Criminalitatea Transfrontalieră ÎN Societatea Globalizată
MINISTERUL AFACERILOR INTERNE
ACADEMIA DE POLIȚIE ,,Alexandru Ioan Cuza”
FACULTATEA DE POLIȚIE
LUCRARE DE LICENȚĂ
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
Conf. Univ. Dr.
ABSOLVENT,
Frone Nicoleta Alexandra
BUCUREȘTI
2016
MINISTERUL AFACERILOR INTERNE
ACADEMIA DE POLIȚIE ,,Alexandru Ioan Cuza”
FACULTATEA DE POLIȚIE
Disciplina: INVESTIGAREA CRIMINALITATII ECONOMICO-FINANCIARE
Tema: CRIMINALITATEA TRANSFRONTALIERĂ ÎN SOCIETATEA GLOBALIZATĂ
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
Conf. Univ. Dr.
ABSOLVENT,
Frone Nicoleta Alexandra
BUCUREȘTI
2016
I N T R O D U C E R E
Locul și rolul criminalității transfrontaliere în economia mondială
Procesele transformatoare de remodelare a lumii, la care asistăm, sunt caracterizate de extinderea democratizării, afirmarea și consolidarea principiilor economiilor de piață, acordarea și respectarea drepturilor fundamentale cetățenilor. Asistăm, totodată, la lărgirea cooperării și integrării majorității statelor eliberate de regimurile totalitare, la schimbul de valori morale și materiale, tehnice și tehnologice mondiale. În același timp, s-a produs dezintegrarea și fragmentarea entităților statale multinaționale care au militat, în principal, pentru propria identitate. În contextul marilor schimbări survenite atât pe continentul european, cât și pe plan internațional, crima organizată a căpătat noi dimensiuni, prin extinderea ariei de cuprindere și a sferei de activitate, motiv de îngrijorare pentru majoritatea statelor lumii. Acest lucru se datorează, în principal, vulnerabilității sistemelor legislative și fragilității instituțiilor democratice din țările cu o democrație incipientă.
Criminalitatea organizată transfrontalieră își are originea și se manifestă prin organizarea în asociații, carteluri și grupuri criminale care au drept scop exploatarea slăbiciunilor sistemelor legislative pentru obținerea de profituri, influență și putere, prin mijloace legale și ilegale. Printre metodele folosite se numără violența, traficul organizat, extorcarea, spălarea banilor etc., prejudiciind valori importante precum: viața, integritatea fizică, libertatea și chiar securitatea publică și națională. Este evidentă capacitatea extraordinară a grupărilor criminale de a identifica și exploata cu rapiditate noi domenii care le oferă posibilitatea de a obține profituri uriașe cum ar fi: traficul de mașini, traficul ilegal de persoane, traficul de organe umane, obținerea ilegală de fonduri și subvenții de la stat, exploatarea frauduloasă a sistemelor informatice, contrafacerea și pirateria, etc..
Nu există un model unic al organizațiilor criminale, acestea variind ca formă, norme de conduită, experiență, specializare în activitatea infracțională, arie de operare, tactici și mecanisme de apărare, drept pentru care și lupta de prevenire și combatere a acestora presupune un grad sporit de complexitate, care reclamă în mod necesar și o cooperare interstatală. Crima organizată poate fi percepută ca un produs social „pătruns în viața noastră socială și politică”, ce izvorăște din tendința diferitelor grupuri de a folosi criminalitatea ca mijloc de mobilitate socială și chiar de acaparare a puterii. Această teorie dezvoltată de A.J.Ianni și Daniel Bell, afirmă că la baza crimei organizate se află un proces social. De exemplu în America, explică D.Bell „crima organizată este modul în care grupurile de emigranți sărăcite se ridică deasupra condiției de ghetou și acționează pentru evitarea opresiunii și a discriminărilor”. Este una din explicațiile ce sunt date existenței Mafiei italiene sau altor grupări de crimă organizată cum sunt: organizațiile tong, triadele, yakuza, grupările columbiene, rusești etc..
Într-o teorie similară, denumită teoria transmisiunii culturale, Edwin Sutherland argumentează comportamentul criminal ca fiind „deprins, învățat, iar acest fapt implică ceva mai mult decât simpla imitare”. Cei ce devin criminali cunosc o asemenea evoluție atât datorită contactului lor permanent cu cei care încalcă legea cât și datorită relativei lor izolări de cei care respectă legea. Sociologii au arătat că anumite zone, medii, „ hrănesc” sau încurajează delincvența devenind terenuri propice pentru bande și structuri ale crimei organizate. Acolo unde nu există alternativă, succesul și bunăstarea traficanților de droguri și a altor infractori implicați în activități criminale, constituiau modele demne de urmat pentru tineri. Sursa crimei organizate își găsește astfel locul în destrămarea și proasta funcționare a sistemului (înțelegând sistemul în ansamblul său), ceea ce a făcut ca, după schimbările survenite în fostele state totalitare, crima organizată să se dezvolte cu mare repeziciune, surclasând structurile de drept, spulberând circuitele bancare, acaparând clasa politică, reușind să intimideze ori să copleșească sistemul represiv.
În opinia specialiștilor și cercetărilor în domeniu, crima organizată, ca fenomen, este o creație a ultimelor secole și a apărut în diverse puncte de pe glob (S.U.A., China, Japonia, Italia) în condiții anumite și având cauze specifice de ordin istoric și social, sub diverse denumiri: mafia, yakuza, triade etc. Aceste organizații criminale au abordat criminalitatea ca modalitate de obținere a unor profituri ridicate prin săvârșirea unor infracțiuni specifice cum sunt: prostituția, jocurile de noroc, traficul de stupefiante, de persoane, de arme, contrabanda, spălarea banilor etc.
Potrivit opiniei formulate de F. Alder, crima organizată s-a manifestat totuși cu mult înaintea acestei perioade, chiar dacă nu s-au folosit denumiri specifice. În acest sens sunt exemplificate existența traficului ilegal cu sclavi sau a uneia din cele mai vechi infracțiuni ce a dăinuit de la începuturile navigației și până astăzi, și anume pirateria. De asemenea, se poate aprecia că o serie de fapte și grupări specifice crimei organizate au fost nu numai tolerate de state ce au obținut profituri uriașe în decursul timpului, dar structurile sociale s-au și implicat în comiterea și organizarea lor, fiind ulterior scăpate de sub control. Spre exemplu, politica economică desfășurată timp de peste trei secole de Compania engleză a Indiilor Occidentale a făcut din China o adevărată națiune de opiomani și a dus la declanșarea celor două războaie ale opiului. Astfel, la sfârșitul secolului XVIII-lea, o treime din populația masculină a Chinei era consumatoare de opiu. Pentru a stopa consumul opiului autoritățile chineze au somat pe toți negustorii străini să-și aducă stocurile de opiu pentru a fi distruse, englezii protestând atunci când cele 1400 tone de opiu ce le aparțineau au fost aruncate la Canton în apele fluviului. Ca urmare, la 4 aprilie 1840 regina Victoria a Angliei a declarat război împăratului Chinei, război pierdut de China, iar prin pacea de la Nankin în 1842, englezii obțineau insula Hong Kong, precum și stimularea comerțului cu opiu. A urmat al doilea război al opiului (1856-1858) câștigat de francezi și englezi, iar prin pacea de la Tianjin, China a fost obligată să legalizeze comerțul cu opiu contra unei taxe vamale, ceea ce a dus la creșterea importului, dar și la cultivarea macului China devenind primul producător de opiu din lume, cu 100.000 de tone între 1905-1908. Acest lucru a făcut ca opiul să se răspândească nu numai în regiune, ci și în statele occidentale prin marele număr de imigranți chinezi, indieni, filipinezi. Această perioadă a făcut să se perfecționeze și să se extindă organizațiilor criminale denumite triadele chinezești. În fața acestei situații, Occidentul a interzis comerțul ilicit cu droguri prin Convenția de la Shanghai din 1909, la care au participat S.U.A., Germania, Franța, Marea Britanie, Iran, Portugalia, Rusia și Cambodgia, ceea ce a constituit un început în lupta împotriva crimei organizate.
Pentru delimitarea teoretică a noțiunii de criminalitate organizată, vom utiliza conceptele și criteriile general acceptate pe plan internațional. Astfel, într-o primă accepțiune prin crimă organizată se înțelege acel segment infracțional la care se raportează activitățile ilegale de natură să afecteze grav anumite sectoare ale vieții economice, sociale și politice, desfășurate prin diverse metode și mijloace, în mod constant, planificat și conspirat, de către asociații de indivizi, cu ierarhie internă bine determinată, în structuri specializate și mecanisme de autoapărare, în scopul obținerii de profituri ilicite, la cote deosebit de ridicate.
O altă definire a noțiunii de „crimă organizată” se regăsește în Convenția Cadru a Națiunilor Unite împotriva crimei organizate. Prin „crimă organizată” se înțeleg activitățile unui grup infracțional organizat, respectiv un grup structurat alcătuit din trei sau mai multe persoane, care există de o anumită perioadă și acționează în înțelegere, în scopul săvârșirii uneia ori mai multor infracțiuni grave sau infracțiuni prevăzute de prezenta convenție, pentru a obține, direct ori indirect, un avantaj financiar sau un alt avantaj material, în special prin:
trafic ilicit de droguri sau substanțe psihotrope și spălarea banilor;
trafic de persoane;
falsificarea de monedă;
traficul ilicit sau furtul de obiecte culturale;
furtul de materiale nucleare, folosirea lor improprie sau amenințarea folosirii lor împotriva publicului;
acte teroriste;
trafic ilicit sau furt de vehicule cu motor;
corupere a oficialităților publice.
În doctrina OIPC–INTERPOL prin crimă organizată se înțelege ansamblul activităților criminale desfășurate de grupuri de infractori structurate, implicate în activități ilicite (jocuri de noroc clandestine, prostituție, trafic de stupefiante, falsificare de monedă, trafic cu mașini furate, trafic de persoane, de opere de artă etc.) care își investesc profiturile astfel obținute în acțiuni ilegale. Într-un sens mai larg, prin crimă organizată se înțeleg activitățile desfășurate de grupuri de infractori profesioniști, caracterizate printr-o anumită organizare într-o specialitate criminală. Ultimul deceniu al secolului al XX-lea s-a caracterizat printr-o veritabilă schimbare în toate domeniile economico-sociale, a gândirii și a modului de viață. Această schimbare s-a repercutat și asupra fenomenului infracțional. Asistăm, astfel, la globalizarea comerțului, a piețelor financiare care au provocat două rezultate simultane:
dispariția limitelor dintre național, regional și internațional, lumea devenind aproape un stat;
întrepătrunderea problemelor politice, economice și sociale, până la punctul de a nu mai fi posibil să fie separate.
În cadrul acestei tendințe de globalizare s-a extins și în sfera criminalității. A apărut astfel crima organizată la nivel transnațional și transcontinental ale căror forme de manifestare sunt: traficul de stupefiante, traficul ilicit de arme, traficul de materiale nucleare, terorismul, prostituția, pedofilia, spălarea banilor, industria pirateriei și a contrafacerilor, furtul și contrabanda de mașini scumpe și cu obiecte ce aprțin patrimoniului cultural, răpirea oamenilor de afaceri în scopul șantajului și extorcării de fonduri, corupția din companiile multinaționale, pirateria camioanelor a vaselor maritime și a aeronavelor, poluarea mediului și furtul de bani prin intermediul computerelor. Crima organizată a îmbrăcat un aspect mondializat aducând atingere siguranței publice, umbrind suveranitatea statelor și tulburând buna desfășurare a activității instituțiilor economice, politice și sociale.
În ceea ce privește criminalitatea transfrontalieră, infracțiunea cu caracter transnațional, este definită în legislația românească, ca fiind orice infracțiune care, după caz:
este săvârșită atât pe teritoriul unui stat, cât și în afara teritoriului acestuia;
este săvârșită pe teritoriul unui stat, dar pregătirea, planificarea, conducerea sau controlul său are loc, în tot sau în parte, pe teritoriul altui stat;
este săvârșită pe teritoriul unui stat de un grup infracțional organizat care desfășoară activități infracționale în două sau mai multe state;
este săvârșită pe teritoriul unui stat, dar rezultatul acesteia se produce pe teritoriul altui stat.
Primul deceniu al secolului al XXI-lea este caracterizat de prăbușirea doctrinei retrograde de înăbușire a drepturilor și libertăților cetățenești și de apariția altei doctrine opusă, care și-a făcut loc pe spații geografice îndeosebi în Europa de Est dar și în Asia, Africa și America Latină. Această schimbare s-a repercutat și asupra criminalității, având în vedere că aceasta constituie suma unui ansamblu de factori favorizatori. Criminalitatea transnațională este favorizată de existența a trei elemente esențiale:
permeabilitatea frontierelor și imposibilitatea autorităților de a controla tot ce intră și tot ce iese dintr-un teritoriu național;
diferențele de regimuri juridice și politice dintre țări, dublate de existența unor reglementări contradictorii în materie bancară, comercială, fiscală, precum și tratamentul juridic aplicat
inexistența unui Cod penal european și a unei veritabile voințe politice de a lupta organizat împotriva acestui fenomen.
Dezvoltarea mijloacelor de transport și a căilor de comunicație, a schimburilor comerciale și a turismului la scară mondială, creșterea vitezei acestor mijloace de transport, a permis deplasarea tot mai rapidă a infractorilor în diferite țări pentru săvârșirea de fapte penale, pentru a scăpa de răspunderea juridică, ori pentru a ascunde sau valorifica produsul infracțiunilor. Asistăm, astfel, la un fenomen de globalizare al comerțului, al piețelor financiare, al protecției drepturilor omului etc. Această tendință a dus în primul rând la dispariția limitelor dintre național, regional și internațional și la întrepătrunderea problemelor politice, economice și sociale. În cadrul acestei tendințe globalizarea s-a extins și în sfera criminalității.
De la o zi la alta formele de manifestare a criminalității organizate s-au diversificat, acestea trecând de la domenii tradiționale, cum sunt jocurile de noroc, camăta și prostituția, la traficul internațional de autoturisme furate, traficul cu opere de artă și obiecte arheologice furate, frauda cu cărți de credit, comerțul cu animale și păsări rare etc., ajungându-se la organizarea activității infracționale după modelul companiilor legale (sectoare de preluare, producție, transport, valorificare, protecție). Organizațiile criminale sunt implicate tot mai mult în practici ilicite de dumping și înregistrarea unor pierderi fictive, operațiuni realizate deseori cu complicitatea unor funcționari corupți. O situație de noutate, exploatată de crima organizată, o constituie scăderea ofertei mondiale de organe umane pentru transplant. Ca urmare, s-a dezvoltat o piață neagră cu astfel de organe care exploatează sărăcia, îndeosebi în țările slab dezvoltate, iar progresele înregistrate în tehnicile de transplant a organelor prelevate sunt de natură a spori această activitate atât de sumbră.
Fața nevăzută a profiturilor ilicite, realizate prin spălarea banilor cunoaște mijloace din ce în ce mai sofisticate, iar sumele uriașe obținute sunt valorificate de cartelurile criminale pentru a ține sub control importante instituții financiar-bancare, sau instituții economico-sociale, creându-se de multe ori adevărate monopoluri prin înlăturarea concurenței. Prin corupție, arma cea mai uzitată, crima organizată urcă spre vârfurile societății, cuprinzând instituții vitale ale statului, punând în pericol siguranța națională. Criminalitatea organizată constituie așadar o amenințare reală la adresa siguranței naționale, afectând valorile democratice și instituțiile publice, economiile naționale, siguranța civică individuală și colectivă.
Aspecte controversate privind definirea criminalității transfrontaliere
În anul 1967, Comisia Prezidențială pentru Aplicarea Legii și Administrația Justiției în SUA a definit crima organizată ca un tip de „societate care urmărește să opereze în afara controlului poporului și guvernului american". În concordanță cu concluziile acestui raport, într-un alt raport al Grupului Operativ contra Crimei organizate, organ special al Comitetului de Consultanță Națională în legătură cu standardele și scopurile Justiției Criminale, din SUA, au fost evidențiate următoarele caracteristici ale crimei organizate:
crima organizată reprezintă un prim tip de crimă combinativă implicând coordonarea ierarhică a unui număr de persoane pentru a planifica și executa acte ilegale, sau pentru a urmări un obiectiv legitim prin mijloace în afara legii;
crima organizată are ca scop principal obținerea de câștiguri economice, deși unii dintre participanții ei pot avea ca obiectiv dobândirea puterii sau a unor poziții sociale mai înalte;
ea nu se limitează la afaceri evident ilegale sau la servicii contrare legii, cum sunt jocurile de noroc, prostituția, drogurile, împrumuturile cu camătă sau extorcarea de fonduri. Ea include, de asemenea, activități complexe printre care spălarea banilor prin intermediul unor afaceri legitime, escrocherii privind încălcarea dreptului de proprietate și manipularea calculatoarelor;
crima organizată utilizează tactici de jaf, acaparare și estorcare, utilizând mijloace cum sunt intimidarea, violența și corupția, și recurge la cupiditate (lăcomie) pentru a-și realiza obiectivele și prezerva câștigurile;
prin experiență, obiceiuri și practică, grupurile combinate ale crimei organizate sunt, de obicei, foarte prompte și eficiente în legătură cu controlul și disciplinarea membrilor lor, a asociaților și a victimelor. De aceea, participanții la crima organizată nu sunt capabili să se detașeze, ei însăși, din combinație și sunt, în principiu, incapabili de a merge pe calea cea bună;
crima organizată nu este sinonimă cu Mafia sau La Cosa Nostra, cele mai experimentate, diversificate și, posibil, cele mai bine disciplinate din grupurile combinative;
crima organizată nu include teroriștii implicați în schimbarea politică, deși membrii organizațiilor criminale și teroriștii au câteva caracteristici comune, în special, tipurile de crimă comise și structurile organizaționale stricte.
În viziunea altor autori, „baza feudală a crimei organizate apare întemeiată pe «familie», asociată în mod general cu termenii «Mafia» sau «Cosa Nostra»”. Se menționează, în acest sens, următoarele trăsături generale care caracterizează structura și modul de operare a crimei organizate:
Structura ierarhică, care implică un sistem de raporturi bine precizate cu privire la înțelegerea reciprocă a obligațiilor și privilegiilor membrilor;
Granițe politice sau geografice nelimitate intravilane sau intervilane; intrastatale sau interstatale;
Dependența de:
folosirea posibilă a forței și violenței pentru a menține controlul intern și pentru a restrânge competiția. Organizația nu are limite sau rețineri, singurii parametri ținând doar de necesitate și de realizarea profitului imediat;
asigurarea și menținerea unei permanente imunități față de interferența forței legii și a altor agenții guvernamentale;
Operații criminale dirijate pentru obținerea unor importante câștiguri financiare și specializarea în una sau mai multe combinații de afaceri care intră în ariile de deviere socială asupra cărora opinia publică este divizată.
Stabilirea unui control monopolist sau stabilirea unor sfere de influență între sau printre diferite organizații criminale.
În concluzie, crima organizată poate fi definită drept o apariție neomogenă, cu o structură internă diferențiată, pornind de la grupurile organizate, formate din infractori profesioniști, acționând independent unul de altul, până la structurile mafiote, toate având însă un set de particularități minime obligatorii:
stabilitatea în cadrul asociației infracționale;
anumită structură internă și diviziune a rolurilor între membrii asociației;
continuitatea și sistematizarea activității infracționale;
scopul principal al asocierii infracționale să fie obținerea unor câștiguri importante;
activitatea infracțională să fie profesionalizată.
Aceste trăsături sunt indispensabile și ele fac distincția netă între crima organizată și grupările de indivizi care se asociază relativ întâmplător și desfășoară o activitate infracțională de amplasare redusă, uneori chiar ocazională. În literatura de specialitate fenomenul de criminalitate transfrontalieră, este definit, printre altele ca „economie subterană”, ori ca „întreprindere bazată pe secretul operațiilor efectuate” și, în general, i se atribuie asemenea trăsături, încât a delimita acest fenomen de așa-numitele „infracțiuni de corporație”, îndeosebi, de activitățile infracționale desfășurate de corporațiile multinaționale este aproape imposibil. Astfel, se susține de către unii autori că, astăzi, organizațiile criminale transfrontaliere acționează prioritar în domeniul afacerilor, orientându-se spre obținerea rapidă de profituri mari și că, în acest scop, ele își diversifică permanent activitățile infracționale, se preocupă de obținerea controlului asupra piețelor sau asupra anumitor activități economice (concesiuni, autorizații, adjudecări de servicii publice etc.), angajându-se frecvent în activități de manipulare a opiniei publice, de influențare a alegerilor și de penetrare a structurilor de putere politică, economică și de conducere a sindicatelor.
De asemenea, se susține că, începând cu anii 2000, organizațiile criminale au manifestat tendința de a reinvesti profiturile ilicite în achiziționarea de bănci, spații comerciale (restaurante, baruri, cazinouri etc.), societăți de transport de mărfuri, servicii portuare și aeroportuare, societăți de import-export. Totodată, se remarcă eficiența pe care o dovedesc organizațiile criminale în realizarea obiectivelor urmărite: de regulă, acestea dispun de puternice echipe de avocați, experți contabili, consilieri în probleme juridice, administrative și de audit, și de cele mai moderne mijloace de informare, ceea ce le permite să identifice slăbiciunile sistemelor juridice, să execute rapid loviturile și să șteargă la fel de rapid urmele acțiunilor criminale desfășurate. Ele se folosesc cu predilecție de noile tehnici financiare (realizarea de tranzacții prin Internet, transferul computerizat al sumelor etc.), întrucât acestea asigură anonimatul tranzacțiilor și derularea quasiinstantanee a operațiilor financiare și manifestă aceeași eficiență și în ascunderea surselor de venit și în reciclarea capitalurilor, împiedicând identificarea și confiscarea produselor infracțiunilor. În fine, se remarcă faptul că organizațiile criminale respectă, în mod riguros, sistemul fragmentării sarcinilor și activităților, în sensul că noile sedii comerciale sunt autonome și departe de centrele de decizie (centrele de decizie nici nu sunt, de regulă, cunoscute) și că acest sistem asigură ermetismul organizației, împiedicând organele de anchetă să pătrundă mai adânc în structura acesteia și să o descompună.
Dar, în măsura în care reflectăm mai profund asupra unor astfel de afirmații, devine tot mai evident că aici, nu mai e vorba de acele grupuri care, în mod tradițional, au fost denumite „organizații criminale transnaționale”, adică de acele „bande de infractori”, alcătuite din indivizi fără ocupație ori cu venituri modeste, siliți să-și asigure existența din furturi, tâlhării, prostituție, proxenetism, contrabandă etc. ci dimpotrivă, e vorba de grupuri care dețin poziții sociale dominante și de un alt nivel, mult mai cuprinzător, al fenomenului de crimă organizată transnațională. Ne referim aici la organizații cu largi ramificații în sferele puterii economice și politice, în cadrul cărora protagoniștii sunt persoane care dețin funcții de conducere ori de demnitate publică și care au pretenții infinit mai mari, astfel că acțiunile lor criminale se îndreaptă, cu predilecție, împotriva proprietății colective, împotriva bugetelor naționale și chiar împotriva fondurilor instituțiilor și organismelor internaționale. Întrucât victimele acestor acțiuni de amploare nu mai sunt doar indivizi izolați, ci întreprinderi, instituții financiare ori guvernamentale naționale, regionale și internaționale, aceste organizații criminale sunt nevoite să evite pe cât posibil manifestările de violență fizică, fiindcă nu pot risca o replică de aceeași natură din partea autorităților.
Ca urmare, specialitatea lor a devenit exploatarea insuficiențelor sistemelor legislative, ca și a principiului încrederii, pe care se bazează toate piețele de afaceri. Mai mult, având în vedere că, așa cum observa Sutherland, „membrii lor sunt considerați oameni fini și de încredere”, aceste organizații nu mai sunt nevoite să se întrunească în secret și nici să recurgă la forță, pentru a-și constrânge colaboratorii la păstrarea secretului activităților. Dispunând de bani și de înalte poziții sociale, capii organizațiilor criminale transfrontaliere recurg, cel mai adesea, în acest scop, la corupție și șantaj. De unde deducem că, la nivelul claselor superioare economic și social, fenomenul de crimă organizată transnațională dobândește caracteristici diferite de acelea pe care le prezintă la nivelul claselor sociale inferioare (de altfel, tocmai în virtutea acestui fapt, mulți criminologi fac distincție între „infractorii cu gulere albe” și „infractorii cu gulere albastre”). Luând în considerare aceste diferențe, unii autori neagă că ar fi vorba de un fenomen infracțional identic, și susțin că ar trebui să facem deosebire între „crima organizată transnațională” și „infracțiunile de corporație” (sau „crimele de organizare”), întrucât acestea din urmă ar constitui un fenomen infracțional distinct – pe care ei îl denumesc „criminalitate economico-financiară” sau „criminalitate a afacerilor”.
Fenomenul de crimă organizată transfrontalieră s-ar deosebi de criminalitatea economică (de „infracțiunile de corporație” ori de „crima de organizare”) sub trei aspecte principale:
al originii;
al metodelor utilizate;
al valorilor prejudiciate.
Sub aspectul originii lor, crima organizată transfrontalieră și-ar avea obârșia în clanuri, asociații, bande, carteluri criminale sau societăți-ecran, pe când criminalitatea economică și-ar avea originea în întreprinderi active în viața economică formală sau informală, dar care, fie în scop de profit ori de dominare, fie în scop de supraviețuire cu orice preț, ar utiliza nu numai mijloace legale, ci și mijloace ilegale.
Sub aspectul metodelor utilizate, crima organizată transfrontalieră ar utiliza violența, eliminarea, extorcarea (șantajul), corupția, frauda, spălarea banilor, pe când criminalitatea economică ar utiliza viclenia, frauda, falsurile, abuzul de încredere, corupția, spălarea banilor etc.
Sub aspectul valorilor prejudiciate, crima organizată transfrontalieră ar leza viața, libertatea, integritatea fizică, patrimoniul, sănătatea și securitatea publică, libertățile democratice, pe când criminalitatea economică ar leza principiul bunei-credințe (a încrederii), securitatea și credibilitatea economică și financiară, interese pecuniare, concurența loială și interesul general.
Astfel de susțineri sunt neconvingătoare, în măsura în care observăm, că, privitor la apartenența infracțiunii de spălare a banilor, există trei puncte de vedere diferite: într-o primă opinie, această infracțiune ar fi proprie criminalității economice („crimei de organizare”); într-o a doua opinie, ea ar fi proprie crimei organizate transfrontaliere; iar, într-o a treia opinie, ea ar reprezenta o punte de legătură între economia „criminală” (crima organizată transfrontalieră) și economia „legală” (crima de organizare).
În ce privește distincția între „organizații ilegale” și „organizații legale”, lucrurile devin tot mai confuze. Astfel, analizând modalitățile folosite de organizațiile criminale pentru ascunderea fondurilor dobândite în mod ilicit, unii autori se referă la patru tipuri de societăți folosite de acestea, și anume:
societățile de fațadă;
societățile fantomă;
societățile de domiciliu;
societățile gata să funcționeze (sau societățile în fagure).
Societățile de fațadă ar fi acelea ai căror clienți plătesc, de regulă, cu bani lichizi, astfel că fondurile lor pot fi lesne amestecate cu cele care provin din activitățile criminale transfrontaliere.
Societățile fantomă ar fi acelea care nu au o existență reală, ci figurează doar în documente, conducând eventualele anchete pe piste false.
Societățile de domiciliu ar fi acelea care nu desfășoară nici o activitate în țara în care se află sediul lor social; ele funcționează în jurisdicțiile offshore și atrag investitori străini de toate originile, asigurând anonimatul acestora.
Societățile gata să funcționeze ar fi acelea create de avocați sau alți intermediari locali; aceștia „le fabrică o istorie”, iar apoi le vând spălătorilor de bani, care pot astfel să-și înceapă imediat activitățile criminale.
Cu toate acestea, studiile relative la așa-numitele „paradisuri fiscale” (sau „centre financiare offshore”) întocmite de organismele internaționale enumeră alte societăți care ar fi specifice crimei organizate transfrontaliere, și anume:
societățile ecran – care nu posedă nici un activ și nici un sediu la locul de înmatriculare;
trustul – bunurile unei societăți sunt date spre administrare unui mandatar, pentru a împiedica cunoașterea adevăratului proprietar;
compania de „asigurare captivă” – care își asigură propria societate mamă și permite acesteia să-și deducă din beneficiile impozabile cheltuielile de asigurare – instituția bancară „captivă”;
holdingul – societate a cărei activitate constă în gestionarea participărilor în alte societăți;
societăți de fațadă.
Iar starea de confuzie devine încă mai intensă, în momentul în care observăm că, potrivit studiilor menționate, așa-numita „economie subterană” s-ar împărți în:
economie (piață) „ilegală”, care prilejuiește schimbul de bunuri ilicite, a căror producere și comercializare sunt interzise;
economie (piață) „paralelă” („informă”), care prilejuiește schimbul de bunuri licite, dar a căror tranzacționare este interzisă.
Criteriul distincției între organizații „legale” și organizații „ilegale” este neclar, neputând omite caracterul extrem de discutabil al diferenței dintre „bunurile ilicite” și „bunurile licite” – distincție care stă la baza clasificării piețelor în „piețe ilegale” și „piețe paralele”. Întrucât este unanim admis că dreptul nu stabilește reguli pentru lucruri, ci, exclusiv, pentru acțiunile sociale ale oamenilor, este de la sine înțeles că această distincție este greșită, că nu putem distinge decât între „acțiuni ilicite” și „acțiuni licite”, iar nu și între „bunuri ilicite” și „bunuri licite” și, cu atât mai puțin, între „bunuri ilicite” și „acțiuni ilicite”. De altfel, contrar opiniilor amintite, susținute inclusiv de organizații internaționale, mulți specialiști resping în mod categoric „dualitatea artificială între, pe de o parte, economia legală înconjurată de un iz de delincvență și, pe de altă parte, economia ilegală; sau între, crima organizată transfrontalieră și, crima de organizare”.
În acest sens, se observă că nici măcar mecanismele actuale de descoperire și combatere a așa-numitelor „infracțiuni de corporație” (sau „crime de organizare”) nu au fost create anume, ci își au originea în lupta împotriva organizațiilor criminale care acționează în domeniul traficului de stupefiante. În momentul în care s-a constatat că dispozitivele clasice folosite de poliție dădeau foarte puține rezultate, au fost create altele noi, axate mai ales pe descoperirea cartelurilor criminale și pe recuperarea banilor proveniți din traficul de droguri. Dar, preocupările pentru descoperirea așa-numitelor „infracțiuni subterane”, din care provin „banii murdari”, au pus în evidență implicarea corporațiilor în numeroase tipuri de fraude (fiscale, vamale, patrimoniale, informatice etc.), precum și în cele mai variate fapte de corupție (contribuții oferite partidelor politice, cumpărarea managerilor de către sindicate etc.) – ceea ce a obligat autoritățile ca, efectiv, să acorde o mai mare atenție criminalității economico-financiare.
Presiunea exercitată de organismele internaționale, a condus la decizia luată de unele guverne occidentale de nu a permite implicarea oamenilor de afaceri și funcționarilor în anchetele privind crima organizată. În Belgia, de pildă, Legea relativă la organizațiile criminale din 10 ianuarie 1999 prevede explicit că dispozițiile sale nu pot fi aplicate organizațiilor cu scop politic, sindical, filantropic sau religios și, în general, nici unei întreprinderi care urmărește atingerea unui scop legitim. Pe o poziție asemănătoare se situează și S.U.A., unde Codul penal federal prevede că întreprinderile răspund pentru crimă organizată, numai dacă au săvârșit, în decurs de maxim 10 ani, cel puțin două activități considerate ca specifice acesteia (trafic de stupefiante, jocuri de noroc, mărturie mincinoasă, incendiere, răpire, omor, jaf, mituire, pornografie, prostituție, fraudă etc.); sau, dacă s-a dovedit că au fost constituite în scopul spălării banilor sau în scopul obținerii prin violență a controlului asupra unei întreprinderi ori asupra unei afaceri comerciale și dacă aceste fapte afectează comerțul interstatal ori exterior.
Această poziție, a organismelor internaționale și a autorităților naționale își găsește explicația în știința dreptului penal, în care domnesc nenumărate incertitudini, inclusiv cu privire la conceptul de „crimă organizată transfrontalieră”. Astfel, se poate vedea că, aproape pretutindeni, penaliștii tratează chestiunea crimei organizate în legătură cu tema „participației penale” (mai precis, în legătură tema pluralității naturale de infractori), părând să nu observe faptul că legile penale rezervă denumirea de „crimă organizată transfrontalieră” unor infracțiuni anume (complotul, asocierea pentru săvârșirea de infracțiuni etc.), care constau într-o înțelegere prealabilă săvârșirii altei infracțiuni. Procedând astfel, se evită, de fapt, să se ofere un răspuns clar cu privire la condițiile în care poate fi considerată infracțiune înțelegerea însăși („asocierea”) pentru săvârșirea de infracțiuni. Cât privește motivul acestei atitudini, el rezidă, neîndoielnic, în caracterul extrem de discutabil al unor astfel de incriminări. În orice caz, a prevedea ca infracțiune simpla înțelegere (sau „asociere”) pentru săvârșirea de infracțiuni este totuna cu a susține că indivizii trebuie pedepsiți chiar și pentru scopurile rele pe care și le propun – adică a nesocoti principiul potrivit căruia actele gândirii nu se pedepsesc (cogitationis poenam nemo patitur).
Pe de altă parte, penaliștii par a fi totuși de acord asupra faptului că tema „crimei organizate transfrontaliere” nu se confundă cu tema „răspunderii penale a corporației”, ceea ce explică de ce se insistă să se facă distincție între crima organizată transfrontalieră și crima de organizare („infracțiunea de corporație”).
Deși este adevărat că o infracțiune („crima organizată transfrontalieră”) este cu totul altceva decât un subiect de drept („corporația” sau „persoana morală”), nu este mai puțin adevărat că o „asociație criminală” poate acționa, chiar mult mai eficace, sub o acoperire legală, constituindu-se într-o organizație înzestrată cu „personalitate juridică”. Ca atare, existența infracțiunii de „asociere (înțelegere) criminală” nu ar putea fi înlăturată de împrejurarea că membrii grupării s-au preocupat ca grupul lor să capete o recunoaștere oficială, să dobândească „personalitate juridică”; din contră, o astfel de împrejurare este, de natură să confere faptei un grad sporit de periculozitate. De unde se înțelege că, distincția între crima organizată transfrontalieră și crima de organizare (infracțiunea de corporație) nu se justifică, dar susținem chiar caracterul nefast al unei asemenea distincții. Scopul distincției menționate este, acela de a împiedica reținerea infracțiunii de asociere criminală („crimă organizată transfrontalieră”), atunci când membrii grupului sunt camuflați într-un cadru legal, dar un asemenea tratament juridic este inacceptabil, fiindcă el aduce atingere dreptului la nediscriminare, pe care normele internaționale îl recunosc ca un drept fundamental al oricărui om.
PARTEA I
ENIGMA CREȘTERII GLOBALE
A CRIMINALITĂȚII TRANSFRONTALIERE
CAPITOLUL 1
CORUPȚIA ȘI GLOBALIZAREA
1.1 Corupția – evoluție istorică
Istoria societății umane pune în evidență faptul că infracționalitatea și corupția, sub toate formele de manifestare (delapidare, trafic de influență, abuz de încredere sau de funcție, dare și luare de mită, concurență neloială, evaziune fiscală, bancrută frauduloasă, obținere de foloase necuvenite ) a existat și s-a manifestat cu diverse extensii și intensități, din cele mai vechi timpuri.Astfel, aceste fenomene fiind procese continue, se manifestă și în prezent, în majoritatea statelor lumii și straturilor sociale, indiferent de sistemul social sau de nivelul de dezvoltare economică, cunoscând perioade de acalmie și de recrudescență, în funcție de schimbările social-politice și de modul de abordare de către organele puterii de stat.
Corupția, în sens general, are deci o veche tradiție, unii autori considerând chiar că tendința omului spre corupție a existat dintotdeauna, că ar fi deci un fenomen permanent și inevitabil în existența comunității omenești. Încă din cele mai vechi timpuri datează dorința de a dobândi câștiguri necuvenite și mai ales căutarea unui ajutor eficace în lupta de zi cu zi pentru asigurarea existenței. Minunata artă rupestră a epocii aureliene și în special magdaliene, spune B. Dandine, citându-l pe Georges Goury, pare să ne arate omul cerând ajutor divinității. Pierdut în stepele insensibile, mânat de foame, el cere să se favorizeze reproducerea animalelor binefăcătoare, să se dea mâinii sale obișnuința și forța pentru a dobândi însușirile necesare în lupta pentru existență.Astfel,omul primitiv, în lupta pentru existența sa, în încleștarea dramatică cu forțele înconjurătoare se adresează divinității nu pentru a o corupe, ci pentru a oferi brațelor sale puterea și forța necesare vieții cotidiene.
Odată cu apariția regulilor juridice, de drept,doar într-un cadru normal se poate aprecia dacă implorarea unui avantaj este licită sau ilicită . Desigur că și corupția ca și alte fapte grave, a început să fie pedepsită din aceste timpuri. Corupția a fost reprimată astfel încă din cele mai vechi legislații,cele antice, în special dacă era săvârșită de judecător. În iconografia antică, zeița Themis, era simbolul justiției. Ea era reprezentată de figura unei femei severe, purtând într-o mână o balanță, iar în cealaltă o sabie și fiind legată la ochi. Balanța din mână și eșarfa cu care erau acoperiți ochii semnificau funcția esențială a judecătorului, aceea de a spune dreptul (jurisdictio) în condiții de independență și imparțialitate. Așadar, principiul imparțialității judecătorului își are originile încă din perioada antichității, justiția fiind considerată încă de atunci baza societății, „justiția est regnorum fundamentum”.
În India, legile pedepseau pe judecătorul venal cu confiscarea bunurilor, iar legile mozaice cu biciuirea. În Grecia antică, mita era atât de frecventă încât Platon propunea să fie pedepsiți cu moartea funcționarii care primeau daruri pentru a-și face datoria. Nu trebuie să primești daruri, spunea el, nici pentru lucruri bune, nici pentru lucruri rele. Platon , Aristotel, Tacitus și Cezar au consacrat analize de referință cu privire la dimensiunile pe care le căpătase corupția în comerț la vremea lor. În „Războiul Galic”, Cezar atrăgea atenția că vecinătatea galilor cu Marsilia și comerțul acesteia îi aduseseră la o corupție așa de mare, încât ei, care îi biruiseră totdeauna pe germani, le deveniseră inferiori. Tot privitor la judecătorii corupți, documentele atestă că soarta lor era moartea. Astfel, Herodot povestește despre regele persan Cambise, care ordonase uciderea unui judecător corupt, din pielea căruia și-a tapisat scaunul. În timpul regelui persan Darius, pedeapsa pentru judecătorii corupți era condamnarea la moarte prin crucificare.
Prevenirea corupției în republicile antice,Atena sau Roma era o problemă de etos colectiv și control social,fiind astfel introduse mijloace artificiale pentru a limita riscul de afaceri secrete și manipulări. Membrii consiliilor și ai adunărilor erau selectați la alegere, prin tragere la sorți, hazardul fiind considerat cea mai bună garanție a imparțialității. Funcțiile publice erau deținute pe scurtă durată, iar realegerea era de cele mai multe ori interzisă.
Măsurile luate în această vreme, care de care mai ingenioase nu aveau să aibă decât cel mult niște efecte superficiale. Astfel, pentru îndeplinirea celor mai importante îndatoriri civice, în concepțiile romane exista principiul gratuității prestațiilor.Așadar,orice formă de corupere a funcționarilor era interzisă. Încălcarea acestui principiu a început să fie sancționată abia în vremea lui Cato cel Bătrân, care a urmărit să reprime îmbogățirea magistraților și a avocaților. De altfel, Legea celor XII Table permitea deja reprimarea corupției judecătorului sau a unui arbitru cu ocazia îndeplinirii unui act al funcției lor. Lex Cincia de donis et muneribus, o lege votată în anul 204 î.Ch., interzicea avocaților să primească vreun folos legitim de pe urma talentului lor și reglementa o acțiune în restituire. Această măsură a fost de numărate ori reînnoită și extinsă în epoca imperială printre alții de către August, Claudiu și Nero, vizând orice dar făcut magistraților și indiferent de motivul care l-ar fi determinat. Cicero considera că magistratul care se lasă corupt săvîrșește o crimă dintre cele mai grave, dar chiar în vremea lui, Lex Cincia era încălcată fățiș. Verres spunea prietenilor săi că a împărțit în trei părți banii pe care-i adusese din Sicilia: partea cea mai mare pentru a-și mitui judecătorii, alta pentru a-și plăti avocații, iar cu a treia se mulțumește el.
Corupția, răspândindu-se alarmant de mult în societatea romană, a fost sancționată printr-o serie de legi ca un delict de repentudae, prin care se înțelegea orice îmbogățire injustă realizată de persoane ce aveau o funcție publică sau semipublică. Astfel, sub Republică, mituirea a fost reprimată în mod succesiv prin legile: Calpurnia (anul 149 î.Ch.), Cornelia (anul 81 î.Ch.), Servilia (anul 110 î.Ch.), Acilia (anul 123 î.Ch.) și Iulia repetundarum (anul 59 î.Ch.).
Încălcarea acestor legi dădea naștere la acțiunea de repetundae, care putea fi intentată magistratului investit cu un mandat electiv, senatorului când îndeplinea funcții publice și chiar fiilor persoanelor menționate, care primeau sume în timpul funcțiilor tatălui lor. In dreptul penal roman, mituirea activă și pasivă, primirea de foloase necuvenite și traficul de influență erau considerate o singură infracțiune, nefiind cunoscute elemente de diferențiere juridică. Legea Calpurnia limita acțiunea de repetundae la simpla restituire a ceea ce fusese dat de corupător. Legea Acilia a făcut din această acțiune, o acțiune penală, aplicând condamnatului pedeapsa care lovea pe hoț, adică pedeapsa pecuniară stabilită la dublul valorii folosului primit. Legea Servilia a menținut pedeapsa stabilită de legea Acilia, dar a prevăzut și pierderea drepturilor politice, iar legea Cornelia a restabilit indemnitatea la simplu în locul pedepsei la dublu.De asemenea, legea Iulia repetundarum, stabilea faptul că după ce tribunalul se pronunță asupra culpabilității acuzatului, trebuia să se procedeze la o litis aestimatio, care putea fi exilul,pedeapsa cu moartea sau chiar indemnitate de la dublu la împărțit.
Acțiunea de repetundae a fost extinsă, sub Imperiu, asupra tuturor funcționarilor aplicându-se quasimagistraților imperiali, juraților, acuzatorilor, avocaților, celor care întovărășeau guvernatorul de provincie, fără distincție de rang și oficialilor subalterni.La începutul epocii imperiale,condamnarea pentru corupție nu atrăgea o pedeapsă penală propriu-zisă, doar privându-l pe cel corupt de dreptul de a fi martor, de a ocupa un loc în Senat, de a funcționa ca jurat și de a obține funcții.Caracterul procedurii a fost modificat către mijlocul epocii imperiale.Astfel, dreptul tribunalelor supreme de a fixa pedeapsa după placul lor se exercită cu adevărat mai ales cu privire la delictele funcționarilor, libera fixare a pedepsei devine în această materie generală și delictul de repetundae este reprimat, făcându-se abstracție de orice regulă, o pedeapsă în general gravă fiind în mod principal exilarea și confiscarea averii.
În ultimul stadiu al legislației romane s-a făcut distincție în aplicarea pedepsei după cum mituirea avea loc în cauze civile sau în cauze penale.Astfel în materie civilă se impunea condamnarea la amendă la dublu sau triplu, iar în materie penală confiscarea bunurilor și exilul. Cu toate acestea, la Roma, când corupția era în floare s-a permis magistraților să primească daruri, fără însă să depășească o anumită sumă în cursul unui an. Se spunea chiar că pe un cetățean bogat, oricât ar fi de vinovat, nu se va găsi nimeni să-l condamne. Adevărata protecție anticorupție trebuia să se realizeze prin educația civică, de pe urma supravegherii pe care comunitatea o exercita asupra publicului și prin comportamentul fiecărui cetățean în parte. Ea trebuia să fie identificată prin activarea sentimentelor de obligație religioasă, de atașament la tradițiile municipale și la identitățile locale. Singura garanție împotriva decadenței instituțiilor statului era virtutea, care trebuia asociată cu un stil simplu de viață, cu obiceiurile patriarhale,cu un sentiment profund de patriotism și de angajare militară.
În cadrul monarhiilor, principalul agent de corupere era suveranul, decadența transmițându-se de la vârful scării ierarhice prin mijlocirea beneficiilor și a privilegiilor acordate prin favoruri regale. Distribuirea abilă a mitei, a titlurilor nobiliare și a oficiilor publice erau modalități de manipulare a celor din jur de către rege, care submina astfel autonomia consiliilor și a parlamentelor, transformând o aristocrație independentă într-o adunătură de curteni și paraziți. Odată distruse libertățile aristocratice și onoarea, regimul sucombă sub presiunea infracționalității și a excesului legilor arbitrare.
Încă din secolul al XIII-lea, în regiunile democratice, unde populația avea drept de vot, opțiunea sărăcimii putea fi ușor cumpărată și vândută în schimbul banilor sau cadourilor. Dintre legiuirile evului mediu și moderne am ales, pentru o sumară prezentare, dreptul penal francez, deoarece legislația penală franceză a servit ca bază majorității codurilor europene, inclusiv Codului nostru din 1865. Corupția nu avea, în vechiul drept penal francez, o individualitate proprie. Vechiul drept francez a moștenit principiile dreptului roman și – ca și acesta – confunda corupția cu concusiunea (nedreaptă luare). Mai mult, crima de corupție se confunda cu aceea de furt. Erau pedepsite, pentru infracțiunea de concusiune, după cum afirmă Muyard de Vouglans, diferite categorii de persoane: guvernatorii și intendenții, care luau bani pentru a scăpa pe anumiți indivizi de corvezi ori pentru a procura alte avantaje; șefii și membrii companiilor militare, care luau sau cereau bani pentru a feri casele sau satele de cartiruirea soldaților; seniorii care încărcau pe supuși cu noi impozite; ofițerii de justiție, grefierii, judecătorii, portăreii, avocații, procurorii, notarii , care abuzau de drepturile lor. Funcționarul public care trăgea din acțiunile sale un profit ilicit devenea criminal prin acest singur fapt.
Diferențierea între corupție și nedreapta luare nu era făcută de ordonanțele regale, care nu cuprindeau elemente explicite în acest sens. „interzicem – spunea art. 144 al Ordonanței din Blois – oricăruia dintre ofițerii noștri și altora având o sarcină și comision de la noi, de orice stare, calitate sau condiție ar fi, să ia sau să primească de la aceia cu care vor avea legături, daruri sau cadouri, sub pedeapsa corupției”. Ordonanța de la Moulins în art. 15, nu este nici ea mai explicită: „interzicem oricărui judecător de a lua ceva în afară de ceea ce este permis prin deciziile noastre”. Jousse expune aceeași idee: „judecătorii sunt corupți nu numai atunci când convin să facă un lucru pentru bani, dar și atunci când, fără nici o convenție, ei primesc ceva sub pretext de cadouri. Darurile orbesc ochii înțelepților și schimbă cuvintele drepților”.
Totuși, se pare că unii autori au considerat acțiunea de corupție, diferită de aceea de concusiune, în fapta unui judecător care, în mod deliberat, în schimbul unui avantaj, înfăptuiește un lucru injust sau împiedică realizarea unui lucru just. Astfel, promisiunea mituitorului și acceptarea funcționarului public, erau suficiente pentru consumarea infracțiunii, fără a fi nevoie de predarea banilor. Infracțiunea se consideră consumată și în cazul neîndeplinirii angajamentului luat sau în cazul săvârșirii faptei de la care subiectul se obligase să se abțină. Pe de altă parte, judecătorii erau considerați ca mituiți chiar atunci când, fără să existe vreo convenție prealabilă, primeau un lucru oarecare sub formă de dar. Fapta judecătorului de a fi primit alt lucru decât bani nu avea nici o influență asupra aplicării pedepsei. Dacă din regret sau remușcare, judecătorul restituia ceea ce primise, fără să execute însă cele promise, el nu mai era pedepsit. Tentativa era pedepsită.
Pedepsele aplicate erau, în general, cele consacrate în dreptul roman, precum mituirea simplă care se pedepsea cu interdicție temporară, restituirea la împătrit, nulitatea actelor, privațiunea de serviciu, blamul și surghiunul, iar dacă avusese loc cu ocazia judecării unei cauze penale se putea aplica chiar pedeapsa cu moartea. Mituitorul era pedepsit cu aceeași pedeapsă ca și mituitul. Jurisprudența din acea vreme ilustrează confuzia dintre concusiune, mituire, abuzul de putere, precum și pedepsele, multiple și variate, ale timpului. Vom exemplifica câteva cazuri întâlnite în literatura de specialitate. : prin Decizia din 20 ianuarie 1528, Parlamentul din Paris a condamnat pe Picrre Ledet, consilier, să manifeste căință, să fie îndepărtat din funcție, degradat și îmbrăcat în haină de plebeu; Parlamentul din Dijon, prin decizia din 16 iulie 1552, a obligat pe Pelisson, președinte la Chamnbery, să se căiască în genunchi cu o torță în mână, pentru diferite falsuri. În 1550, Henry Cappel din Paris, a fost spânzurat, pentru că, primind bani de la o persoană condamnată la moarte, spânzurase un inocent în locul acesteia. În anul 1569 Pierre Domain, consilier la Toulouse, a fost condamnat să restituie 26 ducați, cu titlu de daune interese, pentru că a abuzat, datorită unui dar ce i s-a făcut, de un comision ce-i fusese dat. În fine, printr-o decizie din 3 iunie 1494 a fost obligată o persoană să manifeste căință cu o lumânare într-o biserică, pentru că a pus în cererea prezentată unui consilier o sumă de bani.
Dreptul intermediar francez a făcut în mod net distincție între mituire și concusiune și în sensul acestei diferențieri, Codul din 1791 a incriminat concusiunea în art. 14, iar mituirea în art. 7 care avea următorul cuprins: „Orice funcționar, orice cetățean înscris în lista juraților, culpabil de a fi traficat cu opinia sau cu exercițiul puterii sale în schimbul banilor, darurilor sau promisiunilor, este pedepsit cu degradarea civică. Orice jurat, după ce a depus jurământul, orice judecător în materie penală, orice ofițer de poliție în materie penală, culpabil de aceeași crimă, va fi pedepsit cu 20 de ani muncă silnică. Dacă este membru al legislaturii va fi pedepsit cu moartea”. Mai târziu, art. 644 din Codul din 3 brumar, anul IV, a extins dispoziția legală cu caracter agravant de mai sus și asupra luării de mită de către judecătorii civili și judecătorii de pace. Din redactarea art. 7, sus-citat, se desprinde pentru prima oară ideea de trafic, ca idee specifică în mituire.
Legislația intermediară are două mari defecte, care constau în inflexibilitatea pedepselor și în prescrierea lor după calitatea inculpatului, iar nu după gravitatea faptei și rezultatelor sale în mediul social. Aceste coduri au deschis drumul către elaborarea Codului penal din 1810, model, mărturisit sau nu, al codurilor europene. Codul Penal din 1810 a incriminat mituirea pasivă (luarea de mită) în art. 177. În decursul anilor,dispozițiile codului privitoare la corupție au fost obiectul a numeroase modificări. La origine, codul penal nu incrimina traficul de influență dar distingea coruperea pasivă de coruperea activă. Prin legea din 28 aprilie 1832 s-a înlocuit arcanul (lanțul fixat de un stâlp, cu care erau legați cei osândiți pentru a fi expuși publicului) cu degradarea civică. Legea din 14 iulie 1889 a reprezentat reforma cea mai importantă in privința incriminărilor,aceasta definind și reprimând traficul de influență. Ulterior, alte texte au lărgit în mod progresiv sfera celor trei incriminări (corupția activă, pasivă și traficul de influență).
Corupția pasivă, inițial putea fi reținută numai în sarcina funcționarilor, agenților sau prepușilor administrațiilor publice, fiindu-i extins domeniul de aplicație la experți și arbitri (Legea din 13 mai 1863), la slujbași, comiși și prepuși ai întreprinderilor industriale și comerciale (Legea din 16 februarie 1928), la agenți de antreprize controlate de puterea publică și la cetățenii însărcinați cu o funcție a serviciului public (Legea 16, martie 1943), apoi la toate persoanele investite cu un mandat electiv și la orice comis, prepuș, slujbaș ori salariat, chiar în fața comerțului și industriei (Ordonanța din 8 februarie 1945).
Corupția activă cât și corupția pasivă, ca noțiune, s-au dezvoltat în același timp și în același mod. Dubla calificare a fost extinsă de Legea din 1943 și Ordonanța din 1945 pentru a cuprinde și coruperea în vederea obținerii sau evitării unui act numai facilitat de exercițiul funcției. În baza actelor normative, din 1943 și 1945, traficul de influență, limitat de Legea din 1889 la persoanele investite cu un mandat electiv poate fi comis în prezent, de către orice persoană. Ordonanța din 8 februarie 1945 s-a străduit să pună în ordine aceste dispoziții diverse, înscrise în art. 289 – 294 din Codul penal.
Așadar, diversele fapte de corupție și de trafic de influență sunt minuțios incriminate prin art. 289 – 294 C. pen, ale căror texte actuale rezultă din această ordonanță. Majoritatea faptelor, calificate în trecut drept crime, sunt acum delicte sancționate prin pedepse severe. Corupătorul și coruptul nu sunt considerați participanți, fiecare dintre ei este autorul propriului său delict, distinct de al celuilalt, ceea ce ne obligă să distingem corupția zisă „pasivă”(cea a persoanei corupte) de corupția zisă „activă” (cea a corupătorului). Pe de altă parte, trebuie să distingem de „corupție” traficul de influență, delict analog, dar nu și identic.
1.2 Scurt istoric al corupției în România
Din punct de vedere istoric, corupția poate fi considerată cea mai veche formă de criminalitate care a însoțit dezvoltarea societății umane până în prezent și, probabil, mult timp de aici înainte. Practic, fenomenul corupției s-a născut o dată cu omul, așa de vechi sunt rădăcinile acestei maladii sociale.Unul dintre cele mai mari cazuri de corupție este reprezentat de cazul lui Iuda, care, pentru treizeci de arginți, l-a vândut pe mentorul său, Iisus Hristos, călcând peste propriile convingeri morale și etice.
Istoria poporului român cunoaște, de asemenea, numeroase cazuri de corupție, începând cu trădarea care a dus la moartea regelui Decebal, dar și alte situații când, pentru obținerea unor sume de bani, moșii sau promisiuni de funcții, voievozii erau vânduți dușmanilor. Asemenea evenimente probabil că au schimbat cursul istoriei acestei țări de tot atâtea ori. În Evul Mediu, oferirea și primirea de foloase de către funcționari au fost acceptate ca fiind ceva firesc, ținând de o anumită curtoazie. Pe meleagurile noastre, de pildă, bacșișul nu era incriminat, ci doar reprobat, eventual, de normele moralei. Aristocrația occidentală din secolele XVII și XVIII considera că funcțiile publice nu reprezentau, propriu-zis, o exercitare de responsabilități în interesul general al societății, ci „proprietatea” unor privilegiați care puteau cumpăra aceste funcții la prețuri foarte mari. Fenomenul de corupție prezent în sistemul capitalist nu reprezintă altceva, în concepția unor autori, decât continuitatea năravurilor aristocratice din Evul Mediu. Sistemul capitalist fiind considerat, odată cu declanșarea și amplificarea proceselor de modernizare, factorul principal care a patentat corupția în societățile moderne, spre deosebire de corupția care exista în societățile tradiționale.
În condițiile în care inegalitățile specifice sistemului economic capitalist au accentuat discrepanțele (obținerea succesului economic, dobândirea unor poziții de putere și prestigiu ) și mijloacele instituționale legitime (căile de realizare a scopurilor sociale), corupția a devenit un veritabil comportament adaptabil la presiunile sociale și mijloc principal de realizare a unor beneficii economice pe căi ilicite. Totodată, apariția capitalismului ca sistem, a declanșat crearea unor grupuri cu interese economice diferite și cu resurse financiare mari care, pentru realizarea intereselor, au început fie să acapareze resursele politice, fie să exercite presiuni asupra structurilor cu caracter politic.
În general, istoria dezvoltării economice, administrative și politice a mai multor state este strâns legată de istoria corupției ca tip de practică profitabilă pentru administrație și pentru noile grupuri și clase economice. Corupția, în vechiul drept penal românesc este incriminată destul de târziu și limitat, în perioada domniilor fanariote.În acea perioadă, faptele de corupție rezidau în daruri făcute de către subalterni sau de către particulari dregătorilor, în dubla lor calitate de funcționari și judecători. Obiceiurile austere ale poporului român au fost înlocuite de moravurile impuse de către demnitarii fanarioți, care au condus la generalizarea corupției, atât în raporturile cu demnitarii turci, cât și în cele dintre funcționarii români ori între aceștia și populație. Datorită numeroaselor cazuri de corupție s-au impus unele reglementări penale încă din timpul ultimelor domnii fanariote, reglementări ce vizau în special actele de corupție ale judecătorilor sau ale altor funcționari cu atribuții de judecată (ispravnici).
De asemenea, au apărut reglementări penale care incriminau faptele de corupție într-o manieră modernă și explicită, cum ar fi Condica de drept penal și procedură penală intrată în vigoare la 1 ianuarie 1852, în Muntenia, sub domnia lui Barbu Știrbei. Incriminarea faptelor de corupție a fost perfecționată și completată prin Codurile penale din 1865, 1936 și 1968, păstrându-se însă principiile preluate din Codul penal francez din 1810, care au fost îmbogățite cu rezultatele gândirii juridice românești. Așadar, corupția nu este o noutate pentru România, ci a avut o lungă și negativă tradiție istorică, fapt confirmat și de terminologia variată folosită pentru a ilustra fenomenul corupției.
1.3 Probleme actuale ale corupției în România
În perioada recentă, oportunitățile oferite de fenomenul de tranziție, coroborate cu insuficiența și ineficiența controlului statal, au favorizat dezvoltarea actelor de corupție, în special a „corupției administrative”, orientată spre obținerea de profituri maxime. Corupția poate fi percepută ca o problemă socială complexă,fiind considerată de segmentele sociale oneste un fenomen deosebit de grav și periculos ce atacă bazele economice și politice ale societății, afectează nivelul de trai al populației prin creșterea nejustificată a costurilor sociale și pune în pericol stabilitatea instituțiilor statale. Tendințele de globalizare, complexitatea și continua dezvoltare a formelor de manifestare a acestui fenomen cât și aria de aplicabilitate largă fac din corupție o reală amenințare pentru democrație și pentru principiile statului de drept.
Fenomenul corupției este perceput de către programele guvernamentale privind prevenirea și combaterea corupției ca fiind o disfuncție de sistem care își are proveniența și afectează cadrul normativ, sistemul instituțional și relațiile interumane specifice instituțiilor sociale.Totodată, lipsa reglementărilor legale în anumite domenii și excesul normativ alimentează factorii de risc pentru corupție.În categoria acestora adaugându-se factori precum: inexistența sau funcționarea necorespunzătoare a structurilor specializate care au atribuții de prevenire și control al corupției, precum și strategiile ineficiente de selecție, recrutare, perfecționare și control al resurselor umane, care trebuie să asigure funcționarea, în condiții de legalitate, a componentelor sistemului instituțional. Strategia de prevenire și control social al corupției ține seama de existența „marii corupții” și a „corupției mici”, fiind adoptate măsuri specifice fiecărui nivel al corupției.
„Marea corupție” este asociată funcțiilor de nivel înalt, formelor importante de fraudă, factorilor de decizie majoră, extorcări de fonduri, ajungând până la criminalitatea organizată, în timp ce „mica corupție” are cel mai puternic impact pentru percepția publică. În timp ce controlul social al marii corupții este, în primul rând, unul represiv-preventiv, „mica corupție” reprezintă ținta acțiunilor preventive care atacă baza piramidei fenomenului și limitează răspândirea acestuia.Distincția dintre cele două niveluri ale corupției, în legislația anticorupție din țara noastră are la bază un sistem complex de factori ce constau în calitatea persoanei vizate, valoarea sumei sau bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție și cuantumul pagubei materiale cauzate prin infracțiunea respectivă.
Clasificarea are în vedere influențarea actelor normative în timpul elaborării sau aplicării lor, după cum urmează:
„State Capture” – reprezintă acțiunile realizate de anumite grupuri, persoane sau firme din sectorul public sau privat, cu scopul de a influența, în folos propriu, conținutul unor legi, reglementări sau altor tipuri de acte guvernamentale, prin acordarea de pivilegii personale unor persoane publice, prin intermediul unor căi ilicite sau alte mecanisme netransparente.
„Corupția administrativă” – distorsionarea intenționată a aplicării legilor, normelor și reglementărilor existente pentru a crea avantaje unor actori publici sau privați, prin acordarea de câștiguri personale unor oficialități, pe căi ilicite sau alte mecanisme netransparente.
În general, fenomenul „state capture” este asociat „marii corupții”, iar în perioada recentă sunt din ce în ce mai numeroase cazurile în care anumite acte normative, în special hotărâri de guvern, au fost elaborate și adoptate pentru a crea beneficii anumitor persoane sau grupuri de persoane, mergându-se până la falsificarea conținutului unor acte normative, prin adăugarea sau îndepărtarea ilegală a unor texte. Astfel de tendințe se regăsesc și în cuprinsul unor decizii judecătorești cu caracter de îndrumare, precum și în cel al unor acte normative interpretative (metodologii, acte administrative cu caracter normativ), prin alterarea conținutului acestora reușindu-se distorsionarea principiilor impuse prin actele normative primare.
Conceperea și elaborarea unor strategii adecvate de prevenire și combatere a corupției au la bază factori precum: globalizarea fenomenului corupției, diversificarea formelor și tipurilor corupției precum și implicațiile nefaste ale acesteia asupra sistemelor sociale. Constatarea că fenomenul corupției tinde să se globalizeze și să îmbrace forme grave în România a devenit o coordonată obișnuită a discursurilor publice ale înaltelor oficialități ale statului român, care evocă permanent noi metode și instrumente pentru prevenirea și controlul social al corupției. Aceeași abordare o putem regăsi și în mass-media, care consideră fenomenul corupției o adevărată plagă a societății românești și care critică ineficiența măsurilor dispuse pentru limitarea și controlul corupției. În acest mod s-a ajuns la o percepție publică extrem de negativă față de corupție, amplificată și de lipsa rezultatelor concrete și spectaculoase, pe termen scurt, în combaterea corupției. La nivelul cetățeanului obișnuit, corupția are un impact direct, cu implicații inclusiv asupra opțiunilor sale politice, deoarece constată că statul nu-și asigură într-o suficientă măsură securitatea personală.
În acest context, apreciem că demersul circumscris „corupției administrative” este de actualitate și poate fi perceput ca o implicare, alături de toți cei interesați, în lupta împotriva acestui adevărat factor de risc la adresa dezvoltării economice și a securității individuale a cetățenilor, chiar a securității naționale.
1.4 Globalizarea fenomenului corupției
Imensul rezervor de soluții la problema dezvoltării economice contemporane s-a îmbogățit cu un nou val de abordări. Acestea vizează accentuarea interdependențelor economico-sociale între națiuni, atât pe vectorul extinderii formelor și tipurilor relațiilor economice internaționale, cât și pe cel al intensificării naturii acestor relații. Așadar, în contextul accentuării magnitudinii și a senzitivității relațiilor economice, sociale, juridice, politice, culturale, formând ceea ce noi numim astăzi „valul globalizării”, izolaționismul constituie o condamnare la rămânere în urmă și la nefructificarea oportunităților derivate din acest proces. Globalizarea desemnează existența și manifestarea unui set de procese care se produc în societatea internațională și care reflectă acțiunea unor rețele și sisteme cu caracter interregional. Aceste relații și interacțiuni sunt prezente în toate domeniile vieții sociale (cultură, economie, politică, juridic, militar și ecologic). Globalizarea este asociată cu deteritorizarea și cu reteritorializarea spațiului socio-economic și politic.
Guvernarea globală desemnează procesul prin care instituțiile și organizațiile internaționale și interguvernamentale elaborează și susțin reguli și norme ce guvernează ordinea mondială în toate aspectele vieții sociale contemporane, de la cultură la criminalitate, de la finanțe la viața spirituală). În ultimul deceniu, amenințările criminalității organizate au devenit mai importante decât cele care s-au manifestat prin înfruntarea blocurilor militare, în perioada Războiului Rece. Nesocotind frontierele permeabilizate la maxim și ignorând statul de drept, crima organizată are puterea de a destabiliza țări și continente întregi.
Experții afirmă în unanimitate că organizațiile criminale s-au adaptat la noua ordine a economiei mondiale și au știut să profite extraordinar de mondializarea schimburilor de mărfuri și capitaluri. Magnitudinea criminalității este percepută doar odată cu declanșarea marilor seisme financiare, cu proliferarea actelor teroriste finanțate de organizațiile criminale și cu prăbușirea imperiilor financiare construite din traficul de droguri și spălarea banilor. Globalizarea, ca fenomen în desfășurare dinamică, oferă criminalității organizate facilități care generează o veritabilă explozie a tuturor tipurilor de infracțiuni, din ce în ce mai greu de depistat, de urmărit și de stopat. Această nouă ordine mondială a permis și consolidarea unei criminalități noi, oportunistă și agresivă, transnațională și tot mai bine organizată, care prosperă profitând de diferențele între legislațiile și practicile represive naționale.
Globalizarea determină profesionalizarea crimei organizate, care utilizează ultimele cuceriri în materie de tehnologie și comerț pentru a-și extinde și perfecționa activitățile ilegale. Prin utilizarea computerelor, membrii rețelelor criminale obțin, protejează și procesează informațiile de care au nevoie în desăvârșirea operațiunilor lor ilicite. După opiniile experților europeni, puterea criminalității organizate prezintă următoarele particularități:
legăturile între organizațiile criminale transnaționale sunt tot mai puternice și mai complexe;
internaționalizarea tot mai extinsă a grupurilor criminale organizate;
activitatea acestor supraputeri ale crimei organizate constituie o amenințare la nivel strategic pentru toate sistemele de drept naționale.
Criminalitatea organizată globalizată reprezintă un fenomen căruia i se acordă astăzi o importanță din ce în ce mai mare, atât pe plan național, regional, continental și internațional, în sensul că autoritățile au conștientizat faptul că această problemă nu poate fi rezolvată secvențional, ci numai la nivel mondial. În ultimii ani, ca urmare a conflictelor naționale, etnice și chiar interstatale, un mare număr de depozite militare au intrat sub controlul unor bande criminale, fapt ce face ca traficul cu armament, explozivi, substanțe toxice și radioactive să cunoască o dezvoltare fără precedent fiind aproape scăpat de sub control. Organizațiile criminale sunt implicate tot mai mult în practici ilicite de dumping și înregistrarea unor pierderi fictive, operațiuni realizate deseori cu complicitatea unor funcționari corupți. O situație de noutate, exploatată de crima organizată, este micșorarea ofertei mondiale de organe umane pentru transplant. Asistăm astfel la un fenomen de globalizare a comerțului și piețelor financiare etc. Această tendință a provocat două rezultate simultane: unul, reprezentând dispariția limitelor dintre național, regional și internațional, lumea devenind aproape un singur stat, iar al doilea, întrepătrunderea problemelor economice, politice și sociale, până la punctul de a nu mai fi posibil a fi separate. În cadrul acestei tendințe globalizarea s-a extins și în sfera criminalității.
Sistemele electronice de comunicate neputând fi secretizate perfect devin vulnerabile în fața acțiunilor criminale comise prin intermediul computerelor, prejudiciul fiind enorm, iar autorii criminalității informatice având mari șanse de a nu fi descoperiți. Fața văzută a profiturilor ilicite realizate prin spălarea banilor cunoaște mijloace din ce în ce mai sofisticate, iar sumele uriașe obținute sunt valorificate de cartelurile criminale pentru a ține sub control importante instituții financiar-bancare, ori instituții economico-sociale, creându-se de multe ori adevărate monopoluri pentru înlăturarea concurenței. Combaterea crimei organizate a preocupat comunitatea internațională pe măsură ce fenomenul a fost perceput în formele sale de manifestare. Sesizând pericolul social ce-l reprezintă, statele lumii la nivel global, continental și regional au căutat diverse forme de combatere. Dacă, inițial, sfera acestor acțiuni s-a regăsit, în principal, în mijloacele naționale de combatere, extinderea fenomenului a făcut ca organisme guvernamentale și neguvernamentale să își dea mâna până la cel mai înalt nivel pentru cunoașterea, în primul rând a fenomenului și apoi în găsirea căilor și mijloacelor de prevenire și contracarare.
O structură infracțională pentru a se dezvolta, pentru a putea supraviețui în unele perioade, pentru a evita o confruntare, totuși, inegală cu o structură statală are nevoie să se folosească și să aducă noi valențe fenomenului corupției, are nevoie să corupă, să creeze slăbiciuni pe care, la momentul oportun, să le exploateze. Coruperea funcționarilor publici este un fenomen endemic și poate fi întâlnit în toate țările, dar mai ales în cele sărace. În aceste țări, dezvăluirile pe tema corupției și percepția nemijlocită a cetățenilor cu privire la aceasta au determinat o reacție de profundă neîncredere din partea populației, o reacție de teamă și lipsă de interes în cooperarea cu autoritățile din sistemul justiției penale, cu autoritățile publice, în general. În plan politic, oamenii renunță să mai sprijine vreun partid și în cele din urmă refuză exercitarea dreptului la vot. În aceste condiții, riscul accederii la putere a unor formațiuni politice sprijinite și de grupări ale crimei organizate a devenit important. Așa-numitele comenzi guvernamentale sunt alocate, în urma unor licitații trucate, companiilor controlate de persoane implicate în structurile infracționale ce oferă cea mai mare mită și care, ulterior, efectuează lucrări de foarte slabă calitate sau nu le efectuează de loc. Pe această cale, fondurile publice sunt acaparate de către structurile infracționale care dispun de firme cu aparență licită în spatele cărora disimulează activitățile infracționale. De altfel, între diversele grupuri de structuri infracționale se desfășoară o competiție acerbă pentru obținerea contractelor economice finanțate de la bugetele publice ori de către instituțiile financiare internaționale. În astfel de competiții, investitorii onești nu au nici o șansă, dacă devin prea insistenți, riscă să fie eliminați pe cale violentă ori sunt forțați să dea faliment.
Prin corupție structurile infracționale determină apariția și configurarea unei clase politice alternative (oameni și organizații controlate de și care execută punctual comenzile primite de la structuri infracționale) subordonată intereselor acestora, punând în pericol pacea socială, amenințând dezvoltarea economică și principiile fundamentale ale democrației. Libertatea de expresie a cetățenilor este limitată datorită controlului (economic ori prin amenințare sau șantaj) pe care crima organizată îl exercită asupra mijloacelor de informare în masă. Poate fi observat un cerc vicios – sărăcie, violență, corupție, organizarea activităților ilicite pentru a putea supraviețui, lipsa resurselor financiare pentru dezvoltarea de strategii viabile care să asigure controlul fenomenului.
Toate rapoartele naționale și internaționale în această materie afirmă că nu există nici un indiciu din care să se tragă concluzia că, în viitor, activitățile ilicite desfășurate de către structurile infracționale ar urma să se restrângă sau să-și reducă domeniile de impact. Condițiile social-economice nu permit această prognoză. Salariile mici și lipsa unor venituri stabile generează corupție și amplifică tentația obținerii unor produse și servicii prin ocolirea sistemului fiscal, contribuind, astfel, la dezvoltarea economiei subterane.
Explozia liberalizării piețelor a favorizat practicile de comisioane și retro-comisioane, care s-au înmulțit într-o manieră îngrijoratoare până când au invadat sectoare întregi ale economiei. Sectoarele cele mai sensibile sunt energia, lucrările publice de anvergură, armamentul, aeronautica și exploatarea resurselor miniere. Pe aceste piețe de interes național, câteva mari firme au integrat corupția ca un mijloc de acțiune privilegiată. Astfel, mai mulți factori de decizie la nivel internațional scapă oricarui control. Marea corupție beneficiază de complicitatea băncilor occidentale. Ea folosește circuitul societăților înregistrate în paradisurile fiscale, profitând de existența a 60 de teritorii sau state care îi servesc ca adapost. Marea corupție este o injustiție deoarece provoacă o extirpare a resurselor în țările dezvoltate. Marea corupție favorizează constituirea de „cutii negre” sau de remunerații paralele ale gestionarilor companiilor multinaționale și distruge încrederea necesară în viața economică. Pentru că, marea corupție a atins de cele mai multe ori centrul puterii, sunt subminate inclusiv vechile democrații occidentale. Marea corupție împiedică dezvoltarea țărilor sărace și libertatea socială și politică din aceste state.
Atunci când globalizarea a permis libera circulație a capitalurilor, suveranitatea unor anumite concerne bancare multinaționale a fost protejată în mod deliberat de „secretul bancar” care opacizează fluxurile bancare provenite din activitățile criminale. În acest fel beneficiarii marii corupții nu fac nimic pentru a ameliora situația. Considerăm că este necesar să conștientizăm consecințele acestei inegalități în fața legii de care profită marea corupție și că este absolut indispensabil să se încerce restabilirea unui echilibru între democrațiile occidentale și țările în curs de dezvoltare prin instituirea unor reguli noi. Astfel, în scopul facilitării anchetelor din domeniul cprupției cu implicații globale, propunem suspendarea imunităților diplomatice, parlamentare și judiciare pe parcursul anchetelor penale din domeniul criminalității economico-financiare, deoarece astăzi în majoritatea statelor democrate trimiterea în fața unui tribunal este supusă votului asupra ridicării imunității, atunci când sunt implicați oameni politici, suspendarea posibilităților recursurilor care întirzie transmiterea de probe jurisdicțiilor străine și nu în ultimul rând interzicerea posibilității băncilor de a deschide filiale, sau de a accepta fonduri care provin de la instituții instalate în țări sau teritorii care refuză, sau aplică de manieră pur virtuală, cooperarea judiciară internațională.
Susținem obligativitatea tuturor sistemelor de transferuri de fonduri sau de valori, ca și a camerelor de compensație internaționale, de a organiza urmărirea totală a fluxurilor financiare, incluzind identificarea precisă a beneficiarilor și a emițătorilor de ordine de plată, în așa fel încât, în caz de anchetă penală, autoritățile judiciare să poată cerceta ansamblul operațiilor suspecte. Pentru a putea judeca eficient delincvenții, considerăm oportună introducerea obligației legale a conducătorilor expusi politic să justifice originea licită a averilor lor. Dacă aceasta nu poate fi dovedită, ea va putea face obiectul unei „confiscari civile”. Crearea pedepsei de „înaltă corupție” pasibilă de o condamnare similară infracțiunilor prevazute contra atingerii intereselor fundamentale ale societății.
Pentru a preveni marea corupție trebuie impusă obligația firmelor de a declara în conturile lor consolidate veniturile nete (impozite, comisioane, dividende, gratuități etc.) pe care ele le plătesc guvernelor și societăților publice din țările în care operează și de asemenea trebuie acordată justiției din statul în care este stabilit sediul social al societăților multinationale, competența de a acționa atunci cind una din filialele lor din străinatate este suspectată de un delict de coruptie, în cazul în care țara unde delictul a fost comis nu poate sau nu dorește să intenteze o acțiune în justiție. Pentru o mai bună justificare a propunerilor făcute supunem atenției câteva exemple grăitoare în domeniul corupției unde principali actori au fost companii multinaționale.
1.4.1 Cazul ENRON-(S.U.A.)-2001. Falimentul companiei ENRON a fost unul dintre cele mai răsunătoare crahuri financiare cunoscute vreodată în mediul de afaceri internațional, constituind un veritabil seism ale cărui unde s-au resimțit pe toate piețele financiare internaționale sub diverse forme, de la scăderea valorii titlurilor până la diminuarea încrederii investitorilor în sistemul financiar. Gigantul energetic american ENRON avea sediul central în Houston, Texas și numeroase subsidiare pe tot teritoriul Statelor Unite ale Americii. Înainte de falimentul din 2001, compania avea aproape 22.000 de angajați în peste 40 de țări, fiind considerată drept una dintre cele mai mari companii din lume ce activau în domeniul electricității, a gazelor naturale, a hârtiei și a comunicațiilor, declarând în anul 2000 venituri de 111 miliarde de dolari americani. Pentru acest motiv, revista „Fortune” a intitulat-o ca fiind „cea mai inovativă companie americană” 6 ani consecutiv, din 1996 până în 2001, când s-a descoperit că situația financiară raportată era susținută în general de un plan instituționalizat, sistematic și creativ de fraudă contabilă, care a transformat ENRON-ul într-unul dintre cele mai mari scandaluri economico-financiare ale tuturor timpurilor, transformând numele companiei într-un sinonim al fraudei și corupției. Astfel, la 3 decembrie 2001, corporația și-a declarat, în mod cu totul neașteptat, falimentul, deși cu un an înainte raportase un profit de peste 10 miliarde de dolari. Pentru a înțelege întregul angrenaj al fraudei, este necesară a abordare multidisciplinară a fenomenului ENRON.
Apariția companiei ENRON s-a bazat pe fuziunea între companiile americane Houston Natural Gas (Texas) și InterNorth (Nebraska). Prima dintre ele deținea o rețea de transport a gazelor naturale ce lega estul de vestul SUA, deservind consumatorii de pe piețele din Florida și California. Rețelele de transport ale celei de-a doua mergeau de la nord la sud, deservind piețele din Iowa și Minessota. Cele două companii au fuzionat în 1985, noua companie luând numele “HNG-InterNorth” Inc. stabilindu-și sediul în Omaha, Nebraska. Renunțarea de către fostul director general al InterNorth, Samuel Segnar, la conducerea companiei după 6 luni de la fuziune, a oferit posibilitatea fostului director general al Houston Natural Gas, Kenneth Lay să devină noul manager al companiei. Printre primele operațiuni întreprinse de Kenneth Lay menționăm mutarea sediului central al corporației în Houston, concomitent cu aplicarea unei noi strategii privitoare la companie, precum și schimbarea denumirii în Enteron. Datorită unor asocieri ale cuvântului cu sensuri nedorite, denumirea a fost schimbată curând în ENRON. În faza inițială, ENRON a activat în domeniul transportului și distribuției energiei electrice și a gazului natural într-o mare parte a Statelor Unite ale Americii și, de asemenea, în dezvoltarea, construcția și exploatarea centralelor electrice, rețelelor de conducte și altor infrastructuri, în mai multe state din lume. Totodată, ENRON s-a concentrat în principal pe zona livrării de gaze ajungând să dețină o rețea imensă de conducte de transport a gazului natural cuprinzând aproape întregul teritoriu al SUA, între acestea numărându-se Northern Natural Gas, Florida Gas Transmission, Transwestern Pipeline și un parteneriat cu Northern Border Pipeline. Acestea au fost practic sursele de venituri pentru ENRON, care au făcut posibilă crearea altor firme în cadrul ENRON, deschiderea de venture-uri și efectuarea unor investiții ulterioare. Cu alte cuvinte, rețeaua de conducte era singura entitate operațională a ENRON-ului care putea genera profituri semnificative.
Începând cu anul 1998, ENRON a demarat investiția și în transportul și distribuția apei, creând în 1998 Compania Azurix. Aceasta n-a reușit să se impună pe piața utilităților legate de apă, iar una din cele mai mari componente, cea din Buenos Aires, a înregistrat pierderi operaționale, obligând astfel, în 2001, conducerea ENRON să anunțe public intenția de a renunța la Azurix și de a-i vinde activele.
ENRON s-a dezvoltat foarte bine prin “pionieratul” de care a dat dovadă, datorită campaniilor puternice de marketing și de promovare precum și prin instrumentele financiare pe care le lansa și care deveniseră foarte interesante pentru o serie de investitori sofisticați (fonduri de investiții, fonduri de pensii private etc). Compania era considerată puternică și dinamică din punct de vedere al performanțelor economico-financiare fiind apreciată pentru modul de tratare a angajaților ca și pentru beneficiile acordate acestora precum și pentru managementul eficient, toate aceste componente de imagine fiind bine percepute de public până la declanșarea scandalului privind fraudele comise în interiorul corporației.
Pentru evitarea impozitării dure impuse de legislația fiscală americană, compania a creat entități off-shore, care au fost utilizate în vederea creșterii profitabilității afacerii. Prin acest mecanism, managerii au obținut libertatea circulației fondurilor financiare și anonimatul operațiunilor, creându-se astfel angrenajul perfect atât de necesar manoperelor contabile de ascundere a pierderilor pe care le înregistra compania. Grație transferării unor pierderi pe conturile acestor societăți off-shore, ENRON a creat percepția publicului că este foarte profitabilă, prețul acțiunilor atingând niveluri foare ridicate, fiind tranzacționate din ce în ce mai mult pe piețele bursiere. Andrew Fastow, Directorul Financiar al ENRON a condus operațiunile legate de crearea companiilor și de manipularea înțelegerilor în favoarea sa și a apropiaților săi, asigurându-și venituri ilicite de milioane de dolari.
Scandalul Enron a debutat în momentul în care compania Enron și-a supraestimat beneficiul, și-a subestimat datoriile și a anunțat o pierdere trimestrială de 618 milioane de dolari. Autoritățile americane s-au sesizat în legătură cu această situație, demarând o investigație referitoare la parteneriatele și programele investiționale inițiate și derulate de directorul financiar al grupului energetic. Deși, în aparență, afacerile ENRON mergeau bine, iar profitul declarat era satisfăcător, în decembrie 2001, Enron a fost plasat sub protecția legii falimentului, devenind cel mai mare faliment din istoria SUA. Kenneth Lay, fondatorul și fostul președinte director general al grupului Enron, și Jeffrey Skilling, și el fost director al companiei, au fost acuzați, în principal, pentru fraudă bursieră și complot în scopul comiterii de fraude bursiere.
Va subzista mereu întrebarea cum a fost posibil ca acest gigantic concern să devină falimentar. Dar pentru a analiza mecanismul de falimentare a companiei, va trebui să privim dintr-o perspectivă cronologică evenimentele al căror principal actor a fost ENRON. Astfel ENRON a angajat o serie de speculatori pe piețele financiare, al căror rol inițial era de a acoperi riscul pe care compania-mamă îl avea în legătură cu obiectul său de activitate. Datorită unor evoluții bursiere favorabile și prin intermediul subterfugiilor contabile, aceștia au reușit să aducă companiei sume mari de bani. În aceste condiții, managementul companiei a decis să continue menținerea speculatorilor în cadrul acesteia, dar au încercat să mascheze natura operațiunilor bursiere pe care aceștia le derulau, fiind considerate ca investiții de plasament temporar al profiturilor în instrumente financiare.
Deoarece perioada evoluțiilor bursiere favorabile nu a durat foarte mult, tranzacțiile operate de traderi, așa cum erau numiți, au început genereze și ele pierderi financiare, iar ENRON nu mai putea masca pierderile operaționale prin tranzacții bursiere. Dar, ca urmare a existenței unei credibilități financiare deosebite, pierderile au putut fi însă finanțate și deficitul acoperit prin împrumuturi acordate de entități bancare și nebancare. Pentru a nu intra în spirala pierderilor reale din ce în ce mai mari, conducerea ENRON a hotărât să mascheze aceste împrumuturi, neînregistrând în contabilitate sumele primite ca și credite. Promotorul și facilitatorul acestor demersuri a fost directorul financiar al companiei, Andrew Fastow.
O altă modalitate de acoperire a pierderilor din operațiunile speculative a fost folosirea tehnicii contabile Mark-to-the-Market, impusă la propunerea și insistențele lui Jeff Skilling atunci când a ajuns la conducerea ENRON. Această tehnică, deși legală în SUA, se aplică în general companiilor care sunt implicate în cumpărarea și vânzarea de efecte publice, dar devine extrem de periculoasă atunci când este aplicată la nivelul unei companii angajate în dezvoltarea de proiecte. Spre exemplu, atunci când o centrală electrică era finalizată, compania înregistra la acel moment în contabilitate valoarea actualizată netă a investiției, cu toate că nu se derulase încă nici un flux financiar de intrare aferent investiției. Mai precis, tehnica se referă la ajustarea valorii unui cont pentru a reflecta la sfârșitul unei perioade de tranzacționare câștigurile sau pierderile aferente pozițiilor deschise în cont, care au rezultat din variația prețului. Astfel, ENRON includea în raportările trimestriale predicțiunile de profit, creându-și imaginea unei companii cu venituri uriașe, fapt care a determinat o avalanșă a tranzacționării acțiunilor acestei companii la bursă de către investitorii interesați. Ajustarea se face de obicei la o valoare de referință stabilită anterior aceasta permițand companiei să înregistreze câștigurile viitoare încă din momentul semnării unui contract, deși fluxurile monetare efective erau inexistente. Aceasta a fost condiția impusă de Skilling pentru a se alătura echipei de la Enron: folosirea contabilității „mark-to-market”.
La sfârșitul anilor 1990, acțiunile companiei ENRON erau tranzacționate la prețuri cuprinse între 80 și 90 de dolari pentru o acțiune. La acel moment puțini investitori ar fi îndrăznit să se îndoiască de performanțele financiare ale firmei. La mijlocul lunii iulie 2001 compania a raportat venituri operaționale de 50,1 miliarde de dolari. În ciuda acestui fapt, profitul companiei se situa doar la o medie modestă de 2,1%, iar prețul acțiunilor a scăzut cu mai mult de 30% raportat la același semestru al anului 2000.
În august 2001, Daniel Scotto devine prima persoană care face public neregulile financiare de la ENRON, publicând raportul „All Stressed up and no place to go”, încurajând investitorii să vândă acțiunile și obligațiunile companiei cu orice preț. La 14 august 2001, directorul general Jeffrey Skilling anunța că demisionează din poziția ocupată timp de numai 6 luni, motivele invocate fiind de natură personală. Kenneth Lay, care în acel moment ocupa funcția de președinte, a declarat că va reocupa funcția de director executiv în locul lui Skilling.
Pe măsura extinderii scandalului, tendința descendentă a valorii acțiunilor ENRON nu a mai putut fi stopată, acestea scăzând într-un interval scurt de timp de la 90 dolari la mai puțin de 50 de cenți. Acest fapt a fost șocant pentru conservatoarea lume financiară, care privea în continuare compania ca una extrem de atractivă și profitabilă. În aceste condiții, prăbușirea ENRON n-a mai putut fi evitată, dinamica procesului fiind influențată și de unele dezvăluiri, care confirmau faptul că mare parte din profitul său, respectiv veniturile, erau rezultatul unor înțelegeri cu așa numitele „special purpose entities” – societăți create special pentru a transfera pierderile contabile înregistrate de ENRON. Astfel, mare parte a datoriilor firmei nu au fost reflectate în situațiile financiare, fiind trecute în contul acestor entități. Ulterior, s-a descoperit că multe din activele și profiturile firmei, erau „umflate”, frauduloase sau chiar inexistente.
O persoană angajată după plecarea directorului general Sherron Watkins a fost cea care a informat președintele în legatură cu profiturile fraudulos crescute. Imediat după ce aceasta a informat președintele, Andrew Fastow a fost concediat și considerat unicul vinovat pentru prăbușirea companiei. Consecința acestor demersuri a fost declararea companiei ENRON, în decembrie 2001, în faliment, fiind plasată sub protecția legii falimentului. Astfel, operațiunile din Europa au declarat falimentul în 30 noiembrie, iar pe 2 decembrie și în SUA. Kenneth Lay, fondatorul și fostul președinte director general al grupului Enron, și Jeffrey Skilling, și el fost director al companiei, au fost acuzați în principal pentru frauda bursieră și complot.
Falimentul companiei Enron a luat forma lichidării și nu a restructurării, așa cum se aștepta inițial. O parte din active, considerate a nu fi principale, au fost vândute, iar altele reorganizate. Pentru a reflecta noul statut juridic al companiei, aceasta și-a schimbat denumirea în „Enron Creditors Recovers Corporation”, unica rațiune a existenței acesteia fiind gestionarea plăților finale datorate creditorilor companiei. Simplificând argumentele, frauda ENRON prezintă două etape distincte: prima, cea marcată de pierderile operaționale și crahul bursier al propriilor titluri, cea de a doua fiind constituită din veritabila revelație a falsurilor gigantice realizate de un management absolut iresponsabil, pentru care falsificarea bilanțurilor contabile și utilizarea firmelor interpuse create doar pentru transferul contabil al pierderilor devenise o practică cotidiană. Falimentul companiei ENRON nu a reprezentat doar un prejudiciu de 32,8 miliarde dolari, ci a devenit un simbol al colapsului de sistem al unui management lipsit de etică care generat un sindrom de panică ce a afectat grav noțiunea de încredere în mecanismele fiananciare. Pierderile financiare suferite de creditorii companiei, angajații, statul american, partenerii, grupurile și instituțiile financiare nu vor mai putea fi recuperate integral, probabil, niciodată. Dar, dincolo de aceasta, s-a observat faptul că acumularea de valoare bursieră este uneori mincinoasă și profund imorală fiind rezultatul practicării unui management ahtiat de obținerea de bonusuri, stimulente și prime cu orice preț, indiferent de consecințele asupra unui sector economic ori asupra economiei globale.
Firma de contabilitate responsabilă cu întocmirea evidențelor companiei ENRON era celebra companie „Arthur Andersen”, a cărei reputație era impecabilă atât în SUA cât și în restul lumii. Semnarea contractului între părți a fost condiționată de clauza imperativă de reflectare în contabilitate a veniturilor pe baza tehnicii Mark-to-the-Market. Falimentul ENRON a atras dizolvarea companiei de contabilitate și audit „Arthur Andersen”, care în acel moment figura în topul primelor 5 companii în acest domeniu.
Procesul inițiat de statul american împotriva companiei „Arthur Andersen”, sub acuzația de obstrucționare a justiției, a condus la dezvăluirea fraudei contabile efectuată de această firmă și a condus la un lanț de alte dezvăluiri, scandaluri și acte de corupție la nivel înalt. În august 2002, compania „Arthur Andersen” a predat licența și drepturile de funcționare. Cu toate acestea, în 31 mai 2005, Curtea Supremă de Justiție a SUA a anulat sentința de condamnare a firmei datorită unor vicii de procedură. Chiar și în aceste condiții, compania și-a pierdut majoritatea clienților din portofoliu și este improbabilă revenirea în topul celor mai cunoscute firme de contabilitate. În momentul de față, firma este parte în peste 100 de procese legate de activitatea de audit a acesteia la compania ENRON precum și de acuzațiile legate de distrugerea de documente. De la un număr de 85.000 de angajați în întreaga lume, firma Arthur Andersen mai are în prezent aproximativ 200 de angajați, majoritatea în Chicago, care se ocupă, în principal, de procesele împotriva firmei. Angajații companiei au aflat de falimentul acesteia în dimineața aceleiași zile cu declararea falimentului, adică 2 decembrie 2001, moment care a marcat fracturi grave de cariere, aspirații și destine. Acesta a fost momentul în care mii de muncitori și investori și-au pierdut economiile, fondurile pentru studiile universitare ale copiilor și pensiile. Grupul angajaților și al celorlalți terți interesați în ENRON au intentat procese împotriva a 29 dintre directorii companiei. În plus, angajații au pierdut și fondurile pe care le-au investit în acțiunile companiei, șansele ca aceștia să recupereze vreodată, total sau parțial, sumele pierdute sunt destul de mici. La fel ca și angajații, unii investitori au pierdut economiile sau pensiile deținute în acțiunile sau obligațiunile emise de ENRON. Scăderea drastică și bruscă a cursului titlurilor companiei a condus, de asemenea, la pierderi imense pentru investitori.
În decursul zilei declarării falimentului, oamenii de la conducere își lichidau conturile bancare, în timp ce oamenii care își investiseră economiile în acțiuni ENRON, aveau conturile blocate. Prăbușirea companiei ENRON a impus adoptarea, în Statele Unite, a Sarbanes-Oxley Act, considerată a fi cea mai semnificativă schimbare legislativă în sfera legislației aplicabile corporațiilor, tranzacțiilor cu valori mobiliare și pieței de capital. Adoptarea Legii Sarbanes-Oxley a impus și altor state reglementarea unor măsuri legislative similare în ceea ce privește guvernarea corporatistă, prevăzând pedepse mai mari pentru fraude, mai multă transparență, independență față de auditori și auditarea procedurilor de control financiar intern. Atât în Statele Unite, cât și în Marea Britanie, concomitent cu prăbușirea companiei ENRON, au apărut scandalurile legate de finanțarea de către companie a unor persoane politice semnificative, suma alocată acestor sponsorizări și donații fiind estimată la 7 milioane de dolari. Astfel, în perioada celor două mandate ale președintelui Clinton, ENRON a oferit Partidului Democrat donații de aproximativ 1 milion de dolari. De asemenea, au mai fost alocați bani și pentru Partidul Republican și pentru susținerea campaniei electorale din anul 2000 a președintelui american George W. Bush. În Marea Britanie, falimentul ENRON a avut ca și repercursiuni, o serie scandaluri centrate pe schimbarea unor principii ale politicii energetice a guvernului ca urmare a sponsorizării primite de Partidul Laburist din partea acestei companii. Falimentul ENRON a generat efecte negative și asupra mai multor instituții sau grupuri financiare care investiseră în acțiunile și obligațiunile acestei corporații, cauzându-le acestora pierderi imense. De asemenea, alți terți implicați direct sau indirect au avut de suferit în urma falimentului companiei.
Prăbușirea companiei ENRON, catalogat după unii experții ca fiind cel mai mare din istorie, sau „falimentul secolului”, a schimbat lumea financiară, având nenumărate repercursiuni negative asupra economiei americane și mondiale. Veritabilul sistem fraudulos pus la punct prin crearea unor încrengături de firme off-shore și prin falsurile contabile nu a rezistat însă, conducând compania către faliment. Cu toate că au existat și există nenumărate procese pentru recuperarea pierderilor, lumea a învățat că, fără un sistem de supraveghere și audit performant, este posibil ca și în viitor să se repete experiența negativă a prăbușirii companiei energetice americane.
1.4.2 Cazul Countrymark Cooperative Inc- (S.U.A.). Country Mark Cooperative Inc., a fost înființată în 1991 prin fuziunea companiilor Indiana Farm Bureau Cooperative și Countrymark, și a fost implicată, urmare a activităților ilegale derulate de managerul său, David Heath Swanson, într-o serie de investigații care vizau, în principal, comiterea unor acte de evaziune fiscală, infracțiuni de fals și înșelăciune, în special, prin utilizarea ilegală a mijloacelor de plată electronice. David Heath Swanson a fost implicat în toata perioada investigată în afaceri din industria procesării cerealelor și a produselor agricole, unde, în urma ingineriilor financiare realizate, a deturnat sume de bani în interes propriu și a încasat ilegal comisioane legate de activități de consultanță și intermediere în domeniu fuziunii și achiziției altor companii. Pe lângă acestea, Swanson a comis și fraude fiscale prin nedeclararea tuturor veniturilor obținute.
În perioada 1986-1993, Swanson a ocupat funcția de director executiv al CSY Agri Processing Inc., firmă cunoscută de publicul larg sub numele de Central Soya Company. În 1994-1995 a fost consultant la Archer Daniels Midland (ADM) și președinte și director executiv al Explorer Nutrition Group. Din ianuarie 1996 până în septembrie 1997, Swanson a fost director executiv al Countrymark Cooperative Inc., Project Explorer Corp. și Buckeye Feed Mills și președinte, secretar și trezorier al Project Explorer Holding Corp, Project Explorer Mark II si Project Explorer Mark III. Din anul 1997, Swanson a ocupat funcția de președinte și director executiv al Explorer Nutrition Group și Explorer Nutrition & Fiber Group, asociat și manager al Explorer Nutrition&Fiber Group LLC, președinte/director executiv/secretar/trezorier al Greenheat LLC și Explorer Nutrition & Fiber Group Mark IV LLC, iar în cadrul Biolan LLC era persoana autorizată să efectueze operațiuni pe contul firmei. Analiza se bazează pe prezentarea modului de operare, care a evidențiat complexitatea lanțului infracțional așa cum acesta a rezultat din derularea anchetei. Astfel, Preluarea Central Soya de către Archer Daniels Midland Company (ADM) – un grup economic din industria alimentară.
În 1991, Swanson a purtat negocieri pentru crearea unei firme de consultanță -Vickers & Allen, dar acest lucru nu a fost posibil la momentul respectiv. În 1992, Swanson, care era directorul executiv al Central Soya Company, a format o echipă managerială prin intermediul căreia a încercat preluarea Central Soya. În acest sens a cerut casei de avocatură Rogers &Wells să înființeze o companie – Project Explorer Corporation – care urma să reprezinte un paravan al preluării. La 27 iulie 1993, Swanson a demisionat din funcția pe care o deținea la Central Soya. Negocierile pentru preluarea companiei s-au blocat și, în cele din urmă s-a renunțat la idee invocându-se lipsa fondurilor financiare necesare. În noiembrie 1993, Swanson a reluat ideea sa de preluare a Central Soya pe care a prezentat-o conducerii Archer Daniels Midland Company (ADM), valoarea totală estimată a tranzacției fiind de aproximativ 152.000.000 USD. Prin intermediul casei de avocatură Rogers &Wells, Archer Daniels Midland Company a transmis acționariatului companiei Central Soya o propunere detaliată de preluare, care a fost acceptată, în final, la 21 decembrie 1993.
La 11 ianuarie 1994, Swanson a informat conducerea Archer Daniels Midland Company (ADM) în legătură cu sumele pe care i le datora pentru activitatea desfășurată în vederea finalizării tranzacției, care se ridicau la $1.358.000 din care $278.000 reveneau firmei Vickers &Allen, pe care o înființase tot Swanson. La data respectivă, însă, firma nu exista din punct de vedere legal, iar ADM nu desfășurase activități privind preluarea. Preluarea efectivă a Central Soya a avut loc, la data de 28 ianuarie 1994, beneficiarul operațiunilor de preluare fiind „Premiere Agri Technologies”, corporație membră a ADM. Ulterior, casa de avocatură a primit o factură din care rezulta faptul că datora firmei Vickers & Allen suma de $278.000 care reprezenta contravaloare unor servicii de consultanță. La 7 februarie 1994, Swanson l-a angajat pe avocatul Eric Rosenfeld să înregistreze firma Vickers & Allen, conform tuturor cerințelor legale. Tot la aceeași dată a transferat în contul casei de avocatură Rogers & Wells suma de $1.493.558 reprezentând acoperirea cheltuielilor suportate de Swanson cu ocazia preluării Central Soya. La 23 februarie 1994, Carolyn Breitinger (care ulterior a devenit doamna Swanson) în calitate de președinte și Mertha Meyer (o angajată a lui David Swanson) în calitate de secretară, au semnat la cererea lui David Swanson o rezoluție (decizie internă) privind relațiile bancare ale companiei Vickers & Allen, prin care i se oferea acestuia dreptul de operațiuni în numele și pe contul firmei, beneficiind de legitimitate în efectuarea tuturor transferurilor. La 24 februarie 1994, casa de avocatură Rogers & Wells a transferat la Sterling National Bank suma de $278.000 în contul deschis pe numele companiei Vickers & Allen.
Preluarea Buckeye Feed Mills Inc. de către The Countrymark Cooperative Inc. La 17 ianuarie 1995, Swanson în calitate de președinte al Project Explorer a prezentat conducerii companiei Buckeye o propunere de preluare în valoare de $15.000.000. Raportul de preluare s-a redactat conform indicațiilor lui Swanson, iar în perioada martie-august 1995 au fost desfășurate de către Tom Seaman și Hertha Meyer (ambii lucrând pentru Swanson) activități în vederea definitivării preluării. La 7 iunie 1995, J.F. Administrative Corp. prin Seling A. Zises a investit $2.000.000 în Project Explorer Corporation, în contextul preluării Buckeye. În cursul lunii august 1995, la solicitarea lui Swanson, Schroder Wertheim & Co. Inc., o societate bancară de investiții a oferit spre vânzare acțiuni ale Buckeye către Explorer Nutrition Group. Pe 10 august 1995, J.F. Administrative a realizat o primă investiție în Explorer Nutrition Group oferind un cec în valoare de $40.000 pe care Swanson l-a depus, însă, într-un cont deschis pe numele său.
La 17 august 1995, David Swanson, în calitate de președinte al Project Explorer Corporation, a semnat acordul pentru vânzarea acțiunilor (acord încheiat între firmă și acționarii săi care curpinde condițiile de vânzare ale acțiunilor firmei) rămase ale Buckeye Feed Mills Inc. Pe 27 septembrie 1995, J.F. Administrative Corp. a realizat o nouă investiție în valoare de $124.000 pentru preluarea Buckeye. Suma a fost platită către Explorer Nutrition Group și depusă într-un cont deschis pe numele lui Swanson. La aceeași dată, Swanson, în calitate de președinte al Project Explorer Corporation și garant al înțelegerii a modificat acordul privind vânzarea acțiunilor încheiat la 17 septembrie, prelungind termenul de realizare a tranzacției cu 60 de zile, perioadă în care Project Explorer Corporation să poată obține balanța de venituri și cheltuieli a companiei Buckeye. Conform modificării operate, dacă tranzacția nu se mai încheia, Swanson era obligat personal să plătească $100.000 acționarilor Buckeye.
La 2 noiembrie 1995, în timp ce preluarea Buckeye era în desfășurare, Swanson acceptat funcția de director executiv al Countrymark Cooperative Inc. La 8 noiembrie 1995, J.F Administrative Corp. a realizat o investiție suplimentară în preluarea Buckeye, în valoare de $118.000, suma fiind depusă în contul personal al lui Swanson. În cursul lunii decembrie 1995, în timp ce se pregătea să preia funcția la Countrymark, Swanson a fost avertizat de unul din membrii consiliului de administrație al aceastei firme că încercarea sa de a achiziționa Buckeye intră în conflict cu funcția pe care urmărește să o ocupe.
La 27 decembrie 1995, Selig A. Zises, în calitate de presedinte al J.F. Administrative Corp. a decis să renunțe la implicarea sa în preluarea Buckeye și a cerut returnarea investiției inițiale de $282.000. La 12 decembrie 1995, Swanson a transmis o adresă către consiliul Countrymark prin care sublinia importanța parteneriatelor în domeniu, promovând o politică de fuziuni și preluări- pregătind astfel terenul pntru preluarea Buckeye de catre Countrymark.
Încheierea tranzacției între Project Explorer Corporation și Buckeye care trebuia să aibă loc la 13 decembrie 1995 nu s-a mai realizat din lipsa fondurilor financiare. Proiectul a ramas însă în actualitate, iar la 18 decembrie 1995, Swanson i-a solicitat Schroder Wertheim & Co. Inc. o raportare privind situația la zi a Buckeye. La 27 decembrie 1995, Capitol Resources Lenders a transferat în contul Buckeye o sumă, pe care a justificat-o ca reprezentând investiții în valoare de $50.000, ca o garanție constituită în favoarea Project Explorer Corporation pentru preluarea Buckeye. Astfel, la data de 1 ianuarie 1996, Swanson a preluat oficial funcția de director executiv al Countrymark Cooperative Inc. Pe 3 ianuarie 1996, Swanson a prezentat consiliului de administrație o propunere privind preluarea Buckeye, menționând că a încercat el însuși preluarea prin intermediul Explorer Nutrition Group, dar că, în noua poziție nu mai putea realiza această operațiune. Pe 4 ianuarie, s-a hotărât în ședința de consiliu de administrație ca preluarea Buckeye să se realizeze direct de la acționarii săi, cu excluderea completă a implicării Explorer Nutrition Group, împreună cu societatea de investiții Capital Resources Partners, suma platită de Countrymark ridicându-se la $4.000.000.
La 2 februarie 1996, firma de avocatură Rogers & Wells, la indicațiile lui Swanson l-a informat pe Selig A. Zises că investițiile făcute la 10 august, 27 septembrie si 8 noiembrie 1995, totalizând $282.000 îi vor fi returnate la încheierea tranzacției cu Buckeye. În aceeași zi, consiliul de administrație al Countrymark, care aprobase deja achiziționarea unei părți din acțiunile Buckeye a adoptat o rezoluție prin care a hotărât să investească $4.000.000 în Project Explorer Corporation, care în schimb va deveni firma care va prelua Buckeye. Astfel, Countrymark urma să dețină 90% din acțiunile Project Explorer Corporation. În aceste condiții, tranzacția s-a încheiat la 27 februarie 1996. O sumă de $284.000 a fost plătită catre Associated Capital, deși aceasta nu era în acel moment un investitor în proiect. Tot din cele 4 milioane a fost plătită și suma de $282.000 ca rambursare către Seling A. Zises, pe care i-o acordase anterior lui Swanson ca o investiție preliminară, pe care acesta însă, o depusese într-un cont personal; părțile preluării nu au avut cunoștință despre aceasta. După preluarea de către Countrymark, Buckeye și-a păstrat managementul în statul Ohio, dar a creat un lanț al raportărilor prin care aceasta raporta către consiliul Buckeye Feed Mills, care la rândul său transmitea rapoarte către consiliul Project Explorer Corporation. Swanson era membru în fiecare din aceste consilii și director executiv al Buckeye. Buckeye și-a păstrat de asemenea un cont separat la Society National Bank.
La începutul lui martie 1996, când Buckeye consemna cheltuielile de achiziție în registrele sale contabile, Swanson a furnizat către aceasta o listă de plăți ce trebuiau achitate către Vickers & Allen pentru activitatea desfășurată pe durata tranzacției în sumă totală de $284.000. În perioada martie-mai 1996, Swanson, care în acel moment era director executiv al Countrymark, președinte și secretar al Project Explorer Cooperation și director executiv al Buckeye a determinat Buckeye să îi plătească o rambursare a cheltuielilor suportate în legătură cu preluarea Buckeye în valoare totală de $238.392, bani pe care i-a transferat într-un cont deschis pe numele său.
În perioada iunie-iulie 1996, Swanson a abordat un membru al consiliului de administrație cu privire la posibilitatea de a obține un împrumut în valoare de $500.000 de la Countrymark, motivând că banii vor fi utilizați de fiul său în vederea construirii unei locuințe, dar, propunerea a fost refuzată. În vara lui 1996, Swanson a dat instrucțiuni către Buckeye să o angajeze cu normă întreagă și cât mai repede pe Christine Zuinghedau, care atunci lucra ca cenzor la una din firmele lui Swason. Aceasta a fost angajată din 14 iulie 1996 până în 31 martie 1997. În aceste condiții, Swanson a dat instrucțiuni către Buckeye să întocmească o factură privind cheltuielile suportate cu ocazia angajării lui Zuinghedau, pe care Countrymark a decontat-o la indicațiile lui Swanson.
Preluarea Malta Clayton de catre Countrymark Cooperative Inc. În anul 1992, Swanson, care în perioada aceea ocupa funcția de director executiv al CSY Agri Processing Inc. (Central Soya) a aflat că Malta Clayton (deținută de Unilever) fusese scoasă vânzare. În iulie 1992, Central Soya a luat în considerare preluarea Matla Clayton, care la acea dată era evaluată la $12-15.000.000. În cele din urmă, Central Soya a decis să nu încheie tranzacția, dar Malta Calyton a rămas în continuare o țintă viabilă. După preluarea Buckeye de către Countrymark, Swanson a propus conducerii acesteia din urmă să preia Malta Clayton. Deși consiliul de administratie nu și-a dat aprobarea, Swanson a încheiat un acord de preluare a acesteia în calitate de presedinte și director executiv al Project Explorer Mark II Corporation, convenind asupra sumei de $31.000.000, încheierea tranzacției fiind stabilită pentru 22 mai 1996. La acea dată, Project Explorer Mark II nu respecta toate cerințele legale necesare înființării. Astfel, la 30 mai 1996, Swanson în calitate de director executiv al Countrymark a semnat un document prin care această companie garanta obligațiile asumate de Project Explorer Mark II Corp. conform acordului de preluare a Malta Clayton. În aceeasi zi, o firmă denumită Project Explorer Corporation II a fost înregistrată de către firma de avocatură Roger & Wells pe numele lui Swanson.
Pe 14 iunie 1996, Rogers & Wells a schimbat denumirea firmei în Project Explorer Mark II Corp. În aceeași zi, Swanson a fost nominalizat în documentele firmei ca unic director, președinte, secretar și trezorier, ales prin consimțământ unanim scris. La întrunirea lunară a consiliului de directori al Countrymark, pe 5 iunie 1996, Swason a propus directorilor să cumpere Malta Clayton la prețul de $33.000.000, împreună cu alte companii cu care să formeze un consorțiu. În condițiile în care, Countrymark urma să plătească $5.000.000, consiliul de administrație a acceptat. La următoarea întrunire a consiliului, acesta a aprobat investirea unei sume adiționale de $5.000.000 în consorțiu, ridicând totalul investiției în preluarea Malta Clayton la $10.000.000.
La 23 iulie 1996, Swason, în calitate de unic director al Project explorer Mark II a aprobat, ratificat și adoptat acordul de preluare al Malta Clayton. La 25 iulie 1996, el a deschis un cont pe numele Project Explorer Mark II, fiind singura persoană autorizată să efectueze operațiuni în cont. La 1 august 1996, Swanson în calitate de unic director al Project Explorer Mark II a aprobat o întelegere prin care Countrymark și Growmark urmau să achiziționeze acțiuni ale Project Explorer Mark II, fiecare plătind câte $10.000.000. La aceeași dată, a autorizat Project Explorer Mark II Corp. să emită o factură în valoare de $15.000.000 către Countrymark, ceea ce a crescut prețul achiziției până la $35.000.000. Astfel, Malta Clayton a fost practic preluată pentru suma de $31.000.000 plus dobânzi, în condițiile în care evaluarea inițială a firmei se cifra undeva între 12 și 15 milioane USD. La 5 august 1996, Swanson în calitate de președinte al Project Explorer Mark II și al Countrymark a executat factura de 15.000.000 USD emisă la 01.08.1996.
Tot la aceeași dată, Swanson a semnat în numele Project Explorer Mark II Corp. și Countrymark un acord al acționarilor celor două companii și ai Growmark care permitea firmelor Countrymark și Growmark să cumpere câte 500 de acțiuni ale Project Explorer Mark II Corp. fiecare. În condițiile în care acordurile de finanțare și de cumpărare a acțiunilor fuseseră încheiate, Swason putea să finalizeze preluarea Malta Clayton. Ulterior, Countrymark a cerut de la Swanson toată documentația necesară privind cheltuielile suportate cu ocazia tranzacției. În cursul lunii octombrie 1996, Swanson l-a angajat pe avocatul Eric Rosenfeld să adune și să pregatească documentele necesare, care au fost înmânate către Countrymark la 11 noiembrie 1996. Actele cuprindeau și facturi de la Vickers & Allen, care nu participase în nici un fel la tranzacție, și care la rândul ei urma să returneze parte din sumele de bani ilegal obținute către Swanson. Vânzarea acțiunilor Buckeye. Conform acordului de preluare a Buckeye Feed Mills, Countrymark a fost obligată să-și reducă procentul de acțiuni deținute la Project Explorer Corporation sub 50%, iar Swanson în calitate de președinte și director executiv al Project Explorer Corp. trebuia să identifice potențiali investitori în firmă. În urma vânzării parțiale a participațiilor deținute la Project Explorer Corp., Countrymark trebuia să încaseze pentru intermedierea tranzacției suma de $400.000.
La 13 decembrie 1996, firma de avocatură Rogers & Wells a înregistrat pe numele lui Swanson firma Project Explorer Mark III Corp. La 23 aprilie 1997, Swanson în calitate de președinte, secretar și trezorier al firmei a deschis un cont în numele acesteia pentru care numai el avea autorizație de folosire. La 14 mai 1997, Countrymark a primit de la Agway Holdings Inc., Growmark Inc. și Land-O-Lakes Inc. cei $400.000 pe care ulterior i-a virat în contul Project Explorer Mark III Corp. La 15 mai 1997, Swanson a transferat din contul Countrymark în contul Project Explorer Mark III Corp $400.000, informând pe unul din membrii consiliului de administrație că această sumă a fost, de fapt, folosită pentru finanțarea unui nou proiect al Contrymark în New York.
La 27 iunie 1997, când Countrymark a încercat să retragă $400.000 din contul Project Explorer Mark III, s-a constatat că în contul la care numai Swanson avea acces nu mai existau decât $300.000. La 1 iulie 1997, Swanson a informat consiliul de administrație al companiei Countrymark ca Agway, Growmark și Land-O-Lakers cumpăraseră 20% din acțiunile Buckeye, plătind pentru intermedierea tranzacției o taxă de $400.000 către Countrymark și că această sumă fusese investită în unele proiecte ale companiilor Buckeye și Project Explorer Mark III. În perioada august 1996-mai 1997, David Swanson a transferat diferite sume de bani între conturile bancare ale companiilor la care ocupa o funcție de conducere sau din conturile acestor companii în contul personal, transferuri care s-au făcut între companii având sediile sociale în state diferite ale SUA. Multe dintre aceste sume reprezentau bani obținuți din săvârșirea de infracțiuni pe teritoriul acestor state.
În cursul lunii octombrie 1997 și octombie 1998, Swanson și soția sa s-au sustras de la plata taxelor către stat corespunzătoare anului caledaristic 1996 respectiv 1997 prin furnizarea către angajatorul lor de date și documente false și prin alte acte de evaziune fiscală între care depunere de documente false către autoritățile competente. Astfel, venitul pentru anul 1996 declarat era de $201.272 din care $72.863 trebuiau achitați către stat. În realitate, veniturile obținute de soții Swanson se ridicau la $2.385.853, din care trebuiau virați către stat $979.286. Tot astfel, pentru anul 1997, venitul obținut declarat de soții Swanson era de $495.234, din care $171.950 de plătit către stat, în realitate, veniturile obținute ridicându-se la $630.195 din care $237.172 taxe de plătit către stat. În concluzie, acest veritabil mecanism al fraudei a fost posibil ca urmare a inexistenței unui control real asupra tranzacțiilor pe care companiile americane, în general, le realizează în sfera consultanței necesare achizițiilor și fuziunilor, precum și asupra declarării fiscale a veniturilor realizate de către contribuabilii instituționali ori persoane fizice.
CAPITOLUL 2
ECONOMIA SUBTERANĂ
2.1 Definiția și clasificarea economiei subterane
La nivel mondial, abordarea într-o manieră tot mai profundă și profesionistă a acestui domeniu se face de aproximativ două decenii. Pe cât este de neexplorat acest domeniu, pe atât este de importantă analiza lui pentru viața economică reală. Același caracter de noutate al studierii economiei ilicite explică și faptul că nu există un acord între specialiști în ceea ce privește denumirea acestui fenomen (se vehiculează peste 20 de termeni). Desigur, nu toți acești termeni definesc aceeași realitate, surprinzând, aproape fiecare, doar unele aspecte ale economiei ilicite și nu totalitatea lor. Cert este însă că avem de-a face cu o „altă” economie decât cea obișnuită, cunoscută și care desemnează activitățile ce scapă normelor legale și statistice. În acest noian de denumiri, trebuie amintit efortul lui F. Roubard și M. Seruzizier de a trece în revistă (tabelul 1) cei mai mulți dintre acești termeni, în funcție de trei caracteristici ale conotațiilor lor.
Aceste caracteristici se referă la: neutralitatea termenului; practicile deliberat oculte și judecata pozitivă.
Termeni utilizați pentru desemnarea „altei” economii decât cea oficială
Prima familie de termeni (care a primit codul 1) adoptă punctul de vedere considerat neutru, la care nu se face nici o judecată de valoare asupra activității în sine și nu se specifică motivația agenților angajați în acest tip de activități. Cea de-a doua familie de termeni (codul 2) desemnează un ansamblu de practici deliberat oculte ale celor care sunt implicați în ele, practici la limita legalității, iar adjectivele folosite au predilect o nuanță negativă.
A treia familie de termeni (codul 3) are în vedere comportamentul agenților și definește un spațiu economic alternativ care înglobează și alte aspecte: organizare socială, rețea de solidaritate, originalități culturale. Acest spațiu economic alternativ se manifestă, în general, în alte țări decât cele dezvoltate, combinând formele tradiționale de organizare cu bazele unei „alte dezvoltări”. Acesta este criteriul numit de autori ai „judecății pozitive”. Deoarece, așa cum am arătat, în legătură cu „cealaltă” economie apar în literatura de specialitate mai multe tipuri de denumiri, dintre care cea de economie ilicită pare a fi cea mai cuprinzătoare, aceasta va fi și preferată pe parcursul analizei. Termenul include, în sens larg, atât activități ilegale, cât și activități legale care, deși cunoscute, nu sunt luate în considerare de către contabilitatea națională și sunt nedeclarate pentru plata obligațiilor fiscale.
Partea ascunsă a economiei ilicite cuprinde un grup de activități, așa-numite criminale, și care se referă la activități penale de tipul: producția și distribuția de bunuri (droguri, pornografie, produse contrafăcute, etc.), producția și distribuția de servicii (jocuri de noroc ilegale, proxenetism, prostituție), transferuri (falsificarea banilor, furturi, încasare de despăgubiri necuvenite de la instituții de asigurări) și crimele împotriva ființei umane. Alături de acestea, în economia ilicită se include și economia neagră, care are o definiție standardizată în opinia lui D. Pyle și se referă la „acele activități perfect legitime care se concretizează în tranzacții (în natură sau contra plată) între indivizi și care sunt apoi ascunse autorităților, în special celor fiscale”. Chiar astfel standardizată, definiția economiei negre presupune la diferiți autori diferite accepțiuni și conținuturi atunci când aceștia încearcă estimarea dimensiunilor ei și ale întregii economii ilicite.
Activitățile casnice, observate a fi în creștere odată cu diminuarea timpului de muncă și sporirea timpului liber, cuprind, în esență, activități de preparare a hranei, îngrijirea copiilor, întreținerea locuinței, grădinărit, etc. Activitățile benevole presupun efectuarea de fapte pentru asociații și/sau persoane individuale, fiind mult mai răspândite în țările cele mai dezvoltate decât în altele, deoarece cei mai bogați sunt dispuși să transfere o parte din bogăția lor către cei mai săraci. Chiar și în urma acestor clarificări de bază, se remarcă totuși că, dat fiind conținutul foarte bogat al fiecărei activități componente a economiei ilicite, este greu uneori să se facă delimitări foarte exacte privind încadrarea într-o categorie sau alta.
O ultimă observație privind delimitările conceptuale se referă la preferința unor autori de a defini aproximativ aceeași realitate economică cu termenul de economie ilicită pentru țările dezvoltate și cu cel de economie informală pentru țările în curs de dezvoltare. Deși conținutul economic al celor două noțiuni este aproximativ același, diferența pare să fie mai mult de conținut filosofic – în sensul că ultima cuprinde un ansamblu de activități având obiectivul de a asigura supraviețuirea celor care le practică (acțiune de altfel paralelă economiei oficiale) – și nu atât tentația firească și permanentă a agenților economici de a încerca să scape de control și constrângere pentru a-și mări cât mai mult veniturile.
Conceptul de economie subterană a marcat discursul unor importante categorii de specialiști din domeniul social, juridic și presă, înainte de a fi analizat din punct de vedere economic. Termenul în sine este o traducere foarte sugestivă și a căpătat supremație asupra altor expresii apropiate, elementul comun în toate fiind delimitarea economicului între activitatea legală și cea ilegală, în final între bine și rău în economie. Abordările sunt foarte variate, termenul fiind mult mediatizat și folosit în funcție de anumite interese imediate, mai înainte de a căpăta o anumită consistență științifică, conducând în aceste condiții la dificultatea stabilirii unei definiții stricte. Pornind de la scopul evident economic al activității ilicite, respectiv de maximizare a veniturilor indiferent de metodele și mijloacele ce urmează a fi folosite pentru aceasta, și de la activitățile eterogene atrase în sfera sa de cuprindere, considerăm că poate fi acceptată ca definiție a economiei ilicite: ansamblul activităților economice desfășurate organizat, cu încălcarea normelor sociale și ale legilor economice, având drept scop obținerea unor venituri ce nu pot fi controlate de stat. Pornind de la această definiție, se constată că apariția economiei ilicite coincide cu apariția statului și impunerea unor reguli, norme și legi, iar dezvoltarea fenomenului este corelată cu etapele istorice ale dezvoltării statului.
2.2 Factorii care influențează activitățile economice ilicite
Înainte de a evidenția cele mai semnificative cauze ale apariției și dezvoltării economiei ilicite, trebuie specificate câteva precondiții ale existenței acesteia. Dorința oamenilor de a-și spori venitul real a fost și va rămâne cu siguranță elementul determinant al existenței permanente, în proporții mai mari sau mai mici, a economiei ilicite. Pentru a-și mări veniturile, se angajează atât în activități legale (dar adesea nedeclarate), cât și ilegale. Este clar deci că nivelul activităților din cadrul economiei ilicite depinde, ca și în cazul economiei oficiale, de cererea pentru produsul final pe care îl oferă. Cererea este dată în ambele cazuri de venitul disponibil, de distribuția venitului și de diferențele de preț între bunuri și servicii identice oferite de ambele tipuri de economie.
O altă precondiție a existenței economiei ilicite este fezabilitatea activităților din cadrul ei, care limitează opțiunea agenților pentru acest domeniu. Această fezabilitate depinde de constrângerile instituționale, dintre care cea mai importantă este dimensiunea firmei. Firmele mici și cele care oferă servicii personale pot ascunde, cu mai multă ușurință decât firmele mari, o parte (mai mare) a produsului lor. Procedurile administrative sau practicile de verificare ale autorităților fiscale sau de control reprezintă alte constrângeri. Fezabilitatea activităților desfășurate în afara legii (moonlighting) depinde de simplitatea și productivitatea relativă a acestora în economia neoficială. Nu pot fi obținute produse și nu se pot efectua servicii care cer tehnologii sau echipamente complexe și care, în consecință, sunt foarte scumpe, pentru simplul fapt că procurarea acestora este greu de ascuns.
Investițiile în capitalul fix sunt de aceea reduse, limitându-se la cele pentru mijloace circulante. Productivitatea activităților neoficiale trebuie să fie apropiată de cea din sectorul oficial care oferă același output. Mai mult decât atât, superioritatea ei în primul caz este una dintre condițiile de a obține un produs care va fi preferat de viitorul consumator. Acesta alege între produsul economiei oficiale și al „celeilalte” și datorită diferenței între impozitele, taxele, costurile pe care fiecare le plătește. Dacă precondiția existenței economiei ilicite este dorința oamenilor de a-și spori veniturile reale, atunci cea mai importantă cale de a o împlini este dată de tentația de a păstra în totalitate veniturile rezultate din diverse activități, ascunzându-le organelor de taxare și control, fapt numit generic evaziune.
Factorii esențiali care au permis dezvoltarea exacerbată a economiei ilicite pot fi în principal următorii:
incertitudinile legislative care au însoțit schimbările economice;
divizarea economică necontrolată, apariția unor mici întreprinderi cu activitate temporară, speculativă;
descentralizarea, divizarea puterii prin distribuirea responsabilităților, crescând astfel numărul indivizilor coruptibili;
atitudinea tolerantă atât a autorităților, cât și a populației față de încălcarea reglementărilor, o oarecare reticență față de disciplină;
joncțiunea imediată realizată de reprezentanții pieței paralele existente în perioada socialistă cu cercuri cu preocupări similare din statele vecine și, pe această cale, conectarea la structurile internaționale ale economiei ilicite;
existența în circulație în afara sistemului bancar a unei mase monetare foarte mari;
nivelul ridicat al ratei dobânzilor practicate de bănci pentru creditele acordate clienților nebancari, inclusiv guvernamentali;
volumul redus al tranzacțiilor pe piața de capital fapt ce a generat tranzacționarea acțiunilor prin eludarea legii și apariția transferurilor de proprietate prin metode frauduloase;
birocratismul exagerat chiar și în situația când acesta nu este reclamat de o normă bancară în acordarea de credite agenților economici, susținerea financiară a acestora, realizându-se prin alte mijloace decât cele legale, ceea ce conduce în final la dificultăți majore în activitatea economico-financiară;
situațiile de criză economică în care amploarea activităților (oficiale) scade adesea, dar nu scad nevoia și capacitatea oamenilor de a consuma bunuri și servicii. În aceste condiții, tot mai mulți agenți sunt angrenați în activități ilicite care ajută la diminuarea penuriei de produse;
Criza presupune, în esență, o cerere mai mare decât oferta, iar consumatorii – persoane individuale sau firme – care dispun de o putere de cumpărare (monetară și nemonetară) mai mare decât cea posibil de absorbit prin economia oficială, o vor folosi pentru a-și procura cele necesare, în cantitățile și calitățile corespunzătoare, de pe „piața neagră”.
șomajul, ale cărui dimensiuni influențează, în principal, amploarea fenomenului de muncă la negru. Munca șomerilor este folosită atât de către agenții economici oficiali, care nu plătesc pentru aceștia obligațiile către bugetul de stat și al asigurărilor sociale, cât și de către agenții informali care-și desfășoară întreaga activitate în economia ilicită;
gradul de fiscalitate și de reglementare din economie, ca elementul cel mai ușor vizibil ce conduce direct la tentația de a acționa într-un alt cadru decât cel oficial și care, dacă ar fi respectat, ar împovăra contribuabili, împingându-i adesea dincolo de limita supraviețuirii sale;
excesul de reglementare dintr-o economie, care are drept efect tendința de evitare la maximum a cadrului legal și dă naștere la forme alternative de desfășurare a activității;
numărul de emigranți sau de muncitori străini clandestini. Aceștia sunt o forță de muncă ieftină, folosită de diverse tipuri de companii și care în unele țări influențează considerabil dimensiunile economiei ilicite;
sporirea timpului liber, care determină indivizii fie să-și ia o a doua sau a treia slujbă (nedeclarată însă), fie să lucreze în propria gospodărie, fie să se angajeze în acțiuni de benevolat, toate fiind până la urmă, elemente care nu se regăsesc contabilizate la nivelul economiei naționale;
moralitatea unor indivizi: hoți, criminali, considerați a fi la marginea societății, au cel mai adesea anumite caracteristici psihologice, care-i determină să comită acte împotriva ființei umane și să se grupeze de cele mai multe ori în diverse organizații provocatoare de fenomene sociale grave: crimă organizată, jaf, corupție, trafic de toate tipurile, toate aceste fapte implicând tranzacții neimpozabile, etc.
În aproape toate studiile și articolele recente, creșterea sarcinii fiscale și a contribuției la asigurările sociale, restricționarea excesivă a piețelor, atitudinea (manifestare subiectivă omenească) și oportunitatea, schimbările economico-sociale ca urmare a trecerii de la un regim politic la altul, slăbiciunile în funcționarea aparatului de stat, inconsecvența și incoerența
Pentru mulți cercetători, lăcomia ca motivație umană universală, pare să fie componenta cheie în descifrarea comportamentului participantului la economia ilicită, oferindu-se ca argument discrepanța dintre percepția pozitivă a acțiunilor guvernului și non-conformarea la taxele și reglementările impuse de acesta. Un studiu realizat în Canada la începutul acestui deceniu indică faptul că deși 58% dintre cetățeni consideră că sistemul de taxe era corect, 21% dintre aceștia se sustrăgeau de la plata taxelor, interesantă fiind justificarea oferită de către unul din acești participanți: „Toți ceilalți o fac. GST (actul privind taxa) este stupidă și dacă o lege este stupidă, nu văd de ce nu ar trebui încălcată. În afară de asta, plătesc și așa taxe mult prea mari”. Există numeroase păreri, inclusiv în România, că economia ilicită este un simptom al schimbării relațiilor economice și sociale. În era „post-industrială”, producția diferențiată, productivitatea ridicată, munca flexibilă, tehnologia înaltă și capitalul redus prezintă caracteristici predominante ale afacerilor de mărime redusă și în egală măsură ale activităților economice ilicite, care nu sunt restricționate de metodele și practicile tradiționale ale afacerilor legale. Tranziția ca urmare a prăbușirii sistemului comunist în țările din centrul și Estul Europei, însoțită de pierderea autorității statului, reprezintă alături de factorii enunțați mai sus, o cauză majoră a dezvolțării, fără precedent, a economiei ilicite în acest spațiu geografic.
Activitățile în economia ilicită par să fie determinate de două motive economice principale: evaziunea fiscală și evitarea reglementărilor (licențe, standarde legale, proceduri administrative). Definițiile adoptate în această analiză sugerează două cauze fundamentale ale economiei ilicite: povara fiscală și intensitatea reglementărilor. Trebuie menționat faptul că factorii economici nu pot să ofere decât o explicație parțială asupra noțiunii de economie ilicită. Abordările sociologice, psihologice sau culturale care, în mod evident, completează abordarea economică, depășesc scopul acestei analize. În ceea ce privește povara fiscală, este de notorietate faptul că ratele ridicate ale impozitării indirecte determină creșterea cantității bunurilor și serviciilor tranzacționate în economia ilicită.
De asemenea, ratele marginale ridicate ale impozitării veniturilor conduc la creșterea muncii ilicite. Stimulentele pentru munca ilicită sunt cu atât mai mari cu cât nivelul brut (incluzând impozitele) al costurilor cu munca în economia oficială este mai mare decât nivelul net (excluzând impozitele) al veniturilor forței de muncă. În ceea ce privește intensitatea reglementărilor, economia ilicită poate fi privită ca o reacție a agenților economici care se simt „striviți“ de povara intervențiilor statale și aleg strategia „evaziunii“, renunțând la strategia argumentelor pertinente. Cel puțin în cazul României, nu numai de intensitatea reglementărilor în sine, ci și comportamentele discreționiste ale autorităților publice în aplicarea reglementărilor sunt relevante din perspectiva deciziei de a trece în economia ilicită. Premisa acestei analize este că economia ilicită apare ca urmare a două tipuri de intervenții guvernamentale: impozitarea și reglementările administrative. Explicitarea unui model econometric care să cuantifice corelația dintre dimensiunea economiei ilicite și intensitatea celor doi factori cauzali depășește însă cadrul analizei.
2.3 Firmele fantomă
Profitând de lipsa reglementarilor legale, carențele existente în cele în vigoare, lipsa de cooperare a instituțiilor responsabile cu înmatricularea și înregistrarea fiscală a societăților,diverși comercianți au înființat o mulțime de firme, care, deși aparent funcționează legal, nu pot fi identificate la sediile declarate. Aceste firme există, dar nu se văd, nu pot fi atinse.Astfel, locul lor principal de acțiune îl constituie economia ilicită, invizibilă, ele neregăsindu-se în economia reală de la suprafață.Aceste tipuri de firme sunt marii actori ai evaziunii fiscale, ai contrabandei, ai bancrutei frauduloase și ai altor infracțiuni considerate ca generatoare de bani murdari.
Scopul acestor firme fantome nu îl contituie înființarea, înmatricularea și funcționarea acestora, ele fiind create in scopuri bine premeditate pentru a eluda legislația, cel mai adesea în domeniul fiscal. În cele mai multe cazuri, asemenea firme se creează special pentru tranzacționarea unor mari afaceri ilegale, după care acestea dispar din lumea afacerilor, patronii lor procedând la înființarea altor asemenea societăți, utilizate în același scop, după care din nou sunt abandonate și așa mai departe.
Rezultatul funcționării unor astfel de firme are la bază existența unui nivel ridicat al economiei ilicite.Din numeroasele cazuri existente a rezultat faptul „marii specialiști” în firme fantomă sunt, în special, cetățenii străini, în special din lumea orientală. De altfel, în strainătate, sumele obținute din economia ilictă sunt schimbate în valută și transferate, destul de ușor , în străinătate, fără a exista o contraprestație a acestor transferuri, producând astfel un dezechilibru mai accentuat al balanței de plăți. Amploarea fenomenului a creat foarte multe probleme instituțiilor responsabile cu perfecționarea legislației în domeniu, precum și organismelor de aplicare a legii.
Constituirea și funcționarea firmelor fantomă
Înmatricularea și înregistrarea unor societăți comerciale prin utilizarea unor documente false sau prin neîndeplinirea unor cerințe legale
În cele mai multe cazuri, în special în cazul unor cetățeni străini, pentru înregistrarea societăților comerciale, viitoare fantomă, se utilizează acte de identitate false. Deși aceste documente au parcurs un circuit destul de îndelungat: Registrul Comerțului, funcționarii administrației financiare, notari, avocați, judecători, nimeni nu a observat că aceste acte sunt false.Astfel, putem concluziona următoare: fie că falsurile au fost făcute atât de perfect, încât acestea nu au putut fi depistate, fie că au existat anumite interese pentru a nu fi depistate asemenea falsuri.
Folosirea unor contracte de închiriere false reprezintă cel mai uzitat mod de înființare a firmelor fantomă, pentru a dovedi exista spațiului în care va funcționa firma respectivă. Falsificarea acestor documente s-a realizat prin diferite modalități:
falsificarea ștampilei și a numărului de înregistrare al administrației financiare din raza de acțiune a domiciliului titularului contractului de închiriere. Cu ocazia verificărilor s-a constatat că numărul de înregistrare respectiv nu există în evidența unității financiare respective;
falsificarea titularului de contract de închiriere, prin utilizarea însă a unui număr corect de înregistrare de la administrația financiară, dar la care apare un alt titular de contract;
prezentarea unui contract de închiriere la adrese care nu există (de exemplu, un număr de stradă inexistent);
pentru a garanta credibilitatea, falsificatorii au înscris pe contractele de închiriere și numărul unor chitanțe (evident false) prin care s-a plătit impozitul aferent chiriilor, pe toată durata contractului de închiriere.
Utilizarea unor contracte de proprietate pentru sediul unor firme care aparțineau unor rude, dovedindu-se ulterior ca acestea erau false.
Utilizarea unor contracte autentice în vederea dovedirii existenței spațiului pentru sediu, dar care ulterior au fost înstrăinate. Practica judiciară a pus în evidentă o serie de cazuri în care s-a procedat astfel; contractele de vânzare-cumpărare se întocmesc în mai multe exemplare.Ca de exemplu, dacă apartamentul se înstrăinează din nou, noului proprietar nu i se înmânează toate exemplarele vechiului act de proprietate (de obicei i se înmânează numai unul), astfel că vechiul proprietar rămâne în posesia a cel puțin unui exemplar pe care-l folosește fără știrea noului proprietar.
Înstrăinarea societăților comerciale (prin cesionarea părților sociale), fără a se verifica dacă mai sunt îndeplinite condițiile referitoare la existența spațiului pentru sediul social
În cele mai multe cazuri, contractele de închiriere care fac dovada spațiului pentru sediul firmei, se încheie pe o perioadă de un an de zile, dar au existat situații în care această perioadă era de numai o lună sau chiar de 15 zile (astfel de termene scurte constituiau dovada clară că firmele respective s-au înființat de la început ca firme fantomă și totuși au fost legalizate înființările).
În cazul în care firma este cesionată altui comerciant, nu se verifică dacă aceasta mai îndeplineste condiții legale de funcționare cu privire la spațiul pentru sediul social. Astfel,în cele mai multe situații, contractele de închiriere erau expirate la data cesionării. Mai mult, aceasta este o metodă de a se pierde urma societății, în special când vechiul proprietar se află în situații litigioase cu organele fiscale. De cele mai multe ori, noii proprietari, nu mai pot fi găsiți ori declară că nu cunosc nimic despre debitele firmei, deoarece la data achiziționării sale din contabilitatea acesteia nu rezulta nici o datorie; iar eventualele debite care nu figurează în evidența firmei îi privesc pe foștii proprietari.
Pot exista și situații diferite precum: foștii proprietari, urmăriți de organele fiscale, înstrăinează firma cu toate datoriile unor persoane care nu pot fi găsite sau care chiar nici nu există, deoarece documentele noilor proprietari sunt false sau falsificate.În apărarea lor, foștii proprietari prezintă chiar și chitanțe că au primit banii pe societățile înstrăinate, dar banii respectivi sunt tot ai foștilor proprietari, deoarece aceștia nu pot identifica pe noii proprietari.
Cesionarea firmelor, neurmate de înscrierea de mențiuni la Registrul Comerțului, cu privire la sediu și administratori.
Unii dintre cetățeni, profitând de perioada de înființare a unor firme scutite de impozit, au înființat asemenea societăți, după care le-au înstrăinat, câștigând astfel o sumă de bani considerabilă.Însă, înstrăinarea firmelor fără respectarea procedurilor legale au avut consecințe nefaste pentru foștii propritari, ulterior aceștia fiind anchetați și controlați, deoarece ei figurau în continuare ca administratori la firmele înstrăinate, iar sediul acestora nu a fost mutat de noii proprietari. Mai mult, înstrăinând documente cu regim special și ștampila societății, noii proprietari au efectuat acte de comerț fără a le înregistra în contabilitate, astfel că organele de aplicare a legii au identificat pe foștii proprietari ca autori ai unor fapte nelegale.
Funcționarea în ilegalitate a firmelor fantomă
În ciuda consecințelor nefaste, sancțiunilor prevăzute de lege cu privire la evaziunea fiscală, pentru declararea activă făcută de contribuabili sau împuterniciții acestora cu privire la sediul unei societăți comerciale sau la schimbarea acestuia fără îndeplinirea obligațiilor prevăzute de lege, în scopul sustragerii de la controlul fiscal, firmele fantomă continuă să se înființeze și să funcționeze.Printre numeroasele explicații ale existenței acestui fenomen se regăsește și aceea că aceste societăți sunt înființate de nenumărate ori de cetățeni străini care vin în țară numai pentru o perioadă scurtă de timp, după care dispar, sau nici măcar nu se deplasează în România, utilizând în schimb unele procuri (false) prin care împuternicesc anumite persoane să se ocupe de înregistrarea și funcționarea firmelor respective. În cuprinsul acestor procuri există mențiunea că titularul procurii poate, la rândul său să împuternicească altă persoană pentru conducerea afacerilor titularului firmei (sau contului, după caz), semnătura acestuia din urmă fiindu-i opozabilă titularului.Acceptat de notari cu superficialitate, acest document poate crea de la început anumite suspiciuni.
Profitând de clandestinitatea sediului real,altul decât cel declarat, firmele fantomă încep să funcționeze ca și când ar lucra în condiții normale. În acest mod, firmele își deschid cont la bancă, de obicei, mai multe conturi la bănci diferite, realizează acte de comerț intern, își confecționeză propriile ștampile și efectuează importuri sau exporturi. Cum firmele fantomă lucrează în economia ilicită, unde predomină ca mijloc de plată numerarul, o dată cu intrarea în vigoare a legii privind prevenirea și sancționarea spălării banilor, au început să fie descoperite o parte din tranzacțiile lor prin mecanismul de raportare a depunerilor și retragerilor de numerar mai mari de 10.000 euro (sau echivalent), la ONPCSB . În acest fel, misterul privitor la secretul bancar fiind ridicat, începănd să iasă la suprafață afacerile ilegale ale acestor firme fantomă. Iată de ce, în ultimul timp, numărul acestor firme fantomă descoperite este în creștere.
Condițiile care fac posibilă funcționarea firmelor fantomă
Verificările superficiale efectuate de organismele însărcinate cu înregistrarea societăților comerciale.
Conform prevederilor legale, o persoană nu poate fi asociat unic decât la o singură societate cu răspundere limitată. Cu toate acestea, în urma verificărilor efectuate au fost descoperite nenumărate cazuri în care această prevedere nu este respectată.În loc ca, odată cu solicitarea înființării unei noi firme cu asociat unic, să se verifice în baza proprie de date acest lucru, Registrul Comerțului solicită o declarație din partea celui care dorește să înființeze o astfel de firmă că îndeplinește condițiile legale. Astfel de declarații s-au dovedit a fi false, iar noile societăți au fost înregistrate în mod ilegal.
Oficiul Registrului Comerțului, folosind procedura de verificare a pașapoartelor, poate înființa o bază de date cu copiile cel puțin ale pașapoartelor cetățenilor care au înființat deja firme, astfel putându-se identifica actele de identitate false care au mai fost utilizate (prin folosirea de fotografii diferite).
Organele fiscale pot verifica autenticitatea contractelor de închiriere sau a actelor de proprietate, chiar dacă certificatul de înmatriculare este emis de Registrul Comerțului, cu ocazia atribuirii numărului fiscal, utilizând baza de date proprie. Acest lucru nu se întâmplă și în practica judiciară unde, la dosarul fiscal sunt înregistrate contracte de închiriere false, iar la rolul fiscal al titularului spațiului (care este un alt compartiment din aceeași administrație fiscală), acest contract nu figura ori valabilitatea sa era încetată prin rezilierea între timp a acestuia.
Ușurința cu care unii notari autentifică sau legalizează înscrisuri, fără o verificare atentă a identității persoanelor care se prezintă în fața lor. Altfel cum putem să catalogăm efectuarea unor înscrisuri utilizând același pașaport, dar cu fotografii diferite.
Slaba cooperare între instituțiile abilitate cu înființarea societăților comerciale
În cadrul procesul de înregistrare și funcționare formală a societăților comerciale sunt implicate cel puțin cinci categorii de instituții. Aceste instituții sunt abilitate să efectueze următoarele demersuri administrative:
autentificarea actelor și documentelor care sunt necesare procesului de înregistrare a firmelor, activitate executată de notarii publici;
pregătirea documentelor necesare înregistrării, de înregistrare și de gestionare a dosarelor referitoare la înființarea societății și la mențiunile efectuate pe parcurs, activități realizate de Registrul Comerțului;
atribuirea codului fiscal și cel de înregistrare ca plătitoare de taxe și impozite societăților comerciale, activități realizate de organele fiscale;
verificarea îndeplinirii procedurilor legale de către magistrații delegați pe lângă Registrul Comerțului, care decid cu privire la înregistrarea societăților comerciale în Registrul Comerțului;
implicarea organele bancare în două etape din procesul de înființare a societăților comerciale: o primă etapă a depunerii capitalului social într-un cont tranzitoriu sau prin consemnarea depunerii, iar cea de-a doua etapă o reprezintă deschiderea contului bancar cu care va lucra societatea respectivă.
Cu excepția unor măsuri luate în ultimul timp de către Registrul Comerțului și organele fiscale în vederea atribuirii într-un singur loc atât a numărului de înregistrare comercială, cât și a celui de înregistrare fiscală, nu cunoaștem acțiuni sau activități comune ale factorilor enunțați anterior pentru perfecționarea cadrului de cooperare necesar înregistrării societăților comerciale. Lipsa cooperării între instituții se manifestă atât în etapa premergătoare înregistrării, dar mai ales pe parcursul funcționării societăților comerciale.
Neacoperirea cu prevederi legale a unor activități ce au loc în procesul înființării și funcționării societăților comerciale
Lipsa unor prevederi legale care să îngrădească dreptul de a se putea înființa, la aceeași adresă, un număr nedefinit de societăți comerciale, sediu care cel mai adesea, în cazul firmelor fantomă este situat în același apartament de bloc.
În procedura de înființare, lucrurile sunt relativ clare, dar nu același lucru putem să-l spunem despre metodologia înstrăinării societăților comerciale, unde au fost constatate diferite probleme.
Inexistența unor prevederi legale în cazul unor societăți ai căror asociați sunt cetățeni străini, privind obligativitatea de a avea în conducerea administrativă vorbitori de limba română care să suplinească necunoașterea limbii și a legislației române de către comercianții străini.
Inexistența obligativității băncilor de a comunica autorităților fiscale toate conturile deschise de comercianți. În felul acesta, organele fiscale au întâmpinat probleme în a-și îndeplini atribuțiile în cazul în care s-au urmărit unele debite neachitate de comercianți, deoarece aceștia nu au declarat conturile prin care au efectuat cele mai multe operațiuni și unde dețineau disponibilități bănești. Această situație a fost însă reglementată.
Consecințele funcționării firmelor fantomă. Câmpul de manifestare al firmelor fantomă îl reprezintă economia ilicită. Consecințele funcționării acestui tip de societăți comerciale sunt greu de cuantificat, deși au avut loc numeroase încercări de a determina contribuția financiară la crearea produsului intern brut. Totuși consecințele sunt ample, ele situându-se în domenii cu impact diferit, precum cel fiscal, bugetar, bancar, valutar, statistic.
Consecințele fiscale. Funcționând în clandestinitate, activitățile aducătoare de venit ale firmelor fantomă nu se evidențiază, astfel că avem de-a face cu fenomenul de evaziune fiscală, care conduce la neplata impozitelor și taxelor care se cuvin statului sau autorităților locale. Aceste sarcini fiscale neachitate variază de la impozite directe (impozitul pe profitul realizat, impozitul pe dividende, impozitul aferent salariilor plătite) la impozite indirecte (taxa pe valoarea adăugată, accize), ca și plățile ce trebuie făcute la fondurile speciale, precum: contribuția pentru asigurări sociale, contribuția pentru asigurări de sănătate, plata pensiei suplimentare etc.
Consecințe bugetare. Datorită nevirării la bugetul statului a impozitelor și taxelor datorate, veniturile statului nu se realizează și în felul acesta nu se pot finanța unele activități care afectează întreaga populație, precum: învățământul, sănătatea, cultura, apărarea, ordinea publică, infrastructura, administrația, justiția. La rândul lor, profitorii firmelor fantomă sunt beneficiari ai unor servicii publice, dar la finanțarea cărora nu au contribuit, deși au realizat venituri substanțiale.
Consecințe monetare, bancare și valutare. Principala caracteristică a economiei ilicite, acolo unde evoluează firmele fantomă, o constituie plățile în numerar care se fac între asemenea societăți comerciale. Dimensiunea relațiilor dintre firmele fantomă fac ca o mare cantitate de numerar să circule în paralel cu economia de la suprafață, care operează cu plățile bancare, prin virament. Concentrarea unei asemenea cantități de numerar în anumite sectoare comerciale și localități poate conduce la crearea de dezechilibre pe piața monetară internă.
Obținerea de importante sume neimpozabile de către firmele fantomă poate crea presiuni artificiale asupra cursului de schimb, aceste firme beneficiind de ușoare avantaje (în privința resurselor financiare) față de firmele care operează legal și care licitează în vederea obținerii de valută,apărând astfel o concurență neloială între participanții la licitația valutară. Dar,sumele obținute de firmele fantomă, în cea mai mare parte, nu sunt depuse în conturile bancare, iar în aceste condiții procurarea valutei se face de pe piața neagră, încurajându-se schimbul ilegal de valută care, la rândul său, conduce la evaziunea fiscală.
Beneficiarii acestor fonduri negre gasesc solutii pentru a preîntămpina deteriorarea profiturilor prin efectele inflației și ale unor eventuale confiscări din partea autorităților statului. Sumele obținute de către firmele fantomă deținute de cetățeni străini, din economia ilicită, după ce în prealabil au fost transformate în valută se transferă în străinătate, provocând accentuarea dezechilibrului balanței de plăți externe, deoarece transferul nu este însoțit de o contraprestație. În cele mai întâlnite cazuri, acest gen de transfer valutar se realizează sub forma plăților în avans ale unor importuri, care nu se mai realizează. Ușurința unor asemenea transferuri valutare lasă deschisă posibilitatea interconectarii grupurilor criminale inclusiv în plan financiar.
Consecințele de politică macroeconomică. Activitățile firmelor fantomă nu se regăsesc în documentele oficiale care stau la baza întocmirii diferitelor situații statistice. Aceste statistici, necuprinzând sectorul economiei ilicite vor reflecta deformat realitatea și deci deciziile de politică economică și socială luate de guvern sau de alte autorități nu pot conduce la concluzii corecte. Iată numai două exemple semnificative în acest sens:
Firmele fantomă nu dețin personal încadrat legal (carte de muncă sau convenție civilă de prestări servicii). Salariații care lucrează la acest tip de firme sunt plătiți direct de deținatorii părților sociale, în numerar. Lucrând în aceste condiții, numărul real al șomerilor nu corespunde realității și nici nivelul salariului minim sau mediu pe economie. Referindu-ne la situația existentă înainte de aderare putem prezenta un al doilea exemplu, din domeniul vamal. Datorită faptului că nu pentru toate mărfurile importate existau tarife vamale stabilite de autorități, în funcție de care se calculau taxele vamale și celelalte taxe plătite la autoritățile vamale, firmele fantomă declarau, pentru mărfurile importate, prețuri mici, pentru a plăti taxe cât mai mici. Diferențele față de prețurile de pe piață erau așa de mari (uneori 10-20 ori) încât importatorii (firmele fantomă) renunțau la recuperarea taxei pe valoarea adăugată care s-a plătit în vamă. Practicarea unor asemenea prețuri conduce la denaturarea balanței comerciale, al cărei sold negativ nu corespunde realității. Asemenea prețuri de import conduc la neluarea sau luarea unor măsuri eronate cu privire la protecția produselor românești în fața unei concurențe neloiale.
Consecințe sociale și de siguranță națională. Acumularea unor profituri fabuloase prin metodele frauduloase prezentate poate avea implicatii sociale in sensul ca asemenea sume pot fi folosite în scopuri care pot aduce atingere siguranței naționale prin: coruperea unor înalți funcționari de stat pentru înlesnirea unor afaceri ilicite, coruperea unor magistrați care să nu-și facă datoria în cazul descoperirii unor ilegalități , finanțarea ilegală a unor partide politice sau a unor politicieni, finanțarea unor grupuri sau persoane din mass-media pentru a propaga interesele deținătorilor de capitaluri ilicite; finanțarea unor organizații naționaliste, șovine și nu în ultimul rând finanțarea grupurilor teroriste.
Consecințe cu impact internațional. Evident că funcționarea firmelor fantomă reprezintă un fapt ilegal față de țările paradis fiscal unde firmele acționează la vedere, iar impozitele și taxele nu se plătesc deloc ori nivelul acestora este foarte redus. Integrarea țării noastre în Uniunea Europeană impune luarea măsurilor necesare pentru ținerea sub control a acestui fenomen și reducerea nivelului său la un procent rezonabil, compatibil cu țările din Europa Occidentală. Aceasta implică atât perfecționarea legislației interne și luarea măsurilor necesare aplicării mai bune a acesteia, cât și o mai strânsă colaborare zonală, continentală sau chiar mondială în vederea unirii eforturilor pentru diminuarea acestui flagel.
Pătrunderea fondurilor obținute din economia ilicită de către firmele fantomă în circuitul financiar-bancar național și internațional, prin intermediul căruia aceste fonduri se reciclează, face necesară îmbunătățirea colaborării internaționale.
2.4 Paradisurile fiscale
Câștigurile cât mai mari, câștigurile ce stau la baza remunerării deținătorilor de capitaluri au ca și fundament libera circulație a capitalurilor, care face ca aceste câștiguri să se „așeze” și să se „producă”, în acele locuri în care ele se bucură de condiții propice. Așadar, din practica comercială se deduce faptul că, domeniile și teritoriile în care se investesc capitalurile de regulă sunt cele care permit obținerea de randamente maxime. Un randament sporit al capitalurilor investite înseamnă și un nivel ridicat al impozitelor și taxelor care se percep de stat, pentru rezolvarea unor probleme generale ale acestuia.Într-o mare parte, atragerea capitalului străin și fuga sau rămânerea în țară a capitalului indigen depind de nivelul de fiscalitate al unui stat.
Fiecare dintre contribuabili sunt interesați să plătească taxe și impozite cât mai reduse sau în cel mai bun caz să nu plătească niciun fel de impozit. De-a lungul timpului, pentru a beneficia de o astfel de slăbiciune, anumite teritorii au creat o legislație de atragere a fondurilor financiare, acordându-se facilități deosebite precum scutirea de impozite sau nivelul redus al acestora. În literatura fiscală aceste tipuri de teritorii poartă denumirea de paradisuri fiscale. Prin noțiunea de paradis fiscal, în sens general se înțelege orice zonă financiară în care impozitele sunt reduse pe toate sau pe anumite categorii de venituri, nu se percep impozite, cerințele sunt minime din partea băncii centrale, nivelul de secret bancar sau comercial este ridicat și nu există niciun fel de restricții asupra schimburilor valutare.Aproape fiecare țară, datorită reducerilor sau scutirilor de impozite, poate fi considerată paradis fiscal, întrucât societăților comerciale sau persoanelor străine le sunt oferite beneficii pentru a încuraja investițiile lor și a promova astfel creșterea economică în zonă.
România se află printre țările care în perioada de tranziție a încurajat o astfel de politică, societățile comerciale înființate cu aport străin fiind scutite de la plata impozitelor pe profit, a taxelor vamale și a altor impozite. Mai mult, unele din aceste facilități s-au acordat și investitorilor români. Printre cele mai des întâlnite fenomene este cel al înființării în serie de firme scutite de plata impozitului pe profit, pe o anumită perioadă de timp. Chiar dacă această practică nu mai există în prezent, uneori, Guvernul a mai aprobat asemenea facilități în cazul unor investiții majore, cu impact important asupra ocupării forței de muncă și transferului de tehnologii. Dintr-o anumită perspectivă pot fi asimilate paradisurilor fiscale și zonele libere, respectiv zonele defavorizate care, potrivit legislației ce reglementează funcționarea lor, profită de diverse înlesniri fiscale sau de altă natură. Însă, acestea nu sunt adevăratele paradisuri fiscale sau refugii fiscale. De altfel, asemenea teritorii mai poartă denumirea de „ jurisdicții ale secretului financiar”.
Statele denumite paradisuri fiscale, precum și aceste zone, impun reglementări stricte ale secretului bancar și comercial, refuzând adesea să-și încalce aceste reglementări, chiar și în situția în care ar putea fi vorba despre o gravă violare a legilor unei alte țări. Trebuie recunoscut dreptul oricărui contribuabil de a evita pe căi legitime plata impozitelor, ceea ce presupune deseori recurgerea la paradisuri fiscale, dar trebuie în aceeași măsura conștientizată subversiunea pe care o reprezintă confidențialitatea oferită, în țările considerate paradisuri fiscale, unor contribuabili certați cu legea în special pentru evaziune fiscală. Existența numeroaselor centre financiare convenabile a dezvoltat arta ascunderii banilor, culminând cu tehnicile actuale de reciclare, care folosesc transferurile electronice instantanee a milioane de dolari.
Caracteristicile paradisurilor fiscale
Principalele caracteristici ale paradisurilor fiscale sunt:
Impozitele reduse. În comparație cu impozitele impuse de țările de origine ale celor care folosesc paradisurile fiscale respective, țările considerate paradisuri fiscale fie impun un impozit redus, fie nu impun niciun impozit pe venituri sau fie impun impozite doar asupra unor categorii de venituri.
Majoritatea paradisurilor fiscale din regiunea Caraibelor sunt țări mici, mai puțin dezvoltate, ai căror locuitori sunt, în general, săraci. Numărul redus al populației cu un venit superior nivelului de subzistență ar putea face ca un sistem de taxare să nu fie convenabil. Ca soluție la această problemă, guvernele respectivelor teritorii au considerat mai eficient să-și procure resursele finanțării cheltuielilor publice într-un mod diferit decât cel al impozitelor. Taxele de autentificare, de înmatriculare și reînnoire a firmelor înființate în asemenea teritorii reprezintă astfel de venituri. Se creează, de asemenea, noi locuri de muncă în domeniul consultanței financiare și juridice, se dezvoltă serviciile de telecomunicații și turism.
Secretul. Cele mai multe țări din lume nu protejează secretul bancar în cazul unei anchete solicitate de un guvern străin, mai ales când anchetele se fundamentează pe un tratat bilateral sau multilateral de asistență, chiar dacă în general secretul bancar este greu de penetrat în orice legislație. Totuși, țările paradisuri fiscale refuză să divulge secretul bancar sau comercial, chiar și în situații de încălcări grave ale legislației unui stat străin. Din conținutul definiției rezultă că paradisurile fiscale oferă reguli restrictive de secret sau confidențialitate persoanelor care efectuează afaceri, în special cu băncile, restricțiile și gradul de secret variind de la țară la țară. În unele țări se menține disctincția între evaziunea fiscală și alte infracțiuni, cooperarea existând doar în cazurile ce privesc sfera taxelor, neexistând în cazurile de evaziune fiscală. În altele, gradul de confidențialitate este direct corelat cu tipul de licență sau autorizație de funcționare.
Importanța relativă a activității bancare. Țările paradisuri fiscale încurajează activitatea bancară din străinătate, prin diferențierea activității bancare a locuitorilor țării respective și cea a cetățenilor străini. În general, activitatea cetățenilor străini nu este supusă unor cerințe în ceea ce privește rezerva de fonduri și nu este supusă controalelor exercitate asupra schimburilor valutare sau altor controale.
Paradisurile fiscale se dezvoltă datorită prezenței băncilor străine generatoare de venituri sub forma onorariilor și impozitelor simbolice asupra instituțiilor financiare. Activitățile financiare creează o infrastructură care poate fi folosită atât de companiile legitime, cât și de infractori, pentru a-și ascunde fondurile ilicite. În jurisdicțiile paradisurilor fiscale, depunerile bancare din străinătate, în comparație cu comerțul exterior, sunt considerabil mai mari decât conturile bancare străine în țările care nu sunt paradisuri fiscale. Unele din cele mai mari bănci străine au filiale în țări paradisuri fiscale. Ele și-au stabilit aceste sedii pentru a participa la piața euro-dolarului, acceptând depuneri de la străini și împrumutând sume clienților lor străini.
Mijloace de comunicare moderne. Cele Majoritatea țărilor considerate paradisuri fiscale dețin instalații de comunicare performante, servicii de telefonie, telex, cablu, prin intermediul cărora păstrează legătura cu cele mai importante țări, din care provin fondurile depuse, sau sper care se îndreaptă fluxurile financiare. Utilizarea calculatoarelor electronice și a internetului au creat mari progrese în efectuarea decontărilor bancare, făcând din băncile situate în paradisurile fiscale o și mai mare atracție. Situarea acestora în apropierea coastelor continentului american favorizează folosirea și de servicii aeriene cu zboruri regulate. Nu lipsită de importanță este și folosirea limbii engleze, ca limbă principală în paradisurile fiscale, în special cele din zona Caraibelor.
Lipsa de control asupra monedei. Folosirea sistemului de control cu dublă monedă de către paradisurile fiscale, ușurează diferențierea rezidenților de nerezidenți și moneda locală de moneda străină. Regula generală presupune faptul că numai locuitorii din țara paradis fiscal fac obiectul controlului monetar și valutar, nu și cetățenii nerezidenți. Totuși, în cazul monedei locale, străinii trebuie să respecte aceleași reguli și restricții impuse localnicilor. Orice companie înființată într-o țară paradis fiscal, care are ca proprietar un nerezident, este considerată ca entitate un regim străin referitor la controlul asupra schimburilor valutare, în cazul în care își desfășoară activitatea comercială în afara paradisului fiscal.
Publicitatea promoțională. Datorită avantajelor pe care le prezintă atragerea investițiilor străine, paradisurile fiscale își desfășoară, în general singure publicitatea pe această temă. Multe din asemenea țări organizează seminarii internaționale, iar reprezentanții lor oficiali colaborează la întocmirea de articole care evidențiază virtuțile țării lor ca paradis fiscal.
Activitatea financiară este considerată de multe dintre țările paradisuri fiscale o sursă de venituri relativ stabilă, pe care caută să o promoveze activ. Paradisurile fiscale favorizează interesele acelor investitori interesați să-și recicleze banii și care nu vor să plătească impozite pe profituri sau venituri.
2.5 Companiile offshore
Constituire și funcționare. Companiile offshore reprezintă societăți comerciale care se înregistrează într-o anumită țară, dar care își desfășoară activitatea în afara granițelor acestei țări. Drept consecință, o astfel de companie nu are voie să facă afaceri pe teritoriul pe care s-a înregistrat, fiind o companie străină. O companie offshore, în mod teoretic, poate fi constituită oriunde, însă nu toate statele oferă beneficiile de care se bucură astfel de firme. Or, tocmai facilitățile oferite de teritoriile paradisuri fiscale sunt cele care atrag înființarea și funcționarea unor asemenea companii. În ciuda deosebirilor existe între țări, majoritatea companiilor offshore sunt înființate prin semnarea a numai două documente oficiale: memorandumul de asociere (similar contractului de societate) și articolul de asociere (statutul), care conține regulile de funcționare a companiei. În general, astfel de documentele sunt supuse spre aprobare oficiului de înregistrare a companiilor. Ele pot fi accesibile sau nu inspectării publice. În cele mai multe cazuri, cei numiți ca subscriși sau deținători de acțiuni nu sunt neapărat adevărații posesori beneficiari ai unei companii și, de obicei, nu sunt nimic altceva decât niște nume furnizate de o firmă locală de avocați. După aprobarea celor două documente de oficiul local de înregistrare, se eliberează un certificat de încorporare a companiei.
Tipuri de companii offshore:
Companiile ordinare sunt autorizate să facă afaceri oriunde, inclusiv în țara gazdă. Acest tip de companie trebuie să mențină un oficiu înregistrat în țara gazdă și să prezinte declarație de venit în fiecare an.
Companiile nonordinare străine nu pot desfășura afaceri pe teritoriul țării gazdă. Ele trebuie să se conformeze cerințelor de declarare a veniturilor la oficiile locale de înregistrare a companiilor.
Companiile scutite de impozite sunt autorizate să desfășoare doar afaceri în afara țării gazdă și nu au permisiunea de a intra în nici o tranzacție cu populația locală, în afară de cele necesare pentru a-și îndeplini activitatea în străinătate și a menține conturile bancare. Ele nu au obligația de a ține nici un registru și nu fac nici o declarație anuală de venit. Acțiunile acestor companii pot fi sub forma instrumentelor la purtător și nu trebuie să aibă nici o valoare nominală.
Companiile străine sunt cele încorporate în afara unei țări anumite, dar care mențin un sediu de afaceri în țara respectivă. În afară de furnizarea de copii autentificate ale memorandumului și statutului din țara de origine și o listă de directori (de obicei fictivi), singura cerință este aceea de a avea un agent local, locuitor al țării.
Corporațiile de raft sunt înființate în conformitate cu legile locale la o dată oarecare, existând de atunci încolo doar pe raftul din biroul unui avocat. Acesta continuă să achite taxa anuală a guvernului local în scopul menținerii statutului de respectabilitate al companiei, obiectivul real al acestui exercițiu fiind acela de a putea furniza o companie aparent legitimă, cu un trecut, oricui are nevoie de ea. De exemplu, dacă cineva pretinde că fondurile folosite spre a achiziționa un bun cu trei ani în urmă au provenit dintr-un împrumut luat de la o corporație din străinătate, el poate achiziționa o corporație de raft, care exista cu cinci ani în urmă și poate produce apoi documente antedatate ale acestei companii, pentru a dovedi pretinsul împrumut. Un cec eliberat în numele companiei va dovedi că aceasta exista înainte de data împrumutului.
Companiile de asigurări, ca și în cazul băncilor, trebuie să obțină o autorizație din partea țării gazdă. De cele mai multe ori companiile de asigurări sunt de tip captiv, adică deservesc numai adevărații proprietari ai acestora sau un grup restrâns de persoane:
companii captive de asociație sau reciproce – sunt posedate de un grup de companii comerciale sau industriale, în scopul de a furniza asigurări pentru toate companiile înrudite, care de obicei aparțin aceluiași domeniu de activitate;
companiile captive superioare – nu oferă numai asigurări pentru riscurile medicale sau polițe de asigurări auto ale companiei înrudite, ci oferă asigurări și angajaților;
companii active centrale de profituri – nu asigură numai afacerile companiei înrudite, ci acceptă și alte tipuri de afaceri, precum reasigurarea unor entități neînrudite. O astfel de companie nu depinde doar de volumul de asigurări al companiei, ci caută activ afacerile cu alte societăți.
În privința înființării și achiziționării firmelor offshore, există, în principal, trei modalități:
1. Contactul direct cu bănci și agenții guvernamentale străine.
Deși această metodă este cea mai ieftină, rareori se recurge la ea. Pentru cineva care nu are obișnuința de a trata cu oficialități străine sau în cazul schimbării legilor și procedurilor de înființare, acest proces solitar se poate dovedi imposibil de realizat. Chiar dacă o persoană este capabilă să completeze singură documentele, ea își poate face cunoscută identitatea reprezentanților guvernamentali oficiali și poate anula astfel scopul pe care vrea să-l atingă în străinătate. Deschiderea de conturi prin poștă sau prin telefon este o procedură mai facilă. Pentru a nu se desconspira adevărata identitate a titularului de cont, operațiile de plăți se pot efectua prin telefon sau prin fax, prin parolă. La fel, extrasele de cont sau alte documente bancare se expediază la altă adresă decât cea reală, uneori la căsuțe poștale, chiar în străinătate.
2. Utilizarea juriștilor străini sau a companiilor specializate în înființarea corporațiilor străine.
În cele mai multe paradisuri fiscale, s-a dezvoltat o întreagă industrie pentru asistarea cetățenilor cu rate înalte de impozite în eforturile lor de a profita de secretul, anonimatul și avantajele fiscale oferite de paradisurile fiscale. Contra unui cost rezonabil, acești juriști și companii specializate înființează noi corporații, vând companii gata înregistrate, deschid conturi bancare, acționează ca agenți înregistrați, furnizează o adresă de companie străină, oferă serviciile directorilor și ale funcționarilor de companie, desfășoară orice activitate de afaceri pe care un client o poate solicita.
3. Juriști, consultanți, avocați și companii interne specializate în înființarea și managementul companiilor offshore.
În ultimul timp, chiar și în țara noastră au apărut asemenea specialiști care, contra unui onorariu nu prea ridicat, oferă servicii de înființare a firmelor offshore, de achiziționare a unora gata înregistrate, de deschidere de conturi în străinătate etc. De obicei, ele oferă clientului mai multe posibilități, în funcție de interesele sale, cât și de avantajele oferite de un anumit paradis fiscal, dar și de onorariul perceput.
După ce o persoană este în posesia unei firme offshore, inclusiv a contului societății, deschis de obicei în bănci cu nume sonore, aceasta își începe activitatea. Cum adevăratul proprietar stă în umbra unui anonimat perfect, afacerile firmei offshore sunt conduse, de obicei, de împuternicitul acestuia, care lucrează în baza unui mandat dat de proprietar. Pentru serviciile sale, mandatarul percepe un onorariu. Cel mai adesea, acest mandatar este și cel care a asigurat înregistrarea și vânzarea firmei. El lucrează, de obicei, pentru administrarea și conducerea afacerilor mai multor companii offshore. Deoarece acești împuterniciți lucrează efectiv cu banca, ei deschid conturi în orașele în care își au birourile firmele lor de consultanță. Legătura dintre mandatar și proprietar se realizează fie prin poștă, fie prin telefon, fax, e-mail etc.
PARTEA II
CRIMINALITATEA TRANSFRONTALIERĂ
Criminalitatea, ca fenomen social, trebuie analizată în contextul realităților economice, politice, sociale, spirituale, demografice și juridice specifice unei societăți date, într-o perioadă determinată. Criminalitatea exprimă fizionomia și starea generală a unei societăți, este barometrul care indică gradul de sănătate socială a comunităților, dezechilibrele și derapajele componentelor economice, politice, spirituale și juridice, exprimate în corupție, violență, imoralitate, fraudă, etc., toate expresie a crizelor petrecute în realitatea socială complexă în care trăim.
Deși de peste două secole pe continentul nostru trăiesc oameni organizați în societăți democratice, care sunt guvernate de norme liber acceptate, totuși, astăzi, ei sunt amenințați de ruină de către așa-zișii „seniori ai crimei organizate”transfrontaliere. Internaționalizarea formelor de criminalitate organizată, facilitată în ultima perioadă de timp de evoluția politico-socială mondială marcată de tendințele de globalizare, a determinat grupările infracționale implicate în acest gen de activități, să includă România în circuitul tuturor formelor criminalității transfrontaliere organizate. Prin amploarea lor, traficul de droguri și precursori, migrația ilegală și traficul de ființe umane constituie atentate grave aduse ordinii publice și siguranței naționale.
Dacă prin poziția geografică, România era considerată până nu demult țară de tranzit în traseul grupărilor din sfera criminalității organizate, în prezent s-a conturat tot mai mult implicarea dinamică a unor persoane de naționalitate română în angrenajul unor astfel de structuri cu ramificații ce depășesc granițele continentului european. De asemenea, în actualul context, criminalitatea organizată va fi favorizată de criza economică mondială și națională, întrucât infracționalitatea se află în strânsă legătură cu alte fenomene sociale, fiind influențată de factori sociali, economici, legislativi, etc.
CAPITOLUL 3
CONCEPTUL, EVOLUȚIA ȘI FORMELE DE MANIFESTARE ALE
CRIMINALITĂȚII TRANSFRONTALIERE
3.1 Scurt istoric al grupărilor de crimă organizată
Criminalitatea este constituită din ansamblul infracțiunilor care se produc într-o anumită perioadă de timp și într-un loc bine determinat. Spre deosebire de aceasta, criminalitatea organizată este cel mai periculos segment al criminalității care, prin structurile și modul de manifestare, amenință însăși siguranța și stabilitatea statelor. După conflagrațiile mondiale și regionale de proporții, criminalitatea reprezintă cel mai serios pericol pentru omenire, pentru dezvoltarea ei democratică, economică, socială, umanitară și pentru relațiile internaționale. Sintagma „crimă organizată” înseamnă în toată lumea un sistem bine închegat al unor comunități criminale.
Crima organizată este cel mai complex fenomen infracțional internațional al contemporaneității, ce se manifestă prin forme specifice, determinate de mediul geografic în care se acționează, modurile de operare ale infractorilor internaționali și scopul, adică obținerea de bani pe căi ilicite. Primele referiri la fenomenul crimei organizate au fost făcute în anul 1896 de către un profesor de psihologie din Chicago. În accepțiunea acestuia, crima organizată cuprinde gangsterismul (liderii bandelor criminale), marele banditism și mafia. Încă de pe vremea lui Bonaparte erau cunoscute asociații ale răufăcătorilor și acoliții acestora, existând chiar și o condamnare la moarte pentru fapte de acest gen, iar Cesare Lombroso preciza că răufăcătorii practică intimidarea, activitatea lor nefiind posibilă fără un cod de conduită al asociațiilor criminale.
Însă este evident că formele grave de criminalitate nu s-au dezvoltat decât după câteva decenii, înțelegând aici terorismul, traficul de droguri, de persoane, spălarea de bani, corupția, toate acestea fiind infracțiuni comise de către un grup de persoane cu o ierarhie stabilită și având un caracter internațional. Crima organizată este o organizație nonideologică cuprinzând persoane aflate într-o interacțiune socială, organizate pe criterii ierarhice, cu cel puțin trei niveluri, ce funcționează în scopul obținerii de profit și putere prin implicarea în săvârșirea de activități ilicite. Poziția în cadrul ierarhiei și în activitățile funcționale de specialitate poate fi ocupată în baza unor criterii familiale sau de prietenie. Posturile nu sunt dependente de indivizii care le ocupă la un anumit moment dat, iar continuitatea este asigurată de membrii organizației, care se străduiesc să mențină organizația activă și întreagă, pentru realizarea scopurilor sale. Deși crima organizată este un fenomen cunoscut, oamenii și-au format o idee falsă despre aceasta, parțial din cauza definițiilor neclare și unghiurilor diferite din care s-a încercat abordarea teoretică a acestui fenomen.
În multe teorii, conceptul de crimă organizată este asimilat cu termenul popular de „mafie”. Originile organizaționale și definirea propriu-zisă a mafiei ne duc în zona de sud a Italiei și în Sicilia, unde, la sfârșitul secolului al XIX-lea, un grup de bărbați italieni s-au aliat împotriva grupurilor de origine greacă, turcă, franceză și spaniolă, rămași după cuceririle anterioare, eliminându-i din viața publică. Uneori eliminarea îmbracă și o formă fatală, în sensul uciderii acestora. Astfel au luat naștere grupările italiene mafiote precum La Cosa Nostra, Camorra, Sacra Corona Unita, ’Ndrangheta, care își întind tentaculele până în zilele noastre. Demnă de remarcat este crearea și dezvoltarea mafiei italiene din SUA care își are originea în perioada dintre anii 1890 și 1921, când odată cu migrarea a 4,5 milioane de italieni, au venit și membrii organizației infracționale La Cosa Nostra (în traducere: „treaba noastră”), formată din familiile Luchese, Bonano, Colombo, Gambino și Genovese, care într-un timp foarte scurt, profitând de reacția neadecvată a autorităților americane au ajuns să controleze aproape totul: comerț, construcții, canalizări, docuri, cine trăia și cine murea. Principalele surse de venituri ale mafiei italiene din SUA au fost cele obținute din traficul cu cocaină, heroină și cannabis.
3.2 Definirea conceptului de criminalitate organizată
Problematica definirii crimei organizate a preocupat de-a lungul timpului specialiști din domeniile economic, juridic, politic, social, reprezentanți ai mass-media și responsabili cu elaborarea strategiilor de prevenire și combatere a acestui fenomen. În literatura de specialitate există un consens potrivit căruia crima organizată funcționează ca o organizație cu caracter continuu și rațional, ale cărei activități sunt desfășurate în scopul obținerii de profit, prin recurgerea la activități ilicite, asigurându-și existența prin folosirea violenței sau a amenințărilor și prin coruperea oficialilor publici pentru a menține un grad de imunitate față de puterea legii.
Principala componentă esențială a crimei organizate se reflectă în însăși etimologia terminologiei utilizate, referindu-ne aici în special la termenul „organizată”. Interacțiunea este aici un concept cheie: un simplu grup de persoane care săvârșesc un act criminal împreună nu constituie în sine un act organizat. Deducem astfel că organizarea este elementul definitoriu prin care se face diferența dintre crima organizată și alte tipuri de activități criminale.
Sociologii au arătat faptul că anumite zone sau medii încurajează delincvența, devenind terenuri propice pentru bande și structuri ale crimei organizate. Acolo unde nu există alternativă, succesul și bunăstarea traficanților de droguri și a altor infractori implicați în activități criminale, constituiau modele demne de urmat pentru tineri. Sursa crimei organizate își găsește astfel locul în destrămarea și proasta funcționare a sistemului (înțelegând sistemul în ansamblul său), ceea ce a făcut ca, după schimbările survenite în fostele state totalitare, crima organizată să se dezvolte cu mare repeziciune, surclasând structurile de drept, spulberând circuitele bancare, acaparând clasa politică, reușind să intimideze ori să copleșească sistemul represiv.
Ludo Block, fost ofițer de legătură al Olandei în Rusia, în prezent profesor la Facultatea de Științe Sociale din Amsterdam, este de părere că fenomenul crimei organizate este deopotrivă un sistem social și o lume socială. Sistemul este compus din relațiile care unesc din același punct de vedere infractorii, politicienii, oamenii legii și diverșii întreprinzători. În același sens, alți autori, referindu-se la crima organizată, consideră că aceasta ocupă prin definiție o poziție într-un sistem social, o organizație care a fost în mod rațional concepută pentru a maximiza profiturile prin desfășurarea unor activități ilicite și prin oferirea de bunuri interzise prin lege, produse și servicii a căror cerere este satisfăcută de membrii societății în care organizația se află.
În opinia unor autori, conceptul de criminalitate organizată își are originea în poliție – a început să fie utilizat din anii 1920, mai ales în rapoartele de poliție, ca urmare a prohibiției alcoolului în SUA (între 1919 și 1933) și a traficului clandestin care s-a dezvoltat în SUA, permițând unor organizații criminale, mai ales mafiote, să-și extindă influența datorită beneficiilor enorme astfel realizate. Într-un studiu al criminalității speciale întocmit în anul 1953 de Comisia Californiei împotriva crimei organizate, se arată următoarele: „Crima organizată este o tehnică a violenței, intimidării și a corupției, care în absența unei activități eficiente a legii poate fi cu succes aplicată, de cei care sunt suficient de lipsiți de scrupule, în orice afacere sau industrie care produce profituri ridicate. Motivul esențial este întotdeauna constituit de asigurarea și menținerea monopolului în anumite sectoare de activitate care vor aduce profituri ridicate. Uneori activitatea principală este ilegală. În alte cazuri, activitatea principală este aparent una legală, caracterul ilicit fiind dat de acceptarea violenței și a corupției.”
Biroul Federal de Investigații (F.B.I.) definește crima organizată ca fiind orice grup care are o structură formalizată și al cărui principal obiectiv este obținerea de venituri prin desfășurarea de activități ilegale. Asemenea grupuri își mențin poziția prin folosirea violenței sau a amenințărilor, coruperea oficialilor publici, intimidări și, în general, au un impact puternic asupra persoanelor din localitatea, regiunea sau țara în care acționează.
James Finckenauer, profesor doctor și director al Centrului Informațional al Institutului Național al Justiției din SUA, consideră că atributele organizațiilor criminale care determină ca faptele săvârșite să fie infracțiuni de crimă organizată se referă la sofismele structură, autoidentificarea și autoritatea reputației infracțiunilor, precum și la dimensiunile și continuitatea lor. Aceste organizații criminale există în special pentru a profita de pe urma aprovizionării publicului cu bunuri și servicii ilicite, sau aprovizionarea cu bunuri sau servicii într-o manieră ilicită. De asemenea, pot penetra economia legitimă, iar în cazul mafiei își pot asuma roluri cvasi-guvernamentale. Indiferent de activitatea desfășurată, scopul organizațiilor rămâne același – obținerea de profituri ilicite. Membrii unei grupări de crimă organizată se pot constitui într-o familie criminală, o bandă, un cartel sau o rețea criminală. Aceștia pot proveni din diferite grupuri etnice sau rasiale, care însă nu prezintă importanță în definirea lor ca și grupare de crimă organizată. Criminologii folosesc sintagma „crimă organizată” pentru a deosebi între infractorii profesioniști și cei amatori și pentru a indica faptul că o activitate criminală este reprezentată de asociațiile cooperatiste între grupurile de indivizi. Astfel, orice grup organizat formal sau informal în scopul comiterii de înșelăciuni, spargeri sau furturi din magazine, jefuirii de bănci sau furturilor de autoturisme reprezintă componente ale crimei organizate, indiferent dacă acționează la nivel local sau național.
În anul 1951, Comitetul Kefauver de investigare a crimei organizate, constituit la nivelul Senatului American, a relevat faptul că structura crimei organizate este mult diferită față de anii precedenți, atunci când unitățile de crimă organizată erau constituite în grupări izolate de huligani a căror activitate avea un caracter ilicit. În timp, grupările au tins spre specializarea pe anumite tipuri de infracțiuni. Profiturile mari obținute în acea perioadă, împreună cu dezvoltarea tehnologică din secolul XX au făcut posibile apariția de grupuri mult mai mari și mai puternice, care au acoperit un teritoriu vast. În ultimii 20 de ani, crima organizată a dobândit noi caracteristici. Cele mai periculoase grupuri criminale de astăzi nu sunt specializate într-un singur tip de infracțiuni, ele fiind implicate în multiple forme ale criminalității. Cheia succesului acestor organizații este constituită de monopolul afacerilor ilegale, întrucât monopolul asigură venituri uriașe. Sindicatele moderne de crimă organizată au copiat într-o oarecare măsură modul de organizare utilizat de corporațiile legale. De asemenea, într-un studiu elaborat în anul 1990 de către Secția Crimă organizată din cadrul Diviziei de Cercetări Penale a Poliției din Washington, se definește crima organizată ca fiind orice grupare structurată în ideea înfăptuirii unei activități infracționale conspirate și constituite, având ca principal scop obținerea de profit.
O definiție amplă a crimei organizate o oferă Peter Lupsha: „Crima organizată este o activitate desfășurată de un grup de indivizi care plănuiesc în mod conștient operațiuni, modele de interacțiune, statute și relații, responsabilități și care, având continuitate în timp, se angajează în acțiuni legale sau ilegale care de obicei implică volum mare de capital, colaborarea cu persoane din afara organizației, folosirea violenței sau a amenințării cu violența, coruperea oficialilor publici, etc. Scopul acestor activități este orientat în vederea obținerii de venituri mari și influență cu riscuri minime. Capitalul obținut este în parte spălat în sectoare legitime ale economiei prin diferite operațiuni fiscale”. În opinia aceluiași autor, elementele conceptuale cheie ale crimei organizate sunt următoarele: interacțiunea continuă a unui grup de indivizi în timp, existența unor roluri bine definite în cadrul grupului, coruperea oficialilor publici, folosirea amenințărilor și a violenței, acumularea de capital, influență și putere, activități infracționale complexe care implică planificare în perpectivă și niveluri multiple de organizare și execuție, desfășurarea activităților la nivel interjurisdicțional și adesea internațional, folosirea organizațiilor legitime, izolarea liderilor grupului de restul membrilor implicați în activități infracționale directe, maximizarea profiturilor prin încercări de monopolizare a piețelor, a întreprinderilor și a mediilor criminale.
Într-o altă opinie, crima organizată este reprezentată de grupările economice organizate în scopul desfășurării de activități ilegale și care, chiar și atunci când dețin societăți constituite în baza legii, folosesc metode interzise de lege. Smith este de părere că dificultatea definirii crimei organizate ar putea fi rezolvată foarte simplu, prin omiterea crimei organizate în sine. Acesta consideră că nu trebuie căutat răspunsul la întrebarea: „Ce este crima organizată?”, ci la întrebarea: „Care sunt factorii de ordin istoric, economic, sociologic, psihologic și chiar filozofic sau teologic care au condus la apariția fenomenului de crimă organizată?”.
3.3 Formele de manifestare ale criminalității organizate
Făcând abstracție de supozițiile clasice cu privire la criminalitatea comisă de reprezentanți ai claselor sociale inferioare, evenimentele pe care le asociem crimei organizate au devenit conexe unor probleme economice mult mai variate. Ele reprezintă, aproape în fiecare situație, o prelungire a economiei legale în domenii care sunt în mod normal interzise. Durabilitatea lor derivă din aceleași argumente principale care stau la baza economiei de piață legale. Caracteristicile comportamentale care au atras atenția asupra comiterii de infracțiuni și mai puțin asupra producției reflectă dinamica economiei subterane. Crima organizată se referă la forme instituționalizate ale activității infracționale în care se regăsesc elemente specifice organizațiilor tradiționale, dar care desfășoară în mod sistematic activități ilegale.
Potrivit Raportului anual cu privire la crima organizată din Belgia (2007), crima organizată este caracterizată de următoarele particularități:
comiterea în mod metodic de infracțiuni, separat sau colectiv, cu impact considerabil, motivate de profit sau putere;
participarea a mai mult de două persoane care acționează împreună;
constituirea pe o perioadă nedeterminată de timp;
repartizarea judicioasă a sarcinilor către structuri de uz comercial, structuri care folosesc violența sau alte mijloace de intimidare, structuri care exercită influențe asupra politicului, mass-mediei, administrației publice, sferei judiciare și a afacerilor.
Potrivit opiniei lui Alba Zaluar, profesor de antropologie la Universitatea de Stat din Rio de Janeiro, conceptul de crimă organizată este asociat cu mafia, făcând obiectul unor nesfârșite dezbateri avute la începutul secolului XXI: inițial s-a făcut referire la caracterul său organizat sau neorganizat și apoi s-a pus accent pe condițiile comiterii infracțiunii sau pe grupare.
O altă definiție interesantă dată fenomenului crimei organizate este prezentată de Margaret Beare, Director al Centrului de Studii privind Crima Organizată și Corupția din Canada: „Crima organizată reprezintă un proces sau o metodă de comitere a infracțiunilor, nu un tip diferit de infracțiune. Crima organizată este o activitate continuă ce implică o conspirație infracțională cu o structură complexă, cu potențial de recurgere la corupție sau violență pentru a facilita săvârșirea de infractiuni”.
Într-o altă opinie, infracțiunile ce privesc crima organizată sunt definite ca fiind acele fapte comise de corpuri instituționale care cuprind un număr mare de profesioniști care acționează în baza unui plan comun ce repartizează sarcini foarte precise, complexe și metode conspirate și care sunt guvernate de legi extrem de severe, ale căror sancțiuni includ moartea și vătămări corporale grave ce pot fi aplicate celor care le încalcă. Grupările pun la cale comiterea infracțiunilor, care pot fi transnaționale, fiind caracterizate de obicei prin violență, coruperea anumitor oficiali și conducători de state cu scopul de a obține mari profituri. La conducerea grupării există un singur șef căruia toți ceilalți membri îi datorează loialitate absolută necondiționată. Deseori, organizația există o perioadă de mai multe secole, societatea coexistând cu ea și căutându-i protecția de teama brutalității sale.
În viziunea BKA (Bundeskriminalamt – Oficiul German de Investigații), crima organizată se referă la comiterea de infracțiuni determinate de obținerea de profit și putere care, individual sau privită ca întreg, este de o importanță considerabilă și implică mai mult de două persoane, fiecare cu sarcinile sale, care colaborează pentru o perioadă nedeterminată de timp prin folosirea unor structuri comerciale sau asemănătoare celor de afaceri, prin folosirea forței sau a altor mijloace de intimidare sau prin exercitarea influenței asupra sferei politicului, mass-mediei, administrației publice, autorităților judiciare sau sectorului de afaceri. Doctrina germană definește crima organizată astfel: „comiterea cu intenție a unor infracțiuni în scopul obținerii de profit și putere, de două sau mai multe persoane, ce colaborează pentru o perioadă de timp prelungită sau nedefinită, îndeplinind sarcini dinainte stabilite prin folosirea unor structuri comerciale sau similare celor de afaceri, prin folosirea violenței sau a altor mijloace de intimidare, ori prin exercitarea unor influențe asupra politicienilor, administrației publice, autorităților judiciare sau economice”.
Doctrina română, preluând definițiile date de alți autori din Italia, consideră că prin criminalitate organizată, se înțelege „un ansamblu de structuri dotate cu importante mijloace financiare, care controlează o vastă serie de activități ilicite, de natură să afecteze grav anumite sectoare ale vieții economice, sociale și politice, desfășurate prin diverse metode și mijloace, în mod constant, planificat și conspirat, cu structuri și mecanisme de autoapărare, în scopul obținerii de profituri ilicite și utilizând în aceste scopuri metode violente și coercitive”.
Amploarea pe care o cunoaște criminalitatea transnațională și faptul că aceasta afectează toate statele lumii constituie un flagel care se manifestă în forme variate de la terorism, trafic de droguri, trafic de ființe umane, crimă organizată, spălarea banilor, traficul cu armament și explozivi, și până la reglări de conturi între structurile criminale, sau execuții de tip mafiot, creează o psihoză generală de insecuritate civică și de teroare. În etapa actuală asistăm la o recrudescență fără precedent a fenomenului criminalității care este amplificat prin trafic de droguri, acte de terorism și crimă organizată, comise în scopul de a inspira teamă și insecuritate în rândul populației, dar și o serie de delicte și crime, ce violează drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, caracterizate prin omoruri, tâlhării, răpiri, jafuri cu mâna armată și alte fapte care afectează siguranța civică și individuală.
Alături de violența primitivă, ocazională sau pasională, se constată proliferarea violenței raționale, specifică criminalității organizate și organizațiilor criminale profesioniste. Asistăm la o așa-numită „internaționalizare” a violenței și crimei organizate la nivelul diferitelor societăți, state și națiuni, prin apariția și proliferarea unor noi tipuri de crime și delicte, ce presupun noi forme de prevenire și combatere a violenței și criminalității organizate, atât la nivel național cât și internațional. Evoluția societății contemporane evidențiază faptul că, în pofida intensificării activității și intervențiilor organismelor cu atribuții de prevenire și combatere a criminalității în general, se constată o amplificare a actelor infracționale îndreptate împotriva persoanelor și patrimoniului public sau privat, precum și o extensie a faptelor de corupție și fraudă în diferite sectoare ale vieții economico-sociale. În cadrul acestui climat infracțional, criminalitatea organizată constituie cea mai periculoasă formă, cu un impact direct asupra stării de normalitate și siguranță civică. Astfel, forma cea mai periculoasă și virulentă a infracționalității organizate o reprezintă criminalitatea organizată transfrontalieră, un adevărat flagel ce amenință toate statele lumii, deoarece toate pot fi exploatate în folosul capilor lumii interlope pentru care frontierele sunt ca și inexistente.
În contextul transformărilor geopolitice, economice și sociale cu care se confruntă în prezent comunitatea internațională, formele criminalității organizate au căpătat noi valențe, extinzându-și aria de cuprindere și sfera de activitate la cote alarmante. Criminalitatea organizată constituie o problemă socială complexă ale cărei modalități de manifestare, repercusiuni și moduri de soluționare interesează atât factorii instituționalizați de control cât și opinia publică, ea devenind un fenomen deosebit de grav și periculos ce are consecințe distinctive și destabilizatoare asupra structurii instituțiilor unui stat democrat, și un impact devastator ce pune în pericol nu doar stabilitatea economico-socială a statelor ci chiar securitatea și pacea națiunilor. Pentru delimitarea conceptelor de criminalitate, crimă organizată și mafie, se impun următoarele precizări:
în primul rând, este necesar să se facă o diferențiere clară între conceptele de criminalitate, crimă organizată și mafie;
în al doilea rând trebuie făcută o delimitare clară între cele două concepte menționate mai sus și organizațiile criminale compatibile cu acestea;
în al treilea rând, se impune fie schimbarea opticii cu privire la definirea conceptului de mafie, fie găsirea unui termen generic corespondent acestuia, dar care să desemneze toate activitățile de tip mafiot.
Aceste trei concepte se diferențiază între ele prin:
gradul de periculozitate socială a activităților infracționale compatibile cu fiecare segment infracțional în parte, de natură să afecteze sectoarele vieții economice, sociale și politice în stat;
nivelul de organizare și structurare a organizațiilor criminale, care se raportează la fiecare concept în parte;
metodele și mijloacele folosite de organizațiile criminale pentru atingerea scopului propus;
scopul urmărit.
Delimitarea conceptelor de criminalitate, crimă organizată sau mafie, de cel de organizații criminale compatibile cu acestea, prezintă o importanță deosebită pentru legiuitor. Nu pot fi incriminate prin lege conceptele de criminalitate, crimă organizată sau mafie, deoarece acestea implică o diversitate de acte și fapte infracționale, sancționate în mod individual de legiuitor și au o sferă de cuprindere greu de delimitat cu exactitate. Conceptul de criminalitate trimite cantitativ, la un ansamblu de crime (comise, cunoscute și sancționate) într-un spațiu dat și calitativ, la procese de confruntări sociale complexe între responsabilii controlului și reacției sociale și autorii infracțiunilor. În acest sens, considerăm că termenul de criminalitate organizată este mai just și mai potrivit decât cel de crimă organizată, de vreme ce avem de-a face, în acest caz, cu un ansamblu de comportamente criminale de diverse tipuri, care se înscriu într-o dinamică de confruntări și alianțe colective, și nu numai cu acte criminale individuale și izolate.
În literatura criminologică găsim, din ce în ce mai des, definiții ale criminalității organizate. Unii teoreticieni disting în tipologia lor de activități criminale:
Actele de violență criminală inclusiv terorismul (violent crimes);
Criminalitatea de achiziție (prosperty crimes) și economică (economic crimes) în cadrul acesteia din urmă ei disting criminalitatea gurelor albe (white-collar crime) în care includ escrocheriile, fraudele informatice, utilizări ilegale ale unor informații privilegiate, criminalitatea comisă în cadrul societăților și întreprinderilor (corporate crime) care includ fraudele fiscale, bancrutele frauduloase, punerea în vânzare a unor mărfuri falsificate și delictele contra mediului (ecological crime);
Criminalitatea organizată (organized crime) pe care acești autori o definesc într-un mod prea îngust, reducând-o la activitățile criminale comise de organizații de tip mafiot;
Crimele „împotriva moralității publice”, legate de droguri, alcool etc.
Alți autori, cum este Maria Luisa Cesoni, în lucrarea „Criminalitatea organizată, de la reprezentări sociale la definiții juridice”, sintetizează astfel fenomenul:
Noțiunea de criminalitate organizată sau de crimă organizată, utilizată adesea în discursurile politice și uneori în textele juridice, este o noțiune foarte largă, cuprinzând fenomene foarte variate;
Definițiile fenomenelor de criminalitate organizată elaborate de către literatura de tip sociologic (americană și italiană) au avut o influență determinantă în definiția noilor generații de incriminări adoptate în dreptul european, fiind vorba de adaptarea dreptului substanțial la evoluția criminalității organizate.
Există diferența notabilă între definițiile formulate în dreptul francez, cel belgian, elvețian și german. Astfel, în Belgia, criminalitatea organizată se referă, în principal, la organizațiile criminale străine (adesea de tip mafiot) implantate pe teritoriul țării, care reprezintă un real pericol pentru instituțiile politice, economice și care sunt caracterizate printr-un înalt profesionalism, recurgând mai puțin la violență, dar utilizând presiunea și intimidarea și având un „modus operandi” specific.
În Franța, definiția dominantă a criminalității organizate este axată pe actele criminale și nu asupra persoanelor. Sunt incriminate actele privind criminalitatea afacerilor, actele de banditism, delicvența socială, fraudele informatice etc.
În Germania, definițiile elaborate pun accentul pe existența unei organizații sau a unei rețele, precum și asupra caracterului antreprenorial al activităților ilicite prin care se obțin profituri, împrejurare care evidențiază puternica conotație economică a criminalității organizate.
Dezvoltarea crimei organizate face ca aceasta să dobândească un caracter deosebit de grav, periclitând, în arena mondială, securitatea națională a mai multor state. Pentru a departaja amenințările tradiționale la adresa siguranței naționale, respectiv atacurile armate sau conflictele interstatale, de amenințările netradiționale, tehnicienii și practicienii domeniului au ales sintagma „crimă strategică” ce definește combinația de crimă organizată, trafic de droguri și terorism.
Criminalitatea transnațională organizată este una din principalele amenințări la adresa securității statelor. Ea împiedică progresul social, economic, politic și cultural al societăților. Având o natură complexă, criminalitatea organizată a evoluat, în paralel cu progresul globalizării și expansiunea comerțului internațional, de așa manieră încât activitățile sale s-au lărgit și diversificat. Cuvântul de ordine al infractorilor este realizarea unui profit maxim cu asumarea unui minimum de riscuri. În acești ultimi ani, grupurile criminale organizate au creat rețele la scară internațională, obținând venituri considerabile datorită traficului de arme și de droguri, traficului de ființe umane, contrafacerii de produse și fraudelor internaționale. Produsele acestor infracțiuni sunt apoi spălate și reinjectate în economia legală, în scopul susținerii de noi activități criminale. Analiza documentelor supuse cercetării confirmă multitudinea definițiilor de tip sociologic ale criminalității organizate. Trăsăturile generale evidențiate se regăsesc și printre elementele deja reperate de cercetători: modernizarea, relativă la un mod de acțiune de tip antreprenorial și caracterul internațional obținerea profitului multitudinea și diversitatea activităților atât licite, cât și ilicite. Referirea la structura organizațiilor criminale (ierarhie, repartizarea sarcinilor, regulile interne), ca și scopurile urmărite sunt pe locul al doilea raportate la modus operandi, care înseamnă o modalitate de punere în aplicare a unor activități ilicite prin constrângere și intimidare (și eventual violență).
Prin capacitatea de infiltrare în zonele esențiale ale sferelor politicului și economiei, prin globalizarea rapidă și recurgerea la violență, corupție și șantaj, organizațiile criminale constituie o amenințare la adresa societății mondiale. Organizațiile criminale sunt reprezentate de grupările de persoane constituite pe principii conspirative, în scopul săvârșirii de infracțiuni și obținerii de venituri ilicite din activitățile infracționale întreprinse. Acestea sunt concepute până la cele mai mici detalii în privința rolului și atribuțiilor persoanelor ce le compun, spre deosebire de grupările ocazionale, formate din persoane care se asociază pe o perioadă scurtă de timp pentru a comite o infracțiune anume. O organizație criminală, prin modul său de structurare, flexibilitatea și deosebita capacitate de infiltrare în zonele vitale ale politicului și economicii, prin întinderea sa mondială rapidă, prin recursul necondiționat la violență, corupție și șantaj, reprezintă un pericol direct și de mare actualitate, o sfidare la adresa societății mondiale.
Din punct de vedere terminologic, organizația criminală a fost asociată cu crima organizată. Diferența constă în faptul că organizația criminală este o structură de indivizi, care sunt subiecte active ale infracțiunilor, iar crima organizată constituie însăși activitatea ilicită desfășurată. Organizația criminală a fost definită ca fiind o grupare ilegală, bine structurată, cu o diviziune clară a muncii, capabilă să funcționeze timp îndelungat și care, prin utilizarea unor mijloace și metode specifice, desfășoară activități interzise de lege aducătoare de profituri substanțiale. Numărul organizațiilor criminale, în special cele care au în obiectul de activitate traficul de droguri, este în creștere, acestea constituindu-se în rețele, grupări temporare, organizații ierarhizate sau bande. Organizațiile criminale, în ciuda conflictelor dintre ele pentru obținerea supremației, conflicte care le-au divizat în mod constant structurile organizatorice, au continuat să se dezvolte de-a lungul timpului, ajungând să influențeze administrația politică, justiția și economia, afectând în mod serios bazele ordinii sociale și societatea în ansamblul ei.
Având în vedere aspectele prezentate mai sus, putem desprinde următoarele trăsături caracteristice ale organizațiilor criminale:
a) caracterul ilicit al acestora
Componenții organizațiilor criminale se asociază cu un scop bine stabilit, acela de a comite fapte ilicite, aducătoare de profituri cât mai mari. Aceste organizații nu pot funcționa legal, în conformitate cu reglementările statelor privind întreprinderile, societățile, asociațiile etc. În unele legislații naționale, simpla apartenență la un grup constituit care-și propune săvârșirea de infracțiuni este incriminată ca infracțiune și sancționată de legea penală, chiar dacă organizația respectivă nu a comis nici o faptă din cele pe care și le-a propus. Totodată, pot exista situații când o organizație constituită legal și cu scopuri licite este deturnată în timp, devenind organizație criminală sau când o asociație cu scop ascuns ilicit este înregistrată ca organizație legală, afișând un statut și scop onorabil, în vederea distragerii atenției autorităților de la adevăratele preocupări.
b) existența structurii ierarhice (tip rețea)
Organizațiile criminale sunt ierarhizate și conduse de un lider autoritar, având structuri de autocontrol și de execuție. Membrii acestor organizații sunt specializați și au sarcini specifice, în funcție de pregătirea și abilitățile lor. De regulă, liderii sau capii organizațiilor nu se implică direct în acțiunile ilegale, asigurând numai coordonarea activităților de la distanță, aspect care face dificilă sarcina organelor judiciare în probarea implicării acestora în activitățile infracționale. Pentru protejarea organizației, între membrii acesteia se stabilesc relații strict limitate la nivelul activității pe care o desfășoară, fără a cunoaște identitatea celorlalți componenți ai organizației, conducerea, structura și obiectivele grupării.
Organizațiile criminale tip rețea oferă flexibilitate, reduc posibilitatea infiltrării investigatorilor sub acoperire și asigură o bună eficiență. În cadrul acestor structuri este dificilă identificarea liderilor. Marile organizații criminale care au o structură de tipul rețelei se aseamănă cu structura marilor corporații de business. În doctrina străină sunt identificate mai multe roluri în cadrul organizațiilor criminale tip rețea:
– organizatorii (liderii) sunt persoanele care formează nucleul ce asigură conducerea rețelei. Aceștia sunt cei care determină nivelul și amploarea activităților ilicite din cadrul organizației, ca și punerea în practică a acestora.
– izolatorii sunt persoanele sau grupurile însărcinate să prevină și să izoleze organizatorii, cei aflați în poziții de lideri, de pericolul reprezentat de infiltrarea în cadrul rețelei a unor polițiști sub acoperire. În același timp, izolatorii sunt cei care transmit ordinele date de organizatori executanților.
– comunicatorii sau mesagerii sunt persoanele care asigură fluxul informațiilor între membrii rețelei.
– personalul de securitate (protectorii) sunt persoanele însărcinate cu asigurarea siguranței organizației criminale și care iau măsurile necesare pentru a preveni infiltrarea sau atacurile provenind din exterior. Rolul lor constă de asemenea în a veghea la recrutarea noilor membri în cadrul organizației și de a se asigura de loialitatea persoanelor nou recrutate.
– agenții dubli, persoanele care fac parte dintr-o organizație criminală, dar care își desfășoară activitatea în același timp în cadrul unor organizații legale, de stat sau private, fie că sunt guvernamentale, financiare sau comerciale. Aceste persoane fac parte din grupurile de interese. Din pozițiile pe care le dețin în cadrul structurilor legale, ele furnizează informații prețioase și contribuie la protecția organizației criminale.
– supraveghetorii (monitorii) veghează la eficacitatea rețelei infracționale și au în responsabilitate furnizarea de informații liderilor asupra vulnerabilităților organizației, a problemelor existente, astfel încât să poată fi luate măsuri de remediere a acestora.
În cadrul organizațiilor criminale, se remarcă din ce în ce mai frecvent prezența persoanelor care posedă cunoștințe specifice (în domeniul financiar-bancar, medical, chimie, comunicații etc.) necesare îndeplinirii sarcinilor specifice organizațiilor pentru a duce la bun sfârșit scopul propus. Aceste persoane fie fac parte din cadrul grupării, ocupând o anumită poziție, fie își oferă serviciile contra-cost. Traficanții de droguri se folosesc de specialiști în transporturi sau chiar de experți în materie de legislație comercială internațională pentru prospectarea piețelor, care cunosc tarifele legale precum și procedurile administrative existente în țările și zonele pe care urmează să le cucerească, posibilele portițe de eludare a căilor legale din marile porturi și aeroporturi ale lumii, din punctele vamale sau de trecere a frontierelor. Pe baza unor asemenea informații ei au posibilitatea să-și organizeze și să-și eficientizeze activitățile criminale de transport al drogurilor. Experții financiari înglobați în rețelele crimei organizate își asumă rolul identificării căilor celor mai facile de spălare a banilor, de investire a profiturilor imediate și descoperirii celor mai eficiente căi de disimulare a schemelor de fraudare.
Totodată, pe ștatele de plată ale marilor grupări criminale internaționale apar avocați de renume care își folosesc abilitățile specifice în manipularea sistemului judiciar și influențarea organelor de aplicare a legii, cu scopul protejării intereselor clienților lor. Organizațiile criminale se aseamănă în multe privințe cu activitățile legale de comerț. Astfel, prețurile mărfurilor ilicite sunt negociate cu furnizorii, fondurile bănești trebuie asigurate, mărfurile trebuie transportate, păstrate și vândute, securitatea operațiunilor trebuie să fie bine asigurată pentru a preveni descoperirea acestora de către autorități.
c) omogenitatea organizațiilor
De obicei, eșaloanele superioare de comandă din cadrul organizațiilor criminale se asociază pe criterii etnice, de limbă sau pe principii comune, dar palierele inferioare (formate din executanți) pot cuprinde și persoane de altă naționalitate decât liderii.
c) conspirativitatea și păstarea secretului activităților desfășurate
Condițiile indispensabile pentru componenții organizațiilor criminale sunt păstrarea discreției activităților desfășurate și respectarea legii tăcerii (omerta). Aceste persoane riscă să fie eliminați fizic în caz de trădare. Structurile puternice ajung la principii organizaționale bine dezvoltate, marcate de o disciplină strictă. Regulile de conspirativitate pe care și le asumă membrii unei rețele asigură supraviețuirea grupului și fac dificil de anihilat întregul sistem. Regula conspirativității poate limita legăturile între membrii rețelei cât și circulația de informații în interior, răsfrângându-se totodată și asupra severității selecției de noi membri.
Organizațiile criminale își iau măsuri de autoprotecție, ce vizează în primul rând, persoanele din conducere, liderii grupărilor. Infiltrarea investigatorilor sub acoperire este posibilă în rândul organizațiilor de la nivelul de jos, dar la nivelul liderilor grupării infiltrarea este dificilă, din cauza faptului că aceștia sunt uniți prin legături puternice, relația dintre ei bazându-se pe încredere reciprocă și loialitate. Mecanismele de autoprotecție și de conspirativitate sunt mult mai eficiente în cadrul organizațiilor fondate pe criterii etnice.
În ultimii ani, ca urmare a acțiunilor organelor judiciare, lideri importanți ai organizațiilor criminale au fost prinși și deferiți justiției. Unii dintre ei au colaborat cu organele judiciare, demascând activitatea infracțională a întregii organizații.
d) flexibilitatea și adaptabilitatea la mediile în care acționează
Pe parcursul activității lor, organizațiile criminale dovedesc flexibilitate și capacitatea de adaptare la noile oportunități de pe piață sau față de anumite acțiuni represive ale autorităților. Menționăm în acest sens exploatarea oportunității create de globalizarea economică, deschiderea frontierelor și posibilitatea circulației facile din ultimii ani a persoanelor și capitalurilor. Rețelele crimei internaționale, sub toate aspectele ei, s-au adaptat la noile condiții, mai repede decât restul societății, folosindu-se rapid de noile oportunități apărute din schimbările revoluționare de pe scena politică, a afacerilor, tehnologiei și comunicațiilor, care au făcut lumea în general mai comună tuturor.
Plecând de la domenii minore ale economicului, organizațiile criminale au ajuns să coordoneze cea mai mare parte a traficului mondial cu stupefiante, arme, muniții, să fie proprietare ale unor bănci și societăți de holding, să dețină hoteluri, cazinouri și terenuri petrolifere, să se implice în metode moderne ale crimei, cum ar fi frauda financiar-bancară, spălarea banilor și criminalitatea informatică. În scopul atingerii obiectivelor proprii, structurile organizațiilor criminale s-au implicat în lumea finanțelor, în politică, în justiție și în mediile politice.
e) caracterul transnațional
Deschiderea largă a frontierelor, legislațiile permisive, slaba dezvoltare economică, instabilitatea politică și corupția din țările sărace au creat oportunități pentru expansiunea și mondializarea organizațiilor criminale. Aceste rețele nesocotesc granițele statale și funcționează după scheme extrem de bine organizate, cu ierarhii stricte și reguli proprii. În anul 2004, în Uniunea Europeană s-a manifestat tendința unor organizații criminale transnaționale de a solicita pentru membrii lor azil politic pe teritoriul altor state, pentru a putea justifica prezența lor.
Organizațiile criminale transnaționale amenință prin activitatea lor suveranitatea națională și autoritatea statelor, valorile democratice și instituțiile publice, economiile naționale și procesele de democratizare din țările recent eliberate de sub regimurile totalitare. Aceste organizații criminale sunt flexibile, sofisticate, ușor adaptabile, acționând după strategia companiilor multinaționale, extinzându-și permanent alianțele și acordurile pentru asigurarea unei mai bune protecții față de autoritățile naționale, pentru diminuarea riscurilor și deschiderea de noi canale pentru activitățile lor ilegale. Organizațiile criminale sunt din ce în ce mai active la nivel transnațional, implicându-se în toate domeniile criminalității. Amenințările cele mai importante ale acestora sunt: traficul de droguri, spălarea banilor și corupția. De altfel, cele trei activități creează simbioza cea mai periculoasă pentru dezvoltarea socială, constituind „nucleul dur” al crimei.
Organizațiile criminale transnaționale, pe care unii experți le caracterizează ca pe un amestec de corporație și infracțiune, se deosebesc de cele care desfășoară afaceri legale datorită modului în care obțin accesul pe piață. În timp ce organizațiile legale pot negocia pentru obținerea permisiunii de a desfășura operații pe un teritoriu străin, organizațiile criminale folosesc tehnici de sustragere de la obligațiile legale. De obicei, ele operează de la o bază sigură din propria țară și se deplasează în străinătate pentru a obține venituri mai mari. În acest mod fenomenul infracționalității locale poate dobândi o importantă dimensiune transnațională. Se dețin date că organizațiile criminale implicate în traficul de droguri depozitează mari cantități în țările a căror legislație în materie e slabă ori pedepsele sunt mici, iar pentru tranzit sau trafic folosesc cu predilecție teritoriul statelor care nu sunt semnatare ale convențiilor internaționale ori dacă le-au ratificat, nu au luat măsura de aplicare a prevederilor acestora. De asemenea, sunt preferate teritoriile țărilor care se confruntă cu războaie civile, activități teroriste, instabilitate politică, conflicte inter-etnice, cele care nu pot asigura controlul guvernamental asupra unor părți din teritoriul național ori în care sistemele de control vamal, financiar și judiciar nu funcționează cu eficiența corespunzătoare.
Apariția unor modalități avansate de transport, pe mare sau pe uscat, pe calea aerului etc., prin containerizare, electronizare și alte forme moderne care dau siguranță, rapiditate și eficiență comerțului a dus concomitent și la descoperirea de către indivizi sau grupări criminale de noi posibilități de ascundere a drogurilor. În fapt, prin actualele forme de containerizare, numai un mic procent al containerelor transportate pe vapoare pot fi controlate în amănunt, ceea ce facilitează tranzitul drogurilor. Uneori, drogurile sunt transportate cu nave mari, apoi se face transbordarea pe vase de pescuit, scăpând astfel, ușor, de supravegherea pazei de coastă.
f) utilizarea unor mijloace specifice de constrângere
Organizațiile criminale utilizează toate mijloacele și metodele care le pot asigura succesul operațiunilor, dar și deplina protecție. Acestea apelează la mijloace violente de constrângere, ducând până la suprimarea de vieți omenești. Activitatea grupărilor criminale poate afecta însăși stabilitatea politică a unui stat, mai ales când aceasta se combină cu acțiuni coruptive ce vizează înalte personalități politice. Alianțele implicite între grupările criminale și oficiali aflați în înalte poziții guvernamentale sau de aplicare a legii dau posibilitatea membrilor sau grupărilor angajate în activități de crimă organizată să acționeze într-un mediu de relativă siguranță.
Mijloacele de constrângere sunt esențiale în asigurarea succesului și atingerea propriilor obiective, manifestându-se prin violență, intimidare, șantaj și corupție. Aceste metode sunt utilizate în scopul îndeplinirii următoarelor obiective:
menținerea disciplinei în cadrul organizației. Odată pătruns în interiorul organizației, recrutul învață „codul onoarei” și legea tăcerii (omerta). Indiscreția sau trădarea sunt pedepsite cu moartea, indiferent dacă organizația criminală se numește Mafia, Cosa Nostra, Yakuza, Triadă, etc.
pedepsirea persoanelor care nu se supun cerințelor și intereselor organizației, acționând împotriva lor (oameni politici, judecători, procurori, polițiști- pe de o parte și pe de altă parte persoane din lumea interlopă, care sunt membrii ai organizațiilor criminale concurente pe piața ilicită). Această activitate se realizează deseori prin înfăptuirea omorurilor la comandă.
g) obiectivul organizației este obținerea de venituri ilicite
Activitățile organizațiilor criminale sunt orientate întotdeauna în vederea obținerii de câștiguri frauduloase. Traficul de droguri reprezintă o activitate aducătoare de mari venituri ilicite pentru membrii rețelelor de crimă organizată.
h) crearea aparenței desfășurării unor activități legale
Odată ajunsă la un anumit nivel, organizația criminală se reorientează de la activități ilicite, către cele de natură economică și în special către “legalizarea” sau disimularea acestora.
Din perspectiva implicării în mediul de afaceri, structurile criminale au fost acuzate de-a lungul timpului de utilizarea unor companii înființate legal pentru a spăla bani sau pentru a derula alte activități ilicite. Uneori este vorba doar de o parte din firmă sau de o singură persoană angajată acolo. Companiile de fațadă folosite pot varia de la mici firme private, până la rețele de companii care includ și firme fantomă. Nu există un singur model de organizație criminală transnațională. Acestea diferă în structură, specializare, tradiții, zona geografică în care acționează, piețele acaparate, etc. Frecvent, acestea cooperează și folosesc tehnici și metode specifice de informații și autoprotecție. Ca urmare, crima organizată nu se confundă numai cu un anume tip de organizație: Mafia, Yakuza, Triadele. Acestea sunt cele de bază, preluate în diverse state și zone sub diverse denumiri.
În documentele cu caracter oficial ale Europol, organizațiile criminale care acționează în spațiul comunitar au fost clasificate astfel:
organizații criminale comunitare, din care fac parte grupările italiene, olandeze, poloneze, române, bulgare, etc.
organizații criminale non-comunitare, care cuprind grupările albaneze, chineze, ruse, cele din spațiul fostei Iugoslavii, organizațiile turce și kurde, nigeriene, marocane, columbiene, pakistaneze sau indiene.
La nivelul Uniunii Europene, autoritățile judiciare au remarcat existența unor alianțe strategice pe termen lung în domeniul traficului de droguri între toate aceste organizații criminale, pentru împărțirea piețelor ilicite sau pentru pătrunderea pe noi piețe (spre exemplu alianțele încheiate între ruși și columbieni, între mafia turcă și albaneză, etc.). Examinarea alcătuirii grupurilor de crimă organizată active în Europa ilustrează dimensiunea internațională a fenomenului. Cooperarea dintre infractorii de diferite naționalități este prezentă în aproape toate statele membre. În Germania, aceste structuri eterogene au fost identificate în circa două treimi din cazurile asupra cărora au fost desfășurate investigații. În Spania, grupurile mixte reprezintă circa jumătate din grupurile de crimă organizată. În Grecia, bunăoară, în toate grupurile criminale identificate ca fiind active pe teritoriul acesteia s-a descoperit cel puțin un membru provenit dintr-o altă țară.
În ceea ce privește originea geografică a suspecților, în toate statele membre există organizații criminale locale. Cu toate acestea, caracteristica predominantă a crimei organizate este tocmai originea de altă naționalitate. Cu excepția Irlandei și a Finlandei, unde crima organizată are aproape în totalitate un caracter național, statele membre apreciază activitatea criminală organizată ca fiind un fenomen cu extindere globală, frontierele naționale nemaifiind un obstacol în calea acestora. Factorii istorici, culturali și geografici influențează distribuția grupurilor de crimă organizată cu origini străine din fiecare statmembru. Spre exemplu, Spania și Portugalia se bucură de legături istorice și culturale cu țările din America Latină, cum ar fi Columbia și Argentina. Același tip de legături există între Olanda și fosta sa colonie Surinam, ceea ce este fără îndoială unul dintre factorii favorizanți ai contrabandei intense cu droguri din America de Sud în Europa vestică, via Olanda. Apropierea geografică a unor țări ca Germania, Austria și Grecia de Europa estică are, având în vedere profundele schimbări politice și economice din țările est-europene, un impact puternic din perspectiva crimei organizate. Este vorba, în principal, despre grupurile criminale din Rusia și fosta Iugoslavie. O altă posibilă cauză o constituie prezența minorităților etnice în statele membre, ceea ce funcționează uneori ca un cap de pod pentru activitățile crimei organizate din țările lor de origine. Importanța relațiilor dintre comunitățile locale și grupurile de origine străină a fost pusă în evidență în numeroase rapoarte naționale. Faptul că există comunități etnice destul de mari în multe țări vest-europene conferă o explicație parțială constatării că în aproape toate țările europene au fost identificate dovezi ale prezenței crimei organizate exportate din Turcia și din China, implicate cu deosebire în traficul de droguri.
3.4 Mafia rusă
Mafia rusă este o organizație criminală cunoscută și sub denumirea de Mafia roșie. Mafia rusă cuprinde toate organizațiile criminale de origini etnice diferite apărute în urma destrămării fostei Uniuni Sovietice. În acest sens, sunt întâlnite mafia cecenă, georgiană, ucraineană, armenă, rusească, moldovenească, azeră, etc.
Mafia rusă nu a luat ființă pe un teren arid, ea reprezentând evoluția în timp a activității grupărilor de contrabandiști, hoți și tâlhari care au dominat lumea interlopă a regimurilor anterioare din Rusia. Bandele de proscriși reprezentau în perioada regimului țarist un simbol al luptei împotriva forțelor agresive. Acestea aveau o structură organizatorică și o ierarhie bine conturate, ritualuri de aderare și coduri de onoare, asemănătoare în multe privințe cu cele ale organizațiilor mafiote tradiționale italiene. În timpul revoluției sovietice liderii mișcării au utilizat aceste grupări ilegale, deja constituite, pentru atingerea unor scopuri revoluționare, prin organizarea de asasinate, șantaje, răpiri, tâlhării și alte activități ilegale prin care se puteau strânge fonduri pentru organizarea schimbării politice. Ca recompensă pentru activitatea lor „revoluționară”, o parte din membrii bandelor au fost folosiți și în timpul regimului comunist ca informatori și chiar cadre active ale serviciilor secrete. De asemenea, în anii '60, profitându-se de greutățile sistemului de aprovizionare cu mărfuri a populației, unii reprezentanți ai puterii comuniste, în colaborare cu membrii lumii interlope au dezvoltat piața „neagră” prin care se asigura circulația unor bunuri materiale în interesul propriu. Adevăratele tradiții ale crimei organizate rusești au fost însă revigorate la începutul anilor '70, atunci când închisorile rusești au devenit adevărate școli pentru organizațiile criminale de tip nou care au preluat și o parte din tradițiile vechilor bande: codul de conduită, ceremoniile, tatuajele, instituirea unor teste de loialitate.
Structura arhaică a vechilor bande rusești a început să se modifice între timp, în multe orașe ale Rusiei apărând organizații criminale cunoscute sub numele de „vory v. zakone”. Nucleul acestor organizații s-a format din rândul infractorilor criminali aflați în închisorile rusești, iar șefii acestora erau numiți „vory v. zakone” (tâlhari sub forța legii). Aceste organizații au un cod de conduită, ceremonii și tatuaje specifice vechilor societăți criminale, iar aderarea noilor membri se face în urma unei selecții riguroase și, respectiv, a unui test de loialitate. Mulți dintre șefii acestora au început să opereze în tandem cu oficialii guvernului pe măsură ce legile nescrise ale bandelor criminale, de ne-implicare în treburile autorităților, au devenit nefuncționale și nepractice. Prin neajunsurile create în aprovizionarea cu bunuri de strictă necesitate pentru populație, economia planificată centralizată din republicile ex-sovietice a favorizat dezvoltarea fenomenului „pieței negre” și implicit a bandelor criminale.
Prin distrugerea mecanismelor de control politic, economic și social, „perestroika” inițiată de fostul președintele Mihail Gorbaciov nu numai că nu a estompat activitatea rețelelor criminale ci, din contră, a facilitat asocierea exponenților lumii interlope a statelor sovietice. Colapsul Partidului Comunist și o dată cu acesta a statelor sovietice, a afectat în egală măsură și sistemul justiției criminale. Sfârșitul războiului rece a înlesnit posibilitatea organizațiilor criminale din republicile ex-sovietice de a se angaja în activități specifice transnaționale, de mare amploare. Autorități din spațiul ex-sovietic au recunoscut oficial existența crimei organizate în timpul regimului comunist numai la sfârșitul anului 1988, când au menționat cele trei stadii ale acesteia, respectiv: primitivă, de nivel mediu și de tip mafiot. Categoria de „mafia”, în concepția acestora, include organizații criminale cu două sau mai multe niveluri de organizare și funcționare, acționând teritorial și pe sfere de influență. Aceste trei stadii erau diferențiate în funcție de abilitatea coruperii în aria guvernamentală.
Organizațiile criminale au fost definite de către Departamentul pentru Controlul Crimei Organizate din Ministerul de Interne al Federației Ruse ca fiind „grupări care desfășoară activitate criminală în scopul obținerii de profituri substanțiale, cu capacitatea de a se menține și funcționa pe termen lung, cu o diviziune a muncii bine conturată, dar redusă, care dispun de mijloace de comunicare internă sofisticată și capacitatea de a concentra resursele, de a asigura secretul și de a lua măsurile de protecție necesare”. Rusia se situează în topul națiunilor cu cel mai mare număr de grupări criminale. Însumând fiecare câteva sute de membri, organizațiile criminale ruse dispun de o adevărată „armată” de peste 150.000 membri pentru care lucrează circa 3 milioane de persoane.
Fenomenul de crimă organizată, cunoscut și ca „revoluția criminală”, este considerat ca forța cea mai explozivă rezultată din prăbușirea sistemului comunist, un subprodus al actualelor reașezări și prefaceri. El acționează practic în toate tinerele democrații, în fiecare clasă, pătură sau categorie socială, precum și la nivelul întregii administrații centrale și locale a republicilor ex-sovietice aflate în plin proces de restructurare.
Statisticile oficiale sunt deosebit de edificatoare, în privința puterii acumulate de organizațiile criminale la nivelul Federației Ruse, potrivit cărora 40% din firmele particulare și 60% din societățile de stat se află sub controlul acestora (peste 2.000 de unități economice cu capital de stat, 4.000 de societăți pe acțiuni, 7.000 de întreprinderi mici, 7.700 piețe și târguri), jumătate din numărul băncilor comerciale și al burselor, 50-80% din magazine, hoteluri, restaurante, cazinouri, depozite și servicii publice din Moscova și întreaga rețea comercială din St. Petersburg. Organizațiile criminale ruse au ajuns să dețină 30-40% din PIB-ul Rusiei, controlând, aproape în întregime, piața acestei țări și extinzându-și operațiunile atât în restul Europei, îndeosebi în zona de est și centrală, cât și pe alte continente, cu precădere în America de Nord și de Sud. Organizațiile criminale ruse și euroasiatice prezintă ca trăsături caracteristice crearea sferelor de influență pe arii geografice și domenii de activități, în centre industriale și zone de turism, posesia și folosirea armelor de foc, crearea mecanismelor de acțiune în sfera corupției, identificarea de activități care asigură profituri ilegale mari, creșterea continuă a puterii și influenței, profitând de schimbările politice, sociale și economice din Federația Rusă și celelalte republici ex-sovietice.
Caracteristica organizațiilor criminale ruse constă în aceea că au o structură elastică de funcționare și acțiune, de tip piramidal și vertical, cu autonomie operațională, fără a exista un corp central de referință. Exemplul tipic de structură piramidală îl constituie organizațiile mafiei ruse specializate în traficul de droguri, alcătuite din producători și colectori de plante și alte materii prime din care se extrag drogurile, grupul de persoane care asigură protecția organizației și care se ocupă de prelucrarea și distribuirea drogurilor (atât distribuitorii interni, cât și cei externi), chimiștii specialiști în procesul fabricării ilicite a drogurilor, iar în vârf se situează liderii organizației.
Într-un raport din anul 2000, Departamentul pentru Controlul Crimei Organizate din Ministerul de Interne al Federației Ruse a arătat faptul că există peste 200 grupări implicate în crima organizată, formată din ruși și euroasiatici, care acționează la nivel internațional, cu predilecție în SUA, Germania și unele țări est-europene. S-a menționat, de asemenea, existența a 165 de grupări ale crimei organizate, având ca specificitate orientări etnice, care includ cecenii, georgienii, azerii și cetățenii ruși aparținând etniei coreene.
Organizațiile criminale de origine rusă pot fi împărțite în patru mari categorii, respectiv:
grupările crimei organizate în stil tradițional sovietic, care includ, deopotrivă, persoane oficiale corupte de la nivel guvernamental, de partid, politicieni regionali, șefi pe diferite trepte ierarhice din industrie și agricultură, etc., alături de infractori asociați în bande criminale;
grupări organizate pe criterii etnice, cum sunt cecenii, azerii, georgienii, armenii, etc.;
organizații criminale constituite după modelul sicilian, al „nașului”;
alte grupări criminale care au în componență, în principal, persoane ce aparțin celei mai numeroase etnii din republica unde operează, organizate pe principii teritoriale sau în raport de specificul activităților desfășurate în trecut (militari, sportivi, etc.).
Cele mai reprezentative organizații criminale care acționează pe teritoriul republicilor ex-sovietice sunt următoarele:
Azerii, organizație care cuprinde peste 500 de membri de etnie azeră, ce își desfășoară activitățile ilicite în orașul Moscova. Principalele brigăzi sunt Lenkoranskaya, Mingetchaourskaya (specializată în narcotrafic), Evlakhskaya (traficul de valori financiare), Mossinskaya (arme și narcotice).
Cecenii, organizație structurată ierarhic, cu caracter ermetic, după modelul clanurilor criminale italiene, ai cărei membri sunt recrutați numai din rândul etniei cecene. Această grupare exercită o influență puternică pe tot teritoriul Federației Ruse, dar în mod deosebit în Moscova, St. Petersburg, Ucraina și Bielorusia. Caracteristic pentru această organizație criminală sunt omorurile la comandă, indiferent de zonă sau țară. Controlează cazinourile, prostituția, rețelele de hoți de automobile și din rândurile acestora fac parte cei mai cruzi ucigași plătiți. În Moscova (cu o comunitate cecnă de aproximativ 150.000 de persoane), 3 grupări infracționale operează începând cu jumătatea anilor 1990: gruparea Tsentral’naya, Ioujnoportovaya (traficul de vehicule furate) și Ostankinskaya. Începând cu anii 2004-2005, activitatea infracțională a mafiei cecene s-a diversificat. Fenomenul racket și al estorcării de fonduri au ca țintă proxeneții, care sunt obligați să verse o parte din câștigurile lor către mafia cecenă. Același lucru se poate spune și despre dealerii de droguri, obligați să cotizeze pentru mafia cecenă parte din câștigurile obținute din vânzarea de droguri.
Georgienii reprezintă un grup etnic constituit în anii '70, format din foști condamnați implicați în piața neagră a orașelor din fosta URSS.
Dolgo Prudnesky reprezintă o organizație criminală a cărei denumire vine de la un orășel din apropierea Moscovei, formată din foști sportivi profesioniști (boxeri, luptători, judoka), precum și persoane care au activat în diferite structuri publice (poliție, armată), care și-a făcut simțită prezența în zona capitalei ruse începând cu anul 1980;
Tamboy, al cărei nume vine de la localitatea natală a liderului său, Vladimir Kumarin, s-a impus în regiunea St. Petersburg unde își are și statul major. Șeful acestei grupări este considerat între primii patru lideri marcanți ai grupărilor mafiote ruse.
Mogilevici este de origine ucraineană, denumirea vine de la numele liderului său, cunoscut și sub apelativul „Akaseva”. Acționează atât pe teritoriul Rusiei, dar și în alte țări din Europa de Est (Ungaria, Republica Cehă), S.U.A., Germania, Israel.
Rachmiel Brandwain, organizație criminală ruso-euroasiatică, cu arie de acțiune în Europa și alte zone de pe glob, a cărei denumire vine de la numele șefului acesteia, cunoscut și sub apelativul „Aka Mike Sasha”.
Acestor organizații li se adaugă așa-zisa „elită a lumii criminale ruso-euroasiatică”, asimilată „nașilor” organizațiilor mafiote tradiționale. În plan extern, mafia rusă a fost semnalată în majoritatea țărilor europene, dar în special în Italia și Germania (unde acționează 60, respectiv 47 de grupări criminale), în SUA (unde există 24 clanuri ruse cu principalele baze operaționale în San Francisco, Los Angeles, Miami, Chicago și New York), precum și în țările lumii a treia. Organizațiile criminale de origine rusă cele mai reprezentative care acționează pe teritoriul SUA sunt următoarele:
Organizația Criminală „Rușii”, cu centre de comandă în Vancouver, Columbia Britanică și Canada, ai cărei membri operaționali au fost semnalați în Los Angeles, San Francisco, California și republicile ex-sovietice. Această organizație, cu o structură bine conturată, este implicată în traficul cu cocaină și heroină pe o zonă care se întinde de la Los Angeles până în Vancouver și regiunea Victoria din Columbia Britanică.
Grupul criminal rus al „Coastei de Vest”, cu o structură de tip asociație, numărând 10-20 emigranți ruși, turiști sau vizitatori la rude, care are ca principală preocupare spălarea banilor murdari proveniți din traficul de droguri. Membrii acestui grup deschid conturi la diferite bănci din zona San Francisco, după care procedează la transferul de sume mari de bani în Germania, Rusia, New York, Finlanda, Singapore, etc.
Organizația „Mafia ruso-americană”, cu sediul în New York, dar foarte activă în California, structurată după modelul confederațiilor, cu fracțiuni criminale implicate în rețelele de traficare a drogurilor, extorcări în afaceri, falsificarea cărților de credit, etc.
Malina sau „Mafia Rusă”, organizație cu sediul în Brighton Beach, care include grupări formate din ruși, ucraineni, armeni și georgieni, conduse de lideri puternici din rândul euroasiaticilor. Membrii acestei organizații sunt în același timp componenți de bază ai unor grupări criminale care operează în Federația Rusă, în Germania, Canada, Austria, Suedia, Finlanda și țările est-europene, având ca principale preocupări: traficul de droguri, extorcările, tâlhăriile, omuciderile, fraudele la regimul taxelor și cărților de credit.
Apariția mafiei ruse în peisajul lumii interlope de pe continentul american a dat naștere la conflicte violente cu organizațiile criminale deja existente acolo (mafia italiană, yakuza japoneză, etc.), dar ea a reușit să se impună rapid prin încheierea unor alianțe cu alte organizații. Cea mai intensă și profitabilă activitate din sfera crimei organizate, practicată în SUA de organizațiile ruse, constă în reciclarea narcodolarilor, cu sprijinul unor emigranți ruși stabiliți în această țară cu mulți ani în urmă. Aflate în plin proces de expansiune, organizațiile mafiote ruse au reușit să penetreze și continentul sud-american unde, în combinație cu rețelele criminale locale, s-au angrenat în traficul de droguri, furturi, fraude economice, răpiri de oameni de afaceri și operațiuni de spălare a banilor murdari. Conexiunile grupărilor criminale din Rusia cu triadele chinezești pe continentele nord și sud-american reprezintă un real pericol care preocupă tot mai mult oficialitățile din zonele menționate.
În același timp, organizațiile mafiote ruse au acționat pentru dezvoltarea relațiilor de cooperare cu rețelele de crimă organizată din America de Sud, îndeosebi cu „baronii drogurilor” din Columbia, Brazilia, Chile, Argentina, Venezuela, Peru și Bolivia, implicându-se în mod activ în protecția narcotraficanților. Există indicii că prin ramificațiile multiple create prin intermediul cartelului Calli, grupările ruse de tip mafiot au ajuns să controleze o mare parte a traficului mondial de cocaină. Traficul, consumul și producerea drogurilor naturale și sintetice reprezintă o sursă importantă de venituri pentru organizațiile mafiote ruse. Culturile de opiu și alte plante opiacee ocupă aproximativ un milion de hectare de pământ arabil în Federația Rusă, iar numărul consumatorilor de droguri este de aproximativ un milion și jumătate, dar potrivit unor surse neoficiale, numărul acestora este de 6 milioane, adică 4% din populația totală.
Au fost identificate peste 3.500 bande criminale implicate în producția, transportul și comercializarea substanțelor narcotice, de la care se confiscă anual circa 15.000 tone de droguri. Traficul heroinei de proveniență afgană introdusă în Federația Rusă s-a dezvoltat în mod vizibil, volumul total al confiscărilor de heroină atingând în 2004 nivelul record de 3,8 tone. Responsabilii ruși au calificat fluxul de heroină care traversează țara ca fiind o amenințare a securității naționale. Potrivit statisticilor ONU, veniturile ilicite obținute de organizațiile criminale din traficul intern de droguri se ridică la 7 miliarde de dolari.
Specialiștii vest-europeni în materie de combatere a crimei organizate apreciază că următorul pas al ofensivei organizațiilor mafiote ruse va fi investirea banilor obținuți ilegal în firme de stat și particulare din Occident, în acțiuni și domenii aparținând preponderent și tradițional mafiei internaționale, cum sunt construcțiile de locuințe, birouri și hoteluri, reciclarea reziduurilor și substanțelor toxice de orice natură, achiziționarea de restaurante, cazinouri, case de toleranță și magazine. Agresivitatea manifestată în ultimii ani de clanurile italiene, în tentativa lor de a-și extinde sfera de acțiune în statele din Europa de Est și Centrală, a fost contracarată de organizațiile mafiote ruse care, la rândul lor, se lansaseră în invadarea acestei regiuni încă din 1990, determinând, în faza inițială, confruntări violente și victime de ambele părți. Ulterior, grupările și organizațiile mafiote ruse și cele italiene au ajuns la concluzia necesității unor înțelegeri și acorduri atât asupra partajării zonelor de influență și a domeniilor de activitate, cât și în legătură cu colaborarea în anumite acțiuni.
În acest scop, au fost inițiate, în unele capitale, în special ale țărilor est-europene, întâlniri periodice între reprezentanții celor două etnii mafiote, prima dintre acestea având loc la Viena, la sfârșitul anului 1990. Contactele secrete desfășurate, în decembrie 1992, la Praga, au avut un rol deosebit în această direcție, scopul lor fiind constituirea unei „societăți mixte” care să se ocupe în special de traficul de droguri, precum și de contrabanda de materiale necesare fabricării armelor nucleare. Totodată, s-a hotărât crearea unei rețele de criminali profesioniști, pentru protejarea operațiunilor comerciale ilicite preconizate a fi inițiate cu Iranul, precum și pentru asigurarea protecției „baronilor” drogurilor. Reprezentanții celor două organizații mafiote au convenit, de asemenea, să declanșeze acțiuni de spălare a banilor murdari pe teritoriul fostelor țări socialiste, îndeosebi în Cehia, Polonia și partea răsăriteană a Germaniei, care urmau să fie derulate, cu precădere, de membri ai clanurilor italiene. S-a propus ca prin măsurile organizatorice adoptate în comun să se obțină, până în 1997, controlul asupra a 40% din activitățile criminale la nivel mondial.
La începutul anului 1993, a avut loc la Moscova o altă întâlnire între șefii mafioți din Italia și Rusia, ocazie cu care, pe lângă problemele legate de traficul de stupefiante, armament și mijloace de plată, s-a analizat și posibilitatea facilitării stabilirii ilegale a unor cetățeni de origine asiatică în Italia, în schimbul unor importante sume de bani în valută. Grupările ruse au propus folosirea unor canale de trecere apreciate ca fiind mai puțin controlate, cum ar fi punctele de frontieră între România și Republica Moldova, România și Ungaria, granița româno-bulgară. Studiile efectuate de analiști demonstrează că, în ciuda măsurilor întreprinse de autoritățile ruse pe plan intern și în cooperare cu alte state, pentru combaterea crimei organizate ruse, aceasta se află într-un proces de continuă ofensivă, de expansiune atât din punct de vedere al zonelor de operare cât și al paletei de activități desfășurate.
Acțiunile organizațiilor mafiote ruse vizează, cu prioritate, spațiul ex-comunist, dar există pericolul ca acestea să penetreze viața economică și politică a țărilor și din alte zone ale lumii, motiv pentru care măsurile de combatere a lor trebuie să aibă un caracter concertat, la scară mondială.
3.5 Mafia italiană
Mafia este apreciată drept cea mai puternică organizație criminală, nu numai datorită numărului mare de membri, ci mai ales ca urmare a structurii sale și a capacității ei de a dezvolta strategii unitare, în ciuda articulației complexe a rețelei sale operaționale. Dificultățile întâmpinate în delimitarea subiectului au determinat literatura să-1 reducă la contextele economice și culturale, subliniind, ca de obicei, caracterul ierarhic al acesteia. Primi analiști ai problemei, imediat după 1860, au considerat că mediul sicilian era puternic afectat de arhaism. Și totuși la o sută de ani după aceasta, deși contextul s-a modificat în toate elementele sale, ne aflăm încă în fața a feea ce numim „Mafia” și încercăm să înțelegem cum anume a supraviețuit modernizării acest fenomen tipic în aparență pentru un univers tradițional.
Chiar și rapoartele comisiei antimafia se referă la un trecut de peste o sută de ani sau fac apel la istoriografie care descrie studiul ultimilor două secole ca fiind o societate semifeudală, eminamente agrară și latifundiară, imobilă din punct de vedere economic și social, traversată de un singur val de înnoire, mișcarea țărănească, contestată de clasele conducătoare și de mafie, apărații lor militar. Organizațiile mafiote italiene tradiționale au apărut în comunitățile sătești sau pastorale, iar primele lor manifestări sunt legate de viața rurală. Acestea au constituit și constituie încă puncte de referință pentru bandele criminale în formare, din diverse țări, ca model de organizare, metode și mijloace de acțiune.
În evoluția sa, Mafia, prin dinamism și adaptabilitate, s-a transformat dintr-o organizație de tip rural inițial, într-una industrială și de afaceri, de la o forță locală și națională, într-o redutabilă rețea transnațională. Principala caracteristică a organizaților mafiote italiene o reprezintă structura bine conturată a acestora, caracterul ermetic asigurat prin „legea tăcerii”, delimitarea sferelor de influență și a zonelor operaționale, dinamismul, flexibilitatea și adaptabilitatea la noile condiții, care le-au facilitat continuitatea în timp, în unele cazuri, sute de ani.
În opinia unor cercetători, termenul „mafia”, ca modalitate a crimei organizate, derivă din limba arabă și înseamnă „loc de refugiu”, concept ce se pare că ar fi fost adoptat în Sicilia în timpul stăpânirii arabe. Mafia, care la început era o organizație a „bărbaților de onoare” și justițiari, s-a transformat, încetul cu încetul, într-o organizație de infractori, extrem de periculoasă prin duritatea și aroganța sa. Lucrarea „Mafioții din Vicaria”, publicată în anul 1863, de către Giuseppe Rizzoleto și Gaetano Mosca, definește pentru prima dată noțiunea de „mafie” ca reprezentând o expresie curentă folosită pentru a desemna un grup de indivizi aroganți și violenți, uniți între ei prin raporturi secrete și de temut, aflați la originea unor acțiuni criminale. Ca structuri criminale, organizațiile mafiote italiene sunt cele mai complexe și mai puternice în sfera criminală transnațională, originea acestora, conform unor autori, constituind-o o grupare secretă alcătuită în 1282, în timpul unei revolte, cunoscută în istorie sub numele de „Viespile Siciliene”, îndreptată împotriva ocupanților francezi. Termenul de „mafie” ar corespunde prescurtărilor cuvintelor unei lozinci frecvent utilizată: „Morte Alla Francia, Italia Anela” (Moarte Franței, strigă Italia), organizație constituită ca structură patriotică de rezistență, fiind îndreptată împotriva invaziilor străine, din care făcea parte un grup de sicilieni înarmați, ce apăra comunitatea, pedepsea tâlharii și răufăcătorii, ignorând legea străină.
Se apreciază că Mafia italiană reprezintă cel mai sofisticat model de organizație criminală, deosebit de redutabil și eficace, susceptibil de a servi ca model pentru alte organizații de acest tip. Cu privire la Mafia Siciliană, rezultă că aceasta este o organizație unitară, prevăzută cu o structură piramidală, bazată pe o celulă (familia) în cadrul căreia autoritatea supremă o deține un șef (il cappo di famiglia). Întreaga organizație se conduce după reguli extrem de precise a căror respectare este asigurată, la nevoie, cu forța. Familia mafiotă nu este doar o modalitate formală de organizare, ci o grupare care cultivă valorile tradiționale ale familiei biologice cum sunt: respectul legăturilor de sânge, onoarea, fidelitatea, solidaritatea și coeziunea.
Cu prilejul Congresului Poliției Criminale Germane din anul 1990, s-a subliniat că pericolul prezentat de Mafie nu rezidă din numărul membrilor ei, ci din structura și capacitatea de a pune la punct strategii unitare în ciuda complexității articulațiilor din rețeaua sa operațională. Centralizarea la nivel superior nu exclude o autonomie relativă a diferitelor familii, componente la nivel local și deci, nici posibilitatea unor conflicte și lupte fratricide în sânul organizației. Cu toate acestea, caracterul unitar al structurii garantează definirea unei orientări unice pe problemele care privesc organizația în ansamblul ei.
Celebrul judecător Giovanni Falcone, asasinat la data de 23 mai 1992, a afirmat următoarele: „Mafia este o lume logică, rațională, funcțională și implacabilă. Mult mai logică, mai rațională și mai implacabilă decât statul. Mafia este un sistem economic, o componentă obligatorie a sistemului economic global. Mafia se dezvoltă datorită statului și își adaptează comportamentul în funcție de acesta”. Stabilirea de relații secrete în unele sectoare de stat importante și interconexiunea cu puterea politică reprezintă, de asemenea, un element definitoriu pentru organizațiile mafiote italiene, chiar dacă în ultimii ani acestea constituie ținta unor atacuri susținute din partea organelor specializate în combaterea activităților criminale. Cu toate că principalele baze ale organizațiilor mafiote italiene sunt situate în Italia, acțiunile acestora au depășit, cu mulți ani în urmă, frontierele naționale, fiind semnalate în toate zonele lumii, având legături cu cartelurile columbiene, triadele chinezești, asociațiile criminale nord-americane și, mai nou, cu cele rusești.
La ora actuală, în Italia își desfășoară activitatea următoarele organizații mafiote:
Cosa Nostra, care acționează în Sicilia și funcționează ca un holding internațional, beneficiind de o bogată experiență și legături strânse cu ramura amricană;
Camorra, cu arie operațională în zona circumscrisă orașului Neapole, din regiunea Campagna, reunește napolitanii cu caracterul lor turbulent, exploziv și individualist;
'Ndrangheta, care are legături strânse cu traficanții turci care operează în nordul Italiei, cu o oarecare întindere spre Germania;
Sacra Corona Unita, cea mai nouă dintre organizațiile mafiote, având zona de acțiune în sudul regiunii Puglia. Folosește în traficul de heroină emigranți din Albania și Macedonia.
Cosa Nostra este organizația mafiotă care își desfășoară activitatea în toate provinciile Siciliei, cu excepția Messinei și a Siracuzei. Traficul de droguri a constituit în ultimele decenii una din principalele preocupări ale organizației, prin care a obținut beneficii fabuloase. Succesul organizației în activitatea ilicită este rezultatul supremației din teritoriul Siciliei și a eficacității rețelei bazate pe o diasporă puternică. Cosa Nostra este o structură bine articulată și organizată piramidal, având la bază familia care controlează teritoriul pe care-l domină și în care operează. Salvatore Lucania, zis „Lucky Luciano” este precursorul modern al implicării Cosa Nostra în traficul ilicit de droguri și cel care a pus bazele celor două organizații ale Cosa Nostra – cea siciliană și cea americană. La 12 octombrie 1957, la hotelul „Delle Palme” din Palermo a avut loc o întâlnire între capii Cosa Nostra din SUA și familiile mafiote siciliene, în scopul de a le cointeresa în traficul de droguri. Prin această întâlnire s-a urmărit punerea la dispoziție a persoanelor care asigură transportul și organizarea unei linii de trafic între sudul Franței (morfina era transformată în heroină în Marsilia) și SUA. Capii traficului revendicau piața drogurilor în America, mafioții sicilieni având o poziție subterană, fapt pentru care profiturile realizate de aceștia erau reduse, ceea ce i-a determinat să înceapă să lucreze pe cont propriu.
În anii 1977-1978, s-au înregistrat semnele unei relansări ale traficului de stupefiante între Italia și SUA, determinată de o implicare tot mai puternică a mafiei siciliene în această activitate. Pe de altă parte, cele mai puternice „familii” ale crimei organizate din zona New-York-ului, respectiv Bonanno și Bona Ventura, s-au adresat principalilor reprezentanți ai familiilor mafiote siciliene pentru a lua parte la trafic și la transformarea morfinei în heroină, în laboratoarele clandestine, deosebit de performante, instalate în Sicilia și în alte părți ale Italiei.
În anul 1986, 344 de membri ai Cosa Nostra au fost condamnați la pedepse cu închisoarea pentru apartenența la organizații mafiote de trafic ilicit de droguri. După această lovitură primită, Cosa Nostra nu s-a considerat învinsă și nu a renunțat la enormele profituri realizate din traficul cu droguri din Asia de Sud-Est (destinate să satisfacă exigențele clienților americani), făcând tot posibilul pentru a conserva această sursă de venituri fructuoase. Ca urmare, a stabilit legături cu producătorii din Asia de Sud-Est care îi furnizau mari cantități de heroină. În paralel cu traficul de droguri, Cosa Nostra se ocupă, cu prioritate, de spălarea banilor murdari, acumulați în cantități imense prin diverse activități criminale, din care o parte sunt reinvestiți în afaceri legale. Pe plan intern, Cosa Nostra are legături cu toate organizațiile criminale care acționează în Italia pe linia traficului de droguri. De exemplu, Sacra Corona Unita acționează în contact strâns cu Cosa Nostra, multe din activitățile criminale ale acesteia, în special traficul de droguri, fiind dirijate în mod direct de mafioții sicilieni. În afara regiunii de sud, Cosa Nostra are plasați oameni pretutindeni în Italia, dar într-un număr mai mare în Milano. Pe plan extern, Cosa Nostra constituie încă un punct de referință pentru multe sindicate ale crimei organizate. La sfârșitul anilor '80, Cosa Nostra a intrat în alianță cu lumea interlopă corsicană, care avea legături cu producătorii de morfină turci și era implicată în operațiunea de rafinare a heroinei. Organizațiile mafiote italiene și-au constituit în SUA filiale ale căror rețele operează în Canada, America de Sud, Australia și Europa, contând pe un număr impresionant de afiliați, concentrați cu deosebire în zona nord-estică a țării, în Florida, California și Midwest.
Organizația mafiotă Cosa Nostra americană este un produs al mafiei siciliene, care a reușit să penetreze în SUA la începutul secolului trecut. Cele două organizații sunt unite prin legături de familie, interese sociale și economice. Structura organizației nord-americane urmează linia paternă a celei siciliene și se consideră că, la rândul ei, Cosa Nostra siciliană a preluat unele idei de la omoloaga sa de peste Atlantic, cel puțin în privința înființării „comisiei”, organul superior de conducere. Prin urmare, structura organizației este piramidală, strict ierarhică, organul superior fiind „comisia” care are rolul de a apăra interesele generale ale Cosa Nostra, de a realiza contacte și înțelegeri cu alte structuri criminale de a media conflictele interne dintre familii și de a le coordona activitatea.
Printre rangurile organizației se numără cel de „capo” sau „don”, care desemnează șeful unei familii, al cărui rol se aseamănă mai mult cu cel al unui președinte de companie multinațională, cel puțin în ceea ce privește veniturile și cheltuielile. Șeful unei familii importante cheltuiește anual milioane de dolari din fondurile organizației, care include plata contabililor, experților fiscali, oamenilor de afaceri, avocaților, specialiștilor în telecomunicații și electronică, etc. În cadrul familiilor își desfășoară activitatea „oamenii de onoare” care răspund de inițierea a 10-30 „asociați”. Operațiunile propriu-zise ale organizației sunt desfășurate de circa l.300 muncitori sau „oameni nasture”, grupați în 25 de familii, răspândite pe întreg teritoriul SUA. Există, sau cel puțin au existat, ceremonii de inițiere, în care numai persoanele de naționalitate italiană, de regulă originare din sudul Italiei, erau admise în familiile mafiote nord-americane.
Potrivit datelor furnizate de FBI, familiile mafiote nord-americane acționează în New England, Chicago, Cleveland, Denver, Detroit, Kansas-City, Los Angeles, Milwakee, Philadelphia, Pittsburg, Rochestar, St. Louis, Buffalo, San Francisco, San Jose, Tampa, Tucson, etc. În afara legăturilor cu mafia italiană, Cosa Nostra are contacte mai strânse și înțelegeri cu mafia rusă cu ale căror activități infracționale se interferează tot mai mult în ultimul timp.
Legăturile Cosa Nostra în America de Sud sunt, de asemenea, relevante, acestea dezvoltându-se și ca urmare a deplasării și stabilirii unor familii mafiote ale organizației în Belgia și Venezuela. Aceste filiale au devenit stăpâne absolute în Aruba, o insulă caraibiană, care și-a declarat independența de Antilele Olandeze. Aruba a devenit fieful lor personal pentru operațiuni de tot felul, incluzând spălarea banilor murdari și traficul internațional de droguri, pe care Cosa Nostra le conduce, în înțelegere cu cartelurile columbiene și triadele chinezești. Unii dintre experții în domeniul crimei organizate au apreciat, la un moment dat, că Ndrangheta este organizația mafiotă cea mai periculoasă din Italia datorită prezenței membrilor acesteia pe întreg teritoriul național. Ndrangheta are stabilite legături operaționale pe linia traficului de droguri cu Cosa Nostra, Camorra și Corona Sacra Unita. Pe plan extern, clanurile calabreze au fost semnalate într-un număr mare în Franța, Germania, Spania, Olanda, Canada, Australia, SUA și țările latino-americane.
Au existat și există înțelegeri și legături ale clanurilor calabreze cu cartelurile columbiene, precum și cu organizațiile criminale din Turcia și SUA, cu care s-au asociat pentru traficul de droguri. În traficul cu cocaină între America de Sud și Europa, în ultimii ani, Camorra a jucat un rol determinant, fapt care i-a asigurat monopolul. Frecventele transporturi de cocaină efectuate în Europa, în ultimul timp, demonstrează că traficanții originari din Campagnia i-au depășit pe cei din țările sud-americane. De altfel, anchetele efectuate recent în țările din America de Sud au evidențiat rolul preponderent al camorriștilor în locurile de producție a drogurilor, unde au constituit adevărate baze de trafic, nu numai pentru Italia, dar și pentru alte țări europene. Dintre țările latino-americane, Camorra a ales Peru, pentru constituirea de baze, unde și-a instalat laboratoare clandestine, fapt ce a condus la intrarea în conflict cu cartelurile columbiene și alte grupări criminale din zonă. Pe plan extern, majoritatea grupărilor Camorrei și-au creat propriile rețele internaționale de trafic ilicit, în scopul realizării contactului direct cu baronii drogurilor din Columbia, Venezuela și Costa Rica și aprovizionării cu cocaină.
De asemenea, au realizat înțelegeri cu traficanții care acționează în Portugalia și sudul Franței. Potrivit unei recente investigații, traficul cu droguri și spălarea banilor murdari, operațiuni desfășurate de camorriști, au fost depistate în Olanda, Anglia și Germania, unde această organizație își crease legături cu lumea interlopă autohtonă.
3.6 Triadele chinezești
Permanent comparate cu mai cunoscuta Mafie italiană, triadele chinezești au atât asemănări cât și deosebiri fundamentale cu principala organizație criminală din Europa. Ambele încearcă să controleze un anumit sector al activității infracționale, să-și impună taxe de protecție și să fie acceptate de autorități sau să se afle în relații cât mai bune. Una dintre diferențe ar fi că în structura triadelor sunt admiși numai bărbați, iar până în prezent nu s-a descoperit vreo alianță sau vreun pact încheiat cu alte organizații criminale.
Începuturile organizaționale ale triadelor sunt localizate în secolul al XVII-lea, atunci când dinastia imperială Ch’ing a apelat la serviciile unor călugări budiști, specialiști în arte marțiale, pentru a respinge atacurile opoziției războinice. După victorie, al doilea împărat al dinastiei a vrut să-și apropie aceste grupări de călugări, prin oferirea unei recompense, însă aceștia au refuzat, retrăgându-se la mânăstirea din provincia Fukie. Împăratul a dispus asedierea mănăstirii și distrugerea grupării, simțindu-se ofensat de gestul călugărilor și văzând în aceștia un pericol viitor. Călugării care au scăpat din această încleștare, în număr de cinci, au constituit o societate secretă cu scopul de a se răzbuna pe dinastia Ch’ing. Acesta a fost nucleul unei imense armate secrete, Frăția, care s-a extins pe întreg teritoriul chinez, având drept scop răsturnarea dinastiei Ch’ing. Cei cinci călugări au devenit astfel fondatorii triadelor care inițial au avut o cauză justă, dar ulterior pentru procurarea fondurilor necesare s-au dedat la orice alte activități condamnabile.
Începând cu secolul al XlX-lea are loc extinderea teritorială a triadelor în Hong Kong, unde s-au implicat din plin în viața socială, economică și chiar politică. Hong Kong-ul a devenit, alături de Taiwan, loc de refugiu pentru mulți dintre membrii acestor organizații după instalarea puterii comuniste în China și ofensiva autorităților împotriva crimei organizate. Astfel, în anii '50, majoritatea liderilor triadelor au fost deportați, iar un număr de circa 10.000 de membri au fost condamnați, ceea ce a făcut ca puterea triadelor să scadă considerabil, însă nu s-a reușit lichidarea totală a acestora. Datorită confuziei create de mișcările sociale din perioada 1956-1967, a avut loc reorganizarea triadelor, ceea ce a marcat practic un nou început pentru aceste organizații. S-au constituit grupuri mai multe și mai mici, dar a crescut independența acestora, astfel că este foarte greu de apreciat numărul exact al organizațiilor. S-a păstrat însă caracterul secret al activității de inițiere a membrilor, limbajul, rangurile, structurile și semnele distinctive.
Termenul de triadă este relativ recent folosit, pentru a descrie simbolurile care figurau pe drapelele și banderolele societăților secrete numite Liga Hung Mun sau Societatea cerului și pământului, semnul fiind un triunghi care simbolizează cifra trei și care evocă trei elemente ale universului – cerul, pământul și omul. Prezența triadelor este uneori acceptată, mai ales în Hong-Kong, unde autoritățile salută implicarea acestora în schimbul de mărfuri de pe piață. Triadele „aranjează” plata taxelor de către comercianți și, de multe ori, se implică alături de autorități în măsurile de asigurare și impunere a legii, întreprinse de acestea. Comparația cu sistemul mafiot constă în aceea că, atât mafia cât și triadele încearcă să controleze un anumit segment al activității infracționale, iar maniera în care își organizează afacerile este aproape identică. Triadele acționează, cu precădere, în comunitățile chinezești localizate în SUA, Australia și Marea Britanie, asigurând controlul asupra etnicilor chinezi, cărora le insuflă teama. Activitățile triadelor sunt ușor transferabile, indiferent de zona în care se așează comunitățile chinezești. Un „Chinatown” este un cartier chinezesc situat într-un mare oraș occidental, unde locuiește o comunitate închisă prin tradiție, cu o cultură particulară, cu problemele și dificultățile proprii, cum ar fi Los Angeles, New York, Manila sau Amsterdam, precum și în alte mari metropole ale lumii, unde s-au stabilit chinezi cu mulți ani în urmă. Din aceste organizații nu fac parte decât cetățeni de origine chineză și numai de sex bărbătesc.
Ca organizații, triadele au marea abilitate de a forma rapid alianțe, când există indicii că ar putea câștiga bani, precum și de a se destrăma la fel de ușor după atingerea scopului propus sau în caz de pericol.
La ora actuală, triadele sunt compuse din două grupuri principale de persoane, primul și cel mai mare cuprinzând persoane ce au intrat în organizație din dorința de a evita să fie hărțuiți, tracasați, victimizați, iar cel de-al doilea este compus din cei care au aderat din dorința de a fi temuți, din dorința de a accede în lumea interlopă pentru obținerea de venituri ilicite. Numărul triadelor a sporit, iar structurile funcționale ale acestora s-au modificat, depărtându-se într-o oarecare măsură de modelul tradițional. Nu se cunoaște numărul exact al acestor societăți, dată fiind și tendința fragmentării organizațiilor mari în grupuri mici independente. Caracterul secret al activității de inițiere a membrilor, limbajul, rangurile și structurile, semnele distinctive, nu au suferit schimbări, menținându-și rolul de intimidare și de inducere a sentimentului de teamă în rândul populației, pe care l-au avut de la început.
În prezent, triadele chinezești sunt grupate în șase mari organizații, respectiv:
Chin-Caho, care cuprinde patru sindicate: Sun Yee On, Fuk Yee Hing, Gain Yee și Yee Kun. Dintre acestea, cea mai reprezentativă este Sun Yee On, care are peste 50.000 membri afiliați, răspândiți în SUA, Australia, Macao, Thailanda, Vietnam și Canada;
Sap-Sie-Kee (14K), fondată în anul 1947 și considerată ca fiind principala rivală a sindicatului Sun Yee On, s-a format din membrii Armatei Naționaliste desființate de Mao Tze Dung. Cuprinde 26 de grupări și este adânc infiltrată în Taiwan, Australia, Canada, China, SUA și Marea Britanie. Principala sursă de venituri o constituie traficul cu heroină, având un buget care uneori depășește pe cel al unor guverne naționale. Deține monopolul producției de droguri din sud-estul Asiei. Pentru introducerea heroinei în Spania, uzitează două „modus operandi”: în primul rând, acționează sub acoperirea a diverși oameni de afaceri specializați în importul de produse alimentare orientale; în al doilea rând, racolează imigranți africani pe care îi trimit în Thailanda, pentru a servi drept cărăuși în transportul ilegal al drogurilor.
Federația Wo grupează o serie de structuri mafiote puternice, cum sunt: Won On Lok, Wo Shen Wo, Wo Young Yee, Wo Hop To, Wo Laik Wo și Wo Shen. A fost fondată în anul 1908 și cuprinde 28.000 membri împărțiți în China, Canada și SUA;
Big Four (banda celor patru mari) numără între 2.000 și 5.000 membri și acționează în Taiwan;
Bambou Uni a fost fondată în anul 1956, numără între 10.000 și 20.000 membri și acționează în Canada, Japonia și SUA;
„Marele Cerc”, care deși nu este o triadă în adevăratul sens al cuvântului, prezintă o serie de trăsături comune cu acestea.
Triadele au o structură ierarhică verticală, însă cu mult diferită de cea siciliană. Conducătorii, președintele, trezorierul, dispun de oamenii lor, recrutați după anumite criterii. Fiecare societate are un „Mare Preot”, probabil un lider de vârstă, care conduce ceremoniile speciale de inițiere și acordă gradele ierarhice.
Structura tradițională a unei triade chinezești este următoarea:
șeful societății, numit Shan Chu (489) – „capul dragonului”;
locțiitorul șefului – Fu Shan Chu (489);
„avangarda” (Sin Fung) sau „stăpânul tămâiei” (Heung Chu) – 438;
„prăjina roșie” Hung Kwan (426) – are misiunea de a asigura disciplina, secretul de acțiune și, în special, de a elimina pe eventualii rivali;
„evantaiul de hârtie” Pak Tsz Sin (415) – consilier în probleme financiare, administrative și de organizare;
„sandaua de paie” Choi Hai (432) – șeful celor care asigură transmiterea mesajelor;
membrii de rând ai societății (49).
Ceremonia de inițiere a candidatului se aseamănă cu cea uzitată de mafia siciliană. Cel vizat își crestează degetul și își amestecă sângele cu cel al membrilor grupului la care aderă. Apartenența la triade presupune un anumit grad de încredere și permite membrilor acestora să acționeze împreună și să-și acorde sprijin reciproc, chiar dacă nu se cunosc personal unii cu alții. Deși există o structură formală, cu un „Cap al Dragonului”, consilieri, specialiști, etc., multe din activitățile criminale sunt preluate de membrii organizației care operează ad-hoc și creează rețele fluide ce trec cu ușurință de la o acțiune la alta. Avantajele de a fi membru al triadelor constau în faptul că acesta are acces la așa-zisa fraternitate criminală, în sensul că în situațiile în care are de îndeplinit o activitate poate apela la sprijinul organizației sau grupării din care face parte.
Triadele zilelor noastre sunt gata oricând să identifice și să profite de o anumită situație. La nivelul cel mai înalt, șefii nu se implică în fapte criminale, în schimb beneficiază de avantajele acestora. Rolul șefilor, la acest nivel, este de a media eventualele dispute ce apar între triade. La nivel mediu, șefii realizează înțelegeri cu alte grupări ale triadelor sau organizațiilor criminale, dirijează principalele afaceri și sunt responsabili de derularea acestora. La acest nivel, există o rețea care oferă protecție și personal specializat pentru desfășurarea activităților criminale. Prezența triadelor în diferite zone ale lumii a fost favorizată de migrația tineretului chinez, care a constituit principala bază de sprijin a acestora. Denumirea actuală de triade provine de la structura celulară a acestor organizații. Fiecare celulă este formată din 3 persoane (triade), dintre care una este șeful sau omul de legătură cu alte celule, iar celelalte două sunt „soldații” (pitanii), care îndeplinesc sarcinile administrative, colectează sumele ce li se datorează, acționează asupra rivalilor când li se ordonă acest lucru etc.
La mijlocul anilor '80, SUA au recunoscut rolul marcant al triadelor în traficul de droguri. Este cert că triadele au preluat controlul unei mari secțiuni din piața drogurilor, ajungând să dirijeze importul de stupefiante provenind din Triunghiul de Aur și distribuirea lor în multe regiuni din America de Nord. În exterior, triadele chinezești sunt semnalate în SUA, Asia de Sud-Est și Europa (cu deosebire în Marea Britanie, Belgia, Olanda și Spania). La nivelul Uniunii Europene, triadele chinezești participă în ultimul timp din ce în ce mai mult la contrabanda cu precursorii chimici și producerea de droguri sintetice. În Olanda și Belgia au fost dezmembrate rețele clandestine de producție și trafic, din care făceau parte cetățeni chinezi.
Mafia chinezească, spre deosebire de cea italiană, tinde să-și piardă structura strict ierarhizată și localizarea tipică acesteia din urmă. Fluiditatea și lipsa structurii ierarhice au apărut ca urmare a naturii afacerilor cu droguri, deosebit de profitabile, desfășurate de triade în Triunghiul de Aur. Traficanții de heroină sunt membri ai diferitelor clanuri sau grupări constituite ad-hoc, care acționează de sine stătător, fără a se subordona organizațiilor paterne.
Cu toată reacția autorităților chineze împotriva traficului de droguri, sute de traficanți fiind executați anual, traficul de droguri rămâne o preocupare de bază a triadelor chinezești, ca urmare a veniturilor mari pe care le asigură. Triadele chinezești introduc în Germania heroină adusă din Triunghiul de Aur (Burma, Thailanda, Laos), practică șantajul asupra oamenilor de afaceri sau proprietarilor de magazine și restaurante de origine chineză, desfășoară alte activități compatibile cu crima organizată. Circa 90% din oamenii de afaceri chinezi sunt șantajați de triade, iar în situația că nu se supun solicitărilor acestora, riscă să fie lichidați sau să li se distrugă bunurile din proprietatea privată. Controlul organelor de poliție germane asupra triadelor chinezești se realizează foarte greu, în special datorită barierelor lingvistice și a fricii pe care acestea o insuflă eventualilor martori.
Triadele sunt bine structurate și deosebit de abile în afaceri, fapt ce le-a permis să scoată de pe piața subterană alte organizații criminale rivale. Declinul activității bandelor turcești, care au deținut mulți ani supremația pieței drogurilor în Spania, s-a datorat nu numai măsurilor întreprinse de autorități, ci și triadelor chinezești care au penetrat cu o heroină mult mai bună calitativ, cunoscută sub denumirea de „albul de China” și la un preț mai mic decât cea comercializată de organizațiile concurente turce.
3.7 Yakuza japoneză
Yakuza sau Boryokudan este o organizație criminală în sfera crimei organizate specifică Japoniei. Originea acesteia poate fi plasată în trecut, la începuturile secolului al XVII-lea, fiind strâns legată de figurile legendare ale războinicilor samurai. De la apariția lor în secolul XVII, membrii Yakuzei s-au transformat în veritabile „mașinării” de crimă organizată. Esența mafiei nipone constă în armonie și în nevoia de ordine, necesare desfășurării activităților ilicite. Tradiționalii samurai și-au pierdut statutul de privilegiați odată cu abolirea, în mod oficial, a feudalismului în anul 1817, motiv pentru care au început să se răzvrătească, organizându-se în bande criminale, oponente autorităților. Inițial, activitățile criminale ale bandelor de samurai erau desfășurate în beneficiul dezmoșteniților și al săracilor însă, cu timpul, acestea au devenit principala lor sursă de îmbogățire.
Denumirea de Yakuza provine de la „Ya-ku-sa”, care înseamnă „8-9-3” și se referă la mâna care pierde într-un joc popular de cărți din Japonia, asemănător actualului blackjack. Prin preluarea acestei denumiri, bandele criminale au intenționat să creeze imaginea publică de persoane care, în general, pierd. Denumirea generală dată de Agenția Națională de Poliție din Japonia bandelor criminale autohtone este de Boryokudan, ceea ce, în traducere liberă, ar însemna „cei violenți”. Potrivit definiției date de poliția japoneză, Boryokudan-ul este o organizație care comite acte infracționale violente, utilizând puterea sa structurală sau colectivă, compusă din indivizi care nu s-au putut adopta cerințelor legale și morale ale unei societăți moderne.
Boryokudan se caracterizează printr-o puternică dezvoltare și organizare, pe baza unor principii speciale, zone de influență, urmărirea obținerii de profit, utilizarea de mijloace violente. Organizațiile mafiote japoneze au o structură ierarhică, bazată pe modelul tradițional al patriarhatului. Această structură este consolidată prin ceremonii complexe, iar cei care aderă la bandele criminale plătesc lunar o taxă. La intrarea într-o bandă de tip boryokudan are loc un ceremonial de inițiere a candidatului, iar jurământul depus consfințește o loialitate eternă față de șef, după modelul „tată-fiu”.
Întreaga organizare a bandelor criminale japoneze are ca model familia feudală japoneză, șeful fiind apelat cu termenul Oyabun (tată), oamenii de sub autoritatea acestuia cu apelativul Kobun (copil), bătrânii fiind numiți Aniki (frate în vârstă), tinerii, Shatei (frate mai mic), frații șefului, Oji (unchi), iar întreaga grupare, Ikka (familie). În majoritatea cazurilor, șefii au legături familiale apropiate cu cei ai grupărilor subordonate, formând o structură ierarhică piramidală. Organizațiile criminale invocă teorii înșelătoare, cum ar fi „Jingi” (deontologie) și „Giri-Ninyo” (justiție și umanitate), pentru a justifica legăturile și tipul de comportament corespunzător sistemului feudal menționat. În lumea organizațiilor criminale, legătura verticală care unește „Oyabun-i” și „Kobun-i” este absolută, fiind de domeniul iraționalului. Membrii au datoria de a executa ordinele șefilor lor, indiferent dacă acestea sunt bune sau rele. Dacă un membru atentează la autoritatea șefului sau la unitatea grupului, violând regulile care guvernează lumea interlopă, va face obiectul unei pedepse corporale severe, va fi expulzat din organizație și va primi ordin să-și taie singur un deget, drept sancțiune.
Expulzarea este considerată ca fiind sancțiunea cea mai severă, aceasta echivalând cu „excomunicarea” din Boryokudan. În mod obligatoriu, celelalte organizații criminale sunt informate cu privire la excluderea individului în cauză. Unul dintre mijloacele prin care Yakuza nu a putut fi eradicată în secolul XX, ba chiar a prosperat ajungând la circa un milion de membri, este disciplina deosebit de severă și automutilarea la care sunt supuși permanent membrii bandelor. Tăierea degetului reprezintă un gest de a-și prezenta scuze și de a-și manifesta loialitatea sau dorința de reconciliere. În prezent, o asemenea sancțiune se aplică numai acelor membri care își manifestă oprobiul față de organizația din care fac parte. Pot promova sau beneficia de anumite recompense numai acei membri car se conformează întocmai ordinelor șefului și își dedică integral activitatea grupului. De regulă, șefii bandelor criminale nu-și asumă responsabilitatea faptelor, dând vina pe subordonați. Conform anchetelor realizate de Agenția Națională de Poliție Japoneză, venitul global anual al organizațiilor criminale este estimat la circa 10 miliarde dolari, din care veniturile ilicite reprezintă în jur de 7,7 miliarde dolari, traficul de droguri reprezentând 34,8% din această sumă.
În prezent, principalele organizații de tip boryokudan sunt: Yamaguchi-gumi, cu baza la Kobe, Ianagawa-kai și Sumiyoshi-rengo-kai, remarcabile prin amploarea activității lor. În aceste organizații activează peste jumătate din membrii grupărilor boryokudan. Cea mai mare grupare, Yamaguchi-gumi, a reușit să-și extindă rapid influența în marile orașe japoneze. Organizațiile mari și-au urmărit realizarea tendinței lor de a asimila grupările mai mici, instituind sistemul jonokin (colectarea unui tribut de la organizațiile afiliate). Oficialitățile japoneze estimează că numărul membrilor bandelor criminale de tip boryokudan se ridică la peste 88.000, iar dacă se iau în calcul și persoanele care colaborează cu aceștia, cifra s-ar putea mări de peste zece ori. Primele droguri comercializate de lumea interlopă niponă au fost metamfetaminele sau shabu. Boryokudan și-a extins activitatea de trafic ilicit cu shabu, în toate fazele comerțului ilicit, de la procurarea lui din Taiwan, Coreea și Filipine până la vinderea lui pe străzile japoneze. Monopolul Boryokudan-ului asupra traficului de droguri este așa cuprinzător, încât traficanții străini au găsit piața japoneză extrem de greu de penetrat. În ultimii ani, organizații de traficanți latino-americani au încercat să introducă în Japonia cocaină, dar Boryokudan-ul a reușit cu succes să reducă avansul cartelurilor sud-americane în comercializarea acestui drog pe piața niponă.
În ultimii ani, gangsterii japonezi au început să acționeze în afara țării, obținând tot mai multe facilități internaționale pentru achiziționarea de arme și droguri, sub emblema de studiu al pieței, pentru ca mai apoi să fie ofensivi și în străinătate. Multe baruri, cluburi de noapte și agenții de tursim sunt controlate de Boryokudan. În acest sens, organizațiile mafiote japoneze s-au implicat în activități transnaționale de trafic cu metamfetamină cristalizată (așa-zisa „ice”- gheață), în Hawaii și California și contrabanda cu arme pe ruta SUA-Japonia.
3.8 Cartelurile columbiene
Cartelurile columbiene au apărut pe scena crimei organizate începând cu anii '70, devenind în scurt timp cele mai mari și mai puternice organizații criminale de tip mafiot din zona latino-americană. Termenul “cartel” a fost introdus în Columbia de către justiția americană pentru a explica alianțele formate între narco-traficanți și a reuni într-un singur proces diversele anchete judiciare. Deși conceptul s-a impus rapid în presa și opinia publică internațională, valoarea și precizia sa tind să se îndepărteze de realitate.
Cartelurile columbiene se deosebesc de alte organizații criminale transnaționale care tind să se lanseze într-o sferă largă de activități ilegale, prin faptul că sunt implicate numai în traficul ilicit de droguri. Cartelurile de droguri sunt organizații mari care cultivă, procesează și exportă droguri în alte țări. Cartelurile columbiene surprind prin capacitatea lor de reproducere și prin inovația permanentă de metode utilizate pentru a acumula capital și pentru a-și apăra propriile interese. În ultimele decenii, traficul ilicit de droguri din Columbia a știut să facă față acțiunilor de represiune ale statului și să se adapteze transformărilor de pe piața internațională cât și diferitelor strategii antidrog desfășurate de către SUA în regiunea andină. În același context, protagoniștii acestui trafic au încheiat alianțe, au format coaliții, au provocat războaie cu actorii concurenți, vecini sau nu, într-o luptă pentru controlul asupra acestei industrii înfloritoare.
Structura celulară specializată a cartelurilor limitează posibilitatea organelor judiciare de a obține informațiile necesare privind activitatea acestora. Unele dintre carteluri, cum este Calli, au încercat de timpuriu să stabilească un modus-vivendi cu guvernul, care a acceptat să-i tolereze pe narcotraficanți, cu condiția de a nu se recurge la narcoviolență. Adoptarea unei asemenea poziții din partea cartelului Calli i-a permis să supraviețuiască acțiunilor polițienești întreprinse împotriva organizațiilor de tip mafiot din Columbia și chiar să prospere în afaceri. În activitatea cartelurilor columbiene sunt implicate trupe de gherilă, incluzând Forțele Armate Revoluționare și Mișcarea 19 Aprilie care, în schimbul unor taxe, protejează forța de muncă ilegală care lucrează pe plantațiile de opiu și cannabis. Cartelurile columbiene s-au infiltrat în majoritatea instituțiilor publice, în special la nivel local, având legături cu serviciile polițienești, militare, în sectorul economic și politic. În sectorul economic au adoptat tactica investițiilor în construcții, terenuri, imobile, tactică extinsă și în sectorul bancar, în turism și sport, în special în fotbal. Membrii conducători ai cartelurilor se prezintă ca fiind oameni de afaceri legitimi, iar cooptarea unora dintre ei în structurile puterii locale le conferă protecție.
Principalele carteluri columbiene implicate în traficul de droguri sunt următoarele:
Cartelul Medellin – aflat într-o oarecare dificultate după decesul liderului acestuia, Pablo Escobar;
Cartelul Calli – despre care se crede că ar controla peste 80% din piețele mondiale de desfacere a cocainei;
La Costena – cartel specializat în producția și comercializarea marijuanei;
Asociația Cafelei, având arie de acțiune în departamentele Risaralda și Quindio – specializată în traficul de amfetamine;
Cartelul Norte del Valle, producător al opiului;
Cartelul Santander, operațional de-a lungul graniței cu Venezuela;
Cartelul Ibague, localizat în centrul departamentului Olima, specializat în producția de opiu;
Cartelul din Bogota, care acționează pentru spălarea banilor murdari obținuți din traficul de droguri, cu legături la nivel înalt.
Cele mai mari și mai cunoscute carteluri sunt însă Calli și Medellin. Cartelul Calli are multe puncte forte, dar și puncte slabe. Unele dintre punctele puternice sunt:
rețeaua lor de distribuție este cea mai bună. Nu au nicio problemă în a găsi oameni care să-și riște viața pentru transportarea drogurilor din Columbia către SUA sau alte state;
au una dintre cele mai bune scheme de spălare a banilor și par să fie capabili să transfere banii fără ca guvernele străine să descopere acest lucru;
averea lor este un alt mare avantaj, fiind capabili să folosească banii pentru a cumpăra cele mai rapide mijloace de transport, cel mai bun echipament și pot plăti oficiali guvernamentali, membri ai armatei columbiene și ai forțelor de gherilă, care să-i protejeze și să lupte pentru ei;
pământul pe care cultivă de obicei cocaina este foarte fertil.
Punctele slabe ale cartelului sunt:
desfășoară o afacere pe care aproape toată lumea o incriminează. Acest fapt determină o creștere a costurilor de operare, dar creșterea costurilor este compensată de neplata niciunei taxe pentru banii pe care îi câștigă din afacere;
produsul vândut se bazează pe puritatea sa, neputând reduce puritatea cocainei de tema pierderii unor sectoare din piață;
atunci când o parte a producției de droguri este confiscată de forțele de aplicare a legii, ei pot pierde unele din piețele aflate sub control;
faptul că sunt un pion atât de important pe piața drogurilor atrage atenția asupra lor din partea organelor de aplicare a legii într-o măsură mai mare decât o fac organizațiile mai mici.
Potrivit unor estimări, venitul anual al traficanților columbieni s-ar cifra la circa 5 miliarde de dolari, reprezentând 10% din PIB-ul Columbiei, iar circa un milion de persoane și-ar câștiga existența din producerea și traficul de droguri.
Venitul obținut din cultivarea cocainei nu este întotdeauna sigur. În plus, cultivatorii de droguri sunt adesea marginalizați în ceea ce privește relația cu structurile guvernamentale, iar femeile și copiii, în special, au adesea o poziție vulnerabilă. Unii cultivatori nu sunt proprietarii terenului pe care îl lucrează, au un nivel scăzut de influență, astfel încât pot să cadă ușor sub influența organizațiilor criminale. Cartelurile columbiene au structură rigidă verticală sau piramidală. Unitatea de bază a acestora o constituie „clanul” sau „familia”, condusă de un șef. Șefii mai multor clanuri se unesc și formează cartelurile, având ca arie de acțiune o anumită zonă. Activitatea cartelurilor este organizată sub forma unei „linii de asamblare” care se întinde de la producția de coca până la produsul final comercializat pe piața mondială – cocaina. Practic, fiecare clan dintr-un cartel are responsabilități specifice pentru un anumit segment din producerea și comercializarea cocainei. Astfel, în atribuțiile clanurilor intră: procurarea materiei prime; asigurarea protecției celor care cultivă, recoltarea și rafinarea cocainei; asigurarea serviciilor pentru securitatea laboratoarelor și centrelor de distribuire; organizarea și asigurarea transportului; încasarea banilor rezultați din comercializarea cocainei și reinvestirea acestora în afaceri legale.
După cum s-a menționat, cartelurile columbiene beneficiază de sprijinul Forțelor Armate Revoluționare și al Mișcării 19 Aprilie, care asigură protecția forței de muncă implicată în procesul de producere a cocainei. În decada anilor '80, Carlos Lehder și alți membri ai cartelului Medellin au început să transporte cocaina în SUA cu aeronavele, în cantități industriale. Cartelul Calli, la rândul său, s-a preocupat de însușirea tehnicii manageriale în afaceri, evitând pe cât posibil un conflict cu autoritățile.
În prezent, cartelul Calli acționează pentru diversificarea piețelor de desfacere, cu deosebire în Europa Occidentală și pe noile piețe est-europene și din fosta Uniune Sovietică, precum și a produselor sale prin fabricarea heroinei columbiene, care este cea mai compactă și ieftină de transportat, profiturile fiind mult mai mari decât cele rezultate din traficul cu cocaină. În plus, deși cartelul Calli continuă să folosească transportul aerian pentru traficul de droguri în SUA, în ultimul timp recurge tot mai mult la cargourile comerciale. Totodată, cartelurile columbiene acționează pentru sofisticarea metodelor de camuflare a drogurilor, recurgând la camuflarea acestora în echipamentul de bord, în geamuri, în diverse materiale plastice și din fibră de sticlă etc.
Deoarece cartelurile columbiene controlează în proporție de 80-90% disponibilitățile de cocaină pe piața mondială, toate organizațiile internaționale de traficanți de droguri sunt în contact cu cartelurile Calli și Medellin. Cartelul Calli, spre exemplu, a ajuns în poziția de a satisface singur necesitățile consumului de cocaină în Europa, în proporție de 90%, iar în SUA în proporție de 80%. Se estimează că în fiecare an aproximativ 250 tone de cocaină sunt transportate pe cale maritimă către Uniunea Europeană. Cartelurile columbiene sunt cele mai active în regiunile nord-estice și sud-estice ale SUA, unde sunt principalii distribuitori de cocaină en-gros și de heroină sud-americană. Totuși, în timp ce își mențin prima poziție în distribuția de heroină sud-americană, ei nu se mai implică prea mult în distribuirea de cocaină între aceste regiuni precum în restul țării.
Noi tendințe au apărut în traficul de cocaină, lucru atestat de importanța crescândă a unui itinerar din subregiunea andină spre Europa, trecând prin Africa Occidentală. Grupuri de traficanți columbieni expediază în prezent cocaina spre Spania prin insulele și țările situate de-a lungul Mauritaniei și Senegalului. Prin urmare, cu certitudine există înțelegeri de cooperare între cartelurile columbiene și organizațiile mafiote italiene și nord-americane. De menționat este și faptul că, în prezent, narco-traficanții au început să-și deschidă firme la vedere pe piețele Estului îndepărtat, în special în Japonia, încheind înțelegeri cu triadele chinezești și yakuza japoneză, pentru comercializarea cocainei în această zonă. Pentru spălarea banilor proveniți din traficul de cocaină, cartelurile columbiene au încheiat înțelegeri cu organizațiile criminale care au o poziție predominantă în SUA, Europa și statele ex-sovietice.
BIBLIOGRAFIE
A.Mihuț, „Autconducere și Creativitate”, Editura Dacia, 1984
Adler F.Mueler, Laufer W.S., „Criminal justice”, New York, 1994
Adrian Iacob, „Tactici de cooperare polițienească internațională”, Editura Sitech, Craiova, 2007
Adrian Iacob, „Tactici de cooperare polițienească internațională”, Editura Sitech, Craiova, 2007
Adrian Iacob, Constantin Victor Drăghici „Crima organizată”, Editura Tritonic, București, 2006
Adrian Iacob, Constantin Victor Drăghici „Crima organizată”, Editura Tritonic, București, 2006
Alain Labrousse, „L’approvisionnement des marchés des drogues dans l’espace Schengen”, dans Les Cahiers de la sécurité intérieure nr. 32/1998
Alba Zaluar, „Violence in Rio de Janeiro: styles of leisure, drug use, and trafficking”, International Social Science Journal, nr.169/2001
Albu Petru, „Crima organizată în perioada de tranziție-o amenințare majoră la adresa securității naționale”, Editura Ministerului Internelor și Reformei Administrative, București, 2007
Albu Petru, „Crima organizată în perioada de tranziție-o amenințare majoră la adresa securității naționale”, Editura Ministerului Internelor și Reformei Administrative, București, 2007
Alexandru Boroi, Gheorghe Nistoreanu „Drept penal. Partea specială” (ediția a III-a revizuită conform noului Cod Penal), Editura All Beck, București, 2005
Alexandru Boroi, Norel Neagu, Valentin-Radu Sultănescu „Infracțiuni prevăzute de Legea nr.143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri”, Editura Rosetti, București, 2001
Aline Grange, „L’Europe des drogues: L’apprentissage de la reduction des risques aux Pays-Bas, en France et en Italie”, Edition Harmattan, 2005
Arnaud Kalika, „Russie: le crime organise, evolutions et perspectives”, Notes d’alerte, octobre 2005
Bari Ioan, „Economia mondială”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997
Bari Ioan, „Globalizarea economiei”, Editura Economică, București, 2005
Bari Ioan, „Globalizarea și problemele globale”, Editura Economică, București, 2001
Bari Ioan, „Probleme globale contemporane”, Editura Economică, București, 2003
Blanda Petru, Țical George, „Legislație antidrog internațională”, Editura Pildner&Pildner, Târgoviște, 2003
Bruce Jackson „In the Sife: Version of the criminal Experience”, New York, NAL, 1972.
Bujor Florescu, „ Curs de investigații criminale”, Editura Concordia, Arad, 2007
Buletin de de informare și documentare M.A.I., 1996 – 2010
Bundeskriminalamt, Organised Crime Situation Report 2003 Federal Republic of Germany: Summary, Wiesbaden, GER: Bundeskriminalamt, 2004
Business Week,. China’s Piracy Plague. Iunie, 2000
Carta Organizației Națiunilor Unite
Cartea Albă a Crimei Organizate și Corupției, editată de Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT), 1998
Călin Mateescu (coordonator) și colectiv, „România – Punctul Focal. Raport național privind problematica drogurilor-1997”, Brigada de Combatere a Crimei Organizate și Corupției, București, 1998
Cătălin Luca (coordonator), Dana Chirca, Flavius Onofrei, Gheorghe Popa, Liliana Foca, „Traficul de persoane: practice și resurse pentru combatere și colaborare”, Editura Hamangiu, București, 2008
Cătălin Luca (coordonator), Dana Chirca, Flavius Onofrei, Gheorghe Popa, Liliana Foca, „Traficul de persoane: practice și resurse pentru combatere și colaborare”, Editura Hamangiu, București, 2008
Chang, H., „Intellectual Property Rights and Economic Development: Historical Lessons and Emerging Issues” in the Journal of Human Development, 2001
Charpenel Y., Maestracci N., „Drogues et Toxicomanies”, Editura O.F.D.T., Paris 1999
Chindea Traian, „Cooperarea româno-ungară între polițiile din zonele în care populația este majoritar maghiară (teză de doctorat), Academia de Poliție „A.I. Cuza”, București, 2008
Christine Boutin, (rapporteur NATO) „Rapport sur la criminalité organisée. Trafic de drogues et trafic d’etres humains en Europe”, 2003.
Christine Bruckert, Colette Parent, „La traite des êtres humains et le crime organisé. Examen de la littérature”, Université d’Ottawa, 2002
Ciobâcă George Octavian, „Implicații juridico-penale ale aderării la Uniunea Europeană prin prisma evoluției infracționalității transfrontaliere” (teză de doctorat), Academia de Poliție „A.I. Cuza”, București, 2008
Cod penal francez
Cod penal român
Cod vamal român
Codul penal al Statelor Unite
Codul penal canadian
Codul penal italian
Codul penal polonez
Codul penal ungar
Constantinescu Amalia, Chirvasiu Corina, Stoica Simona, Pârlea-Stancu Nicoleta, Cușmir Adriana, „Evoluția criminalității în actualul context socio-economic”, Institutul de Prevenire și Psihosociologie, București, 2009
Convenția de înființare a Biroului European de Poliție
Convenția de înființare a Europol-ului
Convenția Europeană asupra Drepturilor Omului și Biomedicinii
Convenția ONU împotriva criminalității transnaționale organizate
Costică Voicu (coordonator), „Investigarea fraudelor” (curs pentru masterat), vol.1, Editura Sitech, Craiova, 2009
Costică Voicu (coordonator), „Investigarea fraudelor”. (curs pentru masterat ) vol.2, Editura Sitech, Craiova, 2009
Costică Voicu „Banii murdari și crima organizată”, Editura Artprint, București, 1995
Costică Voicu „Criminalitatea afacerilor”, Editura Ministerului de Interne, București, 1997
Costică Voicu „Spălarea banilor murdari”, Editura Sylvi, București, 1999
Costică Voicu, Adriana Camelia Voicu, Ioan Geamănu, „Criminalitatea organizată în domeniul afacerilor”, Editura Pildner&Pildner, Târgoviște, 2006
Costică Voicu, Florin Sandu, Ioan Dascălu, „Frauda în domeniul financiar-bancar și al pieței de capital”, Editura Trei, București, 1998
Cotidianul londonez „The Independent”
Cristian Cătuți, „Cooperarea polițienească internațională în România”, Editura Paper Print Invest, București, 2006
Cristian-Eduard Ștefan, „Flagelul drogurilor”, Editura Cermaprint, București, 2006
Cristian-Eduard Ștefan, „Traficul de organe și țesuturi umane. Formă de manifestare a criminalității organizate”, articol publicat în Revista „Poliția Capitalei” nr.303/2006
Cristian-Eduard Ștefan, „Traficul de organe și țesuturi umane. Formă de manifestare a criminalității organizate”, articol publicat în Revista „Poliția Capitalei” nr.304/2006
Cristian-Eduard Ștefan, „Traficul de organe și țesuturi umane. Formă de manifestare a criminalității organizate”, articol publicat în Revista „Poliția Capitalei” nr.305/2006
Cristofer L. Blakesley, „Les sistems de justice criminelle face au defi du crime organise” Alexandria, Egipt, 1996
C-tin Drăghici, S.Șerb, A.Iacob, A.Ignat, „Drept polițienesc”, Editura Tritonic, București, 2003
D. Pyle, „ Tax Evasion and the Black Economy”, The MacMillan Press LTD, London, 1989
D.Craig și M.Elliot, „Marele Jaf European”, Editura Antet., 2009
Damian Miclea, „Combaterea crimei organizate”, vol.I, Editura M.A.I., București, 2004
Damian Miclea, „Cunoașterea crimei organizate”, Editura Pygmalion, Ploiești, 2001
Dan Banciu, Sorin M.Rădulescu, „Corupția și crima organizată în România”, Editura Continent XXI, 1994
Daniel Goleman, „Inteligența emoțională”, Editura Curtea Veche, București, 2005
Daniela Guțu, „Bune practici juridice regionale în asistența victimelor traficului de ființe umane”, Centrul pentru Prevenirea Traficului de Femei, Chișinău, 2007
Daniela Marinescu, „Tratat de Dreptul Mediului”, Ed. AII Beck, București, 2003
Decizia-Cadru 2004/757/JAI a Consiliului din 25 octombrie 2004 de stabilire a dispozițiilor minime privind elementele constitutive ale infracțiunilor și sancțiunile aplicabile în domeniul traficului ilicit de droguri.
Dicționarul Explicativ al limbii române, Editura Academiei Române, 1998
Dobrinoiu V., „Corupția în dreptul penal român”, Editura Atlas Lex, București, 1995
Documentele ONU A/5746
Donald R. Cressey, „Theft of the nation: the structure and operations of organized crime in America”, New York: Harper, 1969
Dorean Koening, „Confruntarea dintre sistemul justiției penale și crima organizată”, Revista Internațională de Drept penal, vol.69
Dr. Gheorghe Văduva, Mihai Dinu, „Strategia europeană a integrării”, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I 0147”, București, 2005.
Dr. Grudrun Kochendorfer-Lucius, „Tackling Cross Border Crime, Development Policy Forum of inWent”, Bonn, 2002
Dragomirescu Bianca, „Traficul de persoane-formă de manifestare a criminalității organizate” (teză de doctorat), Academia de Poliție “A.I. Cuza”, București, 2007
Dumitra Popescu, Florian Coman, „Drept internațional public”, Editura Ministerului de Interne, București, 1993
Dumitru Mazilu, „Dreptul Internațional public”, Ediția a II-a, Editura Lumina Lex, București, 2005
Dumitru Popescu, „Criminalitatea transfrontalieră”, Revista Criminalistica nr.2/2004
Dwight C. Smith, „Some things that may be more important to understand about organized crime than Cosa Nostra”, University of Florida Law Review, vol.24, nr.1/1971
Eduard Rend, „The Anatomy Of Organized Crime in America”, Ed. Regnery, Chicago, 1969
Emil Hedeșiu, „Contracararea crimei organizate transfrontaliere” (teză de doctorat), 2005
Ethan B. Kapstein, „New global slave trade, Center for Global Development”, Washington; Kevin Bales, „Understanding global slavery: a reader”, University of California Press, 2005
F. Alder și colectiv, „Criminologia”, Ediția a II-a, Editura MacGrew N.J.All., SUA, 1995
F. Roubard, M. Seruzier, „Economia neînregistrată de statistică și sectorul informal în țările în dezvoltare”, în STATECO, Revus d'etudes statistiques nr.68/1991.
Federico Varese, „The Russian Mafia”, Oxford University Press, 2001
Franco Roberti, „din Direcția Națională Antimafia”, Culegere de materiale Proiectul Tempus Jep 14219
François Farcy, „La Mafia albanaise en 2007”, Conférence DRMCC, Paris
Francois Farcy, „Le crime organise tchetchene, nouvelle menace pour l’Europe”, 2006
Gabriela Alexandrescu (coordonator) și colectiv, „Raport privind traficul de copii”, Organizația Salvați Copiii, Editura Speed Promotion, București, 2004
General dr. Mircea Mureșan, general de brigadă (r) Gheorghe Văduva, „Războiul viitorului, viitorul războiuului”, ediția a II-a, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I, București, 2006.
General de brigadă (r) dr. Gheorghe Văduva, „Războiul bazat pe rețea în fizionomia noilor conflicte militare”, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2005.
General de brigadă (r) dr. Gheorghe Văduva, „Terorismul contemporan – factor de risc la adresa securității și apărării naționale, în condițiile statutului româniei de membru nato”, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2005.
George Marius Țical, „Crima organizată și terorismul”, Editura Fundației Unitersitare “Dunărea de jos”, Galați, 2006
George Soros, „Criza capitalului global”, Editura Nemira, București, 1998
George Țical, „De la plante la droguri. Trecut și prezent”, Editura Lucman, București, 2005
George-Marius Țical, „Crima organizată și terorismul”, Editura Fundației Universitare „Dunărea de Jos”, Galați, 2006
Gerard Chaliand, „Anthologie mondia-le de la strategie des origines au nucleaire”, Edition Robert Laffont, S.A., Paris, 1990, p. XI.
Gh. Nistoreanu, V. Dobrinoiu, A. Boroi, I. Pascu, I. Molnar, V. Lazăr, „Drept penal. Curs selectiv pentru examenul de licență”, Editura Europa Nova, București, 2001
Gh. Pele, Ioan Hurdubaie, „Interpolul și criminalitatea internațională”, Editura Ministerului de Interne, București, 1983
Gheorghe Mocuța „Criminalitatea organizată și spălarea banilor”, Editura Noul Orfeu, București, 2004
Ghid de informare în domeniul traficului de persoane. Prevenire. Combatere. Asistența victimelor, Asociația Alternative Sociale, Iași, 2006
Giddens, Anthony, Mitchell Duneier, Richard P. Appelbaum, „Introduction to Sociology”, New York: W.W. Norton, 2005
Giovanni Falcone, „Crima organizată o problemă mondială”, Revista internațională de poliție tehnică și criminologie nr.4/1992
Giovanni Falcone, „Triada”, Editura Aldo Press, 1997
Glaser E. „Codificarea principiilor de drept internațional privind relațiile prietenești și cooperarea între state și S.C.S.”, 1968
H. Ardelean ș.a., „Droguri și toxicomani”, Editura Europrint, Oradea, 2001
Hans Lilie, „Specific Ofences of Organized Crime and German Criminal Law” in Revue Internationale de Droite Penal, Editura Eres, Paris, 1998
Herve Coutau-Begarie, „Tratat de strategie”, voi. I, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I” București, 2006.
Herve Bollanger, „Criminalitatea Economică în Europa”, Editura PUF, Paris, 2002
Hitoshi Saeki, „The Criminal Justice Sistem Facing The Challange Organized Crime in Japan” Editura ERES, Partis, 1998
Hotărârea Guvernului nr.2209/2004, publicată în Monitorul Oficial nr.1256 din 27 decembrie 2004
Hotărârea Guvernului nr.860/2005 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispozițiilor Legii nr.143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri
Howard Abadinsky, „Organized crime”, 4th edition, Chicago, 1994
I.Cloșcă, „Salvarea Umanității”, Revista Română de Drept Comunitar nr. 4(18)/1997
Ioan Dascălu (coordonator), Cristian-Eduard Ștefan, Cătălin Țone, Maria Surduleac, „Drogurile și crima organizată”, Editura Sitech, Craiova, 2009
Ioan Dascălu (coordonator), Marin-Claudiu Țupulan, Cristian-Eduard Ștefan, Adrian Angheluș, „Traficul de minori și crima organizată”, Editura Sitech, Craiova, 2008
Ioan Dascălu (coordonator), Ștefan Prună, Marin-Claudiu Țupulan, Cristian-Eduard Ștefan, Laurențiu Giurea „Organizația criminală a drogurilor”, Editura Sitech, Craiova, 2008
Ioan Dascălu, Cristian-Eduard Ștefan, Mariana-Daniela Marica, Septimiu-Mihai Marica, „Bioterorismul în societatea modernă”, Editura Sitech, Craiova, 2009
Ioan Dascălu, Marin-Claudiu Țupulan, Cristian-Eduard Ștefan, Adrian Angheluș, „Traficul de minori și crima organizată”, Editura Sitech, Craiova, 2008
Ioan Hurdubaie, „Instrumente ale cooperării internaționale în domeniu valorificării mijloacelor criminalistice de probațiune”, Editura ERA, București, 2006
Ioan Hurdubaie, „Seminar consacrat influenței drogurilor asupra traficului rutier” – în Revista Criminalistica nr. 4/2006
Ion Chipăilă (coordonator), Constantin Drăghici, Cristian-Eduard Ștefan, Ligia-Teodora Pintilie, Gabriel Oloeriu, Marin-Claudiu Țupulan, „Globalizarea traficului de copii”, Editura Sitech, Craiova, 2006
Ion Hurdubaie „Instrumente ale cooperării internaționale în domeniul valorificării mijloacelor criminalistice de probațiune”, Editura Era, București
Ion Hurdubaie, „Evaluările Interpolului privind amenințările criminalității la nivel mondial”– publicată în Buletinul de Informare Documentare al Ministerului Administrației și Internelor nr.4/2003
Ion Pitulescu, „Considerații privind metodica investigării și cercetării infracțiunii de spălare a banilor”, în Revista „Criminalistica” nr. 2/2002
Ion Suceavă, „Îndrumar privind controlul vamal antidrog”, Direcția Generală a Vămilor, Ministerul Finanțelor, 1995
Ion Suceavă, Florian Coman, „Criminalitatea și organizațiile internaționale”, Editura Romcartexim, București, 1997
J. W. Coleman, D. R. Cresey, „Social problems”, Harper-Row, New York
Jana Costachi, Tatiana Catana, Oleg Chiriță, „Traficul de copii în scopul exploatării sexuale în Republica Moldova”, Centrul de prevenire al traficului de femei, Chișinău, 2003
Jay Albanese, „The causes of organized crime: do criminals organize around opportunities for crime or do criminal opportunities create new offenders?”, Journal of Contemporary Criminal Justice nr.16(4)/2000
Jean Pradel, „Les regles de fond sur la lutte contre le crime organise”, Electronic Journal of Comparative Law, vol.11.3 (December 2007)
Jean Pradel, „Noțiunea de crimă organizată în criminologie”, referat susținut în cadrul seminarului „Lupta împotriva criminalității organizate”, organizat de Școala Națională de Magistratură din Paris, 2007
Jean-Claude Monet, „Criminalitatea organizată”, Paris, 1996
Jean-Louis Herail, Patrick Ramel, „Spălarea banilor și crima organizată”, dimensiune juridică, Editura PUF Paris, 1996
Jenică Drăgan, „Aproape totul despre droguri”, Editura Militară, 1994
Jenică Drăgan, „Dicționar de droguri”, Editura Național, București, 2000
Joseph E.Stiglitz, „Globalizarea – speranțe și iluzii”, Editura Economică, București, 2003
Julia Bauder, „Drug trafficking”, Greenhaven Press, 2007
Kunicka Michalaka-Barbara, „Les Systems de justice penale a l’epreuve du crime organise dans Pologne”– Polonia, 1997
Le Dosar Serge, Rose Philiphe, „Cyber-Mafia”, Editura Antet, București, 1998
Legea de control a crimei organizate din 1970 SUA.
Legea nr.143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri
Legea nr.16/1995 privind protecția topografiilor circuitelor integrate
Legea nr.656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor.
Legea nr.678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane
Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe
Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății
Lilie Hans, „Specific offences of organized crime and german”, Criminal Law, in Revue Internationale de Droit Penal, Editura Eres, Paris, 1998
Lupta împotriva finanțării terorismului (sinteză documentară), MAI, 2006
Lygia Négrier Dormont, Costică Voicu și colectiv, „Introducere în criminologia aplicată”, Editura Universul Juridic, București, 2004
M. Barnea, C. Papadopol, „Poluarea și protecția mediului”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1975
M. Bărbulescu, E. Prodan, Ion Grigorescu, „Prevenirea, descoperirea și cercetarea infracțiunilor la regimul stupefiantelor”, Editura Serviciul editorial și cinematografic – Ministerul de Interne, 1979
M. Cotrău, „Unele aspecte ale toxicomaniei moderne”, Revista Farmacia nr.1, 19/1971
M.Fitzmaurice, „International legal problems of the envinomental protection of the Baltic Sea”, Rev. By E.Frankx, 1992, Rev. Belge Drept International 27, 1994
Manual de instruire privind combaterea spălării banilor și a finanțării terorismului
Margaret Beare, „Criminal conspiracies: Organized Crime in Canada”, Toronto: University of Toronto Press, 1996
Maria Luisa Cesoni, „Criminalite organisee des representation sociales aux definition juridiques”, George Editeur, 2004
Marie Cristine Dupuis-Danon, „Finance Criminelle”, Editura Presses Universitaires de France, 2004
Martin Khor, „Rethinking Intellectual Property Rights and TRIPs. Global Intellectual Property Rights- Knowledge”, Access and Development. Editat de Peter Drahos și Ruth Mayne, Ed. Oxfam, Marea Britanie, 2002
Maskus K., „Intellectual Property Rights in the Global Economy. Institue for International Economics”, Washington DC, 2000
Miclea Damian, „Cunoașterea crimei organizate”, Editura Pygmalion, Ploiești, 2001
Mihai-Gheorghe Stoica, Constantin-Cristian Cătuți, „Cooperarea polițienească internațională în România”, Editura Paper Print Invest, București, 2006
Miller M, „Call for more actions on pirates”; Tougher criminal penalties, greater diligence needed after WTO entry, warns US delegation. South China Morning Post, Martie, 2001
Mocuța Gheorghe, „Criminalitatea organizată și spălarea banilor”, Editura Noul Orfeu, București, 2004
Mohamed Zaid, „Particularități ale cunoașterii crimei organizate”, Colectivul de la Alexandria al Asociației Internaționale de Drept Penal, 1977, R.I.D.P., vol.69
Mohsen Mohamed El-Aboudy, „The Crime of International Bribery”, Al-Ahram Center for Political and Strategic Studies (ACPSS), Strategic Papers nr.115/2002
Muireann O’Briain, Anke van den Borne, Theo Noten, „Combaterea traficului de copii în scopul exploatării sexuale”. Ghid de formare a profesioniștilor, 2006
N. Lupulescu, „Extrădarea”, Editura Luceafărul, București, 2004
N. Queloz, „Criminalitatea economico-financiară în Europa”, Editura L’Harmatt, 2002 Nicolae Drugescu, „Medicină legală”, Editura Printech, 2001
Nicolae Ghinea, „Investigarea fraudelor” (curs universitar), Editura Sitech, Craiova, 2008
Nicolae Ghinea, „Spălarea banilor și finanțarea terorismului”, în Revista de Investigare a Criminalității nr.1/2008
Nicolae Ghinea, Mircea Pascu, „Macrocriminalitatea economico-financiară”, Editura LVS Crepuscul, Ploiești, 2008
Nicolae Moldoveanu, „Criminalitatea economico-financiară în societățile comerciale”, Editura Global Print, București, 1997
Oliver Jerez, „Le blanchiment de l’argent”, Editura Revue Banque – Paris, 2003
Olteanu Gabriel-Ion, Iacob Adrian, Gorunescu Mirela, Voicu Adriana-Camelia, Pop Ștefan, Dragomirescu Bianca, Ruiu Marin, Ștefan Cristian-Eduard, „Cercetarea activităților structurilor infracționale”, Editura Sitech, Craiova, 2008
Olteanu Gabriel-Ion, Iacob Adrian, Gorunescu Mirela, Voicu Adriana-Camelia, Pop Ștefan, Dragomirescu Bianca, Ruiu Marin, Ștefan Cristian-Eduard – Cercetarea activităților structurilor infracționale, Editura Sitech, Craiova, 2008
Ordonanța Guvernului nr.79/2004 privind înființarea Agenției Naționale de Transplant
P. Kerr, „Mafia rusească”, Editura Aldo Press, 1997
P.J. Parquet, „Pour une politique de prevention en materie de comportaments de consumation des substances psihoactives”, Editura CFES, 1997
Peter A. Lupsha, „Networks versus networking: analysis of an organized crime group”, in: G.P. Waldo (ed.), Career Criminals, Beverly Hills, CA: Sage, 1983
Ph. Broyer, „La nouvelle economie criminelle” Editura D’Organisation, Paris, 2002
Philip Carlo, „Confesiunile unui cap al mafiei”, Editura Litera, București, 2008
Pinar Olger, „The Criminal justice Systems Facing The Challenge of Organized Crim” – in Revue International de Droite Penal, Editura Eres, Paris, 1998
Pitulescu Ion, „Al treilea război mondial. Crima Organizată”, Editura Național, București, 1996
Popescu Gheorghe, Ștefan Cristian-Eduard, „Abordarea conceptuală a fenomenului crimei organizate”, Revista de Investigare a Criminalității nr.1/2008, Editura Sitech, Craiova, 2008
Primo Braga, „Intellectual Property Rights and Economic Development”, 1995
Primul Protocol adițional din 17 martie 1978 la Convenția europeană de asistență judiciară în materie penală din 20 aprilie 1959
Protocolul împotriva fabricării și traficului ilegal de arme de foc, piese și componente ale acestora, precum și de muniții adițional la Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, adoptată la New York la 15 noiembrie 2000.
Protocolul împotriva fabricării și traficului ilegale de arme de foc, piese și componente ale acestora, precum și de muniții, adoptat la New York la 31 mai 2001
Protocolul Națiunilor Unite asupra traficului de persoane
Protocolul opțional asupra vânzării de copii, prostituției și pornografiei infantile din 2000
Radu T. Marius Eugen, „INTERPOL – tendințe și orientări în dreptul internațional contemporan” (teză de doctorat), Academia de Poliție „A.I. Cuza”, București, 2006
Raport general al Asociației Internaționale de Drept Penal,
Rapport sur la criminalité organisée dans l’Union européene, version publique, Europol, décembre 2004
Revista de Investigare a Criminalității 2008 – 2010
Revista Internațională de Drept penal, Editura ERES, Paris, 1998
Revue International de Droite Penal
Rezoluția Adunării generale a ONU nr. 2129/XX din 12 decembrie 1965
Richard A. Wright, J. Mitchell Miller, „Encyclopedia of criminology” (vol. I), Routledge, London, 2005
Robert M. Sherwood, „Global Prospects in Technology Transfer”, 2000
Ruxandra Rășcanu, Mirela Zivari, „Psihologie și psihopatologie în dependența de drog”, Editura Ars Docendi, 2002
S. Mănescu, „Poluarea mediului și sănătatea”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982
S.Șerb, C-tin Drăghici, A.Iacob, A.Ignat, „Drept polițienesc și contravențional”, Editura Tritonic, București, 2003
Sabrina Adamoli, Andrea Di Nicola, Ernesto U. Savona, Paola Zoffi, „Organised crime around the world”, Helsinki, 1998
Skeldon Ronald, „Trafficking: A Perspective from Asia. Perspectives on Trafficking of Migrants”, Genève, 2000
Sparrow, M.K., (1991) „The application of network analysis to criminal inteligence”. An assessment of the prospects, Social Networks nr. 13/1991
Stancu Șerb, Adrian Iacob, Cristian Ștefan ș.a., „Traficul și consumul de droguri. Prevenire și combatere”, Editura Tritonic, 2006
Stancu Șerb, Constantin Drăghici, Adrian Iacob, Andrei Ignat, „Drept polițienesc”, Editura Tritonic, București, 2003
Statutul OIPC Interpol.
Strategia națională de combatere a criminalității organizate în perioada 2004-2007
Strategia UE pe droguri 2005-2012.
Suceavă Ion, „Interpol la început de mileniu”, Editura Meronia, București, 2007
Ștefan Pop, „Poliția și prevenirea criminalității”, Editura Herman, Sibiu, 1999
The Economist, 17 mai, 2003.
The Economist, 7 ianuarie, 1995.
The World Bank Group, 1999
Thorsten Sellin, „Organized crime as a business enterprise”, Annals of the American Academy of Political and Social Science, vol. 347/1963
Toffer A., „Puterea în mișcare”
Tonel Tilea – Impactul crimei organizate asupra economiei mondiale (teză de doctorat), Academia de Studii Economice, București, 2006
Tonel Tilea, „Impactul crimei organizate asupra economiei” Academia de Studii Economice, București, 2006
Troneci Vasile, „Interpol, poliție fără frontiere”, Editura Tehnică, București, 2001
Tudor Amza, Cosmin-Petronel Amza, „Criminologie. Tratat de teorie și politică criminologică”, Editura Lumina Lex, București, 2008
Țical George Marius, „Crima organizată și terorismul”, Editura Fundației Universitare “Dunărea de jos”, Galați, 2006
Țical George-Marius, „Metodologia investigării infracțiunilor conexe crimei organizate”, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2008
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Criminalitatea Transfrontalieră ÎN Societatea Globalizată (ID: 113198)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.