Televiziunea. București: Editura Humanitas, 1991. 165 p.
DeFleur Melvin L., Bal-Rokeach S. Teorii ale comunicării de masă. Iași: Polirom, 1999. 368 p.
Dicționar de media (colecția „Larousse”, coord. Francis Balle). București: Univers Enciclopedic, 2005. 368 p.
Dinu M. Comunicarea. Repere fundamentale. București: Editura Științifică, 1999. 362 p.
Drăgan I. Comunicarea. Paradigme și teorii. Volumul I. București: RAO International, 2007. 723 p.
Drăgan I. Comunicarea. Paradigme și teorii. Volumul II. București: RAO International, 2007. 665 p.
Fiske J., Hartley J. Semnele televiziunii. Iași: Editura Institutul European, 2002. 216 p.
Garcin J. (coordonator). Noile mitologii. București: ART, 2009. 176 p.
Giovannini G. De la silex la siliciu. Istoria mijloacelor de comunicare în masă. București: Editura Tehnică, 1989. 272 p.
Ghiu B. Evul Media. Cluj-Napoca: Idea Design & Print, 2002. 155 p.
Grosu Popescu E. Jurnalism TV. București: Teora, 1998. 112 p.
Halimi S. Noii câini de pază. București: Meridiane, 1999. 111 p.
Huizinga J. Homo Ludens. București: Humanitas, 2002. 355 p.
Jeanneney J.-N. O istorie a mijloacelor de comunicare. De la origini și până astăzi. Iași: Institutul European, 1997. 405 p.
Kellner D. Cultura media. Iași: Institutul European, 2001. 416 p.
Lazăr M. Noua televiziune și jurnalismul de spectacol. Iași: Editura Polirom, 2008. 200 p.
Leclerc G. Mondializarea culturală. Civilizațiile puse la încercare. Chișinău: Știința, 2003. 372 p.
Lipovetsky G., Serroy J. Ecranul global. Cultură, mass-media și cinema în epoca hipermodernă. Iași: Polirom, 2008. 334 p.
Lochard G., Boyer H. Comunicarea mediatică. Iași: Institutul European, 1998. 120 p.
Lovinnk G. Cultura digitală. Reflecții critice. Cluj-Napoca: Idea Design & Print, 2004. 205 p.
Macey D. Dicționar de teorie critică. București: comunicare.ro, 2008. 527 p.
Mèredieu Fl. Arta și noile tehnologii. București: RAO, 2004. 241 p.
Nicolescu R. Mirajul televiziunii. București: Media Business, 2003. 184 p.
Plămădeală A.-M. Mitul și filmul. Chișinău: Epigraf, 2001. 145 p.
Rachieru A.D. Globalizare și cultura media. Iași: Editura Institutul European, 2003. 148 p.
Radu R.-N. Instituții culturale în tranziție. Despre creativitate în jurnalismul și cinematografia din România, după 1944. București: Nemira. 240 p.
Sartori G. Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea. București: Humanitas, 2006. 171 p.
Severin W.J., Tankard J.W. Perspective asupra teoriilor comunicării de masă. Iași: Polirom, 2004. 400 p.
Stavre I. Reconstrucția societății românești prin audiovizual. București: Nemira, 2004. 240 p.
Streitmatter R. Sexul vinde. Aventura mass-media de la reprimare la obsesie. București: Tritonic, 2006. 287 p.
Ștefănescu P. Internet și societate. București: Ars Docendi, 2007. 240 p.
Vlad T. Fascinația filmului la scriitorii români (1900-1940). Cluj-Napoca: Fundația Culturală Română, 1997. 263 p.
Toffler A. Consumatorii de cultură. București: Antet, 1997. 224 p.
Thompson J.B. Media și modernitatea. O teorie socială a mass-media. București: Editura Antet, 1994. 279 p.
Zeca-Buzura D. Jurnalismul de televizune. Iași: Polirom, 2005. 200 p.
Zeca-Buzura D. Totul la vedere. Televiziunea după Big Brother. Iași: Polirom, 2007. 299 p.
Zeca-Buzura D. Veridic. Virtual. Ludic. Efectul de real al televiziunii. Iași: Polirom, 2009. 232 p.
Вагнадзе Г. Агрессия против разума. Москва: Искусство, 1988. 345 с.
Лазутина Г.В., Распопова С.С. Жанры журналистского творчества. Москва: Aспект Пресс, 2011. 320 с.
Липков А. Ящик Пандоры: феномен компьютерных игр. În: Средства массовой коммуникации в эпоху глобализации. Том 3. Парадоксы глобализации. Москва: Ленанд, 2008. 321 с.
Кириллова Н. Медиакультура: от модерна к постмодерну. Москва: ЭКСМО, 2005. 412 с.
Нечай О.Ф. Ракурсы. О телевизионной коммуникации и эстетике. Москва: Искусство, 1990. 119 с.
Обсуждаем «Секс в большом городе». Под редакцией Ким Акасс и Джанет МакКейб. Москва: AdMarginem, 2006. 318 с.
Тарасов К.А. Насилие в зеркале аудиовизуальной культуры. Москва: НИИ киноискусства, 2005. 384 c.
Resurse Internet
http://atelier.liternet.ro/articol/3785/Bogdan-Ghiu/Cultura-generala-media.html (vizitat 21.01.2011).
http://atelier.liternet.ro/articol/6730/Bogdan-Ghiu/Literatura-si-globalizare-canon-contra-norme.html (vizitat 15.02.2011).
http://kinoart.ru/2001/n4-article2.html (vizitat 17.03.2011).
http://kinoart.ru/2010/n3-article19.html (vizitat 27.03.2011).
http://seance.ru/n/23-24/perekrestok-vremya-proekta/kogda-chast-bolshe-tselogo/ (vizitat 17.04.2011).
http://www.tvmuseum.ru/catalog.asp?ob_no=10529 (vizitat 27.04.2011).
http://www.slovarmedia.ru/about/hrestomatia (vizitat 29.04.2011).
http://www.romanialibera.ro/actualitate/eveniment/cultura-media-incepe-sa-se-dezvolta-in-tarile-est-europene-145823.html (vizitat 01.05.2011).
http://www.semneletimpului.ro/revista/Avatar-1-schimbarea-la-fata-a-lumii-prin-cultura-media-333.html (vizitat 11.05.2011).
http://www.scribd.com/doc/53292532/87/Fortele-economice-si-culturale-ale-globalizarii (vizitat 15.05.2011).
Bibliografie
Adam I. Comunicarea în Cyberspace. Iași: Institutul European, 2009. 175 p.
Alexander J.C., Seidman S. Cultură și societate. Dezbateri contemporane. Iași: Institutul European, 2001. 352 p.
Ballandier G. Scena puterii. Oradea: Aion, 2000. 178 p.
Baudrillard J. Strategiile fatale. Iași: Polirom, 1996. 216 p.
Bauman Z. Globalizarea și efectele ei sociale. București: Editura Antet, 1999. 219 p.
Benjamin W. Opera de artă în epoca reproducerii mecanice. În: Walter Benjamin. Iluminări. București: Univers, 2000. 344 p.
Berger R. Artă și comunicare. București: Meridiane, 1976. 162 p.
Bignell J., Oriebar J. Manual practic de televiziune. Iași: Editura Polirom, 2009. 312 p.
Bourdieu P. Despre televiziune. București: Meridiane, 1998. 127 p.
Branea S. Serialele pentru tineri. O abordare psihosociologică. București: Ars Docendi, 2010. 227 p.
Bucheru I. Fenomenul televiziune. Limbajul imaginii. Publicistică. Producție. Programare TV. București: Fundația România de mâine, 1997. 378 p.
Briggs A., Burke P. Mass-media. O istorie socială. De la Gutenberg la Internet. Iași: Polirom, 2005. 344 p.
Cabin Ph., Dortier J.-Fr. (coordonatori). Comunicarea. Perspective actuale. Iași: Polirom, 2010. 342 p.
Caranfil T. Dicționar universal de filme. Ediția a doua. Chișinău: Litera Internațional, 2003. 840 p.
Carrière J.-C., Eco U. Nu sperați că veți scăpa de cărți. Convorbiri moderate de Jean-Philippe de Tonnac. București: Humanitas, 2010. 250 p.
Căliman C. Istoria filmului românesc (1897 – 2000). București: Fundația Culturală Română, 2000. 519 p.
Coman M. Introducere în sistemul mass-media. Iași: Polirom, 2007. 360 p.
Connor S. Cultura postmodernă. O introducere în teoriile contemporane. București: Meridiane, 1999. 407 p.
Corciovescu C., Râpeanu B.T. Cinema… un secol și ceva. București: Curtea Veche, 2002. 678 p.
Coste-Cerdan N., Le Diberder A. Televiziunea. București: Editura Humanitas, 1991. 165 p.
DeFleur Melvin L., Bal-Rokeach S. Teorii ale comunicării de masă. Iași: Polirom, 1999. 368 p.
Dicționar de media (colecția „Larousse”, coord. Francis Balle). București: Univers Enciclopedic, 2005. 368 p.
Dinu M. Comunicarea. Repere fundamentale. București: Editura Științifică, 1999. 362 p.
Drăgan I. Comunicarea. Paradigme și teorii. Volumul I. București: RAO International, 2007. 723 p.
Drăgan I. Comunicarea. Paradigme și teorii. Volumul II. București: RAO International, 2007. 665 p.
Fiske J., Hartley J. Semnele televiziunii. Iași: Editura Institutul European, 2002. 216 p.
Garcin J. (coordonator). Noile mitologii. București: ART, 2009. 176 p.
Giovannini G. De la silex la siliciu. Istoria mijloacelor de comunicare în masă. București: Editura Tehnică, 1989. 272 p.
Ghiu B. Evul Media. Cluj-Napoca: Idea Design & Print, 2002. 155 p.
Grosu Popescu E. Jurnalism TV. București: Teora, 1998. 112 p.
Halimi S. Noii câini de pază. București: Meridiane, 1999. 111 p.
Huizinga J. Homo Ludens. București: Humanitas, 2002. 355 p.
Jeanneney J.-N. O istorie a mijloacelor de comunicare. De la origini și până astăzi. Iași: Institutul European, 1997. 405 p.
Kellner D. Cultura media. Iași: Institutul European, 2001. 416 p.
Lazăr M. Noua televiziune și jurnalismul de spectacol. Iași: Editura Polirom, 2008. 200 p.
Leclerc G. Mondializarea culturală. Civilizațiile puse la încercare. Chișinău: Știința, 2003. 372 p.
Lipovetsky G., Serroy J. Ecranul global. Cultură, mass-media și cinema în epoca hipermodernă. Iași: Polirom, 2008. 334 p.
Lochard G., Boyer H. Comunicarea mediatică. Iași: Institutul European, 1998. 120 p.
Lovinnk G. Cultura digitală. Reflecții critice. Cluj-Napoca: Idea Design & Print, 2004. 205 p.
Macey D. Dicționar de teorie critică. București: comunicare.ro, 2008. 527 p.
Mèredieu Fl. Arta și noile tehnologii. București: RAO, 2004. 241 p.
Nicolescu R. Mirajul televiziunii. București: Media Business, 2003. 184 p.
Plămădeală A.-M. Mitul și filmul. Chișinău: Epigraf, 2001. 145 p.
Rachieru A.D. Globalizare și cultura media. Iași: Editura Institutul European, 2003. 148 p.
Radu R.-N. Instituții culturale în tranziție. Despre creativitate în jurnalismul și cinematografia din România, după 1944. București: Nemira. 240 p.
Sartori G. Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea. București: Humanitas, 2006. 171 p.
Severin W.J., Tankard J.W. Perspective asupra teoriilor comunicării de masă. Iași: Polirom, 2004. 400 p.
Stavre I. Reconstrucția societății românești prin audiovizual. București: Nemira, 2004. 240 p.
Streitmatter R. Sexul vinde. Aventura mass-media de la reprimare la obsesie. București: Tritonic, 2006. 287 p.
Ștefănescu P. Internet și societate. București: Ars Docendi, 2007. 240 p.
Vlad T. Fascinația filmului la scriitorii români (1900-1940). Cluj-Napoca: Fundația Culturală Română, 1997. 263 p.
Toffler A. Consumatorii de cultură. București: Antet, 1997. 224 p.
Thompson J.B. Media și modernitatea. O teorie socială a mass-media. București: Editura Antet, 1994. 279 p.
Zeca-Buzura D. Jurnalismul de televizune. Iași: Polirom, 2005. 200 p.
Zeca-Buzura D. Totul la vedere. Televiziunea după Big Brother. Iași: Polirom, 2007. 299 p.
Zeca-Buzura D. Veridic. Virtual. Ludic. Efectul de real al televiziunii. Iași: Polirom, 2009. 232 p.
Вагнадзе Г. Агрессия против разума. Москва: Искусство, 1988. 345 с.
Лазутина Г.В., Распопова С.С. Жанры журналистского творчества. Москва: Aспект Пресс, 2011. 320 с.
Липков А. Ящик Пандоры: феномен компьютерных игр. În: Средства массовой коммуникации в эпоху глобализации. Том 3. Парадоксы глобализации. Москва: Ленанд, 2008. 321 с.
Кириллова Н. Медиакультура: от модерна к постмодерну. Москва: ЭКСМО, 2005. 412 с.
Нечай О.Ф. Ракурсы. О телевизионной коммуникации и эстетике. Москва: Искусство, 1990. 119 с.
Обсуждаем «Секс в большом городе». Под редакцией Ким Акасс и Джанет МакКейб. Москва: AdMarginem, 2006. 318 с.
Тарасов К.А. Насилие в зеркале аудиовизуальной культуры. Москва: НИИ киноискусства, 2005. 384 c.
Resurse Internet
http://atelier.liternet.ro/articol/3785/Bogdan-Ghiu/Cultura-generala-media.html (vizitat 21.01.2011).
http://atelier.liternet.ro/articol/6730/Bogdan-Ghiu/Literatura-si-globalizare-canon-contra-norme.html (vizitat 15.02.2011).
http://kinoart.ru/2001/n4-article2.html (vizitat 17.03.2011).
http://kinoart.ru/2010/n3-article19.html (vizitat 27.03.2011).
http://seance.ru/n/23-24/perekrestok-vremya-proekta/kogda-chast-bolshe-tselogo/ (vizitat 17.04.2011).
http://www.tvmuseum.ru/catalog.asp?ob_no=10529 (vizitat 27.04.2011).
http://www.slovarmedia.ru/about/hrestomatia (vizitat 29.04.2011).
http://www.romanialibera.ro/actualitate/eveniment/cultura-media-incepe-sa-se-dezvolta-in-tarile-est-europene-145823.html (vizitat 01.05.2011).
http://www.semneletimpului.ro/revista/Avatar-1-schimbarea-la-fata-a-lumii-prin-cultura-media-333.html (vizitat 11.05.2011).
http://www.scribd.com/doc/53292532/87/Fortele-economice-si-culturale-ale-globalizarii (vizitat 15.05.2011).
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cultura Media Si Fenomenul Globalizarii (ID: 113315)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.