Criminalul In Serie Ion Rîmaru

INTRODUCERE

Crima în serie nu reprezintă un subiect taboo, necunoscut sau nou și nu este specifică unui anumit demografic sau unei culturi anume. Înca din antichitate, criminalitatea în serie a proliferat dar terminolologia a fost abordata în literatura de specialitate abia în secolul 19 de către Dr. Richard von Krafft-Ebing în Europa.

Crima în serie este un fenomen destul de rar, reprezentând procentual doar 1% din rata criminalității anuale a orcărui stat. Acest lucru nu stă în calea popularitații acestui subiect, în ceea ce priveste literatura beletristică, cinematografia sau media. Această fascinație macabră a înflorit în anul 1888 în Londra, faimoasa zonă Whitechapel unde un criminal, care a ramas până în zilele noastre un mister, a început sa sfideze autoritățile cu scrisorile sale, unde detalia atât crime deja comise cât și cele ce vor urma, provocând investigatorii să îl prindă. De atunci notoriul pseudonim “Jack the Ripper” a devenit sudat de termenul “criminal în serie”.

La sfarsitul anilor ’60 continuând până în 1980, interesul publicului a fost reînviat de către criminali ajunși celebrii, cum ar fi: Zodiac Killer, John Wayne Gacy, Ted Bundy, Son of Sam și Hillside Strangler. Aceasta fascinație s-a stabilizat în anul 1990 când filme polițiste tratând acest subiect au devenit un trend, lăsând cinefilii cu un fals simț al intelegerii criminalității în serie.

De trei decenii, definiția criminalului în serie a variat în funcție de specialitatea domeniului în care a fost tratată. De la instituții judiciare la antropologi și psihiatrii, teoria criminalului în serie, variaza în factori diferențiali, ajungând să formeze un cumul de informație valoroasa, un ghid pentru recunoasterea tendinței criminale, factorii care duc la acest comportament deviant dar și puncte de reper care duc spre reeducarea criminalului.

Desi statutul de criminal în serie difera din punct de vedere legislativ de la stat la stat, putem înfăptui o teorie universală, sprijinindu-ne de urmatorii factori repetitivi:

doua sau mai multe victime;

crimele sa fie înfaptuite în diferite spații temporale de către același criminal/criminali.

Dupa stabilirea acestui reper, urmatorul pas este categorisirea criminalului în serie. Divizarea tipologiilor o facem prin intermediul studiului de caz care este particular și unic fiecărui criminal în serie.

Cunosterea și estimarea unui viitor comportament, fie el pașnic sau deviant depinde foarte mult, dacă nu în totalitate, de studiul personalității. Psihologia comportamentală și elaborarea profilului psihologic ne ajuta sa înțelegem parametrii emoționali și temperamentali ai unui individ, astfel oferindu-ne șansa de a înțelege motivația din spatele acțiunii și uneori chiar șansa de a preconiza sau de a prognostica un viitor comportament din partea individului studiat.

Așadar, în cazul unui individ cu comportament deviant și infracțional, studierea comportamentală ne poate oferi șansa de a deduce motivul acțiunii și viitoarele infracțiuni, implicită fiind și modalitatea de echilibrare și reeducare a infractorului.

Profilul psihologic reprezintă un avntaj în demersul cunoașterii autorului unei crime. Prin intermediul metodei de profiling, anchetatorilor li se oferă oportunitatea de a ințelege și de a aprofunda comportamentul deviant al infractorului, astfel putând sa pună bazele profilului psihologic, care o dată completat, poate asigura capturarea criminalului.

Plecând de la unele teorii psihologice care spun că fiecare om are un trigger deviant, care dacă este accentuat sau stimulat, poate duce la un comportament infracțional, ne dam seama că factorul principal pentru a diminua sau stopa aceste psihoze, este aflarea motivației și întelegerea acesteia. În felul acesta alcătuirea uni profil psihologic ofera o valoare intrinsecă în inițierea primul stagiu de prevenire a criminalității și în timp, poate chiar și eradicarea acesteia.

CAPITOLUL 1 – FACTORII ȘI MOTIVAȚIA COMPORTAMENTULUI CRIMINAL

1.1. Cauzalitatea criminalității în serie

Prima intrebare legată de criminalitatea în serie este: “ Cum a reușit aceasta persoană să devină un criminal? ”. Răspunsul se află în dezvoltarea criminalului, începand cu copilăria acestuia și progresând în maturitate, încadrând factori sociali, psihologici și biologici. Criminalul în serie ca oricare om este un produs al geneticii părinților, al educației și al deciziilor luate pe tot parcursul dezvoltarii acestuia.

Cauzalitatea poate fi determinată ca un process complex bazat pe factorii biologici, sociali și de mediu care influențeza procesul de a lua decizii sau angajarea într-un anumit tip de comportament. Cumulul acestor factori separă comportamentul individual de cel generic. Așa cum nu este posibilă stabilirea tuturor factorilor care duc la un comportament uman generic, normal, nu este posibilă nici stabilirea totalității factorilor care duc spre un comportament individual, infracțional.

Omul este în continuă dezvoltare pe tot parcursul vieții. Comportamentul uman este influențat de către stimuli direcționați și procesați de către sistemul central nervos, care la rândul lui este într-o continuă modelare bazată și influențată de către mediul în care trăim. O schimbare a mediului poate însemna și o schimbare comportamentală. Mediul în care trăim și ne dezvoltăm își lasa amprenta și ne modelează comportamentul încă din copilărie. De exemplu, mecanismele de apărare sau de cooperare infantile cum ar fi plânsul, suptul degetului, se dezvoltă în comunicare , negociere și compromis, atunci când ne maturizam. Dacă mediul în care trăim nu oferă optiunea dezvoltarii corecte a acestor mecanisme se crează un comportament irascibil și violent dar asta nu înseamnă ca orice dezvoltare într-un mediu aspru, conduce către un comportament violent, abuziv sau criminal, exact așa cum nu se poate certifica, ca orice individ care traieste într-un mediu prolific are un comportament generic. Un bun exemplu fiind celebrul Dennis Rader cunoscut ca BTK Killer, care a ucis zece victime în statul Kansas. Deși a trimis numoeroase scrisori către poliție, către invesigatorii care se ocupau de cazurile provocate de el și către massmedia, Dennis Rader era căsători, avea doi copii, se ducea în fiecare duminică la biserică, era președintele comitetului bisericii, avea o slujbă stabilă lucrand în governul local iar în copilărie făcuse parte din Grupul Cercetașilor și ca adult a servit onorabil în armata Statelor Unite. Cu toate astea Dennis Rader a manifestat un comportament criminal chiar dacă a trait într-un mediu agreabil.

1.2. Influența mediului în dezvoltarea comportamentală.

Orice dezvoltare sau modificare fizică și psihică este influențată de „mediul totalitar” la care suntem expuși. Abuzul, lipsa afecțiunii și violența pe parcursul copilărie sunt factori care duc către un comportament violent și instabil. Abuzul substanțelor ilicite de asemenea dăuneaza comportamentului și îl poate distorsiona în unul agresiv. Până și o alterare fizică cum ar fi o plagă craniană uneori poate duce la un comportament violent chiar dacă acesta nu exista înaintea accidentului. O trauma survenita în perioada dezvoltarii psihocomportamentale a unui individ, poate ramane în stare latent în subconstient toata viata sau se poate transforma intr-un comportament deviant atunci cand un trigger legat de trauma, este declanșat. Triggerul deviant poate reprezenta orice fal de actiune sau întâmplare care îi provoacă individului o încărcătură emoțională mult prea greu de suportat de către acesta.

Deși un mediu dăunător duce către un comportament instabil, acesta este doar unul dintre factorii predispoziției criminalității în serie, care nu este specifică unui anumit tip de mediu „rău” sau „bun” ci mai degrabă este specifică unui cumul al factorilor biologici, sociali și psihologici care se complementează într-o etapă critică a dezvoltarii comportamentului social.

1.3. Motivația

Fie ca e vorba de motivație ca răspuns la o necesitate sau ca e vorba de rezultatul unui proces biologic, fiziologic, hormonal sau poate chiar neural, psihologii nu au ajuns la un comun accord în legatură cu o definitie clară a motivației, însă a fost determinată ca fiind procesul care activează și definește comportamentul uman. Motivația nu poate fi observată așa că este asociată cu comportamentul direct care poate fi observat și analizat.

Noțiunea de motivație ajută la examinarea schimbărilor în comportament ale unui individ. Dacă mergem pe premiza ca motivația este rezultatul direct al unei necesitați putem exemplifica conceptul motivațional în următorul fel: dacă un criminal în serie ucide patru victim în decursul a patru luni iar urmatoarea crimă o comite dupa un an de zile, putem concluziona că motivația acestuia s-a schimbat dar nu și comportamentul sau criminal.

În cazul unei crime unice motivația poate fi determinată cu ușurință, dar în cazul unei serii de crime dificultatea constă în faptul ca nu există o aparentă legatură sau relație între asasin și victime, ele de cele mai dese ori fiind personae necunoscute criminalului fară nici o legatură familială sau personală.

Motivația poate fluctua pe parcursul actului criminal sau pot fi aparent multiple motivații care duc spre crima în serie. În funcție de tipologia crimei și de circumstanțele ei, se pot deduce câteva motive specifice dereglării comportamentale sau psihice ale criminalului, cum ar fi:

Ura – față de un anumit grup sau subgrup social, de o anumită rasă sau cu anumite inclinații și principii.

Câștigul – poate fii vorba de un câștig financiar, de credibilitate sau rang (criminali în serie care acționează în cadrul unui grup mafiot sau cult) sau pentru a câștiga celebritate (criminalii în serie de tip Copy Cat).

Sex – satisfacția dorințelor și nevoilor sexuale ale criminalului.

Putere – dorința asasinului de control și putere asupra victimei, fie că e vorba de control fizic sau psihic.

Psihoza – în cazul unui criminal care suferă de o boală psihiatrică din pricina căreia are halucinații vizuale sau auditive, episoade de grandomanie sau paranoia.

În esență imboldul motivational poate fi rezultaul unui proces cognitiv sau fiziologic, iar însemnătatea acesteia, adevaratul motiv pentru care o persoană ucide, variază în funcție de tipologie, nevoie și dereglare psihocomportamentală.

1.4. Tipologiile motivaționale după Hazelwood

Robert Roy Hazelwood, este unul din pionierii metodei de profiling în cadrul FBI. Acesta a elaborat cinci tipologii motivaționale în care comportamentul criminal se poate clasifica:

Oportunist

Sadist

Înfrânarea furiei

Reafirmarea puterii

Impunerea puterii.

Hazelwood susține că aceasta clasificare a motivației criminale se supune majorității tipologiilor infracționale deoarece motivele sau nevoile ce împing către actul crimei, sunt identice tuturor tipurilor de infractori.

CAPITOLUL 2 – PROFILING-UL ȘI METODE DE CONSTRUIRE A PROFILULUI PSIHOLOGIC

2.1. Profilul psihologic

Spre deosebire de România, numeroase state americane și europene, au ajuns să imbrațișeze metoda profilului psihologic, ca o știința de sine stătătoare și extrem de valoroasă în cadrul investigațiilor sau anchetelor criminale. Profilul psihologic reprezintă ultima frontieră în materie de știință ce prioriteaza cunoașterea și identificarea autorilor unei infracțiuni și îndrumarea anchetei pe cel mai concret drum, spre capturarea criminalului.

Acumularea și sintetizarea informațiilor, în scopul înțelegerii și stopării criminalitații în serie, ține de doeniul profiling-ului. Știiniță care îmbină armonios psihiatria, psihologia judiciara și metodele investigative, într-o unealtă esențială nu doar în capturarea criminalului ci și în înțelegerea motivației acestuia și implicit în selectarea celui mai bun curs de reeducare a acestuia. Profiling-ul deși este o știință proprie, adesea confundată cu o ramură a psihologiei judiciare, este utilizat în detectarea actelor infracționale brutale cum ar fi: violul, crima care prezinta semen de mutilare, tortură, abuz sexual ante sau postmortem, elemente ceremoniale, ritualistice sau oculte, abuz sexual asupra minorilor, luare de ostatici. Profilingul compune o sinteză a comportamentelor din timpul comiterii actelor criminale în scopul de a întocmi portretul psihologic al făptașului.

Caracteristici esențiale ale unui profiler sunt capacitatile de gândire și analiză inductiva dar și deductive. În esență, pentru întocmirea unui profil psihologic cât mai concret, este de datoria profilerului sa intre în mintea criminalului și a victimei, și să încerce să reproducă în totalitate scenariul crimei. Simuland gestica și emoțiile criminalului și încercând să deducă de ce ucigașul a acționat in acel specific mod, pas cu pas, ajută la cunoașterea și caracterizarea autorului.

Termenul de Profiling se ramifică destul de larg, cuprinzând sub autoritatea sa, numeroase sbucategorii esențiale întocmirii unui profil psihologic cât mai echilibrat, amănunțit și specific, iar fiecare metoda folosește o altă abordare a întocmirii profilului psihologic criminal, însă indiferent de metoda, înțelegerea motivației din spatele acțiunii criminale este esențială pentru detectarea particularităților unice, fiecărei tipologii ciminale.

Caracteristicile ce pot fi determinate in urma expertzei profilului psihologic (Geberth, 1999) sunt: sexul, vârsta,rasa, starea civilă, rezidența autorului în raport cu locul faptei, gradul de inteligență, nivelul studiilor acumulate, mediul din care provine sau din care face parte, adaptabilitate socială și culturală, tipologia personalității, comportamentul, caracteristici ale aspectului fizic, stabilitatea sau fragilitatea emoțională, dereglări comportamentale, locul de muncă și felul în care acesta se integrează la locul de muncă, nivelul de trai, sexualitatea și dereglările psihologice în raport cu sexualitatea acestuia, motivația.

În funcție de fiecare caz, complexitatea si acuratețea aspectelor caracteristice ale profilului psihologic, poate crește. De asemenea de la caz la caz, se poate face si un prognostic cu privire la comportamentul ulterior al infractorului, se poate stabili metoda cea mai eficientă de capturare a autorului, ce poate include creerea capcanelor întinse infractorului sau informații false comunicate presei în scopul de îl dezorienta pe acesta sau în speranța că acesta va face o greșală care poate conduce catre capurarea acestuia.

2.2. Metoda Brent Turvey

Această metodă a fost creată de către profiler-ul independent Brent E.Turvey, fiind ulterior considerată una dintre cele mai complete metode de profilig, de către utilizatorii săi. Turvey își prezintă metoda într-o ordine clară a următoarelor etape:

Analiza criminală echivocă – această etapă constituie evaluarea și analizarea amănunțită a tuturor probelor colectate de către autorități, folosind expertize științifice.

Victimologie – construirea proflului victimei este la fel de important ca și profilul criminalului, deși aceasta etapă nu primește atenția cuvenită în domeniul profilingului, infomațiile obținute despre victimă pot conține date esențiale cu privire la identitatea criminalului. Se alcătuiește backgoundul victimei, acesta fiind compus din: identitate, vârsta, sex, etnie, cetățenie, caracteristici ale aspectului fizic, greutate, înalțime, stare civilă, profesie, loc de muncă, rutină, anturaj, zone frecventate, orar etc.

Aceste informații ajută la identificarea criteriului prin care criminalul și-a ales victima, locul și timpul în care acesta acționează și dacă este vorba de un singur faptaș sau este vorba de un cuplu sau o echipa.

Caracterizarea scenei în care crima a fost comisă – examinarea la fața locului în care crima a avut loc, poate scoate în evidența caracteristici ale autorului dar și modul său de operare. De aici se poate face o paralelă cu alte fapte identificate într-o anumită categorie, relația dintre atacator și victimă și dacă există sau nu un câmp infracțional secundar.

Profilul psihologic al criminalului – fiind faza finală a acestei metode, în această etapă se elaborează profilul criminalului, la baza lui fiind toate informațiile obținute în prealabil. În funcție de cantitatea și acuratețea informațiilor obținute până în acest punct, profilul psihologic poate oferii un volum generos de caracteristici ale autorului: constituție, sex, rasă, parametrii de vârstă, profesie, rutină, existența sau lipsa remușcărilor cu privire la actul comis, antecedente infracționale, nivelul de agresivitate, motivația comiterii crimei, triggerul, domiciliu, relația autorului cu locul crimei, stare civilă etc.

2.3. Metoda FBI „Analiza Câmpului Infracțional”

Abordarea Biroului federal de investigație, constă în evaluarea datelor în șase etape, rezultând la final, în elaborarea profilului psihologic al criminalului:

Profiling input – strângerea și evaluarea datelor principale. În aceasta etapă se obțin informații preliminare despre trio-ul autor – victimă – scena crimei.

Decision process models – sinteză. Organizarea informațiilor acumulate anterior, în scopul determinarii unor eventuale legături și asemănări între actul comis și altele deja identificate.

Crime assessment – interpretarea crimei. Stabilirea unui timeline al întâmplărilor și actelor comise, atașând și rolul participanților la actul criminal.

The criminal profile – elaborarea profilului psihologic al criminalului.

The invstigation – introducerea profilului psihologic în investigarea cazlui, acesta fiind folosit ca un punct de reper și putând fi îmbunătățit și completat pe parcursul investigarii unei crime în serie.

The apprehension – în această etapă se stabilește o paralelă între profilul psihologic realizat și individul suspectat sau identificat. Compararea profilului psihologic cu autorul ajută la îmbunătățirea metodei.

2.4. Metoda profilului geografic

Metoda geografică este una din metodele investigative ce folosește un numar de locații conectate la crima investigată, pentru a determina zona de rezidență a autorului. Este o meodă folosită în investigarea crimelor în serie, violurilor, jafurilor sau orice alta infracțiune cu tendința de a se repeta sau care necesita multiple locații geografice.

Creată de către Școala de Criminologie a Universității Simon Fraser, această metodă se bazează pe un model ce descrie felul în care un criminal „ vânează ”. Comportamentu de vânător se referă la întregul proces infracțional, începând cu selectarea victimei și sfarsind prin descotorosirea de cadavru.

Profilul geografic împarte crima în serie în trei categorii geografice:

Locul în care autorul își întâlnește victima.

Locul în care se produce atacul sau crima.

Locul în care autorul se debarasează de cadavru.

În funcție de motivația criminalului sau de psihoza suferită de către acesta, locul de selectare al victimelor și cel de debarasare, pot varia în funcție și de necesitatea autorului de a se ferii de către autoritați, însă locația atacului rămâne constantă, putând astfel sa se stabilească un perimetru bine delimitat de către acești doi factori ce variaza de la crima la crima. Astfel se poate concluziona ca în aceasta zonă de confort a criminalului se afla și rezidența acestuia, locație care ii permite să se deplaseze cu ușurință între cele trei locații pivotale.

La elaborarea profilului geografi a participat și David Canter, fondator al metodei psihologiei investigative. Acesta a elaborat în cadrul profilului geografic, două eșantioane comportamentale ale infractorului:

The marauder – concept care spune că infractorul își părăseșe pentru scurt timp habitatul pentru a comite crima proriu zisă.

The commuter – în care infractorul, parcurge o anumită distanță față de zona sa de confort, înainte de a comite actul criminal.

2.5. Metoda David Canter – Psihologia Investigativă

Unul dintre parinții fondatori ai Metodei Geografice, David Canter, a creat și această metodă a psihologiei investigative ce se bazează pe informați statistice, similară Metodei FBI. Această metoda permie îmbunatațirea sa cu noi informații provenite din studiul infractorilor deja condamnați.

Cand o crima este comisă, iar autorul eset necunoscut, particularitățile acesteia se compară cu date de referință deja studiate, permițând deliberarea unor caracteristic tipologice.

Metod David Canter studiaza relaționarea dintre infractor și victimă, în funcție de cinci criterii esențiale:

Coerența interpersonală – acest criteriu stabilește existența asemănărilor dintre comportamentul deviant și cel non-deviant al autorului, fapt ce permite invesigatorilor să izoleze anumiți parametri comportamentali din lista suspecților dacă este cazul.

Imporanța timpului și spațiului infracțional – această etapă a metodei poate oferii informații cu privire la programul și rutina autorului. Unde locuiește, ce loc de muncă are, felul în care se mobilizează și care este zona sa de confort, pe langă alte aspecte ale vieții personale ale autorului.

Caracteristici criminale – metoda permite profilerilor sa stabilească subtipuri de divizare ale tipologiilor infracționale, punând la dispoziția anchetatorilor, un profil caracteristic ce îl definește pe criminal.

Antecedente infracționale – studierea cazierelor și al trecutului crminal al suspecților

Inteligența criminală – se referă la gradul de educație criminalistică a autorului, cunoștințe despre decursul unei anchete criminale și modalitățile utilizate de către anchetatori pentru a captura un infractor.Acest criteriu stabilește inteligența criminalului și furnizeaza modalități imprevizibile de capturare.

2. 6. Etapele esențiale în elaborarea unui profil psihologic

La baza elaborarii unui profil psihologic, indiferent de metoda folosită, se identifica un număr de etape comune fiecarei metodă:

Date cu referire la crima

În această etapă se identifică informații despre infracțiunile considerate că ar avea legătură între ele, incluzând date legate de locația si situația acestora, tipul infracțiunii, modul de operare, gravitatea crimei, data comiterii crimei și arma folosită.

Date geografice

Acumularea informațiilor relevante, cu caracter geografic: unde a fost vazută ultima oară victima, locuri pe care le frecventa, orarul și traseul de rutină al victimei, locul în care s-a gasit cadavrul precum și informații de caracter social și demografic al zonelor în cauză.

Victimologia

Alcătuirea unui profil victimologic care conține: sexul, vârsta, etnia, cetățenia, domiciliul, stare civilă, profesie, loc de muncă, cercuri sociale din care făcea parte, zone frecventate și rutele folosite, trăsături fizice, grad victimogen.

Profilul psihologic

Folosind datele acumulate in etapele anterioare, se compune o analiză comportamentală a autorului cât mai amănunțită.

CAPITOLUL 3 – CRIMA ÎN SERIE

3.1. Definiția criminalității în serie

În ultimele trei decenii numeroase definiții ale criminalității in serie, au fost folosite de catre autorități, clinicieni și oameni de știință din domniul judiciar. În timp ce majoritatea definițiilor conțin caracteristici comune, acestea diferă în parametrii de specificacitate ale cerințelor impuse, de la numărul crimelor până la motivația actului criminal și aspectele temporale ale crimelor.

Folosind o privire de ansamblu a tuturor definițiilor, se poate elabora o definiție singulara a criminalității in serie.O multitudine de definiții sugerează un anumit număr de crime, variabile între două si zece victime. Aceasta cuantificare este necesară pentru a putea diferenția între o crimă în serie și alte categori criminologie, precum crima singulară, dublă și triplă. De asemenea un număr mare al definițiilor, specifică existența unei perioade de timp în care criminalul este inactiv, între crime. Aceasta pauză ( perioada de cool-off ) ajuntă la diferențierea dintre crima în serie si crima în masă.În general crima în serie este caracterizată ca o serie de crime, partu sau mai multe, comise în același incident, fără prezentarea unei perioade distinctive de timp între actele criminale și care implică o singură locație.

Așadar trasând o linie distinctivă intre tipologiile criminale și păstrând caracterisicile ce prezintă gradul cel mai mare de relevanță, se poate determina că definiția criminalității in serie trebuie să urmărească următoarele atribute:

Unul sau mai mulți criminali

Două sau mai multe victime

Crimele comise să fie separate în timp și spațiu.

3.2. Studiul fenomenului criminal

Înca din secolul al XIX-lea actul crimei a fost studiat în scopul determinării factorilor care conduc spre acest comportament infracțional.

Pionieri în domeniul criminologiei, Adolphe Quetelet (1835) și Andre Michel Guerry (1833), au notat diversitatea factorilor demografici și sociali în rapor direct cu manifestarea criminală și abia în anul 1960 Leon Radzinowicz (Ideology and Crime) a conclus că „Pentru prima dată în istorie, crima a fost analizată ca un fenomen social determinat și influențat de mediul înconjurător din care face parte” producând o schizmă față de teoriile care susțineau ca actul criminal este un produs rațional al liberului arbitru în scopul atingerilor propriilor plăceri.

Prin intermediul cercetărilor pzitiviste, se poate prezenta o ascendență istorică împarțită în mai multe etape.

Cercetarea intuitiv empircă, constituie prima etapă, cuprinzând totalitatea teoriilor elaborate despre fenomenul crimei. Acest tip de cercetare se bazează pe concepția că trăsăturile fizice acționează ca un reper în cunoașterea și identificarea caracterelor psihice.Această formă de studiu al fenomenului criminal, își are rădăcinile în antichitate, în opere filozofce, create de nume precum Seneca sau Socrate, continuând în epoca medievală sub forma deprinderilor oculte, are susțineau că în funcție de liniile palmelor sau ale frunții, se poate determina caracteul unei persoane sau chiar și prezicerea comportamentelor viitoare, prin intermediul astrelor.

Odată cu trecerea timpului, studiul fizionomiei umane continuă iar în 1586 Giovanni Battista Della Porta își pubilcă lucrarea intitulată “De humana physiognomonia”.

În acest tratat G. B. Della Porta explorează conexiunile dintre diferite părți ale corpului uman și caracteristici comportamentale individuale, lucrarea devenind o sursă de influență în domeniul criminologiei.

Cesare Lombroso, fondatorul școlii italiene de criminologie pozitivistă, a reușit, în studiile sale să sintetizeze importante aspecte ale studiilor antropologice precedente, stabilind un punct de start al acestora în lucrarea lui G. B. Della Porta ce stabilea raporturile dintre comportamente și trăsături fizice.

După aceasta lucrare, sfera științifică, se îndreptă spre domenii ce conferă o mai bună înțelegee a omului ca totalitate, incluzând și această arie ce susține legături ale trăsăturilor fizice cu cele comportamentale, ducând spre progrese nu doar în domeniul antropologic, ci și în teritoriul biologic și psihiatric.

După ce în 1776, Lavater compune o serie de studii din care susține un număr de asemănări între craniul uman și cel animal, Franz Joseph Gall pune bazele frenologiei, încercând să stabilească legături între comportamentele umane și pertuberațiile craniene, unice fiecărui individ.

Felix Voisin (1837) publică in Franța un tratat în care discută despre funcționarea cerebrală defectuasă la un număr ridicat de criminali încarcerați, iar în 1874 Gaspare Vergilio realizează o serie de studii în care punctează patologia crimei, comparând actul criminal cu nebunia.

În aceeași perioada, domeniul psihiatriei, ca și în cel al antropologieie, face progrese impresionante în studiul identificărilor legăturilor dintre bolile mintale și comportamentul criminal, concluzionând prin elaborarea teoriei monomaniei instinctive, identificată la criminali cu inteligență scăzută.

În domeniul biologiei, cercetările pozitiviste au fost datorate elaborării teoriei evoluției a lui Charles Darwin. Acesta susținând că variațiile comportamentului uman sunt determinate de către poziția ocupată pe scara evoluționară , așadar, comportamentul uman fiind detarminat de forțe superioare voinței personale, acțiunile omului fiind conduse de către legile biologice ale evoluției speciei umane. Tot în domeniul biologiei, Prosper Lucas (1805-1885) atinge în studiile sale problematica eredității și a atavismelor în raport direct cu comporamentul criminal.

Odată cu trecerea timpului, psihologia dă naștere a sute teste și unelte, menite să ofere o privire în detaliu a tendințelor comportamentale umane, încercând să izoleze aspectele ani-sociale ale personalității de comportamentele generice.

Minnesota Multiphasic Personality Inventory, reprezintă unul dintre cele mai concludente si ample teste psihologice. Acest include 550 de afirmații pe care subiecții le pot abroba sau nega. Scorurile obținute se încadreaza în 10 categorii individuale, fiecare categorie fiind alocată unui anumit tip de personalitate. Cu toate astea specialiștii, după studii îndelungate în domeniul cercetării personalităilor generice comparativ cu cele delicvente, au concluzionat ca testele create oferă un raspuns relativ și nu unul concret în ceea ce privește stabilirea unei legături între personalitate și criminalitate. În urma realizării că toate testele de perosnalitate sunt inutile în determiarea legaturilor dintre personalitate și fenomenul criminal, pshologii au elaborat doua teorii pivotale în determinarea comportamentului deviant: teoria psihanalitică și teoria învățării.

3.3. Trăsături psihice ale criminalului

Deși fiecare criminal în serie este posedat de o anume motivație care îl conduce mai devreme sau mai târziu către actul crimei, majoritatea împart aceeași listă de trăsături caracteristice unui comportament deviant:

Labilitatea – Este o caracteristică psihică care favorizeză actul crimei. Are o structură slabă, care afectează la nivel emotional, afectiv și dăunează voinței și controlului de sine. Labilitatea afecteaza pe mai multe planuri, cum ar fi: afectivitate oscilantă, prevedere minimă și intabilă, rezoluția acompaniată de renuțare, determinare ezitantă și fluctuantă, capacitatea de a fi manipulat cu ușurință, infuluențabilitate sugestivă, nechibzuință în luarea deciziilor. La criminalul cu afecțiuni emoționale, labilitatea nu este în parametrii normali iar crima este înfaptuită cu ușurință și fără remușcări.

Agresivitatea – Putem clasifică agresivitatea ca făcând parte din instinctele noastre primare deoarece toți suntem capabili de acte agresive atunci când este cazul, diferența fiind că nu toți suntem capabili să o controlăm atunci când nevoile nu ne sunt satisfăcute sau când întâmpinăm obstacole. La criminali agresivitatea este patologică, incontrolabilă și excesivă.

Impasibilitatea afectivă – Lipsa stărilor afective de emoție, afecțiune, simpatie pentru cei din jur. Este principalul factor al săvârșirii infracțiunilor și favorizează actul criminal. Criminologia moderna stabilește lipsa stărilor afective și influența acestora asupra psihicului, ca fiind o caracteristică importantă și prezentă a criminalului. Indiferența afectivă dezinhibă autorul permițându-i acestuia să comită crima fără a fi influențat de suferința victimei.

Impasibilitatea morală – Incapabilitatea de a distinge între bine și rău. Dezinteresul repercursiunilor actelor sale.

Egocentrismul – Tendința de a raporta totul la sine. O doză limitată de egocentrism , stabilește un instinct de conservare emoțională și afirmare a sinelui, în parametrii mintali stabilind o imagine pozitivă. Din punct de vedere subiectiv nevoile și dorințele sinelui sunt mai importante ca mediul social, dând naștere invidiei, vanității, orgoliului, sentimentelor de frustrare și mâniei față de alții, toate acestea ducând la izolarea față de societate. În pereche cu egoismul, egocentrismul crește și în fața obstacolelor dă rod furiei, frustrarii, disperarii și conflictului infracțional.

3.4. Caracterizarea criminalului în serie

Psihiatria califică crima în serie sub două terminologii, criminalul psihopat și criminalul psihotic. În experiența sa de consultant în investigare a peste 8.000 de crime, Vernon J. Gerbert, susține că făptașii se încadrează rare ori sub calificarea de criminali psihotici, aceștia fiind de regula psihopați sexuali dând dovada de o criminalitate profundă și care sunt cu siguranță conectați la relitate.

Un criminal psihotic dă curs actului criminal deoarece este infulențat de catre psihoza suferită, acesta fiind deconectat de la realitatea cotidiană, pe când un psihopat criminal în serie, ucide din pură plăcere.

Adesea criminalii în serie, au fost descriși ca fiind indivizi atrăgători, inteligenți, carismatici și fermecători. Aceștia sunt capabili să se mobilizeze și să parcrgă kilometrii întregi pentru a găsi victima perfectă, ușor de manipulat și vulnerabilă. Victimologia se răspândește larg, încadrând prostituate, vagabonzi, femei, copii, homosexuali sau oameni de o anumită rasă sau etnie.

Criminalii în serie dau dovadă de capabilități manipulative excepționale, uneori intrând în contact cu viitoarea victimă, când aceasta se afltă în zona de confort a criminalului. Aceșia folosesc strategii, bine perfecționate, pentru a rămane singuri cu victima, astfel putând acționa făra martori sau obstacole. În ciuda supozițiilor, criminalii în serie, sunt carcatere nesigure, aceștia dobândind sentimentul de superioritate în momentul în care victima se afla sub controlul lor.

Deși criminalii in serie își lasă propria amprentă asupra actului criminal înfăptuit, aceștia prezintă anumite trăsături comune tioplogiei criminalității în serie. Principalele caracteristici comune, sunt:

Aspectul repetitiv al crimei.

Fie ca e vorba de o frecvență mare(zile, săptămâni) sau una redusă (ani de zile), crimele se repetă până când ucigașul este capturat, moare sau este ucis la rândul său.

Perioadele lungi inactive, de cool-off, între crime, pot însemna faptul că ucigașul a fost încarcerat petru alte acte infracționale, pot nota o schimbare majoră în viața acestuia, ce îl împiedică să își rezume activitatea de criminal în serie , sau, aceste perioade inactive se pot manifesta ca o schimbare a necesității asasinului, de a ucide.

Este evident faptul că definiția criminalului în serie nu percepe un numar anume de victime și nici nu cere o frecvență concretă a acestor acte. Această înclinare este des recunoscută și de către criminalii în serie deja capturați. Aceștia au mărturisit ca ar fi continuat să ucida dacă nu ar fi fost capturați sau dacă ar fi eliberați.

Pentru majoritatea criminalilor în serie, actul crimei asociat cu mutilarea și abuzul sexual, constituie un motiv în sine.Plăcerea obținută din urma acestor activități atroce dispare o data cu trecerea timpului, iar necesitate de a ucide reapare. La fel ca în cazul consumului de substanțe ilicite, doza necesară, e din ce în ce mai mare pentru a atinge stimularea necesară. Un dependent de narcotice, continuă să consume droguri pâna când moare sau este reabilitat, la fel este și cazul unui criminal în serie. Acesta va contiuna sa ucidă pentru a își satisface nevoile, până când va fi eliminat din societatea pe care o perturbă.

Relationarea părților implicate în actul criminal.

Asemenea crimelor singulare, crima in serie se petrece in raport de la unu la unu.Cele mai des înalnite crime sunt cele singulare, acestea fiind clasificate în cadrul criminologiei ca fiind “crima pasională” și “crima comisă cu sânge rece”.

Crimele pasionale sunt înfăptuite impulsional, fiind determinate de puseuri de mânie și frustrare intensă.

Crimele comise cu sânge rece sunt acele crime ce prezintă premediatre condusă de către dorința sau necesitatea obținerii unui câștig personal de pe urma actului criminal.

După comiterea crimei, daca scopul propus a fost atins, nu se prevede nici un alt motiv pentru care se presupune ca asasinul va ucide din nou. Un studiu statistic al crimelor, arata ca in anul 1989, în Marea Britanie și Țara Galilor, omuciderile au fost înfaptuite majoritar de către criminali care se cunoșteau deja cu vitimele existând si împrejurimi accidentale, în care un criminal în serie a ucis mai multe victime in cadrul aceluiași incident, fiind vorba de membri ai aceleiași familii, în decursul unei infracțiuni subsidiare crimei, cum ar fi hoția. Așadar cel mai comun factor al criminalității în serie, ca și în cazul crimelor accidentale sau singulare, este cel pe cont propriu și cu o singura victimă deoarece în felul acesta criminalul este singurul care știe despre crima comisă , iar o singură victimă este mult mai ușor de manevrat, minimalizând riscul ca asasinul să piardă controlul asupra victimei sau ca aceasta sa scape.Mai mult de atât, în felul acesta criminalul nu este nevoit să împartă plăcerea experienței cu altcineva.

Necesitatea de siguranță proprie și lăcomia excesivă a criminalului în serie, nu împiedică formarea grupurilor sau a cuplurilor criminale.

Relațiile sau legăturile dintre asasin și victimă, sunt extrem de rare sau inexistente.

Conexiunle dintre criminal și victime , deși rare, sunt întru totul posibile, chiar și relațiile de rudenie, caz în care se poate determina că victima a fost aleasă exact pentru acest motiv, că face parte din familia criminalului, asemenea crimelor cu premeditare în care victima este aleasă datorită deținerii bunului râvnit. Crimele ce prezintă o asemenea legătura familială, au fost înfăptuite înaintea avansărilor pe plan, criminologic, investigativ și medical. Datorită diagnosticării defectuase din cadrul medicinii secolului al XIXlea, Mary Ann Cotton, a putut sa își asasineze trei soți și unsprezece copii, otravindu-i cu arsenic, iar cauza morții fiind înregistrată ca febra gastrică. Aceste tipare implicând un raport clar între victimă și motivație, sunt din ce in ce mai greu de mascat, datorită progreselor criminologice și medicale.

Fiecare crimă dintr-o serie urmează un anumit tipar și prezintă o amprentă distinctă a autorului dar motivația criminală este rare ori clară sau ușor înțeleasă de catre anchetatori.

Orientarea psihologică a criminalității în serie susține că motivația este inrădăcinată în incapabilitatea de a diferenția între bine și rău, în necesitatea și plăcerea de a ucide. Din această perspectivă, criminalul este considerat responsabil pentru actiunile sale și nu poate fi absolvit ca în cazul unui criminal în serie psihotic care a acționat împins de către afecțiunea mintală de care suferă și nu de către dorințele acestuia.

De cele mai multe ori criminalul în serie deține o personalitate puternică, organizată și are capacitatea de a gândi la rece, iar de cele mai dese ori crimele sunt premeditate și planificate până la cel mai mic detaliu pentru a ii oferi acestuia maximum de plăcere.

Mobilitatea în spațiu a criminalului în serie.

O data cu inventarea automobilelor, mobilitatea criminalului în serie nu reprezintă o problemă. Acesta poate să parcurgă distanțe mari pentru a găsi victima perfectă sau se poate mobiliza cu usurință de la locul crimei sau de la locul unde a abandonat cadavrul, înainte ca autoritățile să se sesizeze. Mobilitatea criminalului constituie un obstacol în cadrul anchetelor cu autor necunoscut mai ales dacă trecerea granițelor este ușor accesibilă (mai ales în cazul Statelor Unite ale Americii), deoarece comunicarea între polițiile diferitelor state nu este de cea mai bună natură. Un mod eficient de a nu pierde un crminal în serie mobil, este identificarea tiparului specific seriei de crimie, caz în care statele implicate, v-or fi mult mai cooperante.

Brutalitatea crimelor.

De cele mai multe ori, tratamentul administrat victimei, prezintă o notă înaltă de brutalitate ce depășește scopul uciderii. Acest exces de crimă (overkill) reprezintă mobilul crimei. Motivația criminală reprezintă în multe cazuri comiterea actului în sine. Criminalul în serie nu comite crima ca mijloc de obținere unui alt obiect sau de a avansa într-o altă etapă, ca în cazul unui jaf, unde incidentul este considerat un succes doar dacă infractorul reușește să fugă.

Victima unui criminal în serie poate fi torturată și abuzată pe perioate lungi de timp, zile, săptămani și în cazuri extreme chiar și luni. Scopul acestui abuz prelungit este un mijloc de intensificare și suplimentare a plăcerii pe care asasinul o dobândește în urma acestui act. Majoritatea criminalilor în serie au numeroase fantezii sexuale sadistice, acestea fiind legate de dorința criminalului de a controla și de a domina, fapt care transformă violența excesivă într-o unealtă de obținere a plăcerii.

3.5. Clasificarea criminalilor în serie

Prin intermediul analizelor psihologice extensive, criminalitatea în serie poate fi clasificata sub patru mari categori, în conformitate cu motivația preponderentă a omorurilor.

Vizionarii

În această categoie sunt incluși criminalii în serie care acționeaza împinși de către “vocile” unor entități de natura “ supernaturala” , de care sunt îndemnați să acționeze, astfel justificând actul criminal. De exemplu, Harvey Carignan era convins ca acționează in numele și dupa voia lui Dumnezeu, crimele sale eliberând lumea de păcat, pe când Cleo Green, a ucis la îndemnul unui demon care il tormenta, crima fiind singura modalitate de a se elibera de demon, acesta intrând in corpul victimelor lui Green dar întorcându-se eventual, astfel solidificând un cerc vicios al crimelor.

Identificarea unui vizionar este mult mai ușoară, din cauza conotațiilor psihopatice ale comportamentului său, acesta ieșind în evidență în societate.

Misionarii

Criminalul în serie misionar, este acela care simte că este de responsabilitatea sa să “curățe” societatea de toate elementele negative.

Victimologia misionarulu, poate face parte din orice demografic, religie sau oreientare politică, deși grupurile țintite frecvent de aceștia, sunt acelea care condamnă societatea după standardele misionarului – prostituatele, homosexualii, personae de altă rasă sau etnie.

Criminalul misionar , deși este conștient de faptul că omorul este o acțiune rea, acesta își dezumanizează victima, privind-o doar ca pe un obiect indezirabil ce stă în calea unei societăți prolifice, astfel justificând crima ca pe un rău necesar. De exemplu Joseph Paul Franklin omora cupluri de rase mixte, iar aceeași dorință a unei rase perfecte într-o societate perfectă a fost împărtășită și de către Wolfgang Abel și Marco Furlan, care și-au început “colaborarea” criminală in August 1977, țintuind prostituate, homosexuali, dependenți de droguri și promoteri pornografici.

Căutătorii de putere

Sub această categorie se încadrează ciminalii ce prezintă un respect slab față de sine, compensând astfel, prin crimele în care aceștia dețin întregul control. Această nevoie, de a ține soarta unei alte personae, sub propriul control reprezintă mobilul intrinsic al crimei. Această dualitate a criminalului îi permite acestuia o eliberare față de realitatea cotidiană pe parcursul înfăptuirii actului.

Hedoniștii

Această categorie este mult mai complexă față de cele precedente, prezentând subcategori specifice pentru criminalul care dobândește placer din actul crimei:

-Ucigașii din voluptate:

În această subcategorie se regăsește vasta majoritatea a criminalității în serie, actul sexual însoțit de sadism fiind motivația esențială pentru acești criminali. Invesigarea și studierea crimelor din voluptate, precizează următoarele faze ale acestei tipologii:

Fantezia – stagiul în care se naște dorința de a ucide.

Vânătoarea – procesul în care criminalul își formeaza o imagine a victimei perfecte. Vânătoarea nu este delimitată de o anume durată sau de un anumit spațiu, aceasta putând sa se intindă pe raze de kilometrii întregi.

Crima – această acțiune este profund personală pentru criminal, fiind atent planificată și reprezentând motivația principală.

Faza post-crimă – este perioada în care criminalul este cuprins de goliciune interioară, depresie, iar în unele cazuri starea este exacerbate de conștientizarea că afectul psihic inițial (o copilărie tristă sau factori ce il complexează ca adult) nu a fost rezolvat de crimă, acesta simțindu-se nevoit sa ucidă în continuare pentru senzația de eliberare temporară.

-Ucigașii din emoție

Această subcategorie de criminali în sereie este asemănatoare cu cea a ucigașilor din voluptate, ambele având ca motivație principal păcerea ce rezultă în urma actului, fapt care poate duce la sadism, mutilare excesivă si torturarea victimelor. Uneori apare chair și abuzul sexual, dar distincția principală a ucigașului din emoție față de cel din voluptate, este că gratificația sexuală nu este un factor al motivației ci experiența în sine a actului criminal.

-Ucigașii pentru câștig

Motivația celor ce ucid pentru câștig este cea mai rar întâlnită la criminalii în serie. Acest tip de criminal ucide pentru propriul câștig de cele mai multe ori fiind financiar, crimele fiind de regulă în cadrul cercului de prieteni sau de natură familială. Asasinul privește crima ca pe obsacol ce trebuie înlăturat pentru a-și atinge scopul , nu ca pe un act al plăcerii.

3.6. Criminalul în serie psihopat

Criminalitatea în serie diferă de la caz la caz, începând cu motivația actului criminal până la comportamentul criminalului față de scena crimei, făcând elaborarea unui profil psihologic generic al criminalității în serie, ca tipologie, aproape imposibilă, deși pe lânga drastice diferențe se pot identifica și anumite aspecte comune, cum ar fi:

Nevoia senzației oferite de actul infracțional

Lipsa remușcărilor și a vinovăției

Impulsivitatea

Nevoia de a controla sau de a se simți într-o poziție dominantă față de victimă

Comportamentul agresiv

Aceste trăsături comportamentale pot fi identificate ca fiind consistente cu tulburarea de personalitate psihopată, tulburare care constituie o importanță majoră in relație cu criminalitatea în serie și prezintă interes în domeniul psihologiei judiciare.

Psihopatia constituie o stare patologică constând în apariția unor fenomene psihice discordante ce se manifestă pintr-o circumstanță morbidă caracterizată prin tulburări de afectivitate, de comportament sau de caracter. Persoanele care suferă de acaesta tulburare pot manifesta un amalgam de caracteristici pentru a își atinge propriile scopuri egoise. Printre cele mai ușor de identificat atribute ale psihopatiei, se regasesc: carisma, capacitatea și nevoia de a manipula, intimidarea și ocazional, violența în scopul controlării situației sau al unui individ.

Deși conceptul psihopatiei este bine cunoscut de secole întregi, Dr. Robert Hare a condus efortul științific modern, pentru a elabora o serie de instrumente capabile de a evalua trăsăturile prsonalității și comportamentului atribuit psihopatiei.

Dr. Hare și asociații săi, au elaborat metoda Listei verificării revizuite (Psychopathy Check List Revised sau PCL-R ) și derivatele acesteia. Aceasta Listă a verificării revizuite oferă o evaluare clinică a gradului de psihopatie suferit de către un individ studiat. Prin intermediul acestui instrument de măsurare, se poate identifica grupul distinct de trăsături ale personalității si ale comportamentului deviant ce se clasifică in felul următor:

Factorul interpersonal

Factorul afectiv

Factorul raportat la stilul de viață

Factorul antisocial

Trăsăturile factorului interpersobal includ: volubilitatea, carismă superficială, grandomania si un sentimen puternic de auto- importanță, mitomania și abilitatea de a manipula.

În cuprinsul factorului afectiv se întâlnesc următoarele atribute: lipsa remușcărilor și a vinovăției, afectivitate superficială, lipsa empatiei sau a abilității de a empatiza, inabilitatea accepțiuni responsabilităților.

Factorul raportat la stilul de viață prezintă: necesitatea și căutarea stimulilor în vederea satisfacerii nevoilor, impulsivitatea, iresponsabilitatea, comportamentul parazitar, lipsa țelurilor și a aspirațiilor în viață.

Comportamentul factorului antisocial include: lipsa controlului comportamental, apariția comportamentului problematic încă din copilărie sau adolescență, existența delicvențelor juvenile, versatilitatea infracțională.

Combinația acestor trăsături individuale, stabilesc cadrul psihopatiei ce se poate manifesta diferit in funcție de gradul psihopatiei individuale.

Experimentele și studiile de caz au arătat că în acei infractori consemnați ca fiind psihopați, gradul de psihopatie variază de la cel mai înalt grad de psihopatie pâna la un anumit scor destul de scăzut al acestei tulburări. Așadar se poate concluziona ca nu toți infractorii violeți sunt psihopați și nu toți psihopații sunt infractori violenți iar în cazul in care un infractor este psihopat acesta este capabil de abuz, viol și crimă fără grija implicațiilor legale, morale și fără a avea un interes în consecințele sociale , fapt care le permite să acționeze așa cum consideră.

Relația dintre psihopatie si crima în serie este una extrem de interesantă deoarece nu toți psihopații sfârșesc prin a deveni criminali în serie ci mai degrabă criminalii în serie prezintă caracteristici consitente cu psihopatia, până la un anumit grad.

Psihopații care comit crime în serie nu au nici o considerație pt viață și sunt extrem de duri în interacțiunea cu vicimele sale. Acest lucru este evident la criminalii in serie motivați sexual, care își urmăresc, abuzează și ucid victimele fără a da dovadă de remușcări.

Înțelegerea psihopatiei de către anchetatori si profileri, este extrem de importantă în timul investigării unei crime în serie, deoarece amprenta comportamentală a unui psihopat este distinctă în cazul scenei crimei, față de alți infractori. Aceste distincții îi pot conduce, pe anchetatori și profileri, la identificarea altor crime cu aceeași amprentă comporamentală.

CAPITOLUL 4 – APLICAREA ANALIZEI INVESTIGATIVE ȘI A PROFILINGULUI ÎN ANCHETA CRIMINALĂ – CAZUL „JACK THE RIPPER”

La baza esențială a criminologiei se află curiozitatea despre condiția umana, depre factorii și motivația ce ne conduc, ca specie, spre actele criminale, ce de multe ori depășesc instinctul conservării personale. Această curiozitate, poate chiar nevoie, de a desluși mecanismele de funcționare ale unei minți criminale, a însămânțat odata cu primele acte criminale săvârșite, cu mult înaintea înființării științelor criminologice. Ancheta investigativă a crimelor, a fost pusă în funcțiune odata cu stabilirea primelor baze ale societății, unele crime fiind rezolvate cu success, altele nu, fiind prezervate în istorie ca horifice mistere ale lumii moderne.

Reevaluarea celebrelor cazuri criminale din trecut, poate stabili beneficiile dar și limitările metodelor moderne de profiling și ale resurselor de investigație criminală.

Istoria modernă a crimelor în serie își găsește începutul în August 1888, Whitechapel, Londra. Deși de-a lungul timpului, numeroși alți criminali în serie s-au făcut remarcați prin acte mult mai brutale, asupra unui număr mult mai mare de victime, nimeni nu a reușit să capteze mai repede atenția publicului și să stârnească frica maselor, mai bine ca Jack Spintecătorul, criminalul din Whitechapel.

Deși au existat instanțe de crime însoțite de abuz sexual pe teritoriile Angliei si ale Europei in secolul al XIXlea, era victoriană a fost luată cu asalt de către brutalitatea acestor crime care au escaladat până la gradul de mutilare, într-un spațiu geografic bine delimitat și cu o tipologie victimală atât de bine definită, fenomen necunoscut la vremea respectivă. Pe lângă brutalitatea crimelor, noile reforme sociale și presa de la vemea respectiva, energică și dornică să își informeze publicul despre condițiile de trai din East End, au fost factori esențiali pentru ceea ce avea sa devină, una dintre cele mai celebre serii de crime din isorie.

Fascinația cu această serie de crime, pe lângă modul barbaric prin care au fost executate, provine în mare măsură din urma concepțiilor eronate și din urma romantizării acestui caz. Jack Spintecătorul și crimele sale au reprezentat ancora lumii reale plasată în spațiul fantastic al lui Sherlock Holmes, ce îl vâna pe criminal, pe străzile încețoșate ale East End-ului într-un cadru splendid al epocii victoriene, deși în realitate crimele au fost executate departe de frumusețea acestui decor . În același timp în care Jack Spintecătorul teroriza străzile din East End, locuitorii din West End erau ținuți în suspans de către melodrama „ Straniul Caz al Doctorului Jekyll si al Domnului Hyde” în confortul, modernului teatru Lyceum, romantizând concepția răului în ochii spectatorilor.

În ciuda eforturilor depuse de catre doua forțe polițienești ale acelui timp, crimele din Whitechapel au rămas timp de 128 de ani, nerezolvate, atrăgând prin mister, numeroase teorii.Fiind sursa a nenumărate legende urbane și interpretări ale celor întâmplate, adevăratele caracteristici ale crimlor au fost pierdute în detalii sau excluse complet pentru a se potrivi cât mai bine cu teoriile personale dezvoltate în tot acest timp, de către pasionații acestui subiect.

În 1888 artileria uneltelor investigative în determinarea și examinarea unei scene criminale, erau cum mult mai primitive și mai reduse în număr ca cele de care dispunem în zilele noastre. Amprentarea, probele ADN , chiar și fotografiile detaliate ale crimei fiind inaccesibile la vremea respectivă. Așadar analiza cazului constă în evaluarea detaliilor cunoscute despre aceste crime și sintetizarea lor pentru o mai bună vedere de ansamblu a celor întamplate

.Ca și în cazul altor crime în serie , acest caz este unul complicat , prezentând multiple victime și piste ce pot conduce investigația în diferite direcții.Așadar cea mai abordabilă metodă fiind aceea de a urmari narativa crimelor, întocmită de catre anchetatorii implicați în investigația originală, analizând pe parcurs, fiecare abordare și ciclul deciziilor ce au condus spre acea directie investigativă. Având în vedere cei 128 de ani de vechime ai cazului, se poate deduce că volumul informațional a fost deteriorat în timp, unele supoziții anchetative fiind irelevante conform standardelor impuse în zilele noastre.De exemplu, acum, într-o ancheta invesigativă, o declarație a unui martor intr-o infracțiune, este supusă cercetărilor de validitate, înainte de a fi integrată în anchetă, pentru a asigura o procesualitate investigativă cât mai coerentă si eliminând riscul ca investigația să mearga pe o pistă falsă sau greșită. Atunci când o crimă este supusă unei analize investigative, fiabilitatea analizei este datorată în mare măsură, minuțiozității expertizei medico-legale, a tehnicienilor și a investigatorilor a căror datorie este cea de a alcătuii o anchetă cât mai detaliată. Așadar, luând în calcul resursele limitate de care investigatorii crimelor din Whitechapel dispuneau , anumite probabilități cauzale pot fi suspectate într-o reevaluare a acestui caz.

Această analiză investigativă,printre altele, va parcurge următoarele etape :

Victimologia;

Expertiza medicală;

Analiza scenei crimei;

Carcaterizarea criminalului;

Suspecții;

Tehnici de interogare.

4.1. Victimologie

Victimele fiecărei omucideri, au fost prostituate ce aveau reputația de alcoolice. Această combinație vicioasă și periculoasă, încadrează victimele într-o categorie cu factor de risc ridicat. Victimologia cu risc ridicat este destul de greu de investigat datorită faptului că probele judiciare obținute în urma examenului medico-legal, cum ar fi fibre, fire de par, celule de piele sau spermă, sunt cu greu atribuite direct făptașului, mai ales într-un caz ca cel de față în care victimele erau prostituate.În anul 1888 prostituția funcționa diferit iar prostituatele nu erau la fel de organizate ca în zilele noastre, și nu erau sub protecția unui proxenet care să le apere de solicitanții agresivi. De cele mai multe ori practicantele lucrau singure, libere de regulile și taxele unui bordel. O prostituată intoxicată cu alcool era ușor de reperat pe străzile întunecate și mărginașe ale East End-ului , în special noaptea când traficul era diminuat.Victimele Lui Jack Spintecătorul, au fost alese deoarece erau foarte accesibile, acesta ne fiind nevoit să le abordeze, prostituatele inițiind primul contact cu potențialul cilent.A

1. Mary Ann Nichols

Corpul neînsuflețit al lui Mary Ann , zisă Polly, a fost descoperit pe 31 August , într-o vineri, pe strada Buck's Row, Whitechapel. Gâtul i-a fost tăiat în doua incizii, iar pântecul acesteia a fost spintecat parțial cu o tăietură dezordonată dar adâncă, pe abdomen gasindu-se și alte incizii aleatorii.Raportul poliție descrie crima : „Nu se cunoaște o crimă mai brutală și mai feroce ca aceasta”.

Figura 4.1 Fotografia post-mortem a lui Mary Ann Nichols, sursa: http://www.examiner.co.uk/news/west-yorkshire-news/university-huddersfield-researcher-charlotte-mallinson-7711954

2. Annie Chapman

A doua victimă din seria crimelor din Whitchapel a fost Annie în vârstă de 47 de ani, care a fost ucisă cu bestialitate în data de 8 Septembrie, pe Hanbury Street, Spitalfields. Exact ca și în cazul lui Nichols, gâtul lui Annie fusese crestat din două incizii și abdomenul acesteia despicat în întregime, ulterior descoperindu-se că uterul acesteia fusese înlăturat de către criminal.

Figura 4.2 Fotografie post-mortem Annie Chapman, sursa: http://www.examiner.co.uk/news/west-yorkshire-news/university-huddersfield-researcher-charlotte-mallinson-7711954

3. Elizabeth Stride

În data de 30 septembrie 1888 , la scurt timp după miezul nopții, a fost găsit cadavrul lui “Liz” Stride pe Berner Street, Whitechapel de către un căruțaș.Stride fusese ucisă de o tăietură mare și precisă ce i-a secționat carotida. Absența cu desăvârșire a mutilării adominale i-a condus pe mulți la concluzia ca Stride nu a fost defapt omorâtă de către Jack Spintecătorul, alții considerând că lipsa mutilării s-a datorat faptului că acesta a fost întrerupt.

Figura 4.3 Fotografie post-mortem Elizabeth Stride, sursa: http://www.examiner.co.uk/news/west-yorkshire-news/university-huddersfield-researcher-charlotte-mallinson-7711954

4. Catherine Eddowes

Cu aproximatv o oră mai tărziu, după ce Elizabeth Stride a fost ucisă, s-a descoperit cadavrul Catherinei Eddowes în Mitre Square, City of London.Avea gâtul spintecat și abdomenul larg deschis în urma unei tăieturi dezordonate , o parte din intestine i-au fost scoase din cavitatea abdominală și ridicate până pe umeri iar rinichiul stâng a fost înlăturat complet , împreună cu o parte a uterului. Deși cadavrul nu a fost găsit în Whitechapel, similaritățile față de crima lui Annie Chapman, au condus anchetatori să identifice și această crimă ca fiind una din cazul „Jack the Ripper”.Uciderea lui Eddowes și Stride a fost clasificată ca o „crimă dublă”.

Figura 4.4 Fotografia post-mortem a Catherinei Eddowes, sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Catherine_Eddowes#/media/File:EDDOWES-MORTUARY2.jpg

5. Mary Jane Kelly

Pe data de 9 Noiembrie 1888 , Mary Jane Kelly, afost găsită moartă în propriul pat în camera în care locuia la 13 Miller’s Court, Dorset Street, Spitalfields, marcând astfel ulima și cea mai horifică crimă a lui Jack Spintecătorul. Corpul neînsuflețit al lui Kelly a fost desfigurat și eviscerat în mod barbaric după moartea survenită din urma unei tăieturi care i-a secționat carotida.

Figura 4.5 Fotografie de la scena crimei, victimă Mary Jane Kelly, sursa: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/4/49/MaryJaneKelly_Ripper_100.jpg

Illustrated Police News publică o scurtă descriere a condiției în care a fost găsită victima: „ Mary Jane Kelly a fost ucisă în propria ei cameră din Miller’s Court.Gâtul îi fusese secționat de jur-împrejur cu un cuțit, despărțind aproape capul de trup. Abdomenul îi fusese spintecat și deschis parțial, brațul drept și sânii tăiați, ca și capul ce atârna de trup ținându-se numai de piele, nasul retezat, pielea de pe frunte jupuită, gambele detașate de picioare și răzuite de carne. Abdomenul fusese tăiat cu un cuțit „adânc, în cruciș”, măruntaiele din partea inferioară și ficatul smulse. Interiorul corpului și părți din coaste îi lipseau, dar ficatul, se spune, fusese plasat între picioarele bietei victime. Criminalul așezase pe o masă carnea de pe coapse și de pe gambe, împreună cu sânii și nasul, iar una din mâini o înfipsese în stomac.”

4.2. Analiza expertizei medicale

Comarând minuțiozitatea autopsiilor din ziua de azi și cunoștințele medicale dobândite în cei 128 de ani de când examinările originale au fost făcute asupra cadavrelor vicimelor din Whitechapel, se poate observa ca volumul informațiilor din urma autopsiilor de atunci, nu este greșit ci mai degrabă incomplet.O expertiză medicală nouă, nu poate fi eliberată doar din studiul fotografiilor mortuare, nedetaliate, ale victimelor și nici rapoarte medicale oficiale nu pot fi dezasamblate făra ca probele fizice să fie reexaminate. Așadar singurele notări medico-legale relevante, sunt doar cele precizate la vremea respectivă. Printre cele mai importante precizări sunt:

Nu s-a gasit nici o evidență de abuz sexual.

Autorul a ucis victimele foarte rapid, fără a le da acestora șansa de a reacționa.

Autorul a menținut controlul asupra victimei pe parcursul atacului inițial.

Autorul a înlăturat anumite organe (rinichi,inimă,uter.nas) de la anumite victime.

Nu exista nici o dovadă care sa indice acte de tortură, cât victimele erau în viață.

Mutilarea a fost săvârșită post-mortem.

Existența urmelor ce indică posibilitatea strangulării manual.

Ultima victimă a fost ucisă intr-un spațiu închis și a fost cea mai mutilată dintre cele cinci, indicând faptul că ucigașul a petrecut o perioadă semnificativă de timp la locul crimei.

Pentru toate cele cinci victime, orele deceselor au fost determinate în cele mai mici ore ale dimineții.

Comportamentu autorului a evoluat cu fiecare victimă , mutilarea acestora devenind din ce în ce mai severă, exceptând cazul lui Stride,unde lipsa completă a mutilării poate indica faptul că ucigașul a fost întrerupt înainte de a iniția procesele de desfigurare, explicând și de ce Spintecătorul a atacat încă o dată în aceeasi dimineață, la doar minute,de la asasinarea lui Stride. Pe lângă rapida escaladare a mutilărilor, ucigașul a început să înlăture organe, cel mai probabil, păstrându-le ca pe trofee, sau aranjându-le metodic lângă corpurile victimelor. Uterul victimei Annie Chapman și inima lui Mary Jane Kelly nu au fost găsite la locul crimei iar in cazul Catherinei Eddowes rinichiul stâng, intestinele și o partea a uterului au fost detașate de corp și plasate pe lângă corpul acesteia.

4.3. Geografia crimelor

Cu excepția ultimei victime, Mary Jane Kelly, toate celelalte victime au fot ucise afară, în spații deschise.Toate victimele au fost omorâte rapid, fără a li se acorda șansa să fugă, să strige după ajutor sau să riposteze. În cazul victimelor mutilate, tratamentu desfigurator a fost aplicat post-mortem. Toate crimele au fost comise în apropiere una de cealaltă, la câteva sute de metrii distanță, și toate au fost comise la primele ore ale dimineții, în zilele de Vineri, Sâmbătă sau Duminică.

După comitere primei crime, în Whitechapel, criminalul a traversat aproximativ 500 de metrii în oraș, continuându-si activitatea, astfel, aproape izolând restul crimelor de zona în care Mary Ann Nichols a fost ucisă. Plecând de la această observație, pe harta crimelor comise de către Sintecător, se poate trasa o linei între a doua, a treia, a patra și a cincea crimă, delimitând circuitul crimelor și zona de confort a criminalului. Acest proces de triangulație este aplicat și observat în majoritatea crimelor în serie. În cazu le față, perimetru rezultat din urma aceste delimitări geografice, reprezintă pentu Jack Spintecătorul, o zonă de confort secundară, prima fiind situată în apropierea primei omucideri a acestei serii. În timpul investigațiilor a numeroaste alte crime în serie, a fost observat faptul că aria desemnată ca fiind zona de confort a criminalului, poate fi părasită de către acesta atunci când ancheta crimelor este concentrata în același teritoriu, lasându-l pe asasin incapabil de a își satisface nevoia pentru sânge,după bunul plac.Așadar criminalul parcurge o anumită distanță fața de principala sa rază de acțiune, stabilind astfel o a doua zonă de confort, unde își poate continua activitatea criminală. Toate acestea fiind spuse, se poate concluziona ca prima zonă de confort și rază de acțiune criminală a Spintecătorului, a fost situată în apropierea locului în care Mary Ann Nichols a fost ucisă. Urmând această teorie, se poate concluziona că alte crime au fost comise în zona Whitechapel, prima arie de confort,de către Spintecător, înainte ca Nichols sa fie considerată prima victimă, investigatorii cazului “Jack the Ripper” ne având posibilitatea să le lege de restul crimelor ale aceluiași autor.

Figura 4.6 Hartă reprezentativă a zonei de confort(în interiorul triangulației) în raport cu locația crimelor.Crimele sunt numerotate în ordinea în care au fost comise: 1. Mary Ann Nichols; 2. Annie Chapman; 3. Elizabeth Stride; 4. Catherine Eddowes; 4. Mary Jane Kelly.

4.4. Analiza crimei

În criminologie există numeroase teorii ce susțin ca unu criminal nu își schimă niciodata modul de operare, acesta fiind indiciul ce leagă diferite crime de acelși autor. Deși această teoriie se aplică în unele cazuri, nu este în totalitae valabilă pentru multitudina tipologiilor criminale. Modus operandi sau modul operațional al unui criminal se poate schimba, evoluând o data cu crimele comise. Cu fiecare crimă, autorul învață și se dezvoltă, realizând ce îi place mai mult la actul criminal pe care il comite, acumulând experiență.Nevoile și dorințele criminalului sunt exprimate în ritualui crimei.Partea ritualistică a crimei este executată cu fiecare victimă ucisă, deoarece face parte din fantezia ce il împinge către aceste acte.

În ceea ce îl privește pe Jack Spintecătorul, modul său de operare cuprindea tipologia victimală, felul în care își ataca și ucidea victima, actele urmând crima fiind ritualu ce îi permitea să își trăiasca fanteziile.

Ca și în cazul modului de operare, se poate observa o evoluție în termeni de ritual. Analizând ultima crimă comisă de Spintecător, este evident că Mary Jane Kelly a fost cea mai mutilată dintre victime. Faptul că aceasta a fost ucisă într-o incăpere și nu în stradă, ca restul, i-a oferit criminalului mai mult timp cu victima, timp folosit pentru a perfecționa fiecare detaliu, astfel încât realitate să fie cât mai apropiată de fantezia sa.

Modificarea ritualului sau a modului de operare al unui criminal în serie poate fi atribuită unui număr de factori ce influențează felul în care actul criminal poate decurge. În cazul Spintecătorului, factorul principal fiind locația în care și-a asasinat victimele, cu cele ucise afară, neavând suficient timp pentru a dezvolta ritualul.Modul de operare a rămas relativ neschimbat datorită faptului că s-a dovedit a fi productiv.

4.5. Profilul psihologic

Crimele comise de Jack Spintecătorul pot fi clasificate ca fiind crime hedoniste, acesta făcând parte din subgrupul ucigașilor conduși de emoție al căror motivație este guvernată de plăcerea actului criminal. Deși modul de operare, atacul rapid, sugerează dorința de a controla, de a domina, caracteristică căutătorilor de putere, faptul că ucigașul nu părăsește locul crimei, ci cu riscul de a fi prins, stă și mutilează victima, sugerează că omorul a fost un mijloc de a obține adevărata plăcere. Mutilarea zonelor genitale, deși are tentă sexuală, nu reprezintă scopul final al actului, acesta fiind reprezentat de plăcerea de a mutila.

Deși crimele din Whitechapel rămân cu autor necunoscut, o multitudine de declarații au fost înregistrate in ancheta inițială. Persoanele care s-au întâlnit cu victimele înainte ca aceastea să iși găsescă tragicul sfârșit, au cooperat cu autoritățile, în speranța de a îl identifica pe Jack Spintecătorul. Cu toate că declarațiile au fost numeroase, unele chiar contradictorii sau neverificate, se poate stabili o sumă a trăsăturilor fizice, comune în toate aceaste declarații.

Plecând de la noțiunea că este vorba de Jack, și nu de Jill Spintecătoarea, autoul crimelor a fost de sex masculin, cel mai probabil caucazian, având în vedere demograficul erei respective, cu vârstă cuprinsă între 28 și 35 de ani. Acest individ nu prezenta nimic ieșit din comun, și cel mai probabil nu ieșea în evidență. Având în vedere că victimele sale au fost prostituate, se poate asuma că ucigașul,cel puțin atunci când „vâna”, purta haine calitative, astfel putând sârni intersul victimei, fără ca acesta sa fie nevoie să o abordeze.

În raport cu tipologia victimală, ucigașul provenea dintr-o familie cu o mama dominantă, abuzivă și un tată absent sau cu un caracter slab. Cel mai probabil mama Spintecătorului, consuma des alcool și se bucura de compania a mai multor barbați, neglijând educația fiului. Crescând intr-un mediu familial defectuos și neavâd un adult responsabil ca model, acesta a devenit antisocial, dezvoltând tulburări afective. Ca rezultat s-a îndepărtat de cei din jur, socializând rar sau deloc.

În copilărie și adolescență își exterioriza frustrările și mânia prin acte de piromanie sau torturând animale, astfel dobândind un simț al controlului și eliberare. În timp ce înaintează în vârstă, își formează fantezii iar pofta de a domina,de a provoca durere, este din ce în ce mai puternică până într-un punct în care se transformă într-o necesitate.

Din punct de vedere al carierei, cel mai probabil lucra într-un loc în care era singur sau în care nu avea mulți colegi. Acest serviciu ar fi avut programul de Luni până Vineri și i-ar fi permis să își trăiască, indirect, fanteziile: măcelar, asistent medical, brancardier, asistentul unui mortician etc.

Ne fiind adeptul socializării, se poate conclude că acesta nu avea prieteni și nici relații romantice, singurele contacte sexuale fiind cu prostituatele.Ținând cont de igiena precară a prostituatelor de la vremea respectivă și numărul mare de parteneri sexuali pe care aceste il aveau, nu este exclusă posibilitatea ca ucigașul să se fi îmbolnăvit în urma unui contact sexual cu o practicantă. Acest lucru ar fi intensificat ura și disprețul față de femei.

Neavând prieteni, acest părea retras, timid, eminent la locul de muncă și foarte ordonat.Ca mulții bărbați de la acea vreme, ieșea să bea după muncă, la o tavernă din apropierea serviciului. După câteva pahare, se relaxa fiind mai dezinhibat, observând că se poate angaja într-o conversație mult mai ușor. Lucra sau locuia în zona Whitechapel, prima crimă fiind comisă în apropierea acestui perimetru de confort.

Comportamentul anterior crimlor, indică faptul că ucigașul, cel mai probabil frecventa baruri, petru a se relaxa,pentru a prinde curaj. În nici un caz acesta nu a comis o crimă din cauză ca a fost beat, având în vedere că locurile în care ucidea, au fost alese cu precizie, după ce analiza zona pentru a se asigura că nu există martori, iar atacurile au fost rapide și letale de fiecare dată. Acest comportament, presupune că ucigașul, cu siguranță a fost vazut plimbânduse peste tot prin Whitechapel, așteptând locul și momentul perfect pentru a ataca.

Comportamentul post-crimă, indică faptul că acesta ar fi mers într-un loc unde avea posibilitatea de a se spăla de sânge și de a se schimba de haine, într-o zonă relativ apropiată de locul crimei, posibil acasă sau înapoi la servici. Alete comportament post-crimă ar fi rîntoarcerea la locul crimei sau vizitele dese la mormintele victimelor, în scopul de a retrăii actul.

Este posibil ca Spintecătorul să fi fost interogat, la un momet dat, în timpul anchetei. Având în vedere preconcepțiile de la vremea respectivă, legate de cum ar trebui să arate și să se compore cun criminal, mai ales unul atât de brutal ca Jack Spintecătorul, cel mai probabil acesta a fost exclus din lista suspecților.

4.6. Corespondența criminală

Deși este cunoscut faptul că un număr mare de scrisor au fost trimise către autorități, în care fiecare autor pretinde a fi adevăratul Spintecător, nu au existat dovezi concludente care să arate că măcar una din scrisori, a fost cu adevărat scrisă de către criminal, observânduse discrepanțe majore între ele. Cele mai populare scrisori sunt cele consacrate ca „Dear Boss”(Dragă Șefule), „Saucy Jacky”(Jacky cel sângeros) și cea mai controversată dintre toate, scrisoarea intitulată “From Hell”(Din Iad) care a fost însoțită de o jumătate de rinichi prezervat în alcool. În prima scrisoare autorul s-a semnat “Jack the Ripper”, pornind astfel faima acestui pseudonim.Scrisul era caligrafic, iar noțiunile gramaticale și cele de punctuație au fost folosite corect. Autoru a scris întregul mesaj cu tuș roșu, spunând ca a păstrat din sângele victimelor, special pentru scrisoare, dar acesta s-a coagulat. Felul în care mesajul a fost compus, lasă impresia că autorul este relaxat, chiar amuzat de eforturile poliției. Al doilea mesaj trimis către investigatori, a fost sub forma unei cărți poștale. Comparând scrisul și exprimarea se poate asuma faptul că a fost trimisă de acelși individ. În aceasta, autorul s-a intitulat Jack cel Sângeros, și a relatat “dublul eveniment” pe care avea să il comită. Mesajul a ajuns la secția de poliție în data de 1 Octombrie, după ce crimele lui Stride și Eddowes au fost deja semnalate și relatate în presă, dar după o mai amănunțită analiză s-a dovedit că timbrul poștal fusese marcat cu 24 de ore înainte de primire, înainte ca jurnaliștilor să li se permită acces la detaliile crimelor. Scrisoarea “Din Iad” a fost marcată poștal ca fiind trimisă in data de 15 Octombrie 1888 și primită, împreună cu o jumătate de rinichi, a doua zi de către George Lusk, conducătorul Comitetului de Vigilență din Whitechapel. În această scrisoare greșelile de gramatică și de ortografie sunt extreme, scrisul fiind dezordonat și iregular. Șansele ca această scrisoare să fi fost trimisă de acelasi autor ca celelalte două, menționate mai sus, sunt aproape imposibile. În mesaj, autorul își cere scuze că a trimis doar o jumătate din organ, dar a mâncat cealaltă parte a rinichiului și a fost delicioasă. O analiză mediaclă a constatat că întradevăr organul era uman și din partea stângă dar nu s-au putut determina nici o caracteristică biologică a acestuia, scrisoare ne putând fi legată de moartea Catherinei Eddowes, al cărui rinichi stâng lipsea.

Figura 4.7 Fotografie a scrisorii „Din Iad”, sursa: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/a/aa/FromHellLetter.jpg

Pe lângă aceste scrisori, alte mii au fost trimise, toate purtând semnătura unui Jack, dar prea puține fiind considerate demne de investigat în ancheta cazului crimelor din Whitechapel. Conform profilului psihologic alcătuit anterior, nu se observă caracteristici care să indice faptul că veritabilul autor al crimelor, s-ar fi introdus în ancheta crimelor sale. Nici una din cele trei corespondențe prezentate mai sus, nu corespunde din punct de vedere comportamental cu portretul psihologic al asasinului.

4.7. Suspecții

Deși crimele au rămas nerezolvate și autorul este necunoscut, lista „candidaților” la numele de Jack The Ripper, nu a fost în nici un caz scurtă.Pe tot parcursul anchetei 2000 de persoane au fost intervievate, în jur de 300 au fot investigate și alte 80 au fost reținute de către autorități. Printre cei mai importanți suspecți ai cazul „Jack the Ripper” se precizează următorii:

1. Montague John Druin

Numitor comun în multe teorii, Druin este unul dintre cei mai populari suspecți ai acestui caz. Absolvent al colegiului Winchester, de meserie avocat și un împătimit al sporturilor, acesta și-a pus capăt zilelor în Decembrie 1888 după o perioadă dificilă în viața acestuia. Deși nu a fost niciodată legat prin probe oficiale de cazul crimelor din Whitechapel, simplul fapt ca uciderile au încetat o dată cu moartea lui Druin, a fost o dovadă incontestabilă pentru mulți.

2. Severin Antoniovich Klosowski

Autointitulat George Chapman, Klosowski era un misogin cu o viață tumultuasă. Și-a omorât trei neveste prin otrăvire dar s-a considerat puțin probabil faptul că acesta ar fi putut să își schimbe, atât de drastic, modul de operare, eventual, fiind eliminat din lista suspecților. În momentul arestării sale, acesta a fost auzit de către inspectorul șef, Frederick Abberline, spunând „În sfârșit, ați pus mâna pe Jack Spintecătorul”. Mai târziu acesta a recunoscut, ca a fost o afirmație falsă.

3. Prințul Albert Victor duce de Clarence și Avondale

Scandalurile provocate de ducele Albert, au reușit să îl țină pe acesta, în ochii publicului atât de des încat să își câștige, relativ ușor, notorietatea. Deși nu a fost un suspect oficial al investigației, numroase teorii au fost create în jurul acestui personaj, ajungânduse atât de departe, încât până și tutorele de la Cambridge,al ducelui, James Kenneth Stephen, a primit propriul rol într-o teorie care susținea că acesta este adevăratul Spintecător, după ce declarase că este un „dușma patologi al femeilor”.

4. Doctorul Roslyn D’Onston Stephenson

Faimos magician, și autor al unor lucrări consacrate, acesta a fost suspectat că ar fi înfăptuit crimele din Whitechapel, într-un ritual al magiei negre, susținătorii acestor teorii devenind și mai convinși, după dispariția subită a acestuia în 1904. Stephenson a atras, suspiciunea celor din jur, prin teoriile sale legate de această serie de crime, unii crezând că încearcă sa direcționeze atenția departe de el însuși.

5. Joseph Barnett

„Joe” Barnett a cunoscut-o pe Mary Jane Kelly, ultima victimă a Spintecătorului, în 1887. La scurt timp după, prietenia lor a evoluat aceștia ajungând să locuiască împreună chiar în camera în care Mary Jane avea sa își găseasc sfârșitul, la 13 Miller's Court, Dorset Street. Cu zece zile înainte de ultima crimă, Joe și Mary Jane se ceartă, iar acesta se muntă. Barnett a fost interogat ore în șir și hainele i-au fost analizate pentru urme de sânge. Acesta a fost eliberat iar în 1970 acesta devine subiectul unui număr mare de teorii ce susțineau că Barnett este Spintecătorul. În 1995, Bruce Paley publică îndrăgita carte „Jack the Ripper: The Simple Truth”, rodul a 15 ani de investigație asupra lui Barnett în rolul lui Jack Spintecătorul.

6.Jill the Ripper

Una dintre cele mai controversate teorii, este cea a lui „Jill the Ripper”. Această supoziție a fost prima oară abordată de către inspectorul șef al investigației, Frederick Abberline. Teoria a fost ridicată în urma declarației date de martora Caroline Maxwell.

Investigând ultima crimă, s-a estimat, conform analizei medico-legale, că Mary Jane Kelly a fost omorâtă în jurul orei 4:00 dimineața. Declarațiile Carolinei Maxwell evidențiau faptul că aceasta a vazut-o pe Kelly chiar de două ori, după ce aceasta a fost declarată moartă. Maxwell susținea că a zărit-o pentru prima dată pe Kelly, în jurul orei 8:00, aceasta specificând că nu arăta prea bine și că părea bolnavă, iar a doua oara a vazut-o cu o ora mai târziu vorbind cu un bărbat în fața tavernei Britannia public house. Martora a reușit să descrie investigatorilor, până și hainele în care a era îmbrăcată Kelly, susținând că aceasta purta o cămașă de culoare închisă, corset din catifea și un șal grena, amintinsu-și că a mai vazut-o purtând același șal de mai multe ori.

Deși declarațiile lui Maxwell erau contradictorii față de ce se stabilise deja că s-a întâmplat cu ultima victimă, Abberline nu le-a respins, teoretizând în primă instanță, posibilitatea ca asasinul să se fi îmbrăcat în hainele lui Kelly, pentru a nu fi detectate propriile haine păatate de sange, astfel explicând și ce văzuse Maxwell. Împărtășind nedumeririle sale despre o potențială Jill the Ripper, cu mentorul său Dutton, lui Abberline i s-a răspuns că este foarte puțin prbabil acest lucru, singurul tip de femei capabilă de asemenea crime fiind o moașă, așadar fiind creată teoria autorului crimelor ca femeie.

Deși aceasta teorie apare ca fiind puțin extravagantă, anumite elemete îi oferă validitate. Faptul că forțele polițienești erau ocupate să răscolească Londra în căutarea lui „Jack”, i-ar fi oferit lui” Jill” posibilitatea de a se deplasa în voie fără frică de autorități, la orice oră din zi sau din noapte. O moașă murdară de sânge nu ar fi constitui o priveliște anormală pe străzile din Whitechapel din acea vreme, oamenii presupunând că tocmai s-a întors de la o naștere. Iar în ultimul rând o moașă ar avea conoștințele anatomice pe care mulți au considerat că ucigașul le însușește. Cu toate că teoria lui „Jill” a fost pornită de către investigatorul șef al crimelor, nici o femeie nu a fost luată, oficial, în vizorul anchetei, în schimb autorul William Stewart, printre primii autori care au abordat aceasta teorie, a găsit similarități interesante între crimele din Whitechapel sub semnătura Sintecătorului, cu alte doua crime comise în 1890 de către Mary Pearcey. Aceasta a ucis-o pe soția amantului ei, împreună cu copilul acestora. I-a înjunghiat barbaric și le-a tăiat gâtul, după care s-a descotorosit de cadavre, abandonându-le pe o alee mărginașă. Deși ancheta oficială nu i-a condus pe investigatori la Mary Pearcey, aceasta a fost condamnată pentru cele două omucideri, și executată pe 23 Decembrie 1890.

4.8. Tehnici de interogare

Pentru a coopera cu ancheta și pentru a își recunoaște faptele, Jack Spintecătorul ar fi trebui interogat dimineața, când acesta ar fi fost mult mai relaxat și mai dornic să recunoască adevărul, în conformtate cu actele sale criminale comise la primele ore ale dimineții când acesta era mult mai dezinhibat decât pe timpul zilei. Spintecătorul s-ar simții confortabil să își confeseze crimele și motivația în scris și nu ar prezenta semne de panică, frică sau vinovăție, odată confruntat în legătură cu cele comise. Atitudinea acestuia ar fi fost una indiferentă, considerând ca actele sale au fost justificate și cu slabe consecințe asupra societății sau a comunității, din cauza locului ocupat de victime pe scara socială.

Nu se poate știi cu certitudine, dacă folosirea acestor profilări psihologice ca puncte de reper, l-ar fi identficat cu siguranță pe Spintecător, dar se poate asuma faptul că ar fi ajutat ancheta, în sensul că ar fi putut reda o imagine mult mai clar a tipului de personalitate urmărită în investigație și ar fi scurtat considerabil lista suspecților. Folosirea profilului geografic întemeiat anterior, ar fi concentrat căutările pe o arie mult mai restrânsă comparativ cu întreaga zonă Whitechapel, reducând astfel numărul resursele consumate în acest scop, permițând redirecționarea celorlalte resurse în alte dimensiuni ale anchetei.

CAPITOLUL 5 – CAZUL ION RÎMARU

Chiar dacă este cazul cu cea mai mare notorietate din România, Ion Rîmaru nu a fost nici cel mai terifiant, nici cel mai prolific criminal în serie al acestei țări. Cu toate astea Rîmaru a devenit un nume ce stârnea groză in inimile românilor, după 1989 devenind sursă importantă de inspirație pentru numeroase romane, povești și legende cu mult exagerate.

În anul 1970, în timp ce Ion Rîmaru își începea cariera de criminal în serie, resursele investigative de care poliția bucureșteană dispunea, deși nu pare, erau mult mai nedezvoltate ca cele din ziua de azi. Analizele investigative moderne și profilingul psihologic, reprezentau la vremea respectivă, noțiuni exotice pentru majoritatea instituțiilor polițienești.

Deși Ion Rîmaru a fost identificat, capturat și executat pentru crimele comise, întocmirea unui profil psihologic folosind metodele moderne, poate stabili necesitate acestor practici în anchetele investigate în România.

5.1. Victimologie

Între anii 1970 și 1971, Bucureștiul a fost cutremurat de un val de atacuri nocturne, extrem de odioase. Ion Rîmaru, ataca doar noapte, cutreierând străzile întunecate și aleeile mărginașe, în căutarea victimelor.Numărul total al victimelor lui Rîmaru este de 13, dintre care 4 și-au găsit sfârșitul în mâinile acestuia.

Tipologia victimală era compusă din femei singure, care plecau de la servici noaptea târziu, majoritatea fiind urmărite anterior, criminalul, învățându-le rutina și programul de lucru. Acest comportament arată premeditarea actelor criminale și evidențiază caracterul de vânător al criminalului. Acesta le privea pe victime doar ca pe mijloace de a dobândi satisfacție sexual,atacul și crima fiin modalități de a obține ceea ce râvnea.

Rîmaru își ataca victimele cu obiecte din propriul arsenal, pe care le purta la el constant. Își urmărea victima când aceasta pleca de la servici, iar când momentul era prielnic, acesta le ataca pe la spate folosid bare metalice, cuțit sau un topor. Când victima era în stare de inconștiență, sau moartă, acesta o muta într-o zonă lăturalnică, unde o abuza sexual. Crimele comise de către acest individ, erau extrem de violente, excesul de crimă fiind nelipsit acesta având un comportament necontrolat în timpul crimelor. Acesta obișnuia să își însușească bunurile victimelor, bani, bijuteri, genți, dar nu în scop simbolic, pentra a colecționa trofee ci doar pentru valoarea materială a obiectelor. Victimele actacurilor fatale, sunt:

1. Elena Oprea

În data de Mai 1970, Elena Oprea, de meserie ospătar, ieșea din tură de la restaurantul Pădurea Băneasa, la care lucra. Întorcându-se acasă, Rîmaru o urmărea, călătorind împreună cu autobuzul de noapte, pâna în apropierea domiciliului Elenei. În data de 9 Mai, cu câteva zile mai târziu, în jurul orei 2:00 dimineața, Rîmaru își aștepta victima, lângă locuința acestei. Elena Oprea a fost atacată și lovită în mod repetat cu o bară metalică. Deși a apucat să strige după ajutor, Rîmaru a continuat sa o lovească cu acea bară, iar apoi cu un cuțit. Alarmați de țipetele femeii, vecinii au început sa iasă afara, speriându-l pe atacator. Acesta și-a abandonat victima și a fugit. Elena Oprea a fost dusă de urgență la spital, unde a murit în urma multiplelor fracturi osoase și traumatisme craniene.

2. Fănica Ilie

Colegă de servici cu Elisabeta F. ,supraviețuitoare a unui brutal atac marca Rîmaru, Fănica Ilie a fost găsită moartă, în curtea imobilului în care locuia, în dimineața zilei de 5 Martie 1971. Folosind aceeași tactică ca în cazul primei victime, criminalul a urmărit-o pe Fănica înainte de o aștepta în fața locuinței acesteia. Atacată cu o bară metalică, aceasta s-a prăbușit la pământ. Rîmaru a tras-o în curtea imobilului unde a violat-o, după care a deposedat-o de bunuri și a întins pe gard, ciorapii și chiloți victimei. În urma expertizei medico-legale, s-au identificat multiple traumatisme craniene, evidențe ale abuzului sexual și mușcături adânce pe coapse și sâni.

3. Ghiorghița Popa

În data de 9 Aprilie 1971, la ora 2:00 dimineața, Ghiorghița Popa, ospătar la restaurantul Prieteniei, este atacată cu un topor și înjunghiată de 48 de ori cu un cuțit, în apropierea locuinței sale. Imedia ce leșină, este târâtă în curtea unui bloc apropiat unde criminalul o violează și o mușcă cu sălbăticie de labii și sâni. Bucățile de carne mușcate din victimă nu au fost găsite la locul crimei. După ce o violează, acesta îi fură geanta și ceasul. Port-jartiera victimei a fost găsita atârnată într-un copac de lângă cadavru.

Figura 5.1 Fotografie de la locul crimei, Popa Ghiorghița, sursa: http://edituramateescu.ro/2012/08/fantoma-lui-ramaru-bantuie-caminele-din-agronomie/

4. Mihaela Ursu

Mihaela Ursu, asistent universitar, a fost atacat pe 5 Mai 1971, în jurul orei 2:00 dimineața. Atacată cu o bară metalică și un cuțit, aceasta a fost târâtă într-o curte, unde a fost violată și mușcată de către criminal. Corpul neînsuflețit al Mihaelei, a fost găsit cu fața în jos, cu hainele sfâșiate iar sub partea inferiară a abdomenului au fost găsite cărămizi. Geanta și pantofii victimei , au fost găsite în apropierea scenei criminale, așezate ritualistic lângă un perete. Deși în geantă se aflau bani, criminalul nu i-a luat, același lucru fiind valabil și pentru ceasul victimei.Victima prezenta multiple traume craniene și două incizii la nivelul gâtului.

Victimele care din fericire au supraviețuit atacurilor lui Ion Rîmaru, în ordine cronologică, sunt:

Florica M. (2 Iunie 1970, ora 1:30)

Margareta H. (24 Iulie 1970, ora 23:30)

Olga B. (23 Noiembrie 1970, ora 2:00)

Ghiorghița Ș. (16 Februarie 1971, ora 2:30)

Elisabeta F. ( 18 Februarie 1971, ora 3:00)

Maria I. (5 Mai 1971, ora 4:00)

Margareta E. (7 Mai 1971, ora 1:00)

Elena B. (7 Mai 1971, ora 3:45)

Iuliana F. (7 Mai 1971, ora 22:00)

Toate victimele enumerate mai sus, au fost atacate în aceeași manieră ca și cele care nu au supraviețuit, și în același scop,violul, cu excepția Iulianei F. Și a Olgăi B. , care au fost atacate pentru bani.

Analizând evoluția criminală a lui Ion Rîmaru, se poate observa o creștere în brutalitatea atacurilor, trecând de la bare metalice, la cuțit și topor, arată nevoia acestuia de control. Severitatea cu care au fost înfăptuite crimele, arată o lipsă a controlului din ce în ce mai mare, atacurile escaladând de la abuz sexual la mutilare, caniblism, vampirism(într-un atac în care victima a supraviețuit) și necrofilia. Toate aceste comportamente indicând tulburări psiho-sexuale extrem de grave. Faptul că bunurile Mihaelei Ursu nu au fost furate, indică evoluția criminală, autorul fiind acum interesat doar de actul sexual. De asemenea, înfăptuirea a trei atacuri diferite, în aceeași zi,demonstrează instabilitatea și impulsivitate atacatorului.

Victimele supraviețuitoare, nu au fost dezvoltate sub acest capitol deoarece în acest caz victimologia este rezumată la actul criminal înfăptuit, nu la cariera infracțională a ucigașului.

5.2. Analiza scenei criminale

Ion Rîmaru și-a dezvoltat cariera criminală în mare parte, pe teritoriul Bucureștiului, în zone relativ centrale ale capitalei, locuind în Complexul Studențesc Agronomie. Geografia crimelor nu este consistentă cu zona de confort a criminalului,datorită faptului că acesta își ucidea victimele, în zonele de rședință ale acestora. În schimb georagia atacurilor este mult mai organizată, dat fiind faptul că acesta acționa și pe terenul său de vânătoare.

Scenele crimelor sunt asemănătoare, criminalul recurgând la aceleași tactici de fiecare dată când ataca. Toate atacurile și agresiunile s-au produs pe străzi lăturalnice, în negura nopții, în timpul diverselor evenimente meteorologice. După ce reușea să domieze victima, acesta o trăgea în locuri îngrădite, pentru a se ferii de potențialii martori.

Crima însoțită de abuz sexual a fost înfăptuită în toate cele patru cazuri, în incintele unor curți apropiate de locul atacului. Singurele instanțe în care acest comportament ritualistic, a fost diferit, sunt cele ale atacurilor Floricăi M. Și Olgăi B., ce s-au petrecut într-un cimitir și într-o scară de bloc.

Începând cu a doua crimă, ucigașul a început să „personalizeze” scena faptei, punând la vedere lenjeria intimă a victimei, ca pe un steag al victoriei. Acest comportament s-a repetat și în cazul celorlalte scene ale crimelor.Se concluzionează că acest ritual făcea parte din semnătura ucigașului.

5.3. Analiza crimelor

Schimbarea modului de operare ale crimelor și atacurilor din cazul Rîmaru, arată o evoluție rapidă a comportamentului criminal. Începând cu prima crimă, în care victima a fost atacat cu o bară metalică, loviturile inițiale nefiind destul de eficiente și permițându-i acesteia să strige după ajutor, Rîmaru își îmbunătățește arsenalul cu un cuțit și un topor. În majoritatea atacurilor, criminalu folosea bara de metal și cuțitul, în încercarea de a menține controlul asupra victimelor.

Modus Operandi al criminalului constituie întregul proces, de la urmărirea victimei, până la atacul propriu zis, acțiunile după acest punct reprezentând mobilu crimei. Se poate deduce cu ușurință că motivația criminală a ucigașului, a fost de natură psihosexuală. Mușcăturile aplicate victimelor împreună cu etalarea bunurilor personale ale acestora, constituie semnătura criminalui, executată ritualistic la fiecare crimă înfăptuită. Însușirea bunurilor de valoare, în urma unui atac sau a unei crime, constituie o infracțiune de oportunitate. Atunci când câștigul financiar a reprezentat motivația primară a actului infracțional, Rîmaru a abandonat victima, din propria voință făra a fi „gonit” de un martor.

5.4. Alcătuirea profilului psihologic

În urma analizări crimelor comise de către Ion Rîmaru, reiese că acesta este un criminal în serie de tip mix, prezentând comportamente premeditate dar și comportament impulsiv și necontrolat. Motivația criminală, îl pune pe ucigaș în categoria criminalilor din voluptate, recompensa sexuală fiind scopul intrinsec al actului criminal.

Luând în considerare decorul în care acesta își înfăptuia atacurile, la primele ore ale dimineții,pe întuneric și pe parcursul fenomenelor meteorologice, în zone pustii, se poate concluziona faptul că acesta era nesigur sau complexat. În societate, acesta ar fi descris ca un individ retras, antisocial și ciudat.

Figura 5.1 Fotografie portret Ion Rîmaru, sursa: http://image.stirileprotv.ro/media/images/530xX/Nov2012/61216623.jpg

Modalitatea prin care opera atunci când ataca, un atac rapid, pe la spate, lovituri excesive și înjungieri haotice, și faptul că întreaga victimologie este alcătuită din femei, dezvăluie faptul că acesta nu putea relaționa cu femeile în viața de zi cu zi. Cel mai probabil acesta a fost respins de mai multe femei, pe care le aborda stângaci, neavând niciodata relații afective cu sexul opus. Interiorizarea acestor frustrări explică sălbăticia cu care ataca, această acțiune fiind un comportament refulant prin care se exterioriza.

Aplicarea mușcăturilor în zonele genitale ale victimelor, sugerează dorința de însușire a victimei. În cazul Floricăi M., ucigașul a arătat un comportament straniu, obligând victima să îngenuncheze în fața unei cruci(violul s-a petrecut în cimitir)să îi jure iubire eternă și să ii promită că il va lua de soț. Rîmaru se simțea atât de complexat în fața femeilor, în cadrul social, devenid disperat la gândul unei rejecții. Mușcând victima, aceasta devenea marcată, într-un mod bolnav, aparținându-i.

Din punct de vedere al carierei, acesta ar fi trebuit să fie șomer sau student, deoarece acesta acționa din noapte până la primele ore ale dimineții, vânătoarea și supravegherea victimelor fiind extrem de importantă pentru el, însemnând că era o activitate practicată des. Criminalul ar fi fost observat, de către cunoscuți, fiind obosit pe timpul zile, apatic sau distras.

Gradul de inteligență deținut de criminal, pare a fi scăzut. În primul rând acesta ataca de fiecare dată în același mod, motivația esențială fiind recompensa sexuală, acesta a avut o rată de „succes” mai mică de 40%. O altă indicație a acestui factor este neglijența la locul crimei. Criminalul nu a încercat deloc să își acopere urma. Pe lângă, salivă și spermă și urme distincte de dinți, acesta a lăsat la locul crimei un bandaj însângerat, și cel mai apoi o adeverință medicală, prin care poliția a reușit să il identifice.

Faptul că ucigașul își muta victima dintr-un loc în altul, sugereaza că acesta avea o bună constituție, putând domina victima chiar dacă aceasta era conștientă în timpul violului.

Comportamentul din timpul atacului este diferit de cel al abuzului sexual. În timp ce e de înțeles faptul că o crimă comisă în stradă, are mai multe șanse de a fi descoperită, decât una comisă într-o zonă izolată de posibilul trafic de pe stradă, nu explică brutalitatea și nepăsarea atacului inițial al autorului. Acesta aplică numeroase lovituri și înjunghieri, în stradă, chiar dacă victima strigă după ajutor, singurul mod în care întrerupe seria fiind atunci când apare riscul de a fi văzut de martori, pe când abuzul sexual este înfăptuit în spatele unui „paravan”(de exemplu curteaunui imobil). Aceasta schimbare geografică poate fi explicată de timpului de acțiune a fiecărui act, dar se poate interpreta și ca o acțiune subconștientă. Se ascunde pentru că știe că ce face e rau.

5.5.Tehnici de interogare

Ca și în cazul Spintecătorului, cea mai bună abordare a interogatoriului ar fi în aceeași arie temporală în care criminalul își ucidea victimele, atunci fiind mult mai lucid și apt pentru interogare. Prezentând semne de aversiune pentru activitățile diurne, acest lucru fiind tipic noctambulilor, acesta s-ar fi comportat retras și inhibat pe timpul zilei.

Conform profilului psihologic întemeiat, din care reiese că ucigașul este condus de către fantezie și frustrare sexuală, se poate determina comportamentul acestuia în raport cu interogatoriul. Lașitatea de care dă dovadă atacând victima în întuneric, pe la spate, denotă frica de cinfruntare. Este foarte posibil ca ucigașul să incerce sa se scuze de faptele comise prin explicații aberante, jucând rolul victimei. Dacă se simte încolțit poate arunca vina pe defectuasa educație primită sau pe baza anumitor boli psihice.

CAPITOLUL 6 – CONCLUZII

Profilul psihologic prezintă o modalitate eficientă de adunare și sintetizare a informațiilor relevante în cursul unei anchete criminale. Fie că e vorba de o crimă singulară sau de una în serie profilingul deschide o fereastră de oportunitate, nu doar în capturarea criminalului ci și în înțelegerea motivație criminale.

În trecut, multe crime în serie au fost rezolvate datorită indiciilor cheie, dezvăluite pe parcursul invesigației(de exemplu în cazul Râmaru, indiciul cheie il reprezintă adeverința medicală găsită la locul unei crime), lux la care o anchetă criminală nu se poate aștepta de fiecare dată. Crimele nerezolvate, au rămas în istorie, ca povești de groază care încă bântuie societatea în care trăim, autorii acestora trăind veșnic prin mitologie.

Analiza investigativă nu promite eradicarea criminalității în serie, dar oferă modalități ingenioase de a o combate. Un profil psihologic, bine întemeiat, poate economisii resurse polițienești și poate scurta durata anchetei, redirecționând investigația spre capturarea rapidă a criminalului.Profilul psihologic al unui criminal contureaza un portret detaliat al suspectului, astfel indentificând trăsăturile principale demne de investigat, împingând ancheta pe un drum concret, concentrând aria investigativă pe zona cheie.

Metodele moderne de analiza a crimei reprezintă o varianta proactivă a acnchetei tradiționale și reprezintă un atuu al instituțiilor în care sunt implementate.

Profilarea psihologică și metodele investigative au fost practicate limitat pe teritoriul României fiind abordate, aproape in exclusivitate de către criminalistul Tudorel Butoi. Deși aceste metode au dat roade chiar și în investigațiile românești, adoptarea lor se lasă așteptată.

Implementarea metodelor investigative în polițiile românești, ar reprezenta un beneficiu și un pas înainte în dezvoltarea investigativă, socială și educațională a României.

Bibliografie

Butoi T., Criminali in serie – Psihologia Crimei, Editura Phobos, București, 2005

Butoi T., Tratat universitar de psihologie judiciară, Editura Phobos, București, 2003

Brian Lane & Wilfred Gregg, Enciclopedia Ucigașilor in Serie, Editura Rao, București, 1996,

Adriana Oprea-Popescu, Criminali în serie din România, Vol. I, TRITONIC, 2014

Adriana Oprea-Popescu, Criminali în serie din România, Vol. II, TRITONIC, 2015

Potter H., Crime, shame and reintegration, Australian and New Zealand Journal of Sociology, 1992

Constantin Enăchescu, Tratat de psihopatologie, Editura Polirom Iași, 2005

Prof. V. Lăpăduși, drd. S. Grejdinoiu, Considerații privind investigarea criminalistică a locului faptei, în „Investigarea criminalistică a locului faptei, București, 2004

Aurel Ciopraga, Criminalistica, Elemente de tactică, Editura Gama , Iași, 1996

Dr. Alexandra Trâmbițașu, dr. Abdo Salem, Aprecierea medico-legală a intervalului de timp de la deces în cadrul cercetării la fața locului, în Investigarea criminalistică a locului faptei, București, 2004

T. Butoi, C. Zărnescu, L. Nicolae, I. T. Butoi, Victima și victimologia din perspectiva urmăririi penale, în Investigarea criminalistică a loculoui faptei, București, 2004

C. Beccaria, Despre infracțiuni și pedepse, Ed. Rosetti, București, 2001

G. Nistoreanu, C. Păun, Criminologie – București, 1996

G. Scripcaru, V. Astărăstoae , Criminologie Clinică, Editura Polirom, Iași, 2003

DSM IV, Diagnostical and Statistical Manual of Mental Disorder, ediția a IV-a

D. Gee , A pathologist’s view of multiple murder, Forensic Science International

Rappaport RG, The serial and mass murderer, American Journal of Forensic Psychiatry, 1988

O’Connell J. &Soderman H. (1936), Modern Criminal Investigation, New York: Funk & Wagnalls

Keppel R. (2005). Serial Offenders: Linking Cases by Modus Operandi and Signature

Arrigo, B. (2006). Criminal Behavior: A Systems Approach. Upper Saddle River, NJ: Prentice Hall

La fon Dana S., Psychological Autopsies for Equivocal Deaths – International Journal of Emergency Mental Health

Constantin Enăchescu, Tratat de psihopatologie, Editura Polirom Iași, 2005

Holmes R. & Holmes S., Profiling Violent Crime: An Investigative Tool, Thousand Oaks, CA, Sage Publications

Paul Popescu-Neveanu, Dicționar de psihologie, Editura Albatros, București, 1978

Serial Murder Multi-Disciplinary Perspectives for Investigators, Behavioral Analysis Unit, National Center for the Analzsis of Violent Crimes, FBI

Prelipceanu D., Mihăilescu R., Teodorescu R., Tratat de sănătate mintală, vol. I, Ed. Enciclopedică, București, 2000

Vasile Dem. Zamfirescu, Filosofia inconștientului, vol. 1

Crime scene and profile characteristics of organized and disorganized murderers, FBI Law Enforcement, 1985

H. Mannheim, Comparative Criminology, London, 1965

N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie Judiciară

Vernon J. Geberth – Practical Homicide Investigation

Paul Leland Kirk – Crime Investigation (1974)

https://books.google.ro/books?hl=ro&lr=&id=YQlS59Pv35oC&oi=fnd&pg=PA1&dq=geographical+profiling+method&ots=udardMw5bB&sig=mBf6vZtpHSpdBRseQDK3KxuWegU&redir_esc=y#v=onepage&q=geographical%20profiling%20method&f=false

http://www.kansas.com/news/special-reports/btk/article10809929.html

http://murderpedia.org/male.R/r/rimaru-ion.htm

https://vault.fbi.gov/Jack%20the%20Ripper/Jack%20the%20Ripper%20Part%201%20of%201/view

http://www.casebook.org/witnesses/

http://www.casebook.org/suspects/

Donald McCormick, The Identity Of Jack The Ripper, 1970, Long

John Douglas, Mark Olshaker, The Cases That Haunt Us, 2001, Pocket Books

R. Hazelwood, Stephen G. Michaud, Dark Dreams: Sexual Violence, Homicide And The Criminal Mind, St. Martin's True Crime, 2002

Dr. Viorel Vasile, Investigarea crimelor și criminalilor în serie, Editura Ministerului Afacerilor Interne, București, 2013.

Butoi T., Țîru G., Lăpăduși V., Interferențe între psihologie și criminalistică, 2007, Little Star

V. Bogdan, I. Sântea, R. Drăgan Cornianu, Comportamentul uman în procesul judiciar, 1983, M.I. Bela

https://dexonline.ro/definitie/psihopatie

http://www.forenspsych.co.uk/Geographical.html

http://image.stirileprotv.ro/media/images/530xX/Nov2012/61216623.jpg

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/a/aa/FromHellLetter.jpg

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/4/49/MaryJaneKelly_Ripper_100.jpg

https://en.wikipedia.org/wiki/Catherine_Eddowes#/media/File:EDDOWES-MORTUARY2.jpg

http://www.examiner.co.uk/news/west-yorkshire-news/university-huddersfield-researcher-charlotte-mallinson-7711954

http://www.examiner.co.uk/news/west-yorkshire-news/university-huddersfield-researcher-charlotte-mallinson-7711954

http://www.examiner.co.uk/news/west-yorkshire-news/university-huddersfield-researcher-charlotte-mallinson-7711954

http://people.howstuffworks.com/5-copycat-killers.htm

https://www.google.com/maps/d/u/0/viewer?msa=0&mid=zCiDU48WEIXc.kIyunJKhVTyw