Criterii de Tipologizare ale Topoarelor în Arheologie

Criterii de tipologizare ale topoarelor în arheologie

Introducere

Argument

Topoarele sunt unele dintre cele mai interesante artefacte descoperite într-o săpătură arheologică sau chiar și întâmplător. Prin multiplele lor funcționalități ele au constituit o necesitate a omului încă din paleoliticul superior, descoperirile de topoare de piatră fiind numeroase. Astfel s-a ajuns atât la răspândirea acestor piese pe areale geografice întinse, cât și la progresul acestora din punct de vedere al formei și al materialelor folosite la făurirea lor.

Un alt criteriu ce arată importanța unor astfel de piese este acela al funcționalității, ele ajungând de la simple unelte folosite mai întâi la minerit (paleolititc), apoi la activități forestiere, până la topoare de luptă și chiar mijloc de schimb monetar (cazul celturilor sau al topoarelor cu brațele în cruce).

Necesitatea unor criterii de tipologizare este dată de numărul mare al descoperirilor de topoare și de lipsa de bibliografie și de elemente definitorii exacte în stabilirea tipologiilor diferitelor artefacte de acest gen. Dificultățile sunt date de lipsa stabilirii unor elemente de ordin tehnic pentru crearea unor norme în clasificare și de folosirea unei terminologii nu întotdeauna utilă.

Pentru spațiul românesc în general și spațiul bănățean în special credem că o astfel de lucrare, ar fi utilă în măsura în care pe tot teritoriul României se pot găsi aceste piese, iar Banatul și spațiul transilvănean au meritul de a fi unul din importantele centre de producție de cupru din eneolitic, fiind considerat locul de apariție al topoarelor ”cu brațele în cruce” sau Jaszladany, topoare ce arată dezvoltarea metalurgiei cuprului în mileniul V î.e.n.

Scopul final al acestei lucrări este acela de a avea cel puțin o imagine de ansamblu asupra diferitelor tipuri de topoare și de a avea un punct de plecare în clasificarea pieselor, care să transceadă diversitatea lor și să o trasnsforme în criterii clare de delimitare. Suntem conștienți că o delimitare 100% exactă nu este posibilă atât datorită numeroaselor variante și subvariante sau ale pieselor inedite, dar lucrarea de față încearcă doar stabilirea principalelor tipuri împreună cu subtipurile, variantele și subvariantele cele mai apropiate fără a avea pretenția unui studiu exhaustiv, ci doar al unei lucrări practice.

Scurt istoric al toporului ca obiect arheolgic

Utilizarea toporului în arheologie se leagă de primele sale utilizări la exploatarea sării sau a minelor de silex sau cupru, prin forma și locul de descoperire el oferind indicii privind funcționalitatea, existența unei mine, tehnica folosită la făurirea sa. Mai târziu (neolitic), toporul va fi asociat cu zonele forestiere, pentru ca în epoca bronzului el să constituie o dovadă a statutului social, economic și spiritual al unei populații. Cele două epoci ale fierului îl vor consacra ca armă și ca unealtă pentru tâmplărie oferindu-i și un rol spiritual, care se va accentua în perioada Antichității Târzii și a Evului Mediu Timpuriu, fiind foarte des descoperit în contexte funerare.

În concluzie, toporul devine un element important în arheologie datorită multiplelor sale funcționalități și al multitudini de indicii pe care le oferă.

Abordări bibliografice actuale

Bibliografia actuală tratează topoarele atât individual, ca descoperiri izolate, cât și per ansamblu din prisma analogiilor și a legăturilor geografice, cronologice, terminologice și nu în ultimul rând tipologice.

În general, în studiul individual al piesei, literatura are în vedere datele tehnice ca dimensiune, formă, gaură de înmănușare, tăiș, etc. apoi stabilirea de analogii și datarea sa pe baza acestora sau al locului de descoperire. Acolo unde artefactele sunt studiate ca ansamblu se caută sau se încearcă demonstrarea unui fapt istoric prin proprietățile acestora: răspândirea unui anumit tip de topor, o posibilă preferință a acestei arme pentru o anumită populație sau chiar dovezi ale dezvoltării metalurgiei prin analize metalo-chimice. Toate cele relatate mai sus, vor fi dezbătute mai pe larg în subpunctele următoare ale acestui articol.

Există numeroase articole ce tratează topoarele descoperite în diferite săpături sau fortuit, deci din punct de vedere individual, tocmai de aceea considerăm că nu își are rostul o expunere pe larg a acestora. Totuși, trebuie amintite lucrările care se ocupă de aspectele generale ale topoarelor atât ca principal subiect sau doar ca parte integrantă din lucrare. Lucrările despre spațiul românesc tratează problema topoarelor ca element (unealtă, armă) al diferitelor epoci istorice. Dintre acestea amintim: Evoluția uneltelor și armelor de piatră cioplită descoperite pe teritoriul României, Al. Păunescu ce după cum îi spune și titlul tratează uneltele și armele din piatră din perioada paleoliticului, neoliticului și începutului epocii bronzului. Pentru epoca bronzului, există o largă bibliografie atât românească cât și străină privind evoluția topoarelor de cupru și a așa-numitele celturi: Fl Gogâltan, Bronzul timpuriu și mijlociu în Banatul românesc și pe cursul inferior al Mureșului, Cronologia și descoperirile de metal sau Marija Gimbutas, Civilizație și cultură. Vestigii preistorice în sud-estul european sunt doar câteva dintre lucrările ce tratează astfel de topoare. Din articolele special dedicate unor astfel de piese ținem să menționăm pe Vl. Dumitrescu, Cu privire la problema topoarelor de silex din Moldova în SCIV, XII, 1961, Alexandru Vulpe, Cu privire la unele topoare de aramă și bronz din Moldova în Arheologia Moldovei,II-III, 1964; A. Vulpe, E. Tudor, Cu privire la topoarele de metal cu gaură de înmănușare transversală în SCIV, 3, 1970.

4. Tipologizarea topoarelor în funcție de tehnologia de fabricare pentru diferitele epoci

4.1. Topoarele de piatră din paleolitic și neolitic

Diversele culturi paleolitice s-au răspândit pe zone mari geografice, observându-se că din punct de vedere tipologic, uneltele sunt aproape identice atât prin forma cât și prin tehnica de cioplire, fapt ce a făcut să se vorbească de vaste ”complexe culturale”, un bun exemplu constituindu-l culturile paleoliticului inferior (cultura de prund, clactoniană, etc.).

Primele topoare primitive datează din paleoliticul superior, din Aurignacianul bănățean, fiind lucrate pe bolovani de silex, prin desprinderi alterne. Astfel de topoare sunt lucrate pe așchii masive, pe nuclee sau bulgării fiind utilizate la cioplit și despicat. Așezarea de la Lapoș conține un număr important de astfel de topoare. Pe lângă acestea, înainte de intrarea în neolitic își fac apariția așa numitele ”toporașe„ din corn de cerb folosite la scoaterea tuberculilor comestibili și a rădăcinilor.

O tipologie a topoarelor de piatră paleolitice pentru Marea Britanie, denumite de literatura arheologică britanică ”hand axe” a fost făcută de Francis Weban Smith în „Lithics” 25, pe baza altor articole mai vechi și a unor noi descoperiri ale unor ”hand axe” gigante de la Cuxton, tipologia sa având la bază forma toporului.

Pentru neolitic, cultura Gumelnița constituie una dintre cele mai bogate culturi în material litic, observându-se prin diversitatea formelor de topoare: topoare plate, trapezoidale, cu gaură pentru coadă, topoare din corn de cerb. O caracteristică exclusivă a culturii Gumelnița o reprezintă topoarele de silex cioplite cu secțiune transversală de obicei rectangulară sau trapezoidală cu tăișul larg convex și de cele mai multe ori lustruit. Realizarea lor se făcea din nuclee mari prismatice prelungi sau cilindrice sau din bulgări. Topoarele mici se utilizau ca săpăligi pentru lucratul pământului, iar cel mari pentru defrișarea pădurilor. Printe așezările neolitice românești în care se găsesc topoare sunt cele ale culturii amforelor sferice și așezarea de la Gorodsk-Horodiștea. Topoare masive de silex, de formă trapezoidală încep să apară și spre sfârșitul culturii Sălcuța. Funcții multiple au avut uneltele de piatră perforată precum: topoare simple, topoare duble, topoare-ciocan. O largă răspândire, începând din eneolitic și până în epoca bronzului timpuriu o vor avea topoarele-târnăcop sau topoarele de cupru cu brațele în „cruce”, precum cele de tip Meszokeresztes și Jaszladany specifice spațiului transilvano-ungaro-slovac sau Bazinului Carpatic, fapt ce se vede și prin numeroasele analogii româno-maghiare ale acestor piese. Tot acum toporul începe să capete și o latură spirituală fiind descoperit în morminte precum cel de la Casimcea din Dobrogea sau în mormintele în cutie de piatră din Moldova. Se poate vorbi acum și de o producție în masă a topoarelor demonstrată prin descoperirea atelierului de prelucrare a topoarelor de silex de la Căscioarele, unde s-au găsit 13 topoare întregi, fragmentare sau neterminate Pe lângă utilizarea lor în morminte, topoarele din neoliticul mijlociu încep să aibă și funcționalități mistice devenind obiecte ceremoniale așa cum o arată printre altele și descoperirile de topoare din cadrul culturii Trichterbecher din Olanda. Tot pentru topoarele din Olanda s-au folosit mai multe tehnici pentru a observa modul de fabricare printre care: analiza metrică, spațială și funcțională. Savantul francez F. Bordes consideră că o unealtă se definește atât prin formă cât și prin folosire, stabilindu-se astfel o tipologie morfologică ce permite recunoașterea, definirea și clasarea diferitelor tipuri de unelte găsite în așezări.

4.2.Topoarele și celturile din epoca bronzului

Primele exemplare de topoare din cupru, datând din ultima parte a mileniului al V-lea î. Hr. indică o strânsă înrudire cu forma topoarelor din piatră. Către sfârșitul Vechii Civilizații Europene, toporul simplu cu gaură pentru mâner, a fost urmat de securile-teslă sau topoarele-târnăcop. Producerea acestor tipuri de unelte a însemnat un progres în serie și dovada incontestabilă a existenței meșteșugarilor, tehnica de fabricare dovedind acest lucru. Topoarele cu gaură de înmănușare transversală nu erau produse pin sfredelire, ci prin turnarea unui miez rotund care apoi era fixat în matriță înainte ca arama să fie în stare de fuziune. Spre deosebire de funcționalitatea topoarelor-târnăcop din cultura proto-indo-europeană și cea indo-europeană istorică, acea de topoare de luptă sau simboluri ale unei puteri divine, Marija Gimbutas este de părere că cele din Vechea Europă erau folosite la prelucrarea lemnului. Pentru sud-estul european, una dintre culturile specifice este cultura caucaziană, numită de literatura sovietică Kuro-Araxes. În cadrul acestei culturi se poate observa o răspândire a topoarelor simple cu gaură de înmănușare transversală și a topoarelor plate prin descoperirile din Transcaucazia și cele de la sud de M-ții Caucaz în așa-numitele așezări ”kurgan”, securile de luptă, topoarele cu gaură de înmănușare transversală, topoarele plate și topoarele cu tăișul în cruce devenind elementele reprezentative ale așa-zisei tradiții caucaziene. Se poate observa deci, doar prin enumerarea descoperirilor reprezentative de topoare din sud-estul Europei, o încadrare tipologică prin formă: topoare plate, topoare cu gaură de înmănușare transversală, topoare cu brațele în cruce. Progresiv, după aceste tipologizări sumare se trece deja la o analiză mai atentă și la realizarea de tipologii mult mai elaborate, fiecare tip de topor constituind studiul unor articole speciale. Un bun exemplu în acest caz este articolul lui Al. Vulpe și E. Teodor în care se face o tipologie a topoarelor de metal cu gaură de înmănușare transversală din spațiul românesc. Aceșia fac o expunere tipologică și cronologică a topoarelor cu gaură de înmănușare transversală, stabilind și categoriile la care se referă termenul precum: topoare târnăcop cu brațele în cruce, topoare –ciocan, topoare cu prelungirea tubulară a manșonului, topoarele cu disc la ceafă și topoarele cu un singur tăiș vertical, articolul referindu-se doar la prima categorie. Ca istoric al realizării tipologiei pentru astfel de topoare, prima tipologie a fost făcută în 1896 de către J. Hampel și a distins 3 etape de dezvoltare: topoare fără tub de înmănușare, cu tub, cu marginile tubului reliefate. A. Mozsolics amplifică această schemă prin includerea topoarelor cu ceafa prelungită distingând la fiecare etapă de dezvoltare mai multe variante. Tot în acest articol se stabilește originea răsăriteană a acestor tipuri de topoare, ce apar în sud-estul Europei la începutul epocii bronzului în orizontul corespunzând culturii Glina, dintr-o filiație orientală sau anatoliană, ci nu caucaziană, după părerea autorilor. Aceeași tipologie o preia și Fl. Gogâltan, în cartea sa din 1999 mai sus-amintită. El preia de asemenea și clasificări mai vechi, precum cea a lui I. Nestor din 1938 privind topoarele cu disc și studiul Amaliei Mozsolics din 1967 și de Al. Vulpe. Numeroasele variante ale toporului cu brațele în cruce arată răspândirea pe un spațiu geografic larg: varianta Orșova: Banat, Porțile de Fier; varianta Târnavița: V Transilvaniei; varianta Petrești: cursul mijlociu al Mureșului, NV Transilvaniei, E Ungariei, Oltenia și E Serbiei; varianta Bradu: E Transilvaniei și Moldova. O altă caracteristică care demonstrează răspândirea lor în spațiul dunărean sunt topoarele de cupru din colecția Muzeului Național descoperite în județe din regiuni diferite ca Ilfov, Bihor, Mehedinți, Buzău, Sibiu, Alba sau Turda. Funcționalitatea toporului este discutabilă, dimensiunile mari care ajung ca greutate chiar și la 18 kg pledează pentru un caracter ritual și votiv, dar urmele de utilizare precum exemplarele fisurate sau fragmentate îl pot include în categoria uneltelor. Un alt articol al aceluiași Vulpe, prezintă cu ocazia descoperirii unui topor la Brad, cronologia împreună cu principalele tipuri de topoare de aramă cu brațele în cruce. Astfel se constată că topoarele cu tăișuri crucișe au o evoluție paralelă cu topoarele-ciocan și ipoteza derivării unor tipuri de topoare cu tăișuri în cruce din aceleași tipuri de topoare-ciocan. Autorul mai stabilește și ca centru al genezei tipului cu tăișuri în ”cruce”, România de Est și de Sud-Est, ariile culturilor Cucuteni și Gumelnița de unde s-au răspândit în toată Europa de SE (tipul Jasladany). O altă clasificare a topoarelor de bronz găsim și la G. Rustoiu, care preia tipurile principale prezentate de Vulpe și adaugă unele noi bazându-se pedesenul muzeuli din Brașov și pe o fotografie publicată de D. Berciu în Însemnări Arheologice din 1941. Tot în epoca bronzului, precum și în Hallstattul timpuriu , apar în cadrul depunerilor votive sau chiar al inventarelor funerare, topoarele cu gaură de înmănușare longitudinală, cunoscute și sub numele de celturi. O tipologie a celturilor, bazată din nou mai mult pe bibliografia mai veche existentă găsim și în cartea lui Mircea Ignat privind metalurgia epocii bronzului și primei epoci a fierului din podișul Sucevei. Dânsul stabilește de asemenea pentru restrânsul areal discutat câteva tipuri de celturi, bazându-se pe formă, răspândire geografică sau încadrare cronologică. Pentru spațiul britanic, mai exact sud-brtianic, există de asemena o tipologizare a topoarelor din bronzul timpuriu realizată de mai mulți autori britanici pentru a vedea dezvoltarea metalurgiei în perioada amintită, toporul fiind un element reprezentativ pentru metalurgia bronzului. Tipologizarea se bazează pe formă și modul de prelucrare al metalului. Apariția unei alte unelte denumite de literatura arheologică ciocan cu șanț circular sau topor-ciocan cu șanț circular, duce cu gândul la activități de exploatare minieră, unii dintre cercetători atribuindu-i funcționalitatea de mărunțire a sării. Acestea au la rândul lor, o tipologie propusă de V. Bogosavljevic. Unul din exemplarele descoperite în spațiul românesc este fragmentul de la Zădăreni. Ca obiecte cu caracter votiv, pe lângă pandantive, figurine zoomorfe/antropomorfe, roți de car, etc, epoca bronzului mai cunoaște și topoarele miniaturale din lut sau piatră din așezări de tip Schneckenberg, Glina sau din morminte precum cel de la Ampoița-Peret. Acestea se leagă de simbolistica religioasă a securii, datorită proprietăților sale ea fiind asociată cu fulgerul, și deci cu cerul și ploaia. Securea este interpretată ca un fulger acumulat, un centru al universului sau o axă, interpretare susținută de numele securii în limbile germanice: ger: äxt, eng: axe. O caracteristică importantă a celturilor o reprezintă și tiparele în care erau turnate. Există niște teorii care argumentează prezența tiparului de lut sau bonz înaintea fabricării celtului, ipoteză contestată încă din 1958. Un fapt sigur însă este progresul făuririii de celturi bazate pe îmbunătățirile aduse formei tiparului o dată cu acumularea de către meșterul metalurg a tuturor cunoștințelor privind aliajul cupru-staniu și a cuprului nealiat.

4.3. Topoarele Hallstattiene și La Tène

Am ales să prezentăm uneltele hallstattiene împreună cu cele specifice La Tène-ului, deoarece formele principale sunt în general aceleași, tot ceea ce o să consemnăm fiind inovațiile aduse de la o epocă la alta. În Hallstattul dacic, toporul devine unealta indispensabilă oricărei gospodării, datorită funcționalităților sale multiple: de la doborât, curățat și despicat arbori până la activități de dulgherie tâmplărie. Uneltele cele mai numeroase de altfel pentru prelucrarea lemnului în spațiul dacic, sunt topoarele. Caracteristicile generale ale topoarelor dacice sunt: bună stabilitate în coadă, masivitate, tăiș dur. I. Glodariu și E. Iaroslavschi împart piesele dacice în discuție în șase tipuri distincte, stabilind și diferitele funcționalități ale fiecăruia. Funcționalitatea ”forestieră” a toporului este atestată și de răspândirea mare a acestuia în regiunile păduroase ale României, ca de exemplu Munții Orăștiei și raritatea acestora în Sudul Moldovei sau Câmpia Munteană. Alte categorii de unelte din lumea dacică înrudite cu toporul sunt barda și securea, preezentate în categorii diferite tocmai pentru a nu crea confuzii. Ca armă, toporul dacic este împărțit în două tipuri, ambele masive. Se pare că acestea erau folosite cu predilecție de către trupele de geniu, decât de războinicii obișnuiți. O bună analiză a acestor piese, este, credem noi, studiul făcut de V. Sârbu, N. Cerișer, V. Romulus Ioan, pe un depozit de piese dacice din fier de la Piatra Roșie. Topoarele beneficiază în acest studiu de o analiză exhaustivă, descriindu-se atât forma lor în detaliu cât și dimensiunile, greutatea și particularitățile fiecăruia. Pe lângă aceasta fiecărui topor în parte îi este atribuită și o analiză metalografică. Pe baza a 10 topoare descoperite, autorii stabilesc și două tipuri majore existente în depozit ce își găsesc analogii și în restul spațiului dacic. Deși contemporane în mare parte cu piesele dacice, uneltele-arme celtice nu beneficiază de studii aprofundate, probabil pentru că funcționalitatea lor ca armă era secundară, sabia fiind prin excelență principalul mijloc ofensiv al războinicului celt.

4.4. Topoare specifice evului mediu

Evul Mediu timpuriu reprezintă una din perioadele ”albe” ale istoriei, mărturiile scrise lipsind cu desăvârșire, iar materialele arheologice descoperite încearcă să creeze o imagine a epocii. Cele mai spectaculoase descoperiri pentru această perioadă o reprezintă topoarele specific avare, bizantine sau cele denumite vag de terminologia literară arheologică dunărene și slavice.

Este foarte greu să se atribuie o funcționalitate exactă, deoarece unul din atributele lor este acela de polivalență, de multe ori topoarele de muncă fiind folosite în luptă, tocmai de aceea multe tipologii privind topoarele medievale au ca fundament dimensiunea și greutatea, ci nu forma. Cu toate acestea se găsesc și unele generalizări constituind tipologii de bază ce au în vedere forma, precum cea a lui Ante Miloševič, ce împarte topoarele avare de sec. VII-VIII în grupa topoarelor cu lama îngustă, respectiv cu lamă lată, ambele având mai multe variante. Se consideră că pentru secolele VIII-IX, topoarele de luptă sunt copia miniaturală a celor de muncă.

5. Criterii de tipologizare

5.1. Criterii bazate pe forma toporului

Una dintre metodele arheologice folosite în studierea topoarelor este tipologizarea. Aceasta se bazează pe mai multe elemente ce constituie un ansamblu al informaților oferite de piesă în sine. Cea mai evidentă diferențiere în vederea tipologizării topoarelor este forma. Din paleolitic și până în Evul Mediu și chiar în epoca modernă, forma toporului progresează, asemănările și topoarele identice constituind o seriere de variante și subvariante, indici importanți în încadrarea cronologică și geografică a anumitor topoare.

Pentru paleolitic, forma topoarelor diferă, existând particularități care le pot distinge, ce fac posibilă cel puțin o minimă clasificare. Astfel, așa-numitele hand-axe pot fi ovale, ascuțite, plano-convexe, în ”formă de inimă” sau unifaciale.

În neolitic, formele topoarelor încep să se diversifice: topoare plate, topoare trapezoidale, topoare cu tăișul larg convex, etc. O altă clasificare are la bază funcționalitatea toporului, care într-o primă fază se bazează pe imaginea acestuia, deci tot pe formă, ca de exemplu: topor dublu, topor-ciocan, topor-târnăcop, topor de muncă, topor de luptă, etc. O clasificare, mai atentă, pentru topoarele din piară din neolitic, eneolitic și începutul epocii bronzului a fost făcută de E. Comșa. Câțiva cercetători din Târgoviște au publicat topoarele din piatră aparținătoare Complexului Național Muzeal ”Curtea Domnească” Târgoviște folosindu-se de această tipologie. Astfel, topoarele au fost încadrate în mai multe grupe și subgrupe prin criteriul formei: grupa ciocanelor; grupa topoarelor pană: topoarele pană cu ceafă patrulateră, topoare pană cu ceafă cilindrică, topoare pană indeterminabile; grupa topoarelor de luptă: topoare de luptă cu ceafă cilindrică și profil longitudinal drept, topoare de luptă cu ceafă cilindrică și profil longitudinal curb; grupa topoarelor bipene (cu dublu tăiș).

Epoca bronzului aduce pe lângă celebrul celt și alte forme de topoare foarte bine reprezentate de numărul mare de descoperiri. Toate din tipologizările amintite mai sus au ca punct de plecare forma piesei. De la stabilirea formei la încadrarea cronologică și mai apoi geografică, lucru ce duce la includerea piesei într-o anumită serie sau categorie. Florin Gogâltan prin tipologia sa, pe lângă exemplele date de Al. Vulpe, adaugă și câteva grupe subordonate bazate pe propriile cercetări sau ale unor cercetători străini. Putem observa prin aceste clasificări progresul tehnologiei de fabricare al piesei de la simplu spe complex. De exemplu, topoarele plate au ca grupe subordonate topoarele plate cu corpul lat, topoarele lungi de fromă ușor trapezoidală și topoarele scurte. O nouă grupă, distinctă de cea a topoarelor plate, o reprezintă topoarele plate cu marginile ridicate care au la rândul lor două subgrupe: topoare masive de formă trapezoidală, topoare lungi, zvelte de formă trapezoidală. Alexandru Vulpe împarte topoarele cu prag în două categorii: topoare cu prag și aripi incipiente și topoare cu pragul pronunțat. Pentru Banatul românesc, topoarele cu prag se împart în 3 categorii: cu pragul deschis, cu pragul în formă de inimă și cu pragul drept sau ușor unghiular. Pentru topoarele cu gaură de înmănușare transversală, există o largă răspândire geografică, din cauza căreia și tipurile acestuia denumirea depozitelor sau localităților în care au fost descoperite: Topor de tip Fajsz, Kozarak, Pătulele, Veselinovo, Hajdusamson. O dată constituite și verificate aceste grupări reprezintă serii tipologice. O ultimă categorie a topoarelor din bronzul timpuriu și mijlociu sunt topoarele cu disc identificându-se trei variante: topoare cu discul convex, topoare cu discul plat și cu spinul la mijloc, topoare cu discul conic. Tipologia lui Mircea Ignat pentru celturi ne arată mai multe categorii, bazate din nou pe formă, încadrare cronologică sau răspândire geografică, printre care: celturi cu două tortițe, celturi de tip transilvănean, celturi cu plisc, celturi hallstattiene. Pentru celturile de tip transilvănean, o împărțire pe variante găsim la Mircea Rusu. Ca forme, celtul de tip transilvănean este trapezoidal cu marginea îngustă, celturi cu fațete arcuite și orificii de prindere. Variantele pentru acest tip de celt sunt: celtul de tip ardelean (transilvănean), celtul ardelean varianta răsăriteană, celtul cu gura concavă, celtul cu marginea îngroșată în afară Celturile cu plisc se împart și ele în celturi cu secțiune ovală, respectiv celturi cu secțiune hexagonală. Topoarele dacice au 6 tipuri distincte ce includ și unele variante conform lui I. Glodariu și E. Iaroslavschi. Toate dintre acestea au o trăsătură comună, ce poate reprezenta trecerea spre La Tène, constituind o inovație față de epoca hallstattiană și anume: orificiul pentru coadă dispus transversal, ce le dă acesora un randament și o rezistență sporită. O trăsătură distinctă o au și topoarele descoperite la Luncani-Piatra Roșie. Primul tip de topoare, svelte,înalte și grele, cu muchia formată din două trunchiuri de piramidă pe care se află semne, în schimb celui de-al doilea tip, mai scund și mai ușor aceste semne îi lipsesc. Semnele constă în cercuri concentrice, cercuri concentrice cu ”pastilă” la mijloc, un ”papion” sau clește, sau ”crenguțe” de brad. Se consideră că ele reprezintă semne de atelier, de meșter sau de proprietar. Pentru aceste piese, funcționalitatea nu ține neapărat de folosirea lor, ci urmele slabe de utilizare, pot probabil să le clasifice ca destinate comercializării. Formele diversificate ale topoarelor, de la topoare cu orificiul pentru coadă oval, corp masiv; topoare scurte și masive, topoare cu aripioare laterale, cu corpul îngust și svelt la topoare cu profilul drept și tăișul necurbat, etc. se explică atât prin apariția și adoptarea lor în etape succesive, cât și prin specializarea uneltei pe o anumită operație: tăiere, despicare, fasonare, etc.

5.2. Criterii de dimensiune și greutate

Indiferent de perioada la care ne referim, fiecare topor are ca și caracteristici dimensiunile și greutatea. Pentru unele dintre acestea, cele două însușiri sunt elemente componente principale ale întocmirii tipologiei.

Printre topoarele care se clasifică prin dimensiuni și greutate se numără cele din piatră sau topoarele specifice evului mediu. Deși, funcționalitatea lor este aceea de ciocan pentru exploatarea minereului sau zdrobirea sării, acceptând și denumirea de topor-ciocan, considerăm că exemplul ciocanelor sau ciocanelor-topor cu șanț circular de înmănușare ilustrează perfect cum se poate crea o tipologie bazată pe dimensiuni:

Tabel 1. Tipologia topoarelor-ciocan cu șanț circular de înmănușare (apud. Alexandru Hegyi, 2012)

Pentru perioada medievală, cercetătorul rus A. N. Kirpicnikov, consideră că cel mai important element al clasificării topoarelor din fier nu este atât forma, cât dimensiunea și greutatea. Pe baza acestora, se poate stabili funcționalitatea topoarelor în: topoare de luptă sau topoare de muncă.

5.3. Criterii bazate pe analiza metalo-chimică

În aceeastă categorie intră în special topoarele din epoca bronzului, ele fiind dovezi ale experimentelor metalurgice ce duc la descoperirea noului aliaj. De exemplu pentru spațiul bănățean putem observa cum folosirea bronzului se intensifică în diferite locații pe baza concentrației de staniu din compoziția chimică a toporului: Topoarele din ”Banat”,varianta Petrești, respectiv toporul de la Dragu au un procent de 0,97 % Sn, respectiv 2, 61% Sn în timp ce toporul de la Satu Mare, varianta Ostrovul Corbului au fiecare o concentrație de 10 % Sn. Pe lângă aceasta se pot observa prin astfel de analize și unele impurități conținute de piesă ca plumbul, argintul, arsenicul, nichelul, etc. ce reprezintă fie experimente metalurgice precedente apariției aliajului cupru-staniu, fie alieri intenționate din lipsă de materie primă. O altă constatare importantă la elaborarea căreia a contribuit și analiza metalo-chimică a mai multor tipuri de topoare o reprezintă apartenența metalului bronzului mijlociu II din Banatul Românesc la orizontul cultural Hajdúsámson-Apa sau a metalului topoarelor cu gaură de înmănușare transversală ca metal reprezentativ pentru bronzul timpuriu bănățean. Analizele metalografice, ilustrează foarte frumos evoluția tehnicii pe o durată de aproape 2000 de ani. Pentru piesele de la Piatra Roșie s-a constatat că existau mai multe tipuri de fier: moale, cu conținut scăzut de C,; tare, cu conținut ridicat de C; cu analiză chimică aropiată de cea a oțelurilor de astăzi; carburat superficial. Piesele au fost analizate chimic prin analiză spectrală și metalografic prin analiză la microscop, încercându-se păstrarea integrității acestora. S-au aflat astfel ipotezele fabricării topoarelor, atât ale modului de prelucrare al lupei, cât și tipul de răcire și diferiții oxizi prezenți în structura metalului sau tipul de forjare.