Criminalitatea Emigrantilor Romani
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1 DELIMITARI CONCEPTUALE
1.1.Criminalitatea (definitie , tipuri, dimensiuni)
1.2.Emigrarea si spatiul ue (definitie consecinte)
1.3.Cadre kegislative ( tipuri de infractiuni comise de romani in spatiul ue + punctul 2.3 din lucrarea de licenta initiala)
CAPITOLUL 2 ANALIZA FENOMENULUI CRIMINALITATII EMIGRANTILOR ROMANI
2.1 Analiza cantitativa ( statistici – sure site uri politie , parchet, judecatorie)
2.2 Analiza calitativa ( aici trb scrise spete 2,3 spete)
2.3 Profilul infractorului emigrant roman (varsta , status social , prostitutie , furt etc)
CAPITOLUL 3 TEORII CRIMINOLOGICE CARE POT EXPLICA CRIMINALITATEA EMIGRANTILOR ROMANI
3.1 Teorie pshihologica
3.2 Teorie sociologica
CAPITOLUL 4 PREVENIREA SI COMBATEREA CRIMINALITATII EMIGRANTILOR ROMANI
4.1 Strategii la nivel national
4.2 Strategii la nivel europen (aici a se lega de exemple din speta : ce masuri au luat cei din speta)
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
In cursul istoriei sale zbuciumate, România nu a fost o țară din care s-a emigrat, ci, dimpotrivă, a fost zona pe care au străbătut-o marile valuri migratorii, iar în epoca modernă, mai ales intre cele doua războaie mondiale, chiar o tara de imigrație, pentru multe naționalități europene ( greci, armeni, italieni, elvețieni, germani).
Fenomenul migrației la români, mai exact primul val de emigranți, îl întâlnim la începutul secolului 20, când românii din Transilvania și Banat, provincii aflate sub ocupația imperiului austro – ungar emigrează în SUA. Era vorba, îndeosebi de agricultori și mici meseriași. Un al doilea val, mult mai restrâns se înregistrează imediat după cel de al doilea război mondial care a cuprins in speciali oameni politici și cetățeni români de origine germană care emigrează în SUA și în unele țări din America latină.
In anii 60-70, tot către SUA se înregistrează un val restrâns de emigrație, a unor categorii determinate ( ex. baptiști). In Europa, după cel de-al doilea război mondial emigrează mai ales in Germania oameni politici, voluntari în armata germană, etc.
Urmează apoi, în perioada comunistă, câteva valuri de emigrație a unor naționalități conlocuitoare, precum in anii 50 a armenilor, grecilor, italienilor, iar ulterior, prin procedura cumpărării a germanilor si evreilor. Fuga din România, refuzul de a se înapoia în țară a românilor care reușeau să călătorească în străinătate sau reîntregirea familiilor, deși au reprezentat cifre semnificative, istoricii nu le încadrează în valurile de migrație propriu-zise. Ceea ce se petrece însă în perioada comunistă este o schimbare de mentalitate.
Restricționarea dreptului la libera circulație, alături de alte privațiuni la care românii sunt supuși, imaginea occidentului de pământ al făgăduinței și al îndeplinirii tuturor aspirațiilor, sădește în mintea românului ideea că reușita, succesul nu le pot avea acasă, ci aiurea. Nu este de mirare că imediat după căderea comunismului asistăm la valuri succesive de migrație a romanilor în diferite părți ale lumii , fenomen potentat, pe lângă mirajul mai sus amintit, și de greutățile neașteptat de mari ale tranziției, de dezamăgirea, mai ales la populația tânără și calificată, ca democrația și libertatea i-a făcut chiar mai săraci decât înainte.
"Găsirea unui loc de munca în afara granițelor țării după 1989 apare ca un fenomen de explorare în sensul geografic, dar mai ales social al termenului" este de părere un specialist. Se produce astfel, un adevărat fenomen de contagiune.
Cine sunt cei care pleacă, care este traiectoria acestora, care este numărul lor, care sunt modalitățile de imigrare, cum se integrează aceștia în noul spațiu de viața sunt unele din întrebările la care o serie de cercetători români au încercat în cadrul studiului menționat să răspundă, răspunsuri pe care în sinteză le reproducem în cele ce urmează .
Etapele:
1) Intre 1990-1995 este vorba despre o „explorare primară”, rata anuală de emigrare fiind sub 5%;
2) Intre 1996-2001 rata este de 6-7%;
3) După momentul Schenghen, in ianuarie 2002 rata creste intre 10-28%;
4) După intrarea României in Uniunea Europeana exista semne ca rata a crescut si mai mult, dar nu suntem încă in posesia unor cifre.
Traiectoriile (Traseele):
1) imediat după 1990 destinațiile sunt SUA, Canada, mai ales pentru cei cu studii superioare, Israelul și Turcia pentru munca mai puțin calificată, iar Italia și Germania ca destinații secundare;
2) Intre 1996-2001 Italia devine lider;
3) După 2002 Italia ocupa prima poziție cu 50%, iar Spania cu 25% din totalul emigrantilor romani
Câți ?
Potrivit estimărilor făcute, in prezent muncesc în străinătate mai mult de 2,5 milioane de romani . Aceleași estimări le face si Dumitru Sandu în studiul amintit: peste o treime din gospodăriile țării (aproximativ doua milioane și jumătate) au avut un membru al familiei plecat în străinătate după 19897 . Numărul lor este însă mult mai mare, având în vedere ca mulți dintre ei nu au un loc de muncă, muncesc la negru sau desfășoară activități semilegale ca cerșetorie, prostituție etc. Imigrantul roman nu este văzut cu ochi buni de majoritatea guvernelor europene care au impus anumite masuri de restricție.
Cine ?
Profilul imigrantului roman nu a rămas același din 1989 încoace, el suferind modificări. 1) După 1990 predominau bărbații între 18 si 59 de ani, absolvenți de școli de meserii sau liceu din zonele rurale;
2) După 1996 crește considerabil numărul femeilor, din mediul rural, tinere între 18 și 30 de ani, din mediul urban mai mature intre 30 si 50 de ani. Construcțiile, agricultura, serviciile de îngrijire (medical, domestic) reprezintă principalele sectoare în care românii își găsesc un loc de muncă.
Cum ?
Formele de imigrare sunt cele tradiționale: legală, ilegală și semilegală.
Ponderea migrației ilegale este considerabilă, având în vedere faptul că marea majoritate a celor care emigrează o fac pentru găsirea unui loc de muncă , iar rețelele care oferă atare locuri, ca și angajatorii de la destinație sunt mai cu seamă în Italia, clandestini. Din păcate, datele certe lipsesc, cele care le-am avut la dispoziție ne arată ca rata muncii ilegale ar fi fost de 34% între 1990-1995, iar după 2001 ar fi crescut la 53%8 . Munca ilegală este practicată mai ales de către menajere (78%) și de către agricultori (56%). Datele invocate arată că românii au lucrat clandestin mai ales în Turcia și Italia.
CAPITOLUL 1 DELIMITARI CONCEPTUALE
1.1.Criminalitatea (definitie , tipuri, dimensiuni)
1.Noțiunea de criminalitate și trăsăturile criminalității
Prin criminalitate ca obiect de studiu al criminologiei se înțelege fenomenul social de masă care cuprinde totalitatea infracțiunilor săvîrșite în decursul întregii evoluții umane sau numai în raport cu anumite civilizații, epoci, intervale de timp ori spații geografice determinate. Din acest punct de vedere concepem noțiunea de criminalitate în două sensuri:
Sensul larg, unde prin criminalitate în sens larg înțelegem totalitatea crimelor comise de-a lungul întregii evoluții umane pe întreaga suprafață a globului terestru.
Sensul restrîns, unde prin criminalitate în sens restrîns înțelegem totalitatea crimelor săvîrșite în limitele unei perioade de timp determinate, într-o arie geografică determinată.
Noțiunea de crima are mai multe înțelesuri, fapt ce generează uneori o totală confuzie, atât în privința noțiunii în sine, cât și în legătură cu unii “compuși” ai acesteia, cum ar fi criminologia și criminologul.
Această confuzie derivă din înțelesul curent ce se dă noțiunii de crimă, ea fiind explicabilă pentru nespecialiști. Mai puțin explicabilă este însă o asemenea confuzie printre juriști. Din aceste considerente, o prezentare în detaliu a tuturor semnificațiilor noțiunii de crimă este utilă nu numai pentru conturarea obiectului cercetării criminologice, dar și pentru înlăturarea oricăror confuzii posibile pe acesta tema.
Distingem trei înțelesuri posibile ale noțiunii de crimă:
sensul comun;
sensul penal;
sensul criminologie;
a) În sens comun, prin crima se desemnează, de regulă, o infracțiune intenționată împotriva vieții persoanei, fie că este vorba de omor (art.189 N.C.pen.), de omor calificat (art.289 N.C.pen.) de omor deosebit de grav (art.183 N.C.pen.) sau Art. 200. Uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârșităde către mamă.
La baza folosirii crimei cu acest înțeles se afla, probabil, denumirea data categoriei celei mai grave de infracțiuni, în împărțirea tripartite de care vom vorbi mai departe. Precizăm însă de pea cum că nu există identitate între cele două înțelesuri.
În legătură cu utilizarea expresiilor “crimă, fenomen individual” și “criminalitate, fenomen colectiv”.
b) În sens pena, crima desemnează o infracțiune gravă, pentru care legiuitorul stabilește pedepse diferite și proceduri speciale, în raport cu celalalte infracriuni.
Acest sens este dat de împărțirea tripartite a infracțiunii în :crime, delicate și contravenții.
Pentru primadata, de o manieră clară, această împărțire a fost reținută de Codul penal al Revoluție Franceze (cunoscut sub denuumirea de Codul lui brumar anul IV), a fost preluată de Codul penal de la 1810 (Codul Napoleon), apoi, de majoritatea legislațiilor penale europene elaborate la începutul secolului al XIX-lea.
Ulterior, către sfârșitul secolului trecut, ideea împărțirii trinitare începe să piardă teren. Mai întâi Olanda, în 1886, prin elaborarea unui nou cod penal și apoi Italia, odată cu primul ei cod penal din 1889 (Codul Zanardelli), trec la o clasificare bipartite, respective : delicate și contravenții. În timp, alte legislații penale europene au urmat aceeași cale, astfel încât, în present, sistemul tripartite nu mai este mantinut decât în Franța, Belgia, Luxemburg, San-Marino și Grecia8.
Consecventa propriei tradiții, Frântă a păstrat vechea împărțire și în noul cod penal intrat în vigoare în anul 1994. Potrivit art.111-1 al acestui cod: “Infractiuniile sunt clasificate, după gravitatea lor, în crime, delicate și contravenții”. Deși legiuitorul nu o indică în textul citat (și nici în altă parte în mod expres), având în vedere natura pedepselor, crimele corespund celor mai grave infracțiuni, delicate, infracțiunilor de gravitate medie, iar contravențiile, infracțiunilor de minimă gravitate. Pentru justiția franceză, această împărțire constituie, în planul tehnici juridice, baza întregului system de drept penal, având în consecințe multiple, începând cu natura și cuantumul pedepselor și încheind cu procedura de anchetare și judecare, ce sunt diferite pentru fiecare categorie de fapte din cele menționate.
În legislația penală romană a existat aceasi împărțire a infracțiunilor, în crime,delicte, și contravenții, atât în codul de la 1865, cât și în cel de la 1936 (Codul penal Carol al II-lea).
Codul Penal socialist de la 1969 a renunțat la sistemul trinitar, lăsând loc unei concepții unitare cu privire la infracțiune. În acest sistem, contravențiile au ieșit din sfera de reglementare a justiției penale. În rest, orice faptă prevăzută de legea penală și în condițiile prevăzute de lege, reprezintă infracțiune, fără nici o altă distincție. Rezultă că, în contextul legislației românești actuale, noțiunea de crimă nu mai are o semnificație penală determinată.
Mai trebuie remarcat că noțiunea de crimă folosită în limbajul comun nu acoperă integral categoria crimelor din împărțirea tripartite, la care ne-am referit anterior.
Atât în vechiul nostru sistem penal , cât și în celelalte legislații care au prevăzut ori mai prevăd încă împărțirea trinitară, în categoria crimelor intră, pe lângă infracțiunile contra vieții ori care au avut ca urmare moartea victimei (vezi limbajul comun), și alte fapte penale grave , cum ar fi spre exemplificare: infracțiunile contra siguranței statului, unele fapte de corupție, tâlhăriile, violurile, mai nou actele de terorism, traficul organizat de stupefiante etc. (Adăugăm pentru comparative ca în categoria re a justiției penale. În rest, orice faptă prevăzută de legea penală și în condițiile prevăzute de lege, reprezintă infracțiune, fără nici o altă distincție. Rezultă că, în contextul legislației românești actuale, noțiunea de crimă nu mai are o semnificație penală determinată.
Mai trebuie remarcat că noțiunea de crimă folosită în limbajul comun nu acoperă integral categoria crimelor din împărțirea tripartite, la care ne-am referit anterior.
Atât în vechiul nostru sistem penal , cât și în celelalte legislații care au prevăzut ori mai prevăd încă împărțirea trinitară, în categoria crimelor intră, pe lângă infracțiunile contra vieții ori care au avut ca urmare moartea victimei (vezi limbajul comun), și alte fapte penale grave , cum ar fi spre exemplificare: infracțiunile contra siguranței statului, unele fapte de corupție, tâlhăriile, violurile, mai nou actele de terorism, traficul organizat de stupefiante etc. (Adăugăm pentru comparative ca în categoria delictelor intra infracțiunile “obișnuite” cum ar fi : furt, înșelăciune, vătămare corporală, fals etc, iar în categoria contravențiilor intră, de regulă : încălcări ale normelor de conviețuire socială, ale reglementărilor privind circulația rutieră, ale unor dispoziții fiscale etc). Putem conchide că noțiunea de crimă, în limbaj penal, o include pe cea utilizată în limbajul current, dar presupune, în plus, și alte fapte penale.
Înainte de a putea trece la examinarea sensului criminologie a noțiunii de crimă, se impune precizarea că, în doctrina penală, noțiunea de crimă a fost și este utilizată și în sensul general de infracțiune, de fapta penală. Acest lucru este valabil atât pentru doctrina de limba franceză (contrar sensului strict stabilit de lege prin împărțirea tripartite), cât și pentru cea de limba engleză.
C) În sens criminologic noțiunea de crima are o accepțiune largă, referindu-se la infracțiune în general. După cum vom constata însă, este inexact a pune semnul de egalitate între infracțiune și noțiunea de crimă utilizată în criminoligie.
Încă de la primele cercetări au caracter științific efectuate în domeniul criminologiei, s-a încercat și parțial s-a reușit o distanțare de viziunea abstractă cu privire la infracțiune, pe care o practicau penaliștii. Crima a fost privită ca fapt uman și social, ca fenomen(în sensul de reralitate observabila și repetabila). Nu întâmplător, cercetarea criminologică a debutat sub denumirea de antropologie. Pozitiviștii italieni(a se vedea infracțiune nr.143) au coborât pe firul istoriei umanității, au depozit granițele statale și continentale, pentru a studia crimă și omul criminal. În aceste condiții, una din primele observații care sau impus a fost legată de oscilația în timp și spațiu a legii penale. Cu puține excepții, ceea ce “ieri” era considerat drept crimă, “astăzi” nu mai este și invers, ceea ce un stat sancționează ca infracțiune, altul nu face și invers.
Primul care a încercat o rezolvare coerentă a acestei probleme a fost R. Garofalo.El a propus o abordare sociologică a noțiunii de crimă,dându-i acesteia semnificația de delict natural (în opoziție cu delictul convențional).Astfel, în opinia lui Garofalo, pentru că un act să fie considerat crimă, el trebuie să producă ,,vătămarea acelei părți a simțului moral care constă în sentimentele altruiste fundamentale,milă și probitatea”.
Ulterior au existat și alte tentative de definire a crimei,însă criteriile propuse de Garofalo au revenit cel mai des, sub o formă ori alta, în concepțiile exprimate.Astfel, B. di Tullio definește crima în aproape aceiași termini ca și Garofalo,arătând ca:
“…Putem deci considera drept crimă acel fenomen care, aducând atingerea sentimentelor altruieste fundamentale, tulbura condițiile de viață ale ansamblului social și contravene moralității medii dintr-o epocă și dintr-o societate determinate”.
Dintre încercările recente, merită a fi amintită soluția propusă de R.Gassin care pornește de la distincția ce se poate face între “valorile – scop” și “valorile – mijloc”, primele reprezantand “bunurile” protejate de legea penală, iar celelalte “mijloacele” (procedeele), prin care s-ar adduce atingerea respectivelor bunuri și care sunt, la rândul lor, prohibite.În timp ce “bunurile” protejate variază mai mult sau mai puțin, în timp și spațiu, “mijloacele” (procedeele) prohibite prezintă un element de constantă: violenta și viclenia au fost întotdeauna incriminate. O definiție a noțiunii de crimă ar trebui să pornească, deci, de la aceste elemente.Problema gradului de la care violența și viclenia ar trebui să fie sancționate (ori ar trebui să fie considerate crime) rămâne însă nerezolvată…
Prin urmare, nu se poate vorbi în present despre o definiție a crimei unanim acceptată în doctrina criminological.Toate dezbaterile care au avut loc în jurul acestui subiect au scos însă la iveală caracterul pozitiv al crimei(în sensul de realitate observabilă) și faptul că, pentru înțelegerea ei, se impune a merge dincolo de teoria clasică a doctrinei penale, în care infracțiunea(crimă) este considerate o abstracție, ia neexistând decât sub forma unui concept juridic.
Rezultă din cele expuse anterior că, în sens criminologie, noțiunea de crimă trebuie să pornească de la conceptul de infracțiune din dreptul penal, însă trebuie să meargă dincolo de acesta, așa cum se întâmplă în realitate, în cercetarea crimonologica.
Pentru a stabili limitele în care operează noțiunea de crimă, vom pleca și noi așadar de la definiția data infracțiunii în legea penală.Conform dispozițiilor din noul cod penal, pentru care o faptă să fie considerate infracțiune trebuie să îndeplinească în mod cumulativ trei condiții(trăsături) esențiale:
1) să fie prevăzută de legea penală,
2) să fie comisă cu vinovăție și
3) să prezinte pericol social.
După cum se precizează în docrina penală, “lipsa vreuneia dintre trasaturile esențiale duce la inexistenta infracțiunii, cu toate consecințele ce decurg din această situație”.
Mai trebuie precizat că în preocupările criminologiei intra și studierea altor categorii de fapte, de comportament, ce ies din sfera noțiunii de crimă, chiar în înțelesul larg pe care i l-am atribuit.
Este vorba, în esență, de acele comportament appreciate ca deviante, care se depărtează deci de normele socio-morale, fără însă a intra în conflict cu legea penală.Un exemplu tipic în acest sens îl prezintă alcoolismul, comportament deviant ce a constituit obiect de studio încă de la începuturile cercetărilor criminologice, Lombroso de pildă acordându-I un interes particular.Mai pot fi date ca exemple: consumul de substanțe stupefiante(în măsura în care acest consum nu este incriminat de legea penală), abandonul școlar, tendințele spre vagabondaj ori vagabondajul(când acesta nu constituie infracțiune), prostituția(la fel, în măsura în care nu este considerată drept infracțiune) etc.
În literature de specialitate s-a pus prblema dacă aceste comportamente intra ori nu în sfera obiectului cercetării criminologice, iar părerile au fost atât pro, cât și contra.
O soluție mediană ar fi aceea de a considera că aceste comportamente fac parte din “sfera de interes” a criminologiei.
Așa cum arătăm mai sus, realitatea ne oblige să constatăm că cercetarea criminological este interesată și de asemenea comportanente.
În finalul acestei secțiuni să concluzionăm deci că noțiunea de crimă, în sensul de fapta penală sau cu justificată aparenta penală, reprezintă un prim element al fenomenului criminal.
Dar crima, așa cum am văzut, este înainte de toate un fapt uman și, de aceea, orice crimă presupune existența unui criminal.
Actul criminal reprezintă, în esență, expresia concretă a unui ansamblu de fapte (acțiuni și inacțiuni) care intră în conflict cu normele penale prin care sunt protejate cele mai importante valori sociale referitoare la viața și integritatea individului, familiei, societății și statului. Actele criminale comise primesc o expresie cantitativă, numerică și statistică, împreună îmbrăcînd haina de criminalitate.
Criminalitatea este un fenomen social și, la fel cu alte fenomene sociale (fenomenul demografic, fenomenul economic), ea este alcătuită dintr-o serie de fapte, care sunt crimele, fapte care au loc în societate. În fiecare stat modern se ține o evidență strictă a criminalității, pe perioade de timp, pe localități, pe țară, încît în felul acesta criminalitatea devine un fenomen cunoscut cantitativ, cu o anumită identitate și vizibil în manifestările și în consecințele sociale și individuale pe care le produce. Pentru toate aceste motive, criminalitatea trebuie cunoscută și studiată.
Conceptele de criminalitate cu un conținut mai restrîns:
criminalitatea de epocă (gentilică, sclavagistă, feudală, burgheză, socialistă, contemporană), respectiv în raport cu epoca sau orînduirea socială la care se referă;
criminalitatea de gen (criminalitatea de violență, criminalitatea referitoare la viața sexuală, criminalitatea împotriva patrimoniului etc.), în raport cu genul infracțiunilor la care se referă;
criminalitatea de grup (criminalitatea minorilor, criminalitatea femeilor, criminalitatea recidiviștilor etc.), în raport cu categoria de persoane la care se referă;
criminalitatea de spațiu geografic (criminalitatea în Republica Moldova, criminalitatea din lumea arabă, criminalitatea din țările africane etc.), în raport de zona geografică la care se referă.
Fenomenologia criminalității presupune totalitatea infracțiunilor penale, care sînt comise într-o anumită perioadă de timp și într-o anumită societate. Rușii consideră criminalitatea ca un fenomen caracteristic prin orice formațiune social – economică, fiind determinată atît de cauze generale, cît și de cauze și condiții stabilite în mod concret, și anume cele sociale, politice, culturare, economice, istorice, etc.
Sub aspect juridico-penal, criminalitatea desemnează ansamblul comportamentelor umane considerate infracțiuni, incriminate și sancționate ca atare, în anumite condiții, în cadrul unui sistem (subsistem de drept) determinat, cunoscut istoric.
Trăsăturile criminalității:
a) Caracterul social de masă – se caracterizează printr-o totalitate de infracțiuni, comise într-o societate respectivă, într-o perioadă de timp determinată.
b) Caracterul de fenomen uman complex – majoritatea autorilor recunosc faptul că nu pot fi explicate comportamentele infracționale, avînd în vedere diversitatea modalităților de săvîrșire a infracțiunilor. Aici nu putem analiza doar un factor care conduce la săvîrșirea actului ilicit, ci trebuie avute în vedere factorii generali de mediu (sociali, biologici, psihologici, morali);
c) Caracterul evolutiv, care exprimă ideea persistenței fenomenului infracțional, structura și dinamica sînt diferite de la o epocă la alta, de la o o zonă geografică la alta.
d) Caracterul anti-social, dăunător – se caracterizează prin faptul că fenomenul criminalității, faptele antisociale provoacă daune destul de mari societății. Crima, în esența sa, comportă un pericol sporit în societate, atentînd la ordinea și securitatea publicului.
e) Caracterul variat al criminalității – care derivă din varietatea infracțiunilor încriminate prin legea penală și varietatea formelor de exprimare concretă a infractorilor prin infracțiunile săvîrșite. Așa cum nu există doi indivizi identici, tot așa nu există două infracțiuni, chiar de același tip identice.
f) Caracterul cauzal al criminalității – constă în aceea că criminalitatea, fiind un fenomen cu manifestări fizico-sociale, nu poate exista în afara unui proces cauzal.
2. Formele criminalitățiiÎn teoria și practica criminologiei un rol deosebit se atribuie cercetării formelor criminalității după gradul de cunoaștere, descoperire, înregistrare, verificare și soluționare judiciară. Astfel, formele criminalității, după aceste criterii, sunt de cinci feluri sau nivele:
Criminalitatea sesizată (înregistrată) reprezintă totalitatea crimelor (infracțiunilor) săvîrșite sau pretins săvîrșite, care sunt crime sau apar ca și crime și care au ajuns la cunoștința sau au fost înregistrate la organele de urmărire penală. Această formă de criminalitate, de regulă, este înregistrată la organele de poliție, procuratură ori la instanța de judecată – în caz de plîngere directă – și este cunoscută.
Criminalitatea descoperită reprezintă totalitatea crimelor în care autorii sunt descoperiți și cunoscuți (ori bănuiți că sunt autorii adevărați).
Criminalitatea deferită justiției reprezintă totalitatea crimelor transmise pentru soluționare în instanța de judecată.
Criminalitatea judecată reprezintă totalitatea crimelor care au fost examinate de instanța de judecată și aceasta a pronunțat o hotărîre penală definitivă. Aceste patru forme reprezintă criminalitatea relevată, aparentă sau legală.
Criminalitatea neagră sau ocultă reprezintă totalitatea crimelor neînregistrate și, deci, nedescoperite și nejudecate. Acestea sunt crimele care n-au ajuns la cunoștința organelor și autorităților competente. Numărul acestora este cu mult mai mare față de crimele înregistrate, descoperite și judecate.
În paralel cu cercetarea formelor criminalității după gradul de cunoaștere, descoperire, înregistrare, verificare și soluționare judiciară, criminologia cercetează și alte forme ale criminalității, ca:
Formele criminalității după valorile sociale periclitate;
La o primă vedere, criminalitatea este formată dintr-o mare diversitate de fapte săvîrșite, deosebite între ele prin natura și gravitatea lor, cum sunt: omoruri, violuri, sustrageri etc. La o cercetare mai atentă, se observă că această diversitate de fapte penale se repartizează în anumite categorii și grupe, după anumite criterii obiective și subiective, ajungîndu-se la un anumit sistem de crime destul de unitar și coerent.
Formele criminalității după făptuitori;
Criminalitatea este o totalitate de crime individuale, iar fiecare crimă în parte este comisă de un om (sau mai mulți oameni). Orice crimă atrage o pedeapsă, care este aplicată făptuitorului. În acest sens, criminalitatea nu poate fi cercetată în afara oamenilor care au cauzat-o și față de care se vor aplica pedepse, ce urmează a fi executate. Acești oameni alcătuiesc așa-numita populație penală asupra căreia își concentrează eforturile forțele statului (poliția, procuratura, justiția etc.).
Criminalii sunt cei care joacă rolul-cheie în existența criminalității, influențînd starea, structura și dinamica ei. În studiile și cercetările criminologice se deosebesc mai multe forme după vîrsta făptuitorilor, și anume:
copilăria (0-12 ani);
adolescența (12-22 ani);
tinerețea (22-35 ani);
vîrsta adultă (35-60/65 ani);
vîrsta a treia (oameni vîrstnici) (peste 60/65 ani).
Formele criminalității după gravitate.Cunoașterea criminalității după gradul de gravitate este la fel de importantă ca și toate aspectele anterioare. În teoria dreptului penal, ca și în practica penală punctul de plecare: unde, în funcție de caracterul și gradul prejudiciabil, infracțiunile sunt clasificate în următoarele categorii:
Infracțiuni ușoare;
Infracțiuni mai puțin grave;
Infracțiuni grave;
Infracțiuni deosebit de grave;
Infracțiuni excepțional de grave
3. Indicele criminalității: starea; structura; nivelul; dinamica
În literatura de specialitate, criminalitatea este caracterizată de trei indici de bază: nivelul, structura și dinamica.
Nivelul criminalității este o caracteristică cantitativă exprimată prin suma crimelor săvîrșite și a persoanelor ce le-au comis, precum și prin coeficienți sau indici relativi ai criminalității.
Menționăm la fel că, în practică, pentru caracteristica cantitativă a criminalității se utilizează combinarea a două noțiuni: starea și nivelul criminalității.
Starea criminalității reprezintă numărul infracțiunilor săvîrșite și al persoanelor ce le-au comis, pe un anumit teritoriu într-o perioadă de timp stabilită. Nivelul criminalității reprezintă valoarea determinată din numărul total de infracțiuni săvîrșite pe un teritoriu determinat într-o perioadă de timp stabilită, raportat la numărul exact de populație, spre exemplu la 1.000, 10.000 sau 100.000.
Alături de starea criminalității, o altă metodă este compararea. Compararea în spațiu permite compararea criminalității din două teritorii diferite, evaluată într-un interval de timp stabilit. Compararea în timp constă în compararea criminalității, evaluată pe un teritoriu stabilit în diferite perioade de timp.
Dinamica criminalității reprezintă modificările cantitative și calitative intervenite în structura acestui fenomen, prin comparație cu intervale de timp și spațiu succesive, reflectînd cursul general al criminalității și tendințele sale.
În asemenea mod, dinamica criminalității permite a elabora atît ipotezele realiste privind cauzele care generează criminalitatea, cît și prognoze pentru desfășurarea ei probabilă, preconizîndu-se, totodată, mijloace de profilaxie mai eficiente.
Starea criminalității, desemnează situația dimensională (spațial-temporală) a criminalității în societate, se utilizează și conceptul de structură a criminalității. Structura desemnează modul de organizare internă, de alcătuire a realității materiale, obiective, precum și organizarea fiecărui element component unul față de altul. Dacă starea criminalității reprezintă caracteristicile cantitative, atunci structura – pe cele calitative.
4. Cauzalitatea criminalității
Cauzalitatea constată dependența dintre diferite fenomene și stabilește caracterul acestei dependențe, care constă în accea că un fenomen (cauza) în anumite condiții, generează alt fenomen (efect).
Cauzalitatea este o formă a interacțiunii dintre fenomene și procese, este tipul principal de determinare și reprezintă prin sine, legătura obiectivă dintre 2 fenomene: cauza și efectul.
Prin cauză înțelegem fenomenul care în mod obiectiv și necesar generează alt fenomen.
Cauza se deosebește de condiție, care este un fenomen ce favorizează, ajută producerea unui alt fenomen. Spre exemplu: procurarea unei arme cu care criminalul comite omorul este o condiție. Deci, specificul condiției constă în aceea că este un fenomen care nu determină un alt fenomen, dar ajută la producerea lui. Deci, cauzele și condițiile acționează împreună dar au contribuții diferite.
În criminologie, deosebim următoarele tipuri de cauze:
a) Cauze generale, care se referă la cauzele mai multor feluri de crime;
Cauzele legate de persoana criminalului;
Cauzele referitoare la mediu.
b) Cauzele obiective care ar fi legate de aspecte materiale, cum ar fi:
Sărăcia;
Lipsuri materiale;
c) Cauzele subiective, care se referă la aspectele psihice ale infractorului:
Temperamentul;
Caracterul;
d) Cauzele pricipale care au un rol determinant în comiterea actului infracțional;
e) Cauzele declanșatoare care provoacă trecerea la act:
O ceartă sau conflict;
f) Cauzele ereditare care aparțin elementelor dobîndite prin naștere:
Debilitatea mintală;
Alte boli de natură psihică.
Cauzele de dezvoltare care se referă la condițiile de dezvoltare a criminalului la influențe negative din partea unor persoane cu care criminalul s-a aflat în contact.
În literatura ciminologică se utilizează și termenul de „factor”, prin care se înțelege o cauză, adică factorul ar fi similar cu o cauză. Factorii criminalității sau cauzele criminalității ar avea același sens. Totuși, după părerea unor criminologi, ca de exemplu Igor Ciobanu, prin factor se înțelege ceva mai mult decît prin cauză, termenul avînd un sens mai larg, care ar include atît cauza cît și o condiție.
În criminologia națională, una dintre cele mai reușite clasificări, este făcută de G. Gladkii:
a) Factorii economici;
b) Factorii sociali;
c) Factorii demografici;
d) Factorii politici;
e) Factorii juridici;
În criminologie deosebim următoarele tipuri de cauze:
Cauze generale, care se referă la cauzele mai multor feluri de crime, cauze legate de persoana criminalului și cauze referitoare la mediu;
cauze speciale, care se referă la un singur sector (domeniu);
cauze parțiale, care privesc un segment dintr-un lanț de cauze;
cauze obiective, care ar fi legate de aspecte materiale ca, sărăcia, lipsurile materiale etc.;
cauze subiective, care s-ar referi la aspectele psihice ale infractorului;
cauze principale, care au un rol determinant în comiterea actului infracțional;
cauze secundare, care au un rol mai redus în comiterea crimei;
cauze determinante, care joacă un rol hotărîtor în comiterea unei crime, spre exemplu, dorința de răzbunare;
cauze declanșatoare, care provoacă trecerea la act, spre exemplu, o ceartă sau conflict;
cauze ereditare, care aparțin elementelor dobîndite prin naștere, ca debilitatea mintală sau alte boli de natură psihică;
cauze de dezvoltare, care se referă la condițiile de dezvoltare a criminalului, la influențe negative din partea unor persoane cu care criminalul s-a aflat în contact.
Unii autori clasifică cauzele crimei după următoarea schemă:
cauze fizice (anatomice-morfologice);
cauze fiziologice (precum și endocrinologice);
cauze psihice;
cauze sociale.
2. Criminalul.
Noțiunea de criminal va necesita mai puține explicații, deoarece sunt valabile și în acest caz o mare parte din constatările făcute în legătură cu noțiunea de crimă.
Mai întâi trebuie arătat că, în general, termenul de criminal este folosit în același timp și de cele mai multe ori în același înțeles cu termenii de infractor și delicvent, fără a face vreo distincție între acestea.
Indiferent însă de noțiunea utilizată, care de altfel poate fi și alta în afara celor menționate16,respective noțiune capăta în criminologie o semnificație aparte și, de aceea, unele precizări se impugn.
În sens general, infractorul sau delicventul este persoana care a comis o infracțiune.În sens penal, mai riguros, se adauga și condiția existenței unei hotărâri definitive de condamnare.Acest sens este exact și util: exact, pentru că permite raportarea la criteriile clare prevăzute de lege privind infracțiunea și util, ne referim aici la teroriile aboliționiste care reclama înlocuirea termenilor de infractor și delicvent cu expresii de genul:”persoana implicată”,”aflată într-o situație problema” etc.,
pentru că permite raportarea la statisticile criminale oficiale care pot da o imagine aproximativă, dacă nu despre “calitatea” infractorilor, cel puțin despre numărul lor.
Sigur că și criminologia va porni tot de la această semnificație penală care se dă infractorului.Mai mult “materialul uman” furnizat cercetării criminologice a provenit și provine, în marea sa majoritate, din rândul populației penitenciare, deci, personae care nu numai că au comis infracțiuni, dar au și fost condamnate, suportând rigorile pedepsei.
Cred că cele arătate până acum sunt în măsură să conducă la ideea că noțiunea de criminal trebuie să aibă în criminologie o semnificație aparte.
Intră în categoria criminological de “criminal” persoana care comite o “crimă” în sensul de fapta penală sau cu justificată aparenta penală.
Criminalul, în această accepțiune extreme de largă, intra în mod implicit alături de crimă în conținutul fenomenului criminal și prin urmare în sfera de preocupări a cercetării criminologice, face parte din obiectul acesteia.
Dar crima, fiind un fapt uman, este implicit și un fapt social, o realitate care din păcate nu este singulară.Privite în ansamblul lor, crimele înseamnă criminalitate, noțiune de care ne vom ocupa în cele ce urmează.
3. Criminalitatea.
Ideea de criminalitate și noțiunea în sine au apărut relativ recent, respective către sfârșitul sacolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea.Această apariție corespunde cu începuturile presei și cu primele statistici criminale care “au obișnuit spiritele să concepa existența unui fenomen social global care merită a fi explicat”.
Noțiunea de criminalitate desemnează la modul general, ansamblul faptelor penale comise într-un spațiu și într-o perioadă de timp determinate.
Ea poate fi utilizată fie în acest sens general, fie într-un sens mai precis, pentru a desemna anumite categorii de fapte penale.
Regruparea faptelor penale după diverse criterii conduce la obținerea unor categorii de criminalitate diferite. Aceste diferite categorii de criminalitate pot fi clasificate în două moduri: după criterii subiective, variabile(clasificarea subiectivă) și după un criteriu obiectiv, invariabil(clasificare obiectivă).
Clasificarea subiectivă a criminalități; se referă la categorii de criminalitate obținute prin raportarea la diferite elemente de referințe alese în mod arbitrar, în funcție de interesul cercetării criminologice.
Astfel, în funcție de spațiul de referință, cel mai adesea se operează cu categoria de criminalitate națională, ce cuprinde totalitatea faptelor penale comise pe teritoriul unui anumit stat (noțiunea de teritoriu fiind înțeleasă în sensul atribuit de legea penală).Dar mai pot fi avute în vedere fie categorii mai restrânse (regiune, oraș, cartier etc.), fie categorii mai largi(criminalitatea zonală,de ex.Europa occidentală sau Europa de Est; criminalitatea continentală și mondială).În funcție de perioada de timp avută în vedere, se operează de regulă cu noțiunea de criminalitatea anuală.Pot fi avute însă în vedere și unități mai reduse de timp (semestru, luna , zi inclusiv secunde: ex. “la fiecare x secunde în statul y se comit z omoruri) ori unități mai mari de timp(cincinal, deceniu, secol etc).
O altă diferențiere se poate face în funcție de natura faptelor penale care sunt avute în vedere de cercetarea criminologică.În acest sens, se poate face distincția, spre exmplu,între faptele de violență și faptele comise cu viclenie, rezultând două categorii corespunzătoare: criminalitatea violenta și respective criminalitate vicleană.
În sfârșit, dacă faptele penale sunt raportate la diferite categorii de personae care le comit pot rezulta o serie de alte categorii cum ar fi: criminalitatea adultă și criminalitatea juvenilă, criminalitatea masculină ci criminalitatea feminină etc.
În finalul acestei secțiuni, prin reunirea tuturor elementelor analizate, putem stabili conținutul fenomenului criminal.
Fenomenul criminal, perceput din punct de vedere uman și social, iar nu ca simplă abstracție juridical, reunește în conținutul său o realitate individuala-crima cu vectorul ei inerent criminalul –si o realitate colectiva- criminalitatea.
Fenomenul criminal, având conținutul indicat anterior, reprezintă un prim obiect al cerecetarii criminologice.
1.2.Emigrarea si spatiul ue
Migrația reprezintă o componentă tot mai importantă a societătii contemporane, factor al stimulării globalizării piețelor, instrument de reglare a dezechilibrelor de pe piețele muncii regionale/locale. Migrația pentru muncă (asociată sau nu cu mobilitatea teritorială) constituie în prezent cea mai dinamică formă de circulație a populației (potențial active).
Pentru ca migrația externă din România să reprezinte un factor de stimulare a dezvoltării economiei naționale este necesar ca politicile în domeniu să găsească zona de echilibru între folosirea forței de muncă pe piața națională și migrarea pentru muncă, luându-se în considerare costurile, beneficiile și riscurile, interesele naționale și cele ale UE.
Aprecierea perspectivelor de evoluție a fluxurilor de populație din România spre spațiul UE se diferențiază în funcție de perioada la care facem referință, respectiv perioada de preaderare, cea postaderare dar de control (maxim 7 ani) și cea de libera circulație a forței de muncă, după 2014.
Gestionarea migrației la nivel național fără un sistem informațional și informatic adecvat nu mai este posibilă. Pentru a avea o imagine mai apropiată de realitate sunt necesare schimbări atât la nivelul sistemului de colectare a datelor primare (în întreaga rețea a operatorilor –MAI, MMSSF, OMFM etc.), cât și în sistemul centralizării datelor, al asigurării comparațiilor internaționale.
Migrația și consecințele ei
– capacitatea încă redusă a economiei și societății de a genera oportunități de muncă și o
remunerare corespunzătoare încurajează exodul de forță de muncă calificată și înalt calificată
– migrația masivă (în special externă dar și cea internă) din zonele mai puțin dezvoltate
(mediul rural, orașele mici, etc) a produs dezechilibre și chiar depopulări în profil teritorial atunci când nu a fost compensată de natalitate
– fenomenul migrației externe în întreaga sa complexitate, nu este cuantificat
– în perspectiva integrării în UE, România se va transforma treptat și într-o țară de migrație
În mod firesc, diminuarea ori stoparea declinului demografic ar trebui să se realizeze prin
rezultatul combinat al îmbunătățirii celor trei factori importanți:
– creșterea natalității
– scăderea mortalității
– reducerea migrației externe.
Cele trei fenomene au însă, determinări diferite.
Având în vedere că mortalitatea este un indicator stabil, iar natalitatea presupune modalități
de intervenție în evoluția sa, migrația externă devine un element de importanță majoră pentru influențarea structurii populației.
Creșterea nivelului migrației internaționale se datorează în principal datorită transformărilor
sistemului legislativ, și anume libera circulație a persoanelor.
Se pot distinge două perioade:
– 1990-1992 etapa etnicității și apartenenței religioase, în această perioadă au plecat etnicii
germani și maghiari către țările de origine ale strămoșilor lor. Zonele cu concentrare etnică: Transilvania, Banatul
– 1993-2000 etapa preponderenței migrației definitive a românilor
– după 2000 etapa motivației de ordin economic, manifestată prin migrația externă temporară
pentru muncă
După 1992, numărul emigranților legali a scăzut continuu, datorită opțiunii alternative pentru
forme ale migrației temporare.
Un alt aspect de natură demografică, ce nu trebuie ignorat atunci când se estimează costurile
migrației definitive, îl reprezintă emigrația populației feminine de vârstă fertilă. Pierderea de potențial uman este în cazul femeilor mai mare, emigrația legală în rândul femeilor fiind mai mare.
Structura migrației pe grupe de vârstă evidențiază tendința mai mare de plecare a persoanelor
cu vârsta de muncă, cei care au de fapt, cele mai mari oportunități de realizare profesională. Asfel, aproximativ 50% din numărul emigranților au fost persoane cu vârste cuprinse între 26-39 ani, persoane deja formate, cu potențial de muncă. În ultimii ani, „vânarea creierelor” a facut ca ponderea populației din grupele de vârstă 18-24 de ani, absolvenți sau în ultimii ani de școală, cu perspective sau potențial de muncă, să crească la 14%. Absolvenții învătământului superior reprezintă aproximativ 10-12% din totalul persoanelor emigrate legal. Emigranții cu studii profesionale și tehnice reprezintă aproximativ 9%. O treime din totalul emigranților o dețin persoanele care au absolvit doar școala primară sau gimnaziul, iar dintre aceștia o pondere însemnată o dețin copii și adolescenții care au emigrat împreună cu familia.
Migrația externă pentru muncă are caracter temporar. Cei implicați în această mișcare
migratorie legală fac parte din trei mari categorii de forță de muncă:
– forța de muncă de înaltă calificare, din categoria de vârstă 25-40 ani
– forța de muncă cu un nivel mediul de calificare, cu specializari în domeniile: construcții
(Germania), sănătate ( Italia, SUA, Canada, Elveția), hotelier, alimentație publică ( piața occidentală)
– forța de muncă necalificată sau semicalificată în activități din agricultura, salubritate,
construcții (Spania, Portugalia, Grecia)
Preocupările actuale ale statelor membre UE se îndreaptă către gestionarea eficientă a
migrației forței de muncă. Se estimează că în următoarele două decenii principalele tendințe ale migrației din România vor fi:
– creșterea fluxurilor de forță de muncă către spațiul UE
– o migrație preponderent temporară, pentru muncă, comparativ cu cea permanentă
– se va diminua migrația ilegală sau necontrolată, în favoarea celei legale care asigură o mai mare siguranța a câștigurilor.
Opțiuni posibile
– îmbunătățirea sistemului de evidența a migrației externe și evaluarea reală a populației
migrante
– înființarea de instituții/departamente de cercetare și lansarea de programe speciale prioritare
de cercetare și elaborare de politici privind migrația
– mărirea resurselor care pot fi alocate pentru redresarea fenomenului
– restructurarea forței de muncă
– investiția în fortă de muncă
– analiza volumului și structurii ocupării, la nivel național și regional
– elaborarea de politici țintite pe vârste și categorii profesionale
– elaborarea unei strategii pe tremen mediu și lung privind migrația.
1.3.Cadre legislative
O lungă perioadă de timp dreptul de a intra și a locui pe teritoriul unui Stat Membru al UE era guvernat prin legi la nivel național elaborate de fiecare stat în parte. Se intra și se putea locui pe baza unei vize de intrare și a unei vize de ședere, vize ce se acordau de fiecare stat în parte. Numai după mai 1999, când Tratatul de la Amsterdam a intrat în vigoare, UE a primit competențele necesare pentru a formula politici comune la nivelul Uniunii Europene privind migrația și azilul. În consecință în octombrie 1999 la Consiliul European desfășurat la Tampere în Finlanda, statele membre UE au decis formularea unei politici comune privind migrația și azilul care trebuie să între în vigoare în cel mult 5 ani de la promulgarea Tratatului de la Amsterdam, deci cel târziu în 2004. Domeniile avute în vedere pentru formularea acelei politici comunitare unice privind migrația care devin responsabilitatea UE, includ aspecte precum: libera circulație a persoanelor, controlul la frontierele externe și acordarea vizelor, azilul, imigrația și apărarea drepturilor persoanelor cu terțe naționalități și cooperarea judiciară pe probleme civile. O politică comună în domeniul migrației (mai ales al imigrației către UE) și a azilului are în vedere adoptarea unei poziții comune a statelor membre UE cererilor de azil venite din partea unor persoane din terțe țări, cât și controlul traficului ilegal de persoane.
bLegislația privind piața forței de muncă în UE. Legislația și reglementările în domeniul forței de muncă ne interesează în contextul subiectului migrației sub două aspecte: primul ar fi cel al recrutării de forță de muncă dinafara UE și al doilea ar fi cel al modului în care legislația privind forța de muncă în UE poate influența fluxurile migratorii est-vest odată ce țările candidate din Centrul și Estul Europei vor deveni membre ale UE. O schimbare importantă ce a avut loc în ultimii ani în politica privind migrația în UE este aceea că se vorbește tot mai mult de adoptarea unei noi abordări a migrației forței de muncă în Europa. După aproape 30 de ani de politici restrictive de imigrație și de azil, guvernele statelor din UE au început să vorbească din nou (după încetarea recrutării de forță de muncă din străinătate la mijlocul anilor 1970) de beneficiile forței de muncă din migrație și să ia noi măsuri privind migrația forței de muncă. Schimbarea de politică la nivel de UE în domeniul migrației forței de muncă este reflectată și de Comunicarea Comisiei din iunie 2003 cu privire la Imigrație, Integrare și Muncă. Comunicarea analizează rolul imigrației în contextul schimbărilor demografice și sugerează modalități de a promova integrarea imigranților în țările gazdă din UE .
Primele inițiative pentru crearea unui nou cadru legislativ în domeniul migrației au avut loc în România la începutul anilor 1990. Ulterior, odată cu cererea României de a adera la Uniunea Europeană, această activitate s-a intensificat astfel încât în ultimii 3 ani au fost adoptate multe legi și acte normative menite să asigure adoptarea acquisului comunitar european. De remarcat este faptul că legislația în domeniul migrării a fost îmbunătățită de-a lungul anilor prin completări și republicări, tocmai în vederea adoptării acquis-ului comunitar în domeniu .
Pe piața forței de muncă a fost reglementată acordarea permiselor de muncă. Astfel conform principiului liberei circulații persoanele cetățeni UE și membrii familiilor lor pot lucra pe teritoriu României fără a obține permise de muncă spre deosebire de celelalte categorii de străini. Institutul European Din cauza declinului demografic pe de o parte și a deficitului de calificări pe de altă parte, lipsa de forță de muncă a început să fie evidentă la nivel de UE. Se preconizează că efectele acestor fenomene vor deveni acute și vizibile undeva între 2010-2030. Recrutarea de forță de muncă dinafara granițelor țărilor UE și din afara UE este modalitatea prin care se poate suplini deficitul de forță de muncă european acolo unde există. De aceea ne interesează reglemetările care au în vedere recrutarea de forță de muncă dinafara UE, care încurajează migrația de înlocuire .
Migrația de înlocuire în UE vizează două mari categorii de lucrători: pe de o parte este vorba de lucrători înalt calificați în care țările UE sunt deficitare și pe de altă parte este vorba de lucrători necalificați care sunt necesari pentru a înlocui forța de muncă locală care nu dorește să preteze astfel de munci (spre exemplu, în agricultură). Acest aspect al migrației de înlocuire prin recrutarea dinafara UE nu este reglementat la nivel de Uniune, fiecare țară membră având posibilitatea să practice propria politică. Curentul îmblânzirii condițiilor de emigrare și a recrutării de forță de muncă din afara UE, nu este împărtășit în unanimitate de toate țările UE. După noiembrie 2000 în câteva țări (Danemarca, Olanda, Franța) partide cu politici anti-migratorii au început să obțină sprijin public. Libertatea mișcării și egalitatea de tratament prin interzicerea oricăror restricții privind forța de muncă pentru cetățenii Statelor Membre care s-ar aplica și statelor din Europa Centrală și de Est odată du aderarea, generează teama prezentelor State Membre că se vor înregistra fluxuri migratorii masive de forță de muncă dinspre est spre vest, în căutarea unor salarii mai bune și a unor condiții de muncă mai bune. În consecință, de teamă unei migrații excesive a forței de muncă din est spre vest, se negociază acorduri separate privind deplasarea forței de muncă după accesul în UE cu fiecare țară candidată, cerându-se o anumită perioadă de tranziție pentru liberalizarea circulației forței de muncă. Perioada de tranziție va fi cuprinsă între 2-5 ani în mod obișnuit și nu poate depăși 7 ani sub nici o formă.
Legislația privind recunoașterea reciprocă a diplomelor și a calificărilor. În vederea asigurării liberei circulații a persoanelor și a lucrătorilor, este necesară recunoașterea diplomelor și a calificărilor profesionale. Cele mai importante reglementări în acest sens la nivel de UE sunt un grup de directive care creează premisele unui sistem general de recunoștere a diplomelor și calificărilor și a unui alt grup de directive ce reglementează recunoașterea calificărilor în diferite profesii. Cele 4 directive ce reglementează acest domeniu sunt următoarele: Directiva 89/48/CEE, Directiva 92/51/CEE, Directiva 1999/42/CE și Directiva 2001/19/CE. La nivelul UE, de-a lungul timpului au existat dificultăți la transpunerea acestor directive în legislația națională. Spre exemplu, Grecia, Belgia, Marea Britanie, Portugalia, Irlanda și Spania au întârziat transpunerea Directivei din 1992 în legislația națională, întâmpinând probleme în profesiile legate de sănătate, cele din domeniul turismului, din domeniul sportului și a serviciului public. De aceea se are în vedere elaborarea unei noi directive (a cincea directivă) care se dorește a rămâne unica directivă în acest domeniu și prin care să se simplifice acquis-ul stabilit prin directivele precedente. Se are în vedere aplicarea principiului de recunoaștere automată a diplomelor și de recunoaștere a diplomelor pe baza coordonării unor condiții minime de pregătire. Pentru a ușura procesele de recunoaștere a diplomelor au fost constituite la nivelul UE două rețele de informare: ENIC (Rețeaua Europeană a Centrelor de Informare) și NARIC (Rețeaua Centrelor de Informare pentru Recunoaștere Academică).
Politici migraționiste și legislații naționale. Exemple din țările membre UE Politicile migraționiste în țarile membre ale UE ca și în țările candidate sunt împărțite în mod curent în patru grupe (OECD, 2003, SOPEMI) : – politici pentru reglementarea și controlul fluxurilor migratorii ; – politici pentru întărirea legislației de combatere a migrației ilegale și a angajării ilegale a lucrătorilor străini ; – politici pentru integrarea imigranților ; – politici privind cooperarea internațională în domeniul migrației. Politici pentru reglementarea și controlul fluxurilor migratorii. Ele vizează intrarea, rezidența și angajarea străinilor. Cele mai multe urmăresc, în esență, întărirea controlului la frontieră, simplificarea și urgentarea procedurilor de examinare a cererilor de azil și amendarea condițiilor de intrare, rezidență și angajare. Țările membre ale UE sunt preocupate în permanență de perfecționarea legislației legate de problemele migrației. În Germania noua lege a imigrației prezintă ca modificare majoră, o nouă definire a drepturilor străinilor de a rămâne și lucra în Germania. Distincția dintre permisele de rezidență și permisele de muncă a dispărut : în prezent există un singur document, înlocuindu-le pe cele două, care indică dacă cetățeanului străin i se permite să lucreze sau nu. Noile permise se împart în două categorii : permise de rezidență temporară și permise de rezidență permanentă. Ele vor conține descrierea motivului imigrării : studii, muncă, reunirea familiei, azil. Trecerea de la rezidența temporară la cea definitivă este posibilă după minimum 5 ani de rezidență.
Această conversie este condiționată de o serie de cerințe, de exemplu aceea ca angajații străini să fi plătit timp de 60 de luni contribuția la fondul de pensii obligatoriu și să vorbeasca limba germană. Pe de altă parte, s-a adoptat măsura ca, pentru integrarea străinilor rezidenți legali, să li se ofere posibilitatea de a urma cursuri de limba germană și programe de pregătire. În Italia Parlamentul a adoptat în iunie 2002 o legislație mai dură în ceea ce priveste imigrația. Astfel, noua lege prevede mărirea numărului de patrule în zona de coastă și amprentarea tuturor cetățenilor din afara UE care doresc să rămână în Italia. Permisele de rezidență sunt legate de permisele de lucru, astfel încât cetățenii din afara UE trebuie să părăsească țara în cel mult 6 luni de șomaj (spre deosebire de 12 luni înainte). Angajatorii italieni care angajează lucrători străini trebuie să le asigure acestora locuință și să depună o cauțiune care să acopere costurile trimiterii lor în țara de origine în caz de șomaj. Și măsurile pentru stoparea cererilor false de azil au fost întărite într-o serie de țări, mai ales în cele care s-au confruntat cu o creștere majoră a cererilor de azil, precum Austria, Franța, Marea Britanie, Irlanda, Suedia ș.a. De exemplu, în cadrul legii privind imigrația și azilul promulgate în 2002, Marea Britanie a impus condiții legate de procesarea mult mai rapidă a cererilor de azil precum și bariere suplimentare pentru cei ce nu își înregistrează cererea imediat după sosire. De asemenea, la fel ca și alte țări membre ale UE, Marea Britanie consideră cererile de azil din partea cetățenilor țărilor candidate ca nefondate. Irlanda a mărit numărul funcționarilor publici angajați în prelucrarea cererilor de azil, urmărind ca toate cererile depuse să capete un răspuns definitiv (inclusiv apelul) într-o perioadă de 6 luni.
CAPITOLUL 2 ANALIZA FENOMENULUI CRIMINALITATII EMIGRANTILOR ROMANI
2.1 Analiza cantitativa ( statistici – sure site uri politie , parchet, judecatorie)
Din nefericire metodologiile statistice (fi e ele și armonizate) fac, pentru țările de origine, din numărarea fl uxurilor de emigranți o misiune aproape imposibilă. În perioadele intercensitare este binecunoscut faptul că se apelează la Registrele stării civile pentru mișcarea naturală a populației și la Registrele Serviciului de Evidența Informatizată a Persoanelor (SEIP) pentru comensurarea fl uxurilor migratorii. Dacă în ceea ce privește numărul de imigranți (cel puțin cei care își legalizează situația) statisticile sunt ușor de generat, nu se poate spune la fel despre statisticile relativ la fl uxurile de emigranți. Aceasta pentru că o mare parte din populația emigrantă (temporar sau nu) aleg să nu notifi ce SEIP cu privire la noua schimbare în ceea ce privește domiciliul sau reședința. Însă de cele mai multe ori, pentru a accesa în țara de destinație diverse servicii (sociale, de sănătate, educaționale etc.) aceleași persoane aleg să-și înregistreze prezența1 și, pe cale de consecință, să permită Institutelor Naționale de Statistică din respectivele țări realizarea unei evidențe mult mai exacte decât în cazul țării de proveniență. Se prezintă informația statistică colectată prin procedeul ”în oglindă”. Datele pentru fi ecare an în parte, pe țări ale UE sunt prezentate în Anexa 1.
Fluxurile de emigranți români în anii 2011-2014
Tabel 1
Notă: Date obținute prin însumare (din țările UE) cu mențiunea că existau o serie de state pentru care informația nu era disponibilă.
În continuare, se constată că există un grup de țări către care emigranții cu cetățenie română s-au îndreptat cu predilecție. Sunt menționate (în ordinea mărimii fenomenului): Italia (834 mii persoane), Spania (824 mii persoane), Germania (266 mii persoane), Ungaria (98 mii persoane) și Austria (52 mii persoane). Grupul respectiv de țări are o pondere de 96,6% din total.
Începând cu anul 2002 (Spania) și 2003 (Italia) au înregistrat o intensifi care a fl uxului de imigranți cu cetățenie română. Au existat chiar și perioade cu când fl uxurile către cele două țări s-au transformat în avalanșe. În perioada 2004-2007 în Spania au sosit aproape 541 mii imigranți cu cetățenie română și în perioada 2007- 2009 un număr de 551,5 mii persoane aparținând aceleiași categorii sociale a ales ca țară de destinație Italia. Este de remarcat faptul că anul 2007 (anul intrării României în UE) a fost anul cu volumul cel mai ridicat de emigrare din România: peste 553 mii persoane. Este posibil ca o parte dintre aceste persoane să fi fost deja plecate dinainte de 2007 însă odată cu intrarea României în UE legalizarea statutului s-a putut realiza mai ușor. Datele absolute ale fl uxurilor de emigranți români către țări din spațiul UE au conținut informațional ridicat. Merită aducerea în discuție a unor indicatori derivați. Un prim indicator– care permite măsurarea mai exactă a poziției României ca țară furnizoare de imigranți în spațiul european – îl reprezintă ponderea imigranților cu cetățenie română în totalul imigranților. Detaliul statistic din acest punct de vedere se prezintă în Anexa 2. Într-o primă fază sunt comentate informațiile aferente anului de vârf în ceea ce privește migrația externă având ca țară de origine Romania. Sunt vizibile ponderile pe care imigranții având cetățenie română le-au înregistrat, în comparație cu toți imigranții, în anul 2007.
În prima categorie a țărilor cu cele mai ridicate ponderi ale imigranților români se încadrează: Italia (48,64%), Ungaria (27,65%), Spania (20,62%), Slovacia (18,62%) și Austria (8,7%). Foarte aproape de acest prag s-a situat Cipru (8,45%), media pentru UE27 a fost 7,05%. Este relativ surprinzătoare poziția pe care o ocupă Ungaria1 ținând cont de proximitatea geografi că și de numărul mare de etnici maghiari din România situația este oarecum naturală. La fel de surprinzătoare este prezența Slovaciei2 și ponderea imigranților români în total imigranți în această țară. În afară de proximitatea geografi că o altă explicație naturală nu operează în acest caz.
Concluzii
Se poate constata că aproape 10% din populația României a luat drumul pribegiei (uneori doar temporar) în ultimii 12 ani. Fenomenul a căpătat o amploare deosebită (jumătate din total) mai ales după intrarea României în Uniunea Europeană. Țările principale de destinație: Italia, Spania și Germania. Dacă se ține cont de ponderea pe care imigranții cu cetățenie română o are în totalul imigranților, nivelul cel mai ridicat se înregistrează (surprinzător) în Ungaria. Dacă acest drenaj populațional va continua cu aceeași intensitate consecințele pe piața forței de muncă pot fi extrem de neplăcute și fără măsuri/ politici de (re)echilibrare; situația pe termen lung nu arată prea bine. Fără îndoială că această analiză poate continuată, aprofundându-se impactul efectiv pe care fl uxul migratoriu de ieșire îl are asupra pieței forței de muncă din România.
2.2 Analiza calitativa
Speta
La 19 ianuarie 2012, prin hotărârea Popov c. Franța (nr. 39472/07 și 39474/07), Curtea a decis că autoritățile franceze nu au respectat prevederile art. 3; 5 § 1 f); 5 § 4 și 8 din Convenție pentru reținerea unei familii de imigranți în vederea expulzării lor.
În fapt,
Reclamanții, d-nul și d-na Vladimir și Yekaterina Popov, sunt resortisanți kazahi care au împreună doi copii, născuți în Franța, în 2004 și 2007. Dat fiind că a fost persecutată în țara sa din cauza originii sale ruse și a apartenenței la religia ortodoxă, d-na Popov a ajuns în Franța după ce a obținut o viză pe 15 zile. Soțul ei a imigrat în Franța la 19 iunie 2003. Reclamanții au depus o cerere de azil și mai multe cereri de sejur, dar toate au fost respinse. La 27 august 2007, cei doi soți împreună cu copiii lor, în vârstă de 5 luni respectiv 3 ani, au fost vizitați de autorități și ulterior reținuți. În aceeași zi, au fost plasați în stare de reținere, într-o locație în Angers. A doua zi, au fost conduși pe aeroportul Charles de Gaulle în vederea expulzării în Kazahstan. După ce au ajuns în aeroport, reclamanții nu au mai fost îmbarcați în avion deoarece zborul a fost anulat. Ulterior, familia Popov a fost transferată în centrul de detenție administrativă (CRA) din Rouen-Oissel, abilitat să primească familii. Printr-o decizie din 29 august 2007, judecătorul de drepturi și libertăți a dispus prelungirea reținerii pentru o durată de 15 zile. La 11 septembrie 2007, reclamanții au fost conduși în aeroport pentru o a doua tentativă de expulzare, care însă nu a mai avut loc. Dat fiind că eșecul îmbarcării nu era datorat reclamanților, judecătorul de drepturi și libertăți a dispus punerea lor în libertate. După ce prefectura din Ardennes a dispus o anchetă care a relevat că reclamanții ar fi în pericol dacă s-ar reîntoarce în Kazahstan, la 16 iulie 2009, aceștia au obținut statutul de refugiați.
În drept,
Art. 3
În ceea ce privește condițiile de reținere administrativă în cazul copiilor, Curtea a constatat că amenajarea centrelor de retenție abilitate să primească familii în Franța depinde de voința directorilor acestora, mai ales în privința adaptării infrastucturii existente pentru copii. Cu toate că în centrul din Rouen-Oissel, familiile sunt separate de ceilalți deținuți, sunt disponibile doar paturi de fier pentru adulți, periculoase pentru copii, care nu beneficiază de nicio activitate sau spațiu de joacă și care sunt expuși pericolului dat de închiderea automată a ușilor de la camere. De asemenea, Comisarul pentru drepturile omului și CPT au scos în evidență promiscuitatea, stresul, insecuritatea, mediul ostil și consecințe nefaste produse asupra minorilor de aceste centre, fapt ce intră în contradicție cu principiile internaționale privind protecția copilului, potrivit cărora autoritățile trebuie să facă tot posibilul pentru a limita durata detenției minorilor. O perioadă de 15 zile de retenție, fără a fi excesivă în sine, poate să pară o eternitate pentru copii care trăiesc într-un mediu inadaptat vârstei lor. Condițiile de viață ale copiilor reclamanților, o fetiță de 3 ani și un bebeluș – chiar dacă au fost însoțiți de părinții lor – conduc la o vulnerabilitate exacerbată care ar putea antrena insturarea unei stări de angoasă și grave repercursiuni psihice. Judecătorii strasbourghezi au conchis că autoritățile nu au avut în vedere consecințele inevitabil nefaste pe care le poate produce reținerea unor minori într-un astfel de centru, motiv pentru care a fost depășit pragul de gravitate impus de art. 3, care astfel a fost încălcat. În privința condițiilor de reținere administrativă a părăților, Curtea a decis că nu există o violare a prevederilor art. 3 din Convenție.
Article 5 § 1 f) și 5 § 4
Cu toate că minorii au fost plasați împreună cu părinții lor într-o locație destinată familiilor, Curtea a arătat că autoritățile nu au luat în considerare situația lor particulară și nu au căutat o soluție alternativă reținerii administrative, fapt ce a atras constatarea violării prevederilor art. 5 § 1 f) din Convenție, în ceea ce-i privește pe minori.
Pe de altă parte, chiar dacă părinții au putut solicita jurisdicțiilor franceze examinarea legalității detenției lor, judecătorii de la Strasbourg au notat că situația minorilor cade într-un vid juridic, aceștia neavând o astfel de posibilitate. Minorii nu au făcut obiectul vreunei decizii de expulzaresau de plasare în detenție administrativă, motiv pentru care nici nu ar fi avut ce contesta. Astfel, în ceea ce-i privește pe minori, s-a constatat violarea prevederilor art. 5 § 4 din Convenție.
Art. 8
Ingerinta în viața de familie a reclamanților prin reținerea acestora pe o perioadă de 15 zile a fost fondată pe dispozițiile Codului referitor la intrarea și sejurul persoanelor străine și la dreptul de azil și a urmărit un scop legitim, legat de lupta împotriva imigranților clandestini și prevenirea faptelor de natură penală.
Amintind consensul la care s-a ajuns, mai ales în dreptul internațional, potrivit căruia interesul copiilor trebuie să primeze în toate deciziile ce-i privesc, Curtea a relevat că Franța este una dintre cele trei țări europene care încă recurg în mod sistematic la reținerea minorilor aflați în situații asemănătoare celei din prezenta cauză. Deopotrivă, Instanța europeană a observat că Înaltul Comisariat pentru refugiați (HCR) și Comisia națională de deontologia securității (CNDS) s-a pronunțat în acest sens pentru aplicarea unor măsuri alternative detenției. Reclamanții nu prezentau riscul de a fugi, iar detenția lor nu a putut fi justificată ca o necesitate socială imperioasă. Astfel, autorităților nu le rămăsese altceva de făcut decât să caute măsuri alternative sau să execute cu celeritate măsura expulzării.
Mai trebuie precizat că în cauza Muskhadzhiyeva și alții c. Belgia, din 19 ianuarie 2010, Curtea a respins o cerere similară celei depuse de reclamanți. Cu toate acestea, judecătorii de la Strasbourg au considerat, în prezenta cauză, că elementele care o preced și dezvoltărilejurisprudențiale recente privind ,,interesul superior al copilului” în contextul retenției minorilor emigranți ( vezi cauza Rahimi c. Grèce, din 5 aprilie 2011), arată că interesul superior al copilului presupune nu doar prezervarea unității familiale, ci și limitarea detenției familiilor care au copii minori. În circumstanțele de față, Curtea a decis că o detenție de 15 zile este disproporționată cu scopul urmărit, prin urmare prevederile art. 8 din Convenție au fost încălcate.
2.3 Profilul infractorului emigrant roman
Din perspectiva migrației ca fenomen social ce afectează direct o parte semnificativă a populației și are implicații complexe asupra întregii societăți, este important de cunoscut și evidențiat profilul migrantului – al emigrantului din România precum și al imigrantului în țara noastră. Aceasta face posibilă orientarea corectă a măsurilor de administrare a fenomenului migraționist, de asistență oferită migranților. În cadrul tendinței naționale dominante – migrația pentru muncă, categoria cea mai reprezentativă o constituie în prezent (potrivit unui sondaj CURS din iunie 2003) bărbații tineri (18-35 ani), cu nivel mediu de pregătire, lucrători calificați din marile orașe și capitala țarii, București. Nu trebuie însă neglijat nici potențialul de migrație al satelor, în legătură cu care Dumitru Sandu propune metafora “rețelei hidrografice” (“izvorul migrației este comunitatea) și trecerea de la abordările factoriale la cele structurale, tipologice, identificând tipuri de sate în funcție de profilul cultural dominant și experiența de migrație circulatorie internațională. Pe baza studiilor întreprinse se ajunge la concluzia potrivit căreia “comunitățile cu experiență maximă de migrație temporară în străinătate sunt specifice satelor cu pondere mare de maghiari; comunitățile cu nivel mediu de experiență migratorie sunt specifice satelor de imigrare (cu populație sosită din alte localități ale țării); comunitățile în fază incipientă a procesului de migrație circulatorie externă sunt prezente în special în satele moderne, cu stoc mare de educație; comunitățile fără experiență de migrație sunt specifice satelor tradiționale, cu stoc de educație redus și cu grad mare de izolare” (Sandu, 2004). Au fost formulate de asemenea o serie de ipoteze privind fluxurile selective de migrație, potrivit cărora grupurile minoritare etnice sau religioase prezintă un grad de mobilitate mai ridicat decât populația majoritară română de religie ortodoxă (Sandu, 2000, Diminescu, Lăzăroiu, 2002). S-a demonstrat astfel rolul rețelelor etnice, religioase în primele faze ale migrației circulatorii, oferindu-se, ca exemple relevante, modelele de migrație către Germania, Ungaria sau suportul tradițional din partea țărilor-gazdă pentru anumite categorii religoase (cum ar fi populația neoprotestantă) 8 . În procesul migrației circulatorii s-au conturat și anumite modele, cazuri specifice diferitelor țăridestinație9 , cum sunt cazul german, cazul francez sau cel italian (Diminescu, 2004). Ele reliefează situații aparte ce trebuie luate în considerare, situații de multe ori diferite de figurile « clasice » ale migranților care circulă (întreprinzători, muncitori recrutați prin OMFM, studenți, stagiari ș.a.).
Cazul german pune în evidență rolul invitațiilor din partea germanilor originari din România pentru “instalarea în mobilitate” a zeci de mii de personae fără alte mijloace de a circula în Spațiul Schengen. Cazul francez supune atenției un tip specific de migrant, a cărui integrare socială inedită (în stradă) se bazează pe diferitele sisteme de colectare (comerț cu haine uzate, cu obiecte casnice aruncate în stradă sau colectare directă de bani prin cerșetorie, vânzarea ziarelor în stradă, revânzarea biletelor de metrou, spălatul parbrizelor, cântatul în metrou, pe stradă etc.). Potrivit autoarei studiului acest tip de migrant « combină marginalitatea, circulația și o coprezentă foarte activă în cele două țări » (Diminescu, 2004). Cazul italian se referă la strategia curentă a românilor de a intra pe teritoriul italian și a găsi o slujbă fără îndeplinirea formalităților prealabile, urmând să încerce reglementarea ulterioară a situației. Se constată existența în permanență a unui grup de migranți clandestini ce caută o slujbă și un alt grup de migranți clandestini care au o slujbă și urmăresc să intre în legalitate (de multe ori mai mulți migranți împart aceeași slujbă, pe subperioade). O altă caracteristică a cazului italian constă în ponderea ridicată a femeilor (circa 50%) în contingentul de lucrători români, cauza fiind, pe lângă regruparea familială, cererea mare manifestată pe piața informală a locurilor de muncă domestice. Numărul mare de slujbe ocupate de femeile din România (aprox. 30 000) subliniază importanța rețelelor subadiacente migrației, care constituie un mecanism eficace de integrare socială și instituțională. Chiar dacă deocamdată România se distinge în tabloul migrației internaționale ca o țară de emigrație, cu o piață a muncii puțin atrăgătoare pentru imigranți și prezentând interes mai degrabă din punctul de vedere al tranzitului către țările dezvoltate (pe scurt, « More ‘Out’ than ‘In’ at the Crossroads Between Europe and Balkans », cum este intitulat sugestiv un raport de țară al IOM din toamna lui 2003), este de așteptat ca, în perspectiva integrării în UE, atractivitatea României să crească și să se transforme chiar într-o țară de imigrație. Până în prezent profilul dominant al imigrantului – refugiat, solicitant de azil, imigrant pentru muncă, studii, afaceri – este dat de preponderența bărbaților (în cazul solicitanților de azil, bărbații tineri, în vârstă de 21-30 ani). Totuși, atunci când se ia în considerare totalitatea imigranților, structura pe sexe este destul de echilibrată. Aceasta se datorează într-o măsură însemnată migrației pentru afaceri : îndată ce afacerea devine stabilă, întreprinzătorii (în special cei de origine turcă, chineză) procedează la reunirea familiei, ceea ce adaugă un număr suplimentar de femei categoriei generale a imigranților. În particular, pentru imigranții din Republica Moldova distribuția pe sexe este mai echilibrată în raport cu situația generală, fapt determinat de prezența importantă a femeilor din această țară în activitățile agricole din România.
CAPITOLUL 3 TEORII CRIMINOLOGICE CARE POT EXPLICA CRIMINALITATEA EMIGRANTILOR ROMANI
3.1 Teorie pshihologica
Noi teorii de orientare psihologică: Aceste concepții de orientare psihologică actuale prezintă note distincte în explicarea criminalității, cele mai importante fiind: Teoria lui G. Canepa, Teoria personalității criminale la Jean Pinatel, Teoria lui Etienne de Greff, Teoria lui Miray Lopez, Teoriile frustrării ale rezistenței la frustrare și disonanței cognitiv-volutive.
Termenul “psihologie” este format din cuvintele “psiche” care înseamnă “suflet” și “logos” cu sens de idee, cuvânt, știință. Psihologia oferă criminologiei date și informații necesare studiului psihicului, legităților proceselor psihice etc. Studiul obiectiv al vieții psihice umane, în ansamblul ei, pe care-l întreprinde psihologia conduitei1 , oferă largi posibilități de aplicare în domeniul criminologiei.2 Deși psihicul delincvenților nu este, în esență, deosebit de cel al non-delincvenților, totuși, cercetarea comportamentelor infracționale este de natură să ofere informații asupra motivațiilor comportamentelor infracționale. Este o perspectivă prin care cercetările comune psihologice și criminologice confirmă că psihicul uman este susceptibil a se dezvolta și a se maturiza; structurile psihice negative, pot fi, prin urmare, transformate și reciclate spre bine. Prin urmare, psihologia este una dintre științele de bază ale viitorului, care studiază nemijlocit nu numai procesele psihice, ci și este intim legată de problemele devianței. Vom putea stăpâni cu adevărat devianța doar atunci când psihologia va cunoaște și stăpâni efectiv mecanismele comportamentului, putându-le influența spre bine.3 Posibil, numai psihologia va reuși până la urmă să explice de ce în prezența unor factori de mediu, cultură și de viață, aproape identic, personalități asemănătoare după modul de exprimare, aspirații, nivel de cultură – reacționează uneori diferit: unii alegând devianța, alții rămânând indiferenți față de crimă.
3.2 Teorie sociologica
Teorii criminologice de orientare sociologică: Teoria rolului criminogen al progresului tehnico-științific și industrial, Teoria arealurilor infracționale, Teoria anomiei sociale, Teoria dezorganizării sociela, Teoria asociațiilor diferențiale, Teoria “conflictului de culturi”, Teoria apărării sociale și varianta noii apărări sociale, Teoria noii criminologii, Orientarea Marxist-leninistă și limitele ei.
Sociologia este o știință a ansamblului fenomenelor și realității lor sociale, care a devenit astăzi o știință complexă, diversificată în numeroase specialități – sociologii de ramură: economică, politică, juridică etc. Sociologia juridică (numită de unii autori și sociologie penală) studiază condiționarea și implicațiile sociale ale criminalității, câmpul și structura relațiilor sociale în care dreptul penal intervine, problemele cunoștinței populației cu privire la fenomenul criminalității și la reacția socială de apărare împotriva acestuia etc. Sociologia juridică, se poate spune, cercetează procesul de elaborare și aplicare a dreptului, eficacitatea reglementărilor juridice, corelația dintre conținut și forma dreptului , problematica conflictelor interumaneetc. Pe arena vieții științifice cercetarea sociologică și cea criminologică răspund unui țel comun, și anume sporirea eficacității activităților de prevenire a faptelor antisociale și de apărare socială a valorilor ocrotite de legea penală, inclusiv resocializarea pe calea reeducării delincvenților.
Sociologia oferă principii, metode și tehnici care contribuie într-un mod hotărâtor la abordarea și analiza științifică a criminalității și a activităților de prevenire și combatere a fenomenului infracțional, și aceasta reprezintă o trăsătură comună cu criminologia.
CAPITOLUL 4 PREVENIREA SI COMBATEREA CRIMINALITATII EMIGRANTILOR ROMANI
4.1 Strategii la nivel national
Aprecierile specialiștilor privind evoluția migrației în următoarele două decenii au în vedere (IOM Bucharest, 2004): • Creșterea fluxurilor de forța de muncă spre spațiul UE, cu reorientarea direcțiilor preponderente. Tările de destinație vizate în principal sunt cele din vestul și sudul UE – Spania, Portugalia, Franța, Italia și Grecia. Germania rămâne, prin tradiție, o destinație preferată de lucrătorii români, însă fluxurile au o tendință relativ staționară. Migranții se orientează spre zonele în care prezența lor este acceptată mai ușor pe piața și unde experientele anterioare s-au dovedit de succes pentru ei sau cunoscuți. • Este preferată migrația temporară pentru muncă comparativ cu cea permanentă. Durata migrației tinde să crească, însă variază de la câteva luni la câțiva ani. • Sporește opțiunea pentru migrația reglementată în locul celei necontrolate deoarece asigură o mai mare securitate a câștigurilor, un nivel ceva mai ridicat al acestora și (în tot mai mare măsură) un anume grad de protecție socială. • Reîntoarcerea acestora pe piața națională a muncii are efecte benefice -contribuie la creșterea performanțelor economice, stimulează absorbția progresului tehnologic, FPC, promovează relații de muncă moderne, de competiție, contribuie la dezvoltarea unei culturi a muncii compatibile cu cea vest-europeană. Monitorizarea acestor fluxuri reprezintă un proces în plină reformă, însă bazat în prezent pe implicarea mai multor agenții sau instituții, ceea ce face dificilă coordonarea politicilor și implementarea procedurilor celor mai adecvate, respectiv regularizarea migrației. Ca obiective posibile și necesare ale unor politici de migrație adecvate realităților actuale și de perspectivă amintim: – încurajarea migrației legale, prin informare și servicii de asistență specifice pentru potențialii migranți. “Protecția efectivă a lucrătorilor migranți poate fi cel mai bine realizată prin informarea și pregătirea acestora” (UN, Report of the Secretary-General, 2002). Este vorba de cele trei elemente majore: informarea asupra cerințelor pieței muncii, pregătirea pentru a putea acționa pe noua piața a muncii și în noul mediu de muncă și asigurarea “pachetului de securitate socială” (acces la servicii de sănătate, asigurare de bătrânețe etc); – stimularea migrației circulare, în special în spațiul UE, în beneficial ambelor state implicate, stimularea cererii de muncă calificată remunerată corespunzător și eliminarea discriminării lucrătorilor migranți; – încurajarea transferurilor bănești prin sistemul bancar și sprijin (asistență, pregătire) pentru activitați antreprenoriale, pentru investiții productive. Politica ideală de investire a transferurilor bănești este de reîntoarcere a lucrătorilor migranți și inițierea unei afaceri în care să-și folosescă plusul de experiență și pregătire profesională dobândit pe perioada migrației. O altă soluție ar fi în investiții de perspectivă (în firme care promovează creșterea economică etc.).
4.2 Strategii la nivel european
Preocupările actuale ale statelor membre UE se îndreaptă cu deosebire către gestionarea eficientă a migrației forței de muncă. Probleme suplimentare apar atunci când migrației lucrătorilor i se asociază și migrația (temporară) a familiilor acestora, fenomen întâlnit cu deosebire în cazul unor perioade mai îndelungate de muncă în străinătate (prin contracte inițiale pe termen lung sau prin contracte reînnoite). Motivele principale ale migrației lucrătorilor rămân cele identificate în ultimii ani : ocuparea unui loc de muncă cu perspective financiare mai favorabile și îmbunătățirea condițiilor de viață. Dacă potrivit ACC-13 (Acceding and Candidate Countries) motivația dominantă pentru lucrătorii din Cehia, Slovenia, Letonia o reprezintă dorința «unui echilibru între viața economică și socială», pentru cei din România (și Bulgaria) perspectivele unui câștig financiar substanțial pe termen scurt sunt prevalente. Atitudinea liberală manifestată inițial de statele membre UE în privința intenției de liberalizare completă a pieței muncii imediat după extindere s-a transformat, în practica negocierilor cu AC – 10 într-o poziție prudentă, chiar de îngrijorare, concretizată în restricționarea accesului (cu excepția Greciei și Portugaliei care nu și-au prezentat încă poziția oficială). Deci, este de așteptat ca România să beneficieze de același «tratament» chiar dacă (ori tocmai pentru că) aderarea este prevăzută în 2007. Este puțin posibil ca, pe baza experienței practice a AC-10, în perioada 2004-2007, și în special a Poloniei, să se modifice substanțial orientarea politicii de gestionare a migrației din partea UE-15 față de România. Dimpotrivă, este posibil ca restricțiile și contingentările să fie mult mai selective (și discriminatorii), promovându-se doar accesul «de completare a nevoilor pieței», ceea ce firesc va include specializări de extremă/ de margine – lucrători înalt performanți sau pentru locuri de muncă neatractive, refuzate de forța de muncă deja prezentă pe piață. Prin aceste măsuri, într-o formă mai mult sau mai puțin mascată se încalcă unul din cele patru drepturi fundamentale ale pieței interne a UE – «statele membre nu pot discrimina cetățenii altor state membre, pe baza naționalității lor, în favoarea propriilor conaționali». Cu toate acestea, două tipuri de restricții vor fi prezente pe piața muncii statelor UE 15: – din partea statului, a instituțiilor de reglementare/gestionare a pieței muncii : – limitarea/amânarea accesului lucrătorilor migranți la sistemele naționale de protecție socială (Marea Britanie, Irlanda); – restricționarea ocupării unor locuri de muncă care pot fi solicitate și de cetățenii țarii de origine (Olanda); – îndeplininirea anumitor condiții precum respectarea prevederilor contractelor colective de muncă în vigoare, să existe cerere pentru tipurile respective de muncă, lucrătorii să aibă asigurată cazarea etc (Suedia); – aplicarea unor prevederi restrictive pe o perioadă de tranziție de 2-7 ani (Danemarca, Belgia, Finlanda, Germania, Austria) etc. – din partea lucrătorilor deja prezenți pe piața muncii și/sau a cetățenilor UE. Un studiu al CE (publicat în martie 2004) relevă că 40% din cetățenii europeni respondenți 22 consideră că nu «este nevoie de imigranți pentru acoperirea deficitelor de forță de muncă în anumite domenii ale economiei», cei mai reticenți fiind cei din Grecia, Germania și Belgia. Mai mult, 14% din aceștia se opun promovării egalitătii de șanse pe piața muncii. Dacă avem în vedere populația care se adaugă la fiecare val de extindere a UE și decalajul de venit al noilor veniți fată de statele membre, atunci se observă că : – fiecare nou val incude state cu un nivel tot mai redus al PIB-ului. Extinderea spre sud a insemnat integrarea unor state (Grecia, Spania și Portugalia) cu o medie a PIB/locuitor echivalentă cu 2/3 din nivelul înregistrat de UE-9. Extinderea spre est « +12 » va însemna acceptarea unor țări cu un venit mediu de cca 38% din media UE-15 ; – sporul de populație este relativ însemnat. Dacă la extinderea spre sud a însemnat un plus de 22% din populația UE-9 (1980), extinderea spre est va însemna 28% din populația UE-15 (1998). La fiecare val există un stat care deține poziția dominantă sub aspectul populației – Spania în primul val cu 14% din populația UE-9, Polonia cu cca 10% din populația UE-15. Aceste aspecte susțin ideea promovată de unii specialiști potrivit căreia « actuala rundă de extindere va genera un potențial migrator mai ridicat » și « justifică », în oarecare măsură atitudinea restrictivă fată de circulația persoanelor, și în special a forței de muncă din statele noi membre în spațiul UE-15. Este de menționat în acest context că temerea manifestată la extinderea spre sud privind intensificarea fluxurilor migrației pe axa sud-nord s-a dovedit nefondată. Toate aceste aspecte noi comparativ cu extinderea spre sud și faptul că extinderea spre est include două etape, iar România se află în ultima, vor putea atrage deopotrivă avantaje și dezavantaje suplimentare în domeniul permisivitătii liberei circulații a persoanelor. Probabil, că pe termen scurt și mediu vor predomina dezavantajele, competiția pentru ocuparea unui loc de muncă în străinătate fiind deja destul de intensă. În plus, situația financiară a fiecărui potențial lucrător în străinătate va constitui elemetul decisiv în acceptarea unui loc de muncă, inclusiv a unuia sub pregătirea profesională dobândită în țară
CONCLUZII SI PROPUNERI
Analiza fenomenului migraționist din perspectiva aderării României la Uniunea Europeană a condus, pentru început, la desprinderea unor aprecieri generale ce pun în evidență următoarele aspecte :
1. Migrația reprezintă o componentă tot mai importantă a societătii contemporane, factor al stimulării globalizării piețelor, instrument de reglare a dezechilibrelor de pe piețele muncii regionale/locale. Migrația pentru muncă (asociată sau nu cu mobilitatea teritorială) constituie în prezent cea mai dinamică formă de circulație a populației (potențial active).
2. Pentru ca migrația externă din România să reprezinte un factor de stimulare a dezvoltării economiei naționale este necesar ca politicile în domeniu să găsească zona de echilibru între folosirea forței de muncă pe piața națională și migrarea pentru muncă, luându-se în considerare costurile, beneficiile și riscurile, interesele naționale și cele ale UE. Oricum, cele două grupuri de interese nu trebuie să fie convergente, benefice pentru toți.
3. Aprecierea perspectivelor de evoluție a fluxurilor de populație din România spre spațiul UE se diferențiază în funcție de perioada la care facem referință, respectiv perioada de preaderare, cea postaderare dar de control (maxim 7 ani) și cea de libera circulație a forței de muncă, după 2014. Politicile vor fi diferite, atât din partea României ca țară de origine/tranzit cât și din partea țărilor de destinație. Un factor ce trebuie luat în considerare și în prezent, dar mai ales după 2007 îl reprezintă imigrația către România, care, după 1 mai 2004, este graniță externă a UE iar după 2007 va deveni granița de est a UE. 4. Gestionarea migrației la nivel național fără un sistem informațional și informatic adecvat nu mai este posibilă. Pentru a avea o imagine mai apropiată de realitate sunt necesare schimbări atât la nivelul sistemului de colectare a datelor primare (în întreaga rețea a operatorilor –MAI, MMSSF, OMFM etc.), cât și în sistemul centralizării datelor, al asigurării comparațiilor internaționale. Statistica migrației trebuie completată cu anchete specifice pe eșantioane reprezentative la nivel național care să permită aprecieri calitative de substanță, privind atributele migrației. În continuare, pe domeniile majore de interes ale studiului, se disting o serie de trăsături definitorii și anume :
5. Examinarea mecanismelor de migrare a reliefat faptul că după anul 1990 au avut loc schimbări în mecanismele cel mai des întâlnite în România, schimbări concentrate pe următoarele direcții: – S-a modificat ponderea diferitelor tipuri de migrație. Astfel, a avut loc trecerea de la o emigrație preponderent permanentă la o emigrație cu caracter temporar. – Au apărut noi forme de migrație. România a devenit țară de tranzit pentru migranții ce vin terțe țări și doresc să ajungă într-o țară din spațiul UE. În acest context o problemă de actualitate este migrația ilegală a celor din terțe țări ce tranzitează România, dar și migrația ilegală a românilor. – S-au modificat principalele motivații pentru migrație. Dacă principalele motivații ale migrației înainte de 1990 erau cele de ordin etnic și politic, în prezent principala motivație este cea de ordin economic, manifestată prin migrația temporară pentru muncă. În viitor se așteaptă ca migrația temporară pentru muncă să rămână preponderentă, apreciindu-se că, odată cu integrarea în UE și progresele în dezvoltarea economică, România va deveni ea însăși țară de destinație pentru migranții din terțe țări.
6. Legislația cu influență asupra fenomenului migraționist se regăsește în 3 mari categorii de legi: legi privind migrația, legi privind piața forței de muncă și legi privind recunoașterea reciprocă a diplomelor și calificărilor.
România, ca țară ce se pregătește pentru aderarea la UE, face eforturi deosebite pentru adoptarea acquis-ului comunitar. Astfel, în ultimii ani (după 2000) s-au înregistrat progrese mari în modificarea legislației existente și adoptarea unei noi legislații, compatibile cu legislația UE. Principalele progrese au fost înregistrate în următoarele privințe:
– Regimul străinilor în România, conform căruia cetățenii din UE nu necesită viză de intrare în România și nu trebuie să justifice scopul și condițiile șederii lor în țară, spre deosebire de străinii ce provin din terțe țări care au nevoie de viză de intrare și permis de ședere.
– Regimul refugiaților și protecției lor sociale este domeniul care a înregistrat cele mai mari progrese din punct de vedere legislativ, deoarece a plecat de la zero. În prezent statul român poate acorda 3 forme de protecție (statut de refugiat, protecție umanitară condiționată și protecție umanitar), iar recent (2014) a fost reglementat și procesul de integrare socială a străinilor. – Prevenirea și combaterea traficului de persoane este reglementată tocmai pentru a preveni și combate acest fenomen și a asigura protecție și asistență victimelor lui în condițiile în care fenomenul a luat amploare în România după 1990.
În același timp este reglementată și cooperarea cu organismele responsabile din celelalte țări europene inclusiv cele membre UE în vederea combaterii traficului de persoane la nivel internațional. – Acordarea permiselor de muncă este necesară tuturor străinilor ce desfășoară activități lucrative pe teritoriul României, cu câteva excepții printre care se numără cetățenii din statele membre UE și ai statelor semnatare ale Acordului privind Spațiul Economic European și membrii familiilor acestora.
Aspectele care au înregistrat un progres mai redus se referă la recunoașterea reciprocă a calificărilor profesionale și la faptul că există încă o discriminare între cetățenii străini și cei români în privința accesului la piața forței de muncă din România, prin aceea că cetățenilor români li se acordă prioritate la angajare față de cei străini, inclusiv fața de cei din UE. În viitor, până în 2007, România va adopta întreaga legislație cuprinsă în acquis-ul coumunitar cu influență asupra fenomenului migraționist.
7. Politicile migraționiste. Țările UE se prezintă cu politici migraționiste bine puse la punct ce sunt susținute prin cadrul legal-instituțional național și european. În România măsurile care se iau atât în privința legislației cât și a cadrului instituțional au mai degrabă un caracter reactiv, legat scopul de a asigura adaptarea la cerințele europene, decât de a proiecta și urma o politică migraționistă națională cu obiective clare. Pe măsură ce va finaliza constituirea cadrului legal- instituțional conform cerințelor UE, România va gândi propria sa politică migraționistă, bineînțeles compatibilă cu cele existente la nivel european.
8. După anul 1990 în România a fost înființat un sistem de instituții având ca scop derularea unor activități legate de fenomenul migrației externe.
Aceste instituții îmbracă următoarele forme: – birouri locale ale diferitelor organizații internaționale cu activitate în domeniul migrației (OIM, UNCHR); – instituții guvernamentale precum agențiile și oficiile, departamentele diferitelor ministere (cum sunt cele din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Educației, Cercetării și Tineretului); – organizații non-guvernamentale (Consiliul Național Român pentru Refugiați, Forumul Român pentru Refugiați și Migranți ș.a.).
S-a constatat că există numeroase agenții, fiecare fiind responsabilă cu un anume aspect al migrației. Spre exemplu, emigrația și imigrația, cele două laturi ale migrației sunt în responsabilitatea unor instituții diferite, și chiar și atunci când aceeași instituție se ocupă de ambele aspecte, o face prin intermediul unor departamente diferite. De aici apare problema coordonării între diferite departamente și între diferite agenții în legătura cu activitățile privind migrația. Rămâne încă problema implementării integrale a legislației adoptate, prin intermediul instituțiilor existente: pe de o parte, capacitatea instituțională – deși aflată în dezvoltare – nu este suficientă, pe de altă parte, se manifestă dificultăți în plan material și în domeniul coordonării activității instituțiilor implicate în activități privind migrația.
În viitor se așteaptă creșterea capacității instituționale a statului, astfel încât instituțiile sale să poată face față problemelor migrației la nivelul cerințelor identificate. Faptul că România va deveni granița de est a UE va muta o serie de probleme actualmente europene către instituțiile române, necesitând o dezvoltare și mai puternică a capacității instituționale, care va trebui să demonstreze capacitatea de a răspunde unor solicitări cu mult mai complexe decât cele actuale. 9. Experiența internațională în urmărirea, administrarea fenomenului migraționist demonstrează împletirea strânsă a dimensiunii legislativ-instituționale cu cea socio-culturală. Elaborarea și adoptarea legilor, crearea instituțiilor, stabilirea strategiilor și politicilor corespunzătoare reprezintă componente majore ale acestui proces, dar succesul lor nu poate fi separat de modul în care actorii implicați – administrația de stat, organizațiile non-guvernamentale, mass-media, comunitățile, indivizii – răspund așa-numitelor “provocări comportamentale”, legate de participare, comunicare, mentalități, atitudini.
10. În contextul menționat problemele integrării în societatea țării gazdă ocupă un loc central, următoarele aspecte prezentând o relevanță aparte pentru România : integrarea imigranților reintegrarea românilor ce revin în țară după o experiență de migrație externă, integrarea emigranților români în țările – gazdă.
. Având în vedere lipsa de experiență anterioară în domeniu, numărul încă mic de imigranți, refugiați și posibilitățile financiare limitate, se constată că serviciile și asistența privind integrarea nu sunt întrutotul satisfăcătoare, în pofida eforturilor întreprinse în ultimii ani pentru alinierea la standardele internaționale. În consecință se impune sprijinirea și consolidarea în toate componentele sale a activității Oficiului Național pentru Refugiați și Migranți (ONR) precum și extinerea – în conținut și profunzime – a cooperării acestei instituții cu organizațiile nonguvernamentale specializate ale UNHCR – Consiliul Național Român pentru Refugiați și Forumul Român pentru Refugiați și Migranți, cu IOM – Biroul din România, cu asociațiile constituite de comunitățile de imigranți pentru muncă și afaceri ș.a. Este necesară, de asemenea, creșterea implicării și a altor instituții guvernamentale (de exemplu, Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei), potrivit domeniilor specifice de interes.
Integrarea imigranților presupune în egală măsură și adoptarea unei atitudini deschise, tolerante de către societatea românească, opuse discriminării, xenofobiei și altor forme de respingere a migranților. Această cerință vizează nu numai simplii cetățeni ai României dar și funcționarii ce se ocupă de problemele imigranților, ale solicitanților de azil și refugiaților.
În ceea ce privește poziția opiniei publice față de imigranții stabiliți în România, aceasta se prezintă într-un interval de variație destul de larg, având ca determinanți mediul – urban, rural -, nivelul de educație, existența unor contacte anterioare cu grupuri minoritare sau traiul în medii culturale omogene. Cercetările întreprinse în țara noastră, la care studiul de față face referire în cuprinsul său, evidențiază chiar conturarea unor zone specifice de toleranță, asupra cărora se așteaptă să se orienteze fluxurile de imigrație în anii următori, în timp ce accesul la alte medii, zone este posibil să fie restricționat prin intoleranță.
Pe lângă integrarea imigranților, o provocare cu semnificații multiple pentru societatea românească o reprezintă reintegrarea românilor ce revin în țară după o experiență de migrație externă, cu accent pe anumite categorii speciale, cum sunt studenții români care au urmat cursurile unor universități din străinătate, rromii, persoanele ca au constituit obiectul traficului de ființe umane, minorii români neînsoțiți, repatriații ș.a. Este necesar ca răspunsul la această provocare să acopere aspecte de o mare diversitate, de la cele privind planul legislativ, instituțional la mecanismele și instrumentele de motivare și stimulare și eforturile concertate pentru schimbări majore ale mentalităților, atitudinilor.
. România trebuie să se preocupe totodată și de anumite aspecte ale integrării emigranților români în țările – gazdă. Rolul autorităților române este legat, în esență, de contribuiția la crearea și suținerea unei imagini corecte, obiective asupra întregii diaspora românești, care poate avea un aport valoros la îmbogățirea patrimoniului științific și cultural al țărilor – gazdă, precum și la menținerea legăturilor diasporei cu țara – mamă.
Un aspect aparte vizează sprijinul pe care statul român trebuie și îl acordă grupurilor mari de români ce trăiesc în afara țării din motive istorice (în Republica Moldova, dar și Ucraina, Ungaria, Bulgaria, Iugoslavia), care, pe lângă ajutorul pentru păstrarea identității culturale au nevoie și de suport pe plan internațional pentru recunoașterea drepturilor lor în țările respective. 11. Opinia publică românească percepe fenomenul migraționist în primul rând ca o migrație pentru muncă. În proporție majoră se consideră că migranții obțin câștigurile bănești din muncă, numai o mică parte a opiniei publice apreciind că aceștia câștigă bani din furt și cerșit.
Rezultatele sondajelor de opinie invocate pe parcursul lucrării relevă însă și o serie de puncte în care apare o percepție greșită a aspectelor negative ce însoțesc migrația românilor, dovedind dificultățile opiniei publice de a face disjuncția între anumite greutăți obiective ale călătoriei în spațiul Schengen și nerespectarea legii, între grupurile cu activități ilegale și apartenența la o minoritate socială, etnică sau religioasă, ceea ce conduce la stereotipuri, atitudini de natură să alimenteze delicvența, intoleranța, xenophobia. Această percepție ar putea fi corectată prin intervenția conjugată, în spirit obiectiv a mass-mediei, administrației, a reprezentanților societății civile.
12. Până în prezent nu se poate afirma că mass-media și-a adus contribuția necesară la reflectarea adecvată a fenomenului migraționist, sub toate aspectele sale și la formarea unui comportament social corect atât în ceea ce privește procesul propriu-zis al migrației cât și cel al integrării/reintegrării. Se constată că migrația nu este prezentată, analizată în mod sistematic, în întreaga sa complexitate, accentul fiind pus mai ales pe relatarea unor fapte negative, senzaționale și mai puțin pe orientarea migranților într-un univers cu numeroase componente de risc și incertitudine, pe prevenirea și combaterea delicvenței, clandestinității, a corupției în acordarea vizelor. Într-o bună măsură acoperirea doar parțială, uneori greșită a fenomenului migraționist în mass-media este și rezultatul lipsei de jurnaliști specializați în domeniu, fiind susținută recomandarea organizării unor cursuri pentru instruirea acestora în investigarea și analiza migrației.
13. Studiul nostru apreciază și sprijină propunerile cristalizate în diverse documente privind migrația (în special cele ale IOM) cu referire la introducerea în curricula universitară a unor discipline specializate pe studiul fenomenului migraționist (în economie, medicină, drept, știintele educației etc.), precum și la crearea unui centru național de cercetare a migrației (care să fie înființat de Guvernul României în parteneriat cu IOM, UNCHR și alte organizații internaționale), a unor facultăți sau secții de studii interdisciplinare pentru migrație, astfel încât să se construiască expertiza necesară în politicile publice, asistența socială și managementul migrației. Determinările cantitative ale fluxurilor migratorii realizate pe parcursul cercetării au condus la o serie de concluzii cu impact direct asupra strategiei și politicilor pe care România va trebui să le adopte în domeniul migrației în virtutea statutului pentru care se pregătește, cel de țară membră a UE.
14. Analiza fluxurilor de imigrație arată că, spre deosebire de emigrație, care, în ciuda restricționărilor prin mijloace de constrângere politică, s-a manifestat și în perioada regimului anterior, pentru prima dată se poate vorbi de imigrație în România ulterior anului 1990. Dacă în cazul imigrației legale definitive componenta principală au constituit-o repatrierile, motivația majoră a imigrației ilegale rămâne aceea de tranzit, având ca destinație una din țările dezvoltate ale Europei Occidentale.
15. Imigrația definitivă a fost alimentată în principal de cetățenii din Republica Moldova (ulterior anului 1997, aceștia reprezintă peste 75% din total), fiind vorba în general de persoane tinere, cu potențial ridicat de integrare pe piața muncii (cei în vârstă de până la 50 de ani inclusiv au reprezentat 84,6% din total).
16. În ce privește cetățenii străini care se află în România, între recensămintele din anii 1992 și 2002, numărul acestora a crescut de 9,4 ori (cu aproximativ 25.000 persoane), ajungând la un efectiv de 27.910 persoane, din care 74% reprezintă imigranți pe termen lung (peste 12 luni) și care se concentrează în marea lor majoritate în mediul urban (91,8%). Dinamica cea mai importantă, absolută și relativă, s-a înregistrat în cazul cetățenilor străini proveniți din UE15, al căror număr a crescut de peste 19 ori, în timp ce la polul opus se situează cele 10 țări nou intrate în Uniune, care și-au sporit prezența pe teritoriul României de “numai” 1,6 ori. Se poate afirma că, în decursul celor 10 ani, România a devenit o destinație mult mai interesantă (în scop de afaceri, studii, alte considerente) pentru cetățenii altor țări, iar caracteristicile de țară de imigrație sunt din ce în ce mai clar definite. Dacă, în general, numărul cetățenilor străini din România variază invers proporțional cu distanța dintre țara noastră și țara de cetățenie, durata șederii pare să crească pe măsură ce nou venitul are de străbătut o distanță mai mare pentru a călători între locul natal și cel actual. Comparativ cu măsurătorile efectuate prin recensământ, datele furnizate de Ministerul de Interne conduc la evaluări mult superioare. Astfel, la nivelul aceluiași an (2002), s-au aflat în evidența Autorității pentru Străini un număr de 72.859 cetățeni străini (cu 44.949 mai mulți). Dintre aceștia, 24% proveneau din țări ale Uniunii Europene.
17. În legătură cu refugiații și solicitanții de azil, conform analizelor noastre, putem spune că, cel puțin în perioada actuală, România nu se confruntă cu probleme majore . Afirmația este valabilă atât comparativ cu țările dezvoltate, care au fost și vor fi mereu destinația predilectă a unor astfel de fluxuri migratorii, dar chiar și în comparație cu țări care parcurg procese similare de tranziție și care dispun și de poziții geo-politice asemănătoare. O asemenea situație, în care România a fost și încă mai continuă, în bună măsură, să fie ocolită de fluxurile de refugiați și azilanți nu poate fi explicată dacă nu avem în vedere ca factor principal declinul economic al deceniului trecut, sinuozitățile tranziției, nivelul general de dezvoltare economică, care a avut mult de suferit și care, prin ricoșeu, a determinat ca țara noastră să reprezinte o destinație mai puțin atractivă pentru migrație, chiar în cazuri de forță majoră, și chiar în comparație cu vecini aflați în procese similare de tranziție.
18. Există însă suficiente motive pentru a concluziona că problema imigrației având ca destinație finală România nu va mai putea fi considerată multă vreme ca una colaterală, lipsită de importanță: – Aderarea României la Uniunea Europeană va presupune, mai devreme sau mai târziu, o reducere a decalajelor încă marcante în ceea ce privește nivelul de trai între țara noastră și economiile dezvoltate; automat însă, decalajul față de țările mai slab dezvoltate se va mări, astfel încât acest tip fundamental de „push factor”, care până în prezent acționa mai degrabă ca inhibator, își va face cu siguranță simțite efectele.
România va trebui să își asume rolul de frontieră estică a Uniunii Europene; este de notorietate faptul că, la nivel mondial, cel puțin din punct de vedere demografic, dar și din cel al dificultăților întâmpinate în plan economic, Asia este considerată principalul rezervor migratoriu al secolului XXI, iar față de acest continent ne leagă o frontieră verde, relativ ușor de străbătut, iar rutele de migrație legală/ilegală deja formate sunt suficient de flexibile și capabile să se adapteze la modificările conjuncturale.
19. Fluxurile migratorii nu au decât într-o mică măsură o componentă stabilă, predictibilă, ele manifestând prin definiție o mare sensibilitate la modificările conjuncturii politice, economice, geo-strategice, la nivel local, regional și mondial, mai ales în ceea ce-i privește pe refugiați și azilanți. În condițiile actuale ale globalizării, imigrația, migrația în general, nu mai pot fi tratate sau explicate ca fenomene izolate, ele căpătând din ce în ce mai mult o amprentă regională și mondială. Având în vedere aceasta, se poate spune că în viitor, și mai ales ulterior aderării, dinamica și nivelul imigrației în România nu va depinde doar de factori de natură internă (regimul național aplicabil în domeniul migrației, politica de stat în domeniu, evoluția economiei și a societății românești în ansamblu etc.), un rol important revenindu-le factorilor externi. Cu alte cuvinte, imigrația în România poate fi apreciată și explicată doar dacă avem în vedere fenomenele migratorii regionale, la nivelul UE, Europei în ansamblu și chiar la nivel mondial. 20. Luând în calcul diferite variante posibile de evoluție a fenomenelor migratorii (atât la nivel mondial, cât și în Uniunea Europeană și în particular, în cazul României), și combinând între ele diferite premise, din studiul nostru a rezultat o plajă extrem de largă de posibilități privind manifestarea viitoare a imigrației în România (nu mai puțin de 24 de variante). Limita inferioară, obținută în condițiile manifestării celor mai restrictive/nestimulative condiții/factori de imigrație, se ridică la un număr anual de imigranți de 5,9 mii persoane, puțin sub raportările efective ale anului 2014. Însă, limita superioară de 200.000 persoane anual (obținută, subliniem, pornind de la premise extrem de permisive și făcând abstracție de alți factori limitativi) depășește cu mult ceea ce România este pregătită și/sau obișnuită să gestioneze în materie de migrație.
21. România va trebui să pună la punct un sistem complex de gestionare a imigrației, asigurând, parțial sau integral din fonduri proprii, mijloace de cazare și de subzistență, servicii de integrare socială și economică etc. Numai efortul financiar pe care îl presupune găzduirea interimară a refugiaților sau a solicitanților de azil până la finalizarea cererii depuse – care nu reprezintă decât o mică parte din totalul cheltuielilor ocazionate de gestionarea acestui proces – poate atinge valori însemnate. Astfel de situații trebuie pregătite din timp, mai ales întrucât, spre deosebire de cazul emigrației, unde pierderile/câștigurile se măsoară în termeni de costuri comparative (care ar fi câștigul/pierderea țării în urma plecării definitive/temporare, cât pierde statul ca investiție nerecuperată în capital uman etc.), imigrația presupune inclusiv costuri financiare imediate, concrete, care nu suportă amânare. Dacă numai 10% din imigranții estimați în calculele noastre ar intra în categoria celor care solicită asistență, iar cheltuielile unitare ce revin pe un asistat ar fi de 10 ori mai mici decât cele înregistrate, de exemplu, în Finlanda, efortul financiar total care ar trebui asigurat de statul Român s-ar putea ridica la 0,6-20 milioane EUR, variantei medii corespunzându-i o sumă de 6 milioane EUR anual.
22. Analiza potențialului de migrație pe tipuri de fluxuri de ieșire evidențiază, pentru început, faptul că migrația externă se particularizează pe cele două componente – emigrația și migrația pentru muncă, dimensiunile migrației din România rămânând relativ modeste : – Emigrația este mai temperată, fără schimbări semnificative ale fluxurilor și se menține la cote relativ joase (în jur de 10-15 mii persoane /an). – Migrația pentru muncă a capitalului uman din România, mai ales a generațiilor tinere va fi forma predominantă, dar « gestionată » prin politica contigentărilor și controlul trecerii frontirelor. Evoluția acestor fluxuri este mai dinamică, cu creșteri calitative în plan comportamental, al relațiilor de muncă și inter-umane. – Raportul migrație legală-migrație ilegală evoluează în favoarea primei forme, dar va fi influențată în continuare de politicile statelor de destinație, în special în ceea ce privește accesul la sistemele de protecție socială. – Ocuparea în țară a tinerilor cu performanțe deosebite, a celor « supercalificati » rămâne o problemă delicată, de tensionare a fluxurilor de migrație, atâta timp cât economia națională nu oferă soluții atractive. Deși, datorită fenomenelor demografice, contingentul populației de 15-23 ani se va reduce simțitor (cu cca 1,2 milioane până în 2015-2020) apreciem că din punct de vedere al emigrației creierelor, România va rămâne ca o zonă de interes ridicat pentru marile firme transnaționale sau pentru cercetarea științifică internațională. Dar provocările ce stau în fața economiei naționale fac ca orice pierdere de potențial productiv și creativ prin migrație să constituie un lux prea costisitor pe termen mediu și lung pentru România.
23.« Modelul » emigrației se schimbă în continuare : – Zonele de plecare se disipează pe măsura reducerii importanței criteriului de etnicitate. Câștigă teren emigrația orientată pe considerente de legături familiale –rude mai îndepărtate sau prietenie . – Criteriul distanței devine minor, fapt pentru care fluxurile spre continentele mai îndepărtate câștigă teren. Sunt preferate zonele cu perspective mai mari de realizare profesională și condiții relativ facile de integrare în noile comunități (politicile din ultimii ani promovate de Canada și SUA pentru atragerea tinerilor familiști). – Se accentuează tendința de emigrație a tinerilor/familiilor tinere care în prealabil au dobândit o oarecare « experiență migratorie », cum ar fi studii în străinătate, specializare, muncă temporară peste granită etc.
24. În privința migrației pentru muncă cea mai mare relevanță o vor avea următoarele aspecte :
– aceasta va fi fluctuantă, factorii ce vor defini intensitatea și caracteristicile sale fiind determinați în primul rând de situația pieței muncii din țările de destinație și doar în mică măsură de « opțiunea » ofertei din țară ; – politicile statelor primitoare fac practic imposibilă atingerea unui nivel « critic, de alarmă » al prezenței lucrătorilor români pe piața UE ; – se estimează o continuă însănătoșire/îmbunătățire a comportamentului și atitudinii lucrătorului român migrant, dar și o atitudine mai ferma privind anti-discriminarea, inclusiv în ceea ce privește securitatea saocială.
25.Migrația externă prezintă deopotrivă avantaje și dezavantaje pentru cei implicați, însă în proporții diferite. Fără a face o inventariere amplă și foarte riguroasă a pierderilor/caștigurilor vom prezenta în continuare câteva efecte semnificative pentru prezent și viitor :
Valoarea adăugată din migrația externă : – în plan economico-financiar se materializează în principal prin surplusul de resurse bănești pentru : -consum (completarea consumului curent de bunuri și servicii, achiziții de produse de folosință îndelungată) ; – investiții ale gospodăriei (în bunuri mobile și imobile de mare valoare –clădiri, terenuri, obiecte de artă etc) ; – investiții de creatoare de venit (acționariat la firme, achiziții de titluri de stat etc) ; – investiții de dezvoltare a comunităților locale prin inițierea de noi afaceri. – în plan socio-cultural : -acces la servicii de calitate, inclusiv la cele private; – dezvoltarea unor relații de muncă adecvate mediului concurențial –atitudinea fată de muncă, deprinderi de muncă, productivitate, responsabilitate, spirit inovativ etc. ; – dezvoltarea unor relații interumane la locul de muncă și în comunitatea locală care să sustină antrenarea și implicarea la realizarea unor acțiuni în beneficiul comun – actiuni de binefacere etc .
.Fără a minimaliza avantajele trebuie să subliniem că, pe termen lung, atât emigrația cât și migrația pentru muncă pot avea efecte nedorite prin: – diminuarea semnificativă a ofertei naționale de forță de muncă, cantitativ și calitativ; – « ajustarea » posibilităților de reducere a decalajelor în ce privește competitivitatea produselor românești pe piețele externe, acoperirea necesarului de forță de muncă în profesii /ocupații de înaltă competență; – limitarea posibilităților de reducere a diferențelor de venit față de țările UE și, implicit, încurajarea migrației pentru muncă; – apariția la nivel național a unor segmente deficitare de calificare a forței de muncă; – accentuarea severă a procesului de îmbătrânire demografică cu pachetul de probleme sociale pe care-l ridică.
26. În final trebuie subliniat că este nevoie nu numai să îndepărtăm ci și să evităm riscul marginalizării în noua construcție europeană. Iar aceasta depinde, înainte de toate, de calitatea politicii economice, educaționale, și sociale interne, de conservarea valorilor culturale și etice ale națiunii și preluarea critică a celor occidentale, de adaptarea lor la condițiile naționale. Iar, condițiile pentru o asemenea combinație sunt deja puse în operă prin Strategia Europeană a Ocupării, Planul Național de Acțiune pentru Ocuparea Forței de Muncă, Joint Assessment Paper și alte documente ale UE (Perț, 2003).
27. La un orizont mai îndepărtat, România se poate transforma într-o țară de imigrație, dar având un contingent important de populație autohtonă aflată la muncă în străinătate. Ea va reprezenta o sursă a alimentare a emigrației est-vest și un beneficiar al emigrației sud-nord și est. Departe de a ne bucura de acest statut, va trebui să atenuăm, pe cât posibil efectele nefavorabile în planul pieței muncii naționale –destructurare a ofertei de forță de muncă și necorelare cu cererea pieței naționale, în medie un nivel mai scăzut de educație și pregătire profesională a forței de muncă prezente pe piața muncii comparativ cu structura absolventilor din sistemul de educație inițială, și, complementar un potențial creativ mai redus, precarizare a ocupării, creșterea insecurității locului de muncă, peformanțe productive relativ mai modeste. Dacă avem în vedere pe de o parte necesarul cantitativ și calitativ de resurse umane de care va avea nevoie România pentru a face față exigențelor ca țară membră a UE, și, pe de altă parte, potențialul de muncă “asigurat” de evoluțiile demografice, atunci tabloul pieței muncii devine descurajant – deficitul structural al forței de muncă, deja prezent pe piața muncii naționale se va accentua, fiind completat, după 2005 de cel cantitativ.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA
Alexandru Boroi: Drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, București, 2010.
Antoniu George, Drept Penal, Partea Generală, Culegere de spețe, 1994.
Baciu Dan și Rădulescu Sorin, Corupția și crima organizată în România, E. Continent XXI, 1994.
Basarab Matei, Moldovan Lidia, Suian Valer, Drept penal, Partea specială, vol. I, Cluj-Napoca, 1985.
Beleiu Gheorghe, Drept Civil Român, Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L., București, 1992. Bodunescu I., Flagelul terorismului internațional, București, Ed. Militară, 1978.
Braunstein Berthold, Drept Penal, Partea specială, Iași, 1959.
Bulai Constantin, Curs de Drept Penal, Partea specială, vol. I, București, 1975.
Bulai Constantin, Drept Penal Român, Partea generală, Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L., București, 1992.
Ciucur, M. De ce au emigrat românii? – interviu cu Dumitru Sandu, Evenimentul zilei, 25 aprilie 2010, București
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache Drept penal român. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2013;
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache: Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2012;
Costica Bulai, Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Lavinia Valeria Lefterache Drept penal roman. Partea generala. Editia a VII-a, revazuta si adăugita. Culegere de probleme din practica judiciara pentru uzul studentilor, Editura Universul Juridic, București, 2013.
Alexandru Boroi, Drept Penal- Partea Speciala conform Noului Cod Penal, Editura CH. Beck, 2011;
Dincu Aurel, Bazele Criminologiei, vol. I, Editura Proarcadia, București, 1993.
Dobrinoiu Vasile, Corupția în Dreptul Penal, Editura Atlas Lex, București, 1995.
Dobrinoiu Vasile, Nistoreanu Gheorghe, Pascu Ilie, Molnar Ion, Lazăr Valerică, Boroi Alexandru, Drept Penal, Partea generală, Editura Europa Nova, București, 1997.
Dobrinoiu Vasile, Nistoreanu Gheorghe, Pascu Ilie, Molnar Ion, Lazăr Valerică, Boroi Alexandru, Drept Penal, Partea generală, Editura Europa Nova, București, 1997.
Dongoroz Vintilă, Drept Penal, București, 1939.
Dongoroz Vintilă, Kahane Siegfried, Oancea Ion, Fodor Iosif, Iliescu Nicoleta, Bulai Constantin, Stănoiu Rodica, Explicații teoretice ale Codului Penal Român, Partea generală, Editura Academiei, București, 1969.
Dongoroz Vintilă, Kahane Siegfried, Oancea Ion, Fodor Iosif, Iliescu Nicoleta, Bulai Constantin, Stănoiu Rodica, Roșca Victor, Explicații teoretice ale Codului Penal Român, Partea Specială, vol. III, Editura Academiei, București, 1971.
Drăgan Jenică, Drogurile în viața românilor, Editura Magicart Design, 1996.
G. Antoniu și colaboratorii – Explicații preliminare ale noului Cod Penal, Editura Universul juridic, București 2010;
Gheorghe Ivan, Mari-Claudia Ivan: Drept penal. Partea generală conform noului Cod penal, Ed. C.H. Beck, București, 2013;
Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun -Criminologie, Ed. Europa Nova, București, 1996
Hanga Vladimir, Istoria Dreptului Românesc, vol. I, Editura Academiei, București, 1980.
Ion Rusu, Minodora Ioana Rusu, Lipsirea de libertate in mod ilegal, Editura Universul Juridic,2010
Lavinia Lefterache: Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2012;
Miclea Adrian, Combaterea crimei organizate, curs 1, 2004
Mihail Udroiu: Drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, București, 2014;
Rodica-Mihaela Stănoiu -Criminologie, vol.I, Ed. Oscar Print, București, 1995
Rodica-Mihaela Stănoiu -Criminologie, vol.I, Ed. Oscar Print, București, 1995
Sandu, D. Lumile sociale ale migrației românești în străinătate, Ed. Polirom, Iași, 2010
Tudorel Toader, Noul Cod Penal comentarii pe articole, Editura Hamangiu, București, 2014;
Valerian Cioclei Manual de criminologie, Ed. All Beck, București, 2003
Jurisprudenta CEDO
Noul cod penal
Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, modificată și completată;
Anexa nr.1
PACTUL EUROPEAN CU PRIVIRE LA IMIGRARE ȘI AZIL
Preambul Crearea spațiului Schengen al liberei circulații, lărgit până la numărul de 24 State membre de la 21 decembrie 2007, reprezintă un progres al libertății și democrației în Europa, ca și un atu esențial pentru dinamismul și creșterea economică europeană. Totuși, această suspendare a obstacolelor de circulație creează o solidaritate în ceea ce privește imigrarea între Statele spațiului de liberă circulație. Statele membre sunt conștiente de interdependența lor în ceea ce privește imigrația și azilul și de faptul că orice decizie luată de oricare dintre ele în acest domeniu poate avea repercusiuni asupra partenerilor lor.
Această solidaritate nu este doar consecința liberei circulații. Uniunea Europeană (UE) și Statele sale membre, datorită situației lor geopolitice, demografice și economice se confruntă cu marea provocare a imigrației care se anunță ca o miză esențială a secolului XXI. Fluxurile migratorii au crescut considerabil în UE de la începutul secolului XXI. Conform estimărilor OCDE, s-a trecut de la 1,9 milioane în 1999 la 2, 8 milioane în 2004, ceea ce reprezintă o creștere considerabilă într-un timp scurt.
Astăzi Europa este un continent mai deschis imigrării decât America de Nord. Nici un conducător european nu susține ipoteza irealistă și în același timp periculoasă a imigrației zero. Europa are nevoie de emigranți din motive demografice și economice. Este totuși clar că Europa nu are mijloace de a primi într-un mod demn pe toți cei care văd în ea un Eldorado.
I. Fluxul migratoriu trebuie să se adapteze în mod imperativ capacităților de primire ale Europei, din punct de vedere al pieței de muncă, al locuințelor, al serviciilor sanitare, școlare și sociale. Presiunea migratorie asupra Europei, ținând cont de realitatea societății internaționale, are toate șansele de a crește considerabil pe viitor, datorită menținerii diferențelor nivelului de viață și ratei natalității între Europa și anumite părți ale lumii. Este deci urgent ca în cadrul lucrărilor sale privind abordarea globală a migrației Consiliul european să adopte fundamentele unei reale politici comune privind imigrația, fondată pe o repartizare clară a sarcinilor și misiunilor între nivelul comunitar și național sau interguvernamental și referitoare la dialogul cu țările de origine. Consiliul european decide să concluzioneze un Pact european fondator al unei politici comune în privința imigrației și azilului și să organizeze între Statele membre un acord sistematic privind fiecare deciziile acestora care ar putea avea un impact pentru partenerii europeni.
Consiliul își asumă cinci angajamente :
– O mai bună protecție a Europei prin controlul frontierelor sale exterioare într-un spirit de solidaritate ;
– Organizarea imigrației legale în funcție de capacitățile de primire a fiecărui Stat membru și într-un spirit de responsabilitate
– Organizarea îndepărtării efective din UE a străinilor care sunt stabiliți ilegal acolo ; – Construirea unei Europe a azilului;
– Promovarea codezvoltării și ajutorării în vederea dezvoltării.
Mai buna protejare a Europei prin controlul frontierelor sale exterioare în spiritul solidarității Statele membre și Comisia își vor mobiliza toate mijloacele pentru a asigura un control riguros al frontierelor exterioare terestre, maritime și aeriene.
În acest scop, Consiliul european decide :
a) să nu se elibereze decât vize biometrice la 1 ianuarie 2011, și să fie create progresiv centre comune de eliberare a vizelor sau consulate europene comune ;
b) să îi fie date agenției Frontex, poliția europeană a frontierelor externe, mijloacele pentru a-și asigura plenar rolul și responsabilitatea în apărarea frontierei comune, pentru a face față situațiilor de criză și a desfășura acțiuni de durată. Va fi constituit un Stat-major, dotat cu două posturi de comandamente permanente, unul în Est, altul în Sud, la frontierele maritime meridionale ale UE, care va fi capabil să mobilizeze mijloacele pe care Statele membre se angajează să le furnizeze pentru Frontex la cerere. Statele membre decid și dotarea Frontex la 1 ianuarie 2009 cu un corp de « formatori-inspectori » ;
c) că fiecare Stat membru va asigura mijloacele necesare asigurării unui control riguros al părții de frontieră exterioară de care răspunde, UE ajutând Statele membre cele mai expuse, care vor putea conta pe solidaritate la scara întregii Europe. Procedura de evaluare va fi îmbunătățită, în sensul eficienței și transparenței. Statele membre vor întări cooperarea în lupta împotriva imigrării ilegale la frontierele interne, mai ales prin acorduri bilaterale ;
d) să desfășoare la frontierele exterioare, la data de 1 ianuarie 2012, instrumente de tehnologie modernă asemeni celor menționate în anexă, printre care figurează în primul rând punerea în funcțiune a unui sistem de înregistrare automată a intrărilor și ieșirilor pe teritoriul UE și interoperatibilitatea sistemelor de supraveghere la frontiere.
e) să consolideze cooperarea cu țările limitrofe ale UE în ceea ce privește controlul frontierelor exterioare prin creșterea sprijinului UE pentru formarea și echiparea forțelor de poliție însărcinate cu controlul fluxurilor migratorii.
II. Organizarea imigrării legale în funcție de capacitatea de primire a fiecărui Stat membru în spiritul responsabilității
a) Consiliul european amintește că aparține fiecărui Stat membru decizia cu privire la numărul de migranți autorizați să se stabilească pe teritoriul său și în ce condiții, știindu-se că migrația trebuie să fie rezultatul unei voințe duble, cea a Statului membru și cea a migratorului. Consiliul european constată că regularizările masive și colective produc (în general) un efect important de atragere a migranților și se convine, deci, ca pe viitor să se renunțe la acestea. Regularizarea ar trebui să fie făcută în urma unei examinări a fiecărui caz, în condiții excepționale, mai ales umanitare, care să răspundă unor obiective specifice. Nu poate fi vorba de o modalitate de gestionare a fluxurilor migratorii în acest mod. Consiliul european invită Statele membre să intre în posesia instrumentelor statistice comune și armonizate în scopul evaluării fenomenelor migratorii. Constatând că există o legătură evidentă între obiectivele cantitative ale Statelor membre și capacitatea lor de primire și integrare, Consiliul european va organiza o dezbatere anuală între Statele membre referitoare la orientările generale ale politicii comune de imigrare și obiectivele lor naționale. Statele membre se angajează să se informeze reciproc cu privire la orice nouă măsură sau reformă legislativă.
b) Consiliul european constată slaba calificare a imigranților care au ca destinație Europa. Subliniază, conform unei comunicări a Comisiei europene, că « 54% dintre imigranții originari din Orientul Mijlociu și Africa de Nord, titulari ai unei diplôme universitare, sunt stabiliți în Canada și Statele Unite, în timp ce 87% dintre cei care nu și-au terminat studiile primare sau secundare se află în Europa ». Statele membre vor favoriza o imigrare selectivă și susținută, cu caracter profesional, în respectul specificului național și ținând cont de situația pieței muncii și de aptitudinile și competențele de care au nevoie. Consiliul european decide să treacă la o nouă etapă în vederea favorizării primirii de studenți și pentru a ușura circulația acestora în Europa. Este necesară continuarea armonizării regulilor de admitere a șederii lucrătorilor pe categorii. Consiliul european cere Statelor membre să promoveze integrarea prin inserția profesională, mai ales în privința femeilor. În acest scop, Statele membre se angajează să promoveze angajarea (sau întoarcerea la locul de muncă) a străinilor prin politici active de sprijin al căutării de loc de muncă și de reconversie profesională, atât de necesară. Cursurile lingvistice și bilanțul competențelor profesionale vor fi puse în practică în mod sistematic inclusiv înainte de intrarea în Europa.
c) Consiliul european dorește o mai bună regularizare a imigrarii familiale atât în funcție de capacitatea de primire a fiecărui Stat membru, cât și de capacitatea de integrare a persoanelor avute în vedere, mai ales din punct de vedere al resurselor lor, al condițiilor de locuit și de stăpânirea limbii țării de destinație.
d) Consiliul european recunoaște interesul contractului de integrare pentru persoanele care provin din țările terțe care sunt admise să se stabilească pe teritoriul lor și încurajează Statele membre să îl propună în plan național. Acest contract de integrare trebuie să aibă un caracter obligatoriu. El va include necesitatea învățării limbii naționale, identității naționale și valorilor europene, cum ar fi respectul integrității fizice a altei persoane, egalitatea între femei și bărbați, toleranța, obligativitatea școlarizării și educării copiilor.
III. Organizarea îndepărtării efective a străinilor care se află ilegal în UE în afara granițelor acesteia
Statele membre au datoria față de partenerii lor de a expulza la frontieră migranții aflați în situații ilegale, în respectul regulilor de drept. Dar în Europa este executată doar o măsură de îndepărtare din trei. Este necesar să fie respectată în întreg spațiul european regula conform căreia un migrant în situație ilegală are posibilitatea fie să plece de bunăvoie, fie să fie expulzat în țara sa. Statele membre trebuie să aplice principiul, adoptat în 2001, conform căruia o decizie de expulzare luată de către un unul dintre ele este aplicabilă pe tot teritoriul UE.
a) Statele membre trebuie să recurgă de fiecare dată când este nevoie la zborurile de întoarcere convenite între mai multe State membre. Agenția Frontex își va dezvolta capacitățile operaționale în domeniu pentru a putea coordona efectiv măsurile de expulzări grupate.
b) Statele membre trebuie să-și dezvolte cooperarea cu țările limitrofe în privința întoarcerii.
c) Consiliul european constată insuficiența acordurilor de readmisie încheiate la nivel european. Trebuie dezvoltată o abordare cu adevărat globală pentru a ajunge la un rezultat vizibil în acest domeniu. Mandatele acordurilor trebuie revăzute, nefiind extinse până la momentul prezent. Consiliul european invită Statele membre și Comisia să susțină și să faciliteze negocierea acordurilor de readmisie prin intermediul.
d) Consiliul european invită Statele membre să dispună reguli naționale stimulative privind ajutorul pentru întoarcere voluntară, să prevină întoarcerea abuzivă a persoanelor care au beneficiat de acest ajutor și să dialogheze între ele cu privire la cuantumul acestuia.
e) Consiliul european invită Statele membre să lupte ferm împotriva celor ce angazează și a celor ce adăpostesc persoanele clandestine și să combată neîncetat traficul de ființe umane. Le invită, de asemenea, să înăsprească sancțiunile penale și administrative, să le armonizeze progresiv și să aplice o politică de represiune necondiționată a muncii clandestine.
f) Toate soluțiile de cooperare între UE și țările de origine și de tranzit pentru a lupta împotriva filierelor criminale de traficanți deființe umane trebuie puse în aplicare, inclusiv prin cooperarea poliției și cea judiciară între țările în cauză.
Toate statele membre trebuie să prevadă sancțiuni penale descurajatoare, cel puțin echivalente celor ce reprimă traficul de droguri și trebuie să-și mobilizeze forțele poliției, ca și resursele EUROPOL, pentru a lupta împotriva acestui flagel.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Criminalitatea Emigrantilor Romani (ID: 113184)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.