Criza Economica din 2008

Criza economică din 2008

Introducere

Criza economică din 2007-2008, cunoscută și sub denumirea de criza financiară globală este considerată de mulți economiști ca fiind cea mai grea criză economică, pe lângă Marea Depresiune din 1930.

În septembrie 2008, prăbușirea Lehman Brothers a trimis un val de frică pe piața financiară mondială. Băncile au încetat să se mai crediteze reciproc. Prima de risc în ceea ce privește împrumuturile bancare a crescut brusc la 5%, întrucât, de obicei, aceasta era apropiată de 0%. Cu toate că autoritățile au încercat să injecteze lichidități pe piețele financiare, prejudiciul a fost făcut. Prima de risc pe operațiuni corporative a crescut până la 6%. Proiecte mari au fost abandonate, sectorul corporativ a încetat să se mai împrumute, obținerea creditelor comerciale a devenit imposibilă, și, odată cu scăderea cererii, în special pentru investiții și bunuri de folosință îndelungată, precum autovehiculele, comerțul s-a prăbușit.

Drept urmare, epoca modernă a cunoscut cea mai mare și cea mai clară scădere a activității economice la nivel mondial. În 2009, cele mai dezvoltate economii se aflau într-o recesiune profundă. Prăbușirea comerțului global, atât în volum, cât și în ceea ce privește metodele de schimb a fost dramatică.

Guvernul a răspuns cu o modificare a politicilor monetare și fiscale, care au avut propriile lor efecte asupra fluxurilor financiare și comerciale. Scăderea activității a cauzat creșterea șomajului și, odată cu ea, un răspuns politic de a proteja industriile naționale prin diferite combinații de subvenții interne și de protecție a frontierelor.

Lehman Brothers

În mijlocul anilor 1800, Henry, Emanuel și Mayer Lehman au emigrat din Germania către Montgomery, Alabama, unde, în 1884, au înființat un magazin de dimensiuni mici, care se ocupa cu vânzarea de alimente fermierilor de bumbac. Din moment ce fermierii plăteau în bumbac, cei 3 frați au realizat că afacerea lor se baza pe comercializarea bumbacului în aceeași măsură în care se baza și pe vânzarea bunurilor uscate. Decizându-se să se axeze pe comercializarea bumbacului, în 1858, cei 3 frați au stabilit un sediu la New York, care a avut un rol important în înființarea New York Cotton Exchange. Cei 3 frați, de asemenea, au început să comercializeze și alte bunuri, ajutând, în același timp, companiile să își crească capitalurile pe piața de obligațiuni și capitaluri proprii. În 1887, Lehman Brothers a devenit membră a New York Stock Exchange, stabilind astfel viitoarea activitate a companiei, aceea de a realiza tranzacții cu valori mobiliare și de a oferi o fundație pentru activitatea de subscriere.

La începutul anilor 1900, Lehman Brothers și-a dezvoltat practicile bancare, ajutând la intermedierea finanțării pentru grupurile emergente de vânzare cu amănuntul, din industrie și din transport, înființate în acea perioadă.

În 1925, Robert Lehman, nepotul lui Emanuel Lehman, a preluat controlul companiei și a condus-o până când a murit. Acesta a transformat Lehman Brothers într-o bancă de investiții renumită, lucrând cu liderii Statelor Unite și cu companii internaționale în subscrierea de valori a ofertelor mobiliare, oferind consultanță financiară și ajutând în fuziuni și achiziții.

Compania Lehman Brothers a fost organizată sub forma unui parteneriat și a fost deținută și condusă de membrii familiei până la moartea lui Robert Lehman, în 1969; el a fost ultimul Lehman care a lucrat pentru firmă.

După moartea lui Robert, compania a trecut printr-o perioadă de deriva. În 1973, partenerii companiei l-au adus la conducere pe Peter G. Peterson, fostul secretar de comerț al Statelor unite și fostul director executiv al Bell&Howel. Sub conducerea acestuia, firma a înflorit și s-a extins. Au fost înființate birouri internaționale, compania extinzându-se la nivel global și operând pe trei segmente de activitate: investiții bancare, piețe de capital și servicii pentru clienți.

În 1983, Peterson l-a numit pe Lewis L. Glucksman, care lucra pentru companie de 20 de ani, co-CEO. Un an mai târziu, Peterson și-a anunțat demisia, iar Glucksman a devenit CEO-ul companiei.

În 1994, Richard Fuld a devenit președintele companiei. Acesta a condus compania până în 2008, când aceasta a dat faliment. Sub conducerea lui Dick Fuld, Lehman și-a extins portofoliul de serviciu pentru a include servicii financiare mult mai complexe, dar și riscante, care au fost dezvoltate pe parcursul anilor 2000, în urma dereglementării industriei financiare, inclusiv, în special, abrogarea din 1999 a legii Glass-Steagall, care a interzis afilierea dintre băncile comerciale și cele de investiții și activitățile lor.

Între anii 2000 și 2006, creșterea de 130% a veniturilor firmei a depășit-o pe cea a rivalilor, Goldman Sachs și Morgan Stanley. Sub conducerea lui Fuld, veniturile firmei au crescut cu 600%, de la 2,9 miliarde de dolari în 1994 la 19,2 miliarde în 2006. Piețele de capital au recunoscut această performanță prin creșterea prețurilor acțiunilor firmei, astfel încât capitalizarea de piață s-a apreciat cu 340% de-a lungul aceleiași perioade. Din nou, compania și-a depășit rivalii.

Din anul 2006, Lehman a operat în trei segmente de activitate: piețe de capital, investiții bancare și managementul investițiilor, asigurând o gamă completă de servicii. În martie 2006, în ciuda zvonurilor că piața imobiliară a atins punctul culminant, Lehman Brothers a adoptat o nouă strategie de afaceri care vizează valorificarea experienței sale semnificative cu imobiliarele.

Compania a cumpărat în mod agresiv active imobiliare de-a lungul anului 2006, până la jumătatea anului 2007. Acest lucru a făcut dificilă creșterea numerarului, acoperirea riscurilor și vinerea acțiunilor pentru a reduce efectul de pârghie în bilanțul său, toate acestea fiind critice pentru sănătatea companiei într-un mediu financiar dificil.

Problemele companiei

Efectul de levier

În noiembrie 2007, Lehman a raportat o rată de 30,7% a efectului de levier. Aceasta a fost de 23,9% în 2004 și a rămas, oarecum, constantă până în 2006, când Lehman a adoptat o strategie de creștere mult mai agresivă.

Începând cu jumătatea anului 2007, piețele imobiliare au început să dea semne de slăbire. Lehman și alte bănci de investiții au fost supuse unor investiții amănunțite în ceea ce privește valoarea activelor imobiliare și a lichidității acestora. Analiști au cerut băncilor de investiții să diminueze efectul de levier. Pentru a realiza acest lucru, existau două soluții: să mărească capitalurile proprii sau să vândă activele. Cu toate că Lehman și-a mărit capitalul propriu cu 6 miliarde la începutul anului 2008, compania a preferat să vândă acțiunile.

Totuși, Lehman nu a reușit să vând acțiunile la un preț acceptabil, ținând cont de scăderea pieței. De asemenea, Lehman a ezitat să vândă acțiunile la prețuri mai mici.

Repo 105

Din cauza faptului că soluțiile găsite nu au dat rezultate, Lehman a încercat să cumpere timp. În plus, Lehman a utilizat o metodă particulară de vânzare și recumpărare a tranzacțiilor, cunoscută sub numele de Repo 105, pentru a administra bilanțul și procentul efectului de levier, pentru a le face să aibă valori mai bune decât în realitate.

Un acord de vânzare și recumpărare (repo) este, în esență, un împrumut pe termen scurt, care este asigurat printr-o garanție livrată către creditor de către debitor. Debitorul este de acord să răscumpere garanția reală atunci când rambursează împrumutul. Repo 105 a fost un tip de recumpărare, în care garanțiile livrate reprezentau cel puțin 105% din împrumut. Cele mai multe contracte de recumpărare sunt tratate ca ”finanțări”, cu garanția rămasă în înregistrările debitorului, dar Repo 105 erau tratate ca ”vânzări”, iar ca rezultat, debitorul (Lehman) putea să elimine din înregistrări garanția că a trimis către creditor.

Lehman a devenit dependentă de tranzacțiile Repo 105 în perioada 2007-2008, eliminând aproximativ 50 de miliarde de dolari de active din bilanțul de la sfârșitul trimestrului, acest lucru având un impact semnificativ asupra efectului de levier.

Anton Valukas a descoperit că aceste tranzacții au avut un impact material asupra rezultatului financiar al companiei și că ar fi trebuit publicate în raportul SEC (Securities and Exchange Commission), unde, evident, nu erau. Mai târziu, Dick Fuld a mărturisit: ”Nu îmi amintesc să fi auzit ceva despre tranzacțiile Repo 105 în timpul în care am fost CEO al companiei Lehman.”

Problemele de lichiditate

Din cauza situației de criză prin care a trecut Bear Stearns în martie 2008, cauzată de o criză de lichiditate, zvonurile speculau că Lehman o să fie următoare bancă care va avea probleme. În timp ce situația financiară a companiei se înrăutățea, aceasta a trebuit să se confrunte cu o creștere a prețurilor creditelor. Câțiva creditori s-au retras din companie, alți au cerut reduceri mai mari, iar alții nu au acceptat nimic din partea firmei, în afară unui anumit tip de garanție, refuzând activele imobiliare și făcându-le să devină și mai nesemnificative. De exemplu, între iunie și august 2008, Lehman a trimis o sumă adițională de 9,7 miliarde de dolari către J.P. Morgan Chase pentru a-i compensa sprijinul oferit și serviciilor tripartite (unde a acționat ca și agent pentru tranzacțiile repo ale Lehman). De asemenea, nemulțumiți de obligațiunile garantate cu creanțe pe care Lehman le-a trimis, J.P. Morgan a cerut o garanție suplimentară în cash.

Alți creditori au avut cereri identice, restricționând accesul Lehman la finanțare. Înainte de faliment, 200 de miliarde de dolari din activele Lehman au fost finanțate de împrumuturi garantate peste noapte, în mare parte contracte repo, 80% din aceștia venind de la 10 instituții. Ezitarea și standardele stricte a unui număr mic de creditori a cauzat probleme semnificative în ceea ce privește finanțare companiei.

Criza financiară și falimentul Lehman Brothers

Data de 15 septembrie marchează a 8-a aniversare a falimentului Lehman Brothers, așa zisa scânteie care a declanșat criza financiară din 2008. Majoritatea experților susțin faptul că înghețarea piețelor de credit și trimiterea economiei într-o ”mare recesiune” au fost cauzate de către refuzul guvernului de a salva băncile de investiții. În realitate, chiar dacă falimentul Lehman Brothers a trimis către investitori un semnal de alarmă legat de piața de desfacere, aceasta nu a reprezentat una dintre cauzele crizei.

Una din cauzele crizei a fost decizia guvernului de a salva Bear Stearns, o bancă de investiții mai mică, în locul salvării Lehman. Salvarea Bear Stearns a crescut nivelul de încredere în ceea ce privește salvarea Lehman Brothers, făcându-i pe investitori și creditori să investească în continuare. Până la final, cei care au mizat pe Lehman, au sperat ca guvernul să le minimizeze pierderile. Totuși, inconsecvența tratamentului celor două bănci de investiții – nu numai actul de a lăsa Lehman Brothers să intre în faliment – a reprezentat principala problemă.

Decizia arbitrată. Economiștii au recunoscut de multă vreme că inabilitatea de a prezice acțiunile viitoare ale guvernului reprezintă un motiv de amânare al luării deciziilor. De exemplu, oamenii vor aștepta să cumpere o casă, dacă nu știu care va fi ipoteca anunțată de guvern peste câteva zile.

În cazul băncilor Lehman și Bear Stearns, două dintre cele mai mari bănci de investiții ale țării, inconsistența politicilor guvernamentale a sporit incertitudinea pe piețele financiare. Pe data de 24 martie 2008, Rezerva Federală a anunțat că va asigura o finanțare specială pentru a facilita achiziționarea lui JPMorgan Chase de către Bear Stearns. În alte cuvinte, guvernul Statelor Unite a salvat banca de investiții Bear Stearns, permițându-le acționarilor să evite o pierdere totală.

În mod natural, managerii, creditorii, acționarii și potențialii cumpărători ai Lehman Brothers, o bancă de investiții de dimensiuni mult mai mari, se așteptau la un tratament similar. Când Barclays și Banca Americii au fost incapabile de a-și asigura protecția împotriva pierderilor, și-au retras sumele licitate. Lehman a dat faliment în următoare zi, 15 septembrie 2008.

Ar fi fost inconsistent, dar cel puțin coerent, dacă decizia guvernului de a nu salva Lehman Brothers ar fi indicat intenția acestuia de a nu salva alte instituții financiare. În schimb, pe data de 16 septembrie, Rezerva Federală a anunțat că va înmâna suma de 85 de miliarde de dolari către American International Group (AIG), o companie de asigurări.

Se consideră că salvarea AIG a fost necesară datorită falimentului Lehman, dar AIG avea probleme financiare cu mult înainte de a fi salvată. Prăbușirea Lehman a afectat, desigur, AIG, dar doar pentru că a ridicat un semn de întrebare în ceea ce privește siguranța activelor AIG. Problema cu AIG și Lehman este faptul că au făcut pariuri ridicate, folosind capital împrumutat, pe activele legate de ipoteci fără valoare. Aceste active și-au pierdut valoarea nu din cauza falimentului Lehman, ci din cauza creșterii ipotecilor. Lehman a fost doar mesagerul veștilor proaste, nu și cauza acestora.

După aceea, planurile de salvare s-au înmulțit. După câteva zile de la salvarea AIG, secretarul trezoreriei, Hank Paulson a solicitat o sumă de 700 de miliarde de dolari pentru a salva alte instituții. Legislația cu privire la această cerere a devenit cunoscută sub numele de Programul de Salvare a Activelor cu Probleme (Troubled Asset Relief Program, TARP).

Falimentul Lehman Brothers: simptom sau cauza a crizei financiare?

Pe lângă dezastrul cauzat de incoerența politicilor guvernamentale, există câteva alte motive pentru care falimentul Lehman Brothers poate fi considerat doar un simptom al crizei financiare, ci nu o cauză a acesteia. Acestea sunt:

Până în primul trimestru al anului 2007, nivelul creditelor subprime a atins un nivel record. Aceste credite ipotecare, împreună cu titlurile de garantare ale acestora au reprezentat ”activele toxice” de care programul TARP trebuia să scape.

Până în ultimul trimestru al anului 2007, cu aproape un an înainte de prăbușirea Lehman Brothers, atât cheltuielile de consum personal, cât și rata ocupării forței de muncă din Statele Unite au început să scadă.

Diferența dintre principalele rate ale dobânzii a crescut rapid în timpul ultimei jumătăți a anului 2007. Creșterea acestor ”spread-uri” – o măsură utilizată în mod obișnuit pentru a percepe riscul – indică faptul că participanții pe piață au aut probleme în 2007. Pe lângă numeroasele probleme raportate pe piețele de credite interbancare (o piață de creditare pe termen scurt, utilizată de către bănci), spread-ul dintre ratele cu efecte comerciale pe 3 luni (o piață de creditare pe termen scurt, utilizată de toți oameni) și ratele trezoreriei Statelor Unite s-a lărgit în luna august a anului 2007.

Agenția Federală de Finanțare a Locuințelor a plasat Fannie Mae și Freddie Mac în custodie guvernamentală pe data de 7 septembrie 2008 – cu o săptămână înainte de falimentul Lehman Brothers.

Nu există nicio îndoială că Rezerva Federală a observat pericolul chiar înainte de prăbușirea Lehman Brothers. Înregistrările arate că Rezerva Federală șa redus rata dobânzii pentru fondurilor federale (altă piață de creditare pe termen scurt, utilizată de bănci), de la 5.25 procente în septembrie 2007, la 3 procente în ianuarie 2008.

O asemenea mutare agresivă din parte guvernului este destul de neobișnuită și apare doar atunci când acesta se teme de o încetinire a creșterii economice. Semnele existenței unor probleme fundamentale în economie erau clare, iar adevărul este că acestea nu ar fi dispărut, chiar dacă Lehman Brothers ar fi fost salvată.

A spune că refuzul salvării Lehman Brothers de la faliment a cauzat criza financiară nu este numai greșit, dar și periculos. Pericolul constă în situația de a perpetua politica salvării instituțiilor bancare cu banii contribuabililor, lucru care le permite celor care au luat decizii ce au cauzat criza să scape de responsabilitatea pentru acțiunile lor.