Criminalitatea Si Economia Subterana

Cuprins

Contents

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Colectivitatea mondială este preocupată, mai mult ca oricând, de escaladarea pericolului real reprezentat de droguri pentru sănătatea ființei umane și sociale.

Situația este cu atât mai alarmantă, cu cât fenomenul la care ne referim se dezvoltă în pofida măsurilor luate de comunitatea mondială, precum și de guvernele majorității statelor, prin organizațiile lor specializate.

După evenimentele din Decembrie 1989, am asistat la o dimensionare negativă a informațiilor care au ca obiect material stupefiantele și substanțele psihotrope și la răspândirea îngrijorătoare a traficului și mai ales a abuzului de droguri în rândul tuturor categoriilor sociale.

Aproape toată lumea folosește astăzi droguri de un fel sau altul. Țigările și alcoolul sunt cele mai obișnuite, dar mulți folosesc somnifere, tranchilizante sau medicamente antidepresive, care ne ajută să ne relaxăm și să facem față stressului și tensiunii vieții de zi cu zi. Traficul ilicit și abuzul de droguri au depășit, la ora actuală, stadiul de epifenomen și se manifestă ca una dintre cele mai incitante și îngrijorătoare probleme cu care se confruntă în momentul de față statele lumii, pentru a se ajunge la o ștergere a demarcației dintre țările producătoare, consumatoare și de tranzitare a drogurilor.

Astfel, în prezent nici o țară nu se mai poate considera ferită de flagelul creat de aceste substanțe și produse. Pe de altă parte, drogul nu mai este, din păcate, apanajul exclusiv al unui segment bine delimitat de populație; acesta a “coborât” în stradă, fiind la îndemâna oricui și făcând, pe zi ce trece, tot mai multe victime, majoritatea minori și tineri. Este necesară o reacție promptă din partea comunității mondiale, dar și a guvernelor tuturor statelor.

Cu implicații dramatice asupra existenței a sute de milioane de oameni, amenințând la modul cel mai serios stabilitatea economică, socială și politică a lumii contemporane, „moartea albă” reprezintă, la momentul sfârșitului de mileniu, principala formă de manifestare a crimei organizate. Dovedind o mare capacitate de adaptare față de noile manifestări ale societății, structurile crimei organizate și-au diversificat sfera de activitate spre domenii de mare prosperitate astăzi, cum ar fi: traficul de arme și materiale radioactive, contrabanda cu deșeuri toxice, spălarea banilor murdari, traficul de opere de artă, traficul de carne vie și prostituția, terorismul, falsurile, pirateria informatică, traficul transfrontalier de autovehicule furate și omorurile la comandă.

Între acestea, numai anul trecut traficul de stupefiante a obținut o cifră de afaceri de 500 miliarde dolari S.U.A., din care profit net pentru traficanți, aproximativ 50 miliarde dolari (statistică a O.N.U.).

Evoluția traficului și consumului ilicit de droguri în România și în zona geografică în care ne aflăm demonstrează că teritoriul nostru a devenit un segment important al „Rutei Balcanice” (rută care furnizează în jur de 80 % din drogurile care alimentează piața europeană) și este vizat tot mai mult de către traficanți pentru crearea unei piețe puternice de consum.

Evenimentele consumate după 1989 în Estul Europei, poziția geografică a țării noastre, înțelegerea greșită de către tot mai mulți cetățeni a noțiunii de “democrație”, precum și internaționalizarea crimei organizate și-au pus puternic amprenta asupra criminalității în România, țara noastră fiind atrasă tot mai evident în circuitul crimei organizate.

Nu trebuie neglijat nici faptul că organizațiile mafiote oferă demonstrații că sunt mai bine dotate din punct de vedere tehnic, mai abile și mai rafinate în acțiunile lor ilegale, decât structurile ce încearcă să le contracareze. Prin urmare crima organizată prezintă un pericol social deosebit. Acțiunile ei nu sunt comise de oameni nevoiași, aflați în disperarea sărăciei sau de către amatori. Dimpotrivă, aceștia sunt profesioniști, oameni puternici, bogați, fără scrupule și fără prejudecăți. Rareori mobilurile unor astfel de fapte sunt obținerea de bunuri sau valori. Cei care organizează crima de anvergură urmăresc, în primul rând, o anumită putere și poziție în comunitate, pentru ca, în baza acestei puteri și poziții, să vină și profitul – un profit criminal care șubrezește statul pentru că erodează necontenit instituțiile lui fundamentale.

Traficul de produse și substanțe stupefiante se supune deci regulilor clasice comerciale, bazate pe legea ofertei și cererii. El se referă la o mare varietate de substanțe care sunt produse și exportate în mod clandestin în majoritatea cazurilor (excepție face „marfa” deturnată din circuitul legal).

Deosebit de important este faptul că se vând atât en-gros cât și en-detail, în funcție de momentul în care are loc tranzacția (ne referim la punctul în care se găsește drogul pe ruta producție-comercializare la beneficiari). Punctul final al drogului, destinația sa, o reprezintă consumatorii, narcomanii.

Acest „comerț” este internațional în măsura în care locul de producție este situat în alt stat, în altă țară decât cea în care va avea loc comercializarea sau consumul. Din traficul internațional derivă și traficul național ce este aprovizionat atât de „marfa” rezultată și venită din „afară”, cât și de cea procurată din interior, de la societățile comerciale care sunt autorizate să desfășoare activități cu produse și substanțe stupefiante, prin comiterea unor infracțiuni ca: furt, înșelăciune etc.

Ținând cont de diversitatea și multitudinea statelor producătoare, a statelor consumatoare și a statelor de tranzit, această activitate (traficul ilicit de stupefiante) aduce atingere și afectează toate statele planetei noastre.

De asemenea, ca o altă caracteristică, traficul se referă la o marfă, la un produs fie ilegal, fie deturnat de la uzul său legal. In consecință, activitatea de traficare a produselor și substanțelor stupefiante se desfășoară în clandestinitate. Totul se bazează pe o organizare perfectă, pentru că cei ce se ocupă cu această treabă sunt profesioniști ai crimei (nu mă refer aici la cei ce fac trafic individual, la amatori, deși nu este exclus ca dintre aceștia unii să fie destul de buni cunoscători în astfel de activități), care dispun de fonduri mari în acest sens.Sumele enorme obținute în urma vânzării stupefiantelor, atât en-gros cât și en-detail, au făcut din traficul de produse și substanțe stupefiante una dintre activitățile criminale cele mai utilizate.

Problema organizatorilor traficului, ținând cont de realitățile existente, nu se situează, actualmente, la nivelul producției sau vânzării. Problema adevărată o reprezintă transportul drogurilor de la producător la beneficiar.

În ciuda eforturilor întreprinse în vederea eradicării culturilor de mac, cânepă etc. și de a reglementa cât mai bine fabricarea și comerțul diverșilor precursori și medicamente, aceste substanțe stupefiante sunt disponibile în cantități mari pe „piață” și aceasta se datorează în mare parte condițiilor politice și socio-economice dintr-un anumit stat.

Prin urmare, principala problemă cu care se confruntă organizatorii traficului constă în găsirea modalităților de a transporta drogurile fără ca acestea să fie interceptate pe parcurs de poliție sau de lucrători de la punctele vamale. Un prim pas în această direcție îl constituie stabilirea căii (terestre, aeriene, marine) pe care se face deplasarea, ținându-se cont de distanța de parcurs, de natura și volumul stupefiantelor transportate și de anumite criterii de rentabilitate.

Urmează studierea foarte atentă a itinerariilor ce trebuie străbătute. Se ține cont în stabilirea acestor itinerarii de numărul statelor de tranzit, de riscurile, pericolele ce pot să apară pe drum și de eficacitatea serviciilor de prevenire și combatere a traficului ilicit care operează în statele de tranzit. De aceea, filierele de traficanți încearcă în mod constant să diversifice aceste rute, să schimbe curierii, să facă tot ce este posibil pentru ca activitatea lor să rămână în clandestinitate. De altfel, pentru aceasta ei apelează la moduri de operare

foarte diverse, plecând de la cele mai simple (valize burdușite cu canabis) până la cele mai complicate (cocaină disimulată în suporți de plastic transparenți).

CAPITOLUL I.CRIMINALITATEA ȘI ECONOMIA SUBTERANĂ

1. Conținutul și caracteristicile economiei subterane

Criminalitatea economico-financiară conduce la obținerea de profituri fabuloase care se găsesc în afara circuitului financiar legal, respectiv în așa-numitul „al doilea circuit economic” și care alimentează economia subterană. Creșterea spectaculoasă a nivelului criminalității economico-financiare reprezintă una din cele mai semnificative și mai alarmante tendințe ale timpului nostru. Nivelul activităților criminale transfrontaliere a crescut atât de mult încât se poate spune că astăzi, în Europa și în întreaga lume, conturul periculos al structurilor crimei organizate nu poate să nu includă și potențiala creștere a dimensiunilor economiei subterane, în care vor fi injectate, îndeosebi, fondurile rezultate din actele ilicite. Așadar, cea mai mare parte din creșterea economiei subterane provine din activitatea criminală, care rămâne ilicită chiar dacă veniturile obținute ar fi declarate. În sens larg, economia subterană include activități variate, din care cele mai multe sunt activități ilegale (trafic, corupție, evaziune fiscală etc.). Include, de asemenea, și unele activități legale care însă nu sunt luate în considerare de către contabilitatea națională (munca în cadrul gospodăriei, serviciile sociale voluntare, serviciile de ajutor mutual între vecini etc.) sau care nu sunt declarate pentru plata obligațiilor sociale și fiscale (frauda fiscală, munca clandestină etc.).

Formele și dimensiunile economiei subterane variază în funcție de sistemul economic, de legislația existentă precum și de alte particularități locale.

În funcție de criteriile adoptate există mai multe forme ale economiei subterane. Abordarea începe, cel mai frecvent, cu investigarea relațiilor dintre economia subterană și contabilitatea națională. În acest context, ținând cont de caracterul raporturilor cu statul, anumiți autori opun activitățile subterane sau, în general, economia subterană, economiei oficiale (private sau publice).

Tranzacțiile economiei subterane efectuate în afara controlului statului îmbracă două moduri distincte:

ascunderea (economia ocultă);

autonomia (economia autonomă).

Economia ocultă cuprinde totalitatea activităților economice ilegale și a veniturilor corespunzătoare realizate din acestea, care nu sunt introduse în circuitul financiar legal și care constituie marea masă a fondurilor economiei subterane (evaziunea fiscală, corupția, contrabanda, traficul de droguri etc.).

Economia autonomă cuprinde ansamblul activităților considerate legale, dar ale căror venituri nu sunt supuse impozitării, deci sunt tolerate de legislație și de societate, cu toate că aceste fonduri nu sunt evidențiate în sistemul conturilor naționale, ele completând avuția economiei subterane (munca în gospodărie, benevolatul, menajele, ajutorul mutual între vecini, servicii sociale voluntare etc.).

Sistemul conturilor naționale se fundamentează pe noțiunea de producție înțeleasă în sensul său larg, adică incluzând tranzacțiile de piață efectuate de către agenții economici instituționalizați. O atare definiție permite, cel puțin din punct de vedere teoretic, evaluarea, în cadrul conturilor naționale, a activităților productive clandestine, însă ea exclude, prin convenție, activitățile ascunse necomerciale care sunt exercitate în cadrul domestic.

Totuși, în ultimii ani, contabilitatea națională încearcă să ia în considerare economia subterană pornind de la sondaje și ajustări.

Comunitatea Europeană definește economia subterană, în special, prin două componente esențiale ale acesteia: frauda fiscală și munca „la negru”, inclusiv emigrarea clandestină.

Prima se referă la activitățile productive legale exercitate de unități legal înregistrate, care însă fac declarații subevaluate privitoare la venituri. Cea de-a doua reunește activitățile legale productive exercitate însă de către unități nedeclarate (clandestine) și activitățile productive ilicite, adică economia criminală sau delictuală (producția și vânzarea drogurilor, comerțul ilicit, contrabanda, traficul ilicit de droguri etc.)

Unii cercetători ai economiei subterane sunt concentrați pe identificarea, una câte una, a componentelor economiei subterane și pe clasificarea motivațiilor pe care acestea se bazează. O asemenea abordare permite evaluarea amplitudinii diverselor activități de acest gen, discutarea cauzelor și a implicațiilor lor, precum și emiterea unor aprecieri globale obținute prin însumare. Aceasta reprezintă așa-numita metodă analitică. Adepții metodelor globale sau „compozite” folosesc o abordare în sens invers. Ei obțin, pe baza metodelor și modelelor agregate, estimări de o manieră globală ale întregii dimensiuni a economiei subterane, după care sunt căutate explicații economice pentru rezultatele obținute și este apreciat locul pe care îl ocupă fiecare componentă în ansamblul sectorului economiei subterane. Aceasta reprezintă așa-numita metodă sintetică.

Abordarea analitică a economiei subterane pornește de la considerarea unei structuri detaliate, pe activități, a acesteia, cum ar fi:

• activități penale, care includ transferuri (furturi, încasarea unor despăgubiri necuvenite de la societățile de asigurări, falsificarea banilor etc.), producția și distribuția ilegală de bunuri (droguri, pornografie, arme etc.),

producția și distribuția ilegală de servicii (proxenetism, jocuri de noroc ilegale, etc.) și crimele contra ființei umane;

activități frauduloase, care includ frauda fiscală și munca „la negru”, inclusiv emigrarea clandestină;

activități necomerciabile, dar legale și morale, cum ar fi munca în gospodărie (pregătirea hranei, întreținerea locuinței, grădinăritul, servicii de vecinătate, etc.) și activitățile voluntare sau benevolatul (în beneficiul asocia-țiilor sau persoanelor).

Toate clasificările de acest gen reclamă însă o serie de rezerve. Ele sunt mai mult empirice decât sistematice și, în plus, există numeroase interferențe între diversele componente ale economiei subterane, cu toate că, de regulă, se încearcă aplicarea convenției de a plasa fiecare activitate într-o singură categorie, în funcție de motivația sa majoră.

Mulți autori consideră că între structura pe componente a economiei subterane și tipul sistemului economic există o relație puternică. Astfel, în țările membre ale OCDE, economia subterană prezintă multe similarități, atât în ceea ce privește modalitățile de disimulare, cât și în privința motivațiilor activităților din această categorie. Activitatea subterană în aceste țări are caracter parazitar. În fostele țări socialiste, economia subterană era regulatoare a penuriilor de tot felul și se manifesta ca economie paralelă și secundară în raport cu economia socialistă. În economia de tranziție, economia subterană a supraviețuit, s-a adaptat din mers la mutațiile economice în curs de derulare din aceste țări, și-a extins motivațiile și dimensiunile. Pentru țările din lumea a treia, economia subterană este un factor de existență și dezvoltare. În ciuda unor situații economice destul de eterogene, economia acestor țări se caracterizează prin existența unui vast sector tradițional, care scapă oricărui control al statului. Această „economie informală” constituie, într-un număr mare de cazuri, modul dominant de producție, concurând sectorul oficial, dacă nu în privința dezvoltării, cel puțin în ceea ce privește supraviețuirea populației. Într-o caracterizare generală, se poate afirma că în prezent, în vreme ce în țările occidentale există tendința de contabilizare și control a activităților economice subterane, în țările în curs de dezvoltare predomină tendința de a se tolera acest gen de activități. În țările post-socialiste, cel puțin până în prezent, există o atitudine ambiguă în ceea ce privește controlul activităților economice subterane. De asemenea, în cazul țărilor occidentale, conform estimărilor, economia subterană sub forma economiei casnice și a benevolatului reprezintă doar o fracțiune din economia oficială, dar aceasta depășește economia oficială, în cazul țărilor în curs de dezvoltare.

Sistemul actual al conturilor naționale exclude, prin convenție, activitățile subterane necomercializabile, îndeosebi acelea din domeniul economiei casnice. Această parte a „contabilității uitate” are consecințe limitate în cazul țărilor occidentale, în special al celor europene, unde activitățile legale nedeclarate reprezintă cea mai importantă parte a economiei subterane. În țările în curs de dezvoltare, autoconsumul rămâne încă important, iar producția non-oficială continuă să reprezinte, adesea, partea cea mai importantă a economiei comercializabile. În țările estice, între care și România, există o situație intermediară.

La nivel mondial, economia informală reprezintă peste 25% din Produsul Mondial Brut. Cuantumul total al tranzacțiilor subterane este substanțial la scară mondială, iar răul a lovit toate țările în cursul ultimilor ani, mai ales acelea unde reglementările încâlcite și restrictive, fiscalitățile și controalele dure au împins la fraudă.

Abordată statistic la nivelul cifrelor comerțului mondial, economia subterană crește în mod periculos. Suma totală a patrimoniului monetar ocult de origine obscură este estimată la 1000 miliarde dolari pe an.

Economia subterană este rezultanta unor componente a căror natură și motivație diferă de la o țară la alta și de la un grup de state la altul.

Pentru nuanțarea conceptului de economie subterană, în funcție de preponderența și

importanța unor componente ale acesteia, considerăm că trebuie utilizați câțiva termeni complementari, cum ar fi „economia secundară”, „economia paralelă”, „economia informală”, „economia neagră”, „economia de penurie” ș.a. care, chiar dacă nu sunt foarte riguroși din punct de vedere strict științific, sugerează aspecte importante și particularități noționale ale fenomenului cercetat.

Din acest punct de vedere, economia subterană poate să fie o „economie paralelă” cu cea oficială, îndeplinind în raport cu aceasta fie rolul de „economie secundară” care completează economia oficială și îi reglează toate penuriile, fie o „economie principală”, care asigură supraviețuirea populației în țările slab dezvoltate. De asemenea, economia subterană poate să fie o economie preponderent frauduloasă, parazitară și provenind din acțiuni penale sau o „economie informală” necomercială (pentru consum), o economie care se desfășoară „la vedere” sau o „economie ascunsă”.

Economia formală este formată din marea majoritate a unităților producătoare de bunuri și prestatoare de servicii, care își înregistrează corect activitatea, potrivit normelor legale în vigoare. Rezultatele activității acestor unități se regăsesc în principalii indicatori de performanță macroeconomică, cum sunt: produsul intern brut, produsul național brut etc.

Economia informală este constituită din agenții economici care desfășoară activități economice la vedere, dar care nu sunt obligați să facă înregistrări economice sau statistice. Aceștia produc pentru consumul propriu (autoconsum) o serie de bunuri economice cum sunt: produse agricole, îmbrăcăminte, încălțăminte, mobilă etc. Tot aici se pot încadra menajele urbane sau rurale, în cazul economiei informate se pot produce și o serie de bunuri care depășesc autoconsumul, devenind obiect al economiei subterane.

Economia subterană mai poate fi definită drept perimetrul în care se creează și se amplifică un important volum de „capital negru”, neevidențiat legal în produsul intern brut. Ea este o umbră a economiei formale, care se întețește și se domolește în funcție de interesele politice și economice aflate în joc la un moment dat. Acest tip de economie, cunoscută și prin termenul de „economie neoficială”, include toate activitățile a căror existență, produse și venituri nu fac obiectul vreunei declarații în fața autorităților economice responsabile și al căror produs financiar nu este depus, cel mai adesea, într-un organism bancar local. Două categorii de activități obscure sunt caracteristice economiei subterane: cele ascunse pentru că sunt ilegale și cele ascunse pentru a evita plata taxelor și a altor obligații financiare datorate statului.

1.2. Caracteristici și particularități ale crimei organizate în România

„Dacă crimei organizate i se permite să se dezvolte, însăși ființa statului și a instituțiilor sale democratice este periclitată, în mod deosebit acolo unde democrația este tânără și fragilă”, afirma Daniel Tarshys, Secretarul General al Consiliului Europei.

În România postotalitară, transformările economico-sociale radicale, realizate în cadrul tranziției la economia de piață, au produs mutații de fond în structura și dinamica fenomenului infracțional, accentuându-se condițiile favorabile pentru apariția și dezvoltarea crimei organizate. Deși, până în prezent, crima organizată nu este definită în legislația românească, totuși se poate schița o definire a acesteia în sensul că ea reprezintă grupuri de infractori asociați în vederea obținerii pe căi ilicite a unor mari sume de bani, în scopul cuceririi celor mai importante poziții politice sau economice dintr-o țară sau alta. Scopul crimei organizate este de a atinge un grad considerabil de îmbogățire, grație unui câmp de acțiune foarte extins, care nu poate face abstracție, în etapa actuală, de contextul internațional.

Organizațiile criminale din străinătate caută legături în rândul infractorilor autohtoni din lumea oamenilor de afaceri dispuși să facă orice fel de compromisuri oneroase, incluzând actele de contrabandă, traficul de droguri, prostituția, proxenetismul, afacerile cu autoturisme furate, traficul de armament și materiale radioactive, traficul de emigranți, plasarea de valută falsă, sustragerea de valori din patrimoniul cultural-național, introducerea în țară a unor mari cantități de deșeuri toxice etc., care ajung să dobândească un caracter organizat și o dimensiune internațională. Imaginea acestei noi realități este completată de amploarea fără precedent a actelor de corupție și evaziune fiscală, prin care un număr tot mai mare de persoane, unele cu funcții de conducere în instituții de stat sau oameni politici, sunt atrase de crima organizată să promoveze acte de fraudă contra statului.

Evoluția criminalității din România este consecința impactului problemelor economico-sociale grave, caracteristice oricărei tranziții, înțelegerii eronate a libertăților de către tot mai multe persoane interesate în obținerea de profituri prin eludarea legii și tendința elementelor criminale autohtone de a-și crea legături cu infractorii de talie internațională, îndeosebi din mediul celor aflați în grupuri de emigranți și chiar din unele structuri ale crimei organizate.

Este o realitate de necontestat că organizațiile criminale care acționează pe plan internațional, inclusiv în România, realizează profituri considerabile din tranzacții legale, dar mai ales din cele ilegale, profituri pe care le folosesc apoi pentru a penetra organismele principale de conducere ale statului și pentru a-și extinde influențele asupra vieții politice și asupra sectorului economic, cu predilecție în finanțe, comerț, industrie, dar și asupra mass-media, pe care încearcă să o folosească în crearea unor imagini deformate în legătură cu activitățile ilicite ale acestora.

Crima organizată nu s-a manifestat până în prezent, în România, la intensitatea și amploarea existente în alte țări și nici prin organizații criminale de vreun tip deosebit. Situația actuală atestă că țara noastră se află, din punct de vedere al configurației și tendințelor de evoluție a criminalității, în faza de

debut a crimei organizate.

Sunt creați factorii socio-economici și criminogeni, care favorizează și chiar stimulează crima organizată internă, cu tendințe evidente de racordare rapidă la procesul de globalizare și internaționalizare a organizațiilor criminale cu care se confruntă statele lumii, de la Triadele chinezești și Yakuza japoneză, până la mafiile clasice din America și Sicilia, dar și cele din Rusia, Cecenia, Uzbekistan sau Gruzia. Această situație are o tentă sumbră, în sensul că organele abilitate în curmarea crimei organizate sunt neputincioase din lipsa unei legislații ferme, a mijloacelor materiale și financiare, dar și a experienței pe care alte state, îndeosebi cele occidentale, au dobândit-o de-a lungul anilor.

Pentru a putea stăpâni din punct de vedere polițienesc și diminua consecințele crimei organizate pe teritoriul României, considerăm că cercetarea acesteia trebuie să urmărească cel puțin trei direcții esențiale:

cunoașterea activității organizațiilor și grupurilor criminale străine;

monitorizarea activității grupurilor criminale autohtone în formare;

investigarea posibilelor legături și colaborări între organizațiile și grupurile criminale străine, pe de o parte, și cele indigene, pe de altă parte.

Organizațiile criminale autohtone se află într-un proces de constituire și consolidare. În marile orașe au apărut grupuri de „duri” care percep patronilor „taxe de protecție” folosind șantajul, amenințarea cu forța, răfuiala, utilizarea armelor, inclusiv a celor de foc. Prostituția și proxenetismul, fenomene explozive după decembrie 1989, capătă un caracter din ce în ce mai organizat. Traficul național și internațional cu autoturisme furate, comerțul ilicit cu opere de artă și bunuri de patrimoniu, traficul de droguri și plasarea de bancnote false sunt domenii folosite cu predilecție de către grupurile criminale indigene, uneori în cooperare cu infractori străini.

Proliferarea și diversificarea grupurilor infractoare, pe fondul crizei generalizate a economiei și societății românești, al amplificării economiei subterane și al penuriei de reglementări legale riguroase, mai ales în

domeniul economiei, împreună cu tendința spre internaționalizare a activității criminale, sunt particularitățile cele mai semnificative ale crimei organizate din țara noastră.

Pe fondul facilităților create cu privire la libera circulație a persoanelor, începând cu anul 1990, pe teritoriul României au fost înregistrate numeroase delicte în care au fost implicați cetățeni străini, aparținând unor organizații cri-minale deja cunoscute. Vorbind la figurat, două valuri ale crimei organizate au traversat România: „mareea roșie” și „mareea galbenă”.

„Mareea roșie” a fost reprezentată de grupurile de infractori cunoscute sub denumirea de „racket”, constituite din cetățeni ai statelor ce s-au desprins din fosta Uniune Sovietică. Aceste grupuri au acționat, cu precădere, îm-potriva unor conaționali aflați în interes de afaceri sau turism pe teritoriul României, precum și împotriva cetățenilor români.

O situație aparte, cu implicații directe și riscuri reale de a se manifesta tot mai periculos, o reprezintă „mareea galbenă”, alcătuită din infractori chinezi stabiliți în România pentru diferite scopuri și interese ilicite, neconformându-se decât în mică măsură scopurilor oficiale declarate (econo-mice, comerciale, culturale etc.). Informațiile furnizate de organismele specializate din străinătate, coroborate cu cele obținute de autoritățile române, conduc la concluzia că se urmărește constituirea la București a unei comunități chinezești puternice, care să controleze în stil mafiot o bună parte din acțiunile ilicite ale lumii interlope. România reprezintă azi un spațiu netradițional al crimei organizate, dar este teritoriul pe care vor migra protagoniștii de mare anvergură ai crimei, pentru că aici se îngemănează perfect, din nefericire, lipsa de reacție rapidă a Legislativului în adoptarea unor legi pe măsura dimensiunilor acestui fenomen, cu neputința sau incapacitatea Executivului de a construi și dota structuri specializate de luptă contra crimei organizate. Principalele tendințe ale criminalității organizate din România pot fi structurate astfel:

a.) Consolidarea gradului de profesionalizare a mediilor criminale și structurilor crimei organizate. Actualele grupări criminale existente pe teritoriul României vor adopta și perfecționa principiile de organizare și regulile de acțiune ale structurilor mafiote, extrem de puternice astăzi în marea majoritate a statelor lumii. În acest context se va amplifica gradul de intelectualizare a crimei organizate prin absorția în interiorul grupurilor a persoanelor ce ocupă posturi oficiale în domeniul finanțelor, comerțului, băncilor, administrației, justiției, etc, dar și a unor reputați avocați, experți și tehnicieni în domeniul comunicațiilor și logisticii;

b.) Internaționalizarea crimei organizate, adică acea fază deja existentă în România, în care grupurile autohtone sunt integrate și își articulează acțiunile de mare amplitudine cu grupările care acționează în spațiul european fără frontiere;

c.) Consolidarea fuziunii dintre crima organizată și lumea politică. Se va dezvolta parazitismul politic, adică acel extrem de înfloritor comerț ce se face cu funcția publică, relația politică și cea de afaceri. Importante fonduri rezultate din corupție și afaceri de tip mafiot (trafic de droguri, actele de mare contrabandă și evaziune fiscală, perceperea aproape generalizată a taxei de protecție, etc.) vor fi injectate în organisme și structuri politice și admi-nistrative pentru ca acestea să se mențină la putere și să poată garanta grupurilor criminale succesul în multitudinea afacerilor murdare pe care le inițiază. Deja, în importante domenii ale economiei naționale și vieții sociale, cei care hotărăsc, în foarte multe cazuri, sunt capii crimei organizate aflați în prima linie a vieții publice la nivel local și național, cei care deja afișază superabundența și comportamente tipic mafiote. Scopul acestor grupări este acela de a face inoperante, ineficiente și de a paraliza structurile investite să lupte împotriva lor. Acest lucru se realizează prin coruperea și subordonarea unor importante funcții publice din administrație, poliție, justiție, finanțe,

bănci, etc., prin intermediul cărora au capacitatea de a influența centrele de decizie economică, juridică și politică;

d.) Intensificarea luptei, a disputelor directe între grupările criminale de tip mafiot, pentru dobândirea sau menținerea supremației în diferite domenii ale criminalității organizate. S-a constituit deja o lume interlopă dominată de violență și imoralitate, care implică participanți din categorii destul de eterogene. Asistăm, în acest perimetru, la o îmbinare a criminalității de înaltă violență cu cea rafinată, subtilă, din sfera economico-financiară;

e.) Organizarea pe teritoriul României a unei stabile piețe a traficanților și consumatorilor de droguri, care include grupuri de cetățeni străini stabiliți în marile centre urbane în calitate de oameni de afaceri, studenți, emigranți, cetățeni români consumatori de droguri, precum și categoria destul de numeroasă a prostituatelor, cu stadii destul de îndelungate în țările occidentale. La acestea se mai adaugă tineri cu situație materială precară și cei aparținând unor familii destul de înstărite care fac din consumul de droguri un „hoby”;

f.) Creșterea, în continuare, a economiei subterane, care se alimentează și se dezvoltă dintr-o mare diversitate de afaceri ilegale ce produc o imensă masă monetară murdară, practic necontrolată de autoritatea financiar-bancară, tranzacționarea acestor capitaluri făcându-se în afara circuitelor fmanciar-bancare. Aceste disfuncții, dublate de neîncrederea populației în sistemul bancar, fac ca importante sume de bani aflate la cetățeni să fie absorbite de circuitele financiare clandestine, care au proliferat în România în perioada anilor 1991-1995;

g.) Multiplicarea accelerată a formelor și procedeelor utilizate pentru spălarea banilor murdari. Se produce, de fapt, exportul ilicit sau mai bine zis contrabanda cu valută obținută prin operațiuni legale de export, dar contravaloarea acestora nu se mai repatriază, precum și prin trecerea peste

graniță, sub formă lichidă, a valutei, ori transferul prin bănci a sumelor rezultate din operațiunile ilicite desfășurate în România;

h.) Consolidarea și profesionalizarea traficului organizat cu emigranți, în special din Orient, prin realizarea unor puncte de legătură stabile pe teritoriul țării noastre și constituirea de structuri criminale autohtone, cu legături internaționale de tip mafiot, această activitate efectuându-se după reguli stricte și în condiții minime de risc. În prezent comerțul cu emigranți este deosebit de benefic, iar dorința de emigrare este din ce în ce mai mare;

i.) Extinderea rapidă a traficului internațional de autovehicule furate

în special din țările occidentale și tranzitarea acestora către statele fostei Uniuni Sovietice sau Orient;

CAPITOLUL II. FLAGELUL LUMII CONTEMPORANE – TRAFICUL ȘI CONSUMUL DE STUPEFIANTE

2.1. Pericolul social al consumului și traficului ilicit de droguri

Încă din antichitate, oamenii au cunoscut acțiunea binefăcătoare sau toxică a anumitor plante sau a produșilor izolați. Rezultă de aici că și abuzul întrebuințării stupefiantelor dăinuie de foarte multă vreme. Naturalistul grec Teofrast, elevul lui Aristotel în secolul al II-lea î.Hr., vorbește în scrierile sale despre opiu, pe care îl numea „meconium”, denumire ce se mai păstrează și în zilele noastre.

Un secol mai târziu, medicul grec Heraclide din Tarem recomanda administrarea de doze masive de opiu contra mușcăturilor de șerpi veninoși. Pedomiu Discordie din Anozarbe (sec. I î.Hr.) farmacolog erudit al antichității romane, făcea recomandări pentru prepararea siropului de mac denumit „diacodin”. În „Odiseea”, Homer a descris băutura magică contra tristeții pe care o denumea „leacul pentru a uita”, având la baza preparării ei opiul. Într-o legendă din antichitate, se spune că frumoasa Elena punea opiu în vinul pe care îi dădea apărătorilor Troiei, din dorința de a le împrăștia tristețea.

Cu peste 2000 de ani în urmă, chinezii utilizau cânepa – „cannabis” – ca anestezic în chirurgie, în timp ce medicii arabi erau specializați în folosirea opiului în scopuri medicale.

Obiceiul mestecării frunzelor arborelui de coca de către indienii din Peru a fost semnalat încă de pe vremea cuceririi de către spanioli a acestei țări. Mestecarea frunzelor de coca este și astăzi un obicei aproape generalizat, practicat de indienii care trăiesc în Peru în zona platourilor înalte.

Istoricul grec Herodot, în lucrarea sa „Istorii”, relatează despre unele practici de interes farmacologic observate la sciții din regiunea Dunării de Jos. Așadar sciții – ne informează Herodot – iau sămânța de cânepă, se strecoară sub cortul făcut din pături și aruncă sămânța peste pietrele încinse. Sămânța aruncată peste pietre scoate un fum parfumat. Amețiți de dogoarea aerului, sciții se apucă să urle. Istoricul Vasile Pârvan amintește că asemenea fumigații ar fi fost cunoscute și de către tracii din sudul Dunării. Pare verosimil că acest procedeu a fost cunoscut mai târziu și de către geto-daci. Merita atenție îndeosebi informația cu privire la fumigația de cânepă, deoarece ea pune în evidență legăturile sciților cu popoarele din Orient, respectiv cunoștințele lor despre efectul euforic al unui stupefiant.

În cazul în care afirmația lui Herodot corespunde întru totul realității, sciții trebuie să fi întrebuințat semințe de „cannabis indica” bogate în canabinol, dat fiind faptul că specia europeană de cânepă, cunoscută și în țara noastră din timpuri imemoriale, nu conține canabinol.

Macul de opiu a fost apreciat în medicină datorită efectului său narcotic, sedativ și somnifer, fiind în același timp întrebuințat și în practicile magice.

În sec. al XVI-lea, medicul elvețian Paracelsus denumea opiul „piatra nemuririi” și îl recomanda pentru a fi folosit în practica medicală sub formă de tinctură de opiu simplă. Doctorul Sydenham von Helmont, supranumit și doctorul Opiatus, scria în anul 1680: „Printre remediile pe care a voit natura atotputenică să le dea omului pentru a-și alina suferințele, nu este nici unul atât de universal și de eficient că opiul”.

Folosirea cânepei indiene din timpuri îndepărtate în scopuri mistice este demonstrată de unele practici religioase rămase până în ziua de azi la unele popoare, precum și de relatări ca acelea ale lui Marco Polo, care afirma că în secolul al XII-lea, în Liban, unele căpetenii își drogau bandele ca să poată teroriza populația băștinașă.

În anul 1803 a fost descoperită morfina, substanță care este folosită în

interes terapeutic și în zilele noastre, dar care și-a găsit întrebuințarea de către toxicomani, în scopul drogării.

În anul 1874 a fost și sintetizată, pentru prima dată în lume, heroina, un stupefiant de cinci ori mai toxic decât morfina și care astăzi este unul dintre cele mai la modă droguri care se folosesc de către toxicomani.

Cultura și întrebuințarea opiului a fost răspândită la început în Asia Mică și în regiunile învecinate, iar mai apoi în China. Samuel Izsak, în opera sa „Farmacia de-a lungul secolelor”, arată că opiul ajunsese un adevărat pericol pentru sănătatea populației. Consumul acestui stupefiant luând proporții, autoritățile chineze au luat măsuri pentru a-l combate, interzicând totodată importul opiului. Ca să înlăture piedicile puse de chinezi comerțului cu opiu, Anglia (în anii 1840-1842), apoi Anglia și Franța (în anii 1856-1860) au purtat războaie împotriva Chinei (războaie ale opiului), care a fost și silită, prin forța armelor, să accepte importarea unor cantități imense de opiu.

Din aceste scurte referințe istorice asupra stupefiantelor se poate concluziona că, inițial, folosirea lor s-a făcut numai în scop medical și religios, iar odată cu dispariția acestei caracteristici apar primii germeni ai traficului și consumului ilicit.

În timp, apariția fenomenului traficului ilicit de stupefiante nu poate fi raportată la o anume dată precisă, dar se poate afirma că el a existat, sub diferite forme, încă din antichitate.

Odată cu înflorirea științei, se amplifică chimia alcaloizilor. Ca urmare, din opiu se izolează o serie de alte substanțe cu acțiune stupefiantă. Acest lucru a impresionat și dezvoltarea traficului ilicit și a consumului abuziv de stupefiante care, la ora actuală, constituie încă o problemă nerezolvată pe plan mondial și o primejdie pentru sănătatea umanității.

2.1. 1.Amploarea consumului abuziv de stupefiante în lume

Fără a face uz de date statistice la zi, din mijloacele de informare în masă, rezultă că fenomenul consumului abuziv de stupefiante cunoaște o creștere alarmantă, la nivel planetar. Astăzi, mai mult decât oricând, se discută și se scrie despre pericolul pe care îi reprezintă consumul ilicit de stupefiante pentru sănătatea publică.

Aceasta pentru că ravagiile pe care le face în rândul consumatorilor nu cunosc limite.

O țară cuprinsă de febra consumului de stupefiante prezintă o realitate foarte tristă. Această tristețe este agravată și de faptul că mulți consumatori de stupefiante fac parte din categoria tineretului, ceea ce reprezintă un motiv de neliniște în plus pentru viitorul umanității.

Statele dezvoltate sunt lovite cumplit de flagelul consumului abuziv de stupefiante. Din acest motiv rezultă și interesul lor pentru a sprijini și antrena în lupta contra traficului de stupefiante țările din fostul bloc comunist. Cu cât aceste țări vor acționa mai bine și vor captura în tranzit stupefiantele, cu atât va fi mai bine pentru țările destinatare.

Cele mai măcinate de efectul distructiv al stupefiantelor sunt Statele Unite ale Americii. Potrivit unor cercetări realizate în SUA, unul din cinci adolescenți este candidat la beția albă. În Franța, unul din patru tineri fumează hașiș, iar în Anglia numărul amatorilor de narcotice ușoare este considerat practic incalculabil. Îngrijorător este apreciat faptul că tot mai mulți tineri trec de la stupefiantele ușoare la altele dure, că de pilda morfina, cocaina și heroina.

Fenomenul de toxicomanie are grave consecințe nu numai în plan individual, ci și în plan social. Paralel cu sporirea vertiginoasă a consumului de stupefiante, se constată în proporție similară creșterea criminalității, a alcoolismului, a actelor de vandalism și a violențelor de tot felul.

A rezultat din practică faptul că tinerii drogați încep inițial să comită infracțiuni mărunte, iar cu timpul, devenind narcomani învederați, săvârșesc fapte din ce în ce mai grave și mai periculoase, îngroșând rândurile delicvenților și alimentând cu criminalitate societatea în care trăiesc. Zguduitoare sunt și datele după care sute de mii de copii, născându-se de-a dreptul drogați din părinți care foloseau droguri, au fost opriți în spitale pentru dezintoxicare.

Folosite în alte scopuri decât cele medicale sau științifice, stupefiantele prezintă un mare pericol pentru sănătatea publică. Efectele nocive ale consumului de stupefiante îl aduc în cele din urmă pe consumator în situația de a se rupe de ceilalți membri ai societății în ce privește conduita morală și de a deveni un pericol potențial pentru ordinea de drept.

Traficul ilicit de stupefiante, pe lângă răul pe care-l produce milioanelor de oameni care, dintr-un motiv sau altul, se dedau consumului unor astfel de substanțe, aduce importante venituri financiare traficanților. Mânați de dorința de a câștiga venituri cât mai mari, traficanții de stupefiante nu se sfiesc să semene moarte în jurul lor, aducând de pe ogoarele țăranilor birmanezi sau afgani drogul blestemat cu care întrețin frenezia toxicomanilor.

Privit prin prisma răului pe care îl aduce colectivității umane, se poate aprecia că în ultima analiză, traficul ilicit de stupefiante reprezintă cea mai modernă formă de exploatare a omului de către om, dacă nu o crimă împotriva umanității.

Aceste consecințe nefaste ale consumului abuziv de stupefiante reclamă din partea tuturor statelor o luptă susținută pentru curmarea traficului ilicit, precum și pentru tratamentul și readaptarea socială a toxicomanilor.

2.1.2. Starea dependenței de droguri (toxicomania)

Auzim din ce în ce mai des acest cuvânt și ne punem, firesc, întrebarea: „Ce este toxicomania? o boală sau un viciu?”

Se consideră de către specialiști că toxicomania este o consecință și un simptom al unei întregi serii de deranjamente, tulburări nevrotice, psihotice sau psihopatice.

Conform Organizației Mondiale a Sănătății, toxicomania este definită ca fiind o pasiune sau dependență de o stare de intoxicație provocată prin consumul repetat al unui drog.

Toxicomania prezintă următoarele caracteristici principale:

necesitate imperioasă de a continua consumul de droguri;

tendința de a mări doza;

dependența psihică și (câteodată) fizică față de drog;

efecte nocive pentru individ și societate.

Față de folosirea în mod repetat a unui stupefiant, creste și toleranța organismului. Cu cât un drog este folosit mai mult, cu atât crește și capacitatea de absorbție a organismului. Așa se ajunge la situația ca un toxicoman să își administreze o cantitate de drog care, luată de o persoana neintoxicată, i-ar fi fatală. Nesatisfacerea obiceiului de a lua droguri se manifestă printr-o suferință fizică și mentală, printr-un complex de simptome caracteristice care constituie și elementele cele mai sigure de identificare a unui toxicoman.

Efectele pe care le produce consumul abuziv de stupefiante asupra individului sunt multiple. Mai întâi, apare un efect de ordin social. Încetinindu-și munca, toxicomanul nu mai produce, el devenind inutil pentru societate. Pierzându-și simțul datoriei, toxicomanul își părăsește familia și își abandonează copiii. Producând mai puțin sau deloc, toxicomanul nu mai poate câștiga, dar având nevoie de bani pentru cumpărarea drogurilor, el începe să comită fapte antisociale, alimentând societatea cu criminalitate.

Din punct de vedere medical, intoxicațiile cronice cu substanțe toxice cu acțiune farmacologică asupra sistemului nervos și pentru care apare o dorință greu de înfrânt, sunt cunoscute sub denumirea de narcomanii. În grupa narcomaniilor intră: morfinomia, opiofagia, cocainomania, alcoolismul și alte intoxicații similare.

O intoxicație ușoară cu cocaină determină o creștere a tonusului subiectiv cu volubilitate, gesticulării vii, agitație ușoară, o senzație subiectivă de accelerare și desfășurare mai vie a reprezentărilor.

Se poate constata o înroșire a pielii feței, dilatarea pupilelor, accelerarea pulsului și tremurături. Prin repetarea dozei se instalează repede obișnuința care îl obligă pe consumator să recurgă la doze tot mai mari.

Somnul este tulburat, apar senzații neplăcute și halucinații micromaniacale. Deosebit de interesante sunt halucinațiile simțului tactil. Astfel, subiectul are impresia că în piele și în țesutul celular subcutanat îi umblă insecte sau viermi a căror deplasare determină un huruit puternic.

Este o senzație caracteristică pentru intoxicația cu cocaină. Degradarea psihică se caracterizează prin slăbirea memoriei, subiectul devenind agitat și dezordonat.

Senzațiile pe care le produce stupefiantul intoxicatului sunt aproape imposibil de înțeles de către altcineva. Ceea ce se cunoaște din relatările celor intoxicați cu stupefiante, este că acestea produc o liniște sufletească deplină. Euforia este o stare de plăcere și, uneori, de voluptate. Această euforie conștientă, când subiectul este un consumator începător, excită la maximum activitatea psihică, care se manifestă printr-o activitate cerebrală extraordinară.

Cu toată rezistența organismului toxicomanului, acesta suferă față de intoxicația în continuă creștere și apar primele semne care anunță prăbușirea psihică a acestuia. Primul semn mai vizibil este slăbirea considerabilă a corpului. Slăbirea se produce ca urmare a mobilizării apei din țesuturi, în primul rând cel adipos, fiindcă se instalează o diureză prin care se elimină toxicul din organism.

Organele interne, cum ar fi inima, ficatul, glandele cu secreție internă, aparatul circulator, suferă. Sunt influențate digestia și metabolismul bazal. Mai mult, consumul de stupefiante închide pofta de mâncare și subiectul nu se mai alimentează suficient, fapt ce agravează slăbirea vertiginoasă a organismului acestuia.

Întreruperea consumului de droguri atrage simptome caracteristice sindromului de abstinență: tremuratul, lăcrimatul, căscatul, voma și diareea, accelerarea pulsului și pierderea greutății.

Lipsa toxicului afectează lanțul neurovegetativ care este în strânsă legătură cu sistemul nervos. Clinic, lipsa se manifestă prin diaree foarte pregnantă și lorahicardie (inima bate între 30-40 pulsații pe minut și în unele cazuri poate duce la colaps cardiac, adică după câteva contracții mari și rare, inima își încetează activitatea, instalându-se moartea).

Cauzele toxicomaniei sunt multiple. Ele țin de unii factori sociali, dar și de structura personalității definitorie a toxicomanului.

Cauzele sociale sunt analizate în mod judicios de către specialiști din Organizația Mondială a Sănătății, din raportul cărora citez: „Orice situație socială care aduce mizeria, alienarea sau degradarea poate antrena unele persoane să caute refugiu în întrebuințarea drogurilor”. Pentru remedierea acestei stări, schimbările social-culturale ar trebui să înlăture următoarele situații: discriminările rasiale, absența perspectivei sociale a tineretului, condițiile necorespunzătoare de lucru, practicile neloiale față de angajați,

condițiile de locuit deplorabile, promiscuitatea, mizeria, imposibilitatea ca individul să își valorifice întreaga sa capacitate fizică și intelectuală.

Desigur, există și alte motivări individuale: curiozitatea, boala, anxietatea, exemplul colectivității în care trăiește, dar în ultimă analiză, cauzele sociale generează toxicomania.

Toxicomaniile pot fi provocate de medicamente care servesc la îngrijirea bolnavilor sau de substanțe străine acestui scop.

Toxicomaniile produse de stupefiante sunt numite și toxicomanii sociale. Stupefiantele întrebuințate de toxicomani sunt foarte variate: opiul, morfina, heroina, petidina, cocaina, amfetamina, hipnoticele.

2.1.3. Observații privind consumul de stupefiante în lume

Din datele furnizate de Comisia Stupefiantelor de pe lângă ONU (ele variază mult de la an la an) rezultă că în lume există un mare consum abuziv de opiacee, cannabis, frunze de coca, cocaină și substanțe psihotrope. Acest consum este alimentat de un imens trafic ilicit.

Dimensiunea problemei consumului abuziv de opiacee în lume este impresionantă.

Continuă în mod frecvent consumul tradițional de opiu într-un număr mare de țări și se manifestă în special la persoane mai în vârstă. Spre exemplu, în Iran sunt sute de mii de opiomani înregistrați de autorități și care sunt autorizați să-și cumpere rația zilnică de opiu de la stat.

Heroinomania este răspândită în toate regiunile lumii (cu excepția Africii), remarcându-se tendința unui consum abuziv, în special în rândul tineretului.

Abuzul de cannabis continuă să fie răspândit în toată lumea, constatându-se chiar o creștere în anumite țări ale lumii. În egală măsură, se constată o creștere a abuzului de hașiș lichid.

La ora actuală, cannabisul este stupefiantul cu care se face abuz cel mai frecvent, fie că este consumat de tineri, fie de persoane în vârstă (în mod tradițional, în unele țări).

Abuzul generalizat de frunze de coca reprezintă o componentă esențială a consumului de stupefiante în lume.

Dacă numărul important de persoane ce se dedau la masticația frunzelor de coca constituie o gravă problemă social-economică pentru câteva țări din America de Sud, se constată o creștere a abuzului de consum de cocaină pe continentul american, precum și apariția unui astfel de abuz în alte zone ale lumii.

Asistăm pe plan mondial la o creștere a abuzului cu substanțe psihotrope și în special cu barbiturice. În mai multe țări ale lumii, tinerii fac frecvent abuz de halucinogene, iar un număr crescut de țări sunt confruntate cu problema abuzului de amfetamine.

Ca urmare a consumului de mai multe droguri în asociere a apărut în lume un fenomen nou și anume politoximania. Politoximania este foarte răspândită în rândul tinerilor. Sunt utilizate pentru obținerea de efecte sporite aproape toate asociațiile posibile cum ar fi: opiacee și cannabis, cannabis și halucinogene, opiacee și cannabis + alte droguri, barbiturice și alcool.

2.2.METODE ȘI MIJLOACE DE TRAFICARE A DROGURILOR

2.2.1. Metode și mijloace folosite de infractori pentru traficarea drogurilor

Metodele și mijloacele folosite de infractori pentru traficarea (transportarea, ascunderea, comercializarea, etc.) produselor și substanțelor, destinate pieței ilicite sunt de o varietate extraordinară, depinzând în principal de următorii factori:

de caracterul național ori internațional al traficului;

dacă traficul este desfășurat de către amatori sau de către persoane ce „lucrează” sau fac parte din grupuri criminale organizate pe principii de tip mafiot;

de ingeniozitatea traficanților;

de sursele de aprovizionare ale traficului ilicit, de distanța dintre aceste surse de alimentare și piața de desfacere a substanțelor stupefiante;

de cererea de droguri de pe piață;

de cantitatea de drog traficată;

de eficacitatea acțiunilor organelor și organismelor naționale și internaționale de prevenire și combatere a traficului ilicit și de mulți alți factori.

Traficul ilicit internațional este făcut în exclusivitate prin contrabandă. În această ordine de idei, odată cu anul 1990, odată cu reglementarea liberei circulații a persoanei, odată cu începerea procesului de edificare a structurilor economice noi, compatibile cu cerințele legii obiective ale producției și circulației mărfurilor, ale circuitului monetar în economia de piață, s-a impus renunțarea la principiul conform căruia comerțul exterior este monopol de stat și adoptarea principiului liberalizării comerțului exterior.

Politica vamală se poate constitui ca un important mijloc de stimulare și diversificare a schimburilor comerciale, pe bazele economiei de piață, pentru satisfacerea cerințelor economiei naționale cu materii prime și alte bunuri de larg consum, lărgirea cooperărilor economice și a schimburilor culturale și turistice cu alte state. Politica vamală a României de astăzi se întemeiază pe principiul liberalizării operațiunilor de import-export al mărfurilor. Acest lucru a condus la creșterea volumului de marfă ce trebuie supus regimului vamal.

Regimul vamal cuprinde normele privind controlul vamal, vămuirea bunurilor, aplicarea tarifului vamal, precum și celelalte operații vamale. Intrarea sau ieșirea din România a mărfurilor, mijloacelor de transport sau a oricăror altor bunuri este permisă numai prin punctele de control pentru trecerea frontierei de stat. Mărfurile, mijloacele de transport și orice alte bunuri care trec frontiera de stat sunt supuse vămuirii. Fac excepție de la principiul liberalizării operațiunilor de import-export al mărfurilor, bunurile supuse unor restricții cantitative temporare, mărfurile supuse controlului și interdicției la import-export.

Pentru motive de protecție a moralei publice, a sănătății și a vieții persoanelor, a mediului înconjurător și a securității naționale, statul supune unele mărfuri din import controlului sau interdicției la intrarea în țară. Produsele și substanțele stupefiante sunt interzise la import atunci când această operațiune se execută de către persoane neautorizate conform legii sau în alte condiții decât cele pe care le prevede legea.

Deoarece atât pe plan național cât și pe plan internațional, toate operațiunile legate de produsele și substanțele stupefiante (de la producere sau

procurarea materiei prime și până la comercializare) sunt supuse unui regim strict de control, traficanții apelează la contrabandă pentru a putea alimenta piața ilicită de consum. Contrabanda este infracțiunea ce constă în trecerea peste frontieră a mărfurilor cu eludarea normelor legale în vigoare referitoare la regimul vamal, controlul vamal, plata taxelor vamale etc.

Din cercetarea cazurilor descoperite a rezultat că infracțiunile de contrabandă cu produsele și substanțele stupefiante s-au diversificat sub aspectul formelor de comitere. Principalele două forme în care este săvârșită infracțiunea de contrabandă, în scopul traficării produselor și substanțelor stupefiante, sunt:

trecerea peste frontieră a produselor și substanțelor stupefiante prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal;

trecerea peste frontieră, fără autorizație, cu documente vamale false ori prin utilizarea unor documente vamale privind alte bunuri prin punctele de control de la graniță.

Astfel frontierele statelor de tranzit sunt trecute în mod fraudulos de o cantitate enormă de produse și substanțe stupefiante. Istoria luptei împotriva traficanților de droguri a cunoscut cele mai variate mijloace de transport cu care aceștia au dus „marfa” prețioasă la destinație: vapoare de linie, vapoare de pescuit ori ambarcațiuni de agrement, aeronave ale liniilor aeriene regulate, curse charter, avioane cargou, avioane proprietate personala, autocamioane, autoturisme, elicoptere etc.

Uneori drogurile au fost parașutate pe sol sau pe mare, fiind recuperate ulterior de către cei cărora le-au fost destinate. Alteori pachetele cu droguri au fost scufundate în mare, în locuri semnalate prin repere vizibile de la suprafață. Numeroase sunt cazurile de expediere a drogurilor prin folosirea serviciilor poștale.

Un alt aspect deosebit de important, de altfel, ce trebuie menționat în legătură cu problema în cauză, este faptul că infracțiunea de contrabandă cu

stupefiante îmbracă două aspecte diferite, în funcție de calitatea persoanelor ce participă la traficul ilicit:

traficul derulat de amatori, ale căror cantități de produse și substanțe stupefiante sunt minime (dacă poate fi acceptată o astfel de formulare) și sunt destinate fie uzului personal al respectivului sau al prietenilor săi, fie procurării unei anumite sume de bani, necesară derulării unor afaceri urgente. În prezent se contată o creștere constantă a aplicării a acestei metode;

traficul internațional vizând, în general, mari cantități de opiu, heroină, cocaină, cannabis etc. În acest caz, „marfa” este transportată sub supraveghere de către veritabili experți în domeniul contrabandei, care fac parte din filiere internaționale specializate în acest gen de probleme.

În ambele situații prezentate anterior, ingeniozitatea folosită în ascunderea produselor și substanțelor stupefiante este nelimitată.

Aproape întotdeauna traficanții studiază condițiile economice, politice, sociale și juridice din zonele de traficare și de cele mai multe ori sunt cu un pas înaintea autorităților ce au posibilitatea de prevenire și combatere a acestui fenomen, deci prospectează piața de „desfacere”, aplică principiile managementului modern.

Metodele și mijloacele de ascundere a drogurilor sunt foarte diverse, existând numeroase posibilități pentru realizarea „transportului” în funcție de mijlocul de transport folosit.

Trebuie precizat că de cele mai multe ori alegerea unui loc pentru ascunderea stupefiantelor depinde întotdeauna, în primul rând de:

cantitatea de substanță care urmează să fie traficată;

mijlocul de transport folosit;

exigența controalelor la care trebuie să se supună mijlocul de transport pe traseul parcurs;

gradul de pregătire și ingeniozitatea traficantului.

Pentru că identificarea persoanelor care fac trafic de stupefiante trebuie să se realizeze nu numai la punctele de trecere a frontierei ori în alte puncte de la graniță și pentru că această activitate de prevenire și combatere a traficului ilicit de produse și substanțe stupefiante interesează toate statele lumii, prezentarea metodelor și mijloacelor de traficare a lor este nu numai utilă, dar și foarte interesantă.

2.2.2 Necesitatea unui front comun pentru combaterea flagelului drogurilor

Oamenii au consumat droguri din vremuri imemoriale. Fie că erau utilizate în cadrul practicilor magice ori în cel al ritualurilor religioase, fie în scopuri terapeutice, drogurile au însoțit civilizația umană până în zilele noastre, devenind „cancerul” ce amenință toate națiunile. Acest lucru a avut drept consecință apariția preocupărilor comunităților internaționale pentru prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri.

Astfel, în 1912 a fost semnată la Haga prima Convenție internațională asupra stupefiantelor, act juridic internațional ce marchează începutul

cooperării națiunilor lumii în domeniul controlului asupra drogurilor. Această convenție a intrat în vigoare la data de 11 februarie 1915.

Declanșarea primului război mondial a întârziat în bună măsură punerea în aplicare a prevederilor stabilite în convenție. Problematica stupefiantelor avea să fie reluată însă după terminarea războiului. Liga Națiunilor, organizație internațională creată în 1919 de către puterile învingătoare în război, statua în actul de înființare – art. 23 – constituirea unui Comitet consultativ pentru traficul asupra opiului și alte droguri periculoase.

La 19 februarie 1925 a fost semnată la Geneva Convenția internațională asupra opiului, intrată în vigoare în același an. Conform acestei convenții, guvernele erau rugate să prezinte, anual, statistici din care să rezulte producția de opiu și frunze de coca, cantitățile de droguri fabricate, consumul intern, importul și exportul de stupefiante, precum și stocurile disponibile.

O altă Convenție internațională privind limitarea producerii și reglementarea desfacerii narcoticelor avea să fie semnată, tot la Geneva, la data de 13 iulie 1931 și avea scopul de a reduce cantitățile de droguri disponibile în fiecare țară sau teritoriu.

Câțiva ani mai târziu, la 26 iunie 1936, a fost semnată la Geneva Convenția pentru suprimarea traficului ilicit de droguri periculoase intrată în vigoare la data de 26 septembrie 1939 și în care se cerea statelor semnatare pedepsirea severă a traficanților.

După terminarea celui de-al doilea război mondial, O.N.U. – înființată prin carta adoptată la Conferința de la San Francisco din 1945 – și-a asumat responsabilitățile Ligii Națiunilor în privința controlului și combaterii traficului de droguri. Astfel, la prima sesiune din luna februarie 1946, Consiliul Economic și Social, organ principal al O.N.U., a creat Comisia pentru Stupefiante.

Prima activitate notabilă a organismului nou creat a fost Protocolul din 1946 semnat la 11 decembrie 1946 la Lake Succes – New York, prin care s-au adus amendamente unor convenții încheiate anterior în materie de droguri.

La data de 19 noiembrie 1948 s-a semnat Protocolul de la Paris, intrat în vigoare la data de 1 decembrie 1949, prin care Organizația Mondială a Sănătății era autorizată să supună unui control internațional orice drog nou care nu putea fi controlat în virtutea dispozițiilor Convenției din 1931 și care e susceptibil să ducă la toxicomanie.

În cursul lunilor mai-iunie 1953 a fost adoptat la New York Protocolul asupra opiului semnat la 23 iunie 1953 și intrat în vigoare la 8 martie 1963, care viza limitarea și reglementarea culturilor de mac, producția, comerțul en-gros și utilizarea opiului. Prin acest acord erau autorizate să producă opiul pentru export doar șapte țări, respectiv: Bulgaria, Grecia, India, Iran, Turcia, U.R.S.S. și Iugoslavia.

Totuși procedura instituită prin convențiile și protocoalele anterioare era greoaie. Acesta a fost motivul pentru care, la 30 martie 1961, la sediul O.N.U. a fost adoptată Convenția unică asupra stupefiantelor. Acest act normativ internațional înlocuiește toate cele nouă protocoale și convenții încheiate până atunci, aducând un suflu nou în lupta contra consumului și traficului ilicit de droguri.

2.3.CONVENȚIILE O.N.U.

2.3.1.Convenția unică asupra stupefiantelor de la New York din 1961

Această convenție înlocuiește toate dispozițiile cuprinse în tratatele internaționale existente în domeniu, adoptate în perioada 1912 – 1953.

Principalele dispoziții ale acestei convenții sunt:

definirea unor termeni (cannabis, planta de cannabis, stupefiant, mac, producere, fabricare);

descrierea substanțelor supuse controlului, clasificate în patru

tabele;

crearea Organului Internațional de Control al Stupefiantelor (O.I.C.S.), prevăzându-se compunerea, funcționarea, atribuțiile acestuia;

dreptul de a autoriza temporar, pentru o perioadă de 15 ani pentru opiu, 25 de ani pentru frunzele de coca și cannabis, consumul de asemenea substanțe pe teritoriul fiecărui stat;

controlul asupra noilor droguri sintetice;

limitarea producerii de stupefiante numai în scopuri medicale sau

științifice;

crearea sau menținerea monopolului statului pentru fabricarea și comercializarea licită a stupefiantelor;

punerea în practică a unei politici de tratament și reinserție socială a toxicomanilor;

crearea sau menținerea serviciilor naționale centrale însărcinate să aplice recomandările Convenției la nivel național.

2.3.2 Protocolul de la Geneva din 1972

Acest Protocol amendează Convenția unică asupra stupefiantelor din 1961 și cuprinde, în principal, următoarele dispoziții:

întărirea rolului O.I.C.S.;

continuarea și intensificarea eforturilor întreprinse pentru lupta împotriva producerii, traficului și consumului ilicit de stupefiante;

introducerea termenilor de depistare și post-cură la toxicomani;

întărirea cooperării internaționale, atât în ceea ce privește prevenirea, cât și combaterea traficului ilicit;

extinderea bazelor juridice privind extrădarea.

2.3.3. Convenția asupra psihotropelor de la Viena, din 1971

Această Convenție are, în principal, următoarele dispoziții:

extinderea măsurilor privind stupefiantele, prevăzute de Convenția din 1961, la anumite substanțe psihotrope din familia depresoarelor, stimulentelor și halucinogenelor;

extinderea cerinței eliberării doar pe bază de rețetă la substanțele din tabelele II, III și IV, obligații mai stricte cu privire la condiționare, înregistrare și publicitate pentru noile substanțe și condiții mai restrictive impuse exportului și importului;

punerea în practică a unei strategii de prevenire și îngrijire medicală, printr-o politică menită să prevină abuzul de substanțe psihotrope și să asigure tratamentul, post-cura și readaptarea consumatorilor și prin ajutorul acordat pregătirii personalului;

aplicarea noilor dispoziții penale referitoare la asociere, recidivă și extrădare, în domeniul substanțelor psihotrope;

extinderea competențelor O.I.C.S. asupra acestor substanțe.

2.3.4 Convenția împotriva traficului ilicit de stupefiante și psihotrope de la Viena, din 1988

Principalele dispoziții ale acestei Convenții sunt:

definirea noilor termeni: stat de tranzit, conservare (indisponibilizare), livrare supravegheată;

definirea și aplicarea procedurii confiscării;

întărirea cooperării judiciare în strângerea probelor, efectuarea perchezițiilor și indisponibilizarea bunurilor, examinarea unor obiecte și locuri, identificarea substanțelor, etc;

întărirea cooperării în descoperirea și reprimarea infracțiunilor;

dizolvarea și îmbunătățirea programelor de pregătire;

ajutorarea țărilor de tranzit printr-o cooperare tehnică și financiară;

generalizarea tehnicii livrărilor supravegheate;

încurajarea eradicării culturilor;

îmbunătățirea controlului transporturilor comerciale;

întărirea supravegherii „zonelor libere” și „porturilor libere”.

Amploarea traficului de produse și substanțe stupefiante fiind din ce în

ce mai mare, serviciile de prevenire și combatere a acesteia caută permanent noi metode și mijloace de a combate fenomenul. Aceste servicii, prin organizarea pe care o au, și mai ales prin pregătirea continuă a personalului, caută noi metode și mijloace pentru prevenirea și combaterea acestui fenomen.

Mijloacele și metodele de traficare a stupefiantelor se întrepătrund, se găsesc într-o continuă interdependență, implicit influențându-se reciproc. Pentru realizarea scopurilor, grupurile de infractori ce au ca obiect de activitate acest trafic, se folosesc tot mai mult de ajutorul conștient sau inconștient al unor persoane care, datorită obținerii unor favoruri, a unor prieteni sau chiar de foloase materiale, se încumetă să „ajute” aceste grupuri.

Trăim într-o epocă în care omul a pătruns în cele mai cunoscute taine ale naturii. Asistăm la eforturi susținute ale organizațiilor internaționale, ale șefilor de state și guverne, de a contribui la soluționarea multiplelor conflicte și contradicții care apar în lumea contemporană.

Constată o recrudescență nemaiîntâlnită a flagelului drogurilor. Se nasc o serie de întrebări firești, dintre care se detașează una, de fond, și anume dacă acest flagel poate fi pus, ca gravitate, alături de un altul ce amenință omenirea – războiul nuclear. Un răspuns pertinent este greu de dat, dar lăsând să vorbească cifrele, apare concluzia că, de fapt, de la începutul secolului nostru, drogurile au produs mai multe victime umane decât toate conflagrațiile militare care au avut loc.

Flagelul stupefiantelor reprezintă un grav pericol ce amenință tot mai mult umanitatea, printr-o diversitate de forme specifice. Grav este că flagelul stupefiantelor a luat proporții și se observă cu ușurință că granițele, problema violării acestora, a cetățeniei, a respectării normelor de drept, sunt trecute de marii traficanți pe planul al doilea, ca și cum nu ar exista.

Însă, în pofida acțiunilor întreprinse de numeroși factori, pe plan național dar și la nivel mondial, stupefiantele sunt și vor continua să rămână, în această epocă, flagelul ce se extinde, căpătând noi și noi dimensiuni.

Comunitatea internațională este conștientă de pericolul deosebit de grav reprezintat de consumul și traficul ilcit de stupefiante pentru cetățenii planetei și în consecință, este hotărâtă să-și intensifice eforturile pentru diminuarea și înlăturarea lui, în context cu rezolvarea celorlalte mari și complexe probleme ce confruntă omenirea.

2.3.5. Combaterea traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope

Traficul ilicit de droguri există în primul rând datorită producerii sau folosirii ilicite a acestora sau faptului că ele sunt deturnate, la un moment dat, din circuitul ilicit. Traficul ilicit poate să se limiteze la o singură țară sau să tranziteze dintr-o țară în alta. Regula în materie de droguri este că traficul ilicit nu cunoaște frontiere.

În ceea ce privește drogurile numite „naturale”, majoritatea acestora provin din plante care nu pot fi cultivate decât în anumite regiuni ale lumii și, ca atare, ele fac, cel mai adesea, obiectul traficului ilicit. Plantele din care se extrag drogurile sunt, de cele mai multe ori, cultivate clandestin în regiuni muntoase izolate sau în luminișuri, amestecate printre alte culturi. Apoi plantele sau produsele lor derivate sunt transportate pe jos sau cu ajutorul animalelor de povară, traversând jungla, deșertul sau muntele. Ele își vor continua drumul cu autovehicule, cu vaporul, cu aeronave (pe căile aeriene comerciale sau cu avioane particulare), prin poștă (în interiorul coletelor comerciale cu produse sau articole manufacturiere) sau ascunse în bagaje ori aflându-se chiar asupra persoanei care călătorește. Metodele de traficare sunt diverse, iar traficanții pot fi amatori, persoane particulare ce lucrează pe cont propriu, ori membrii bine instruiți ai unor organizații criminale cu efective restrânse sau numeroase.

Drogurile sintetice sunt produse în cantități foarte mari în uzine și laboratoare, pentru consumul ilicit intern și internațional. Fabricarea acestor droguri este mai centralizată decât cea a drogurilor naturale și se face în zone apropiate, bine stabilite, ceea ce permite oarecum o supraveghere mulțumitoare. În practică, traficul ilicit este alimentat, în parte, de producția clandestină, dar și de drogurile produse în mod ilicit și deturnate de la destinația lor prin furt, fraudă ori falsificarea rețetelor medicale, sau datorită faptului că distribuirea lor legală nu este urmărită. Aceste deturnări constau adesea în mari cantități, autorii lor căutând să-și procure drogurile pentru a le vinde apoi pe căi ilicite.

O bună parte a traficului ilicit internațional, în special cel care se ocupă de opiu, heroină, cocaină și cannabis este totuși foarte bine organizat și se efectuează prin intermediul întreprinderilor comerciale clandestine ce aparțin organizațiilor internaționale de traficanți, specializate în această activitate. Diversele etape ale activității de trafic sunt planificate în timp și executate cu multă grijă, astfel încât beneficiile să fie tot mai mari și ei mai bine plătiți. Se înțelege de la sine că cei ce organizează și finanțează din umbră traficul își rezervă cea mai mare parte din beneficii, iar cei ce transportă efectiv drogurile primesc sume relativ modeste.

O parte a contrabandei cu droguri este făcută de amatori, foarte adesea tineri, care transportă în mod ilicit cantități mici de cannabis, cocaină sau alte substanțe halucinogene, pentru ei înșiși sau pentru a finanța alte activități. Poate să fie vorba de persoane care, independent sau constrânse, acționează pentru organizații criminale în schimbul obținerii de bani lichizi sau alte recompense. Persoana respectivă poate face un zbor cu un avion comercial, sau să treacă frontiera națională doar o singură dată pe la postul normal.

Infracțiunile legate de traficul de droguri prezintă caracteristici specifice. Rar se găsește o victimă sau un reclamant care să semnaleze comiterea unei infracțiuni, iar percheziția la locul infracțiunii nu va furniza decât puține dovezi incontestabile sau chiar nici una. Ca o regulă generală, se poate ca polițistul dintr-un serviciu antidrog să descopere infracțiunea chiar în momentul comiterii, identificând un suspect care deține droguri sau care se află într-o situație ilegală.

Pe de altă parte, traficanții de droguri aduc atingere și altor legi decât cele ce sunt referitoare la infracțiunile în materie de droguri. Legislația ce reglementează operațiile vamale și bancare, importurile și exporturile, deținerea armelor de foc, serviciile poștale și multe alte asemenea activități sunt deseori încălcate.

Actele infracționale cum ar fi: extorcarea de fonduri, corupția și mita sunt deseori săvârșite în cadrul activităților de contrabandă și distribuire a drogurilor. De aceea o strictă și corectă aplicare a întregii noastre legislații reprezintă o completare eficace a acțiunilor purtate în detectarea și reprimarea infracțiunilor de trafic ilicit de droguri.

Problemele cauzate de abuzul și traficul de droguri sunt atât de grave și de răspândite, încât este foarte important să se pună la punct, într-un mod sistematic, o politică și o strategie globală de prevenire și supraveghere a traficului ilicit de droguri la nivel național. Trebuie în mod firesc ca și pe planul politicii generale practicate, alături de poliție și celelalte autorități, să se ia măsurile necesare pentru a ajunge la același nivel de organizare, de specializare și de perfecționare a cadrelor proprii (ca și traficanții, de altfel), dacă se dorește obținerea succesului. Este, de asemenea, necesar ca în activitatea viitoare ce o vor desfășura, polițiștii să gândească în mod rațional, logic și cu clarviziune, dacă se vrea asigurarea unor măsuri eficiente în lupta contra drogurilor, măsuri ce trebuie luate de formațiunile antidrog de la nivelele central și județene. Acțiunile întreprinse în vederea reprimării traficului ilicit de droguri trebuie dirijate concomitent atât spre ofertă, cât și spre cerere. Dacă acțiunea se limitează numai spre unul dintre cele două aspecte ale fenomenului drog, atunci rezultatele nu vor fi cele scontate.

Este o eroare conferirea unui loc secundar elementului „ofertă” reprezentat de traficul ilicit, ai cărui termeni se condiționează reciproc, permițând astfel existenta unei piețe substanțiale cu o mare cantitate de droguri ilicite și foarte multe droguri, relativ puțin costisitoare, la îndemâna

tuturor. Se creează astfel tentația periculoasă pentru un număr mare de subiecți, mai ales tineri, cărora le va fi greu să reziste la aceste „asalturi”.

De asemenea, acordând un loc mai puțin important „cererii” sau necunoscând importanța sa relativă, mai ales când este vorba de a acționa preventiv, se favorizează un consum de mare amploare. Se permite astfel cererii să atingă un nivel ridicat, iar asociațiile de traficanți să-și sporească continuu piețele și să-și găsească cu ușurință eventuali consumatori vulnerabili.

În plus, atât micii cât și marii organizatori ai traficului sunt pregătiți să înfrunte mari riscuri pentru a pune în aplicare aceste acțiuni atât de rentabile pentru ei.

Experiența a numeroase țări arată că principalii factori care contribuie la o creștere a consumului sunt cantitățile de droguri ilicite care sunt disponibile sau la care se poate, la un moment dat, avea acces. Sursele și căile de aprovizionare cu droguri se deplasează în funcție de nivelul consumului și de nivelul cererii, parametri ce nu trebuie niciodată ignorați.

Nivelul ofertei și al cererii sunt influențate și pot fi modificate permanent de rezultatele acțiunilor serviciilor noastre antidrog. De aceea se impune ca acestea să fie la curent în permanență cu situația surselor și circuitelor de aprovizionare, caracteristicile și nivelul consumului și al cererii de droguri ilicite, să fie gata să acționeze în această privință și să la măsurile necesare pentru a lupta în mod echilibrat în situațiile respective.

Totodată, este necesar să se asigure o pregătire de o înaltă specializare care să permită ridicarea competenței lucrătorilor din serviciile antidrog, înțelegând prin aceasta profesionalismul care să permită luarea pe plan național și internațional a măsurilor compatibile de neutralizare a bandelor de traficanți.

Acțiunea are ca scop reducerea ofertei de droguri ilicite și trebuie să aibă în vedere diferitele nivele la care operează organizația ce se ocupă cu

traficul de droguri: finanțarea, producerea, contrabanda, vânzarea și distribuirea. Este necesar ca lucrătorii serviciilor antidrog să elimine treptat toate sursele ce servesc traficului de droguri. În acest scop, trebuie arestate persoanele implicate în trafic, confiscate drogurile, instrumentele traficului de droguri și mărfurile de contrabandă, bunurile (sume de bani, case, vehicule, vapoare, aeronave) ce servesc traficului ilicit sau au fost dobândite din profiturile obținute din droguri.

Serviciile de specialitate trebuie să depună eforturi în obținerea de date și informații și să efectueze munca de cercetare și analiză asupra evoluției activităților legate de trafic și a diverselor operații criminale.

Unul din principalele mijloace folosite pentru reducerea ofertei de droguri constă în scăderea producției prin distrugerea culturilor ilicite de plante din care se extrag drogurile. În țările unde există numeroase asemenea plantații ilegale, se duce o politică deosebit de importantă și costisitoare, în același timp, constrângându-i pe agricultori să cultive alte plante decât cannabisul, macul și cocaierul sau plătindu-se pentru a nu mai cultiva aceste plante.

După cum se știe, laboratoarele clandestine efectuează sinteza unor substanțe extrem de complexe pe care le obțin în urma unor operații ce merg de la extracția drogurilor naturale până la producerea drogurilor sintetice destinate piețelor ilicite. Din aceste considerente, cantități mari de produse farmaceutice fabricate în mod legal sunt deturnate spre circuite și piețe ilicite. Este necesar să se studieze îndeaproape și să se aplice cu strictețe reglementările ce privesc lanțul operațiilor ce au loc între momentele producerii și distribuției acestor produși chimici și precursori, astfel încât să se realizeze, într-o oarecare măsură, o expertiză concretă a elementelor ce compun cazul.

Permanent trebuie efectuate, împreună cu cadrele de specialitate, controale minuțioase în întreprinderile autorizate să fabrice droguri, precum și

în ceea ce privește cumpărarea și utilizarea acestor substanțe, pentru a se stabili dacă ele pot fi deturnate spre circuite ilicite sau pentru reperarea și stoparea sustragerilor care au avut deja loc.

Datorită faptului că traficul de droguri există și în afara frontierelor, metoda principală prin care se poate reduce contrabanda cu droguri constă în păzirea frontierelor și a punctelor prin care se pătrunde în interiorul lor. Trebuie să fie observate, examinate și controlate aeronavele, navele, trenurile, autovehiculele, transporturile de mărfuri, curierul și bagajele, ca și persoanele particulare care părăsesc sau intră în țara noastră. Cel mai mare rol în efortul de a reduce fenomenul de contrabandă îl au Autoritatea Națională a Vămilor prin serviciile sale, Poliția de Frontieră și Direcția de Combatere a Crimei Organizate și Antidrog cu formațiunile sale.

Câini special antrenați pentru semnalarea și detectarea drogurilor, portretele robot ale indivizilor și numerele mașinilor ce au legătură cu traficul de droguri constituie prețioase ajutoare pentru acești lucrători.

Datorită numărului foarte mare de călători internaționali și a schimburilor comerciale ce trec pe teritoriul unui stat, este foarte greu să se repereze și să se cerceteze toate persoanele, toate navele și aeronavele care pătrund sau părăsesc teritoriul statului respectiv. În astfel de situații este important ca lucrătorii antidrog să furnizeze toate datele obținute de la agenți sau alte surse de informații, în scopul creșterii gradului de supraveghere a frontierei și a activităților de control, a eforturilor de verificare a persoanelor suspecte și a unor lucrări meșteșugite ce pot servi drept ascunzători. Ar reprezenta o lipsă de realism dacă s-ar afirma că o țară poate să-și „sigileze” frontierele pentru a se proteja de traficul de droguri dar, în schimb, se poate folosi orice sursă de detectare și represiune, recurgând în mod selectiv și judicios la controale, supracontroale, descinderi, percheziții sau alte măsuri de supraveghere menite a reduce la maximum traficul de droguri în afara frontierei, fără însă a afecta în vreun fel trecerile justificate ale frontierei.

În prezent, transferul profiturilor obținute din droguri se poate face electronic sub forma retragerilor, depunerilor și transferurilor de bani către bănci din diverse țări. Nu este mai puțin adevărat că aceste tranzacții electronice încalcă legile unor țări asociate, oferind astfel ocazia acționării în planul detecției și represiunii. Chiar dacă legile nu sunt încălcate, informațiile privind aceste tranzacții pot ajuta autoritățile în identificarea traficanților de droguri și modul în care ei operează.

Distribuirea drogurilor ilicite presupune o gamă diversă de activități pe linia producție-consum. Să ne gândim că unele droguri ilicite, cum ar fi heroina, sunt tratate în scopul obținerii conținutului necesar pentru consum.

La rândul lor, cei care distribuie importantele cantități de droguri ilicite trebuie să găsească cumpărători, să negocieze prețul și să ia dispozițiile de livrare și plată. Pe de altă parte, cei ce le achiziționează trebuie să transporte drogurile la locul unde ei își exercită activitatea și să le vândă unor alți distribuitori sau consumatori.

Așadar, traficul de droguri reprezintă un întreg mecanism ce implică producția, comercializarea, publicitatea, transportul, distribuirea și vânzarea. Acțiunile serviciilor antidrog trebuie să atace în mod sistematic toate stadiile activității ilicite ce se desfășoară în interiorul rețelei, doar astfel existând șansa obținerii de rezultate notabile.

Metodele cele mai des utilizate în reprimarea distribuirii drogurilor sunt colectarea de informații furnizate de martori, agenți, în rețeaua de traficanți și de date înregistrate de autorități sau supravegherea fizică și electronică. Este necesar ca ancheta să meargă mai departe, să nu se limiteze doar la arestarea delicvenților și capturarea drogurilor ilicite, obiectivul fiind distrugerea întregii rețele de distribuire, lucru ce nu se poate decât dacă a fost stabilită culpabilitatea majorității indivizilor implicați în rețea, iar bunurile le-au fost confiscate.

Depistarea unei noi rețele de traficanți cere timp și multe investiții prealabile. Detectarea și represiunea la acest stadiu al traficului, se limitează de obicei la arestări și confiscări de droguri și a altor articole ce au legătură cu traficul. Este posibil ca la acest nivel, cei ce vând droguri să mai posede cantități substanțiale. Arestările se pot face și cu ajutorul unor agenți, adunând astfel informații ce vor fi utile ulterior.

Este posibil, câteodată, să se ajungă la eșaloanele superioare ale unei rețele de traficanți, prin arestarea unor persoane care revând droguri și nu par a avea un rol important în rețea.

Acțiunea formațiunilor antidrog dusă împotriva traficului de droguri vândute pe stradă are o importanță mai mare decât rolul pe care îl are în reprimarea traficului de droguri, în special în colectivitățile infestate de droguri și în care calitatea vieții este compromisă, iar ordinea publică subminată. Criminalitatea legată de droguri, mai ales criminalitatea violentă și vânzarea drogurilor în plină zi în cadrul unei colectivități suscită teama de crimă și frica de a deveni victima traficanților. Unii cetățeni se vor hotărî să rămână acasă, alți vor evita zonele ce cunosc un trafic de droguri. Copiii și persoanele în vârstă sunt în mod deosebit amenințate când activitățile traficului pătrund în locurile publice.

Poliția trebuie să joace un rol foarte important nu numai pe planul detectării și reprimării, dar și al prevenirii, luând parte activ la toate etapele acțiunii preventive, jucând un rol represiv dar și reprezentativ, atât în teorie cât și în practică.

Prin prețioasa sa experiență și raporturile pe care le întreține în toate păturile sociale, Poliția deține o poziție de frunte, ca și posibilitatea de a da exemplu și de a promova respectul și înțelegerea legii, de a trezi conștiința oamenilor, de a contribui la educarea acestora, de a acorda asistență de specialitate unei colectivități chiar din interiorul acesteia pentru a preveni, a combate și a reduce criminalitatea și delicvența legate de droguri, în special la tineri. De fapt, prin atitudinea și comportamentul său față de tineri, Poliția joacă un rol vital în prevenirea delicvenței juvenile legată de droguri și în promovarea normelor internaționale pentru drepturile minorilor. Ea poate să-i orienteze pe tineri, să ia măsuri speciale în privința unor subiecți care sunt în pericol și să-i ajute pe cei care abuzează de droguri să iasă din această stare tristă.

Constituie o problemă critică a zilelor noastre faptul că tinerii sunt vizați drept potențiali consumatori și distribuitori de droguri și sunt recrutați ca elemente ce pot juca un rol în activitățile infracționale, în ceea ce privește comerțul cu droguri.

CONCLUZII

Economia unei țări care produce și exportă droguri devine tot atât de dependentă de acestea ca și un consumator. „Dezintoxicarea” țărilor aflate într-o astfel de situație este o problemă dificilă, mai ales când acestea refuză tratamentul.

Reconversia economiilor bazate pe producția de droguri presupune programe speciale de ajutorare sau, cu alte cuvinte, un proces de substituire a culturilor de plante opiacee. Acest proces este deosebit de dificil, deoarece culturile de coca, cannabis și mac, aduc venituri foarte mari în comparație cu orice altă cultură de pe o suprafață arabilă echivalentă.

Un aspect demn de semnalat, invocat adesea de țările cultivatoare, îl constituie faptul că plantele opiacee servesc nu numai la producerea drogurilor, ci și a unor medicamente, produse alimentare și furajere. Astfel, din mac nu se extrage numai opium, ci și ulei de gătit, semințe, furaje pentru animale și combustibil, fără riscuri de intoxicare, deoarece principala substanță activă (morfina) nu se află decât în pereții capsulelor și în zona superioară a tulpinei.

În America Latină, unde cultura plantelor de coca s-a extins vertiginos în ultimii 15 ani, s-au inițiat măsuri de distrugere a acestora prin folosirea unor produse chimice și ierbicide, printre care thebutiron, o substanță mai puțin toxică, cu eficacitate timp de 12-18 luni. Programul este coordonat de S.U.A. și, potrivit unor observatori, are mai mult caracter psihologic decat represiv.

Agenția de Combatere a Drogurilor din S.U.A. consideră mai oportună măsura distrugerii laboratoarelor clandestine decât a culturilor.

Divizia pentru Stupefiante a O.N.U. a facut apel la satelitul francez „Spot”, satelitul american „Landsat”, precum și cele militare ruse și americane în scopul controlării zonelor sensibile din Bolivia, Thailanda, Peru, Pakistan, Afganistan, Turcia și India.

În urma derulării acestui program de supraveghere prin satelit a culturilor de mac, Turcia a reușit performanța să înlăture orice cultivatori clandestini ai acestei plante, respectiv a producătorilor de opium.

În ceea ce privește lupta împotriva culturilor de coca, bilanțul programului inițiat în acest sens nu este deloc pozitiv. Cultivatorii de coca, terorizați de brigăzile militare, antrenate special pentru distrugerea culturilor, au apelat la organizații paramilitare în scopul protejării, cum au fost „Calea luminoasă” în Peru, Forțele de guerilă din Columbia etc. .

Eficiența acestor măsuri este greu de estimat în prezent, dat fiind dezacordul ce există între organizațiile pentru cooperare internațională.

În timp ce O.N.U. finanțeaza, via Fnulad, programe de cooperare internațională destinate ajutorării țărilor latino-americane, în vederea eradicării câmpurilor de coca, Banca Mondială și F.M.I. impun acestor state o politică economică ultra-liberală care le determină să acționeze în mod contrar. F.M.I. nu poate ignora faptul ca aceste țări nu pot asana situația dramatică a economiei lor și onora rambursarea datoriilor decât cu ajutorul veniturilor oculte care aduc anual miliarde de dolari.

Pentru evitarea acestora, statele semnatare ale Convenției se angajează să supravegheze comerțul, în stransă legatură cu producătorii, importatorii, exportatorii, angrosiștii și cei care le desfac en detail. Totodată, țările semnatare ale Convenției se angajează să coopereze și să facă schimb de informații succeptibile să intereseze serviciile de vamă și politia.

Există, de asemenea, o reglementare privind vânzarea și achiziționarea de produse precursoare între țările membre ale C.E.E. și terțe țări, precum și o directivă privind circulația acestor produse în interiorul Comunitații Europene.

Produsele chimice înscrise în anexele convenției menționate mai sus, sunt însă limitate ca număr, existând un numar mare de precursori care scapă de sub control.

Concluzionând, fenomenul consumului de droguri și traficarea acestora nu este izolat la o țară sau regiune a globului. El este generalizat și în continuă creștere, iar organismele abilitate să îl combată trebuie să găsească, cu trecerea timpului, noi mijloace și metode de luptă, să își unească forțele și să-și pună de acord legislațiile, astfel încât să fie în stare să lupte împotriva flagelului numit trafic de droguri și a superputerii numită crima organizată.

În concluzie, putem afirma că diversificarea metodelor și mijloacelor de disimulare a produselor și substanțelor în trafic poate să explice în parte „explozia” pe care o cunoaște această activitate. Trebuie ținut cont însă și de imposibilitatea serviciilor de prevenire și combatere de a controla toate persoanele, toate bagajele și toate mărfurile care circulă în lume.

BIBLIOGRAFIE

Constituția României

Codul penal al României

Codul de procedură penală al României

Legea nr. 143/2000, privind combaterea traficului și consumului de droguri

Convenția unică asupra stupefiantelor – 1961

6,Convenția asupra psihotropelor – 1971

7.Convenția împotriva traficului ilicit de stupefiante și psihotrope – 1988

8.Beliș V. ș.a. – Tratat de medicină legală – vol. I – II, Editura Medicală, București, 1995

9.FADROM – Fundația Antidrog din România – Legislația drogului, București, 1998

10.Ordinul ministrului sănătății nr. 43/1980 pentru aprobarea listei substanțelor toxice și a plantelor care conțin substanțe toxice

11.Giddens A.- Sociologie – Editura ALL, București, 2000

12.Roman T. – Sociologie economică – , Editura A.S.E., București, 2000

13.Țical George, Manual antidrog. Prevenirea și combaterea consumului și traficului de droguri, Ed. Pildner, Târgoviște, 2003;