Creativitatea Pedagogica

INTRODUCERE

Creativitatea pedagogică își are rațiunea de a fi în faptul că predarea presupune întodeauna situații unice, elevi diferiți, contexte de viață diferite, experiențe de învățare variate etc. Oricât de bună ar fi cunoașterea pedagogică, ea ar rămâne irelevantă fără potențialul creativității pedagogice de a identifica soluțiile cele mai bune la problemele concrete cu care cadrul didactic se confruntă ( I.O.Pânișoară, 2009, pag.10). Ar fi unul dintre motivele pentru care pedagogia se ferește de a concepe și oferi rețete, pentru că realitatea concretă pe care profesorul o întâlnește în clasă nu se va încadra niciodată în matricea teoretică.

Comunicarea pedagogică reflectă dimensiunea practică a cunoașterii pedagogice, extinsă însă dincolo de granițile simplei transmiteri informaționale, de dragul școlii tradiționale. Într-adevăr, așa cum se vede din ce în ce mai bine în ultimii ani, realitatea școlară necesită o dezvoltare mult mai mare a specificului comunicării, atingând multe aspecte de ordin psihosocial, elemente necesare pentru a susține demersul informativ. Înarmat cu tot ce trebuie, profesorul este singur în fața situației concrete și va trebuie să aibă capacitatea de a combina ceea ce are și de a construi noi instrumente atunci când acest lucru se impune.

Pornind de la afirmațiile potrivit cărora procesul de învățământ este activitatea de a preda în mod sistematic elevilor un fond de idei fiind și forma cea mai organizată prin care se realizează educația, admitem de la început necesitatea unor principii care să orienteze și să imprime un anumit sens acestui proces. Subliniez, însă că în viziunea mea, principiile didactice se referă la procesul de învățământ din punct de vedere al funcționalității sale, al interdependenței și relațiilor dintre componentele sale, dintre acestea și conținutul său. Cu alte cuvinte , ele nu se limitează numai la cunoștințe sau eventual numai la o anumită latură a educației, ci la procesul de învățământ ca un sistem prin care se urmărește, în ultima instanță realizarea idealului educațional, dezvoltarea integral vocațională a personalității umane. Deoarece înfăptuirea acestei finalități nu se restrânge și nu este epuizată prin procesul de învățământ, după cum atingerea unor obiective concrete privitoare la o latură sau a alta a educației.

Problema principiilor didactice este, deci o problemă de competență normativă a învățătorului, o competență orientată spre cunoașterea și aplicarea lor cu consecvență. Se știe că educația, constituie în cea mai mare parte un demers intenționat, orientat în chip conștient către concretizarea unor finalități bine precizate. Obiectivele urmărite în predarea-învățarea fiecărei discipline școlare se realizează efectiv prin folosirea unor metode adecvate și prin respectarea principiilor didactice de către cadrele didactice și elevi. În afară de acestea, principiile sunt deduse și din logica interioară a științei care face obiect de predare, izvorăsc de asemenea din logica didactică în vederea atingerii unor obiective bine precizate. Mai mult de atât ele sunt verificate în decursul unei îndelungate practici școlare. Cunoscute și aplicate în mod adecvat, dau posibilitatea învățătorului să construiască în deplină cunoștință de cauză și eficient diferitele situații de instruire, să acționeze detașat din punct de vedere emoțional, subiectiv. Sfera intervențiilor subiective se vor restrânge astfel cât mai mult cu putință. Iar din interacțiunea lor cu inteligența, sensibilitatea și celelalte calități ale învățătorului/profesorului vor rezulta „arta” și „știința”(I. Cerghit, 1997, pag.47) de a le preda.

Deși nu apar explicit în proiectarea activităților didactice, totuși principiile didactice dirijează permanent întreaga acțiune de transformare a obiectivelor în rezultate de calitate, dau criteriile optimizării procesului de învățământ, în elemente sau conținut, strategie, evaluare.

Și tocmai din necesitatea găsirii acestor parametri, cercetarea pedagogică tinde să diversifice, ridicând la rang de principiu numeroase norme, reguli, dar să le și unifice la nivelul întregii educații sau militează pentru statornicia celor tradiționale.( E. Joița, 2003, pag.97)

Procedând la o integrare a lor în sistem, acceptăm ca varietate numărului lor, în diverse surse, exprimă dinamică cercetării, dar toate participă la analiza logică a procesului de învățământ. Pe lângă cele tradiționale, este corect să reținem și alt principii, pentru o mai bună corelare a formativului cu educativul: caracterul științific al învățământului, crearea condițiilor optime de desfășurare a predării-învățării, îmbinarea optimă a învățământului frontal cu cel pe grupe și individual, îmbinarea optimă a metodelor și mijloacelor de învățământ, corelarea între activitatea reproductivă și cea de investigare, motivarea atitudinii pozitive față de învățătură, asigurarea controlului și autocontrolului acțiunilor, unitatea și continuitatea influențelor educative, ipostaza optimistă în activitatea formativă.

CAPITOLUL I.

Problema normativității didactice

Activitatea de învățământ se desfășoară pe baza unor norme, ea are loc în condițiile unei ordini reglate de norme științifico-pedagogice, etico-juridice, metodologice și praxiologice etc. În subsistemul normativ al învățământului se includ și cerințele cu caracter de principiu ale acestuia. Normativitatea activității didactice include legi, norme juridice( norme constituționale, legea învățământului, statutul cadrelor didactice, alte norme cu caracter juridic), principii docimologice ori ale evaluării, principii ale educației intelectuale, morale, estetice, principii ale instruirii programate etc. Un loc aparte îl ocupă principiile procesului de învățământ.

Pedagogii au fost întodeauna preocupați de formularea unor principii menite să ofere procesului educațional norme unitare, teze, criterii de bază în orientarea organizării și desfășurării variatelor activități de educare și instruire a elevilor. Clasicii pedagogiei, aproape fără excepție, au elaborat principii care exprimau de fapt, sub formă de teze normative, concepțile lor pedagogice. Prin ce se explică această atenție ce se acordă categoriei de principii în pedagogie, mai mare poate, decât în alte științe înrudite ? În căutarea răspunsului trebuie să începem de la natura obiectului pedagogiei, adică de la caracterul fenomenului educațional. După cum se știe complexitatea procesului de educație se exprimă nu numai prin bogăția și varietatea situațiilor, a factorilor, mijloacelor și prcedeelor, ci și prin natura inedită a fiecărui moment al ei. De fiecare dată avem de-a face cu o realitate mai mult sau mai puțin schimbată, ceea ce înseamnă că activitatea pedagogică se caracterizează printr-o adaptare permanentă și creatoare la situații noi. Dar, pentru ca ea să nu alunece pe terenul unei improvizații și spontaneități incerte și pentru ca pedagogul sa fie înarmat ca în orice situație nouă să adopte soluția potrivită, devine evidentă necesitatea elaborării unor teze normative ( principii) care să îndeplinească o funcție de călăuză în rezolvarea diferitelor probleme educaționale complexe.

Fără a face analiza evoluției istorice a principiilor pedagogice, se poate constata, că în ultimul timp în această problemă se manifestă o tendiță de fărâmițare a principiilor și o creștere a numărului lor, preocuparea de a formula cât mai multe domenii ale educației. Alături de principiile didactice ( care apar în mod constant ), nu sunt rare acele manuale și tratate care vorbesc despre principiile educației morale, estetice , ale instruirii programate, ale orientării școlare și profesionale, despre principii de elaborare a planurilor și programelor de învățământ, a manualelor școlare sau despre principiile educației în familie, ale activității pionierești.(A.Dancsuly, M.Ionescu, I.Radu, D.Salade, 1995, pag. 52).

Literatura didactică nu abordează explicit normativitatea ca o trăsătură a procesului de învățământ, ci o înglobează între elementele componente ale acțiunii instructiv- educative. Studiile actuale care abordează normativitatea procesului de învățământ evidențiază câteva aspecte utile pentru o abordare eficientă a acțiunii didactice.

Normele didactice sunt corelate cu cele pedagogice și pot fi: organizaționale, procedurale, comunicative, obligatorii sau permisive, generale sau particulare, orientative sau inhibitorii pentru un anumit tip de comportament, fiecare element component al procesului de învățământ presupune și un element prescriptiv, normele procesului de învățământ sunt mai mult sau mai puțin utilizate în funcție de pregătirea pedagogică adecvată și manifestată a cadrului didactic, gradul de manifestare a creativității și optimizării acțiunilor este direct proporțional cu gradul dde cunoaștere a aspectului științific al normativității atât de către profesor, cât și de către elev. Dacă teoria instruirii arată în mod clar principiile didactice, atunci metodologia ei trebuie să dezvolte normele de respectare și aplicare a acestora în scopul rezolvării diferitelor situații concrete ale procesului de proiectare-predare-învățare-evaluare.(Gianina Ana Masari, curs, pag.16).

Întrucât didactica este știința procesului de învățământ, principiile acestuia se mai numesc și principiile didactice. În învățământ, noțiunea de principiu exprimă aceleași sensuri generale ale principiului însă adaptate specificului activității didactice. Acest principiu afirmă cerințe pedagogice esențiale, care întemeiază și definește semnificativ învățământul ca proces, ca activitate specifică instructiv educativă, cu rol conducător în comportamentul didactic, în raporturile de comunicare pedagogică dintre profesor sau învățător și elevi. Fără respectul, fără traducerea principiilor didactice în activitatea de predare, învățare, evaluare, nu se poate concepe o activitate de învățământ, cu atât mai puțin una științific originată, fundamentată și direcționată. Esențialitatea principiului decurge din caracterul legic al cerinței ce impune activității de învățământ. „Principiul este expresia…legității în acțiune”.( A. Neculau, T. Cozma, 1995, pag.148 ). Principiile didactice stau la baza normelor și regulilor care favorizează împlinirea scopurilor educației prin intermediul conținuturilor învățământului, adecvate la condițiile învățării, la situațiile școlare.

Principiile învățământului funcționează ca idei de bază, orientative care ghidează activitatea didactică a profesorului sau a învățătorului, ajutându-l să facă din predare mijlocitoare și stimulentul învățării. Au o valoare procedurală, detaliindu-se prin norme ori reguli de acțiune, determinând o anumită ordine a actelor predării și învățării. Din cauza unor motive principiile didactice pot fi socotite si categorii metodologice, având menirea de a fi puncte de reper orientative și normative pentru acțiunea corelată a tuturor laturilor procesului de învățământ. Aceste principii asigură, dacă sunt respectate, aficiența acțiunii de modelare a personalității elevului, în conformitate cu scopurile educației. Ele mai sunt numite și norme generale ale activității instructive-educative. Normele generale de activitate didactică, precizează cum anume să se traspună în viață scopurile didactice care poartă denumirea de principii didactice. Evident, sensul de norme generale pentru principii, se poate justifica prin accepțiunea de conducător a principiului, ceea ce poate înseamnă și de normă a normelor, de reper normativ, în fine și pentru faptul că finalitatea practică a principiilor este mijlocită de norme ori reguli. Altfel, în forma sa generală principiul este o cerință care presupune normativitatea activității didactice. Ideea de normativitate este presupusă și de necesitatea, de obligativitatea lor, urmare a esențialității lor pentru procesul de învățământ. Profesorul le aplică în funcție de nevoile concrete ale procesului didactic fie separat, fie combinat, fie specific, fie prin interacțiuni multiple. Pentru concretizarea principiilor, ca să le facă realizabile, el recurge la normare.

Legi proprii ale pedagogiei

„ Oricare specialist care a devenit sau va deveni cadru didactic trebuie să studieze în mod aprofundat instrucția și educația sau cu alte cuvinte să studieze pedagogia”.( I. Bontaș, 2001, pag.3).

În orice domeniu al cunoașterii se descoperă legi care direcționează gândirea și acțiunea practică- legile fizicii, legile mecanicii, legile psihologiei, legile logicii, legile economice. Educația, ca obiect de studiu al pedagogiei, nu poate există și nu poate să se desfășoare competent și cu eficiența decât în baza unor legi, legități sau principii specifice, descoperite de pedagogie. Pe această bază, pedagogia a fost definită ca fiind știința legilor educației. Legile educație exprimă raporturi esențiale, generale, necesare, relativ stabile și repetabile între laturile, aspectele și elementele interne ale procesului educațional, ca și între stadiile succesive ale desfășurării lui, raporturi care îi asigură orientarea realizării lui relevante și eficiente în planul gândirii și practicii pedagogice. Legile educație exprimă raporturi de esențialitate și generalitate diferite , legi ale căror raporturi au un grad foarte larg de esențialitate și generalitate, referindu-se la întregul proces educațional, legi care exprimă raporturi mai restrânse de esențialitate și generalitate, privind doar anumite laturi sau stadii ale procesului educațional. Legi de largă esențialitate pot fi: educabilitatea, unitatea dintre instrucție și educație, elevul abordat ca obiect și subiect al educației, unitatea dintre informativ și formativ, interacțiunea dintre factorii dezvoltării personalității și rolul dirijor al educație, dezvoltarea integrală a personalității. Legi ce se referă îndeosebi la instrucție pot fi principiile didactice și acestea sunt: legarea teoriei de practică, unitatea dintre senzorial și rațional (principiul intuiției), însușirea conștientă și activă a cunoștințelor, însușirea sisematică și continuă a cunoștințelor, accesibilitatea predării-învățării, diferiențierea și individualizarea învățării și altele. Legi care se referă îndeosebi la educația moral-civică sunt: sprijinirea pe însușirile pozitive în educarea elevilor (optimismul pedagogic), îmbinarea exigenței cu respectul în acțiunile educative , unitatea, continuitatea și consecvența în acțiunile educative .

Este totuși necesar și posibil să acceptăm legitatea în pedagogie, pentru că există o realitate obiectivă a educației, care apare, se produce, se dezvoltă conform unor relații dominante și permanente, între elementele sale interne și externe. La fel, se manifestă unele condiționări regulate, unele explicații cauzale, ale esenței educației, unele repetabilități ale diferitelor aspecte sau relații ale educației. Deși se manifestă și o anume probabilitate specifică a apariției de efecte educative variate, deși cauzele ce influențează pot fi aceleași și în condiții organizatorice relativ identice. Pedagogia angajează în procesul educațional toate forțele și mediile educaționale ale societății: familia, grupul de joacă, de prieteni, școala, grupul profesional, instituțiile socio-culturale, mass-media, strada. Dacă ansamblul fenomenelor educaționale formează domeniul de acțiune al pedagogiei, obiectul ei de studiu este mai restrâns. El se referă la acele fenomene educaționale mai mult sau mai puțin conștiente, organizate sau difuze, formale sau informale care pot fi cunoscute cu anumite metode și mijloace specifice, fenomene care pot fi transformate și modelate.

Pedagogia poate fi considerată și artă (I.Bontaș, 2001, pag. 14), în ceea ce privește măiestria pedagogică, aplicarea diferențiată a tehnologiei pedagogice în sensul modelării celui mai complex obiect de activitate: omul. Pedagogia este știința (I.Bontaș, pag. 14), cu caracter prospectiv fiind deschisă cercetării, schimbării, pregătirii și adaptării subiecților educaționali pentru lumea de mâine. Pedagogia rămâne o știință vie și actuală atâta timp cât își adaptează demersul pedagogic la fenomenele lumii contemporane, își selectează tehnologia dintre cele mai moderne și eficiente metode și tehnici pentru modelarea personalității individuale și de grup.

Alte argumente în favoarea legitații specifice se refera la: faptul că reflectă modalitățile organizare, realizare și orientare, constante pentru ameliorarea diferitelor aspecte ale educației, arată posibilitatea obținerii unor rezultate bune, prin cunoașterea și respectarea lor. De aici, rolul important al formulării ipotezelor în educație, ca efecte posibile ale relațiilor cauzale exprimate logic, în diferite grade de generalitate și concretizate practic apoi acțional sub formă de principii, norme, reguli, exprimă condiția , criteriul după care un enunț pedagogic poate fi considerat întemeiat, pentru că arată cauzalitatea, necesitatea, îi oferă cea mai bună explicație. Pedagogia este o stiință pozitivă, pentru că obiectul său este real, concret, supus organizării și verificării, în primul rând. Apoi, ca proces, educația reprezintă un sistem de relații cauză-efect, ce poate fi descris, explicat, prevăzut, evaluat, se referă la situații concrete, chiar dacă sunt diversificate. Ca știință a educației, pedagogia studiază și analizează organizarea și structura situațiilor educației pentru identificarea posibilităților concrete de valorificare la maxim a potențialului acestora în vederea modelării pozitive în timp a omului. Specificul legilor pedagogice rezulta din situatia deosebita a obiectului de studiu al stiintelor socioumane care este simultan si subiect al activitatii investigate. Legile pedagogice au un caracter statististic, indeterminist, care defineste probabilitatea realizarii fenomenelor studiate in contextul unor raporturi relativ stabile, conditionate la nivelul finalitatilor educatiei, a nucleului functional-structural al actiunii educationale/didactice, care implica numeroase legaturi intre oameni, intre oameni si lucruri, pe fondul unor opere, institutii si relatii rezultate in acest context.

Pentru o lege pedagogică, reținem ca note esențiale: este un adevăr de maximă generalitate pentru practica educativă, exprimă raporturi esențiale, necesare, generale, relativ stabile, repetabile între elementele fenomenului educațional, determină condițiile obiective în care se produce relația între fapte și limitele de acțiune, prevede rezultatele evoluției fenomenului, anticipă așteptările, permite derivarea altor categorii, cu un grad mai restrâns de generalitate: principii, norme, reguli, cerințe, permite crearea de posibilități pentru o adecvată organizare, orientare a educației în acțiunile desfășurate, întâi se formulează ca o ipoteză de cercetare, care apoi este verificată experimental, interpretată, generalizată, cuprinde un model simbolic unitar al unor relații, în variante existente, în anumite condiții, între anumite clase de elemente educative.

Problema legității în pedagogie, dincolo de stabilizarea, formularea și interpretarea lor teoretică, este cea a utilizării, a aplicării în practica educativă, pentru a satisface cât mai eficient , rațional acțiunile. Elaborarea legilor pedagogice rămâne un proces deschis angajat, în mod special la nivelul teoriei educației care vizează definitivarea conceptelor fundamentale și a conexiunilor esențiale dintre acestea operaționalizabile în diferite domenii, contexte și situații practice, aflate în permanență schimbare și transformare.

Pentru a avea prestigiu și succes în învățământ, pentru a dovedi măiestria și tact pedagogic este imperios necesar ca profesia de educator, învățător să fie învățată ca oricare altă profesie . Profesia de cadru didactic implică pe lângă pregătirea înaltă de specialitate și o pregătire psihopedagogică și metodică obținută pe baze științifice într-un cadru instituționalizat de profil în timpul studiilor universitare. Numai astfel profesia de profesor va dovedi competență, eficiență, prestigiu și creativitate.

De la principii educaționale la legi

Față de legi, cu care sunt adesea confundate, principiile au un statut epitemologic diferit. Ele sunt produsul unei convenții și, în consecință, au un caracter consensual și întersubiectiv. Ele sunt create de oameni pentru a reglementa raporturile lor la un moment dat și anumite condiții. Vechimea educației ca activitate umană practica empircă, apoi evoluția ei, dificultatea și întârzierea formulării cu claritate a legilor, generalizărilor maxime au făcut să se contureze și să se accepte cu prioritate normativitatea pedagogică.

Față de legi principiile didactice reprezintă normele generale care fundamenteză teoria și practica educativă și în acest context, care orientează conceperea, organizarea și desfășurarea procesului de învățământ (predare-învățare).(I.Bontaș, 2001,pag.121). Principiile didactice sunt rezultatul generalizării experienței pozitive a practicii educaționale, al creativității marilor gânditori ai omenirii ce au abordat problemele educației și al cercetărilor pedagogice. Ele sunt linii conducătoare ale comportamentului pedagogic, stau la baza organizării, desfășurării procesului, orientează acțiunea, dar nu trebuie confundate cu practicile specifice, unde acționează alte categorii.

În învățământ , noțiunea de principiu exprimă aceleași sensuri generale ale principiului însă adaptate specificului activității didactice. Acest principiu afirmă cerințe pedagogice esențiale, care întemeiază și definește semnificativ învățământul ca proces, ca activitate specifică instructiv educativă, cu rol conducător în comportamentul didactic, în raporturile de comunicare pedagogică dintre profesor sau învățător și elevi. Fără respectul, fără traducerea principiilor didactice în activitatea de predare, învățarea și evaluarea, nu se poate concepe o activitate de învățământ, cu atât mai puțin una științific originată, fundamentată și direcționată. Esențialitatea principiului decurge din caracterul legic al cerinței ce o impune activității de învățământ. „Principiul este expresia..legității în acțiune.”(A.Neculau, T.Cozma, 1995, pag.148).

Principiile sunt adevăruri fundamentale , cu aplicare mai largă, pe fondul unor legități, ca adevăruri de maximă generalitate, se stabilesc pe baza unor analize concrete a faptelor și rezultatelor unor generalizări ale practicii pozitive, pe cale inductivă sau a transformării unor legi în norme de activitate, pe cale deductivă, ele orientează procesul, activitatea spre realizarea scopurilor educației, sunt întemeiate pe concretul educației, primesc practic note specifice după componenta educativă la care se referă sau după foma educației, acționează și se respectă în sistem, pentru că și procesul educației este unitar, bazat pe interrelația între dimensiuni, factori, conținuturi, strategii, resurse, etape, forme. Ele reflectă raportul între legile obiective și acțiunile subiective ale educatorului, care realizează activități în anumite condiții concrete, au valoare strategică și operațională pentru proiectarea, realizarea activității, programarea secvențelor, relaționarea educator-educat, perfecționarea acțiunilor. În sinteză ele îndeplinesc drept funcții generale, orientează traseul educației în realizarea obiectivelor, normează practica educației și sugerează cerințe de respectat, prescriu moduri de rezolvare a situațiilor, reglează activitatea educatorului.

Ilustrarea celor de mai sus cu exemple se impune: în conceperea și realizarea educației, în educația intelectuală, principiul educației prin știință și pentru știință, al unității si diversității, al ponderii aspectului formativ asupra celui informativ, al adaptării la particularitățile de vârstă și individuale, al respectării sistematizării și continuității, al participării active și conștiente în învățare, al îmbinării inducției cu deducția, a teoriei cu practica în educația morală, principiul îmbinării conducerii pedagogice cu independență educaților, al sprijinirii pe elementele pozitive ale personalității pentru înlăturarea celor negative, al îmbinării respectului cu exigența, al asigurării unității și continuității în educația estetică, principiul educației prin valori artistice autentice, al perceperii inițiale globale, profunde și creatoare a realității estetice, al perceperii unitare a conținutului și formei obiectului estetic, al realizării și autorealizării progresive a personalității estetice, în educația fizică principiul corespondenței între dezvoltarea fizică și cea psihică, al interdependenței între formarea deprinderilor igienico sanitare și dezvoltarea potențialului biologic, al pregătirii pentru activitatea sportivă de performanță, al luării în considerare a posibilităților și preferințelor educaților, în educația permanentă principiul asigurării continuității în formarea și dezvoltarea personalității, al adaptării programelor curriculare școlare și postșcolare la cerințe școlare, al pregătirii în toate etapele școlarității pentru adaptarea la condițiile sociale în schimbare, al antrenării formelor educației, în stabilirea categoriilor de obiective ale educației, principiul respectării etapelor dezvoltării personalității, al axării pe grupurile de obiective ale procesului de învățământ, al înlănțuirii logice, sistemice a categoriilor de obiective, al structurării, ierarhizării, al întrepătrunderilor structural-sistemice între obiective ale diferitelor domenii.

Întrucât reprezintǎ norme fundamentale în organizarea și conducerea activitǎții instructiv – educative din școalǎ și corespund sensului și acțiunii unor legi, principiile didactice au o arie de aplicabilitate amplǎ, foarte întinsǎ, fiind valabile pentru toate ciclurile școlare, pentru toate obiectele din învǎțǎmânt și pentru toate formele de activitate didacticǎ. Acțiunea principiilor didactice nu rǎmâne în sfera influenței instructive și nici a educației intelectuale, ea se extinde asupra întregului proces de învǎțǎmânt ca sistem planificat și organizat pentru îndeplinirea unor obiective, atât instructive cât și educative. Caracterul general-normativ al principiilor didacticii rezulta din faptul că ele se aplică la toate nivelurile procesului de predare-învățare fiind prezente la toate etapele procesului de învățământ.

Aplicarea principiilor didacticii duce la un comportament didactic modelat teoretic de norme științifice ce explică procesul psihopedagogic. În acest fel, proiectarea optimă a lecției devine un act de creație controlat ce exprimă cerințele și condițiile învățării. Caracterul normativ constǎ în funcția lor orientativǎ și reglatoare. Prin cerințele clare și precise pe care le exprimǎ, principiile didactice îl orienteazǎ pe educator în organizarea și conducerea acțiunilor întreprinse cu elevii, în definirea obiectivelor, în selectarea și structurarea elementelor de conținut, în alegerea și folosirea unor metode și mijloace de învǎțǎmânt adecvate etc. Principiile didactice s-au cristalizat și dezvoltat treptat prin contribuțiile parțiale dar esențiale, acumulate și cumulate în timp, ale atâtor gânditori – pedagogi, psihologi și filosofi, cele mai consistente dintre acestea aparținând lui J.A. Comenius, J.H. Pestalozzi și J.J. Rousseau.

Prin urmare, principiile sunt elaborate nu în mod subiectiv, arbitar, după dorințele proprii ale unuia sau altora dintre cadrele didactice, ci pe temeiul cunoașterii legilor specifice și adevărate ale funcționării proceselor de predare și învățare, ele există independent de voința celui care predă ori a acelora care învață. În afară de acesta, principiile sunt deduse și din logica interioară a științei care face obiect de predare ( a modului cum se structurează cunoașterea), izvorăsc, de asemenea, din logica didactică ( logica organizării optimale a învățării) în vederea atingerii unor obiective bine precizate. În plus, ele sunt verificate în decursul unei îndelungate practici școlare.

Numai în virtutea faptului că ele reflectă anumite legități obiective și sunt atestate sau confirmate practic au putut căpăta valoarea unor linii orientative în activitatea instructiv-educativă. Validitatea principiilor legitimează obligativitatea cunoașterii și respectării lor în activitatea oricărui învățător în funcție de scopurile și obiectivele concrete avute în vedere. Cunoscute și aplicate în mod adecvat, dau posibilitatea învățătorului să construiască în deplină cunoștință de cauză și eficient diferitele situații de instruire, să acționeze detașat din punct de vedere emoțional, subiectiv. Sfera intervențiilor subiective se vor restrânge astfel cât mai mult cu putință. Iar din interacțiunea lor cu inteligența, sensibilitatea și celelalte calități ale învățătorului vor rezulta „arta” și „știința”(I.Cerghit, 1997, pag.49) lui de a preda.

De la principii la norme educative

Pe măsură ce s-a progresat pe calea explicării științifice a proceselor de învățare și predare și s-a generalizat o experiență pozitivă în practica școlară, s-a ajuns la constituirea unui corpus de principii șii norme didactice care se mențin valabile într-o mare varietate de condiții sau de împrejurări. Principiile prevăd anumite norme care caracterizează aplicarea lor în practică. Normele au înțeles mai restrâns , de „reguli” de conduită sau de prescripții și instrucțiuni (indicații) precise impuse actului de predare și celui de învățare.(I.Cerghit, 1997, pag.49). Principiile didactice se referă la normele directive formulate ca teze sau idei generale ce se cer respectate în mod imperativ, fiind considerate legități specifice procesului de învățământ. Ele vehiculează cerințe esențiale, deosebit de importante pentru succesul acțiunii și integrează un ansamblu de reguli. Dacă principiul deține constanța, regulile implică modificări contextualizate care contribuie la materializarea cerinței exprimate de principiu.(L.Stan, 2014, pag.87).

Din definiția principiilor reiese că ele sunt norme care orientează și imprimă un sens funcțional procesului de învățământ. Acest caracter orientativ al principiilor didactice este determinat de complexitatea și dinamismul procesului de învățământ, cauza pentru care adaptarea sa neîntreruptă la situații noi se impune cu necesitate. Or ca acest lucru să nu se facă întâmplător, sunt necesare asemenea norme care să-l călăuzească pe profesor în activitatea sa. (I.Nicola, 1996, pag. 350). În cele din urmă, deci, aceste principii se referă la activitatea profesorului, iar prin intermediul ei în mod implicit și la activitatea elevilor. Conducându-se după astfel de norme profesorul imprimă procesului de învățământ un sens care să fie în concordanță cu logica interioară a desfășurării sale, evitând alunecarea pe panta unor improvizații și rezolvări spontane.

Derivate din legi și principii, normele concrete devin indicatori obligatorii de urmat în activitatea educativă, orientează acțiunile educatorului în stabilirea modalităților de rezolvare, oferă un model de acțiune și de evaluare. Astfel, norma arată forma imperativă a alegeii principiului: principiul intuiții, al relatiei între senzorial și rațional devine ca normă, elevii trebuie să învețe pe bază de observare, acțiunea directă cu obiectele în prima fază a cunoașterii și apoi trebuie să se stabilească relații, să ajungă la generalizări. Norma arată ceea ce trebuie să se întâmple la nivelul acțiunii concrete, prin raportare la un anumit model acțional de realizare, ca un ghid orientativ, un criteriu de organizare, un standard de reușită pentru obiectivul stabilit, un sistem de cerințe, indicații, orientări, directive concrete.

Necunoașterea, neconștientizarea normelor conduc la empirism, stil artizana în acțiune educativă, imitare inadecvata de modele, aplicații, rezolvări greșite ale situațiilor, prin neadaptare logică. Dimpotrivă, cunoașterea lor dă posibilitatea afirmării creativitătii organizatorice, metodologice ale educatorului. Mai mult, se previn și se corectează improvizațiile, acțiunile întâmplătoare, sponteneitate, comportamentul văzând și făcând aici și acum repetarea unor experințe deja demonstrate și generalizate sau respingerea pe motivul îngrădirii libertății de acțiune.

O norma este un model de acțiune, care trebuie aplicat în anumite împrejurări. Fiecare norma ofera un tipar comportamental abstract, ideal pentru un gen specific de acțiune, care lasă deoparte aspectele accidentale si nesemnificative ale contextului social, reliefând lucrurile importante care trebuie înfăptuite sau evitate.

În primul rând, chiar dacă aplicarea unei norme vreme îndelungată duce la formarea unor deprinderi, un model normativ trebuie să fie asumat de către individ în mod conștient. Din acest motiv, reflexele automate, stereotipurile și orice tip de obișnuință, bună sau rea, care au fost dobândite fără voie și pe nesimțite de către subiect nu aparțin domeniului normativ.

În al doilea rând, o norma este un model de comportament individual, ce are însă o semnificație și o valabilitate supraindividuală. Fiecare individ are propriile sale reguli de comportament, dar nici una dintre aceste reguli personale nu este o norma, deoarece ele nu conteaza ca modele sociale de comportament, adoptate si respectate de către un mare număr de oameni. Viața socială necesită un sistem de comportamente individuale uniforme, standardizate, fără de care coerența și continuitatea societății nu ar fi posibile. Modelele normative încorporează o îndelungată experiență colectivă, ce nu poate fi transmisă indivizilor prin ereditate, ci numai prin educație. Astfel, principala funcție socială a normelor este socializarea indivizilor. Ca reguli de acțiune, normele urmăresc să instituie o anumită uniformitate și predictibilitate a comportamente.