Criminalitatea Gravă Penitenciarizată, Intervenția Specializată ȘI Rolul Asistentului Social

Universitatea Ștefan cel Mare Suceava

Facultatea de Istorie și Geografie

Program de studiu: Asistență Socială

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific,

conf. dr. George  NEAMȚU

Student:

Ramona – Cornelia BUIUM

Suceava 2016

CRIMINALITATEA GRAVĂ/PENITENCIARIZATĂ, INTERVENȚIA SPECIALIZATĂ ȘI ROLUL ASISTENTULUI SOCIAL

Cuprins

Capitolul I

FENOMENUL CRIMINALITAȚII ȘI SISTEMUL DE

SANCȚIUNI PENALE

I.1. Noțiunea de criminalitate și trăsăturile criminalității

Criminologia cercetează aspectul cantitativ al fenomenelor sociale, caracterul calitativ-psihic al indivizilor, frecvența actelor agresionale, raportul dintre factorii sociali și formele infracționale concrete.

Crima și criminalitatea există în funcție de concepția asupra raportului dintre indivizi și societate. Fapta și fenomenul criminal, în calitate de factori socio-umani, sunt studiați și de celelalte științe: dreptul penal, psihologie, economie. În viață predomină acțiunea și inacțiunea umană, astfel că, sub aspectul consecințelor individuale sau generale, evaluate în toate domeniile se pot identifica, explica și aplica mijloacele complexe, folosindu-se o sinteză de procedee pentru reducerea criminalității. Criminalitatea reprezintă o serie de procese în care se produc necontenit raporturi între oameni, fenomene trăite de aceștia (cadrul asociației și disasociația umane), în relația persoană-lucru-subiect-mediu social afirmându-se caracterul explicative al cercetării cauzale a faptelor, a elementelor subiective care interesează individual pentru a se deduce consecințele ce se restrâng asupra socialului.

Criminalitatea poate fi clasificată în două sensuri și anume:

Sensul larg, unde prin criminalitate în sens larg înțelegem totalitatea crimelor comise de-a lungul întregii evoluții umane pe întreaga suprafață a globului terestru.

Sensul restrâns, unde prin criminalitate în sens restrâns înțelegem totalitatea crimelor săvârșite în limitele unei perioade de timp determinate, într-o arie geografică determinată.

Actul criminal reprezintă, în esență, expresia concretă a unui ansamblu de fapte (acțiuni și inacțiuni) care intră în conflict cu normele penale prin care sunt protejate cele mai importante valori sociale referitoare la viața și integritatea individului, familiei, societății și statului. Actele criminale comise primesc o expresie cantitativă, numerică și statistică, împreună îmbrăcând haina de criminalitate.

Criminalitatea este un fenomen social și, la fel cu alte fenomene sociale (fenomenul demografic, fenomenul economic), ea este alcătuită dintr-o serie de fapte, care sunt crimele, fapte care au loc în societate. În fiecare stat modern se ține o evidență strictă a criminalității, pe perioade de timp, pe localități, pe țară, încât în felul acesta criminalitatea devine un fenomen cunoscut cantitativ, cu o anumită identitate și vizibil în manifestările și în consecințele sociale și individuale pe care le produce. Pentru toate aceste motive, criminalitatea trebuie cunoscută și studiată.

Fenomenologia criminalității presupune totalitatea infracțiunilor penale, care sunt comise într-o anumită perioadă de timp și într-o anumită societate. Rușii consideră criminalitatea ca un fenomen caracteristic prin orice formațiune social – economică, fiind determinată atât de cauze generale, cât și de cauze și condiții stabilite în mod concret, și anume cele sociale, politice, culturare, economice, istorice, etc.

Trăsăturile criminalității:

a)      Caracterul social de masă – se caracterizează printr-o totalitate de infracțiuni, comise într-o societate respectivă, într-o perioadă de timp determinată.

b)      Caracterul de fenomen uman complex – majoritatea autorilor recunosc faptul că nu pot fi explicate comportamentele infracționale, având în vedere diversitatea modalităților de săvârșire a infracțiunilor. Aici nu putem analiza doar un factor care conduce la săvârșirea actului ilicit, ci trebuie avute în vedere factorii generali de mediu (sociali, biologici, psihologici, morali);

c)      Caracterul evolutiv, care exprimă ideea persistenței fenomenului infracțional, structura și dinamica sunt diferite de la o epocă la alta, de la o o zonă geografică la alta.

d)     Caracterul anti-social, dăunător – se caracterizează prin faptul că fenomenul criminalității, faptele antisociale provoacă daune destul de mari societății. Crima, în esența sa, comportă un pericol sporit în societate, atentând la ordinea și securitatea publicului.

e)      Caracterul variat al criminalității – care derivă din varietatea infracțiunilor încriminate prin legea penală și varietatea formelor de exprimare concretă a infractorilor prin infracțiunile săvârșite. Așa cum nu există doi indivizi identici, tot așa nu există două infracțiuni, chiar de același tip identice.

f)       Caracterul cauzal al criminalității – constă în aceea că criminalitatea, fiind un fenomen cu manifestări fizico-sociale, nu poate exista în afara unui proces cauzal.

I.2. Formele criminalității

În teoria și practica criminologiei un rol deosebit se atribuie cercetării formelor criminalității după gradul de cunoaștere, descoperire, înregistrare, verificare și soluționare judiciară. Astfel, formele criminalității, după aceste criterii, sunt de cinci feluri sau nivele:

Criminalitatea sesizată (înregistrată) reprezintă totalitatea crimelor (infracțiunilor) săvârșite sau pretins săvârșite, care sunt crime sau apar ca și crime și care au ajuns la cunoștința sau au fost înregistrate la organele de urmărire penală. Această formă de criminalitate, de regulă, este înregistrată la organele de poliție, procuratură ori la instanța de judecată – în caz de plângere directă – și este cunoscută.

Criminalitatea descoperită reprezintă totalitatea crimelor în care autorii sunt descoperiți și cunoscuți (ori bănuiți că sunt autorii adevărați).

Criminalitatea diferită justiției reprezintă totalitatea crimelor transmise pentru soluționare în instanța de judecată.

Criminalitatea judecată reprezintă totalitatea crimelor care au fost examinate de instanța de judecată și aceasta a pronunțat o hotărâre penală definitivă. Aceste patru forme reprezintă criminalitatea relevată, aparentă sau legală.

Criminalitatea neagră sau ocultă reprezintă totalitatea crimelor neînregistrate și, deci, nedescoperite și nejudecate. Acestea sunt crimele care n-au ajuns la cunoștința organelor și autorităților competente. Numărul acestora este cu mult mai mare față de crimele înregistrate, descoperite și judecate.

În paralel cu cercetarea formelor criminalității după gradul de cunoaștere, descoperire, înregistrare, verificare și soluționare judiciară, criminologia cercetează și alte forme ale criminalității, ca:

Formele criminalității după valorile sociale periclitate;

La o primă vedere, criminalitatea este formată dintr-o mare diversitate de fapte săvârșite, deosebite între ele prin natura și gravitatea lor, cum sunt: omoruri, violuri, sustrageri etc. La o cercetare mai atentă, se observă că această diversitate de fapte penale se repartizează în anumite categorii și grupe, după anumite criterii obiective și subiective, ajungându-se la un anumit sistem de crime destul de unitar și coerent.

Formele criminalității după făptuitori;

Criminalitatea este o totalitate de crime individuale, iar fiecare crimă în parte este comisă de un om (sau mai mulți oameni). Orice crimă atrage o pedeapsă, care este aplicată făptuitorului. În acest sens, criminalitatea nu poate fi cercetată în afara oamenilor care au cauzat-o și față de care se vor aplica pedepse, ce urmează a fi executate. Acești oameni alcătuiesc așa-numita populație penală asupra căreia își concentrează eforturile forțele statului (poliția, procuratura, justiția etc.).

Criminalii sunt cei care joacă rolul-cheie în existența criminalității, influențând starea, structura și dinamica ei. În studiile și cercetările criminologice se deosebesc mai multe forme după vârsta făptuitorilor, și anume:

copilăria (0-12 ani);

adolescența (12-22 ani);

tinerețea (22-35 ani);

vârsta adultă (35-60/65 ani);

vârsta a treia (oameni vîrstnici) (peste 60/65 ani).

Formele criminalității după gravitate. Cunoașterea criminalității după gradul de gravitate este la fel de importantă ca și toate aspectele anterioare. În teoria dreptului penal, ca și în practica penală punctul de plecare îl reprezintă art.35 din CP al Rom: unde, în funcție de caracterul și gradul prejudiciabil, infracțiunile sunt clasificate în următoarele categorii:

Infracțiuni ușoare;

Infracțiuni mai puțin grave;

Infracțiuni grave;

Infracțiuni deosebit de grave;

Infracțiuni excepțional de grave.

I.3. Indicele criminalității: starea; structura; nivelul; dinamica

În literatura de specialitate, criminalitatea este caracterizată de trei indici de bază: nivelul, structura și dinamica.

Nivelul criminalității este o caracteristică cantitativă exprimată prin suma crimelor săvârșite și a persoanelor ce le-au comis, precum și prin coeficienți sau indici relativi ai criminalității.

Menționăm la fel că, în practică, pentru caracteristica cantitativă a criminalității se utilizează combinarea a două noțiuni: starea și nivelul criminalității.

Starea criminalității reprezintă numărul infracțiunilor săvârșite și al persoanelor ce le-au comis, pe un anumit teritoriu într-o perioadă de timp stabilită. Nivelul criminalității reprezintă valoarea determinată din numărul total de infracțiuni săvârșite pe un teritoriu determinat într-o perioadă de timp stabilită, raportat la numărul exact de populație, spre exemplu la 1.000, 10.000 sau 100.000.

Alături de starea criminalității, o altă metodă este compararea. Compararea în spațiu permite compararea criminalității din două teritorii diferite, evaluată într-un interval de timp stabilit. Compararea în timp constă în compararea criminalității, evaluată pe un teritoriu stabilit în diferite perioade de timp.

Dinamica criminalității reprezintă modificările cantitative și calitative intervenite în structura acestui fenomen, prin comparație cu intervale de timp și spațiu succesive, reflectând cursul general al criminalității și tendințele sale.

În asemenea mod, dinamica criminalității permite a elabora atât ipotezele realiste privind cauzele care generează criminalitatea, cât și prognoze pentru desfășurarea ei probabilă, preconizându-se, totodată, mijloace de profilaxie mai eficiente.

Starea criminalității, desemnează situația dimensională (spațial-temporală) a criminalității în societate, se utilizează și conceptul de structură a criminalității. Structura desemnează modul de organizare internă, de alcătuire a realității materiale, obiective, precum și organizarea fiecărui element component unul față de altul. Dacă starea criminalității reprezintă caracteristicile cantitative, atunci structura – pe cele calitative.

I.4.Cauzalitatea criminalității

Cauzalitatea constată dependența dintre diferite fenomene și stabilește caracterul acestei dependențe, care constă în accea că un fenomen (cauza) în anumite condiții, generează alt fenomen (efect).

Cauzalitatea este o formă  a interacțiunii dintre fenomene și procese, este tipul principal de determinare și reprezintă prin sine, legătura obiectivă dintre 2 fenomene: cauza și efectul.

Prin cauză înțelegem fenomenul care în mod obiectiv și necesar generează alt fenomen.

Cauza se deosebește de condiție, care este un fenomen ce favorizează, ajută producerea unui alt fenomen. Spre exemplu: procurarea unei arme cu care criminalul comite omorul este o condiție. Deci, specificul condiției constă în aceea că este un fenomen care nu determină un alt fenomen, dar ajută la producerea lui. Deci, cauzele și condițiile acționează împreună dar au contribuții diferite.

În criminologie, deosebim următoarele tipuri de cauze:

a)      Cauze generale, care se referă la cauzele mai multor feluri de crime;

Cauzele legate de persoana criminalului;

Cauzele referitoare la mediu.

b)     Cauzele obiective care ar fi legate de aspecte materiale, cum ar fi:

Sărăcia;

Lipsuri materiale;

c)      Cauzele subiective, care se referă la aspectele psihice ale infractorului:

Temperamentul;

Caracterul;

d)     Cauzele pricipale care au un rol determinant în comiterea actului infracțional;

e)      Cauzele declanșatoare care provoacă trecerea la act:

O ceartă sau conflict;

f)       Cauzele ereditare care aparțin elementelor dobândite prin naștere:

Debilitatea mintală;

Alte boli de natură psihică.

Cauzele de dezvoltare care se referă la condițiile de dezvoltare a criminalului la influențe negative din partea unor persoane cu care criminalul s-a aflat în contact.

În literatura ciminologică se utilizează și termenul de „factor”, prin care se înțelege o cauză, adică factorul ar fi similar cu o cauză. Factorii criminalității sau cauzele criminalității ar avea același sens. Totuși, după părerea unor criminologi, ca de exemplu Igor Ciobanu, prin factor se înțelege ceva mai mult decât prin cauză, termenul având un sens mai larg, care ar include atât cauza cât și o condiție.

În criminologia națională, una dintre cele mai reușite clasificări, este făcută de G. Gladkii:

a)      Factorii economici;

b)      Factorii sociali;

c)      Factorii demografici;

d)     Factorii politici;

e)      Factorii juridici;

În criminologie deosebim următoarele tipuri de cauze:

Cauze generale, care se referă la cauzele mai multor feluri de crime, cauze legate de persoana criminalului și cauze referitoare la mediu;

cauze speciale, care se referă la un singur sector (domeniu);

cauze parțiale, care privesc un segment dintr-un lanț de cauze;

cauze obiective, care ar fi legate de aspecte materiale ca, sărăcia, lipsurile materiale etc.;

cauze subiective, care s-ar referi la aspectele psihice ale infractorului;

cauze principale, care au un rol determinant în comiterea actului infracțional;

cauze secundare, care au un rol mai redus în comiterea crimei;

cauze determinante, care joacă un rol hotărâtor în comiterea unei crime, spre exemplu, dorința de răzbunare;

cauze declanșatoare, care provoacă trecerea la act, spre exemplu, o ceartă sau conflict;

cauze ereditare, care aparțin elementelor dobândite prin naștere, ca debilitatea mintală sau alte boli de natură psihică;

cauze de dezvoltare, care se referă la condițiile de dezvoltare a criminalului, la influențe negative din partea unor persoane cu care criminalul s-a aflat în contact.

Unii autori clasifică cauzele crimei după următoarea schemă:

cauze fizice (anatomice-morfologice);

cauze fiziologice (precum și endocrinologice);

cauze psihice;

cauze sociale.

Factorii de risc sau factorii cauzali joacp un rol important în înțelegerea comportamentului infracțional. Pentru a găsi o justificare a conduitelor infracționale, este necesar să identificăm acele cauze care l-au determinat pe actorul social să manifeste un astfel de comportament. Cauzalitatea reprezintă o relație între două fenomene caracterizată prin aceea că unul dintre ele îl produce pe celălalt. Orice explicație cauzală este compusă din două elemente distincte: un enunț cauzal și un model explicative al procesului de producer a efectului de către cauză. Cauzele devianței, implicit ale criminalității trebuie căutate într-o serie de condiții sociale, care diferă de la o societate la alta. Datorită dinamicii societăților, este dificilă o clasificare obiectivă a acestora, insă sociologii au reușit să identifice câteva cauze “generale”, care stau la baza manifestării conduitelor deviante. Pentru o mai bună înțelegere a fenomenului criminalității este nevoie să identificăm acele cauze care duc la adoptarea și afișarea unei conduit deviante de către actorul social. Dintre factorii cauzali ce stau la baza manifestării conduitelor deviante atenție vom acorda factorilor ce țin de mediul familial, școlar și de inegalitatea economică.

Mediul familial- este cadrul cu care actorul social intră prima oară în contact, în cadrul căruia are loc socializarea primară. În această etapă, pentru actorul social, familia reprezintă primii referenți comportamentali care îi vor orienta decisiv atitudinile, credințele, convingerile, idealurile. Toate acestea vor deveni caracteristici ale personalității sale viitoare. Din perspectiva sociologică, familia este instituția fundamental în toate societățile fiind un grup social relativ permanent de indivizi legați între ei prin sânge, origine, căsătorie sau adopție care împărtășesc responsabilitatea primară pentru reproducerea și îngrijirea membrilor societății.

Așadar, familia joacă un rol foarte important în procesul de socializare a individului. Familia are rolul de a asigura copilul, încă de la naștere îmcepe să și-l însușească. Părinții sunt modele importante pentru copiii lor și au rol deosebit în dezvoltarea socială, etică și emoțională a acestora.

Însă la nivelul mediului familial pot să apară și anumite disfuncții care să atragă anumite dezechilibre în viața actorului social. Lipsa climatului afectiv, climatul familial conflictual, dezorganizarea familiei sunt câteva aspect care formează un cadru prielnic dezvoltării și manifestării unui comportament deviant.

Școala- este un alt cadru hotărâtor al dezvoltării personale și al integrării sociale a individului. “A explica delicvența raportând-o la eficacitatea preoceselor de învățare puse ăn practică de instituțiile sociale implică existența unei definiții a prori a normalității”. Mediul școlar joacă un rol important în procesul de socializare secundară a individului deoarece este instituția cu rol instructive și educative care are obligația de a insufla individului anumite credințe și valori referitoare la respectarea normelor din societate. Lipsa proceselor educaționale sau existența lor deficitară, poate să atragă după sine manifestarea unui comportament deviant.

Inegalitatea economică-“Este cunoscut faptul că sărăcia produce delicvență”. Prin sărăcie înțelegem statutul socio-economic al unor persoane care se situează sub nivelul acceptat într-o societate. Albert Ogient surprinde faptul că deși pleacă de la premise că sărăcia produce delicvență, doar o mica parte din populația aflată în sărăcie ajunge să manifeste comportamente deviante. În urma unei cercetări, se stabilește o puternică corelație între inagalitatea economică și criminalitatea violentă. Cu toate acestea, această corelație nu atestă o legătură cauzală între sărăcie și delicvență. “Inegalitățile socio-economice între grupuri etnice-dar și în interiorul fiecăruia dintre aceste grupuri- sunt pozitiv corelate cu procentaje ridicate de criminalitate violentă; dar când această inegalitate este neutralizată, sărăcia nu mai este corelată cu aceste procentaje. Astfel agresiunea și violența par să provină mai puțin din lipsa de resurse decât din sentimentul de injustiție, nu din sărăcia absolută, ci din cea relativă. Dacă orașele din sud au o rată a criminalității violente superioară celei din orașele din nord, aceasta nu se datorează experienței instorice care a dat naștere acolo unei tradiții de violență, ci inagalității economice care este mai mare.” Așadar, acest fapt arată că inagalitatea socio-economică poate fi corelată cu criminalitatea doar atunci când există sentimentul de injustiție.

În societate există numeroși factoricare se constituie ca factori cauzali ce stau la baza producerii criminalității. Așa cum am observat, acești factori nu acționează independent unul de altul, ci sunt corelați. Cunoașterea acestor factori de risc este necesară deoarece ne ajută să înțelegem mai bine care este situația delicventului sau a deținutului. Identificarea acestor cauze necesită din partea specialistului cunoașterea mediilor instituționale în care cresc și se formează actorii sociali.

De menționat este faptul că acești factori sunt în permanent active și au o continua influență asupra individului. Așadar, ei sunt active atât înaintea săvârșirii unei infracțiuni, cât și după, atât înainte de a suporta o condamnare legală cât și după. Așa cum am precizat, o bună cunoaștere a instituțiilor și mediilor sociale în care au trait și s-au dezvoltat indivizii care manifestă un comportament infracțional, ne poate ajuta să înțelegem care sunt motivele ce stau la baza adoptării unei atitudini care nu se află în concordanță cu normele societății.

I.5.Sistemul sancționar și strategii de prevenire și control a criminalității

Activitatea sistemului penitenciar are drept scop asigurarea condițiilor corespunzătoare pentru executarea pedepselor privative de libertate a celor care au afișat conduit deviante, lezând astfel legile sociatății. Așadar, “penitenciarul face parte din sistemul justiției criminale, poliția, procuratura, judecătoria și funcțiile corecționale sunt intercorelate astfel că orice schimbare în setul de proceduri curente la unul din aceste nivele are un efect direct asupra fiecărei din componentele celelalte”.

Dinamica mediului carceral impune aplicarea unui tratament adecvat pentru diferitele categorii de deținuți, însă indifferent de caracteristicile individuale, prentru toți deținuții aplicarea unei pedepse privative de libertate îi obligă să trăiască într-un mediu coercitiv, în care toți se află în același loc din motive aproximativ similar și trăiesc un ciclu de viață șablonat de o serie de interdicții de a desfățura anumite activități, de a avea contact cu familia, de a avea inițiativă.

Un moment important a reformei sistemului penitenciat din România a fost transferal Direcției Generale a Penitenciarelor de la Ministerul de Interne la Ministerul de Justiție, în 1991. În 2004 Direcția Generală a Penitenciarelor s-a reorganizat în Administrația Națională a Penitenciarelor, iar personalul a fost demilitarizat, primind calitatea de funcționar public cu statut special. Prin atribuțiile cu care esti investită, Administrația Naționalăa Penitenciarelor are rolul de a asigura condițiile necesare executării pedepselor privative de libertate precum și a măsurii educative de internare a delicvenților minori în centre de reeducare.Sancțiunile penale sunt pedepse prevăzute de lege pentru cei care au încălcat dispozițiile ei. Așa cum am precizat scopul penitenciarului, implicit a pedepsei, constă în neutralizarea riscului de recidivă, prevenirea riscului săvârșirii de noi infracțiuni precum și încurajarea schimbării de atitudine, comportament și încercarea de reintegrare socială a celui ce săvârșește o pedeapsă privativă de libertate.

Dicționarul universal al limbii române definește sancțiunea ca o pedeapsă prevăzută de lege pentru cei care au încălcat dispozițiile ei. Pedeapsa, la rândul ei, este definite ca o măsură de represiune împotriva celui care a comis o infracțiune. Articolul 52 din Titlul al III-lea al Codului penal definește pedeapsa ca o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului.

În literatura de specialitate se evidențiază faptul că definirea și evaluarea conceptului de

politică penală de prevenire a criminalității trebuie să țină seama de trei dimensiuni:

a) prima se referă la legislația penală în vigoare privind sistemul de sancțiuni aplicate indivizilor delincvenți;

b) cea de a doua include instituțiile specializate de prevenire și control social specializat împotriva criminalității;

c) cea de a treia include reacția socială față de crimă și criminalitate.

Din această perspectivă, majoritatea legislațiilor penale și a sistemelor de sancționare și tratament penitenciar urmăresc, prioritar, controlul și neutralizarea criminalității, protecția și apărarea socială a indivizilor, grupurilor și instituțiilor, precum și pedepsirea și resocializarea indivizilor cu comportamente criminale (delincvente); în orice sistem penal sunt prevăzute desfășurarea unor acțiuni multiple și utilizarea unor modalități și mijloace capabile să asigure atât constrângerea și represiunea penală a indivizilor delincvenți, cât și identificarea și diminuarea surselor potențiale de criminalitate, inclusiv măsuri de prevenție socială, culturală și educativă aplicate în mediile criminogene.

Punctul de vedere formulat de Van Dijk relevă că noțiunea de prevenție sintetizează patru elemente :

evenimentele dezagreabile/nedorite sau distructive sunt întotdeauna respinse;

perspicacitatea și ingeniozitatea umană permit contracararea acestora;

intervenția umană trebuie să aibă loc înainte ca aceste evenimente indezirabile să se producă;

în mare parte, acțiunile de prevenție trebuie să se plaseze în afara cadrului justiției penale.

Prevenția apare astfel ca ansamblu de politici, măsuri și tehnici care, în afara cadrului justiției penale, vizează reducerea diverselor tipuri de comportamente ce antrenează prejudicii considerate de stat ca fiind ilicite.

I.6. Sancțiunile penale

Sancțiunile de drept penal sunt consecințele coercitive pe care legea le leagă de încălcarea normelor penale.    În esență, ele sunt măsuri de constrângere specifice, pe care le atrage săvârșirea faptelor interzise de legea penală și care funcționează ca mijloc de restabilire a ordinii de drept încălcate și de realizare a scopului reglementării juridice a relațiilor de apărare socială. Aceste sancțiuni trebuie să fie totodată de natură să determine, prin aplicarea lor față de cei care au trecut totuși la săvârșirea faptei interzise, o schimbare în mentalitatea lor și în special în atitudinea față de valorile sociale vătămate sau periclitate prin fapta săvârșită.

Reglementarea juridico-penală fiind de neconceput în afara sancțiunilor de drept penal, acestea sunt reglementate în cadrul uneia dintre cele trei instituții fundamentale ale dreptului penal, alături de infracțiune și de răspunderea penală.

Între instituțiile fundamentale care stau la baza sistemului dreptului penal, există o legătură organică și o condiționare reciprocă; trăsături caracteristice care se manifestă atât la realizarea prin conformare a ordinii de drept, cât și în realizarea acesteia prin constrângere.

În primul caz  determinarea conduitei dorite se realizează prin descrierea exactă a faptei interzise, a condițiilor în care aceasta constituie infracțiune și atrage răspunderea penală, precum și prevederea sancțiunii considerată necesară și suficientă pentru prevenirea faptei respective.

În al doilea caz, realizarea ordinii de drept are loc prin constatarea infracțiunii în fapta săvârșită și deci a existenței răspunderii penale, precum și prin stabilirea sancțiunii penale.

În mecanismul constrângerii penale, sancțiunea apare deci ca o consecință inevitabilă a răspunderii penale, iar răspunderea penală apare ca o consecință necesară a infracțiunii.

Sancțiunile de drept penal prezintă anumite trăsături caracteristice care le deosebesc de toate celelalte categorii de sancțiuni juridice.

Spre deosebire de sancțiunile de drept civil care au în genere un caracter reparatoriu sau restitutiv, constând în măsuri de restabilire a stării anterioare a lucrurilor , prin restituire de lucruri, reparări de pagube, anulări de acte, sancțiunile de drept penal au în genere caracter represiv sau retributive fiindcă ele implică o anumită privațiune și au ca scop prevenirea săvârșirii de noi fapte ilicite atât de către cel căruia i se aplică, cât și prin exemplaritate de către alte persoane care ar fi înclinate sa-i urmeze exemplul.

Sancțiunile de drept penal au în genere și caracter preventiv, cum sunt măsurile educative sau măsurile de siguranță.

Caracteristic sancțiunilor de drept penal este faptul că acestea au drept origine imediată săvârșirea unei fapte prevăzută de legea penală și că aplicarea lor nu este posibilă decât ca urmare a săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală. Ele acționează totdeauna post delictum.

 Cadrul sancțiunilor:

 Ca rezultat al evoluției sistemului sancționar penal, evoluție care se accentuează continuu, se cunosc în dreptul penal, în genere, trei categorii de sancțiuni de drept penal, și anume: pedepsele, măsurile educative și măsurile de siguranță.

Pedepsele sunt sancțiuni proprii dreptului penal și reprezintă cea mai importantă categorie de sancțiuni de drept penal. Sunt măsuri de constrângere ce se aplică infractorilor și în cele mai grele sancțiuni, putând viza persoana acestora și atributele ei esențiale, cum ar fi: libertatea, bunurile, drepturile cetățenești.

Scopul lor este apărarea societății împotriva infracțiunilor și prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni atât de cei cărora li se aplică, cât și de către alte persoane. Sunt singurele sancțiuni represive sau sancțiuni penale destinate să curme activitatea infracțională și să determine schimbarea mentalității antisociale a infractorului.

Măsurile educative sunt sancțiuni aplicabile exclusive infractorilor minori și constau în măsuri de refacere sau de corectare a procesului educativ cu aceștia.

 Deși au și ele caracter coercitiv, fiindcă implică anumite restricții ale libertății minorilor, măsurile educative sunt lipsite de caracter represiv, având o funcție exclusiv educativă.

Măsurile de siguranță sunt sancțiuni de drept penal, având un caracter preventiv. Ele se iau față de persoanele care săvârșesc fapte prevăzute de legea penală, chiar dacă aceste fapte nu constituie infracțiuni, însă dau în vileag o stare de pericol care ar putea determina săvârșirea de noi fapte antisociale. Scopul lor este acela de a înlătura o stare de pericol decurgând din starea psihofizică a făptuitorului, din modul periculos în care exercită o anumită activitate, funcție sau profesie datorită inaptitudinii sau incapacității personale (obligarea la tratament medical, interzicerea unor funcții sau profesii).

Alte sancțiuni în dreptul penal

 Pe lângă sancțiunile de drept penal, în cadrul legislației penale pot fi prevăzute și alte feluri de sancțiuni care pot fi folosite în legatură cu soluționarea conflictelor de drept penal. Astfel, pot fi prevăzute sancțiuni cu caracter administrativ sau disciplinar ori sancțiuni de drept civil( repararea prejudiciului cauzat prin fapta prevăzută de legea penală.

Principiile sancțiunilor de dreptul penal

   Ca și celelalte instituții fundamentale ale dreptului penal, infracțiunea și răspunderea penală, sancțiunile de drept penal nu pot acționa eficient decât dacă corespund principiilor fundamentale ale dreptului penal și dacă sunt guvernate de aceste principii, și anume:

A. Legalitatea sancțiunilor de drept penal

Acest principiu exprimă regula că nu pot fi aplicate alte sancțiuni de drept penal pentru o infracțiune, decât acelea pe care legea le prevede pentru acea infracțiune ( principiu înscris în dispozițiile art. 2 Noul Cod Penal). Prevederea în lege a sancțiunii înseamnă indicarea pentru fiecare infracțiune a sancțiunii aplicabile, arătându-se natura acesteia( închisoare, amenda internare într-un centru de reeducare, precum și cuantumul sau durata ei.).

După gradul de determinare a sancțiunilor în legea penală se face distincție între: 

a) sancțiuni absolut determinate, care sunt prevăzute în lege nu numai în natura ori felul acestora, dar și în cuantumul sau durata lor exactă( sistemul este în genere abandonat în prezent, fiindcă exclude individualizarea judiciară a sancțiunii, contravenind unui alt principiu fundamental, acela al individualizării sancțiunilor de drept penal.                 

b) sancțiuni relativ determinate, care sunt prevăzute în lege în natura lor, însa în ce privește  durata sau cuantumul sunt numai relative determinate, legea prevăzând limitele maxime și minime ale acestora , sau numai una dintre limitele speciale, cea maximă sau cea minimă, cealaltă fiind echivalentă cu limita generală.

Este sistemul în genere admis cu privire la determinarea în lege a pedepselor  constituind în același timp expresia individualizării legale a pedepsei și cadrul de realizare a individualizării judiciare a acesteia.

c)  sancțiuni nedeterminate, care sunt prevăzute în lege numai în natura sau felul acestora, iar durata ori cuantumul lor urmează să fie stabilite de instanța judecătorească ori de către organele de executare a sancțiunilor aplicate. Sistemul nu este în genere admis pedepselor, ci doar în cazul măsurilor de siguranță care se iau pe durata nedeterminată de regulă, urmând să înceteze numai odată cu dispariția cauzei care le-a impus.                              

B. Umanismul sancțiunilor de drept penal

Acest principiu fundamental își găsește expresia în natura, cuantumul, funcțiile și finalitatea sancțiunilor de drept penal. Prin natura și cuantumul lor aceste sancțiuni trebuie să fie în deplină concordanță cu conștiința morală și juridică a societății. Nu pot fi admise ca pedepse sau alte sancțiuni care ar provoca suferințe fizice, chinuri sau torturi ori care ar înjosi demnitatea umană. În dreptul penal, sancțiunile de drept penal au la bază concepția umanistă cu privire la posibilitatea educării și reeducării omului, inclusiv a infractorului, iar  scopul sancțiunilor de drept penal îl constituie apărarea omului și a ordinii de drept , care constituie cadrul de dezvoltare a personalității acestuia. Umanismul orientează deci nu numai stabilirea în lege a sancțiunilor de drept penal, dar și determinarea concretă a acestora de către instanța de judecată, precum și executarea lor.

C. Revocabilitatea sancțiunilor

   Potrivit acestui principiu, sancțiunile de drept penal trebuie sa fie esențialmente revocabile , adică să poată fi oricând retrase atunci când se constată că ele au fost aplicate din eroare ori când nu mai sunt necesare.

  Sancțiunile de drept penal trebuie să fie deci remisibile( înlăturarea lor prin iertare) și reparabile ( răul cauzat prin aplicarea lor să poată fi pe cât posibil reparat). Deci, alături de preocuparea de a exclude pe cât posibil riscurile oricăror erori judiciare, trebuie să manifeste grija corespunzatoare în alegerea și instituirea prin lege ca și in aplicarea sancțiunilor de drept penal.

D. Adaptabilitatea sancțiunilor de drept penal

    Acest principiu conține regula că sancțiunea de drept penal trebuie să fie individualizată, adică adaptată cantitativ și calitativ în raport cu gravitatea faptei și cu persoana făptuitorului. Pentru a putea fi individualizate, sancțiunile trebuie să fie, prin natura lor, adaptabile adică să poată fi  proporționate în raport cu fapta și cu persoana făptuitorului.

E. Personalitatea sancțiunilor de drept penal

  Potrivit acestui principiu, nu numai răspunderea penală dar și sancțiunile de drept penal au caracter personal, adică se răsfrâng asupra celui caruia i se aplică și nu pot fi transferate asupra altuia. Caracterul personal al sancțiunilor de drept penal decurge din natura și mai ales din finalitatea acestora care este prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni, în primul rând de cel căruia i se aplică și care este însuși subiectul activ al infracțiunii. Datorită caracterului lor personal, sancțiunile de drept penal, inclusiv cele cu caracter pecuniar, se sting odată cu decesul persoanelor cărora li s-au aplicat și nu pot fi transmise succesorilor.

Pedesele. Noțiunea și caracterul pedepselor

 Pedeapsa este acea sancțiune de drept penal care constă într-o măsură de constrângere și reeducare prevăzută de lege pentru săvârșirea unei anumite infracțiuni și care se aplică de instanța judecătorească infractorului, în scopul prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni.

   Din analiza acestei definiții reies trăsăturile esențiale ale pedepsei ca sancțiune penală și ca instituție a dreptului penal, și anume:

a)      Pedeapsa este o măsură de constrângere- implică o anumită suferință impusă infractorului ca reacție socială la infracțiunea săvârșită de acesta.

b)      Pedeapsa este un mijloc de reeducare.

 Constrângerea pe care o implică pedeapsa nu poate fi concepută ca un scop în sine ori ca expresie a unor idei de justiție absolută, ci este ea însăși un mijloc de impiedicare a repetării conduitei antisociale. Constrângerea apare ca un mijloc sau instrument de continuare, în condiții speciale a procesului educativ.

c)      Pedeapsa este un mijloc de constrângere statală- nu poate fi aplicată decât de stat în numele societății, constituind o reacție a societății față de săvârșirea infracțiunii. Statul prin organele sale specializate, are dreptul și îndatorirea de a exercita acțiunea penală în numele societății, în vederea tragerii la răspundere penală a infractorului, iar în cazul stabilirii vinovăției, în vederea aplicării pedepsei și constrângerii condamnatului la executarea acesteia.

d)      Pedeapsa este prevăzută de lege pentru o anumită infracțiune – sancțiune specifică dreptului penal și exprimă consecința încălcării preceptului unei norme penale incriminatoare. Nu există pedeapsă în general, ci numai pedeapsa ca sancțiune pentru o anumită infracțiune.

e)      Pedeapsa se aplică infractorului.

 Adică numai unei persoane care a săvârșit o infracțiune. În această trăsătură se reflectă caracterul personal al pedepsei care nu poate fi aplicată decât infractorului; este legată de persoana acestuia. Nu este pasibil de pedeapsă decât subiectul activ al infracțiunii.

f)        Pedeapsa se aplică în scopul prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni.

 Această trăsătură esențială a pedepsei reflectă nu numai rațiunea pedepsei sub raportul consecințelor ulterioare ale executării sale, dar și încrederea în aptitudinea pedepsei de a determina schimbarea mentalității condamnatului în așa fel înât să nu mai săvârșească din nou infracțiuni.              

 În afara acestei finalități pedeapsa nu poate fi concepută sau justificată.

Scopul și funcțiile pedepsei

   Scopul pedepsei.  Este consacrat în dispozițiile art.52, alin 1 din Codul Penal care prevede că " scopul pedepsei este prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni, care se realizează atât pentru cel căruia i se aplică o pedeapsă care este menită să asigure constrângerea și reeducarea infractorului, așa numita "prevenție specială", cât și pentru ceilalți destinatari ai legii penale care sub amenințarea cu pedeapsa prevăzută în norma penală își conformează conduita exigențelor acesteia, așa numita "prevenție generală".

  Prevenția specială și generală constituie scopul imediat al pedepsei, scop care este determinat de aplicarea concretă a pedepsei pentru săvârșirea de infracțiuni. Scopul imediat al pedepsei, care este tot prevenirea săvârșirii de infracțiuni, se realizează prin incriminarea unor fapte periculoase și prevederea pedepsei corespunzatoare.

   Deci, prin amenințarea cu pedeapsa, se realizează prevenirea săvârșirii de infracțiuni chiar din momentul incriminării faptei periculoase.

   Pentru realizarea scopului său, pedeapsa îndeplinește anumite funcții prin care influențează asupra condamnatului, determinând schimbarea conduitei viitoare a acestuia și avertizând alte persoane asupra consecințelor pe care le-ar putea avea de suportat daca ar urma exemplul lui.    

Funcția de constrângere- unanim recunoscută de literatura juridică și consacrată expres în definiția legală a pedepsei (art.52 Codul Penal), " pedeapsa este o masură de constrângere". Funcția de constrângere a pedepsei este de esența acesteia implicând o privațiune de drepturi, de bunuri, o restrângere a acestora. Condamnatul este forțat să suporte privațiunile, restricțiile prevăzute ca pedeapsă, ca răspuns la conduita lui periculosasă, prin care a nesocotit dispozițiile legii penale. Caracterul represiv al pedepsei crește sau se diminuează în funcție de gravitatea infracțiunii săvârșite.   

  Funcția de reeducare – funcția pedepsei evidențiată în doctrina penală și consacrată legislativ ( art.52 Codul Penal). Această funcție decurge din caracterul de mijloc de reeducare pe care îl are pedeapsa și constă în influențarea asupra mentalității și deprinderilor condamnatului, în sensul înlăturării celor antisociale. Funcția de reeducare a pedepsei, împreună cu cea de constrângere asigură realizarea scopului urmărit de stat prin aplicarea de pedepse față de infractori. Dispozițiile art.52 alin.2 prevăd că executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferințe fizice sau să înjosească persoana condamnatului. Pe lângă funcțiile de constrângere și reeducare ale pedepsei care servesc în principal prevenirii speciale, în doctrina penală mai sunt examinate funcțiile de exemplaritate și de eliminare care, ar îndeplini în principal prevenția generală.

Funcția de exemplaritate a pedepsei se manifestă și decurge din caracterul ei inevitabil atunci când a fost săvârșită  o infracțiune. Ea nu se poate restrânge la exemplaritatea pedepsei aplicate, în sensul de gravitate, care ar viza maximul pedepsei prevăzute pentru respectiva infracțiune. Fermitatea, intransigența, promtitudinea cu care este pedepsit infractorul exercită o influență pozitivă asupra altor indivizi care vor fi determinați astfel să nu săvârșească infracțiuni căci pedeapsa este inevitabilă.

Pentru realizarea scopului său, pedeapsa poate acționa și prin funcția de eliminare temporară sau definitivă a condamnatului din cadrul societății. În codul nostru penal, această funcție a pedepsei se realizează în ambele forme: izolarea temporară a infractorului când i se aplică pedeapsa închisorii care întotdeauna este pe timp mărginit și eliminarea definitivă, când în cazuri excepționale, strict prevăzute de lege, infractorului i se aplică pedeapsa detențiunii pe viață. Funcția de eliminare servește în aceeași forță și la realizarea prevenției speciale.

 Categorii de pedepse

  În știința dreptului penal au fost propuse diferite clasificări care servesc la o mai bună cunoaștere și folosire a pedepselor, după diverse criterii, cum ar fi:

După obiectul asupra căruia poartă coercițiunea, se cunosc: pedepse corporale, pedepse privative sau restrictive de libertate, pedepse pecuniare, pedepse privative sau restrictive de drepturi morale.

După gravitatea lor: pedepse criminale, pedepse corecționale, pedepse de simplă poliție.

După durata lor: pedepse perpetue și pedepse temporare.  

După rolul și importanța atribuită pedepsei din punct de vedere funcțional se face distincție între : pedepse  principale sau de sine stătătoare și pedepse secundare sau alăturate. La rândul lor, pedepsele secundare sunt de două feluri: pedepse complementare și pedepse accesorii.

  Pedepsele principale au un rol principal în sancționarea infractorului, de aceea pentru orice faptă incriminată, este prevăzută de lege, în mod obligatoriu pedeapsa principală aplicabilă în cazul săvârșirii acesteia. Este pedeapsa care se poate aplica singură infractorului fără a fi condiționată de aplicarea altor sancțiuni de drept penal.

  Pedepsele complementare sunt acele pedepse care au rolul de a complini, completa represiunea și sunt aplicabile numai pe lângă o pedeapsă principală. Pedepsele complementare nu pot ființa de sine stătător, de aceea sunt numite și pedepse secundare sau alăturate.

  Pedepsele accesorii sunt un accesoriu al pedepsei principale, decurg din pedeapsa principală.

Cadrul pedepselor în dreptul penal român

    În teoria dreptului penal și în legislația penală se înțelege prin cadrul pedepselor totalitatea pedepselor de orice fel aplicabile intr-un sistem de drept determinat.

    Cadrul pedepselor aplicabile este de obicei prevăzut în partea generală a Codului penal și cuprinde enumerarea într-o anumită ordine, a tuturor pedepselor aplicabille în sistemul de drept penal respectiv și stabilirea limitelor generale ale acestora. Cadrul general al pedepselor în vigoare formează conținutul art. 53 și art.53 indice 1 c.pen.

Art. 53 cuprinde trei categorii de pedepse diferențiate după modul de aplicare, și anume:

 Pedepse principale- detențiunea pe viață, închisoarea de la 15 zile la 30 ani, amendă de la 100 lei la 50000 lei.

Pedepsele complementare sunt: interzicerea unor drepturi de la unu la 10 ani, degradarea militară.  

Ca pedeapsă accesorie, legea prevede interzicerea în bloc a anumitor drepturi( prevăzute în art.64 Codul Penal) ca accesoriu al pedepsei închisorii( în condițiile prevăzute în art.71).

În art. 53 indice 1 c. pen. sunt prevăzute categoriile și limitele generale ale pedepselor care se aplică persoanei juridice. Cadru de pedepse statornicit în acest articol cuprinde două categorii de pedepse, diferențiate după modul de aplicare, și anume: pedepse principale și pedepse complementare.

Pedeapsa principală pentru persoana juridică este amenda de la 2500 lei la 2000000 lei.

Pedepsele complementare sunt următoarele: dizolvarea persoanei juridice, suspendarea activității persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la un an sau suspendarea uneia dintre activitățile persoanei juridice în legătură cu care s-a săvârșit infracșiunea, pe o durată de la 3 luni la 3 ani, închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani, interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice pe o durată de la unu la 3 ani, afișarea sau difuzarea hotărârii de condamnare.

Când instanța constată că, față de natura și gravitatea infracțiunii, precum și de împrejurările în care a fost săvârșită este necesară aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare. Aplicarea acestora este obligatorie când legea prevede această pedeapsă. Executarea pedepselor complementare începe după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Codul penal din 1969, spre deosebire de codurile anterioare a prevăzut o singură pedeapsă privativă de libertate denumită " închisoare" ( după abolirea pedepsei cu moartea prin Decretul-lege nr.6/1990 și introducerea pedepsei detențiunii pe viață, legea penală în vigoare conține două pedepse privative de libertate). Această simplificare își găsea explicația, pe de o parte, în renunțarea la împărțirea infracțiunilor în crime, delicte și contravenții, iar pe de altă parte, datorită concepției timpului, în sensul că era suficient un singur regim de executare a pedepsei privative de libertate, același pentru toate infracțiunile. Codul penal din 1969 prevede următoarele pedepse: detențiunea pe viață, închisoarea de la 15 zile la 30 ani și amenda de la 100 la 50000 lei. El prevedea inițial următoarele "pedepse complementare": interzicerea unor drepturi de la un an la 10 ani, degradarea militară și confiscarea averii, parțială sau totală. Odată cu intrarea în vigoare a Constituției din 1991, nu au mai fost aplicate prevederile privind confiscarea averii, art. 68-70 c.pen. în vigoare fiind considerate (tacit)abrogate, chiar dacă, formal, aceste texte continuau să figureze în Codul penal. Abrogarea lor explicită s-a realizat mai târziu, prin legea nr.140/1996. Codul penal din 1969 prevede în art. 71, că "pedeapsa accesorie constă în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute în art.64( dreptul de a alege și de a fi ales în autoritățile publice, dreptul de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie ori de a desfășura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii, drepturile părintești, dreptul de a fi tutore sau curator).

 Pedepsele principale (aplicabile persoanei fizice)

   Pedepsele principale sunt acele pedepse care au rolul important în sancționarea infractorului, care sunt prevăzute în lege pentru orice infracțiune, ce se pot aplica singure sau insoțite de alte pedepse complementare și de alte sancțiuni de drept penal ( exp.: măsuri de siguranță). În cuprinsul art.53 c.pen. pedepsele principale sunt prevăzute în ordinea gravității. Potrivit art.53 indice 3 executarea pedepselor principale privative de libertate se bazează pe sistemul progresiv.Condamnații au posibilitatea să treacă dintr-un regim de executare în altul în condițiile prevăzute de legea privind executarea pedepselor.

  Pedepsele privative de libertate se execută în unul din următoarele regimuri: regimul de maximă siguranță, regimul închis, regimul semideschis, regimul deschis.

Regimul executării pedepselor privative de libertate se bazează pe:

posibilitatea condamnaților de a presta cu acordul lor, o muncă utilă, dacă sunt apți de muncă;

pe educarea lor;

pe respectarea de către aceștia a ordinii interioare a locurilor de deținere;

stimularea și recompensarea celor disciplinați, care dau dovezi de îndreptare.                     

  Pedeapsa detențiunii pe viață

Detențiunea pe viață este o pedeapsă principală și reprezintă cea mai severă pedeapsă din legislația penală actuală.

Pedeapsa detențiunii pe viață este prevăzută pentru infracțiunile cele mai grave, care sunt nominalizate de textile din partea specială a Codului penal: infracțiuni contra siguranței statului( art.155-163, 165 și 167 Codul Penal) infracțiunea de omor deosebit de grav ( art.176 Codul Penal), tortura care a avut ca urmare moartea victimei, și altele, infracțiunile militare prevăzute de art. 338, 339, 341(alin 2), 342( alin.2), 343-345( alin.3) C.P. În cazul infracțiunilor menționate, pedeapsa detențiunii pe viață este prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii până la 25 ani.

Pedeapsa detențiunii pe viață este privativă de libertate, dar nu cu caracter temporar ci cu caracter perpetuu ( permanent).

Sunt însă două cazuri în care pedeapsa detențiunii pe viață este prevăzută ca pedeapsă unică: art.357 al.2 Codul Penal, pentru infracțiunea de genocide, săvârșită în timp de război și art.358, al.4 c.pen. pentru infracțiunea de tratamente neomenoase săvârșite în timp de război.

Pedeapsa detențiunii pe viață nu se poate aplica anumitor categorii de persoane, și anume: minorilor( art. 109 Codul Penal- acestora li se aplică pedeapsa închisorii de la 5 la 20 ani) și persoanelor care au împlinit vârsta de 60 de ani.   Spre deosebire de pedeapsa cu moartea, detențiunea pe viață are avantajul că poate fi retrasă în caz de eroare judiciară.      

 Pedeapsa închisorii:

 Închisoarea este o pedeapsă principală, privativă de libertate și constî în lipsirea condamnatului de libertate prin plasarea lui într-un mediu închis, sub regimul prevăzut de Legea nr. 275/ 4 iulie 2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal și a cărei durată nu pote depăsi 30 ani.

Închisoarea se execută în locuri anume destinate deținerii, bărbații, femeile și minorii fiind deținuți separat. În art.53 indice 3 sunt prevăzute mai multe regimuri de executare a pedepsei.

 Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate cuprind ansamblul de reguli care stau la baza executării pedepselor privative de libertate.

  Ele trebuie să asigure respectarea și protejarea vieții, sănătății și demnității persoanelor private de libertate, a drepturilor și libertăților acestora, fără să cauzeze suferințe fizice și nici să înjoșească persoana condamnată.

            Regimul de maximă siguranță  se aplică inițial persoanelor condamnate la pedeapsa pe viață și persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani. În mod excepțional, natura și modul de săvârșire a infracțiunii și persoana condamnatului pot determina includerea persoanei condamnate în regimul de executare imediat inferior ca grad de severitate.

Art.21 din Lege nr.275/2006 prevede anumite categorii de persoane cărora li se aplică regimul de maximă siguranță.: femeile însărcinate sau care au în îngrijire un copil de pănă la un an, minorii, barbații care au împlinit vârsta de 55 ani, persoaanele încadrate în gradul I de invaliditate precum și cele cu afecțiuni locomotorii grave.

Persoanele care execută pedeapsa în regim de maximă siguranță sunt supuse unor măsuri stricte de pază, supraveghere și escortare, sunt cazate individual, prestează muncă și desfășoară activitățile de consiliere psihologică și asistență socială în grupuri mici, în spații anume stabilite în interiorul penitenciarului sub supraveghere continuă.

  Regimul închis se aplică inițial persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depașește 15 ani. Persoanăle condamnate care execută pedeapsa în regim închis sunt cazate de regulă în comun, prestează muncă și desfășoară activități educative, culturale, terapeutice în interiorul penitenciarului sub pază și supraveghere.

Persoanele condamnate care execută pedeapsa închisorii în regim închis pot presta munca și în afara penitenciarului, sub pază și supraveghere continuă, cu aprobarea directorului penitenciarului.

Regimul semideschis se aplică persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, dar care nu depășește 5 ani.

Regimul deschis se aplică persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii de cel mult 1 an. Pesoanele condamnate care execută pedeapsa în regim deschis sunt cazate în comun și se pot deplasa neînsoțite în interiorul penitenciarului, pot presta muncă și diferite activități fără supraveghere.

Stabilirea regimului de executare a pedepselor privative de libertate

Regimul de executare a pedepsei privative de libertate se stabilește de către comisia pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, la primirea persoanei condamnate în primul penitenciar în care aceasta urmează să execute pedeapsa.

  Persoana condamnată poate formula plângere împotriva modului de stabilire a regimului de executare, în termen de 3 zile de la data când a luat la cunoștință de regimul de executare a pedepsei stabilit. Această plângere se soluționează de către judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate în termen de 15 zile de la data primirii și se pronunță asupra sa, prin admiterea sau respingerea acesteia ca nefondată. Împotriva încheierii de respingere persoana condamnată poate face contestație la judecătoria în a cărei circumscripție se află penitenciarul, in termen de 3 zile de la data comunicării. Contestația se judecă și se dă o hotărâre definitivă.

Schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate poate fi sesizată și de către comisia pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate. Comisia are obligația odată la 6 luni, să analizeze conduita persoanei condamnate și eforturile depuse de aceasta pentru reintegrare socială. În cazul în care comisia apreciază că se impune schimbarea regimului de executare, sesizează judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate. Atunci când persoana condamnată a comis o abatere disciplinară gravă sau o infracțiune se poate impune schimbarea regimului de executate a pedepsei privative de libertate într-unul mai sever. Comisia întocmește un raport pe baza împrejurărilor constatate care pot determina schimbarea regimului de executare a pedepselor. Judecătorul delegat dispune prin încheiere motivată cu privire la schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, numai după ascultarea persoanei condamnate, la locul de deținere. Urmează apoi procedura  menționată și în cazul stabilirii regimului de executare a pedepselor privative de libertate; atunci când se constată că nu sunt îndeplinite condițiile pentru schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, se fixează prin încheierea de respingere termenul după expirarea căruia cererea sau sesizarea comisiei poate fi reînnoită.Acesta nu poate depași 6 luni.

Individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate

     Se stabilește de către comisia pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, în funcție de conduita, vârsta, starea de sănătate, și posibilitățile de reintegrare socială a persoanei condamnate. Persoana condamnată este inclusă în programe care urmăresc desfășurarea de activități educative, terapeutice de asistență socială și consiliere psihologică, instruire școlară și formare profesională. În aceste programe sunt incluși și minorii și tinerii aflați în executarea unei pedepse privative de libertate. Aceste programe speciale sunt realizate de serviciile de educație și consiliere psihologică din cadrul penitenciarelor, la care se adaugă și alți reprezentanți ai societății civile, a fundațiilor și asociațiilor.

Munca prestată de persoanele condamnate la pedepsele privative de libertate

Munca va fi astfel reglementată și organizată încât să contribuie la îndreptarea și reeducarea condamnaților. Din această cauză, persoana condamnată are nu numai obligații și restricții izvorâte din natura pedepsei, ci se bucură și de anumite drepturi.  

Persoanele condamnate la pedepse privative de libertate care sunt apte de muncă, cu acordul lor, pot presta o munca în raport cu calificarea și aptitudinile lor. Munca prestată de persoanele condamnate la pedepsele privative de libertate este remunerată, excepție făcând activitățile de gospodărire necesare penitenciarului sau în caz de calamitate. Persoanele condamnate care au împlinit 60 de ani, în cazul barbaților si 55 de ani ,în cazul femeilor, pot presta o muncă numai la cererea acestora; fiecare persoană condamnată trebuie să primească avizul medicului penitenciarului pentru munca pe care urmează să o presteze. Minorii condamnați la pedepse privative de libertate, care au împlinit vârsta de 16 ani, pot presta o muncă, numai la cererea lor, iar cei care au împlinit vârsta de 15 ani trebuie să aibă și acordul parinților sau a reprezentanților legali, dacă nu le este periclitată sănătatea. Persoanele condamnate care au devenit incapabili de muncă( în urma unei boli profesionale sau a unui accident),în timpul executarii pedepsei, beneficiază de pensie de invaliditate, în condițiile legii. Durata muncii prestate de persoanele condamnate la pedepse privative de libertate este de 8 ore pe zi și nu mai mult de 40 ore pe săptămână. Pe baza acordului scris al acestora, pot presta munca și în program de 10 ore pe zi, dar nu mai mult de 50 ore pe săptămână, primind drepturi banești pentru acest program de muncă. Persoanele condamnate beneficiază de cel puțin o zi pe săptămână pentru odihnă. Veniturile obținute de deținuti  se încasează de către administrația penitenciarului în care persoana condamnată execută pedeapsa privativă de libertate repartizându-se în modul următor: 30% din venit revin persoanei condamnate, iar din aceștia poate folosi 90% pe durata executării pedepsei și 10% se consemnează pe numele sau, iar în momentul punerii în libertate îl  încasează împreună cu dobânda aferentă; 70% din venit revine Administrației Naționale a Penitenciarelor, constituind venituri proprii.

Amenda penală

     Legislația noastră penală reglementează cea de-a treia pedeapsă principală și anume, amenda penală. Amenda penală constă într-o sumă de bani pe care condamnatul este obligat să o platească în contul statului. Este o pedeapsă cu caracter pecuniar și represiv. Amenda penală, ca orice pedeapsa se înscrie în cazierul judiciar al condamnatului. Codul penal, în art. 63 cuprinde câteva reguli privind stabilirea amenzii, și anume:

–  ori de câte ori legea prevede ca o infracțiune se pedepsește numai cu amendă, fără a-i arăta limitele, minimul special al acesteia este de 150 lei, iar maximul de 10000 lei;

–  când legea prevede pedeapsa amenzii fără a-i arăta limitele, alternativ cu pedeapsa închisorii de cel mult un an, minimul special al amenzii este de 300 lei, iar maximul special este de 15000 lei.       

–  când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de un an, minimul special este de 500 lei și maximul special de 30000 lei. Dispozițiile art. 53 alin. 1, lit.c prevăd limitele generale ale amenzii, care nu pot fi depășite în caz de atenuare sau de agravare a pedepselor. Dacă cel condamnat se sustrage cu rea-credință de la executarea amenzii, instanța poate înlocui această pedeapsă cu pedeapsa închisorii în limitele prevăzute pentru infracțiunea săvârșită.

Pedepsele complementare aplicabile persoanei fizice

Pedepsele complementare sunt întotdeauna alăturate pedepsei principale, pe care o completează.

 Interzicerea unor drepturi

        Este o pedeapsă restrictivă de drepturi care constă într-o interzicere temporară a exercițiului anumitor drepturi ale condamnatului, ca un adaus la pedeapsa închisorii aplicată acestuia. Pedeapsa interzicerii unor drepturi este prevazută prin dispozițiile din art. 64 Codul Penal, potrivit cărora această pedeapsă complementară constă în interzicerea unuia sau unora din următoarele drepturi:

a)      dreptul de a alege și a fi ales în autoritățile publice sau în funcțiile publice elective;

b)      dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat;

c)      dreptul de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie ori de a desfășura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii;

d)      drepturile părintești;

e)      dreptul de a fi tutore sau curator.

Potrivit legii, pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi se aplică, dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea de cel puțin 2 ani și instanța constată că față de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului, aceasta pedeapsă este necesară. Ca modalitate de aplicare, interzicerea unor drepturi poate fi obligatorie sau facultativă. Aplicarea ei este obligatorie atunci când este prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită. În cazul aplicării facultative, apare ca un mijloc de individualizare a pedepsei de către instanța de judecată. Instanța de judecată, în toate cazurile, aplicând pedeapsa interzicerii unor drepturi, trebuie să stabilească precis care anume din drepturile prevăzute în art.64 Codul Penal urmează a fi interzise și pe ce durată. Pedeapsa interzicerii unor drepturi se aplică după executarea pedepsei închisorii căreia îi este alăturată, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescripția executării pedepsei închisorii respective. (art.66 Codul Penal).

Degradarea militară

      Degradarea militară este o pedeapsă complementară privativă de drepturi care se poate aplica numai condamnaților militari și rezerviștilor și care constă în pierderea gradului militar și a dreptului de a purta uniformă. Ea poate fi obligatorie sau facultativă. Este obligatorie atunci când pedeapsa principală aplicată acestora este mai mare de 10 ani sau detențiunea pe viață. Aplicarea ei este facultativă când militarul sau rezervistul a săvârșit o infracțiune cu intenție, iar pedeapsa  aplicată de către instanța de judecată este închisoarea de cel puțin 5 ani și de cel mult 10 ani.

 Executarea pedepselor accesorii

    Pedepsele accesorii sunt pedepse privative de drepturi secundare( alăturate) care însoțesc în mod necesar pedeapsa principală a închisorii, ca un accesoriu al acesteia și se execută din momentul în care hotarârea de condamnare la pedeapsa închisorii a rămas definitivă. Pedeapsa accesorie constă în interzicerea drepturilor prevăzute în art.64 Codul Penal. Pe durata amânării sau a întreruperii executării pedepsei detențiunii pe viață sau a închisorii, condamnatul poate să își exercite drepturile părintești și dreptul de a fi tutore sau curator, în afară de cazul în care aceste drepturi au fost anume interzise condamnatului prin hotărârea de condamnare. Pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii sau a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii, se suspendă și executarea pedepselor accesorii. Potivit dispozițiilor art.71 Codul Penal executarea pedepsei accesorii este legată de executarea pedepsei principale.

Capitolul II

SPAȚIUL DE VIAȚĂ PENITENCIAR

În general dacă privim din exterior, ca simpli vizitatori am aprecia la prima vedere, că regimul de viață în închisoare are o logică simplă în care personalul asigură o gamă de servicii pentru deținuți – hrănire, igienă, recreere, culturalizare, securitate.

După un contact mai îndelungat cu închisoarea încep să fie percepute dimensiunile sale umane, structurile relaționale, normele și valorile neoficiale, dinamica zvonurilor, sistemul de privilegii, rapoturile de forță, statutele și rolurile actorilor care participă la viața de zi cu zi.

Pentru a avea o imagine cât mai corectă a spațiului de viață în penitenciar trebuie să pornim de la câteva constatări generale:

spațiu carceral este un spațiu închis- închiderea sa fiind constitutivă structurii și funcționalității sale.

spațiu carceral este un spațiu dihotonic- divizează populația penitenciară în două grupuri de o parte și de alta a gratiilor.

spațiu carceral este un spațiu penal din punct de vedere juridic- un spațiu al „disciplinei penale”, al experienței – limita pentru deținuți dacă vor considera că omul este o ființă- pentru librertate.

spațiu carceral este un spațiu al autorității, o zonă a interacțiunii lor asimetrice. Autoritatea specifică în închisoare este bidimensională: în ordine profesională ea este o autoritate ierarhică impunând gardienilor o subordonare pe verticală; iar în ordine penală, ea este o autoritate penitenciară impunând deținuților o supunere aproape totală.

spațiu carceral este un câmp de forțe- în care sunt consacrate conflictele determinate de tacticile de dominare ale gardienilor și cele de rezistență ale deținuților.

În penitenciar problematica normelor și valorilor capătă aspecte particulare determinate de situația în care se găsesc deținuții: absența libertății și celelalte frustrări împiedică raportarea adecvată la aspectele semnificative ale existenței de fiecare zi. Demnitatea, sănătatea, munca, egalitatea, omul, protecția, iubirea etc. Sunt apreciate din prisma „stării de deținut” și ierarhizate în funcție de presiunea trebuințelor nesatisfăcute în penitenciar.

II.1. Penitenciarul – loc al executării pedepsei privative de libertate

Stabilirea pedepsei și aplicarea acesteia (condamnarea persoanei vinovate) formează doar o etapă în combaterea și prevenirea infracționalității. Pronunțarea unei pedepse înseamnă, de foarte multe ori, schimbarea cursului vieții unei persoane. În funcție de perioada istorică, de sistemul judiciar, condamnarea putea însemna o sancțiune pecuniară, o pedeapsă corporală, o privare de libertate pe o durată determinată, o pedeapsă capitală, etc.

Oricum, dacă pronunțarea pedepsei este o etapă importantă prin implicațiile juridice, emoționale și rezonanță preventivă, executarea efectivă a pedepsei aplicate (mai ales în cazul pedepsei privative de libertate) va determina conștientizarea de către condamnat a gravității faptei sale, iar victima și societatea primesc o satisfacție deplină și reapare sentimentul de încredere în lege. Odată rămasă definitivă hotărârea de condamnare la pedeapsa privativă de libertate, instanța emite mandatul în baza căruia condamnatul este depus în penitenciar pentru executarea pedepsei.

Penitenciarul reprezintă cadrul material și socio-cultural în care se execută pedeapsa cu închisoarea și asigură condiții, posibilități, pentru formarea în anumite limite, la condamnați, a unei atitudini corecte față de muncă, față de ordinea de drept și față de regulile de conviețuire socială. Locuri de executare a pedepsei privative de libertate există din cele mai vechi timpuri. Apariția lor este legată de nevoia sancționării celor ce încălcau regulile sociale stabilite. Evoluând în condiții de tradiție, cultură și civilizație diferite, de-a lungul istoriei, închisorile (ca loc de executare a privărilor de libertate) s-au structurat în sisteme penitenciare specifice.

Dacă în antichitate, principalele pedepse erau cele corporale, iar pedeapsa închisorii era mai degrabă o măsură de siguranță (la romani), în evul mediu, sub influența inchiziției, privarea de libertate era însoțită de torturi și cruzimi oribile.

Odată cu epoca modernă, starea lamentabilă a închisorilor precum și caracterul inuman al regimului executării pedepselor privative de libertate atrag atenție unor personalități în special din rândul tinerilor progresiști. Astfel, pe la jumătatea secolului al XVIII englezul J. Haward a propus o reformă a închisorilor, concentrându-se pe ideea că deținuții trebuie să fie ținuți în închisori igienice, unde, pe lângă un tratament uman, să fie obișnuiți cu munca pentru a fi mai ușor recuperați de societate. Primind noile idei, legislațiile penale din țările europene au urmărit îmbunătățirea regimurilor de detenție, umanizând spațiile penitenciare. Ideea de îndreptare morală a deținuților se dezvoltă determinând o întreagă evoluție a sistemelor penitenciare, făcând ca pedeapsa privativă de libertate să fie executată în închisori organizate după sisteme diferite.

Dacă avem în vedere modalitatea de executare a pedepsei privative de libertate, tratamentul aplicat deținuților, modul de organizare penitenciară (inclusiv administrația penitenciară) atunci ajungem la sintagma de sistem penitenciar și implicit regimuri de detenție.

Venirea deținuților în penitenciar aduce schimbări majore în conduita acestora. Așadar, noii veniți resimt absența cadrului instituțional cu care s-au obișnuit (mediul din care au plecat) fiind dezorientați în uniiversul instituțional în care s-au instalat (mediul de primire). În astfel de cazuri, strategiile adaptive la noul context de viață generează diferite formule de integrare a deținuților.

Gheorghe Floria, în lucrarea Psihologie Penitenciară este de părerecă venirea în penitenciar tulbură echilibrul personalității printr-o triplă reducere : a spațiului de viață, a timpuluipersonal și a comportamentului social. Printre factorii care stau la baza apariției acestor tulburări se numără stresul acumulat pe perioada anchetei, intrarea într-un nou cadru instituțional, cu noi reguli de comportament, în care se realizează controlarea riguroasăși severă a conduitei deținuților.

În acest sens, penitenciarul ni se înfățișează ca fiind o instituție de izolare și control social a individului care execută o pedeapsăprivativă de libertate, dar și de transformare a acestuia dintr-un actor care prezintă un pericol pentru cei din jurul său, într-un individ capabil să se conformeze normelor societății din care face parte. Literatura de specialitate ne prezintă acest mediu ca fiind o “instituție închisă, instalată la marginea societății și axată inclusiv pe funcții negative: stoparea răului, întreruperea comunicațiilor și suspendarea timpului”.

Conform definițiilor instituțiilor totale, penitenciarele sunt organizații închise deoarece fac referire la un grup de indivizi care se află în custodia respectivei institute, aceasta având control total asupra lor, pe o perioadă determinate de timp, în tot acest timp încercând să șteargă efectele socializării anterioare și să inducă un nou set de credințe și valori, menite a fi în concordanță cu cerințele societății. “Penitenciarul prezintă caracteristici comune tuturor organizațiilor totale: practică izolarea cvasi-totală a unui număr mare de persoane în același perimetru; de asemenea închisoarea practică ruptura cu lumea de dinaintea încarcerării; controlează în mare măsură aspectele vieții lor, supunându-i unui regim de viață colectiv, strict legat de norme instituționale a căror respectare este riguros controlată de un corp de supraveghetori, ștergând orice deosebire între indivizi”.

Mediul penitenciar este un mediu care prezintă trăsături distincte. Astfel, în cadrul acestei instituții susținerea pe plan afectiv cât și pe plan moral este redusă, pierderea intimității generează stări depressive, intervine sentimentul de inutilitate și ineficacitate datoritălipsei posibilităților de a-și exprima aptitudinile. Așadar, în momentul încarcerări, deținutul suferă o trauma cauzată de schimbarea mediului. Intervine un decalaj de valori, deținutul fiind nevoit să se adapteze la un nou mediu, care impune adoptarea unei anumite conduite. Acest lucru poate fi resimțit de către deținutca pe un factor important în declanșarea stărilor depressive sau anxietate.

Adaptarea la mediul penitenciar este îngreunată datorită privațiunilor la care este supus deținutul și datorită faptului că acesta trebuie să își reevalueze comportamentul în vederea adoptării unei noi conduit care să fie în concordanță cu noile reguli ale instituției penitenciarului.

La intrarea în penitenciar, deținutului i se impune să manifeste un comportament șablonat, prescris de regulile instituției în care se află. În acest sens se încearcă o negociere între unicitatea actorului social și presiunea colectivului în care acesta trebuie să se integreze.

Conform lui Goffman, instituția totală se caracterizează printr-o serie de particularități precum: existența unei ierarhii bine stabilită, respectarea unui program strict, clasificarea și separarea populației (în contextual privative de libertate, separarea populației carcerale conform tipurilor de pedepse pe care aceștia le săvârșesc). Persoanele care execută o pedeapsă privativă de libertate se văd puse în situația în care trebuie să manifeste un comportament șablonat, prescris de normele instituției penitenciare.

II.2. Locul și rolul penitenciarului

Executarea pedepselor privative de libertate și a măsurii arestării preventive (în unele cazuri) se realizează în așezăminte de detenție aflate în subordinea administrației penitenciare. Izolarea persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate este necesară atât sub aspect punitiv, restrictiv de drepturi și libertăți, dar mai ales pentru a face posibilă aplicarea unui tratament și a unui regim penitenciar care să permită realizarea scopului și funcțiilor pedepsei.

Dacă funcția represivă se realizează prin impunerea izolării de comunitate și prin privațiunile pe care le suportă, funcție de reeducare se realizează prin muncă, prin desfășurarea unor activități utile în penitenciar, prin derularea unor programe de profesionalizare, prin implicarea deținuților în activități cultural-educative, moral-religioase și prin acordarea de recompense persoanelor care prezintă dovezi temeinice de îndreptate.

Prin prisma celor de mai sus, penitenciarele sunt instituții ce fac parte din organele de stat cu competență exclusivă și specială în asigurarea executării în concret a pedepsei prin supunerea condamnatului la regimul de detenție și aplicarea față de acesta a mijloacelor stabilite prin lege în vederea reeducării lui. Ca organe specializate ale administrației de stat Administrația Națională a Penitenciarelor și penitenciarele subordonate acționează în numele și sub controlul Ministerului Justiției pentru punerea în executare a hotărârilor judecătorești în domeniul aplicării pedepsei închisorii, în scopul reeducării condamnaților și al reabilitării lor.

Principalele sarcini ce revin penitenciarelor sunt:

a. Asigurarea deținerii persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii, a persoanelor arestate preventiv și a celor sancționați cu închisoarea contravențională urmărind:

– legalitatea și evidența persoanelor depuse în penitenciar;

– asigurarea pazei, escortării și supravegherii deținuților;

– folosirea la muncă, în condițiile legii, a persoanelor condamnate

b. Aplicarea regimului legal de deținere prin:

– asigurarea separațiunii deținuților conform criteriilor legale de

deținere;

– acordarea drepturilor legale;

– aplicarea judicioasă a măsurilor disciplinare și stimulatorii;

– întărirea spiritului de ordine și disciplină.

c. Organizarea procesului de educare a deținuților prin:

– cursuri de școlarizare;

– cursuri de profesionalizare;

– activități cultural-sportive, etc.

d. Organizarea și desfășurarea activității de studii și cercetare în vederea modernizării și perfecționării activității din penitenciar.

e. Organizarea și desfășurarea muncii privind selecționarea și promovarea personalului de penitenciar.

Ca unități militare, penitenciarele se constituie în componentă a forțelor armate, ca forță destinată apărării, având misiuni specifice și atribuții determinate în timp de pace, la mobilizare și la război. În realizarea acestor misiuni Administrația Națională a Penitenciarelor și unitățile subordonate colaborează cu unitățile Ministerului de Interne, Serviciului Român de Informații, Ministerului Apărării Naționale, cu alte organe ale administrației publice locale.

Privarea de libertate prin executarea unei pedepse penale într-un penitenciar-implicit într-o instituție totală, nu presupune izolarea în întregime a infractorului și nu are ca scop provocarea daunelor fizice sau psihice ci se constituie ca o constrângere necesară și un mijloc de reeducare, în scopul prevenirii săvârșirii unor noi infracțiuni.

În acest context, “penitenciarul se constituie ca o funcție a justiției și nu a puterii. Ca urmare, închisoarea asigură un serviciu social distinct, scopul său principal fiind acela de a servi comunitatea”.

Mediul carceral își manifestă autoritatea în virtutea unei idei și anume aceea de a redefine identitatea socială a deținutului. În acest sens, obiectivele mediului penitenciar sunt bine stabilite. Sistemul penitenciar își propune în primul rând menținerea ordinii la nivel organizational, schimbarea de atitudine și comportament precum și reintegrarea în societate a deținuților. Pe lângă acestea se înscriu și obiectivele pe care le urmărește executarea pedepselor: asigurarea unei supravegheri eficace, pentru a împiedica evadările, împiedicarea violențelor între deținuți, abuzul de putere al personalului și pregătirea deținuților în vederea liberării lor. În acest sens, pedeapsa poate fi percepută ca fiind lipsită de conținut, utilitate și ca neavând nicio justificare dacă nu îi ajută pe toți deținuții să adopte un comportament pro-social și să devină membri utili ai societății, deoarece pedeapsa din mediul carceral are funcția de a schimba conduit actorilor delicvenți de a neutraliza tentativele de manifestare a conduitelor deviante și de a-i ajuta pe deținuți în procesul de readaptare.

Intrând în acest mediu strain în care vechile repere funționale nu mai sunt valabile, administratorii penitenciarelor trebuie să îi ajute pe deținuți să se organizeze în așa fel încât să reușească să îți păstreze stima de sine precum și să evite eventualele neplăceri ale instituționalizării. La nivelul mediului carceral, “condiția de bază privind menținerea securității în mediul penitenciar este aceea de ordine și disciplină, atât în rândul deținuților cât și al personalului. Pentru ca această condiție să fie îndeplinită, este obligatoriu ca deținuților să li se ofere posibilitatea de a tăi după un program ordonat, siguranța vieții în colectiv, dreptul la peționare, dreptul la informare, posibilitatea de a ține legătura cu familia, desfășurarea unor activități vizând atât viața în detenție cât și pregătirea pentru liberare.”

Odată cu venirea în penitenciar, actorul social își pierde numeroase drepturi fundamentale: dreptul la proprietate, dreptul de a nu avea un loc de muncă, dreptul de a interacționa în permanent cu familia și cu cei din mediul din care provin, implicarea și participarea la viața economică și socială, libertatea de mișcare. Cu toate acestea, sistemul penitenciar nu trebuie perceput ca fiind doar o structură care condamnă individual la izolare socială, rolul lui fiind unui educativ și abia apoi unul punitive.

Așadar, pedeapsa nu este numai constrângere ci și reeducare, îndreptare a condamnatului. Acest tratament de resocializare, promovat de sistemul penitenciar “urmarește remodelarea personalității infractorului, ameliorarea tendințelor sale reacționale, reînnoirea motivațiilor care animă interesele și modificarea atitudinilor acestuia, în scopul reinserției sociale prin readaptarea la mediul socio-cultural căruia îi aparține”.

Deși pedepsei privative de libertate i se atribuie deseori o conotație negativă, am văzut că scopul său este unul pozitiv și anume redefinirea identității sociale prin încurajarea schimbării de atitudine și comportament.

II.3. Tipuri de sisteme penitenciare

În timp s-au cristalizat câteva tipuri de sisteme penitenciare, în funcție de condițiile economice, politice, sociale, în funcție de criteriile după care erau separați deținuții, de conținutul drepturilor și obligațiilor, de specificul formelor de intervenție pentru reabilitarea acestora.

Cele mai ilustrative sunt:

1. Sistemul închisorii în comun

Este un sistem simplu, economic, în care deținuții locuiesc în comun ziua și noaptea, au dormitoare comune, iau masa în săli de mese comune, muncesc împreună în atelier. Bărbații sunt separați de femei. Sistemul este criticabil pentru că favorizează promiscuitatea și contaminarea infracțională. Sistemul poate fi funcțional dacă se stabilesc criterii raționale de separațiune și dacă se aplică intervenții specifice pentru susținerea și reabilitarea celor condamnați.

2. Sistemul celular (pennsylvanian)

Este opus celuilalt, anterior prezentat, și presupune izolarea completă a deținutului, ziua și noaptea. Într-o formă izolarea era totală, condamnații neputând lua legătura între ei sau cu alte persoane. Se plimbau în curți izolate, câte un deținut în curte, iar la activitățile religioase purtau pe față o glugă pentru a nu putea fi recunoscuți. Într-o altă formă deținuții erau separați doar între ei, dar puteau comunica zilnic cu personalul închisorii, cu membrii societăților de patronare.

Sistemul sugera ideea că în singurătatea celulei condamnatul medita asupra răului făcut, îndreptându-se. Sistemul a fost abandonat întrucât determina cel mai adesea dezechilibrarea psihică a condamnaților, împingând la sinucidere.

3. Sistemul auburnian

A fost organizat pentru prima dată la închisoarea din Auburn, New York, în 1816. În acest sistem deținuții erau izolați pe timp de noapte, dar ziua munceau în comun, desfășurau alte activități în comun, fără a avea însă voie să comunice între ei. Regimul, bazat pe o disciplină severă, a fost apreciat ca necorespunzător.

4. Sistemul progresiv

Pleacă de la ideea că este riscantă pentru societate trecerea bruscă a condamnatului de la regimul celular la cel de libertate. Condamnatul ar trebui pregătit și adaptat pentru viața din comunitate trecându-l prin faze succesive, în funcție de gradul îndreptării sale, de la detenția celulară de zi și de noapte la libertatea totală. Dovedindu-și eficiența, din 1828 sistemul a suferit îmbunătățiri fiind preluat la sfârșitul secolului al XIX-lea de mai multe țări europene (Finlanda, Norvegia, Danemarca, Grecia, Italia).

5. Sistemul reformator de origine americană

Este bazat pe ideea sentinței neterminate, fără o durată prestabilită, considerându-se că este absurdă o condamnare pe termen fix întrucât nu se poate ști dinainte de cât timp ar fi nevoie pentru reeducarea unui deținut. Sistemul s-a aplicat prima dată în 1876 la închisoarea Amira din New York, care primea cu precădere nerecidiviști mai tineri de 30 de ani. Presupunând renunțarea la condamnările fixe, cărora li se substituiau pe termen nelimitat, sistemul a făcut loc arbitrariului în practica Instanțelor judecătorești.

II.4. Sistemul penitenciar românesc-scurt istoric

Ideea unui regim penitenciar așa cum a apărut în epoca modernă, nu a fost cunoscută în vechime, pedepsele constituindu-se în plata unor fapte reale sau imaginate de cei ce le puteau aplica, iar închisoarea ca loc de pedeapsă era destinată numai suferințelor celor osândiți. La fel ca și în celelalte țări europene, temnițele noastre au fost locuri de chinuri și nicidecum mijloace de îndreptare a infractorilor.

Cu toate că nu se poate vorbi despre organizarea închisorilor române până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, originea închisorilor la noi este foarte veche. Încarcerarea și utilizarea unor deținuți în mine (ocne) o găsim chiar și pe vremea când Dacia a intrat sub stăpânirea romanilor. Romanii obișnuiau să întrebuințeze deținuți la diferite munci printre care extragerea aurului și a altor metale, precum și a sării. Din diferite inscripții reiese că în Dacia existau o mulțime de saline și mine. În general, în aceste saline erau puși să muncească creștinii, ce erau osândiți pentru crearea unor “collegia illicite”.

Până la apariția pravilelor lui Vasile Lupu în 1646 în Moldova și ale lui Matei Basarab în 1652 în Muntenia nu existau urme de legi penale cu privire la pedepse și aplicarea lor progresivă în raport cu faptele săvârșite. Prin întocmirea celor două pravile s-au consacrat anumite principii de drept prin legi scrise, dându-se o sancțiune faptelor penale, atunci constatate. Misionarul Bandinus, care văzuse un divan de judecată în anul 1646, laudă nepărtinirea judecății domnești și susține că ,înaintea lui Vasile Lupu, nici cel mai mare boier nu avea nici o trecere față de țăran. Pe doi frați ai lui după mamă i-a pedepsit cu trei zile închisoare la un loc cu făcătorii de rele. În această perioadă judecata se făcea după obiceiul pământului. Domnul țării putea să judece el “pricinele”, dar putea să încredințeze jurisdicția oricui vroia el.

Ca pedepse aplicate în trecut cronicile vorbesc despre scoaterea ochilor, otrăvire, tăierea capului, spânzurarea câte doi de păr, punerea la plug, arderea în foc, purtarea de cozile cailor, ocna, surghiunul, orbirea, tăierea vreunui membru al trupului, însemnarea nasului, pecetluirea la mână, bătaia cu toiege, închisoarea la gros, confiscarea averii și altele.

Unele mănăstiri la noi au servit și ca loc de închisoare, de cele mai multe ori pentru condamnații politici, femei și copii. Cea mai veche mănăstire care a servit în acest scop a fost Mănăstirea Snagov, ridicată de Vlad Țepeș în secolul al XV-lea. Aici, sub pretextul că trebuie să se închine, boierii erau duși într-o cameră unde, în timp ce erau îngenunchiați, se deschidea o trapă din pardoseală, iar ei cădeau într-o groapă cu cuțite tăioase, găsindu-și sfârșitul. În clădirile dinspre sud ale acestei mănăstiri, Vlad Țepeș înălțase un fel de cameră de tortură din care deținutul, după ce suferea caznele impuse cu fier și foc, era aruncat cu ajutorul unei baliste în lac.

Alături de celelalte pedepse, în cursul secolului al XVI-lea găsim și pedeapsa amenzii, aplicată pentru cele mai variate vine și chiar pentru fapte grave: furt, ucidere – în care caz amenda se numește dușugubină – trădare, răzvrătire, când pedeapsa este confiscarea averii.

Cu privire la închisori nu există informații suficiente până în secolul al XVI-lea. În anul 1600 se relatează despre starea mizerabilă a acestora, în scrisoarea boierului Cocrisel închis la Bistrița. El arată suferințele sale din temniță, unde zace mâncând lutul, fiind plin de păduchi, barba i-a crescut până la brâu, iar ca îmbrăcăminte a rămas numai cu cămașă. Deși se vorbește de existența închisorilor, nu trebuie să ne gândim că acestea erau niște localuri construite special pentru aceasta, după anumite norme arhitectonice, ci închisorile de la noi au fost mult timp niște improvizații: case părăsite, beciurile curților domnești, gropi adânci și ocne, unde infractorii erau aruncați fără nici o socoteală, lipsiți de cea mai elementară igienă.

În 1830 este pomenită pentru prima dată ca fiind existentă o ocnă aparținând ocolașilor pe Trotuș, unde “pe vremuri” avusese loc o răscoală a tâlharilor care a dus la surparea acesteia, îngropând sub dărâmături pe tâlhari și pe cei care îi păzeau. Domnitorii devin mai milostivi abia la începutul secolului al XIX-lea când încep să se mai îndulcească pedepsele, încetează torturile și schingiuirile, ocna înlocuiește pedeapsa cu moartea, cei osândiți la ocnă pot spera la comutări, reduceri de pedepse și chiar grațieri. Până la punerea în aplicare a Regulamentului Organic, atât închisorile din Moldova cât și cele din Muntenia erau sub autoritatea Marelui Armaș, despre care cronicarul Miron Costin zice: “ De la el depinde închisorile din toată țara; el este și instigator domnesc; sub el sunt mai mulți armași și călăi”. Arhidiaconul Paul de Alep spune în descrierea sa “ Armașul este acela care supune la moarte și la tortură; sub ordinele Marelui Armaș erau armașii și călăii însărcinați cu executarea poruncilor și sentințelor domnești”.

Starea de lucruri a început să se schimbe către sfârșitul secolului al XVIII-lea. Mihai Șuțu (Moldova 1793-1795, Muntenia 1783-1785, 1791-1793 și 1801-1802) cerea să i se prezinte în fiecare sâmbătă situația celor închiși, însoțită de dosarele respective, dând dispozițiuni ca nimeni să nu poată fi pus sau scos din ocnă fără porunca sa scrisă. Totodată, observând că se făceau mari cheltuieli cu întreținerea arestaților și pentru a reda familiilor și societății oameni de muncă, a introdus “liberarea cu garanți”. În acest timp toți deținuții erau puși la munci publice, tratamentul lor era mai omenesc, se clădiseră pușcării cu mai multe camere în care dormeau jos pe rogojini și cu picioarele în butuci. Bolnavii mai ușor erau izolați, iar cei mai grav, trimiși în spitale și păziți de semeni. Îmbrăcămintea nu era reglementată. Deținuții purtau sumane și ițari de aba groasă, pe cap căciuli și în picioare opinci. Hrana era redusă la atât încât să nu moară de foame.

Odată cu impunerea Regulamentului Organic, care a fost pus în aplicare, în Muntenia, la 1831 și în Moldova la 1832 și pe baza dispozițiilor din el, ia ființă un regulament al temnițelor pentru Muntenia și diferite hotărâri ale obșteștei adunări, prin Anaforalele Sfatului Administrativ și Ofișele domnești pentru Moldova. Apariția Regulamentului Organic, a însemnat un pas înainte în direcția reglementării regimul de detenție. Acesta prevedea că „stăpânirea se va îngriji ca temnițele să fie sigure și curate, ca să nu vatăme sănătatea vinovaților”. Cu toate că prin acest document sunt suprimate pedepsele barbare, totuși, după numai un an se propune bătaia cu toiagele, care consta în aplicarea a 25-50 de lovituri la spate, pentru deținuții recalcitranți. Au fost prevăzute măsuri privind încarcerarea, liberarea, escortarea și disciplina în închisori, de „reeducarea” deținuților ocupându-se preoții. Fiecare închisoare era înzestrată cu o infirmerie; bătrânii și bolnavii cu purtări bune puteau fi propuși spre liberare.

Prin Regulamentul temnițelor, Marele Armaș era înlocuit cu Vornicul temnițelor. Acesta era însărcinat cu strângerea birurilor de la țiganii de pe propietățile domnești și cu îngrijirea pazei și bunei rânduieli a temnițelor și a ocnelor din tot principatul. Pedepsele celor cu purtări proaste erau dictate de vornic, iar ale celor vinovați de încercare de evadare sau evadare, de vornic sau instanța judecătorească, după caz. Aceste pedepse erau: bătaia cu toiagul, mărirea timpului deținerii în temnițe și ocne a celor cu condamnări limitate, punerea la secret în cătușe a celor condamnați pe viață și reducerea porției de hrană. Pedepsele puteau fi aplicate în parte sau combinat. Paznicii vinovați de neglijență în serviciu erau pedepsiți cu bătaia, condamnați după caz, de la 6 luni la un an închisoare și îndepărtați din serviciu. Din beneficiul muncii deținuților 1/3 se capitaliza în folosul lor pentru liberare, iar 2/3 erau destinate întreținerii lor. Cei care se liberau din închisori sau ocnă trebuiau să dea garanții că vor avea purtări bune și să declare unde doresc a se stabili. Cei care nu găseau garanții în obștea lor erau trecuți peste hotare.

Până la domnitorul Grigore Ghica (1849-1856) închisorile din Moldova au stat în cea mai neagră mizerie. Acest domnitor a cerut să i se facă un raport asupra închisorilor și în ședința domnească din 20 mai 1850 s-a luat în discuție Anaforaua cu nr.85 a Ministerului Lucrărilor Publice. Pe baza raportului prezentat s-au făcut câteva modificări și reparații temniței de la Iași, iar temnițele din județ s-au instalat în case particulare cu totul improprii.

II.5. Penitenciarul Botoșani, prezentare generală

Prima atestare documentară a unei „temnițe" pe meleagurile botoșănene o găsim în anul 1832, ulterior în 1879, în data de 8 martie, primăria Botoșanilor a achiziționat o casă boierească, cu „tot cu acareturi" care a funcționat ca închisoare și penitenciar, până în 1964. Urmare Hotărârii Consiliului de Miniștri din 30 decembrie 1956, s-a dispus preluarea de către Penitenciarul Botoșani a efectivului fostului penitenciar din Suceava, iar începând cu data de 05.11.1960, majoritatea deținuților politici care proveneau din rândurile partidelor istorice au fost concentrați la penitenciarul din Botoșani.

Clădirile penitenciarului actual sunt rodul unor lucrări inginerești strict funcționale. Unicul pavilion care data din anul 1899 a fost demolat, pe acel amplasament construindu-se un nou pavilion de deținere cu două etaje.

În conformitate cu prevederile Legii Legea 254/2013 supravegherea și controlul asigurării legalității în ceea ce privește executarea pedepselor privative de libertate se face sub controlul judecătorului de supraveghere a privării de libertate desemnat de către președintele Tribunalului Botoșani. Profilul unității este de custodiere a persoanelor private de libertate clasificate în regim semideschis și persoane aflate în stare de arest preventiv (cu pedepse de până la trei ani), deservind un număr de 28 de instanțe de judecată și de urmărire penală de pe raza județelor Botoșani și Suceava.

Penitenciarul Botoșani face parte din grupul regional Nord-Est, alături de Penitenciarul Iași (unitate coordonatoare), Penitenciarul Bacău, Penitenciarul Vaslui, Penitenciar-Spital Tg. Ocna, Școala Națională de Pregătire a Agenților de Penitenciare Tg. Ocna și Centrul de Reeducare Tg. Ocna.

Numărul mediu de persoane condamnate custodiate de acest penitenciar este de aproximativ 1200, cu un total de 300 de angajați.

II.6. Organizarea funcțională a Administrației Națională a Penitenciarelor

Administrația Națională a Penitenciarelor este o instituție militară, subordonată Ministerului Justiției și are rolul de a asigura executarea pedepselor privative de libertate pronunțate de instanțele judecătorești, a măsurilor arestării preventive și a măsurii educative de internare a minorilor delicvenți în centrele de reeducare.

În cele 43 unități aflate în subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor se aflau la 31.12.2002 un număr de 48.081 persoane (din care 2.051 femei), în condițiile în care capacitatea legală de deținere era de 38.227 locuri. Dintre aceștia, 4.436 persoane erau arestate preventiv, iar 105 erau sancționate contravențional ( restul fiind condamnați, în primă instanță sau definitiv). Din categoria condamnaților definitiv 5.571 persoane erau condamnate la pedepse peste 10 ani închisoare, iar 101 la detenție pe viață. În custodie se aflau 1.396 minori și 4.138 tineri cu vârste cuprinse între 18- 21 ani.

Deși se fac eforturi deosebite pentru îmbunătățirea condițiilor de detenție în penitenciarele românești și pentru apropierea acestora de standardele europene în materie, sistemul penitenciar se confruntă cu serioase dificultăți în realizarea scopurilor sale.

Astfel, supraaglomerarea accentuată a unităților penitenciare, creșterea numărului deținuților cu grad sporit de periculozitate, precaritatea dotării cu mijloace de pază, supraveghere, alarmare, transport, numărul redus de personal, sunt doar câteva dintre obstacolele care se mențin contribuind la diminuarea capacității personalului de a face față cu deplin succes, la nivelul exigențelor, problemelor pentru care este pregătit și instruit, la menținerea unui volum scăzut al intervențiilor specializate pentru resocializarea persoanelor condamnate, contribuind, de asemenea, la creșterea riscului pe care îl prezintă populația penitenciară pentru siguranța deținerii și chiar pentru ordinea și liniștea publică.

Instituția este condusă de un director general, civil, magistrat, detașat de Ministerul Justiției pe o perioadă de 3 ani, asistat de un director general adjunct, militar.

Structura organizatorică a Administrației Naționale a Penitenciarelor cuprinde:

direcții;

servicii independente;

servicii;

compartimente

1. Direcția Siguranța Deținerii și Regim Penitenciar – elaborează normele referitoare la aplicarea hotărârilor judecătorești prin care s-a pronunțat o pedeapsă privativă de libertate și acționează pentru respectarea reglementărilor interne și internaționale cu privire la executarea pedepselor.

Are două servicii(formate la rândul lor din compartimente):

Serviciul Siguranța Deținerii;

Serviciul Regim Penitenciar.

2. Direcția Educație, Studii și Psihologie Penitenciară – evaluează nevoile socio-educative și terapeutice ale populației penitenciare și stabilește strategia și modalitățile de realizare a acestora pentru reabilitarea și reintegrarea foștilor deținuți. Se compune din Serviciul Cultural – Educativ și Psihologie Penitenciară și Serviciul Studii și Prognoză Penitenciară.

3. Direcția Resurse Umane – se preocupă de aplicarea corectă a reglementărilor privitoare la strategiile și politicile de personal din sistemul penitenciar și se compune din:

Serviciul Încadrare și Promovare Personal;

Serviciul Gestiune Personal;

Serviciul Formare Profesională;

Secția de Învățământ Universitar și Postuniversitar;

Compartimentul Organizare – Mobilizare.

4. Direcția Logistică – planifică, coordonează și controlează activitățile destinate înzestrării, dotării, asigurării cu bunuri materiale, transportului și depozitării acestora, prestării unor servicii precum și hrănirea, echiparea, cazarea deținuților, asigurarea legăturilor radio și telefonice, repararea și construirea de imobile și desfășurarea de activități productive pentru realizarea de venituri proprii. Are în compunere:

Serviciul logistic;

Serviciul Construcții – Investiții;

Compartimentul producție

5. Direcția Financiară – urmărește proiectarea și realizarea bugetului de venituri și cheltuieli, administrarea și controlul realizării resurselor, respectarea legislației financiar-contabile, gestionarea și evidența contabilă a patrimoniului și plata drepturilor bănești cuvenite personalului..

Este compusă din:

Serviciul Buget, Financiar – Salarizare;

Serviciul Contabilitate – Metodologie

II.7. Personalul administrației penitenciare

Personalul administrației penitenciare cuprinde:

personal militar;

magistrați;

personal civil.

Ca și competența decizional – funcțională personalul administrației penitenciare este format din:

– personal de conducere (directori, directori adjuncți, șefi de servicii și compartimente) care reprezintă cca. 4,7% din totalul personalului;

– personalul de supraveghere (ofițeri și subofițeri) care formează partea cea mai numeroasă a personalului (cca. 66%). Aceștia își desfășoară activitatea în sectoarele de deținere, supraveghere, paza perimetrului, escortare, evidență deținuți și organizarea muncii;

– personalul cultural-educativ – format din profesori, educatori, sociologi, psihologi, juriști, asistenți sociali, preoți – se ocupă de școlarizarea, profesionalizarea, consilierea, susținerea moral-religioasă a deținuților și de derularea activităților culturale, sportive, de tip hobby și de organizarea timpului liber al condamnaților. Reprezintă doar 3% din totalul personalului.

O altă categorie importantă de personal e formată din specialiștii din diverse domenii (medici și asistenți medicali, personal financiar-contabil, ingineri, economiști, personal de resurse umane, secretariat, informatică) specialiști care prin competența lor contribuie substanțial la buna desfășurare a activităților din unitățile sistemului penitenciar.

Media de vârstă a personalului este (în 2010) de 37 ani, ponderea femeilor este de 15%.

II.8. Norme și valori în penitenciar

Valorile în locul de detenție, la nivelul individului servesc ca instrument și etalon în alegerea între alternativele de acțiune cât și pentru dimensiunea proiectivă pe care o au, adică oferă motive și planuri de acțiune în împrejurarea de viață pe care o traversează individul la un moment dat.

Norma socială este regula care prescrie comportamentele acceptate de colectivitate sau de către o instituție. Norma înlătură conflictele existenței în comun a grupurilor umane și poate avea caracter de obligativitate (norma juridică) sau numai de constrângere morală (norma morală).

Prin intermediul normelor grupul își exercită controlul conduitelor individuale, le imprimă o anumită convergență și uniformitate, forța sistemului constând în puterea grupului de a pedepsi pe cei care încalcă normele.

În penitenciar acționează ca și în societate trei tipuri de norme:

organizaționale – care privesc mecanismul de funcționare a instituției (legea de executare a pedepselor)

acționale – care indică regulile de evaluare „corectă” a situațiilor cotidiene și a evenimentelor ce interesează colectivitatea deținuților.

relaționale – referitoare la modalitățile considerate eficiente în raportările deținut – deținut, deținut – grup de deținuți, deținuți – personal.

Specific mediului penitenciar este existența în paralel a unor norme oficiale care sunt legiferate și urmăresc atingerea obiectivelor instituției productive, educative, preventive – cu normele neoficiale – care exprimă generalizarea experienței dobândite de deținuți, având ca scop crearea unor relații și condiții de viață suportabile din punctul lor de vedere pe parcursul executării pedepsei și acționează numai în interesul grupului de deținuți.

Gheorghe Florian a observat în ceea ce privește normele organizaționale că există un fenomen de penitenciarizare, direct proporțional cu durata șederii în penitenciar și mai ales cu starea de recidivă.

O reprezentare diferită există și în ceea ce privește deținuții cu responsabilități. Nerecidiviștii declară că cei care au responsabilități sunt oameni de încredere, majoritatea recidiviștilor își exprimă neîncrederea în aceștia. În colectivele de recidiviști, „șeful” impus de administrație nu este acceptat decât formal, ei folosind în interes personal poziția pe care o au, fiind lipsiți de obiectivitate.

În ceea ce privește normele acționale cel mai relevant e faptul că „nu se poate primi un sfat bun de la deținuții cu vechime în penitenciar”.

În legatură cu normele relaționale s-a constatat că ar exista și relații mai apropiate dacă o parte dintre condamnați, mai ușor influențabili nu s-ar polariza în jurul unor lideri negativi care îi manevrează în folosul lor și mai ales pentru a-și impune punctul de vedere celorlalți.

Diferența dintre ordinea subiectivă și cea percepută a valorilor, se datorează faptului că deținuții nu au o conștiință de grup, nu se raportează la valori ca ”noi” ci în termeni de ”eu și ceilalți”. De aici tendința ca în raporturile cu personalul, fiecare deținut luat separat să se arate mai bun decât este în realitate, iar când vorbește despre ceilalți să-i prezinte mai rau.

II.9. Normele și valorile informale în mediul penitenciar

În urma discuțiilor cu deținuții s-au relevat niște modalități de internalizare a normelor și valorilor informale:

Conduita individului este funcția de statutul actual:o dată intrat în penitenciar individul va acționa conform normelor și valorilor apreciate de el ca fiind în concordanță cu împrejurările în care se află.

Deținuții cu vechime în penitenciar sunt mai deschiși la cooperare și ajutor față de noii depuși care respectă normele informale. Pentru noii depuși se vorbește de un schimb : primesc ajutor dacă oferă conformism.

În unele cazuri aderarea la sistemul de norme și valori informale are rolul de mecanism de apărare față de propriile remușcări.

„Oferta” socială în penitenciar, întreaga gamă de reguli,obiceiuri și ierarhii care funcționează în rândul deținuților este mai ușor admisă de deținuții cu un grad scăzut de instruire, de cei cu o percepere confuză a motivelor lor infracționale și de cei care nu au planuri de viitor bine conturate.

II.10.Caracteristicile sistemului de norme și valori informale din mediul de detenție:

Normele și valorile informale constituie un indicator sensibil stării de spirit a grupului de deținuți: modul de organizare a valorilor, precum și aspectele care guvernează latura „nevăzută” a vieții de detenție, dau informații privind punctele de interes pe „termen lung” ale masei de deținuți.

Normele neoficiale au menirea de a conserva un sistem de relații interpersonale, în care să fie avantajați deținuții cu pedepse mari și mai în vârstă și recidiviștii.

Devierea de la normele neoficiale nu atrag sentimentul de culpabilitate din partea deținuților: condiția care trebuie respectată este ca încălcarea să nu fie vizibilă de către cei din jur.

Poziția deținuților față de norme și valori precum și față de majoritatea evenimentelor, exprimă poziția lor de „spectatori pasivi” pe perioada detenției.

Activitatea normativă informală se impune pentru fiecare subiect pentru că vine din interiorul masei de deținuți.

Nu există o contradicție majoră între normele oficiale și neoficiale, deoarece ele au domenii diferite de aplicare: cele oficiale se referă la obligațiile și drepturile deținuților, la regulile raționale de ordine interioară, la modul de adresare precum și la pedepsele și recompensele legale. Cele neoficiale au rolul de diminuare a efectelor frustrării inerente vieții de detenție, de a reglementa circulația informațiilor între deținuți și gardieni.

II.11.Grupul de deținuți

Viața în închisoare este în mod absolut o viață în grup: este anulată orice intimitate, totul este la vedere pentru ceilalți. Și mai rău decât toate, posibilități de refugiu, de schimbare nu există…

Penitenciarul, în genere, creează un tip aparte de relații interpersonale care au un conținut, un mod aparte de structurare și manifestare. Doi sunt factorii fundamentali care determină specificul relațiilor interpersonale ce se crează între detinuți. În primul rând, cadrul specific al penitenciarului ca instituție, mod de organizare, genuri de activitate, viața închisă și izolată desfășurată în colective constituite artificial și impuse, aflată sub control și o supraveghere permanentă. În al doilea rând, specificul populației penitenciare, al deținuților care prezintă particularități psihice și morale în general nefavorabile pentru constituirea unor relații psihosociale pozitive.

Grupul de deținuâi, pe lângă elementele structurale comune tuturor grupurilor umane- structura formală și informală, a statusurilor și rolurilor, a comunicației, a normelor și a puterii- are și particularități care-l diferențiază mult, modificându-i uneori surprinzător funcționalitatea.

A vorbi despre echilibru, normalitate și moralitate în grupurile de deținuți este destul de greu: căci atmosfera de bună înțelegere este de fapt o succesiune de momente foarte fragile, iar normalitatea și moralitatea sunt subordonate în principal intereselor materiale și biologice.

Prima componentă este structura formală și informală a grupurilor de deținuți. Din necesități organizatorice, o serie de deținuți primesc din partea administrației unele responsabilități: șef de detașament, șef de echipă etc. rareori însă această organizare oficială corespunde cu cea neoficială. Relațiile informale, bazate pe antipatiile și simpatiile interpersonale, sunt subordonate satisfacerii trebuințelor fundamentale pentru toți deținuții.

Legat de distribuirea responsabilităților, structura status-rolurilor își pune amprenta și pe funcționalitatea grupurilor de deținuți. Ca o remarcă generală, menționează că între deținuți există un mare procent de indivizi cu un ego slab, cu imagine nefavorabilă asupra propriei persoane, cu o crescută nevoie de dependență, cu o imagine neclară sau chiar întunecată a viitorului.

Desigur, există în penitenciar privilegii diferite de la un statut la altul, dar ca principiu, statutele avute”afară” tind să se mențină și pe parcursul executării pedepsei. În acest sens nu va surprinde faptul că indivizii cu o valoare deosebită (pregătire superioară) vor fi ținuți la distanță sau chiar persecutați pentru că sunt un motiv de umilire pentru majoritatea celorlalți care se simt inferiori.

Așa cum este de așteptat și în penitenciar, deținuții care nu au o conduită la limitele statutului lor oficial oferit, sunt schimbați repede pentru a nu produce tensiuni.

O altă componentă a grupurilor de deținuți este”comunicația”- cu cele două variante ale sale, comunicația formală și informală. Sistemul penitenciar fiind puternic ierarhizat, comunicația oficială se desfașoară preponderent de sus în jos, dinspre administrație spre deținuți. În condițiile detenției, obiectiv săracă în informații, mesajele orale care circulă între deținuți, capătă o importanță majoră.

Circulația mesajelor între deținuți poate fi abordată și prin prisma utilității, constatând că multe mesaje nu servesc la nimic sau chiar influențează în rău viața în grup. Cu toate că pare doar un aspect neesențial, argoul folosit în grupurile de deținuți, are un rol negativ evident pentru condiția de om aflat în detenție.

Dacă vom întocmi o listă cu termeni argotici folosiți vom fi surprinși de cât sunt de puțini , se face apel destul de mult la termeni țigănești. Se poate considera că un deținut este cu atât mai recuperabil din punct de vedere social cu cât folosește mai puțin limbajul argotic.

Structura normelor. În viața cotidiană a grupurilor de deținuți nou constituite, normele neoficiale nu apar de la început: întâi pe baza afinităților se formează subgrupurile; într-o a doua fază se statuează normele- să nu ne furăm între noi, să nu ne autorănim, să vorbim politicos, etc.; iar în faza a treia se realizează selecția celor care vor rămâne în grup, prin recunoașterea utilității normelor respective în detrimentul relațiilor afective. Acest proces nu este valabil și pentru grupurile constituite, care se “primenesc” în timp prin intrarea permanentă a altor deținuți și liberarea unora. În aceste grupuri, normele preexistă membrilor, cu unele diferențe de la un subgrup la altul, noul intrat alegându-și grupul care-l satisface cel mai mult.

Pornind de la toate acestea s-ar putea trage concluzia că în grupurile de deținuți, încet încet se intronează liniștea, fapt infirmat însă de realitate: tensiunile interpersonale permanente între deținuți sau dintre diversele subgrupuri din aceeași cameră, nu permite echilibrarea pozitivă în timp a diverselor tendințe ce animă deținuții. Și de aici concluzia: normele informale nu pot asigura singure autoorganizarea grupurilor de deținuți.

Structura puterii în grupurile de deținuți este o adevarată problemă pentru administrația locurilor de deținuți:cine și cum își exercită influența dintre deținuți se află la originea multor evenimente negative. Desigur, cadrele unităâii vor da niște responsabilități deținuților care îndeplinesc anumite condiții dar frecvent sunt descoperiți lideri informali a căror autoritate este incontestabil mai mare decât a celor numiți oficial. De cele mai multe ori sunt preferați de majoritatea deținuților unii care sunt mediocri, dar care știu să se poarte și prezintă constant un anumit stil în relațiile cu ceilalți. Liderul agreat de cei mai mulți deținuți este cel care-și exercită influența din mijlocul grupului și nu din afara lui.

În urma unor cercetări deținuții au indicat calitățile liderului ideal în urmatoarea ordine:

I – să raporteze cu obiectivitate situația din cameră;

II- să aplice cu strictețe regulamentul;

III- să vorbească frumos;

IV- să-i ajute pe ceilalți să nu greșească;

V- să respecte pe fiecare deținut;

VI- să fie inteligent;

VII- să se priceapă la oameni;

VIII- să cunoască multe lucruri;

IX – să sprijine pe cei nefericiți;

X – să fie mereu bine dispuși;

XI – să aibă forță fizică.

În urma tuturor celor arătate mai sus, vom înțelege climatul penitenciar ca o ambianță psihologică generală, compusă din:

percepția de către deținuți a normelor și valorilor oficiale proprii mediului penitenciar;

percepția sistemului de pedepse și recompense folosit în unitatea respectivă;

evoluția în timp a relațiilor cadre-deținuți;

audiența în rândul deținuților a deciziilor majore ale administrației: cunoașterea realizărilor și eșecurilor pe linia recuperării sociale a condamnaților;

influența prejudecăților și a zvonurilor din penitenciarul respectiv;

modul cum se reflectă în relațiile interpersonale condițiile materiale, precum și condițiile spirituale specifice unității.

Toate aceste elemente trebuie înțelese în condițiile în care subiecții ce compun grupurile sunt persoane lipsite de libertate, cu o mare parte a trebuințelor greu, imposibile sau anormal satisfăcute, trăind într-o ambianță în care plictiseala, incertitudinea și anxietatea sunt permanente. De aceea, rareori și pentru scurte perioade, climatul într-o unitate poate fi apreciat ca “destins”, “pozitiv”, “optimist” sau “relaxant”. Aproape tot timpul se întâmplă câte ceva care polarizează interesul unui mare număr de deținuți sau chiar a tuturor: conflicte între deținuți, autorăniri, refuzuri de muncă sau hrană, tentative de sinucidere ș.a.

În problema climatului există o neta diferențiere între un penitenciar de femei și unul de barbați. Penitenciarul de femei este totuși o zonă liniștită în care normativitatea oficială este factorul hotărâtor. În schimb, în penitenciarul de bărbați, nivelul și calitatea relațiilor umane este diferită și deplasată spre negativ. Moralul deținuților este mult mai scăzut comparativ cu al femeilor private de libertate, dacă înțelegem moralul ca măsură în care persoana percepe satisfacerea propriilor nevoi prin cooperarea cu grupul căruia îi aparține.

Capitolul III

INTERVENȚIA SPECIALIZATĂ A ASISTENTULUI SOCIAL ÎN PENITENCIAR

III.1.Repere legislative

Cadrul legislativ care reglementează activitatea asistentului social din sistemul penitenciar românesc, precum și reglementări internaționale privind profesia și rolul activității de asistență socială este dedicat informațiilor cu privire la competențele profesionale ale asistentului social care lucrează în penitenciar sau centru de reeducare, precum și aspectelor referitoare la supervizarea și managementul activităților de asistență socială, având drept scop evidențierea elementelor cheie care fac parte din procesul profesiei.

III.1.1. Cadrul legislativ care reglementează activitatea asistentului social din sistemul penitenciar românesc

În prezent, sistemul național de asistență socială este reglementat prin Legea nr. 47/2006 privind sistemul național de asistență socială. Sistemul național de asistență socială este definit în textul de lege menționat ca fiind “ansamblul de instituții și măsuri prin care statul, prin autoritățile publice și locale, colectivitatea locală și societatea civilă intervin pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare ori permanente ale unor situații care pot genera marginalizarea sau excluziunea socială a persoanei, familiei, grupurilor ori comunităților”(Art.2 alin.2).

Asistența socială include prestațiile sociale și serviciile sociale acordate în scopul

satisfacerii nevoilor sociale ale indivizilor, grupurilor, comunităților, aflate în imposibilitatea de a-și procura în mod independent resursele necesare unui nivel de viață considerat decent într-un cadru social dat.

Activitatea asistentului social angajat în unitățile sitemului penitenciar românesc este reglementată prin Legea nr.446/2004 privind Statutul asistentului social, precum și prin Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organelle judiciare în cursul procesului penal, cu modificările și completările ulterioare și Hotărârea nr. 1897/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 275/2006 cu modificările și completările ulterioare, Legea nr. 293/2004 privind Statutul funcționarilor publici cu statut special din Administrația Națională a Penitenciarelor, cu modificările și completările ulterioare, Ordinul Ministrului Justiției nr.2794/C/2004 pentru aprobarea Codului deontologic al personalului din sistemul administrației penitenciare.

În același context se înscriu și alte reglementări legislative care evidențiază principalele

elemente de specificitate ale acestei categorii profesionale:

Codul deontologic al profesiei de asistent social;

Hotărârea pentru aprobarea Normelor privind controlul și supravegherea exercitării profesiei de asistent social (publicată în Monitorul Oficial al României nr.586/2010);

Hotărârea Biroului executiv al Colegiului Național al Asistenților Sociali, nr.3/2009, privind aprobarea normelor privind formarea profesională continuă a asistenților sociali;

Hotărârea de Guvern nr.539/2005, cu modificările și completăriletările ulterioare, pentru aprobarea Nomenclatorului instituțiilor de asistență socială și a structurii orientative de personal, precum și a Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanței Guvernului nr.68/2003 privind serviciile sociale, cu modificările și completările ulterioare;

Metodologia activităților desfășurate de către asistentul social din sistemul penitenciar, aprobată prin Decizia directorului general al Administrației Naționale a Penitenciarelor nr.418/2007, referitoare la Standardele naționale în domeniul educației și asistenței psihosociale a persoanelor private de libertate;

Metodologia activităților desfășurate de către asistentul social din centrele de reeducare, aprobată prin Decizia directorului general al Administrației Naționale a Penitenciarelor nr. 486/2010 privind Culegerea de documente privind desfășurarea activităților de aducație și asistență psihosocială cu minorii din centrele de reeducare;

Manualul de proceduri al sistemului penitenciar, aprobat prin Decizia directorului general al Administrației Naționale a Penitenciarelor nr.452/2008 (A003 Domeniul: Educație și Asistență Psihosocială cod 03);

Decizia directorului general al Administrației Naționale a Penitenciarelor nr.478/2009, anexă la Manualul de proceduri al sistemului penitenciar- subdomeniul Proceduri de lucru pentru specialiștii care își desfășoară activitatea în domeniul educației și asistenței psihosociale din centrele de reeducare cod-04.

III.1.2. Reglementări internaționale privind desfășurarea activității de asistență socială în instituțiile corecționale

Din perspectiva rolurilor, personalul din unitățile de detenție se împarte în două mari categorii: personalul de pază și personalul de tratament. Cel din urmă este responsabil de organizarea și derularea activităților care au ca finalitate reabilitarea comportamentală și reintegrarea socială a persoanei private de libertate. Într-o definiție mai largă, din această categorie fac parte preoții, medicii, psihiatrii, psihologii, asistenții sociali, educatorii, profesorii și instructorii.

Despre aceste profesii și rolul lor, vorbesc o serie de documente internaționale și

europene, cele mai frecvente fiind cele promovate de Consiliul Europei:

Regulile Penitenciare Europene din 1987;

Regulile Penitenciare Europene din 2006;

Recomandarea nr. R(97) 12 a Consiliului de Miniștri ai Statelor Membre asupra Personalului Responsabil cu Implementarea Sancțiunilor și Măsurilor.

Serviciile și atribuțiile asistentului social, conform acestor reguli europene, pot fi specifice tipurilor de condamnați. Astfel, atribuțiile asistentului social în penitenciar, în raport cu persoanele arestate preventiv, presupun conform Association of Chief Probation Officers:

să sprijine și să coopereze cu personalul penitenciarului în informarea inculpaților cu privire la drepturile și obligațiile lor;

să îi ajute pe condamnații care au probleme practice sau de adaptare la mediul carceral;

să faciliteze luarea de măsuri în cazurile în care, prin arestarea inculpaților, au rămas copii sau persoane vulnerabile neprotejate;

să ofere informații deținuților cu privire la alternativele la arestul preventiv;

să ofere sprijin celor cu nevoi speciale;

să ofere informații consilierilor de reintegrare socială și supraveghere care întocmesc referatele de evaluare.

Rolul asistentului social într-un centru de reeducare sau într-o secție de minori a unui penitenciar are particularitățile sale, fiind concentrat, în special, pe menținerea legăturilor dintre minori și familiile lor, dar și pe educarea și pregătirea profesională a acestora, în vederea unei reintegrări sociale de succes.

În sistemul spaniol, de exemplu, locul asistentului social este bine definit în cadrul “echipei tehnice” de elaborare a “programului de executare a măsurii” în cazul minorilor, având următoarele atribuții:

diagnosticul situației socio-familiale;

gestiunea resurselor externe;

gestiunea documentelor.

Principalele atribuții ale asistentului social din penitenciar sunt legate de dezvoltarea capacităților individuale și a opurtunităților comunitare de natură să faciliteze reîntegrarea socială a persoanelor condamnate. Pe durata detenției, asistentul social are ca scop diminuarea efectelor negative ale custodiei asupra celor custodiați și dezvoltarea resurselor prosociale, personale și familiale ale subiecților.

Spre sfârșitul perioadei de detenție, asistentul social intensifică demersurile în vederea pregătirii pentru reîntoarcerea în comunitate și preluarea clientului de către agenții din sfera serviciilor sociale sau de probațiune.

Coroborând cu exigențele formulate, în principal, în Regulile Penitenciare Europene, precum și cu analiza unor modele de practică din alte state (Spania, Marea Britanie și Olanda), se poate contura profilul ocupațional al asistentului social din spațiul carceral românesc, după cum urmează:

Rolul asitentului din penitenciar este, deci, fără îndoială rezultatul unei interacțiuni dintre mai mulți factori structurali sau funcționali, printre care pot fi amintiți: profilul general al asitentului social, funcțiile manifeste și latente ale penitenciarului, nevoile beneficiarilor, legi și regulamente ce reglementează activitatea penitenciară, etc. Prin urmare, acest profil prezintă un nucleu dur format din roluri stabilite, dar și o componentă flexibilă, conjucturală, dictată de condițiile socio jurdice existente la un moment dat în societate românească.

III.2. Competențe profesionale ale asistentului social de penitenciar

Prezentarea generală a profesiei:

Codul din Clasificare a Ocupațiilor din România(C.O.R): 346001

Ocupația face parte din grupa 3460 – Asistenți sociali.

Definiție C.O.R.: acordă consultații asupra problematicii sociale; inițiază acțiuni pentru prevenirea delicvenței sau pentru readaptarea delicvenților; acordă ajutor persoanelor cu dizabilități fizice sau mentale, în scopul ameliorării capacității de integrare socială a acestora.

Se ocupă, în principal, cu recuperarea și (re)integrarea psiho-socială și profesonală a persoanelor cu probleme speciale: deficiențe psihice și/sau fizice, comportament anti social(delicvența), probleme sociale diverse. Desfășoară o activitate complexă și variată după cum urmează:analizează influența factorilor sociali asupra stării de sănătate mentală și a comportamentului uman;acordă consultații privind drepturile și obligațiile asistaților;colaborează cu instituții sau organizații care au obiective similare; participă la elaborarea metodelor și tehnicilor de lucru; propune măsuri de ajutorare sau recuperare.

Profesia de asistent social de penitenciar a fost clasificată COR și standardizată în 1999, regăsindu-se în lista standardelor ocupaționale grupate pe domenii ( grupa V sănătate, igienă, servicii sociale).

III.2.1. Definirea ariei de competență

Licența în asistență socială asigură competențele de bază în intervenția socială adresată categoriilor vulnerabile ale societății, alături de competențele de cercetare științifică, în domeniul socio-uman. Competențele de bază se referă la abilități practice dezvoltate prin programele/proiectele de colaborare cu instituții și organizații neguvernamentale, dedicate muncii de asitență socială.

În concordanță cu Legea nr. 46/2004, art. 10, alin.3, în mediul penitenciar vorbim despre servicii sociale specializate, în sensul furnizării măsurilor de suport și asitență, care au ca scop menținerea, refacerea sau dezvoltarea capacităților persoanelor custodiate, aflate în situații specifice de vulnerabilitate sau risc de excludere socială.

Rolul asitentului social din așezămintele de detenție se axează pe de-o parte, pe acordarea de sprijin calificat în vederea soluționării problemelor soaciale, formarea sau dezvoltarea comportamentelor prosociale, dezvoltarea capacităților de autocontrol și de autosusținere, iar pe de altă parte, pe colaborarea cu instituții publice sau organizații neguvernamentale, care au atribuții în facilitarea reinserției sociale a persoanelor custodiate de sistemul penitenciar.

Exercitarea profesiei de asitent social în așezămintele de detenție

Exercitarea profesiei de asistent social este avizată de Colegiul Asistenților Sociali din România și este autorizată de Ministerul Muncii și Protecției Sociale.

Conform Normeor privind standardele de competență profesională, elaborate de Colegiul Național al Asistenților Sociali, asistentul social care își desfășoară activitatea în așezămintele de detenție trebuie să dețină, cel puțin, treapta de competență profesională „specialist”.

Independența profesională conferă asistentului social dreptul de a acționa și de a lua decizii în beneficiul clienților săi și deplina răspundere a acestora. Această autonomie nu trebuie confundată cu individualismul, furnizarea de asistență socială neputându-se materializa decât în colaborare cu speciliștii din alte domenii socio-umane: „în funcție de complexitatea și forma de organizare, serviciile sociale sunt acordate de echipe pluridisciplinare” ( conform Normelor privind stabdardele de competență profesională). Astfel în penitenciar, echipa care se implică în elaborarea Planului individualizat de evaluare și intervenție educativă și terapeutică/Planului de intervenție recuperativă și de implementarea acestuia, este constituită din educator, asistent social și psiholog.

Aria activităților

Reglementările specifice domeniului penitenciar stabilesc, ca arie a activităților desfășurate de către asistentul sociale, următoarele:

– asistarea cazurilor sociale aflate în penitenciar;

– cunoașterea nevoilor și a cerințelor de ordin social, ce decurg din istoria individuală, personalitatea și evoluția comportamentală a persoanelor private de libertate;

– evaluarea, informarea și consilierea socială a persoanelor custodiate;

– oferirea de consultanță în domeniul exercitării drepturilor parentale și în domeniul protecției copilului;

– formarea, dezvoltarea și exersarea abilităților prosociale ale persoanelor private de libertate;

– sprijinirea persoanelor private de libertate care au fost afectate de violența domestică;

– menținerea și îmbunătățirea relației persoanelor private de libertate cu familia și comunitatea pe parcursul executării pedepsei;

– managementul situațiilor de criză și negocierea;

– cercetarea metodologică;

– formarea profesională a asistenților sociali în domeniul de specialitate.

III.2.2. Competențele sociale ale asistenților sociali specialiști

Competențele profesionale ale asitenților sociali specialiști , conform Normelor privind standardele de competență profesională, emise de către Colegiul Național al Asitenților Sociali sunt:

III.2.3. Competențele sociale ale asitenților sociali principali

Competențele profesionale ale asistenților sociali principali, conform Normelor privind standardele de competență profesioanală, emise de către Colegiul Național al Asitenților Sociali, sunt:

Treptele de competență profesională ale asitenților sociali sunt incompatibile cu orice altă formă de gradație profesională sau administrativă, constituind singurul temei în acordarea sau recunoașterea competențelor profesionale. Atestarea și avizarea exercitării profesiei de asistent social în mediul penitenciar, se realizează de către Comisia de avizare și atestare profesională din cadrul Colegiului Național al Asitenților Sociali. Astfel asistentul social are dublă subordonare:

– Din punct de vedere profesional, activitatea sa poate fi controlată și evaluată calitativ de către Corpul de Control al Colegiului Național al Asistenților Sociali, care monitorizează respectarea Codului deontologic, a reglementărilor și normelor de către asistenții sociali, indiferent de locul de muncă și care pot aplica sancțiuni disciplinare;

– Din punct de vedere administrativ, se subordonează direct șefului Serviciului de Asistență Psihosocială, iar activitatea sa face obiectul activității de control din partea șefilor direcți, inspectori ai Direcției de Reintegrare Socială și ai Direcției Inspecție Penitenciară.

Valori și principii etice ale asistentului social

În conformitate cu prevederile Codului deontologic al profesiei de asistent social, acest set de principii etice reprezintă totalitatea exigențelor de conduită morală corespunzătoare activității asistentului social.

Principiile au la bază valorile fundamentale ale asitenței sociale: furnizarea de servicii în beneficiul clienților, justiția socială, respectarea demnității și unicității individului, a confidențialității și integrității persoanei, autodeterminării și competenței profesionale.

Fiecare asistent social își ca însuși aceste valori și principii, ele urmând să se regăsească în comportamentul său, astfel încât, prin acțiunile sale, să nu aducă prejudicii imaginii profesiei:

1. Furnizarea de servicii în beneficiul clenților – scopul principal al activității asistentului social este acela de a asista persoanele aflate în dificultate, implicându-se în identificarea, înțelegerea, evaluarea corectă și soluționarea problemelor sociale.

2. Justiția socială – asitenții sociali se asigură de egalitatea șanselor privind accesul clienților la informații, servicii, resurse și participarea acestora la procesul de luare a deciziilor.

3. Demnitatea și unicitatea persoanei – asistenții sociali respectă și promovează demnitatea individului, unicitatea și valoarea fiecărei persoane.

4. Autodeterminarea – asitenții sociali asistă clienții în eforturile lor de a-și identifica și clarifica scopurile, în vederea alegerii celei mai bune opțiuni.

5. Relațiile interumane – asistenții sociali încurajează și întăresc relațiile dintre persoane, cu scopul de apromova, reface, menține și/sau îmbunătăți calitatea vieții persoanelor, familiilor, grupurilor, organizațiilor și comunităților.

6. Integritatea – asistenții sociali acționează cu onestitate și responsabilitate, în concordanță cu misiunea profesiei și standardelor profesionale.

7. Competența – asistenții sociali trebuie să își desfășoare activitatea numai în aria de competență profesională determinată de licența, expertiza și experiența profesională.

III.2.4. Relația contractuală de asitență socială

Element central în activitatea profesională de furnizare a asitenței sociale, relația dintre cel asistat și cel care oferă asistență este un proces interpersonal, parțial determinat prin regulamente ale profesiei, dar și de caracteristici specifice de origine subiectivă și socio-culturală. Natura acestora este datorată, pe de o parte personalităților implicate la cei doi poli ai relației și, pe de altă parte , cerințelor sociale specifice locului și momentului în care se produc.

Relația de asitență socială poate fi înțeleasă ca o tranzacție între un profesionist care oferă ajutor și un beneficiar care are problemă de orice natură diversă. Acesta din urmă, lipsit de mijloace materiale, respectiv resurse spirituale, medicamente, etc., fiind în căutarea acestora, este luat în evidență sau el însuși este cel care solicită sprijin asistentului social. Ce dorește el în astfel de situații? Dorește, desigur, să obțină serviciile și mijloacele materiale, care să răspundă nevoilor sale, dar, mai întâi de toate, dorește să fie recunoscut ca persoană și nu doar ca un conglomerat de probleme, sau, mai rău, ca un balast al societății care așteaptă sau recurge la mila publică. Așteptările asistatului sunt de a i se acorda atenție, ca asistenial să fie receptiv la sentimentele lui legate de situația problematică pe care o trăiește, să fie tratat ca o persoană umană ale cărei trebuințe se înscriu într-un context emoțional-atitudinal dat. Cel aflat într-o situație problematică dorește să aibă certitudinea că străinul care îi oferă ajutorul întelege ce însemnătate are problema pentru cel asistat și va face tot posibilul pentru a-i oferi sprijinul.

În conscință, pentru ca un asistent social să-l poată influența pe cel care îi solicită ajutorul, va trebui să fie receptiv și sensibil la încărcătura emoțională a complexului situațional și interpersonal în care se înscrie problema de rezolvat. Altfel exprimat, în munca de asistență socială interacțiunea dintre asistentul social și asistat este trăită ca o experiență socială, care demonstrează atât individual, concret, cât și simbolic, în legătura dintre un membru al societății care are nevoie să i se întindă o mână de ajutor și un alt membru al societății care întruchipează ideea că această mână de ajutor va fi întinsă, îi va fi oferită. Acesta este scopul tuturor serviciilor de asistență socială: să răspundă nevoilor umane într-un mod în care să dovedească grijă și responsabilitate socială în relație cu cei asistați.

Relația nevoi-resurse – domeniul asistenței sociale este constituit din incongruențe și discrepanțe între nevoi sociale și resurse sociale. Sarcina asistenței sociale este de a acționa asupra resurselor sociale, astfel încât acestea să fie mai bine direcționate, redistribuite și accesibile, astfel încât să satisfacă nevoile unui individ, grup sau a unei comunități. Însă nu este suficient ca asistența socială să acționeze asupra resurselor, ci trebuie să acționeze și asupra indivizilor pentru a crește capacitatea acestora, de a-și influența propria viață. Asistența socială se orientează asupra creșterii competenței indivizilor de a se integra în societate. În acest context, prezint în continuare spre exemplificare, câteva dintre nevoile umane și localizarea resurselor aferente satisfacerii acestora:

Atenție!:

– Nu toate nevoile umane sunt de natură exclusiv socială !

– Nevoile nu sunt identice între indivizi! Chiar și nevoile fizice sunt diferite !

Concluzie: Asistența socială va interveni astfel încât să permită fiecărui client accesul la resursele adecvate și necesare satisfacerii nevoilor sale.

III.2.5. Plasarea rolului asistentului social în raport cu psihologul și educatorul

Rolul și atribuțiile asistentului social au reieșit și mai bine prin rapoarte la rolul și atribuțiile educatorului și psihologului. Așadar, rolul psihologului în penitenciar a fost blocat de către cei mai mulți subiecți la tulburările mintale ( de exemplu, depresii, suicid, ciolență excesivă, etc.). Se consideră că ăsihologul intervine “punctual”, “situații de criză” sau pentru a ”îmbunătăți statutul psihosomatic al deținutului”.

Dacă psihologul are rolul de a lucre cu deținutul în raport cu el însuși, asistentul social are rolul de a facilita legătura deținutului cu exteriorul penitenciarului ( cu sistemul de suport al deținutului).

Educatorul este specialistul ce organizează și desfășoară programe cultural-educative și de timp liber. Tot el este cel care menține legătura cu cadrele didactice și cu cei care organizează cursurile de calificare. La fel ca în cazul psihologului, educatorul își concentrează atenția asupra dezvoltării capacităților deținutului pe durata executării pedepsei.

Eforturile asistentului social vizează cu prioritate reintegrarea socială a deținutului după momentul eliberării. În acest sens, asistentul social asigură legătura deținutului cu serviciile de probațiune și cu alte instituții care pot contribui la o întoarcere cu success a deținutului în comunitate.

III.3. Procesualitatea muncii de asistență socială penitenciară

Procesul de asistență socială , descris din perspectiva teoriei rezolvării de probleme, este construit din faze succesive, care avansează de la stabilirea legăturii dintre specialist și asistat, către rezolvarea problemei acestuia din urmă.

În cadrul intervenției, asistentul social poate utiliza modele de fișe de lucru prezentate în lucrările următoare:

Durnescu I. (2009), Asistența Socială în penitenciar, Editura Polirom, Iași: “Paradigma intervenției”, “Plan de intervenție”, “Inventarul de probleme”, “Istoria locuirii”, “Posibile locuințe după liberare”, “Costurile corespunzătoare fiecărei variante de locuire”, “Competențe practice”, “A fi șomer”, “Lista locurilor de muncă”, “Interesele mele”, “Așteptările mele”, “Plan de acțiune“, “Cum mi-am pierdut locul de muncă”, “Chestionar de avaluare a abilităților sociale”, “Wood inventory”, “Consumul de alcool și infracțiunea”, “Consumul meu de alcool”, “Scala Rosenberg”, “Condamnările mele”, “Cei 4 H-W, Who, Where, When, What, How”, “Ce am pierdut și ce am câstigat prin comiterea faptei?”, “Tehnica ABC (Antecedents, Behavior, Consequences)”.

Cojocaru, Ș. (2006), Proiectul de intervenție în asistența socială, Editura Polirom, Iași:

“Model al unei fișe inițiale a cazului”, “Model al unui raport de intervenție”, “Model al unui plan personalizat de consiliere”, “Model al unui raport de reevaluare a planului personalizat de consiliere”, “Model al unui raport al ședinței de consiliere”, “Model al unui referat de închidere a cazului”.

III.3.1 Evaluarea persoanelor custodiate

Evaluarea inițială a persoanei custodiate se efectuează în perioada de carantină și observare. Ea are două scopuri: de e aculege informații relevante despre situația socio-familială a persoanei private de libertate/minorului și de a orienta intervenția de resocializare și reabilitare.

Faza de îbtâlnire este prima interacțiune dintre asistentul social și persoana custodiată, moment care marchează inițierea procesului de ajutorare și care pune bazele relației de încredere. Această relație este elementul esențial și suportul intervenției profesionale.

Evaluarea inițială este etapa cunoașterii persoanei sau/și grupului familial, a situațiilor problemă și a interacțiunii acestora. Evaluarea constă în aprecierea potențialului (afectiv, intellectual, fizic) de care dispune persoana custodiată. Aceste capacități formează resursele interne ale persoanei . De asemenea, sunt identificate și evaluate resursele din rețeaua social a acesteia: relația cu familia, cu grupul de aparteneță, accesul la servicii și la forme de dezvoltare personală și profesională.

Evaluarea initial constituie primul pas în vederea identificării riscurulor și nevoilor de natură socială și proiectării intervenției specific și presupune parcurgerea următorilor pași:

a) Colectarea datelor și a informațiilor necesare din mai multe surse (de la persoana privată de libertate/minor, din dosarul individual, din ancheta socială, rechizitoriu, etc.). Asistentul social are o întrevedere cu persoana privată de libertate sau minorul, după depunerea acesteia/acestuia în penitenciar sau centru de reeducare și identifică potențialii factori de risc. Totodată, se informează asupra situației socio-familiale a persoanei custodiate, în scopul diminuării efectelor negative ale privării de libertate, precum și pentru a acorda sprijinul oportun.

Dacă situația o impune, speciliastul poate solicita informații despre situația socială a persoanei private de libertate de la membrii familiei , în cadrul unei întrevederi la sectorul “Vizită”, acceptul acestora și, în prealabil, cu acordul persoanei private de libertate. De asemenea, familiile minorilor privați de libertate, pot fi contactate în cadrul sectorului “Vizită”, indiferent de opțiunea exprimată în acest sens de către minorii în cauză.

În cadrul minorilor sancționați cu măsura internării într-un centru de reeducare, contactarea de către asistentul social a familiilor acestora este obligatorie.

De asemenea, în situația în care membrii familiei persoanei private de libertate /minorului doresc, din proprie initiative, să aibă o întrevedere cu asitentul social, aceasta se poate realiza, în cadrul sectorului “Vizită” al așezământului de detenție.

b) Asigurarea circuitului datelor obținute

Pe baza informațiilor culese, asistentul social începe completarea fișei sociale din Dosarul de Educație și Asistență Psihosocială, Dosarul de Educație și Asistență Psihosocială a Minorului și Dosarul de Dezvoltare a Minorului, iar la prima întrevedere cu membrii echipei multidisciplinare (psihologul și educatorul) analizează toate informațiile colectate. Este analizată situația și carențele identificate pe care le prezintă persoana privată de libertate în plan social, psihologic și educațional.

c) Analiza informațiilor colectate

Reprezintă, de fapt, evaluarea situației, care presupune sintetizarea, organizarea și interpretarea datelor, cu scopul de a formula corect (realist) problema socială, obiectivele intervenției și mijloacele adecvate pentru soluționarea lor.

În acest context, se poate afirma că evaluarea inițială vizează :

– locul de muncă și calificarea într-o meserie;

– locuința;

– atitudinea față de victimă și infracțiune, responsabilitatea față de faptele comise;

– stima de sine;

– abilitățile sociale;

– abilitățile cognitive;

– comportamentul;

– sănătatea mentală, etc.

Etape ale evaluării inițiale:

a) explorarea și evaluarea problemei;

b) acordul clientului asupra scopolui intervenției și stabilirea obiectivelor schimbării formulate în termeni comportamentali (contract scris);

c) planul de lucru (calendarul activităților; frecvența întâlnirilor specificarea, planificarea și distribuirea sarcinilor; limitarea sarcinilor în funcție de complexitatea lor; identificarea obstacolelor reale și potențiale – analiza contextuală);

Cele mai importante și eficiente tehnici de evaluare sunt interviul, observația, testul și chestionarul.

Evaluarea periodică are scopul de a actualiza informațiile sociale despre fiecare persoană custodiată, precum și de a asigura regimul progresiv de executare a pedepsei/optimizarea procesul recuperativ.

Elementele de noutate sunt consemnate în fișele de specialitate din cadrul Dosarului de Educație și Asistență Psihosocială / Dosarul de Educație și Asistență Psihosocială a Minorului / Dosarul de Dezvoltare a Minorului. Asistentul social reactualizează lista de priorități, în funcție de intervențiile deja realizate și de elementele nou identificate, formulându-se, după caz, noi recomandări și priorități din perspectiva includerii în programe și activități specifice.

Ca subcategorie a evaluării poate fi amintită și evaluarea detaliată, ca modalitate de soluționare a unui caz social.

Elementele principale ale unei evaluări detaliate (fără a fi limitate, însă, la acestea) sunt:

Identificarea și detalierea problemei în cauză și a datelor relevante;

Starea de fapt a persoanei custodiate, elemente ajutătoare, factori de risc și impactul mediului;

Planul de intervenție, care include obiectivele și metodele de acțiune (necesitățile persoanei custodiate, problema, stareade fapt și elemente sistemice relevante); datele culese pentru o astfel de evaluare pot proveni de la persoana custodiată, familia sa, reprezentantul legal sau de la alți asistenți sociali/specialiști implicați în cazul respectiv.

Etapa evaluării detaliate este bazată pe explorare și este similară metodelor utilizate de toate științele, ținând cont de următorii pași:

Culegerea și organizarea de date relevante pentru caz, majoritatea asistenților sociali bazându-se pe intrumente de culegere și prezentare sistematizată a informațiilor (ex: fișe de caz, rapoarte etc.);

Conectarea și interpretarea datelor ( înțelegerea interacțiunilor dintre relații, fapte, evenimente, sentimente, comportamente, influențe ale mediului social, etc.). Principalele abilități ale asistentului social vizează identificarea aspectelor esențiale din viața personei custodiate, care au determinat situația respectivă. Profesionistul trebuie să privească persoana custodiată din perspectiva holistică a problemelor și a circumstanțelor sale;

Evaluarea modului în care persoana custodiată funcționează, care sunt capacitățile, punctele tari și slabe, resursele disponibile. Această parte a procesului reprezintă partea de individualizare, deoarece fiecare persoană este unică, în felul său;

Definirea problemei sau problemelor cărora ne vom adresa. În această parte, persoana custodiată și asistentul social stabilesc lista și prioritățile de abordare a problemelor, ținând seama de resursele disponibile;

Planificarea intervenției, în care se stabilesc obiectivele intervenției. În ceea ce privește definirea obiectivelor, trebuie să se țină cont de următoarele criterii: Cine face?, Ce face (sarcini) ?, Când (încadrarea într-o limită de timp)?, În ce condiții?, La ce nivel minim de performanță?, Cum se măsoară rezultatul?.

Obiectivele formează fundamentul responsabilizării părților implicate și sunt subiect de negociere, după caz, cu persoana privată de libertate sau minorul/familia. Acestea trebuie să fie:

specifice; măsurabile; realiste; flexibile; încadrate într-o limită de timp.

Totodată, evaluarea detaliată a situației persoanei custodiat /familiei trebuie să răspundă la următoarele întrebări și să urmeze pașii propuși de răspunsuri:

Ce evaluăm?

Pentru ce evaluăm?

Pe ce bază evaluăm?

Obiectul evaluării?

Arii de evaluare

În momentul în care un asistent social se află în situația de a evalua complex o persoană

custodiată și familia acesteia, trebuie săaccepte de la început că, demersul său nu poate fi unul singular, ci complementar cu al altor specialiști și corelat cu acțiuni de pe alte nivele de evaluare.

Astfel, evaluarea complexă are în vedere patru mari arii de interes:

Aria socială.

Aria medicală.

Aria psihologică.

Aria educațională.

Evaluarea socială presupune analiza, cu precădere a calității mediului de dezvoltare al

persoanei private de libertate sau minorului (ex:locuință, hrană, îmbrăcăminte, igienă, asigurarea securității fizice și psihice etc.), a factorilor de mediu (ex: bariere și facilitatori) și factorilor personali. Acest tip de evaluare este coordonat de către asistentul social.

Evaluarea medicală presupune examinarea clinică și paraclinică, în vederea stabilirii

unui diagnostic complet (ex: starea de sănătate sau de boală și, după caz, complicațiile bolii; evaluarea medicală este coordonată de către medicii de specialitate).

Evaluarea psihologică se realizează prin raportare la standardele existente, prin teste specifice validate, în vederea stabilirii unei dignoze care indică depărtarea sau distanța față de normele statistice stabilite. Acest tip de evaluare este coordonat de către psihologi.

Evaluarea educațională se referă la stabilirea nivelului de cunoștințe, gradul de asimilare și corelarea acestora cu posibilitățile și nivelul intelectual al persoanei custodiate, precum și identificarea problemelor și cerințelor educative speciale. Acest tip de evaluare este coordonat de către educatori sau profesori.

Evaluarea finală are scopul de a prefigura perspectivele de reintegrare socială a persoanelor custodiate.

Concluziile de specialitate sunt consemnate în fișele de specialitate din cadrul Dosarului de Educație și Asistență Psihosocială / Dosarul de Educație și Asistență Psihosocială a Minorului / Dosarul de Dezvoltare a Minorului, precum și în documentația înaintată comisiei de propuneri pentru liberare condiționată sau consiliului profesoral.

În acest context, menționez, ca exemplu de bună practică, demersurile întreprinse de asistenții sociali din cadrul Penitenciarului Botoșani, care, Înaintea liberării unei persoane private de libertate ce necesită suport social după liberare, completează FIȘA DE EVALUARE SOCIALĂ (înaintea liberării).

Scopul acestor demersuri este transmiterea informațiilor cătreinstituțiile din comunitate, ce au în competență domeniul asistării și al asistenței sociale, astfel: Direcției de Servicii Sociale, pentru persoanele care domiciliază în Municipiul Botoșani; Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Botoșani, pentru cei care domiciliază în județul Botoșani (uneori se colaborează și cu asistentul social din cadrul Primăriei din comuna/localitatea de domiciliu a persoanei care urmează săse libereze); asistentului social/referentului din cadrul Primăriei din raza localității unde are domiciliul persoana ce urmează să se libereze (pentru persoanele care nu domiciliază în județul Bătoșani).

Pregătirea persoanelor private de libertate sau minorilor pentru revenirea în comunitate, după finalizarea sancțiunilor penale, este un proces ce începe din prima zi de detenție, se derulează pe toată perioada executorie și se intesifică la finalul acesteia prin parcurgerea unui program recuperativ special conceput, în scopul creșterii șanselor de incluziune socială.

Această etapă premergătoare liberării are rolul de adaptare a individului la specificul vieții comunității și de internalizare a drepturilor și resposabilităților sociale. Revenirea ăn societate după liberarea din deteție reprezintă un momet importan din viața oricărei persoane care, pentru o perioadă de timp, a fost privată de libertate.

Momentul liberării include și aspecte negative determinate de fenomenul etichetării sociale, provocând persoanei revenite în societate sentimente contradictorii față de familie și comunitate. După executarea pedepsei privative de libertate, unele persoane constată că nu mai au famili, loc de muncă, locuință, posibilități financiare pentru a se întreține. Aceste cauze cresc șansele ca odată întorși în cominitate, să încalce din nou normele sociale, să comită infracțiuni și să revină în penitenciar. În consecință, activitățile derulate trebuie să aibă o tematică specifică acestei etape a traseului execuțional, oferind informații concrete despre servicille sociale puse la dispoziție de organizații nonguvernamentale și instituții ale statului, precum și despre modalitățile de accesare a acestora, în conformitate cu legislația în vigoare.

Pregătirea pentru libertate este, așadar, un proces de durată. În cadrul acestui proces, o atenție deosebită de acordă dezvoltării deprinderilor de viață independentă. Dezvoltarea optimă a acestor depreinderi va asigura o mai bună inserție socială și implicit, riscului de recidivă.

Când doriți să vă mutați într-o casă, vreți să vedeți mai mult decât o singură încăpere. Indiferent cât ar fi de impresionat ați fi de o cameră anume, tot ați dori să explorați întreaga locuință – celelalte încăperi, podul, pivnița, curtea. Ați dori,poate, să faceți și o plimbare prin împrejurimi. Știți că ambianța unei singure încăperi nu este definitorie pentru întreaga casă și cereți să vedeți totul. Viața într-o singură încăpere este influențată și afectează la rândul său, întreaga casă, curte și vecinătate, așa cum traiul în întreaga casă, curte și vecinătate este influențat și afectează viața într-o singură încăpere.

Iată că, dacă asistenții sociali nu cer un „tur complet”, clienții nu îi vor conduce prin „celelalte încăperi sau proximități” ale vieții lor. O evaluare generală nu se limitează doar la simpla comunicare a situațiilor clienților și la identificarea punctelor tari ale acestora. Indiferent de nivelul educațional și material al clientului, o evaluare a resurselor la toate nivelurile lărgește gama soluțiilor posibile. Când asisteții sociali îndrumă clienții să privească dincolo de situațiile lor imediate pentru a cerceta în profunzime sistemele contextuale, descoperă noi informații, resurse și oportunități. Descoperirile permit asistenților sociali și clienților să descifreze relațiile dintre evenimente și să identifice resurse încă neabordate, dar totuși accesibile.

În România nu există o instituție, organizație care să se ocupe în mod exclusiv de asistența post penală a persoanelor private de libertate, prin urmare rolul asitentuliui social din penitenciar devine foarte important în procesul de recuperare a persoanei.

III.3.2. Intervenția socială

Termenul intervenție trimite, în principal, la o acțiune de schimbare planificată, destinată să modifice cursul unor evenimente, să modeleze comportamente și atitudini, să refacă sistemul relațiilor interpersoanle, să gestioneze crize și conflicte de ordin individuale, să impună o altă ordine valorică și normativă.

Formele de intervenție ale asistentului social sunt:

– informare;

– elaborare de strategii de îmbunătățire a situației individuale;

– consiliere;

– management de caz;

– implementare și monitorizare;

– supervizare.

În sistemul penitenciar, asistentul social trebuie să răspundă la cele cinci întrebări care indică traseul procesului de intervenție socială și anume:

– Care este problema ?: Identificarea problemei;

– Ce se întâmplă? : Evaluarea inițială – dinamica nevoi – probleme – resurse;

– Ce este de făcut? : Planificarea intervenției; stabilirea obiectivelor și activităților;

– Cum trebuie procedat ? : Strategia și modalitățile de intervenție;

– S-a făcut tot ceea ce trebuia? : Monitorizarea constantă și evaluarea finală.

Intervenția propriu-zisă reprezintă aplicarea în practică a planului de intervenție, ce a fost elaborat, urmărind obținerea rezultatelor stabilite și măsurabile, prin desfășurarea activităților de către asistentul social, precum și de către persoana custodiată, pentru care au fost inițiate demersurile recuperative.

Acestă etapă este cea de implementare, prin care toate prevederile planului de intervenție devin imperative ale acțiunii destinate obținerii răspunsurilor la următoarele întrebări:

– Ce rezultate trebuie așteptate?

– Ce trebuie să facă specilistul implicat ?

– Ce trebuie să facă beneficiarul?

– Cine mai poate fi implicat ?

– Care sunt responsabilitățile fiecarei părți implicate ?

– Cum pot fi obținute rezultatele așteptate?

Paradigma intervenției sociale (aspecte ce sunt stabilite detaliat și consemnate în fișele sociale din dosarele de educație și asistență psihosocială întocmite persoanelor custodiate) :

Ținând cont că una din atribuțiile asistentului social din sistemul penitenciar este furnizarea de asitență și intervenție specializată pentru persoanele custodiate (ex: consiliere socială, mediere a relațiilor cu mediul de suport, negociere de conflicte), considerăm că modelul intervenției poate fi aplicat în mediul carceral.

Conform acestui model, asistentul social este un agent al schimbării care trebuie să definească obiectivele procesie ale schimbării ce trebuie realizată, precum și mijloacele necesare în acest sens. Definirea obiectivelor și mijloacelor reprezintă proiectul de intervenție, rezultat al confruntării proiectelor diferiților parteneri (ex: clientul, familia, comunitatea, instituția, asistentul social), negocierea ducând spre un proiect comun.

Modelul intervenției relevă complexitatea proceselor de schimbare socială, conștientizând dificultatea acțiunii într-o sferă în care aspectele obiective și cele subiective nu pot fi disociate. Acest model subliniază voința și capacitatea clientului de a-și canaliza resursele spre un proces adaptiv menit să-i restaureze normalitatea în planul funcționării sociale, nu doar voința de a acționa și interveni a asistentului social.

Etapele acțiunii asistențiale, conform modelului intervenției sunt următoarele:

1. Reperarea problemei sociale sau a cererii este momentul inițial al activității de asistență când trebuie să se răspundă la întrebări de genul: Cine și ce solicită? Pentru cine este formulată cererea? Cui i se adresează cererea? Cine are competența rezolvării problemei sociale?

2. Analiza situației constă în culegerea informațiilor utile despre client, ca si despre mediul în care acesta evoluează. În acest moment sunt necesare metodele de culegere a datelor empirice: observația, documentarea, interviul și povestirea autobiografică.

3. Etapa evaluării preliminare și operaționale constă în constituirea unui model explicativ al realității în care urmeză să se deruleze intervenția. Este necesară definirea și operaționalizarea conceptelor cheie, formularea și corectarea ipotezelor și surprinderea dinamicii problemei de rezolvat. Tehnici utilizate: decriere, clasificare, analiză comparată și teoretizare.

4. Elaborarea proiectului de intervenție cuprinde:

– definirea riguroasă a clientului și a nivelului la care se intervine( ex: individ, grup, comunitate restrânsă);

– determinarea obiectivelor specifice ale intervenției, în ordinea importanței și/sau în ordinea cronologică a realizării;

– alegerea strategiilor, metodelor și tehnicilor de lucru cu cleintul pentru a putea provoca și susține mecanismele schimbării sociale. Proiectul este rezultatul negocierii între asistentul social, client și instituția asistențială ( penitenciar).

5. Punerea în aplicare a proiectului este etapa de realizare propriu-zisă a obiectivelor schimbării, pe baza diverselor metode și tehnici de intervenție.

6. Evaluarea rezultatelor constă în măsurarea efectelor produse de punerea în aplicare a planului de intervenție. Evaluarea combină 3 perspective de măsurare a performanțelor: cea proprie asitentului social, cea proprie clientului și perspectiva instituției. Din evaluare pot deriva două situații: fie continuarea intervenției pe baza unui plan renegociat și mai bine adaptat situației, fie renunțarea definitivă la intervenție, în virtutea reușitei sau a eșecului total.

7. Incheierea intervenției este momentul în care unul dintre actorii implicați sau toți consideră că obiectivele au fost atinse sau că, dimpotrivă, acțiunea asistențială a eșuat. Modelul intervenției se sprijină pe cunoștințe din domeniul sociologiei, psihologiei sociale, managementului și legisșației sociale, pe responsabilizarea clientului și pe tendința de a da actului asistențial o dimensiune comunitară.

Intervenția personalizată – are drept obiectiv modificarea situației clientului prin acțiuni exterioare la nivelul individului. Aceste acțiuni sunt concepute astfel încât să se obțină cel mai mare grad de participare la propria sa schimbare. Depășirea stării de vulnerabilitate presupune:

Identificrea tipului dominant de vulnerabilitate a persoanei;

Stabilirea contractului între specialist și client;

Stimularea clientului pentru clarificarea propriului interes și motivarea acțiunii pentru urmărirea acestui interes;

Acordarea sprijinului pentru evaluarea realistă a mijloacelor disponibile ale clientului și pentru trasarea unui traiect în atingerea obiectivelor propuse și asumate de acesta;

Sprijinirea clientului pentru adaptarea propriului principiu normativ la cele recunoscute social;

Stimularea clientului pentru realizarea unei definiri proprii a situației într-o manieră care să diminueze poziționarea sa defavorizată.

III.3.3 Monitorizarea și evaluarea intervenției

Monitorizarea reprezintă un proces continuu de evaluare a eficienței intervenției.

Este funcția folosită în permanență pentru a verifica dacă activitățile propuse în demersul recuperativ se realizează conform planificării anterioare și, care totodată, oferă, informațiile necesare pentru orientarea și evaluarea acestor activități.

Din această perspectivă, monitorizarea este un instrument în serviciul evaluării. Evaluarea se alimentează cu datele obținute în urma monitorizării. Deși monitorizarea este utilă și pentru managamentul activităților realizate, se poate afrima că metodele de monitorizare sunt, de fapt, versiuni similare, dar simplificate ale metodelor de evaluare. Majoritatea aspectelor subliniate sunt, prin urmare, aplicabile ambelor funcții, care sunt luate în considerare separat numai în contextul în care trebuie tratate diferit.

Metodele de monitorizare vizează modul în care nivelul performanței poate fi apreciat (măsurat). Metodologia folosită pentru a evalua nivelul performanței este diversă: chestionare, observare, verificări, etc.

Cel mai utilizat mod de monitorizare constă în analiza comparată a stadiului de implemenatare al demersurilor întreprinse în vederea soluționării unor cazuri sociale din penitenciar cu obiectivele prestabilite și cu aprecierea performanțelor. Această analiză apreciativă determină dacă planul ar trebui modificat sau nu, pentru a satisface standardele prestabilite, dacă obiectivele propuse au fost realiste și răspund nevoilor persoanelor private de libertate; efieciența și eficacitatea demersurilor; calitatea pregătirii profesionale a asistentului social și, nu în ultimul rând, calitatea serviciilor.

Monitorizarea, de cele mai multe ori, este asimilată evaluării continue a propriei activități de asistență socială (dar și a celorlalți membri ai echipei), nefiind o funcție specifică numai managerului serviciului, ci o obligație a fiecărui specialist în parte, care permite revizuirea permanentă a demersurilor întreprinse în cadrulm unei intervenții.

Cum se realizează monitorizarea?

– prin interpretarea datelor și a informațiilor cuprinse în fișele de lucru/fișele de activitate/fișele de monitorizare;

– prin analizarea, în ansamblu, a desfășurării unei activități (puncte tari și puncte slabe, progresele obținute, reevaluarea măsurilor întreprinse și aprecierea impactului/efectului intervenției asupra persoanelor custodiate);

– prin organizarea și desfășurarea întâlnirilor de lucru, între membri echipei multidisciplinare, în vederea realizării unei evaluări, ca un mijloc de formare a unei perspective, asupra evenimentelor trecute și prezente, pentru a susține implementarea și managementul activităților si a facilita deciziile asupra acțiunilor viitoare.

În concluzie, o definiție simplă a monitorizării sau evaluării continue ar fi: procesul prin care se obțin informații asupra calității unui demers de asistență socială, prin măsurarea rezultatelor în raport cu obiectivele stabilite, în vederea luării deciziilor potrivite.

Evaluarea – deseori folosesc termenii sumativă și formativă, cu referire la două tipuri de evaluare. Cea sumativă se referă la studierea urmărilor programului/activității și a eficienței acestora. Evaluările formative se referă la studierea procesului – demersului recuperativ, în desfășurarea lui.

Ambele tipuri de evaluare au loc la două niveluri:

a) La nivelul programului/activității – profesionistul măsoară impactul și natura programelor/activităților de asistență socială (implementarea unui program de asistență socială, un anumit tip de intervenție, în vederea rezolvării unei probleme concrete, activitatea de consiliere, de menținere a legăturii cu mediul de suport, etc.)

b) La nivelul relației de asistent social – beneficiar al serviciilor de asistență socială (la acest nivel se pot analiza: natura intervenției individuale, care sunt rezultatele preconizate și dacă intervenția a condus la atingerea obiectivelor fixe la începutul procesului de intervenție).

Fiecare asistent social trebuie sa analizeze permanent, dacă activitățile desfășurate care duc la realizarea scopurilor convenite (astfel, ne testăm competența și contribuim la dezvoltarea profesiei).

Echilibrarea evaluărilor sumativă și formativă

Evaluarea formativă permite analizarea modului în care sunt îndeplinite obiectivele, însă trebuie urmărit în același timp și dacă acestea sunt realizate pe parcursul intervenției. Din păcate, progresele realizate într-o interveniție de asistență socială sunt puțin conceptualizate, de aceea, măsurarea este uneori precară, dacă nu se face efortul de evaluare formativă și de conceptualizare a inițiativei folosite.

Înainte de evaluarea sumativă (evaluarea întregii intervenții) este necesar să răpundem la următoarele întrebări:

– Ce urmărim să realizăm?

– Care sunt obiectivele asumate prin contractul stabilit între asistentul social și beneficiarul serviciilor de asistență socială?(claritatea obiectivelor este necesară pentru orice evaluare)

– Care este populația pentru care obiectivele sunt realizate ? (uneori este vorba de un individ sau/și grup de beneficiari, alteori este vorba despre o comunitate sau o populație mai largă)

– Care sunt părțile componente ale programului de intervenție? (sau ale planului)

– Sunt ele necesare pentru realizarea obiectivelor ?

– Cum se potrivesc părțile componente? Care preced și care urmează? Care sunt simultane? Cum se organizează ele pentru realizarea scopurilor propuse? (la acest punct, se poate realiza o schemă pentru a ilustra legăturile dintre diferetele strategii ale intervenției)

– Care sunt motivele care să te fac să crezi, dacă strategiile intervenției sunt realizate, obiectivele vor fi îndeplinite? (în această situație, este pe teren teoretic: are unele ipoteze pentru realizarea obiectivelor, iar evaluarea se leagă de testarea acestor ipoteze și dezvoltarea, în același timp, a bazelor teoretice ale profesiei)

III.3.4. Încheirea intervenției

Încheierea este sfârșitul relației de colaborare profesională între asistentul social și client. Toate relațiile de colaborare între asistenții sociali și clienți iau sfârșit inevitabil. Încheirea poate fi programată sau spontană, de succes sau nu. Indiferent de încheiere, asistentul social trebuie să fi pregătit să gestioneze această fază a procesului de transformare planificat.

Comportamentul etic și gândirea critică în contextul încheierii

Relația asistent social-client se încheie atunci când serviciile nu mai sunt necesare sau nu mai servesc intereselor clientului. Încheierea trebuie să se bazeze pe dovezi clare alea îndeplinirii obiectivelor și scopurilor. Instinctele sau opiniile asistentului social nu pot constitui o bază solidă în evaluarea situației. Specialistul este, de asemenea, să recurgă șa abilități de gândire critică în acest stadiu al procesului de transformare planificată.

Asistarea clientului în această fază presupune luarea în considerare a unei încheieri doar în cazul unui progres real demonstrat. De exemplu, un client se poate simți mediat mai bine în fazle incipiente ale colaborării și poate aprecia că își poate controla și soluționa problemele. Asistentul social îl poate ajuta să-și analizeze reacțiile și să dezvăluie posibile decizii pripite.

Încheierea relațiilor profesionale

Încheierea fazei de finalizare a procesului de schimbare planificat implică un număr concret de pași. Hepworth, Brill(1998) și Toseland și Rivas identifică seturi similare de sarcini pe care trebuie să le parcurgă în sistem asistentul social și clientul pe parcursul procesului de încheiere. Aceste sarci includ următoarele:

1. Stabilirea momentului de încheiere a relației dintre asistentul profesionist și client. Uneori, identificăm cu exactitate momentul de incheiere a colaborării asisten-client. De exemplu, în cadrul desfășurării unu8i program specific cu un grup țintă, proiectatt să dureze șase sesiuni, se cunoasște cu precizie când se va organiza ultima ședință. În alte situații, momentul de încheiere va fi determinat în funcție de îndeplinirea obiectivelor propuse. Uneori, încheierea poate fi anticipată, alteori nu.

2. Evaluarea îndeplinirii obiectivelor. O sarcină cheie a intervenției este evaluarea îndeplinirii obiectivelor propuse. Încheierea poate avea loc dacă rezultatele dorite au apărut sau daca nu nu mai este vreun progres ulterior. O activitate care se impune asistentului social este aceea de a rezuma realizările și de a ajuta pe client să aprecieze singur progresul.

3. Menținerea și continuarea progresului. Progresele pe care sistemul asistent-client le-a realizat trebuie menținute ulterior încheierii colaborării.

4. Rezolvarea reacțiilor emoționale ale asistentului social și clientului. Reacțiile, la încheierea colaborării, pot fi de la tristețe până la ușurare sau de regret al unei pierderi. Atât specialistul, cât și clientul pot avea reacții emoționale, care trebuie recunoscute, discutate și rezolvate.

5. Întocmirea unor solicitări adecvate. Atunci când procesul de încheiere arată că beneficiarul demersurilor de asistență socială are nevoie de ajutor suplimentar, specialistul trebuie să facă solicitările adecvate. Aceste solicitări pot fi formulate către o persoană anume sau către o organizație care pune la dispoziție tipul de ajutor de care clientul are nevoie.

În cele din urmă, scopul încheierii colaborării este de a fortifica/întări sistemul clientului. Această fortificare/întărire presupune învățarea cleintului să folosească propriile resurse(în locul celor ale asistentului social), pentru a depăși dificultățile pe care le va întâlni pe viitor și este de reală importanță în stabilirea efortului de a schimba lucrurile.

Capitolul IV

APLICAȚII PRACTICE

IV.1 Cadrul aplicațiilor practice

Inadaptarea la normele și valorilemorale unanim acceptate și, în speță, manifestarea ei cea mai gravă – devianța penală – constituie un fenomen complex și toate încercările de a izola un factor sau altul care să potă fi considerat ca determinant, au rămas practic infructuoase: “deviant ne apare astfel cu o cauzalitate complex dar cu o patogenie unică.”

Când vorbim de diavianță ca un “fluviu în care se varsă mai multe râuri”, înțelegem întotdeauna cauzalitatea sa concretă și complex. Cunoașterea acestor cauze permite în general predicția fenomenului deviant.

Patogenia sa unică se referă la o dificultate de socializare intelectiv-afectic-axiologică cu lipsa trecerii ierarhizate de la componentele de tip genotypic la cele de tip specific uman, fenotipic, prin lipsa experienței trecute, a modelelor culturale și de viață, prin perpetuarea homeostaziei comportamentale dincolo de variabilele motivației sau a situațiilor relaționale și prin pierderea rolului feed-back și a proiectării consecințelor actului de comportament într-o situație dată. Deținuții plasează motivele comiterii infracțiunilor în contextual economico-social caracterizat de sărăcie pentru anumite segmente de populație, evitâând astfel asumarea responsabilității.

Obiectivele particulare ale acestei investigații au constat în înțelegerea (identificarea, “diagnosticarea” fenomenului studiat cu formele sale de manifestare) și analizarea factorilor sociali “de râse” în formarea comportamentului infracțional – realizarea unei evaluări cantitative și calitative a impactului acestor factori sociali.

Care sunt “instanțele sociale” ce acționează la această categorie de persoane, impactul acestora asupra populației studiate și implicit și asupra comunității din care fac parte, toate acestea concretizându-se în final spre formularea unor concluzii asupra fenomenului infracțional:

– identificarea caracteristicilor familiilor de origine ale persoanelor private de libertate care au comis diverse infracțiuni și a influenței pare care au avut-o acestea asupra evoluției infracționale;

– determinarea principalilor factori care favorizează comiterea infracțiunilor.

Analiză a opiniei unor deținuți privind modul cum “experiența” penitenciarului poate influența situația familială și socială, precum și riscul de recidivă al acestora.

Stadiul prealiminar al cercetării s-a materializat în studierea unor lucrări de specialitate cu privire la fenomenul infracțional, al recidivei, a unor statistici privind evoluția acestor fenomene.

Documentarea preliminară s-a întemeiat pe date și informații statistice aflate în evidență Penitenciarului Botoșani, precum și pe analiza unui eșantion de “dosare sociale” ale persoanelor private de libertate de la Serviciile de Probațiune de pe lângă Tribunalele Botoșani și Suceava.

Studiul a fost realizat pe un lot de 35 de persoane private de libertate din Penitenciarul Botoșani.

Așa cum au relevant și datele cercetării de față, adeseori, în interiorul grupului – o parte a persoanelor private de libertate care aparțin unor grupuri mai mari- predomină frustrarea, insatisfacția, agresivitatea, consumul de alcool și chiar de droguri, contestarea valorilor normelor societății adulte, sunt promovate mijloace ilicite. Astfel, aceste grupuri se constituie ca și surse criminogene – prin inducerea și învățarea de către membrii grupului a unor tehnici infracționale, mai ales că din ele fac parte indivizi cu deficite de socializare, care au abandonat școala sau pentru care succesul școlar și-a pierdut semnificația, care au suferit deja condamnări penale.

Cu toate că studiul de față este axat pe analizarea influenței mediului penitenciar asupra deținuților, dacă aceștia au fost sau nu influențați de mediul carceral, în determinarea unui comportament delicvent, se poate afirma cu certitudine că delicvența și criminalitatea nu pot fi înțelese, explicate în funcție de un singur factor generator- fie el individual sau social- ci în funcție de raportul dintre acești factori, într-o permanentă interacțiune. Astfel, singura perspectivă de descifrare a actului delicvent, unificatoare și validă științific, o reprezintă perspectiva interdsciplinară.

Unitatea de analiză o reprezintă efectuarea unei anchete prin aplicarea de chestionare, precum și o abordare calitativă, studii de caz, ce a fost utilizată pentru a se înlătura unilateralitatea din cercetare.

Mentalitatea multora dintre deținuți este fundată pe o ierarhizare greșită a valorilor sociale și pe crearea de justificări ale modului lor de viață. Elementul central al mentalității este constituit de rolul social jucat de individ în împrejurări concrete de viață, fapt ce determină formarea unei structuri de prinii prin intermediul căreia acesta relaționează cu lumea. Mentalitatea se formează prin presiune sau sugestie dar și prin satisfacțiile asigurate de grupul în care trăiește persoana. Dacă individul va considera că pierderile potențiale în cazul în care va comite o infracțiune sunt reduse în ceea ce-l privește (domeniul relațiilor semnificative și calitatea acestora – familie, prieteni și domeniul social- investițiile afective în familie, educație, carieră, prestigiu, perspective de viitor), trecerea la infracțiune și la comiterea sa nu va întârzia.

Cercetarea pilot și definitivarea instrumentului de cercetare

Aceasta poate confirma demersul deja realizat sau poate conduce la abandonarea cercetării, eventual permite reformularea temei, a procedeelor de lucru, etc.

Studiul dosarelor sociale – în principal a rechizitoriului (unde este descrisă comiterea infracțiunii), discuțiile individuale cu persoane private de libertate privind motivațiaa infracțiunii și autoaprecierea faptei precum și informațiile rezultate din istoricul social al acestora, au permis identificarea unor factori situaționali care au dus la “debutul” unui comportament antisocial și a unor factori determinați în săvîrșirea infracțiunilor (pe baza întocmirii unor fișe de observație).

Cercetarea pilot a permis o anumită ierarhizare a factorilor – de ordin social – implicați în comportamentul delicvențional ( în prima fază – a factorilor ”de râse” cei mai deși întâniți):

– mediul de proveniență (urban/rural) cu impactnegativ;

-statut marital al părinților;

-situație economică precară;

-nivel de educație redus / abandon școlar;

-excitare de alcool / drog.

Factorii implicați în apariția unui comportament infracțional întâlniți în literatura de specialitate cât și factorii care au conturat în urma demersului inițial ( cercetarea pilot a fost realizată pe un lot de 35 persoane private de libertate – alese aleatoriu, pe tipuri de infracțiuni: omor, omor calificat, viol, tâlhărie), justifică aprofundarea din punct de vedere sociologic a cercetării, urmărindu-se ierarhizarea acestor itemi atât din punct de vedere obiectiv ( datele care pot fi verificate din dosarul de penitenciar, din referatul de evaluare) cât și din punct de vedere subiectiv ( motivația infracțională a persoanelor private de libertate).

IV.2.Politici penitenciare și programe interne

Practica din penitenciar dovedește existența unui ansamblu de condinții care au un rol decisiv în succesul desfășurării unui program corecțional și anume: perfecționarea personalului penitenciar, o politică educațională la nivel înalt, promovarea unei concepții de existență bazate pe ideologia de tratament și ameliorare umană. De asemenea este necesar de efectuat o evaluare profundă a deținuților înainte, în timpul și la sfârșitul programului. Până a culege rezultate în ceea ce privește criminalitatea gravă, mai important este considerată adaptarea la normele specifice a instituției penitenciare unde deținutul își va executa pedeapsa privată de libertate, de asemena atitudinile în relațiile interpersonale, modificările apărute în trăsăturile de comportament. De cele mai multe ori programele pe termen scurt sunt mai eficiente decât cele de lungă durată.

Toate acestea conduc la o serie de principii obligatorii pentru programele corecționale folositoare, după cum urmează:”un fundament teoretic la nivel înalt, aptitudini sociale și stăpânire de sine, motivarea și formarea personalului la cel mai înalt nivel, recurgerea la sprijinul din partea familiei, evaluarea schimbării observate în comportamentul deținutului și introducerea unor elemente de decădere a delicventului.”

Sunt un șir de motive de satisfacție pentru totalitatea de programe care se implementează și se desfășoară în instituțiile penitenciare, bineînțeles cu contribuția întregului personal al instituției penitenciare la sporirea umanității pentru clienții care își ispășesc pedeapsa privativă de libertate. Educatorii îmbogățesc zilnic mediul de viață în carelocuiesc deținuții, promovează valorile morale în relațiile interumane.

Eficiența și utilitatea programelor corecționale reprezintă o problemă, fără a avea un răspuns concret. Deseori specialiștii și deținuții implicate ăn programele corecționale fac unele aprecieri la schimbările positive determinate, de aceea este destul de dificil pentru cei care se ocupă de evaluarea rezultatelor căpătate de către beneficiary într-un program sau altul.

Așadar, programele desfășurate în penitenciarsunt într-o permanent ameliorare, pentru a-și atinge scopurile care au fost concepute, pentru a le adapta la necesitățile deținuților, pentru a înțelege eșecul sau succesul lui practic.

Importanța și necesitatea dezvoltării atelierelor ocupaționale

Concepută ca instrument terapeutic și ca metodă nonverbală, bazată pe desen și creație pshihoplastică, arta a îmbrăcat forma unei “terapii” numite art-terapie, metodă specializată și complex de psihoterapie ocupațională, individuală sau de grup, în tratamentul și reabilitarea tulburărilor psihice. Eficiența sa constă atât în dubla fucție a operei picturale, de semnificație și de comunicare, cât și în rolul de reabilitare-resocializare.

Art-terapia este definite ca un grup de metode psihoterapeutice bazate pe stimularea (individuală sau colectivă) a posibilităților de exprimare a pacientului rolul principal fiind recuperarea acestora. O formă de psihoterapie complexăși specifică, în sensul că folosește mesaje nonverbale, care merg de la căile de expresie plastică (desen, pictură, modelaj, artizanat, ceramică, sculptură) și muzicală (audiții colective,.interpretări de piese muzicale de către subiecți etc.).

Aceasta implică două aspecte: producțiile artistice spontane sau solicitate de medic ( ca adjuvant al tratamentului psihiatric) și influențarea subiectului prin receptarea operei de artă. După cum susțin numeroși specialiști (Volmat, Pessin,Friedman, Bergson), mesajul plastic este incărcat de valențe terapeutice:

– descărcarea unor tensiuni latente, conflicte, dorințe și complexe;

– diminuarea anxietății;

– generarea încrederii în forțele proprii;

– dezvoltarea abilităților și covațiilor noi;

– întărirea Eului;

– ameliorarea comportamentului și comunicării interpersonale.

Utilizată inițial în reeducarea copiilor cu sechelepostencefalice, a afazicilor și neadaptaților, terapia prin expresie plastică s-a extins ca tratament ți la adulți. La Barcelona, Oblios a fixat tehnica psihoterapeutică prin “arta psihopatologică”, arătând că expresiaplastică are o acțiune centripetal asupra creatorului, uneori benefică, alteori malefică, ea dezvăluind în manieră direct simboluri originare ale inconștientului și având o putere cathartică largă. Cele mai utilizate forme ale art-terapiei sunt:

– metoda desenului tematic;

– metoda desenului după model;

– metoda desenului liber ( cea mai specifică formă de art-terapie, în cursul căreia subiectul execută lucrări libere și originale, sub supravegherea echipei terapeutice);

– metoda picturii digitale (finger painting);

– metoda art-terapiei familiale;

– metoda activității colectiv-unice ( constând în executarea unei lucrări de mari proporții, concomitant, de către mai mulți subiecți).

Un vechi procedeu de calmare este muzica care a fost utilizat pentru reeducarea idioților. Meloterapia cunoaște astăzi un interes crescut datorită economicității metodei, virtuților ei terapeutice ( efecte neurovegetative, somatice și mai ales afective) și aplicabilității largi.

Psihodrama (J.Moreno, 1921) este cea mai celebră tehnică terapeutică. Aceasta cuprinde trei părți ( punerea în temă; jocul dramatic colectiv, bazat pe un scenariu improvizat; discuția finală) și folosește jocul dramatic liber, spontaeinitatea și improvizațiile scenice ale bolnavilor actori, în care intervine pentru a conduce jocul un personaj neutru (psihoterapeutul). Astfel, conflictele personale și tensiunile sunt exteriorizate și grație acestor reacții subiectul se înțelege și se transformă pe măsură cel el se recunoaște. Psihodrama este dubla accepțiune de tehnică psihoterapeutică și de metode de cercetare și diagnoză a personalității. Reprezentația scenică (Dars și Benait, 1964) este o metodă catartică bazată pe transpunerea scenic de texte literare sau dramatice, cu deprinderea formelor de expresivitate, mimico-gestuală sau îndrumarea unui monitor de artă dramatică.

Toate aceste terapii se desfășoară în spațiile special amenajate, din penitenciar cum ar fi atelierul de picture, atelierul de sculptură, de țesături, etc, dar se mai pot utiliza în fucnție de situație și prin expoziții de tablouri, gravuri sau colaje, prin piese de teatru selectate corespunzător în anumite spații, aer liber.

I. PROGRAME ȘI ACTIVITĂȚI DE GRUP

ETAPA DE ADAPTARE

Cât durează?

Între 21 și 30 de zile, după ce ai intrat în penitenciar, dar nu mai mult de 40 zile. Perioada

se numește perioada de carantină și observare.

Ce se întâmplă cu mine?

Particip la Programul de adaptare la condițiile privării de libertate.

Ce face personalul de educație și asistență psihosocială?

Educatorul, psihologul și asistentul social vorbesc cu mine, pentru a afla informații despre studiile mele, despre situația mea familială, socială și despre mine ca persoană.

În baza acestor informații, ei completează Dosarul de educație și de asistență psihosocială și îmi propun un Plan individualizat de evaluare și intervenție educativă și terapeutică.

Unde sunt notate activitățile și programele la care urmează să particip?

Activitățile și programele la care urmează să particip sunt notate în Planul individualizat de evaluare și intervenție educativă și terapeutică. Acesta îmi este prezentat și semnez dacă mă angajez sau nu să particip. Astfel, activitățile pentru care mi-am dat acordul devin obligatorii pentru mine. Dacă nu respect aceste obligații pe care mi le-am asumat, înseamnă că nu sunt interesat de reintegrarea mea socială.

Refuzul de a semna angajamentul se consemnează în dosarul individual.

Programul de ADAPTARE LA VIAȚA INSTITUȚIONALĂ

Cine îl desfășoară?

Educatorul în colaborare cu psihologul, asistentul social, preotul.

Coordonator: educator responsabil secție E3.

Cât durează?

21 de zile.

Care este frecvența întâlnirilor?

Conform orarului.

Cui se adresează?

Persoanelor private de libertate nou depuse în penitenciar.

Ce avantaje am dacă particip?

Sunt informat cu privire la regulamentul de ordine interioară, pe care trebuie să-l respect pe perioada executării pedepsei, pentru a mă feri de probleme. Obțin credite!

Unde se desfășoară?

Clubul carantină și observare.

Câte credite primesc la finalizare?

5 credite. Se acordă o singură dată, la încheierea programului.

ETAPA DE INTERVENȚIE

Cât durează?

Întreaga perioadă de executare

a pedepsei privative de libertate.

Ce se întâmplă cu mine?

Particip la programele și activitățile stabilite în Planul individualizat de evaluare și intervenție educativă și terapeutică, dar și la alte activități care mi se propun.

Ce face personalul de educație și asistență psihosocială?

Personalul de educație și asistență psihosocială urmărește cum particip la activități și programe și stabilește dacă am progresat.

Cum pot să rezolv problemele cu care mă confrunt?

Mă adresez personalului de specialitate, pentru a primi informații sau sprijin la rezolvarea problemelor mele de educație, de asistență socială sau psihologice.

În fiecare secție de deținere, este afișat orarul activităților și programelor de educație și asistență psihosocială, care se desfășoară în cadrul secției respective.

Programul „O ZI ÎN PENITENCIAR”

Cine îl organizează și desfășoară?

Educatorul/Asistentul social/Psihologul.

Cât durează?

2 luni.

Care este frecvența întâlnirilor?

Variază, în funcție de etapa de desfășurare a programului.

Cui se adresează?

Persoanelor private de libertate care au o bună conduită.

Ce avantaje am dacă particip?

Am posibilitatea să vorbesc despre experiența mea din penitenciar cu elevi care învață în școlile din comunitate.

Pot să ajut alți tineri să nu săvârșească infracțiuni.

Dacă am rezultate bune, particip constant, cu interes și seriozitate la activități, primesc credite și pot fi propus pentru recompensare.

Unde se desfășoară?

Clubul secției.

Câte credite primesc?

5 credite/activitate.

Activitățile desfășurate în parteneriat cu COLABORATORI EXTERNI

Exemplu:

Activități de educație pentru sănătate – desfășurate săptămânal de către colaborator extern; activitățile se desfășoară, în mod obligatoriu cu persoanele aflate în perioada de observare carantinare.

Activități de asistență moral – religioase, desfășurate de reprezentanții altor culte religioase sau asociații religioase – nu se primesc credite.

Activități de prevenire a consumului de droguri desfășurate de reprezentanții Centrului de Evaluare, Prevenire și Consiliere Antidrog, Botoșani;

Activități desfășurate în comunitate (ex.: Muzeu de Istorie, , Mănăstire, Centre de Plasament ,Memorialul ,,Mihai Eminescu,, Ipotești, Biblioteca Județeană ,,MIHAI EMINESCU,, /MEDIATECA,Servicii de Probațiune Botoșani și Suceava, Liceul tehnologic Sf. Stelian Botoșani etc.).

Programe și activități de ASISTENȚĂ SOCIALĂ

Pentru a participa la aceste programe trebuie să am recomandarea asistentului social

Program de dezvoltare a abilităților parentale

„Eu și copilul meu”

Cine îl organizează și desfășoară?

Asistentul social/ colaborator extern

Coordonator: asistent social

Cât durează?

Cel puțin 3 luni.

Care este frecvența întâlnirilor?

De 1/2 ori pe săptămână.

Cui se adresează?

Tuturor persoanelor private de libertate care au copii minori sau

care au o relație de durată și vor deveni părinți.

Ce avantaje am dacă particip?

Îmi îmbunătățesc abilitățile de părinte învățând cum să comunic mai bine cu copilul meu, cum să impun limitele și cum să îl recompensez.

Unde se desfășoară?

Club secție

Câte credite primesc la finalizare?

25 credite.

Programul pentru dezvoltarea abilităților sociale

„EU PRINTRE OAMENI”

Cine îl organizează și desfășoară?

Asistentul social.

Cât durează?

Cel puțin 3 luni.

Care este frecvența întâlnirilor?

Cel puțin o dată pe săptămână.

Cui se adresează?

Persoanelor private de libertate care au dificultăți în inițierea și menținerea bunelor relații sociale.

Ce avantaje am dacă particip?

Îmi îmbunătățesc abilitățile de a relaționa și comunica cu ceilalți.

Învăț să rezolv conflictele și să îi înțeleg mai bine pe ceilalți.

Unde se desfășoară?

Cabinetul de asistență socială/clubul secției.

Câte credite primesc la finalizare?

25 credite.

Program de menținere/dezvoltare a relațiilor cu mediul de suport

„Pentru familie și societate”

Cine îl organizează și desfășoară?

Asistentul social/ colaborator extern

Coordonator: asistent social

Cât durează?

Cel puțin 3 luni.

Care este frecvența întâlnirilor?

De 1/2 ori pe săptămână.

Cui se adresează?

Tuturor persoanelor private de libertate care care au primit recomandarea în planul individualizat de intervenție să participe la acest program;

Ce avantaje am dacă particip?

Învăț și sunt sprijinit să reiau legătura cu familia și apropiații mei.

Dobândesc abilități de a căuta și solicita suport/ajutor atunci când am nevoie.

Îmi dezvolt capacitățile de a menține relații sănătoase cu familia, prietenii și societatea.

Unde se desfășoară?

Club secție

Câte credite primesc la finalizare?

25 credite.

Program de prevenție primară a violenței domestice

„STOP Violenței!”

Cine îl organizează și desfășoară?

Asistentul social/ colaborator extern

Coordonator: asistent social

Cât durează?

Cel puțin 3 luni.

Care este frecvența întâlnirilor?

De 1/2 ori pe săptămână.

Cui se adresează?

Persoanelor private de libertate care au dificultăți de relaționare cu membrii familiei, ca urmare a manifestărilor violente față aceștia.

Ce avantaje am dacă particip?

Învăț efectele negative ale violenței în familie asupra mea și a întregii mele familii.

Dobândesc abilități de a reacționa fără violență în familie, chiar dacă avem opinii diferite, sunt gelos sau am prejudecăți.

Unde se desfășoară?

Club secție

Câte credite primesc la finalizare?

25 credite.

Program de dezvoltare a abilităților decizionale în situații de risc infracțional „Decizii mai bune”

Cine îl organizează și desfășoară?

Asistentul social/ colaborator extern

Cât durează?

Cel puțin 3 luni.

Care este frecvența întâlnirilor?

De 1/2 ori pe săptămână.

Cui se adresează?

Tuturor persoanelor private de libertate care au primit recomandarea în planul individualizat de intervenție să participe la acest program;

Ce avantaje am dacă particip?

Învăț factorii care îmi influențează deciziile.

Dobândesc abilități de a rezista la presiunea celorlalți atunci când iau decizii, mai ales în situații care mă pot aduce din nou în închisoare.

Unde se desfășoară?

Clubul secției

Câte credite primesc la finalizare?

25 credite.

Programele de ASISTENȚĂ PSIHOSOCIALĂ enumerate mai sus se vor derula în măsura în care se constituie grup pentru desfășurarea unui anumit tip de program.

Includerea persoanelor private de libertate în acest tip de programe se va face în funcție de nivelul motivației de participare, în funcție de ponderea nevoilor identificate, de prioritatea intervențiilor și de resursa umană – personalul disponibil pentru a putea susține activitățile programelor.

ETAPA DE DINAINTEA REÎNTOARCERII ÎN COMUNITATE

Cât durează?

Începe cu cel puțin 3 luni înainte de punerea în libertate.

Ce se întâmplă cu mine?

Particip la activități și programe specifice pentru pregătirea în vederea reintegrării sociale: familială, profesională, școlară și comunitară.

Ce face personalul de educație și asistență psihosocială?

Personalul de educație și asistență psihosocială stabilește cât de pregătit sunt în vederea reîntoarcerii în comunitate și mă informează cu privire la ONG-urile / instituțiile care pot să-mi ofere sprijin.

Programul de PREGĂTIRE PENTRU LIBERARE

Cine îl organizează și desfășoară?

Asistent social /educator

Cât durează?

Minim 12 activități

Care este frecvența întâlnirilor?

O întâlnire – 2 / pe săptămână.

Cui se adresează?

Persoanelor private de libertate, care urmează să fie puse în libertate.

Ce avantaje am dacă particip?

Sunt informat cu privire la ceea ce va trebui să fac după liberare, pentru a mă reintegra în comunitate.

Unde se desfășoară?

Clubul secției.

Câte credite primesc la finalizare?

20 credite.

Programul

REDUCEREA RISCULUI DE RECIDIVĂ DUPĂ ÎNCHISOARE

Cine îl organizează și desfășoară?

psiholog/ asistent social, împreună cu consilierul de probațiune.

Cât durează?

Minimum 12 întâlniri – 3 luni.

Care este frecvența întâlnirilor?

Cel puțin o dată pe săptămână.

Cui se adresează?

Persoanelor private de libertate, care mai au 3 luni până la posibilitatea liberării condiționate.

Ce avantaje am dacă particip?

Dobândesc aptitudini pentru stabilirea unor obiective realiste și realizabile după liberarea din penitenciar.

Învăț cum pot preveni reluarea comportamentului infracțional.

Discut și îmi planific viața de după închisoare împreună cu reprezentanți ai instituțiilor și organizațiilor care îmi pot oferi suport pentru reintegrare după liberarea din penitenciar.

Pot beneficia, pe baza Planului de asistență post-penală elaborat în cadrul programului, de sprijinul Serviciului de Probațiune după ce m-am liberat din penitenciar.

Unde se desfășoară?

Clubul secției.

Câte credite primesc la finalizare?

25 credite

ACTIVITĂȚI DE GRUP

Grup de suport destinat persoanelor care s-au confruntat cu separarea sau pierderea unei persoane apropiate

,,CURAJUL DE A ACCEPTA”

Cine îl organizează și desfășoară?

asistent social/ voluntar extern

Cât durează?

6 întâlniri

Care este frecvența întâlnirilor?

Cel puțin o dată pe săptămână.

Cui se adresează?

Persoanelor private de libertate care s-au confruntat cu experiența pierderii unei persoane dragi.

Ce avantaje am dacă particip?

Învăț cum să fac față experienței traumatizante, cum să utilizez metodele cele mai bune pentru a depăși suferința în urma pierderii.

Unde se desfășoară?

Clubul secției.

Câte credite primesc la finalizare?

10 credite

II.ACTIVITĂȚI INDIVIDUALE

Convorbiri individuale

Cine conduce activitățile?

Educatorul/psihologul/asistentul social.

Ce avantaje am dacă particip?

Sunt ajutat să găsesc soluții la problemele cu care mă confrunt și sunt îndrumat către cei în măsură să mă ajute.

Când particip?

Când mă confrunt cu o problemă pentru care educatorul îmi poate oferi ajutorul.

Activități individuale de asistență socială

EVALUARE SOCIALĂ

Cine conduce activitățile?

Asistentul social.

Ce avantaje am dacă particip?

Aflu ce program sau activitate mă poate ajuta, dar pentru aceasta asistentul social trebuie să vorbească cu mine, să mă cunoască și să completeze câteva documente

Când particip?

În perioada de carantină și observare sau atunci când asistentul social spune că este nevoie.

CONSILIERE PE PROBLEME SOCIALE

Cine conduce activitățile?

Asistentul social.

Ce avantaje am dacă particip?

Aflu cum să comunic mai bine cu familia și prietenii, chiar dacă sunt în detenție sau cum pot să rezolv unele probleme sociale (pensii, alocații sociale, custodia copiilor, obținerea unor documente etc.).

Când particip?

Atunci când mă confrunt cu o problemă socială sau când asistentul social spune că este nevoie.

IV.3 Servicii și echipe de specialiști în penitenciar

Organigrama

IV.4 Metodologia intervenției adresate persoanelor private de libertate

Prin ansamblul de metode, tehnici de intervenție, instrumente, strategii de acțiune, programe și măsuri specializate, asistența socială oferă un sprijin direct, eficient, pentru acele persoane și grupuri, care, din anumite motive, nu pot dispune, așa cum prevede legislația, de venituri, de resurse economice și bunuri suficiente, de îngrijire medicală, de pensie socială, de suport fizic sau moral, sau acestea nu sunt în raport cu necesitățile vitale ale acestora.

Mai mult decât, în alte domenii, teoria asistenței sociale trebuie să se afle într-un permanent contact cu practica și, mai mult, sub controlul acesteia. Chiar și cea mai bună teorie nu poate înlocui “înțelepciunea practicii”.

Așa cum învățătorul cunoaște cea mai bună cale pentru a ajuta copilul să învețe carte, la fel, asistentul social știe când este mai bine să ții pe cineva de mână, decât să-i vorbești. O asemenea știință, de origine evident empirică, se obține mai ales prin practică, printr-o serie îndelungată de exerciții experimentale. Un experimentat lucrător social a învățat, de exemplu, că nu trebuie să bombardeze cu zeci de întrebări un client necomunicativ, întrucât, interviul ar deveni pur și simplu un interogatoriu de care nimeni nu poate fi satisfăcut și, din care nimeni nu invață nimic ! Dimpotrivă, convorbirile libere și relațiile bazate pe încredere reciprocă sau pe activități comune, au dat deja bune rezultate în activitatea serviciilor sociale acordate persoanelor dezavantajate. Însă, asistența socială nu poate fi înțeleasă doar ca o simplă activitate practică de ajutoare ci, este o știință, o totalitate de cunoștințe despre anumite legități și fenomene sociale. Orice acțiune întreprinsă de asistentul social, în contextul activităților sale profesioniste, este de neconceput fără cunoașterea teoriei. Aceasta îl ajută să definească problema, cazul pe care îl are de soluționat, să-i atribuie sens și explicație, fie, să confere o semnificație faptelor și “situațiilor sociale”. Teoria îl ajută să reducă cât mai mult posibil imprecizia, stareade nesiguranță și, prin aceasta, dependența în raport cu ceilalți factori sociali.

Ca în orice alt demers și în asistența socială este nevoie de o constructive epistemological a propriului statut și proiect de “acțiune conștientă”, prin adecvarea faptelor sau informațiilor și prin transformare, în acest fel, a faptului social brut în problem și fapte științifice (sociologice, de protecție și asistență socială), cu alte cuvinte, prin îmbinarea și aplicarea cunoștințelor teoretice în activitatea practică.

Sistematizarea și codificarea observațiilor și cunoștințelor contituie singura cale de elaborare a problemelor de interes științific (și, desigur, de interes și eficiență practică), fiind, în același timp, singura formă de legitimare a statutului unei profesii, inclusive a celei de asistent social. Există cunoștințe ce trebuie știute! Și cunoștințele pe care le posedă un specialist practician fac mai eficace rezultatele muncii sale. Ceea ce face un profesionist diferă de ceea c ear putea face un simplu lucrător social care, nu prea știe să observe, să evaluezeși, în ultimă instanță, să intervină, să acționeze și să resolve problema dată.

Asistentul social achiziționează în decursul formării sale o bază de cunoștințe teoretice și practice pentru a-și desfășura activitatea profesională. Însă, în fiecare intervenție de asistență socială el își aduce propria experiență de viață și calitățile sale umane. Modul de a gândi al asistentului social, atributele personale, modul său de viață, influențează inevitabil funcționarea sa ca și profesionist.

Fiecare caz în parte, prezintă aspect inedite, iar asistentul social se confruntă permanent cu necesitatea de a lua decizii corecte atât din punct de vedere moral, cât și legal. În procesul de laure a deciziilor, se au în vedere sistemul de valori personal și cel profesional.

Este extreme de importantă transpunerea în practică a valorilor profesionale. Întrebarea care se ridică este care sunt metodele cele mai eficiente ca valorile să fie traspuse în practică. Referindu-se la această necesitate, Biestek (1957), menționează următoarele aspecte:

– clientul trebuie privit ca și persoană în sine și nu judecat din punctul de vedere al problemelor pentru care solicită sprijin;

– dacă asistentul social are această capacitate, nu se va confrunta cu idei preconcepute negative, deoarece nu generalizează;

– clientul se poate manifesta în mod deschis (își poate manifesta sentimentele, părerile, indifferent de caracterul acestora fără nici o reținere), nu trebuie să se ferească de faptul că va fi etichetat sau relația de ajutor va dobândi o tentă negativă;

– asistentul social acceptă clientul indiferent de problema pe care o prezintă;

– clientul poate allege liber dintre alternativele de rezolvare a problemelor proprii;

– clientul poate fi sigur – cunoaște garanțiile pentru acest fapt – că secretul professional îi apără informațiile furnizate de el.

IV.4.1. Etapele instrumentării cazului

IV.4.2 Metode și tehnici utilizate în asistența socială

Documentarea. În asistența socială, documentarea este atât o metodă distinctă de evaluare a clientului, cât și un process care se desfășoară pe toată perioada de instrumentare a cazului. Spre deosebire de celelalte metode de evaluare și intervenție, documentarea se realizează numai de către asistentul social. Acesta stabilește un plan de documentare ce vizează resursele cheie din sistemul client care poate oferi informații relevante despre acesta.

Documentele la care se recurge pentru colectarea informațiilor referitoare la sistemul client se regăsesc, de cele mai multe ori, în dosarul individual.

Din dosarul individual sunt verificate:

– ancheta socială, adresa de domiciliu a persoanei custodiate, date despre starea civilă, număr copii etc., în vederea confruntării cu ceea ce va declara aceasta în momentul întrevederii, la completarea fișei sociale din Dosarul de Educație și Asistență Psihosocială/ Dosarul de Educație și Asistență Psihosocială a Minorului/ Dosarul de Dezvoltare a Minorului;

– infracțiunea comisă și durata pedepsei sau sancțiunii, data propusă pentru liberarea condiționată sau împlinirea vârstei de 18 ani pentru minorii sancționați cu o măsură educativă, rapoartele de compensare, de incident ale persoanei private de libertate/minori delicvenți (majoritatea acestor informații se regăsesc și în aplicația informatică PMSweb);

– ocupația, calificarea în vederea informării în legătura cu identificarea și accesarea unui loc de muncă după liberare, în cadrul programului de pregătire pentru liberare, integrării în activități lucrative sau participării la cursuri de formare și calificare profesională;

– sentința penală sau rechizitoriul – în vederea cunoașterii pattern-ului infracțional.

Documentarea se realizează și prin solicitarea de acte diverse de la instituții publice sau organizații neguvernamentale la care a apelat anterior persoana private de libertate. Informații relevante pot fi furnizate și de către membrii familiei persoanei private de libertate. Asistentul social care lucrează în sistemul penitenciar colectează numai datele despre client necesare și relevante în soluționarea problemelor identificate împreună cu clientul.

Observația este o tehnică de investigație utilizată și în domeniul asistenței sociale, care are ca scop culegerea de informații cu valoare de fapte, necesare pentru a le complete sau confirm ape cele rezultate în urma utilizării altor tehnici (ex: documentarea, interviul sau întrevederea).

Observația are o mare importanță, în mod deosebit, în primele etape ale instrumentării cazului (după sesizare/referire, evaluare inițială), dar se aplică pe tot parcursul lucrului la caz. Pentru o abordare organizată, coerentă și logică a acestei tehnici se utilizează și se recomandă construirea unui ghid de observație.

Exemplificare – model ghid de observație ( se poate utiliza, cu preponderență, în timpul interviului)

Întrevederea. Pe parcursul instrumentării unui caz social, din momentul înregistrării unei solicitări și până la închiderea cazului, profesionistul realizează continuu un proces de evaluare. Pentru realizarea acestei evaluări, atât a problemei clientului, cât și a rezultatelor obținute în urma intervenției, asistentul social utilizează o serie de metode și tehnici specific, printer care regăsim ca tehnică și întrevederea.

În demersul de intervenție, întrevederea reprezintă modalitatea prin care, în cursul unei întâlniri între asistentul social și client, se stabilesc relații care vizează obținerea de informații primare necesare explorării problemei, și, ulterior, stabilirii modalităților de rezolvare.

Întrevederea reprezintă tehnica prin intermediul căreia se investighează situația clientului pentru a strange cât mai multe informații despre problema acestuia, iar pe baza acestor informații primare se vor contura direcțiile viitoare de acțiune. Astfel, asistentul social va susține o investigație verbal, care în comunicare este orientată către realizarea unei evaluări complexe, care va fi baza întocmirii planului de intervenție. În funcție de complexitatea cazului, întrevederea va lua forma unei convorbiri – cercetare în care se manifestă repetiția, fiind nevoie de clarificări, completări realizate prin conversația dintre specialist și beneficiarul serviciului de asistență socială. Întrevederea constituie o tehnică complexă, care se apropie prin specificul său de observație. Prin aplicarea acestei tehnici, asistentul social obține informații cu valoare de fapte, întrucât au aceeași importanță atât informațiile verbale, cât și informațiile cu privire la conduite, fapte, stări afective, credințe etc. ale clientului.

De asemenea, întrevederea conține elemente similare consilierii, deoarece prin intermediul acestei tehnici de investigație se va dezvolta o conversație în cadrul căreia, pe parcursul identificării problemei, se va urmări și o consștientizare și responsabilizare a clientului cu privire la implicațiile rezolvării situației.

Interviul este o tehnică ce presupune, prin intermediul comunicării directe, culegerea datelor, diagnosticarea situației clientului și sprijinirea acestuia în vederea rezolvării problemei.

În literatura de specialitate sunt cunoscute trei forme de interviu:

interviul de explorare – are scopul de a culege informații structurate și complexe despre situația deja cunoscută a clientului ( informațiile de bază au fost obținute deja prin tehnica întrevederii );

interviul diagnostic – are scopul de a stabili, prin intermediul unor întrebări specifice, clar direcționate, natura problemei și a resurselor sistemului client (ex: familie, comunitate, prieteni etc.);

interviul terapeutic – are scopul de a sprijini clientul în procesul de schimbare și de rezolvare a problemei diagnosticate. Această formă a interviului este utilizată, cu precădere, de către psihoterapeuți.

Pentru a realiza un interviu bine direcționat, se construiește un ghid de interviu, care

include mai multe tipuri de întrebări. În structura oricărui tip de interviu există o serie de întrebări specific, utilizate pentru deschiderea interviului, pe parcursul și la încheierea acestuia.

Structura ghidului de interviu cuprinde elemente referitoare la:

aspectele predelincvenționale ( ex: cadrul familial, instruire școlară și profesională, anturaj, consum de alcool/droguri etc.);

numărul și tipul antecedentelor în ceea ce privește comportamentul infracțional;

circumstanțele săvârșirii faptei, ale conflictelor/tensiunilor care au condus la destructurarea relaționării cu mediul de suport;

frecvența contactelor cu mediul de suport;

nivelul de așteptare / perspectivele de rezolvare a problemelor.

Ghid de interviu pentru EVALUARE INIȚIALĂ

Exemplu

Genograma este o tehnică utilizată în domeniul psihosocial, care presupune culegerea de informații prin crearea unei reprezentări grafice a structurii familiei, asemănătoare unui “arbore genealogic”.

Structura familiei și relațiile dintre membrii acesteia pot fi reprezentate pentru două sau trei generații (ex: părinți și copii, respective bunicii, părinții și copiii).

Ecomapa ( ecoharta sau harta-eco) este o reprezentare grafică, schematic a relațiilor individului cu mediul social (persoane și instituții cu care interacționează).

La ce este folosită ?

Pentru a identifica membrii unei familii (nucleare sau extinse), natura relațiilor dintre aceștia, resursele pe care le schimbă cu clientul;

Pentru a identifica alte persoane și sisteme din mediul social al clientului/familiei și resursele pe care le schimbă cu ele;

Pentru a identifica relațiile clientului/familiei cu sistemele comunității;

Pentru a identifica contribuțiile prezente și trecute ale clientului în favoarea altor persoane;

Pentru a identifica sistemele prin care resursele adiționale ar putea fi folosite.

Harta-eco permite identificare punctelor forte ale clientului, precum și a nevoilor lui. Această hartă poate fi construită și fără ajutorul clientului, cu ajutorul lui sau al familiei, împreună sau separat.

Legenda hărții: se folosesc cuvinte descriptive sau se trasează diferite linii:

pentru legături puternice;

–––- pentru legături slabe, tranzitorii;

/\/\/\/\/\/\ pentru legături stresante, tensonate;

pentru legături întrerupte sau încetate definitiv (nu se folosește nici un semn grafic).

Analiza câmpului de forte este o tehnică de culegere și prelucrare a informațiilor privind factorii și forțele care contribuie la rezolvarea problemei clientului.

Clientul, împreună cu asistentul social, identifică atât punctele puternice, cât și cele slabe, care caracterizează situația problemă, astfel încât acestea să fie mobilizate în vederea rezolvării problemei.

Tabelul câmpului de forte

Consilierea reprezintă cea mai importantă metodă de intervenție utilizată de asistentul social în procesul de ajutorare a clientului (ex: individ, familie, grup). Prin consiliere, asistentul social are posibilitatea să exploreze, să descopere și să clarifice care sunt resursele clientului și împreună cu acesta să stabilească care sunt soluțiile pentru rezolvarea problemei cu care se confruntă.

Studiu de caz numărul I

Informații generale

Nume și prenume subiect: C.P.

Scopul efectuării evaluării:

Stabilirea nevoilor și așteptărilor subiectului ;

Influența mediului penitenciar și menținerea relațiilor cu familia

Locul evaluării: Penitenciarul Botoșani, jud. Botoșani

Evaluator: B.R., sprijinită de asistentul social al penitenciarului P.L.

Faptele: furt, tâlhărie, omor.

Informații de identificare a subiectului:

Nume și prenume: C.P.

Data și locul nașterii: 14.06.1967, Municipiul Iași

B.I.: xxxx

Studii: gimnaziale

Starea civilă: necăsătorit

Starea de sănătate: favorabilă

Religie: ortodoxă

Domiciliu: Municipiul Iași

Etnie: română

SURSELE DE INFORMAȚII:

Dosarul DEAP- dosar de educație și asistență psihosocială;

Pmsweb- evidența informatizată a deținuților.

C.P., persoană privată de libertate;

P.L., S.B., cei doi asistenți sociali și D.A., psihologul din Penitenciarul Botoșani;

DATE PRIVIND PERSOANA PRIVATĂ DE LIBERTATE:

Din relația de căsătorie a părinților subiectului C.V. și C.M. au rezultat 4 copii, după cum urmează:

C.P. în vârstă de 49 de ani, persoana privată de libertate în cauză;

C.I. în vârstă de 45 de ani, locuiește în Franța, fiind plecat împreună cu soția pentru a lucra;

C.A. în vârstă de 40 de ani, locuiește în Municipiul Iași, mecanic auto;

C.V. în vârstă de 38 de ani, locuiește în Municipiul Iași, tâmplar mobilă.

Din relația de uniune consensuală a subiectului C.P. și B.N., au rezultat 3 copii, după cum urmează:

C.A., în vârstă de 29 de ani, lurează în Italia, căsătorită;

C.I:, în vârstă de 26 de ani, lucrează în Germania, căsătorită;

C.M., în vârstă de 24 de ani,lucrează în Italia, căsătorită;

Dintr-o altă relație de concubinaj a subiectului C.P. și S.R., au rezultat alți 3 copii, după cum urmează:

C.S., în vârstă de16 ani, elev;

C.P. în vârstă de 15 ani, aflat în sistem de protecție specială în cadrul DGASPC Iași;

C.D. în vârstă de 14 ani, aflat în sistem de protecție specială în cadrul DGASPC Iași.

ISTORICUL SUBIECTULUI:

Deținutul C.P., în vârstă de 49 de ani, domiciliat în Municipiul Iași se află momentan în Penitenciarul Botoșani pentru săvârșirea infracțiunii de omor. Provine dintr-o familie cu o situație financiară precară, decentă, echilibrată, având încă trei frați. Tatăl lucra într-un abator ca și măcelar, iar mama acestuia era bucătăreasă. La vârsta de 4 ani a fost înscris la grădiniță de către părinți. După ce urmează 9 clase gimnaziale, C.P. susține că din cauza sărăciei este nevoit să abandoneze studiile și să se apuce de muncă pentru a putea supraviețui.

Pentru prima dată a fost încarcerat în anul 1984 pentru furt timp de 3 ani, iar a doua oară în anul 1999 pentru tâlhărie, o perioadă de 3 ani și 5 luni, beneficiind în ambele cazuri de eliberare condiționată.

În noaptea 22.03.2013 a întreținut raporturi sexuale cu victima P.M., după care a lovit-o în zona capului, provocându-i leziuni care au dus la deces. În urma acestei fapte a fost arestat pentru săvârșirea infracțiunii de omor cu pedeapsa de 18 ani în Penitenciarul Iași în regim închis.

Din punct de vedere psihologic, în anul 2004 la încarcerare are o structură de personalitate în limite normale, potențial agresiv latent, capacitate medie de adaptare și relaționare la mediu. Pe parcurs, adoptă un comportament în conformitate cu regulamentul de ordine interioară, adaptându-se la mediul carceral.

În anul 2010 începe să participe la cursurile școlare din cadrul penitenciarului. Deține orizonturi cognitive medii, cauzate de un climat educațional al mediu de proveniență precar, capacități de adaptare la mediul custodial mari, vocabular dezvoltat, oscilant în privința înțelegerii rolului și rostului educației școlare în dezvoltarea personalității, are interes față de activitățile productive, înclinații artistice spre olărit, orientat spațial și temporar, dezinvolt. Menține legătura cu mediul de suport.

Mediul carceral a avut o influență pozitivă în privința activităților educative față de care C.P. a manifestat interes pe parcursul detenției.Astfel, a participat la cursuri școlare, „Curs de calificare nivel II în meseria de faianțar-montator placaje”, „Program de educație religioasă”, „Program de educație civică”, „Programul Lăudați pe Domnul”, „Programul Cuvântul care zidește-Modulul II”. A îndrumat în calitate de formator alți participanți la activități meșteșugărești de olărit. A participat la slujbe religioase, a benefeciat de consilierea morală religioasă, susține faptul că activitățile bisericești au un rol foarte important în menținerea legăturii cu familia.

Pe toată perioada executării pedepsei a participat la numeroase activități productive în interesul locului de deținere. Subiectul susține că cel mai important factor în adoptarea unui comportament pozitiv este suportul din partea familiei de origine și relația pozitivă pe care o are cu cei șase copii.

În anul 2011 este inclus în programul „PRO-FAMILIA” – dezvoltarea abilităților parentale. A beneficiat de consiliere socială în vederea menținerii legăturii cu copii minori ocrotiți în regim de asistență maternală și a recunoașterii paternității. Menține legătura cu familia telefonic și prin corespondență, este vizitat lunar de către mama și fiul său.

În aprilie 2016 a participat la vizita socilă cu cei doi copii aflați în sistem de protecție socială din cadrul DGASPC Iași. Această întâlnire s-a desfășurat în alt spațiu față de penitenciar timp de 2-3 ore în care aceștia s-au jucat, au desenat, și-au oferit cadouri și s-au ținut în brațe fără gratii, uniforme și alte elemente specifice mediului penitenciar, care au fi putut marca copii.

În septembrie 2016 urmează să intre în analiza comisiei de eliberare condiționată, sperând să iasă din mediul carceral cât mai curând, „pentru a recupera pe cât posibil timpul pierdut departe de familie”.

GENOGRAMA PERSOANEI PRIVATE DE LIBERTATE

Legendă:

Persoană de sex masculin

Persoană de sex feminin

Relație de căsătorie

Relație de concubinaj

Căsătorie încheiată de divorț

Bărbat decedat

Căsătorie în care soții sunt

separați în fapt

ECOMAPA PERSOANEI PRIVATE DE LIBERTATE

Legendă

Relație echilibrată

Relație foarte puternică

Relație stresantă

Relație unilaterală

Relație bilaterală

Relație încordată

ANALIZA CÂMPULUI DE FORTE

PLAN DE INTERVENȚIE

EVALUAREA FINALĂ A INTERVENȚIEI

În urma interviului și întrevederii cu C.P. pot să spun că este o persoană care s-a acomodat în mediul penitenciar. A participat la diferite cursuri și calificări din mediul carceral, deținând abilități practice în olărit. Este comunicativ,are o atracție față de mediul bisericesc, fiind nesincer la unele aspecte la care a fost supus.

Recomandări:

Sprijin pentru reintegrare școlară / profesională, în vederea asigurării unui mediu stabil de viață care să faciliteze prevenirea recidivei;

Consiliere individuală centrată pe:

Exprimarea emoțiilor și sentimentelor față de membrii familiei;

Autocunoaștere și dezvoltarea încrederii în sine;

Orientare în carieră

Evitarea anturajelor cu comportamente predelicvente și delicvente;

Medierea relațiilor dintre persoana private de libertate și familie.

Studiu de caz numărul II

Informații generale

Nume și prenume subiect: P.G

Scopul efectuării evaluării:

Stabilirea nevoilor și așteptărilor subiectului ;

Influența mediului penitenciar și menținerea relațiilor cu familia

Locul evaluării: Penitenciarul Botoșani, jud. Botoșani

Evaluator: B.R., sprijinită de asistentul social al penitenciarului P.L.

Faptele: omor calificat

Informații de identificare a subiectului:

Nume și prenume: P.G

Data și locul nașterii: 10.04.1977, sat Verșeni, comuna Miroslovești, jud. Iași

B.I.: xxxx

Studii: liceale

Starea civilă: divorțat

Starea de sănătate: favorabilă

Religie: ortodoxă

Domiciliu: sat Verșeni, comuna Miroslovești, jud. Iași

Etnie: română

SURSELE DE INFORMAȚII:

Dosarul DEAP- dosar de educație și asistență psihosocială;

Pmsweb- evidența informatizată a deținuților.

P.G., persoană privată de libertate;

P.L., S.B., cei doi asistenți sociali și D.A., psihologul din Penitenciarul Botoșani;

DATE PRIVIND PERSOANA PRIVATĂ DE LIBERTATE:

Din relația de căsătorie a părinților subiectului P.P. și P.E au rezultat 3 copii, după cum urmează:

P.G. în vârstă de 39 de ani, persoana privată de libertate în cauză;

P.F. în vârstă de 28 de ani, locuiește mun. Iași, tinichigiu auto;

P.F. în vârstă de 26 de ani, locuiește în Municipiul Iași, studentă;

Din relația de căsătorie a subiectului P.G. și P.R., au rezultat 1 copil după cum urmează:

P.C., în vârstă de 14 de ani, elev;

ISTORICUL SUBIECTULUI:

Deținutul P.G., în vârstă de 39 de ani, domiciliat în sat Verșeni, comuna Miroslovești, județul Iași se află momentan în Penitenciarul Botoșani pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat. Provine dintr-o familie cu o situație financiară buna, decentă, având încă un frate în vârstă de 28 de ani și o soră în vârstă de 26 ani. Părinții acestuia lucrau în Municipiul Iași într-o fabrică de prelucrare a lemnului. La vârsta de 5 ani a fost înscris la grădinița din sat de către părinți. După ce urmează 8 clase gimnaziale, a început cursurile liceale fiind calificat ca și tâmplar mobilă în industria prelucrării lemnului. În continuare, după ce și-a finalizat studiile liceale a început să aibă un anturaj dubios, dând dovadă de un comportament neadecvat în societate. A început să lucreze ca și tâmplar mobilă alături de părinții săi, cunoscând-o pe fosta soție P.R cu care are un un băiat în vârstă de 14 ani.

La data de 12.06.2004 și-a acostat victima M.I. pe care a supus-o unor agresiuni sexuale, după care a agresat-o cu breteaua sutienului, suprimându-i viața. Este încarcerat la Penitenciarul Iași timp de 7 ani, după care este transferat în Penitenciarul Botoșani, având de executat o pedeaspsă de 22 de ani.

Persoana privată de libertate s-a adaptat bine mediului penitenciar, dezvoltându-și o atitudine pozitivă față de normele și regulile specifice așezământului de detenție fiind recompensat de 12 ori. În toată perioada de când este încarcerat subiectul P.G. a făcut eforturi serioase pentru reintegrare socială în cadrul activităților educative( curs operator calculator ECDL-START, a contribuit cu articole la revista Clepsidra ). În calitate de persoană de sprijin pentru activitățile cultural-educative a dat dovadă de implicare activă, seriozitate și de îndeplinirea cu conștiinciozitate a sarcinilor trasate.

În anul 2011 a participat la Festivalul de Teatru pentru Deținuți, având abilități ridicate în domeniul teatrului.

Primul lucru pe care dorește să-l facă după ce iese din penitenciar este să-și caute copilul. Momentan refuză să țină legătura cu el, deoarece nu vrea să-l influențeze într-un mod negativ. Deține relații armonioase înainte de arestare, după care menține legătura cu familia de bază din partea cărora beneficiază de suport redus.

GENOGRAMA PERSOANEI PRIVATE DE LIBERTATE

Legendă

Persoană de sex masculin

Persoană de sex femin

Relație de căsătorie

Relație de concubinaj

Căsătorie încheiată de divorț

Bărbat decedat

Căsătorie în care soții sunt separați în fapt

ECOMAPA PERSOANEI PRIVATE DE LIBERTATE

ANALIZA CÂMPULUI DE FORȚE

PLAN DE INTERVENȚIE

EVALUAREA FINALĂ A INTERVENȚIEI

În urma interviului și întrevederii cu P.G pot să spun că este o persoană care s-a acomodat în mediul penitenciar, rigidă din punct de vedere al caracterului, asta datorită “anturajului sălbatic” pe care l-a avut.

Recomandări:

Participarea la activități de dezvoltare a culturii

Consiliere individuală centrată pe:

Exprimarea emoțiilor și sentimentelor față de membrii familiei;

Autocunoaștere și dezvoltarea încrederii în sine;

Participarea la creație literară, teatru, concursuri tematice, activități religioase și sportive;

Evaluare socio-familială

Consiliere în menținerea și armonizarea legăturii cu familia în scopul facilitării reintegrării socio-familiale post detenție.

Includerea în programe de informare și educație pro-socială specific vârstei și regimului de executare a pedepsei;

Studiu de caz numărul III

Informații generale

Nume și prenume subiect: B.I.A.

Scopul efectuării evaluării:

Stabilirea nevoilor și așteptărilor subiectului ;

Influența mediului penitenciar și menținerea relațiilor cu familia.

Locul evaluării: Penitenciarul Botoșani, jud. Botoșani

Evaluator: B.R., sprijinită de asistentul social al penitenciarului P.L.

Faptele: omor calificat

Informații de identificare a subiectului:

Nume și prenume: B.I.A.

Data și locul nașterii: 20.07.1989, Mun. Dorohoi, jud. Botoșani

B.I.: xxxx

Studii: 7 clase

Starea civilă: necăsătorit

Starea de sănătate: bună

Religie: ortodoxă

Domiciliu: Mun. Dorohoi, jud. Botoșani

Etnie: română

SURSELE DE INFORMAȚII:

Dosarul DEAP- dosar de educație și asistență psihosocială;

Pmsweb- evidența informatizată a deținuților.

B.I.A., persoană privată de libertate;

P.L., S.B., cei doi asistenți sociali și D.A., psihologul din Penitenciarul Botoșani;

DATE PRIVIND PERSOANA PRIVATĂ DE LIBERTATE:

Din relația de căsătorie a părinților subiectului B.I și B.E au rezultat 2 copii, după cum urmează:

B.I.A. în vârstă de 27 de ani, persoana privată de libertate în cauză;

B.G în vârstă de 24de ani, necăsătorită, lucrează în Anglia.

ISTORICUL SUBIECTULUI:

B.I.A în vârstă de 27 de ani, este încarcerat în Penitenciarul Botoșani, executând o pedeapsă de 16 ani pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat. Provine dintr-o familie monoparentală, tatăl decedat în 2009, iar mama s-a recăsătorit și este fostă consumatoare de alcool. Momentan, are o relație deteriorată cu mama.

Abandonează școala din clasa 4 pentru a munci zilier de la 10 ani, deși afirmă că îi plăcea școala. De la vârsta de 14 ani se mută la bunica paternă, împreună cu sora sa datorită climatului familial tensionant pe fondul consumului de alcool în exces precum și a prezenței violenței domestice fizice și emoționale.

În noaptea de 26.08.2007 pe fondul unui conflict spontan la care au participat mai mulți tineri, pe un drum public din comuna Broscăuți, județul Botoșani, fiind sub influența băuturilor alcoolice i-a aplicat victimei C.M. o lovitură cu un cuțit în zona toraco-abdominală dreapta, cauzându-i leziuni grave, care au dus la decesul imediat al acestuia. Susține că a făcut această faptă din răzbunare, sub influența băuturilor alcoolice.

A prezentat gânduri de suicid pe parcurgerea detenției. În prezent afirmă că a depășit perioada critică.

În 2007 a fost încarcerat la Penitenciarul Iași sub regim închis, după care a cerut transferul la Penitenciarul Botoșani pentru a fi mai aproape de bunica sa.

În anul 2015 participă la programul specific de asistență psihologică pentru dependența de alcool.

Este predominant introvertit cu nevoie de afecțiune și înțelegere, influențabil. În general adoptă o capacitate bună de adaptare. Are o personalitate în curs de cristalizare.Prezintă instabilitate, imaturitate psihocomportamentală și emoțională. Este aparent amabil și receptiv, minițios, atent la detalii. Este prezentă motivația pentru schimbare.

Afirmă faptul că tatăl decedat în anul 2009, înainte de încarcerare era mai sever însă de când a fost închis l-a ajutat și sprijinit foarte mult.

După eliberare, plănuiește să plece la sora sa în Anglia, departe de toate greutățile pe care le-a înfruntat, să-și întemeieze o familie, deoarece simte că timpul trece pe lângă el.

GENOGRAMA PERSOANEI PRIVATE DE LIBERTATE

ECOMAPA PERSOANEI PRIVATE DE LIBERTATE

Legendă

Relație echilibrată

Relație foarte puternică

Relație stresantă

Relație unilaterală

Relație bilaterală

ANALIZA CÂMPULUI DE FORȚE

PLAN DE INTERVENȚIE

EVALUAREA FINALĂ A INTERVENȚIEI

În urma interviului și întrevederii cu B.I.A pot să spun că este o persoană căreia îi pare rău de fapta comisă. Deși la începutul perioadei de detenție se impunea regulilor penitenciarului, acum își dorește să aibă un comportament cât mai adecvat pentru a se elibera cât mai curând posibil. Susține faptul că deși l-a costat tinerețea, aici a învățat să facă diferența între bine și rău, între anturaj și siguranță. Având sprijinul surorii sale, cu siguranță va depăși această etapă urâtă din viața sa.

Recomandări:

Consiliere socială

Evaluare pentru diminuarea stărilor depresive

Suport emotional

Consiliere și asistență în vederea menținerii legăturii cu familia

Includerea în cadrul cursurilor de formare profesională, program de Educație civică, activități de menținere a unei vieți active, sportive și moral-religioase

Implicarea în activități informative, educative și pro-sociale specific categoriei de vârstă și regimului de executare a pedepsei

Studiu de caz numărul IV

Informații generale

Nume și prenume subiect: M.V.

Scopul efectuării evaluării:

Stabilirea nevoilor și așteptărilor subiectului ;

Influența mediului penitenciar și menținerea relațiilor cu familia.

Locul evaluării: Penitenciarul Botoșani, jud. Botoșani

Evaluator: B.R., sprijinită de asistentul social al penitenciarului P.L.

Faptele: omor deosebit de grav

Informații de identificare a subiectului:

Nume și prenume: M.V.

Data și locul nașterii: 25.04.1979, Deva, Jud. Hunedoara

B.I.: xxxx

Studii: gimnaziale

Starea civilă: necăsătorit

Starea de sănătate: bună

Religie: ortodoxă

Domiciliu: Miclăușeni, Jud. Iași

Etnie: română

SURSELE DE INFORMAȚII:

Dosarul DEAP- dosar de educație și asistență psihosocială;

Pmsweb- evidența informatizată a deținuților.

M.V., persoană privată de libertate;

P.L., S.B., cei doi asistenți sociali și D.A., psihologul din Penitenciarul Botoșani;

DATE PRIVIND PERSOANA PRIVATĂ DE LIBERTATE:

Din relația de căsătorie a părinților subiectului M.G. și M.D. au rezultat 3 copii, după cum urmează:

M.V. în vârstă de 37 de ani, persoana privată de libertate în cauză;

M.G. în vârstă de 39 de ani, căsătorit, muncitor;

M.F. în vârstă de 35 de ani, căsătorit, lucrează în Franța.

ISTORICUL SUBIECTULUI:

M.V. în vârstă de 37 de ani, este încarcerat în Penitenciarul Botoșani, executând o pedeapsă de 18 ani pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav. Provine dintr-o familie monoparentală, tatăl pensionar, iar mama decedată în anul 2014. Menține în mod consecvent legătura cu membrii familiei de origine, beneficiind de suportul moral și în limita posibilităților financiar. Este vizitat lunar de către tatăl M.G. .

Din anul 1986 până în 1990 a urmat clasele primare la Școala Generală I-VIII “Regina Maria” din Deva, Jud. Hunedoara. A abandonat școala din clasa a IV-a,deoarece nu îi plăcea să stea la școală. Afirmă faptul că i-a plăcut viața de vagabond, deși avea potential să ajungă undeva sus. A continuat studiile în penitenciarul Iași pe parcursul detenției, absolvind în anul 2012, 8 clase gimnaziale cu calificarea de electrician/PRISON și operator introducere și prelucrare date.

În data de 09.10.2009, aflat sub influența băuturilor alcoolice a aplicat victimei P.V. (având o sarcină de 2 luni) mai multe lovituri ce au dus la decesul acesteia. Susține faptul că patima geloziei și a alcoolului l-au determinat să reacționeze violent asupra concubinei.

De la încarcerare, până în anul 2008 a executat pedeapsa sub regim de maximă siguranță conform cuantumului pedepsei privative de libertate în Penitenciarul Iași, iar apoi sub regim închis.

În intervalul de timp analizat, persoana privativă de libertate a făcut eforturi serioase pentru reintegrare socială în cadrul activităților educative. A urmat și finalizat următoarele demersuri: Programul de educație civică, Proiectul “Fii creativ,folosește-ți mintea și mâinile în scopuri nobile”, “Equal Skills”, concursuri tematice, dezbateri, acticvități moral religioase.

M.V. : “Este familia cel mai puternic punct de sprijin, însă noi nu am stat cu familia noastră aici. Fiecare are viața lui. Ei vin, ne viziteză și pleacă. Viața trece prea repede și mi-e frică că nu o să o mai prind din urmă. Uitându-mă în spate nu văd nimic, în față e cam sumbru. Nu mă pot ierta pe mine, sunt DOUĂ vieți distruse !!!”

GENOGRAMA PERSOANEI PRIVATE DE LIBERTATE

Legendă:

persoană de sex masculin

Persoană de sex feminin

Relație de căsătorie

Relație de concubinaj

Căsătorie încheiată de divorț

Căsătorie în care soții sunt separați în fapt

Femeie decedată

ECOMAPA PERSOANEI PRIVATE DE LIBERTATE

Legendă

Relație echilibrată

Relație foarte puternică

Relație stresantă

Relație unilaterală

Relație bilaterală

Relație încordată

ANALIZA CÂMPULUI DE FORȚE

PLAN DE INTERVENȚIE

EVALUAREA FINALĂ A INTERVENȚIEI

În urma interviului și întrevederii cu M.V. am observant o persoană degajată, care regret fapta făcută, conștiința fiindu-i cel mai aprig dușman. S-a obișnuit cu detenția și își acceptă soarta, se implică în cât mai multe activități educative, însă când se apropie seara și revine în celulă, apar și cele mai negre gânduri. Pe toată perioada de detenție va beneficia de:

Sprijin pentru reintegrare școlară / profesională, în vederea asigurării unui mediu stabil de viață care să faciliteze prevenirea recidivei;

Consiliere individuală centrată pe:

Exprimarea emoțiilor și sentimentelor față de membrii familiei;

Autocunoaștere și dezvoltarea încrederii în sine;

Orientare în carieră

Evitarea anturajelor cu comportamente predelicvente și delicvente;

Medierea relațiilor dintre persoana private de libertate și familie.

Studiu de caz numărul V

Informații generale

Nume și prenume subiect: P.M.

Scopul efectuării evaluării:

Stabilirea nevoilor și așteptărilor subiectului ;

Influența mediului penitenciar și menținerea relațiilor cu familia.

Locul evaluării: Penitenciarul Botoșani, jud. Botoșani

Evaluator: B.R., sprijinită de asistentul social al penitenciarului S.B.

Faptele: omor calificat

Informații de identificare a subiectului:

Nume și prenume: P.M.

Data și locul nașterii: 16.05.1988 Valea Moldovei, Jud. Suceava

B.I.: xxxx

Studii: 10 clase

Starea civilă: căsătorit

Starea de sănătate: bună

Religie: ortodoxă

Domiciliu: Valea Moldovei, Jud. Suceava

Etnie: română

SURSELE DE INFORMAȚII:

Dosarul DEAP- dosar de educație și asistență psihosocială;

Pmsweb- evidența informatizată a deținuților.

P.M., persoană privată de libertate;

P.L., S.B., cei doi asistenți sociali și D.A., psihologul din Penitenciarul Botoșani;

DATE PRIVIND PERSOANA PRIVATĂ DE LIBERTATE:

Din relația de căsătorie a părinților subiectului P.C. și P.A. au rezultat 10 copii, după cum urmează:

P.N. în vârstă de 34 de ani, soră, divorțată, fără ocupație;

P.R. în vârstă de 33 de ani, frate, concubinaj, lucrează zilier;

P.M. în vârstă de 32 de ani, soră, căsătorită, lucrează în agricultură;

P.G. în vârstă de 31 de ani,soră, căsătorită, fără ocupație;

P.M. în vârstă de 28 de ani, persoana privată de libertate în cauză;

P.A. în vârstă de 26 de ani,soră, căsătorită, este coitoreasă;

P.V. în vârstă de 25 de ani, frate, căsătorit, lucrează zilier;

P.V. în vârstă de 23 de ani, frate, necăsătorit, tâmplar;

P.V. în vârstă de 21 de ani, soră, necăsătorită, chelneriță;

P.D. frate, 2 luni, decedat.

Din relația de căsătorie a subiectului P.M. și C.M., a rezultat un copil, după cum urmează:

P.D. în vârstă de 1 an și 4 luni.

ISTORICUL SUBIECTULUI:

P.M. în vârstă de 28 de ani, este încarcerat în Penitenciarul Botoșani, executând o pedeapsă de 17 ani pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat. Aparține unei familii monoparentale materne de la vârsta de 17 ani, în urma separării părinților pe fondul consumului de alcool abuziv al tatălui și a actelor de violență fizică ale acestuia, cu venituri financiare modeste. Provine dintr-un mediu familial conflictogen: “tata 2 zile nu bea, 7 bea, ne alunga de acasa”. De când este arestat, nu a mai ținut legătura cu tatăl, însă este susținut de restul familiei și de soție.

Abandonează școala în clasa a VIII-a. Declară că a absolvit școala, deși nu o frecventa : “mergeam la fumat la pârâu”. A urmat clasa a IX-a și a X-a pe perioada detenției în Penitenciarul Iași. Deține un nivel educational și de culturalizare scăzut, implicare redusă în activitățile educative.

De la vârsta de 7-8 ani a lucrat ca zilier plătit, în agricultură sau avea grijă de animalele vecinilor.

Neagă consumul de droguri și afirmă că era consummator de băuturi alcoolice, pe fondul cărora a comis infracțiunea.

În data de 20/21.07.2006 pe fondul consumului de alcool, în contextual unei răfuieli între 2 bande rivale din localitate,a exercitat acte de violență în zonele vitale ale victimei în vârstă de 16 ani, acte care au condus la scurt timp la deces. Afirmă că încă nu poate înțelege “cum poate muri cineva din cațiva pumni și câteva picioare”. Își regretă fapta și susține că nu a avut problem cu poliția și că toți cunoscuții îl apreciau ca fiind un copil cuminte. A beneficiat de asistență socio-custodială penitenciară în perioada minoratului.

La data de 1.11.2010 se căsătorește în Penitenciarul Iași cu C.A. . Din relația de căsătorie a rezultat copilul P.D. în vârstă de 1 an și 4 luni. Copilul a rămas în îngrijirea soției și a bunicilor. Deține relații intrafamiliare declarative bune.

Nu dorește să fie privit ca o persoană care are slăbiciuni. Depune eforturi pentru menținerea unui comportament regulamentar.

Din discuțiile cu supraveghetorii, este caracterizat ca având în general un comportament corespunzător. Manifestă un comportament de autosatisfacere sexuală, repetat de 6-7 ori/zi. Este îngrijorat din perspectiva acestui comportament care durează de la încarcerare(ianuarie 2010).

GENOGRAMA PERSOANEI PRIVATE DE LIBERTATE

Legendă:

persoană de sex masculin

Persoană de sex feminin

Relație de căsătorie

Relație de concubinaj

Căsătorie încheiată de divorț

Căsătorie în care soții sunt separați în fapt

Bărbat decedat

ECOMAPA PERSOANEI PRIVATE DE LIBERTATE

Legendă

Relație echilibrată

Relație foarte puternică

Relație stresantă

Relație unilaterală

Relație bilaterală

Relație încordată

ANALIZA CÂMPULUI DE FORTE

PLAN DE INTERVENȚIE

EVALUAREA FINALĂ A INTERVENȚIEI

În urma interviului și întrevederii cu subiectul P.M. a observant că este egocentric, cu o autoconstrangere continuă. Nu dorește să fie privit ca o persoană care are slăbiciuni, de aceea depune eforturi pentru menținerea unui comportament regulamentar. Pe toată perioada de detenție va beneficia de:

Sprijin pentru reintegrare școlară / profesională, în vederea asigurării unui mediu stabil de viață care să faciliteze prevenirea recidivei;

Consiliere individuală centrată pe:

Exprimarea emoțiilor și sentimentelor față de membrii familiei;

Autocunoaștere și dezvoltarea încrederii în sine;

Orientare în carieră

Evitarea anturajelor cu comportamente predelicvente și delicvente;

Medierea relațiilor dintre persoana private de libertate și familie.