Credinta In Comunism

Cum a fost – față în față

Adrian Mădălin MINCIUNĂ, Ioan Alin LAZĂR, elevi,

Liceul Teoretic „Decebal“, București

Credința în comunism

În comunism, s-a încercat depărtarea de biserică. Exista însă și posibilitatea compromisului, o oarecare înțelegere, nu o acceptare, în sine, a credinței. Puțin probabil toleranță (ideologică, nici vorbă), credința fiind o relicvă a trecutului trebuia măcar redusă la una singură, o prezență spirituală ruptă de simbolurile sale determinative (cruce, slujbă), acceptată ca tradiție și prezentată în formulă laică ca retrogradă. O tradiție condamnată dinainte, supusă nu abstinenței, ci oprobiului public.

Satul românesc era o microlume, cu reguli și sisteme de valori proprii. Religia, datinile și munca pământului sunt cele mai importante pentru comunitatea românească. Oamenii încearcau să păstreze obiceiurile pentru a le duce mai departe către tinerii orientați spre facila modernizare, un act astfel de recurență identitară exprimat prin datini și obiceiuri, în mare parte trecute prin credință, chiar dacă forma îmbrăca aspecte laice. Satele românești au tradiții frumoase care îmbină credința cu obiceiurile locale și conferă satelor o atmosferă specială. Dovadă că în comunism, românii tot și-au păstrat credința și originalitatea datinilor.

Când erau sărbători religioase, „omul nou“ trebuia să fie cadrat ocupațional cu activități laice, definitorii unui mental colectiv în construcție, legitimat spiritual nu prin credință (și exponentul ei, Biserica), ci ideologic (specializând valori noi, ca manifestare). Astfel, în „Duminica Paștelui“, sau de „Crăciun“, se organizau, după caz: defilări, întreceri socialiste, surogatul „Moș Gerilă“. Inversare de paradigmă: se foloseau masele, se apela la spiritualitate, dar în locul credinței, ateismul și „omul nou“ într-o societate nouă. „Paștele“ era o sărbătoare tacită (la „alimentara“ se găsea vopsea de ouă, iar la măcelărie apărea mielul), tolerată, fără promovare. Presa, Televiziunea, Radioul nu aminteau de acest eveniment, celebrat familial prin tradiția cozonacului și oului vopsit. Paradoxul: emisiuni și apel la tradițiile (pleonastic, numite și populare, în sens de atavice) prezentate ca laice, deși originar ele aveau sens religios sau erau legate de credință. Un compromis major specula caracterul duplicitar al existenței (individuale și colective): „lumea“ trăia fără să facă prea multă vâlvă,. Membrii de partid nu vorbeau despre sărbători și nu mergeau la biserica (decât pe ascuns; după cum incinerarea nu a înlocuit ritualul înhumării); și pentru că statul era laic, religia a fost eliminată din programa de studiu, iar Seminariile și Institutele teologice erau atent supravegheate de către autoritățile comuniste. Lăcașele de cult erau izolate, multe demolate (în București de exemplu). Evenimentele din decembrie 1989 au demonstrat că românii nu și-au pierdut credința, contactul cu Biserica.

Credincioasă lui Hristos și poporului, Biserica trebuia sa fie independentă față de stat, dar și în concordanță cu poporul; nu era normal ca ea să guverneze, dar nici nu era straină de politică; ea gândea și exprima „politica“ in mod spiritual.

Biserica se confundă cu destinele lumii, ca și cu erorile acesteia dar, în același timp, era puternică pentru a struni puterea de stat, economică sau de orice natură care nu slujea poporul. Poporul era trăitor de credință, în sânul Bisericii, atât prin viața religioasă, cât și prin cele manifest morală, educativă, culturală, socială, economică, în pofida impunerilor sau restricțiilor comuniste. Poporul român, prin credința în Hristos, „Cel prigonit“ (întemnițat, răstignit), va birui prin solidaritate și coeziune, ca purtător al mesajului lui Hristos.

Adevărul în comunism

În România, ca în tot sistemul comunist, regimul s-a întemeiat, în primul rând, pe propagandă. Perioada 23 august 1944-22 decembrie 1989 este asociată comunismului din Istoria României. Între 1944-1964, un comunism cu caracter anti-național, anti-românesc, cominternist; ulterior, 1964- 1989, comunismul compatibilizat cu românitatea, formulă dezvoltată strategic prin național-comunism. Comunismul este responsabil pentru abuzurile, suferințele oamenilor.  În teoriile „clasicilor“ Marx și Engels, istoria se încheie prin dictatura proletariatului, prin victoria clasei muncitoare asupra claselor exploatatoare, o „victorie“ consacrată prin dispariția claselor exploatatoare; iar prin contribuția românească la teoria marxist-leninistă, odată cu apariția „omului nou“, formarea „poporului muncitor“. Realități contrafăcute: clasa proletară nu este un ideal, este un chip fals; apartenența la ideea luptei de clasă se justifică numai ca diversiune, aceasta având sens și logică numai ca idee criminală. Primatul luptei de clasă nu a ameliorat situația celor mulți și săraci, În interiorul societăți are ca scop nemărturisit și rezultat măcinarea structurilor de supraviețuire și dăinuire ale statului, respectiv, ale națiunii. Povești, astăzi, pentru tineri, pentru neuitare: magazine goale, coada (pentru orice: rol de socializare), raționalizarea, televiziune cu emisie de două ore pe zi, sentimentul supravegherii, al interdicțiilor, frigul din apartamente, cartela duc la imaginea unei țări ca o închisoare.

Un nou început, după 1989. Biserica are cea mai mare credibilitate dintre toate instituțiile.

Creație în închisorile comuniste

În ciuda condițiilor grele, deținutii scriau poezii. Pentru a trece timpul mai ușor, și a suporta condițiile vitrege, scriau poezii în gând, pe o bucată de sticlă, tablițe de lemn, pe pingele, etc. Dacă erau descoperiți, consecințele erau dure, uneori moartea. Unii deținuți, mai îndrăzneți, și-au publicat culegeri de Poezii din închisori în Canada. În antologie, literatură de Ion Caraion, Vintila Horia.

Tortura, dezumanizarea aplicată în temnițele comuniste, era completată de interzicerea activităților intelectuale. Deținuții, prin formație creatori, inovatori, încercau să depășească teroarea, disperarea alienării. Pentru orice greșeală, erau pedepsiți, băgați la izolare (oricum, celule reci) cu mâncare o dată la trei zile. Puterea omului, a minții lui se antrenau să nu cedeze, memoria era un întreg univers de creație. Totul se memora, se răspândea așișderea, prin scriitura oralității.

Poeziile din închisorile comuniste sunt, deopotrivă, creații literare, documente istorice, memorie și aduceri aminte asupra martirilor.

Au ajuns în prim-plan „arhiviști“, autorii preocupați de a strânge imagini, informații pentru o „arhivă a durerii“, proiect deschis întru cinstirea și memoria martirilor. Rezultatul l-a constituit un album memorial „Fericiți de cei prigoniți“, ce ilustrează momente din memoria colectivă a luptei împotriva sistemului comunist, ororile regimului totalitar, ateist, violent.

Mircea Eliade, a cules mărturii din proprie inițiativă, constituind o masă enormă, susceptibilă pentru cele mai diverse abordări. Interesul pentru realitățile românești sub dictatură, era manifest pentru a identifica experiențele spirituale la limită. În jurnalul său a însemnat multe comentarii de acest fel, privind spații filozofico-morale diferite, experiențele asumate în cărțile care le-a scris. Credința în Dumnezeu, încrederea în izbânda adevărului i-au făcut pe G. Brătianu, pe alți martiri ai carcerelor să reziste atunci când li s-a propus să fugă din țară; sau, ca la Sighet, să abjure ce scriseseră despre Basarabia pentru a scăpa cu viață. Au acceptat, mulți, jertfa, spre salvarea adevăruluiîn spiritul căruia au trăit.

În concluzie, putem aprecia că rezistența la presiune și supraviețuirea morală în închisorile regimului comunist s-au bazat, mai ales, pe credință, indiferent de confesiune, cultura religioasă nefiind un impediment pentru a dialoga și conviețui împreună.

Bibliografie

Bercian Dan, Lupta pentru Adevăr, Radio Unison, în http://www.radiounison.ro/editorial/lupta-pentru-adevar.html.

Boia Top of Form

Lucian, Cioroianu Adrian, Tom Sandqvist, Arhiva durerii, redactori Ștefan Constantinescu, Brătianu Maria G., Georges I. Brătianu: L’énigme de sa mort, Les temoignages, FAC, 1997.

Cristi Puiu, Arina Stoenescu, Fundația Academia Civică, București 2000.

Coja Ion, Decalogul junelui nationalist, Adevarul despre comunism, în http://ioncoja.ro/adevarul-despre-comunism-despre-ceausescu/.

Davis Adam Hart (coord), Istoria o Carte Dorling Kindersley.

Dumitrescu Constantin Ticu, Album memorial. Monumente închinate jertfei, suferinței și luptei împotriva comunismului, Ziua, București 20042.

Eliade Mircea, Jurnal, I, Humanitas, București 1993, 60-61.

Enache George, Ortodoxie și putere politică în România contemporană (studii și eseuri), Editura Nemira, București, 2005.

Fericiți cei prigoniți – martiri ai temnițelor românești, Editura Bonifaciu, 2008.

Grossu Sergiu, Chipul omului dinlăuntru – în căutarea plenitudinii noastre spirituale, Editura Duh și Adevăr, București, 1999.

Lazăr Ioan St., Dioptricon – Contribuții de teorie, istorie și critică literară, vol 1, AVAnti Production, Uk (editor), 2009, p 59

Liiceanu Aurora, Nici alb, nici negru. Radiografia unui sat românesc, 1948-1998, Editura Polirom, Iași, 2015.

Marin Matei, (ed.), Martiri ai temnițelor românești, Bonifaciu, Bacău 2008.

Militaru Vasilică, Biserica din temniță, Vicovia, Bacău 2008, 7-12.

Pană Zahu, Poezii din închisori, Editura Cuvântul Românesc, Canada, 1982.

Petcu Adrian Nicolae (coord) Partidul, Securitatea si Cultele: 1945-1989, Ed.Nemira din Bucuresti.

„Programul Partidului Comunist Român de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism“, Editura Politică, București, 1975

Stănescu Gabriel, Dumnezeu m-a salvat din Iad!, O mărturie cutremurătoare: reeducarea prin tortură. Pitești, Gherla, Canal. Convorbiri cu Traian Popescu, Editura Criterion Publishing, 2014, p. 184.