Crearea Omului. Starea Primordiala Si Urmarile Caderii In Pacatdocx

=== Crearea omului. Starea primordiala si urmarile caderii in pacat ===

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

LUCRARE METODICO – ȘTIINȚIFICĂ PENTRU

OBȚINEREA GRADULUI DIDACTIC I

Coordonator științific

Pr. conf. dr. Gheorghe Zamfir

Candidat

Bușneag ( Popa) Claudia Luminița

Colegiul Mihai Viteazul, Bumbești –Jiu, Gorj

2014-2016

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

CREAREA OMULUI. STAREA PRIMORDIALĂ ȘI URMĂRILE CĂDERII ÎN PĂCAT

Coordonator științific

Pr. Conf. Dr. Gheorghe Zamfir

Candidat

prof. Bușneag ( Popa ) Claudia Luminița

Colegiul Mihai Viteazul, Bumbești- Jiu, Gorj

2014- 2016

ACORD

Subsemnatul(a),Gheorghe Zamfir, pr. conf.dr. , la Universitatea din Craiova, Facultatea de Teologie Ortodoxă, specializarea__________________________, sunt de acord cu depunerea lucrării metodico-științifice pentru obținerea gradului didactic I, elaborată de Popa Claudia Luminița, profesor la Colegiul Mihai Viteazul, Bumbești- Jiu, localitatea Bumbești- Jiu, județul Gorj, cu titlul Crearea omului. Starea primordială și urmările căderii în păcat.

Profesor coordonator, Data,

Pr. conf. dr. Gheorghe Zamfir

Declarație de autenticitate

Subsemnata, Popa Claudia Luminița având funcția didactică de profesor la unitatea școlară Colegiul Mihai Viteazul, Bumbești- Jiu declar pe propria răspundere că lucrarea cu titlul Crearea omului. Starea primordială și urmările căderii în păcat având coordonator științific pe Pr. conf. dr. Gheorghe Zamfir a fost elaborată personal pe baza studierii bibliografiei de specialitate, a experienței personale și îmi aparține în întregime.

De asemenea nu am folosit alte surse decât cele menționate în bibliografie, nu au fost preluate texte, date sau elemente de grafică din alte lucrări, fără a fi citate și fără a fi precizată sursa preluării, inclusiv în cazul în care sursa o reprezintă alte lucrări ale candidatului.

Data Semnătura,

INTRODUCERE

Omul a năzuit întotdeauna să cunoască realitățile din afara lui și să se cunoască pe sine. Ceea ce l-a preocupat pe om dintotdeauna a fost taina existenței sale: de unde vine, cine este, ce e cu el aici, încotro va merge.

Filosofii s-au întors mereu la conștiința faptului că a descifra taina despre om înseamnă, de fapt, a descifra taina existenței. Această frământare a conștiinței umane este sintetizată în inscripția de pe frontispiciul templului din Delphi: „Cunoaște-te pe tine însuți!“ Și în contemporaneitate se recunoaște că știința despre om este relativ mai puțin dezvoltată ca alte domenii ale cunoașterii. Totuși, nu se poate afirma că omul este o ființă necunoscută.

Biserica creștină nu face altceva decât să reafirme, în fața frământărilor umane, răspunsul său etern, și anume acela de a-L arăta pe Mântuitorul Iisus Hristos în Care cele mai esențiale cerințe și necesități ontologice ale ființei omenești au fost satisfăcute o dată pentru totdeauna. A-l cunoaște pe om înseamnă a-L cunoaște pe Dumnezeu, Cel Care l-a făcut și i-a dat sens.

În virtutea libertății sale, pentru om există atât calea credinței și ascultării de Dumnezeu cât și calea autonomiei, a refuzului orgolios al lui Dumnezeu, a neascultării și revoltei, a neacceptării păcătoșeniei și a uzurpării condiției absolute a Creatorului, prin asumarea unei atitudini divine. Chiar dacă astăzi evoluționiștii sunt atei și cred într-o evoluție oarbă și întâmplătoare, fără voia și lucrarea lui Dumnezeu, „evoluția“ a fost învățată de mii de ani în urmă de cartea Facerii și a fost explicată de Sfinții Părinți cu secole înainte de Darwin. Dumnezeu a creat universul în timp, de la formele cele mai simple spre cele mai complexe, sfârșind cu creatura Sa desăvârșită – omul, desăvârșit din pricina chipului său dumnezeiesc, ca potențialitate, nu ca actualitate.

Lucrarea de față reprezintă o incursiune în antropologia Vechiului Testament având drept scop cunoașterea trecutului omului, căci, fără o cunoaștere în prealabil a trecutului nu putem ajunge la o cunoaștere deplină a prezentului său, a stării de făptură renăscută în Hristos.Trecutul aruncă totdeauna o lumină asupra prezentului, iar antropologia Vechiului Testament explică și face accesibilă antropologia Noului Testament.

Lucrarea este structurată în patru capitole, precedate de o introducere. Primele trei capitole reprezintă partea teoretică iar ultimul capitol cuprinde cercetarea pedagogică.

În partea de introducere am subliniat care este locul și importanța temei în cadrul ariei dogmatice, precum și implicațiile studierii temei în teologia ortodoxă.

Capitolul întâi, intitulat„ Omul și relația omului cu Dumnezeu “ prezintă aspecte generale legate de crearea lumii și a omului, ca dar al iubirii lui Dumnezeu.

În capitolul al doilea, intitulat „ Starea primordială a omului“ am dorit să evidențiez ce anume reprezintă chipul lui Dumnezeu în om, ca înrudire și relație specială cu Dumnezeu. Mulțimea și varietatea definițiilor referitoare la chip arată că gândirea Părinților evită limitarea a ceea ce este acest chip la o parte oarecare a ființei umane, așa încât nu doar sufletul participă la chip, ci și trupul. Această idee e dezvoltată la Sfântul Grigorie Palama, care, în disputa cu Varlaam, susține valoarea trupului în efortul ascetic, prin care omul tinde spre asemănare, și arată că inima este„ cămara puterii noastre și primul organ trupesc al minții”. De aceea „când harul cuprinde întinderile inimii, atunci împărățește peste toate cugetările și membrele”.

Învățătura creștină despre chip și asemănare reprezintă punctul de plecare în abordarea modului de concepere a omului în starea primordială. Toți Părinții Bisericii, atât cei din Răsărit cât și cei din Apus, consimt să vadă în faptul creării omului după chipul și asemănarea lui Dumnezeu o anumită coordonare, un acord primordial între ființa omenească și Ființa dumnezeiască.

Capitolul al treilea prezintă aspecte legate de căderea în păcat a protopărinților neamului omenesc și expune care sunt consecințele căderii în păcat. Dogma despre păcatul strămoșesc face parte dintre adevărurile de importanță capitală ale credinței creștine, păcatul strămoșesc constituind premisa de bază a mântuirii.

„Fiindcă printr-o mișcare a liberei noastre voințe ne-am făcut părtași ai răului, amestecându-l în firea noastră prin mijlocirea unei plăceri, ca printr-o momeală pregătită cu miere, și fiindcă, din această pricină, am căzut din fericirea concepută ca o lipsă a suferinței, ne-am transformat după chipul răului. Din pricina aceasta, omul, întocmai ca un vas de lut, iarăși se destramă în pământ, pentru ca stricăciunea de acum, pe care el însuși și-a luat-o asupră- și, să fie îndepărtată și astfel să fie zidit din nou, prin înviere, în chipul dintru început.

Creat după chipul lui Dumnezeu și fiind din fire bun, omul era menit să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu, prin rămânerea și persistența în bine, prin dezvoltarea și întărirea virtuții, adică prin ducerea la desăvârșire a curăției și nevinovăției sale naturale, cu ajutorul harului divin.

Urmările păcatului apar imediat după săvârșirea acestuia și se răsfrâng asupra omului întreg, suflet și trup, și asupra condițiilor lui de viață. Stricarea comuniunii între om și Dumnezeu implică pierderea harului divin și moartea spirituală.

Capitolul al patrulea este dedicat cercetării pedagogice, arătând care este obiectivul cercetării, etapele cercetării, precum și care sunt elementele specifice cercetării pedagogice referitoare la tema aleasă. Consider că un profesor de religie interesat de aplicațiile pedagogiei în domeniul educației religioase trebuie să încerce permanent să înțeleagă, să analizeze, să explice, să optimizeze diferitele aspecte ale proceselor educaționale implicate în predarea religiei.

Pentru a-l aduce pe om în comuniune deplină cu Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu Se face Om, unind în Sine pentru eternitate firea divină și firea umană. Astfel, lucrarea lui Iisus Hristos, Noul Adam, va fi una salvatoare și eliberatoare, în sensul vindecării și eliberării naturii umane din robia păcatului și a morții.

Să ne străduim și noi, prin puterile noastre și cu ajutorul harului divin să ajungem la asemănarea cu Dumnezeu!

CAPITOLUL I

OMUL ȘI RELAȚIA OMULUI CU DUMNEZEU

1.1 Crearea lumii și a omului. Considerații generale

Lumea a fost creată și s-a dezvoltat prin dirijarea exercitată de Dumnezeu asupra energiilor ei componente printr- o lucrare specială. În viziunea Părintelui Stăniloae lumea a ieșit din mâna lui Dumnezeu și se va întoarce acolo, fără a părăsi niciodată spațiul iubitor dintre aceste două mâini. Potrivit credinței creștine, Dumnezeu a creat lumea dintr- un motiv și cu un anumit scop. Părinții au scos în evidență bunătatea lui Dumnezeu ca motiv al creației, pentru a o opune ideii că Dumnezeu a creat lumea dintr- o necesitate internă, care duce la panteism.

Ca dogmă a credinței (ex nihilo), creația pentru prima dată este exprimată în Biblie, în Cartea a doua a Macabeilor (7, 28), unde o mamă, îndrumându-și fiul spre martiriu, îi spune: „Privește cerul și pământul și, văzând toate cele ce sunt într-însele, vei înțelege că din nimic le-a făcut Dumnezeu”.

Dumnezeu Cel nemărginit în bogăție nu creează cu zgârcenie, creația fiind adusă la existență pentru a-L revela și pentru a participa la bogăția ființei Lui, avându-și solidaritatea în această participare.

Toată creația este școală a sufletelor celor cuvântătoare, spune Sfântul Vasile cel Mare. Căci, privind la cele create de Dumnezeu, ne înălțăm cu mintea la cele nevăzute și ne întărim în sfânta credință. Cât suntem în trup, toate le vedem, „ca prin oglindă”, adică prin creație, care formează icoana, imaginea celor viitoare de dincolo de mormânt. Creația este oglinda lui Dumnezeu în care se reflectă bunătatea, mila, pronia și iubirea Tatălui Ceresc pentru noi, oamenii. Sfinții Părinți numesc toate cele văzute „spatele lui Dumnezeu”, care închipuiesc pe cele viitoare.

Iar dacă auzim pe Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan zicând: „ Pe Dumnezeu nimeni niciodată nu L-a văzut” (In., 18 ), să înțelegem că nu L-a văzut după ființă, după esență, însă Îl vedem prin creație.

Că, după ființă, nici îngerii din cer nu îl pot vedea și înțelege pe Dumnezeu.

Astfel ființa lui Dumnezeu din nimic nu se cunoaște, deoarece aceasta, cu mintea și cu înțelegerea și de îngeri și de oameni este neajunsă. Dar însușirile cele adeveritoare ale Lui, întru toate și din toate minunile Lui, din zidirile Sale se cunosc și prea multă bogăție de cunoștințe pe cei credincioși îi învață și îi aduce spre dragostea Lui. Iconomia lui Dumnezeu sau planul Lui cu privire la lume, constă în îndumnezeirea lumii create, care, în urma păcatului, implică și mântuirea. Mântuirea și îndumnezeirea lumii presupun, ca prim act divin, crearea ei. Ele vizează, fără îndoială, în mod direct, umanitatea, dar nu o umanitate desprinsă de natură, ci unită ontologic cu natura. Căci natura ține de om, sau întregește pe om, și omul nu se poate desăvârșii fără să reflecteze și să lucreze asupra naturii. De aceea, prin lume se înțelege atât natura, cât și umanitatea; sau, când se indică prin cuvântul lume una din ele, totdeauna se subînțelege și cealaltă.

Sfântul Vasile cel Mare observă limitele analogiei între cuvântul creator și cuvântul omenesc. În primul caz, atunci când Dumnezeu «a zis» (Fc 1, 3) și s-a făcut lumina, iar apoi toate celelalte făpturi nu este vorba de un discurs, o expunere, un glas, ci de o poruncă divină prin care toate încep să existe, prin care lumea toată este creată din nimic (cf. Evr 11, 3), fără de materie preexistentă, fără ca lumea să fie coeternă cu Dumnezeu. Realitatea materială a lumii și infinitul felurilor care dau formă acestei realități sunt rezultatul energiei creatoare, libere și personale a lui Dumnezeu. Lumea este în esența ei (după natura ei) diferită de Dumnezeu, dar în același timp este logos revelator al alterității personale a lui Dumnezeu.

Între Părinții Bisericii, în general, și între capadocieni în special, Sfântul Vasile cel Mare reprezintă o personalitate aparte, o energie dârză în lupta contra păcatului, un neînfricat apărător al Ortodoxiei și o minte cuprinzătoare care a cunoscut și a înțeles în toată plenitudinea ei, nu numai doctrina creștină, ci și cultura epocii sale, din care a știut să tragă foloasele cuvenite pentru fundamentarea religiei căreia i-a slujit cu toată ființa sa. Una din principalele sale opere, în care expune creșterea lumii după referatul biblic este Hexaemeronul, o sinteză a tot ceea ce știința și filosofia lumii antice reușesc să realizeze privitor la lume și la Dumnezeu.

Reunite de exegeți în trei grupe și rostite în fața unui auditoriu creștin avizat și în problemele de credință și în cele de știință ale veacului, cu o exactitate surprinzătoare și întărite de incursiuni rapide ale conținutului, omiliile Sfântului Vasile cel Mare crează o imagine oarecum completă asupra zilelor creației, urmând pas cu pas evenimentele conținute în Geneză.

Astfel, vorbind despre crearea lumii, Sfântul Vasile cel Mare pune în fruntea discuției citatul din Facere I,1: „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul”. Analizând creația biblică, autorul afirmă că timpul a apărut odată cu crearea lumii, care, în acest fel are un început în timp și, implicit, va avea și un sfârșit, ca tot ceea ce este creat .

Expresia „la început”, când se produce actul creator și apare creația, indică prima unire a veșniciei lui Dumnezeu cu timpul. „ La început” înseamnă atât începutul coborârii lui Dumnezeu la timp, cât și începutul timpului, care ia ființă prin puterea creatoare a lui Dumnezeu, Cel astfel coborât; „ la început” e prima clipă a dialogului lui Dumnezeu coborât la creatură cu creatura care începe drumul ei temporal. Conform cu relatarea din Geneză, Dumnezeu a creat toate numai cu cuvântul Său: „A zis și s-a făcut”.

Cuvântul lui Dumnezeu nu se trece, ci se ipostaziază în eveniment lucrător, devenind de îndată natură. „Cerul și pământul” primei zile semnifică întregirea universului, a vizibilului și a invizibilului, a inteligibilului și a corporalului. Astfel, Sfântul Grigorie de Nyssa a văzut în cele 99 de oi lăsate în munți un simbol al pleormei îngerești; a suta, oaia pierdută, ar fi lumea noastră pământească.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „Este semnul celei mai mari nebunii să spui că toate s-au făcut dintr-o materie preexistentă și să nu mărturisești că Dumnezeu, Creatorul universului, le-a adus din neființă“. Creatorul este desăvârșit și nesupus spațiului și timpului, care sunt caracteristici ale lumii create; El este „Cauzatorul veacului și timpului și al zilelor. Bătrân Îl arată și ca fiind de la început…că Cel mai bătrân e primul în timp, iar că Cel tânăr e „ dinainte de numărul timpului". El a creat existențele „Nu pe jumătate fiecare, ci a făcut tot cerul și tot pământul; în același timp și substanța și forma lor.

Cerul și pământul primei zile semnifică întregimea universului, a vizibilului și a invizibilului, a inteligibilului și a corporalului. Cerul constituie întreaga imensitate a lumilor spirituale, care înconjoară ființa noastră terestră, nenumăratele sfere îngerești. Învățătura Bisericii despre îngeri are la bază datele Sfintei Scripturi. Chiar dacă referatul biblic despre creație nu vorbește în mod precis, determinat, despre crearea îngerilor, acest adevăr este exprimat totuși încă din primele cuvinte, “La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul” (Fac. 1, 1).

„Și a zis Dumnezeu: « Să fie lumină! » Și a fost lumină”. Aceasta a fost prima poruncă dată de Dumnezeu. Dumnezeu dă naștere, apoi, polarității luminii și întunericului. „Dumnezeu desparte lumina de întuneric”. Întunericul, care apere în ultimul stadiu al acestei „prime zile”, este momentul potențial al făpturii create. El reprezintă o realitate pe deplin pozitivă, roditoare, aidoma pământului în care germinează sămânța.

Veșnicia se reduce, în acest fel, la un timp fără început și fără sfârșit, infinitul se reduce la indefinit. Pentru Sfântul Vasile cel Mare, primul moment al timpului nu este încă timp. „ După cum începutul unui drum nu reprezintă drumul, nici începutul unei case casa, tot așa începutul timpului nu este încă timpul, nici chiar o secvență minimală de timp”.

Urmând pas cu pas versetele „Facerii”, Sfântul Vasile cel Mare afirmă că prin cer se înțelege lumea nevăzută, care depășește puterea de cuprindere a minții noastre și căreia nu-i putem da un nume. Timpul ce urmează începutului, sau lumea ce se desfășoară din potența ei, nu durează prin sine, precum nici „începutul” lor nu apare prin sine. „Deoarece începutul s-a pus înaintea celor de după el, în mod necesar, vorbind despre cele ce- și au existența în timp, a pus înaintea tuturor acest cuvânt zicând: «la început a făcut»”.

Sfânta Scriptură la Facere (1,1-2) spune că „pământul era netocmit și gol”, dar nimeni nu știe de când era, că cele cu ochi încă nu se creaseră, nu primiseră suflare de viață. Sensul este că el încă nu primise porunca germinării, nici frumusețea vieții, nici jocul de umbre și lumini pe care abia crearea aștrilor îl vor realiza. Forma, culoarea, densitatea nu-i fuseseră încă date pământului, el fiind ca o existență latentă.

Părăsind pentru o clipă textul scripturistic și încercând să explice rațional afirmația lui Moise, Sfântul Vasile socotește că aspectul de «netocmit» și «nevăzut», se poate referi fie la faptul că nu exista nici o ființă care să fi perceput lumea, fie că tot pământul era acoperit de o masă impenetrabilă de apă, care-l făcea invizibil. La fiecare apariție a unei noi ordini în existență, Dumnezeu zice: „Să fie”, arătând că vrea să fie și, prin aceasta, dă putere specială acestei noi ordini create.

Afirmația din Facere I, 3 „Să fie lumină!“ , înainte ca luminătorii să fi fost creați este interpretată de Sfântul Vasile cel Mare ca o creare a luminii proprii materiei: aerul a devenit diafan și transparent, pământul s-a conturat net și luminos sub cerul eliberat de tenebre. Actul prin care Dumnezeu separă lumina de întuneric este interpretat ca un hotar pe care Dumnezeu îl pune între lucrurile create pentru a le individualiza; așa se explică structura sintetică „Și a fost seară și a fost dimineață. Ziua întâi” (Fac. I, 5) care marchează sfârșitul unei perioade a creației în care întunericul și lumina nu mai sunt confuze și amestecate.

Ziua a treia marchează începutul preocupării speciale a lui Dumnezeu pentru planeta noastră. Prin separarea uscatului de apă, pământul capătă o individualitate proprie, un echilibru al elementelor solide și lichide, căci porunca divină a separării apei de uscat a dat celor două stări de agregare caracterele lor specifice, până la sfârșitul lumii, pământului fermitate și stabilitate, iar apei, fluiditate, coeziune și circuit continuu în natură.

Sfântul Vasile cel Mare afirmă că apele s-au adunat în locuri speciale, în văi și în scorburi pe suprafața pământului, pe care Dumnezeu le-a pregătit din vreme. Apariția plantelor este socotită ca o consecință normală pentru pământul fertilizat de ape și eliberat, prin retragere, de greutatea lor.

Peste acest pământ, gata de rodire, vine porunca divină, care îl scoate din inerție, împlinindu-i pentru totdeauna principiul fertilității, așa cum îl vedem manifestându-se și astăzi: iarba crește, înflorește, rodește se usucă și piere. Dar, Sfântul Vasile precizează că porunca germinării a fost dată de Dumnezeu înainte de a fi creat soarele, deci nu soarele este creatorul vieții, ci numai susținătorul ei.

Soarele este numit de Sfântul Vasile cel Mare „căruța luminii”, spunând că Dumnezeu a pus în soare numai puțin din lumina creată în ziua cea dintâi și a rânduit ca soarele să lumineze pământul „ca o lampă”; adică munții, codrii, câmpiile , râurile și mările, care împlinesc porunca cea dintâi, mereu curg și se adună la un loc.

Și întru această mare rânduială a înțelepciunii Ziditorului se vede că și de a ne închina soarelui ca unui dumnezeu să ne ferim, și să nu socotim că pricina de viață a celor ce răsar și cresc este soarele. De aceea, Marele Vasile zice: „ Să înceteze rătăciții care au făcut soarele dumnezeu, aducându-și aminte că decât buruiana și iarba mai pe urmă este zidit soarele”.

Originea creaturii este, așadar, o schimbare, un „început”, și de aceea timpul este o formă a făpturii create, pe când veșnicia aparține în sens strict lui Dumnezeu. „Începutul” este putem afirma un fel de instantaneizare atemporală în sine, a cărui explozie creatoare dă însă naștere timpului. Pentru Sfantul Vasile cel Mare, acesta este exact primul moment în care a apărut întregul ansamblu al ființei, exprimat simbolic prin cuvintele „cerurile și pământul”.

În ziua a șasea, în aceeași zi în care a terminat creația chemând la existență animalele sălbatice, târâtoarele pământului și după ce a văzut Dumnezeu frumusețea creației întregi, a trecut la facerea omului. Prin limbajul său iconologic, istorisirea biblică consemnează o lucrare deosebită a lui Dumnezeu – în care exegeza creștină a văzut întotdeauna prima descoperire a Sfintei Treimi: „ Să facem om după chipul și asemănarea Noastră, ca să stăpânească peștii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce se târăsc pe pământ și tot pământul” (Facere 1, 26).

Pluralul care apare acum arată că Dumnezeu nu este singur. Este o hotărâre a unui „Sfat Divin”, ceea ce dovedește că facerea nu a fost o lucrare nici a necesității, nici a arbitrariului, ci un act liber și gândit.

Creat ultimul în ordinea facerii lumii, omul este și cea mai înaltă dintre toate creaturile, aflându-se în punctul de mijloc în creație și făcând legătura între lumea sensibilă și cea inteligibilă.

Omul este ultima și cea mai de seamă dintre creaturile pământului, el este încheierea și coroană creației, aflându-se la mijlocul lumii fizice și spirituale. Fiind considerat nu doar stăpânul creației, ci și preotul acesteia, cel care prin viața sa curată desăvârșește frumusețile întregului univers, omul ocupă locul axial al universului în care văzutul se unește cu nevăzutul. Fiind creat după chipul lui Dumnezeu, omul trebuie să fie descoperitorul și martorul prezenței lui Dumnezeu în creație. El este creat ultimul, iar acest fapt arată și mai mult importanța sa. •Evdokimov, Paul,

Ortodoxia

, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1996.

•

Lossky, Vladimir,

Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit 

, Ed. Bonifaciu,București, 1998.

•

Pop-Bistrițeanul, Episcop-vicar Irineu,

Chipul lui Hristos în vița morală acreștinului

, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2001.

•

Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru,

Teologia Dogmatică Ortodoxă 

, vol. I, Ed.I.B.M.B.O.R., București, 1996.

CAPITOLUL I ……………………………………………………………………………………………………………2„Chipul lui Dumnezeu” în om- dat ontologic și misiune de realizat ……………………………………2CAPITOLUL II ……………………………………………………………………………………………………………915

Omul este o ființă unitară și compusă în același timp. Actul de creare a omului se deosebește de actul de creare a naturii chiar și în ccomponenta lui referitoare la trup. Dumnezeu a făcut trupul ″ luând țărână din pământ″, deci nu a poruncit simplu pământului să-l producă, dându-i putere în scopul acesta. Potrivit limbajului liturgic, omul a primit existența în timpul vecerniei zilei a șaptea, adică în seara primei Vineri, după care urmează Sabatul, ziua odihnei.

Așadar, omul este persoana care trebuie să aducă lumea la liniștea odihnei în Dumnezeu. Dar misiunea aceasta se poate împlini numai dacă omul împreună cu creația se deschide, devenind lăcașuri primitoare pentru odihna lui Dumnezeu. ,, Prin faptul creației omului, întreaga făptură intră în odihna sabatică, în pacea profundă a unirii cu Creatorul…“

Omul a fost făcut de Însuși Dumnezeu, ca o cunună a zidirii, printr-un act de creație specială: „ Pe toate celelalte le-a făcut prin poruncă, dar pe om L-a făcut cu mâinile Lui și i-a suflat ceva propriu. Omul a fost plăsmuit de Dumnezeu“, afirmă categoric Sfântul Clement Alexandrinul.

Omul reprezintă coroana și „ apogeul creației“. Părinții îl privesc pe om ca pe un adevărat cârmaci și domn al universului și înțeleg această domnie (kyrioteta) ca o formă de exercitare a însușirii lui de împărat sau, așa cum afirmă Sfântul Andrei Criteanul, în Canonul cel Mare, că are „vrednicie împărătească“, „diademă și porfiră“, este „bogat și drept“, „împovărat de bogăție și dobitoace“ (IV, 15).

Ca simbol al demnității, el nu poartă nici o mantie de purpură și nu are nici sceptru și nici diademă. În locul mantiei de purpură s-a îmbrăcat în haina virtuții, care este cea mai împărătească dintre îmbrăcăminți, iar în loc de sceptru se sprijinește pe fericirea nemuririi, așa încât, prin toate acestea, se distinge printr-o vrednicie de adevărat împărat, ca unul care se aseamănă aidoma frumuseții Modelului său. Clement Alexandrinul consideră că omul este văzut drept mijloc de legătură între lumea materială și cea spirituală. Această bună orânduire se ocupă mai întâi de lume și de cer, de ciclurile solare și de mișcările celorlalte stele; toate făcute pentru om; apoi se ocupă de însuși omul, pentru că își arată toată purtarea sa de grijă față de el.

Dar, spre deosebire de restul creaturilor, omul reflectă în ființa sa o complexitate, pe care numai Dumnezeu o posedă în grad absolut. El este înzestrat cu suflet rațional, sentimente și libertate. Rațiunea și libertatea îl distanțează pe om de făpturile neînsuflețite și îl apropie de Dumnezeu. Aceste calități întregesc în om chipul dumnezeiesc, care în celelalte existențe „cunoaște doar o licărire pală“. Panayotis Nellas afirmă că „ adevărata măreție a omului nu se găsește în aceea că este existența biologică cea mai înaltă, un animal «rațional» sau «politic», ci în aceea că este un «animal îndumnezeit»“.

Sfântul Simeon Noul Teolog afirmă l că fiecare din noi este adus la existență de către Dumnezeu ca o a doua lume mare în această lume mică și văzută. Măreția omului, constă nu în asemănarea lui cu lumea creată, ci în faptul că este făcut după chipul naturii care l-a creat, adică, în destinul lui.

În viziune patristică, poziția verticală a corpului, armonia părților din care este alcătuit, expresivitatea feței, voiciunea privirii sunt caracteristici care îl detașează pe om de restul creaturilor și care îl așază în fruntea tuturor. Dar demnitatea umană este un reflex al măreției Creatorului. Dumnezeu Însuși a hotărât ca omul să fie splendoarea creației și modelul după care să-și restructureze chipul și întreaga fire.

Antropologia patristică arată că omul nu e centrul, ci în centrul lumii. John Meyendorff afirmă că „rolul central al omului în cosmos se reflectă, de asemenea – poate cel mai bine decât în orice sistem de concepte -, în cultul bizantin, cu accentul pus de el pe unirea cerului cu pământul, cu realismul său sacramental, în ritualurile sale de binecuvântare a hranei, a naturii înconjurătoare și a vieții omenești, ca și în afirmația că, prin fire, omul este mai aproape de Dumnezeu decât înșiși îngerii“.

Sfântul Grigorie de Nyssa menționează că „ pe acesta (pe om) l-a așezat în paradis (oricare ar fi acest paradis), cinstindu-l cu libertatea, pentru ca binele să fie al lui prin alegere“.

Așadar, Dumnezeu l-a făcut pe om fără de păcat în fire și liber în voință, dar fără de păcat, nu inaccesibil păcatului, deoarece numai Dumnezeu este inaccesibil păcatului, ci în liberă alegere, adică având libertatea să stăruie și să progreseze în bine, ajutat de harul dumnezeiesc. Din mâna Ziditorului omul a ieșit perfect (înțelegând prin aceasta o perfecțiune virtuală, atât din punct de vedere fizic, cât și moral-intelectual), având încredințarea de a trăi în condiții excepționale „în grădina cea din Eden“, pe care trebuia „ s-o lucreze și s-o păzească“ (Facerea 2, 15), adică să mențină și să sporească frumusețea raiului pământesc care îi aparținea.

Odată cu înălțarea omului are loc și înălțarea lumii către Dumnezeu, aceasta arătând că nu numai omul, dar și cosmosul este destinat să fie transfigurat în Hristos, pentru a intra în împărăția luminii lui Dumnezeu, taina creștinismului fiind taina materiei transfigurate în Hristos.

Prin om, universul întreg este chemat spre a deveni biserică vie, în care lucrează tainic Duhul Sfânt la transfigurarea lui. „Chipul și asemănarea“ cu Dumnezeu din om implică nu numai o deschidere a omului spre Dumnezeu, ci și o funcție și o obligație a omului în întreaga creație.

Destinul lumii este legat de destinul cununii creației, de destinul omului. Așa cum am văzut, în această nouă ambianță, figura centrală rămâne omul, reînnoit în ființa sa. Tot ce se petrece cu el are semnificație universală. Pentru Părinții filocalici, „lumea făpturilor sensibile trebuie să funcționeze ca mijloc de comunicare între Dumnezeu și om. Lumea este darul, expresia iubirii lui Dumnezeu pentru om. Aceasta este întemeietor, fundamental al lumii care oferă singura cale de valorificare pozitivă a întregii Creații“. „Lumea aceasta este drumul, nu este capătul drumului“, cum spunea părintele Dumitru Stăniloae. Relația omului cu mediul înconjurător, cu creația lui Dumnezeu, are, în Tradiția Bisericii, un profund caracter teologic. Conform referatului biblic al creației, omul nu este totalmente străin lumii în care a fost așezat de Creatorul său să viețuiască. Dacă tot ceea ce ființează vine la existență prin rostirea de către Dumnezeu a cuvintelor Sale, care se cristalizează în creație, pe om Dumnezeu îl creează apelând la materia deja existentă în lume, pe care o modelează și peste care suflă suflare de viață (Facerea 2, 7). Între om și mediul său ambiant există așadar, de la bun început, o relație specială iar rolul omului în relație cu lumea nu este acela de homo venator, ci de sacerdot al creației.

Pentru părintele Stăniloae, actualizarea sensului lumii, și prin aceasta „urcarea ei pe trepte spirituale mereu mai înalte, este o lucrare a spiritului uman ce acționează prin mijlocirea trupului, căci omul se depășește pe sine însuși pentru a intra în comuniune cu persoana absolută, adică cu Dumnezeu“.

Privind spre desăvârșirea omului și a omenirii, creștinul trebuie să lucreze încă din viața aceasta, alături de forțele progresului, pentru ca societatea și omul să se înalțe, ca lumea „viață să aibă, cât mai multă viață“, neuitând faptul remarcat de Sfântul Grigorie de Nazianz – că omul este „ca un alt înger, împărat al celor de pe pământ și împărățit de sus“.

1.2 Crearea lumii și a omului, opera iubirii lui Dumnezeu

Revelația supranaturală ne arată că lumea este opera lui Dumnezeu, creată din nimic. Lumea este opera iubirii lui Dumnezeu și este destinată îndumnezeirii fiind creată de Dumnezeu ca dar pentru oameni. Prin lumea ca dar, Dumnezeu ne arată însăși iubirea Sa față de noi toți și realizează un dialog progresiv în iubire cu noi.

Potrivit învățăturii creștine, lumea a fost creată de Dumnezeu nu la întâmplare, ci dintr-un anumit motiv și cu un anumit scop. Acestea două, de fapt, dau lumii un sens. Sfinții Părinți au văzut ca motiv al creației bunătatea și iubirea nesfârșită a lui Dumnezeu, iar ca scop – participarea deplină la această iubire. Sfântul Grigore de Nyssa, de exemplu, exprimă această învățătură prin următoarele cuvinte: “Dumnezeu a creat pe om și restul lumii nu împins de necesitate, ci în virtutea iubirii Sale. Trebuia ca lumina să nu fie nevăzută, slava să nu rămână fără martor, bunătatea să nu fie fără o altă persoană care să se bucure de ea și celelalte daruri să nu rămână fără efect, nefiind cineva care să se împărtășească și să se bucure de ele.”

Crearea lumii după Sfânta Scriptură este o preamărire a numelui lui Dumnezeu fiind expresia atotputerniciei, a desăvârșirii Sale și a purtării Sale de grijă. Dacă toate au fost create din bunătatea și iubirea lui Dumnezeu, scopul celor create este participarea la comuniunea deplină a Sfintei Treimi, căci, așa cum spune Sfântul Ioan Damaschin, “Preabunul Dumnezeu nu S-a mulțumit cu contemplarea Lui proprie, ci prin mulțimea bunătății Sale a binevoit să se facă ceva care să primească binefacerile Sale și să se împărtășească de bunătatea Lui.”

Iată ce spune Sfântul Grigorie de Nyssa în acest sens: „Așadar a creat Dumnezeu – Cuvântul înțelepciunea, puterea, El a zidit și firea omeneasca și anume nu pentru că ar fi fost silit la aceasta de ceva, ci l-a adus pe om pe lume, numai și numai dintr-o revărsare a dragostei Sale. Dumnezeu a creat lumea din bunătate, pentru ca să facă părtașe și alte ființe de iubirea lui intratrinitară.

Daca toate le-a creat Dumnezeu ca să se împărtășească de iubirea Lui, scopul acestora este să ajungă la această iubire, adică la comuniunea deplină cu Dumneze
Așadar, motivul creării lumii este iubirea nesfârșită a lui Dumnezeu care se manifestă veșnic prin energiile divine necreate. În acest sens, Sfântul Dionisie Areopagitul spune: „Binele prin însuși faptul că există ca bine ființial întinde bunătatea Sa la toate cele ce sunt.“Majoritatea Sfinților Părinți sunt de părere că Dumnezeu a creat lumea din bunătate, pentru ca să facă părtașe și alte ființe de iubirea Lui. ‹‹Bun este Domnul cu toți și îndurările lui se revarsă peste toate lucrurile Lui›› ( Ps. 144, 9 ) .

Dumnezeu a creat pe Adam, nu pentru că avea nevoie de om, ci pentru ca să aibă în cine așeza binefacerile Sale, cum spune Sf. Irineu. ( Contra ereziilor, IV, 14) .

Sfântul Ioan Damaschin, subliniind bunătatea lui Dumnezeu ca motiv principal al creației, afirmă:‹Pentru că bunul și preabunul Dumnezeu nu s- a mulțumit cu contemplarea Lui proprie, ci prin mulțimea bunătății Sale a binevoit să facă ceva care să primească binefacerile sale și să se împărtășească din bunătatea lui, aduce de la neexistență la existență și creează universul, atât pe cele nevăzute cât și pe cele văzute și pe om care este alcătuit atât din elemente văzute și nevăzute. În timp ce gândește, creează, iar gândul se face lucru, realizându- se prin Cuvânt și desăvârșindu- se prin Duh ›› (Dogmatica, II, 2; trad. rom. , p. 79 ) .

Sfântul Maxim Mărturisitorul, subliniază faptul că Dumnezeu a creat lumea pentru om și o conduce spre deplina comuniune cu El, în mod special prin dialogul cu omul deoarece numai omul poate fi și deveni tot mai mult martorul slavei și bunătății lui Dumnezeu, arătată prin lume; numai omul se poate bucura tot mai mult de iubirea lui Dumnezeu și poate fi partenerul Său de dialog. Lumea este creată pentru oameni și are un caracter antropocentric, căci numai în subiectele umane ea își descoperă și își împlinește scopul și valoarea ei. Lumea slujește ridicării noastre la scopul ultim, adică la obținerea plenitudinii de comuniune cu Dumnezeu, prin raționalitatea ei flexibilă și contingentă , și prin sensurile pe care omul le poate urmări prin ea.

Deși aparent toate făpturile sunt destinate comuniunii cu Dumnezeu, comuniunea creaturii neraționale cu Dumnezeu se realizează numai prin om, căci “ Dumnezeu a creat lumea pentru om și a preconizat conducerea lumii spre scopul deplinei comuniuni cu El, în mod special prin dialog cu omul.

Numai omul poate fi și deveni tot mai mult“ martorul” slavei și bunătății lui Dumnezeu, arătată prin lume; numai omul se poate bucura în mod conștient tot mai mult de iubirea lui Dumnezeu, devenind partenerul Lui. De aceea lumea ca natură, este creată pentru subiectele umane. Și din punctul acesta de vedere, ea are un caracter antropocentric.

Desigur, acest lucru este greu de înțeles, căci, “pricina creării lumii nu e un lucru care poate cădea ușor sub minte”.

„Dumnezeu Cuvântul, spune părintele Stăniloae, fiind fără de început și fără de sfârșit, a creat lumea pentru a se împărtăși și ea de nesfârșirea Lui. Deci nu de o sfârșire în monotonie, ci de veșnica noutate a dumnezeirii. Fără acest scop, lumea ar rămâne în repetiția monotonă a legilor sau în mărginirea a ceea ce arată că poate…“

În strânsă legătură cu motivul și scopul creației se află și adevărul despre libertatea lui Dumnezeu de a crea. Dumnezeu n-a făcut lumea din necesitate. Fără lume, Dumnezeu n-ar fi dus vreo lipsă; și nici nu s- a produs vreo schimbare în ființa lui Dumnezeu prin crearea lumii, căci El a creat lumea din libertate, iar aceasta exprimă atât iubirea lui Dumnezeu, cât și atotputernicia Lui.

“Libertatea, spune Nicolae Berdiaev, este ea însăși o forță creatoare pozitivă, de nimic întemeiată și de nimic condiționată, care se revarsă dintr-un izvor nesecat… În expresia și afirmarea ei pozitivă, libertatea este tocmai creația.” “ Numai cel liber creează. Din necesitate se naște doar evoluția; creația se naște din libertate.”

“Creând lumea, Dumnezeu Se introduce pe Sine în creație, dorind ca și ea să se înalțe prin har”, iar această chenoză a lui Dumnezeu în creație indică tocmai “ unirea lui Dumnezeu cu timpul”. Acest “ la început ” este prima clipă a dialogului lui Dumnezeu cu creatura care începe drumul ei temporal;este și frontieră, dar și punct de atingere între timp și eternitate.

În tot ce cuprinde lumea se arată dragostea lui Dumnezeu față de om. ‹‹ Lumea e și din acest punct de vedere un cuvânt sau o cuvântare coerentă a lui Dumnezeu către om într-o înaintare continuă ›› .

Prin lumea ca dar, Dumnezeu ne arată însăși iubirea Sa față de noi toți și realizează un dialog progresiv în iubire cu noi.

1.3 Omul microcosmos plăsmuit din iubire de Dumnezeu printr- un act special

Având o menire proprie, omul reprezintă și un motiv determinant, teologic, o cale mai sigură de pornire de la el spre Dumnezeu, tocmai pentru că este cea mai distinsă creatură a Lui. Filosofii antici au înțeles poziția centrală a omului și au exprimat-o cu ajutorul naturii „microcosmosului”. În special stoicii considerau că dacă omul este superior cosmosului, aceasta se datorează faptului că el îl rezumă și îi dă sens căci cosmosul este el însuși un om uriaș, după cum omul este un mic cosmos.

Lumea îl urmează pe om deoarece îi este asemănătoare ca natură – „antroposferă” – am putea spune, iar această legătură antropocosmică este împlinită atunci când este împlinită legătura chipului uman cu Dumnezeu, prototipul lui. Căci omul nu poate aspira – fără a se distruge – să-și ia în stăpânire propria sa natură, în special, calitatea de microcosmos în lume, ci își descoperă, dimpotrivă, plinătatea atunci când își asumă universul pentru a-l oferi lui Dumnezeu.

Dumnezeu, ca Stăpân și Creator al lumii în general și al omului în special, îi rezervă acestuia, tocmai prin actul special al creației, o cinste aparte, aceea de împreună participare la existența sa. Ne referim nu la actul primordial al creației, relatat de referatul biblic – „ Să facem pe om…” (Fc 1, 26, 27) – , ci la cele ce urmează după creația și binecuvântarea primei familii de oameni, Adam și Eva, cărora le-a zis: „Fiți rodnici și vă înmulțiți și umpleți pământul, și-l stăpâniți…” (v. 28).

Potrivit poruncii lui Dumnezeu, omul se bucură de la început de o participare la propria existență. Și tot ceea ce se petrece cu el și în jurul lui nu este doar hazard, întâmplare, fiindcă „ procesul… de dezvoltare a lumii nu este determinat nici numai de Dumnezeu și nici numai de imanență, tocmai pentru că există o conlucrare misterioasă”, care „ are loc și în scoaterea la iveală a noilor fețe omenești”. Și de aici se înțelege că, deși „ toate fețele omenești își au modelele lor eterne în Dumnezeu”, aceste modele „ nu sunt idei statice, ci forțe care lucrează la alcătuirea chipurilor în lumea creată, punând la contribuție și puterile imanente ale lumii”. Iar transcendența și imanența nu ne aruncă deci nici în lumea platonică a ideilor sau a preexistenței sufletelor, și nici în latura panteistă a amestecării și confundării lui Dumnezeu cu materia, de care în acest caz nu s-ar putea detașa.

Apariția omului, sau nașterea lui, rămâne un act sinergetic. Nu numai omul, în chip absolut natural, este cauza venirii sale în lume, și nici Dumnezeu singur nu îl aduce în mod automat. Nu numai omul, întrucât în ființa lui, în constituția lui (a părinților), i s-a dat de la creație de către Dumnezeu o putere de înmulțire, pe care nu numai el o dirijează, nici nu dispune singur de ea, ci împreună cu Dumnezeu..

De participarea omului la apariția și conturarea persoanei sale se leagă și problema controversată a diferențierii și calității naționale a oamenilor, care, după Părintele Dumitru Stăniloae, „ nu constituie o piesă deosebită în organismul spiritual trupesc al omului ”, nici o însușire aparte în plus. Dar cele care rămân ca însușiri sau calități sunt: „ gândirea, iubirea, bucuria, tristețea, acțiunea, conștiința, purtând o anumită dispoziție, o anumită vibrație, un anumit iz comun unei grupe de oameni și neîntâlnit la celelalte grupe”. Este un specific, dobândit în timp, care comportă o profunzime, dar care nu duce la distrugerea unității generale a firii neamului omenesc, fiindcă apare în cadrul unității naturii, așa cum există ea de la creație, neproducându-se nici o schimbare atât de adâncă.

Creația este un act izvorât din infinita iubire a lui Dumnezeu, așa încât rodul ei nu putea fi decât o ființă îndreptată spre Dumnezeu – Creatorul său. Dumnezeu, creându-l pe om, a pus în el tot binele. Nu l-a întrebat dacă voiește sau nu să fie creat. L-a adus la existență ca pe un dar al Lui.

Întreaga lume a fost creată pentru om, în care el a fost introdus ca într-un rai. Sfântul Grigorie Palama spune: „ Astfel la facere s-a zidit întâi un lucru dintre făpturi, după cel dintâi altul, după aceasta iarăși altul, iar după toate omul. Acesta s-a învrednicit de atâta cinste din partea lui Dumnezeu, încât toată lumea aceasta văzută a fost făcută înainte de el, pentru el. Iar Împărăția cerurilor a fost gătită îndată după întemeierea lumii, tot pentru el, înainte de el ” .

Din acest motiv, din perspectiva filosofiei eline, omul era socotit un microcosmos în macrocosm, o lume mică care unește în el două lumi: spirituală și materială. Această expresie a fost preluată de Părinții Bisericii, începând cu Sfântul Maxim Mărturisitorul, spunând că omul nu este lumea mică ci lumea mare, deoarece cuprinde întreaga lume în sine, prin cugetare.

În acest sens, Cuviosul Nichita Stithatul zice: „ Dumnezeu, după ce a adus lucrurile la ființă din nimic, făcând pe om la început, ca pe o lume mare, l-a așezat în această lume, ca într-una mică, creându-l ca pe un chip al Său și arătându-l ca pe un împărat al tuturor celor de pe pământ”.

Crearea omului este actul generozității lui Dumnezeu. El vrea ca omul să existe, vrea ca omul să se facă părtaș la iubirea Sa. Dar această vrere a lui Dumnezeu nu este nicidecum o condamnare a omului la existență. Omul nu mai este întrebat, deoarece i se dă tot ce este mai bun. El nu mai poate reproșa nimic, demnitatea lui este mai presus de cea a întregului univers. Nu este sclav, ci împărat liber care dorește să existe.

Dumnezeu pune în om și dorul de viață. Prin voința lui Dumnezeu, omul primește viața, iar prin voința sa înaintează în existență. Trebuie spus că, harul dumnezeiesc, chiar și în starea primordială, nu lucra în om contrar voinței acestuia. Dumnezeu nu forțează pe nimeni niciodată, trebuie mai întâi să vrei ca să poți primi.

Omul, după învățătura creștină, e adus la existență de la început ca spirit întrupat, sau ca o unitate constituită din suflet și trup, printr-un act creator special al 1ui Dumnezeu. Pentru aceasta trebuia să existe lumea ca natură, dar omul nu e opera naturii, deși e legat de ea.

Facerea nu spune că Dumnezeu a alcătuit întâi trupul și apoi a suflat suflare de viață în nările lui, ci numai că„ l-a făcut luând țărână din pământ și a suflat în nările lui suflare de viață și s-a făcut omul cu suflet viu “ ( Fac. 2, 7 ) . Nu se menționeaza nici o succesiune temporală în crearea lui Adam. Omul ca ființă specială este creat în mod simultan în întregimea sa.

Geneza spune numai că omul e constituit din două componente: din trup și suflet, și că trupul e din materia generală, iar sufletul are o înrudire specială cu Dummezeu. "Omul este înrudit cu Dumnezeu", spune Sfântul Grigorie de Nyssa. Iar Sfântul Macarie Egipteanul declară: "Între Dumnezeu și om există cea mai mare înrudire".

Dar Facerea precizează că actul de creare a omului e un act special și în partea lui referitoare la trup. Omul e pe de o parte ființă deosebită de natură, pe de alta, o ființă unitară și compusă în același timp. Tot așa, actul de creare a lui e un act deosebit de crearea naturii. Actul de creare a omului se deosebește de actul de creare a naturii chiar și în componenta lui referitoare la trup.

Dumnezeu a făcut trupul „luând țărână din pământ“ , deci n-a poruncit simplu pământului să-l producă, dându-i putere în scopul acesta. Prin aceasta a deosebit trupul de restul naturii, mai mult decât se deosebesc trupurile diferitelor animale, de natură. A făcut trupul pentru sufletul înrudit în mod special cu Dumnezeu iar sufletul creat de Dumnezeu după chipul Lui a contribuit la formarea trupului său; avea în el puterile formatoare ale trupului.

Omul însă, ca ființă reală,vie, vine la existență prin suflarea lui Dumnezeu în nările lui. Prin faptul că omul e creat nu numai din țărână, ci și prin suflarea lui Dumnezeu în trupul făcut din această țărână, se face vădit că el are o poziție specială nu numai față de natura din care e luat trupul lui, ci și în raport cu Dumnezeu. Omul e format dintr-o parte a naturii în care s-a introdus sufletul ca apoi să mijlocească pentru întreaga natură Duhul lui Dumnezeu, sau să fie preotul întregului cosmos.

Sfântul Grigorie de Nazianz spune: „În calitate de pământ, sunt legat de viața de jos; dar fiind și o părticică dumnezeiască, eu port în mine dorința vieții viitoare “.

Omul va urca prin această relație specială a sufletului cu Dumnezeu la viața viitoare împreună cu trupul său și cu pamântul cu care stă în legătură.

Pentru om însă, Dumnezeu a rezervat un mod cu totul special de creare și anume: cu înseși mâinile Sale, așa cum spune și Psalmistul: “ Mâinile tale m-au făcut și m-au zidit…” ( Ps. 118 , 73 ) , iar aceste mâini în interpretarea Sf. Irineu de Lyon sunt Fiul și Duhul Sfânt, ca Subiecte îndeplinitoare a planului de mântuire al Tatălui.

Actul special al creării omului se vede și în zidirea lui abia la urmă, nu ca adaos și surplus al creației, ci ca o încununare a ei, ca inel de legătură între făptura nerațională și Dumnezeu – Rațiunea Supremă.

„Treapta cea mai de jos în ierarhia unitară a lumii, spune Dionisie Areopagitul, este alcătuită din stratul ei anorganic, care n-are decât existența lipsită de o simțire și de o cugetare conștientă. Deasupra ei sunt plantele care au pe lângă existență, proprietatea de a răsări, de a crește și de a sfârși succesiv ca individuațiuni. Deasupra plantelor sunt animalele care au pe lângă simpla existență, nașterea și creșterea și sfârșitul succesiv ca individuațiuni cu o simțire inconștientă. Iar deasupra lor sunt oamenii care au în plus o conștiință a simțirii lor și o rațiune conștientă prin care cunosc rațiunile nesimțite ale lucrurilor și simțirile și rațiunea inconștientă a animalelor. “

Nu putea omul să fie creat la început, căci „ nu era firesc să apară stăpânul înainte de supuși, ci întâi trebuia pregătită împărăția și abia după aceea urma să aibă loc primirea suveranulu “, deoarece întreaga creație e legată de nevoile omului.

„Omul e singura oglindă reală a lui Dumnezeu pe pământ“ și singura ființă înrudită cu Dumnezeu și capabilă de relație cu El. Această punere în relație conștientă și liberă cu Sine s-a făcut prin insuflarea sufletului viu, odată cu care peste om s-a pogorât și harul ca manifestare a relației lui Dumnezeu cu omul, care provoacă în acesta răspunsul său la actul întemeietor de relație a lui Dumnezeu.

Sf. Grigore Palama menționează că „suflarea divină indică un mod de creație în virtutea căruia spiritul uman este intim legat de har“. Omul este o ființă unitară, iar fiecare dintre elementele care îl alcătuiesc are o menire aparte.Trupul poartă și exprimă sufletul, sufletul însuflețește și conduce trupul deoarece trupul ca să săvârșească o faptă are nevoie de timp, de prilej, de osteneli, de ajutători și de alte înlesniri; mintea însă dă naștere la gânduri într-o clipă și le săvârșește fără oboseală;iar gândurile cresc fără piedică și le e potrivită orice vreme .
Omul a fost creat trup și suflet de la început și dintr-o dată, neexistând vreun timp când să existe una fără alta, pentru că el "formează în sinea sa un singur tot unitar, chiar dacă-i format din trup și din suflet, căci dacă trupul ar fi venit înainte și sufletul după aceea, ar trebui să spunem că omul în același timp este și mai bătrân și mai tânăr decât este el în realitate….“

1.4 Misiunea omului

Adus la existență de Dumnezeu printr-un act special de creație, omul este o ființă unitară și complex. Ca ființă reală, omul vine a existență prin suflarea lui Dumnezeu în nările lui. Fiind creat atît din țărână cât și prin suflarea lui Dumnezeu în trupul făcut din țărână, rezultă că omul are o poziție specială și o menire nu numai față de natura din care este luat trupul, ci și în raport cu Dumnezeu și cu sine însuși.

În raport cu Dumnezeu, poziția omului și misiunea omului se determină în legătură cu scopul creației în general. Scopul creației este același cu cel al omului, adică preamărirea lui Dumnezeu și fericirea creaturilor. Omul trebuie sa cunoască, să iubească și să preamărească pe Dumnezeu și, astfel, să ajungă la adevărata fericire. Această menire o indică omului însuși structura sa spirituală. Deoarece tinde spre Dumnezeu, în mod conștient și liber, ca spre adevărul, binele și fericirea absolută, preamărind pe Dumnezeu, omul se realizează pe sine însuși, la măsură maximă. Potrivit Sfintei Scripturi, darurile și îndemnurile pe care le primește omul de la Dumnezeu pentru a-și realize menirea sa sunt: știința și înțelegerea.

Sfânta Tradiție arată că menirea omului constă în cunoașterea și iubirea lui Dumnezeu, în preamărirea lui și în viața pentru El , în comuniunea tot mai strânsă cu Dumnezeu, ca să fie un duh cu El ( I Cor., 6, 17 ) .

În raport cu sine însuși, menirea omului constă în dezvoltarea și desăvârșirea neîncetat, realizând prin practica virtuții, ajutat de harul dumnezeiesc, asemănarea tot mai deplină cu Dumnezeu. Sfințenia și desăvârșirea se arată prin fapte, ele fiind semnul și încununarea cugetelor curate , căci omul este zidit spre fapte bune, și, doar acela care face fapte bune va putea intra în împărăția lui Dumnezeu.Sfântul Grigorie Teologul spune că „ Suntem creați spre fapte bune, ca să se laude și să se mărească Creatorul însuși, întrucât se poate să imităm pe Dumnezeu“, „ Căci Dumnezeu nu ne-a plăsmuit ca să ne pedepsească, ci ca să participăm la bunătățile Lui, fiindcă El este bun“ ( Sfântul Ioan Damaschin ).

În raport cu natura externă și cu întreaga creație, misiunea omului constă în a fi purtătorul de cuvânt al acesteia în fața lui Dumnezeu și reprezentantul lui Dumnezeu în ea. Lumea, creația întreagă, este cuprinsă în om, există pentru om și se exprimă prin el. Misiunea specială a omului față de creație este de a o duce spre desăvârșire și îndumnezeire și nu spre cădere și nonexistență. Ființa și existența omului au un sens cosmic, iar creația întreagă un sens antropologic.

Prin om, intreg universul este chemat să intre în Biserică spre a deveni Biserica lui Hristos, ca să fie transformat la sfârșitul veacurilor, în împărăție veșnică a lui Dumnezeu.

CAPITOLUL II

STAREA PRIMORDIALĂ A OMULUI

2.1 Chipul lui Dumnezeu în om ca înrudire și relație specială cu Dumnezeu

Creat ultimul în ordinea facerii lumii, omul este și cea mai înaltă dintre toate creaturile, aflându-se în punctul de mijloc în creație și făcând legătura între lumea sensibilă și cea inteligibilă. Având o structură psiho- somatică, alcătuit din trup și din suflet, el reunește în sine aceste două lumi și participă în general la toate sferele lumii create, căci: „omul după partea rațională e în legătură cu puterea aceea negrăită și dumnezeiască; iar după trup se înrudește cu dobitoacele”. El vine în creație ca un rege în cămara sa, fiind „împărat al lucrurilor văzute care poartă în el trăsăturile celor două lumi, în latura cea văzută și cugetată”.

Pentru aceasta omul reprezintă făptura cea mai desăvârșită, coroană a creației, căci nu a fost introdus ultimul între creaturi pentru că ar fi fost de disprețuit, ci „ca unul care încă din clipa nașterii se cădea să fie împărat peste supușii săi”.

Desăvârșirea omului nu constă însă în faptul că el este asemenea cu totalitatea creaturilor, ci în ceea ce-l deosebește de cosmos și-l face asemănător cu Creatorul, căci omul, care prin apartenența sa la lumea spirituală domină lumea sensibilă fiind și împărat al lumii, e chipul lui Dumnezeu.

Revelația ne învață în acest sens că omul a fost creat „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (Fac. 1, 26-27) iar în alt loc arată că omul nu este numai după chipul lui Dumnezeu ci chiar „chipul lui Dumnezeu” : „căci Dumnezeu a zidit pre om spre nestricare, și chip ființei Sale a făcut pre el ” ( Înțelepciunea lui Solomon 2, 23) .

Toți Sfinții Părinți au recunoscut în crearea omului„ după chipul ” lui Dumnezeu măreția unică și negrăită a Lui, văzând în aceasta„ un acord primordial între ființa omenească și ființa dumnezeiască”.

Problema chipului lui Dumnezeu în om este pe larg dezbătută, Sfântul Vasile socotind că prin chip trebuie să înțelegem rațiunea și libertatea omului pe care Creatorul le-a pus dintru început în om, pe când asemănarea se realizează continuu pentru a ne desăvârși.

Pentru realizarea acestui scop, Dumnezeu a făcut pe om cu o grijă deosebită, nu numai pentru sufletul său, ci și pentru trupul său: dacă animalele au capul plecat spre pământ, omul îl are înălțat spre cer. Pentru Sfântul Irineu distincția „chip-asemănare” corespunde cuplului paulin „om pământesc-om duhovnicesc” ; deci, pentru el, Duhul Sfânt constituie asemănarea cu Dumnezeu. Potrivit explicației lui Origen: „la întâia sa creație omul a primit demnitatea de chip” , dar asemănarea „trebuie să o dobândească el însuși prin strădaniile sale proprii imitând pe Dumnezeu”.

„Chipul” este ca un germen, „sufletul este fecundat de această sămânță a Logosului și formează astfel în el pe Logosul zămislit…”. A fi „în” chipul lui Dumnezeu, „după” chipul lui Dumnezeu și a fi „chipul lui Dumnezeu” nu sun deloc expresii sinonime. „După” chip înseamnă că Dumnezeu ar fi creat mai întâi un Chip, o Imagine Prototip după care a creat apoi pe om. Această imagine intermediară poate fii Înțelepciunea (cf. Sol. 7,26) sau Logosul. Dar, adevăratul Arhetip după care e creat și recreat omul este Hristos (Flp. 2,6), care este „chip” al lui Dumnezeu (2 Co. 4,4).

Ansamblul tradiției cu privire la acest punct poate fi rezumat spunând că omul este după chipul Logosului și că el este chip al lui Dumnezeu prin intermediul Logosului, fiind deci „chip al Chipului”.După chipul lui Dumnezeu fiind, omul e chemat să cunoască lumea cu ochii ui Dumnezeu, adică să o contemple duhovnicește, să recunoască rațiunile spirituale pe care se întemeiază toată făptura. O asemenea cunoaștere a făpturilor presupune a ști ce, cum și spre ce sunt (sfântul Maxim), adică o recunoaștere a universului ca făptură adusă la existență pentru comuniunea veșnică și fericită cu Dumnezeu, de care e dependentă pentru realizarea acestui scop. De altfel, spune sfântul Maxim, “pomul cunoștinței binelui și a răului este [chiar] zidirea văzută”.

Omul e chemat să conștientizeze valoarea iconică a creației, adică să-l contemple pe Dumnezeu în ea ca într-o oglindă, realizarea deplinătății sale existențiale, vocația sa veșnică fiind condiționată de modul și relația cu lumea. Prin calitatea sa de sinteză, de inel al creației, comentează sfântul Maxim Mărturisitorul, omul este instrumentul cel mai potrivit pentru lucrarea Logosului în cosmos, care, „ străbătând prin umanitate în toate făpturile, pe măsura lor”, face ca acestea, „care prin fire sunt distanțate, să vină la unitate între ele, prin convergența în jurul firii unice a omului”. O antropologie autentică nu poate face abstracție de dimensiunea cosmică a existenței umane.

După ce au fost create toate cele ce se văd și fiecare lucru a fost pus la locul lui deosebit, în așa fel încât corpurile cerești îmbrățișează de jur-împrejur întregul univers, și cele mai grele dintre ele și care au tendința să cadă în jos, cum sunt pământul și apa, s-au statornicit laolaltă, în mijloc, atunci și-au luat locul în firea lucrurilor sub forma unor legături și întăriri a tuturor făpturilor înțelepciunea și puterea dumnezeiască, singurele capabile să cârmuiască totul printr-o îndoită lucrare: aceea a stării și a mișcării. Prin ele a fost adus la viață ceea ce nu exista până atunci și a fost statornicit de acum, fixând ca pe o axă bolta cerească, rânduind-o ca pe o roată în drumul ei neîntrerupt, asigurându-le astfel pe amândouă printr-o legătură de nezdruncinat ca și cum ar fi strâns ca o sfoară în jurul pământului materia care se învârtoșa în urma învârtirii ei circulare.

„Nu este nimic remarcabil, spune Sfântul Grigorie de Nyssa, în a dori să faci din om chipul universului, căci pământul trece, cerul se schimbă și tot ceea ce este cuprins de ele este tot atât de trecător ca și ceea ce îl cuprinde. Desăvârșirea omului nu rezidă în ceea ce îl aseamănă cu restul creației, ci în ceea ce îl deosebește de cosmos și îl aseamănă Creatorului său. Toți părinții, atât ai Bisericii de Răsărit cât și ai Bisericii de Apus au văzut în însuși actul creării omului după chipul și asemănarea lui Dumnezeu o anumită concordanță primordială între ființa omului și ființa lui Dumnezeu. „Numele de om, spune Sfântul Grigorie Palama, nu este aplicat în mod diferențiat sufletului sau trupului, ci amândurora, căci împreună sunt făcute după chipul lui Dumnezeu” .

După învățătura Părinților Răsăriteni, omul „după chipul lui Dumnezeu” (inclusiv cu harul Duhului) definește exact ceea ce este omul „prin natură”: „Omul e creat părtaș al naturii lui Dumnezeu…” – spune Paul Evdokimov – și atunci „harismatismul e inerent naturii umane”. Ceea ce Occidentul numește „natural – supranatural”, autorii răsăriteni numesc pur și simplu „uman – divin”, „creat – necreat”.

Însuși Sfântul Ignatie mărturisește: „Omul a fost creat după perfecțiunea chipului lui Dumnezeu și după asemănarea Sa”. Plinătatea asemănării era necesară ca omul să corespundă destinației sale, și anume aceea de a fi biserică a Atotperfecțiunii Dumnezeiești. Dar, același Sfânt ne pune în fața realități crude zicând: „este cu neputință, aflându- ne în starea noastră de cădere, să primim o clară explicație, privind starea de desăvârșire, după trup și după suflet în care au fost strămoșii noștri”

Unii teologi ruși ca S. Bulgakov și N. Berdiaevafiră o omenitate eternă a Fiului lui Dumnezeu ,sau un fel de teandrie ființială a omului. Bulgakov, de pildă, susține că eul sau subiectul din om este necreat, numai natura lui – constătătoare din suflet rațional și trup – este creată. Dar, și natura umană este o copie exactă a naturii divine, este ființa divină pusă în stare de devenire, este Sofia creată ce corespunde Sofiei necreate

Greutatea de a cunoaște caracterul transparent al creației și al persoanei proprii, care deschide sensurile lor infinite, vine și din faptul că întreaga creație și persoana umană nu mai pot opri procesul de corupere care duce pe fiecare om la moarte.După ce mai întâi, Dumnezeu a creat din nimic lumea spirituală, apoi lumea materială, la sfârșit, pentru a încorona opera Sa, L-a creat pe om ,,care participă cu sufletul sau la lumea cea dintâi, iar cu corpul la cea de-a doua. Biserica, pe bază Sfintei Scripturi, dar și a Sfintei Tradiții, învață că omul este creat de Dumnezeu în a șasea zi a creației, când ziua a șasea era spre sfârșite.

Părinții răsăriteni au abordat constant problema omului din perspectiva tainei creației și pe aceasta din unghiul antropologiei, omul apărând astfel ca sinteză a universului,

Când Berdiaev vorbește despre creație, el nu are în vedere sensul curent preponderent cultural al omului…Omul se justifică, afirmă el, prin creație pentru că prin creație își manifestă prestigiul „asemănării” cu Dumnezeu. Dumnezeu este înainte de toate Creator… De aceea, omul nu imită prin creație lumea, ci o amplifică. De asemenea, el nu-L imită pe Creator, ci Îl face prezent, participând la demiurgia Lui. Prin aceasta, arta omenească devine un act ontologic: adaugă ființei lumii ființa nouă și celor șapte zile ale Facerii o perpetuă zi a opta.

Chipul lui Dumnezeu în om implică înrudirea și relația specială a acestuia din urma cu Dumnezeu, Creatorul și modelul său. Relația dintre om și Dumnezeu este posibilă datorită faptului că Dumnezeu l – a făcut pe om , încă de la început înrudit cu Sine.

De aceea Sfântul Grigorie Palama zice: „ Singur omul dintre toate cele pământești și cerești a fost zidit după chipul Ziditorului, ca să privească spre El și să-L iubească, și să fie cunoscătorul singur al Aceluia iar prin credință, prin înclinarea și dragostea față de El să-și păstreze frumusețea sa”.

La Părinții Bisericii nu întâlnim însă o concepție perfect coerentă despre chip. Chipul are la ei un conținut foarte bogat, de aceea îl recunoaștem în diferitele facultăți ale omului.

Iată ce zice în acest sens Sfântul Ioan Damaschinul: „Numai omul, această viețuitoare mentală și rațională este dintre toate „ după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”, pentru demnitatea minții și a sufletului, adică pentru necuprinsul, necuprinsul,nevăzutul, nemurirea și libertatea voii, ca și pentru însușirea de stăpânitor, născător de prunci și ziditor ” ; iar Avva Dorotei zice: „Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul și asemănarea Sa, adică nemuritor, liber, împodobit cu toată virtutea”.

Mulțimea acestor definiții referitoare la chip arată că Sfinții Părinți nu vor să reducă „după chipul” la vreo parte a ființei umane. Părinții văd„ chipul lui Dumnezeu” manifestându-se în toate funcțiile și mișcările ființei omenești. Toate se împărtășesc de chipul lui Dumnezeu, de capacitatea relației cu Dumnezeu și de aspirația după comuniunea cu El. Nu numai sufletul dar și trupul participă la chip, căci chipul se referă la omul total, alcătuit din trup și suflet.

Cuviosul Nichita Stithatul zice în acest sens că omul „chipul zidit de El [Dumnezeu] este văzut în trei părți: în suflet, în minte și în cuvânt…Din acestea se vede în noi chipul și prin ele suntem icoana lui Dumnezeu, deși sunt amestecate cu lutul”.

Uneori caracterul de chip al lui Dumnezeu se acordă demnității împărătești a omului, alteori în firea sa duhovnicească, în suflet, alteori în minte. Câteodată este asimilat cu vreo calitate a sufletului, cu simplitatea lui , nemurirea, cu puterea de a-L cunoaște pe Dumnezeu, iar alteori cu libertatea.

Se vede clar faptul că omul este alcătuit din două componente, trup și suflet. Trupul este alcătuit din materie generală iar sufletul este suflarea lui Dumnezeu, prin care omul se înrudește cu El sau după învățătura Sfinților Părinți este „ părticică din Dumnezeu”. Primul om a fost creat cu toate puterile fizice și spirituale necesare atingerii scopului pentru care l-a creat Dumnezeu. Demnitatea omului se întemeiază pe faptul că el este chip și slavă al lui Dumnezeu (I Cor., 11,7) , iar prerogativele stării primordiale a omului se înteemeiază atât pe chipul și asemănarea lui Dumnezeu în el, cât și pe comuniunea harică a omului cu Dumnezeu în paradis.

Chipul lui Dumnezeu în om nu se raportează la partea trupească a omului pentru că Dumnezeu nu are trup. Chipul lui Dumnezeu în om se referă la partea spirituală a omului, aume la rațiunea, voința și sentimentul omului deoarece toate acestea tind spre Dumnezeu, ca spre adevărul, binele și fericirea absolută.

Chipul lui Dumnezeu în om este sufletul acestuia în tensiunea lui spre Dumnezeu. Această conceppție o întâlnim la, toți părinții Bisericii.Văzut ca tensiune după Dumnezeu, chipul lui Dumnezeu se păstrează și în omul căzut, căci și în acesta au rămas urme din tensiunea și dorința după Dumnezeu și din înclinația spre bine.

Chipul dumnezeiesc din om se referă la natura intelectuală și morală a omului, la rațiune și libertate, în înclinația lor spre Dumnezeu, iar asemănarea lui Dumnezeu este scopul către care tinde omul în dezvoltarea și desăvârșirea sa morală. Asemănarea cu Dumnezeu putea fi atinsă numai prin statornicirea în bine cu ajutorul harului dumnezeiesc, fiind rezultatul conlucrării omului cu Dumnezeu, care îi împărtășește harul Său.

Punctul de plecare al asemănării cu Dumnezeu îl constituie chipul lui Dumnezeu, rațiunea, sentimentul și libertatea omului cu înclinația lor ființială spre adevăr, frumos și bine. Chipul lui Dumnezeu aparține naturii umane prin creație, este un dat ontologic. Asemănarea este o potență și misiune pe care omul trebuie să o realizeze prin conlucrarea sa liberă și conștientă cu harul dumnezeiescc. Chipul și asemănarea sunt strâns legate între ele.

Chipul este asemănarea în potență, iar asemănarea chipul în actualitate , adică chipul manifestat ca atare prin tot ceea ce ține de el. Deosebirea între chipul și asemănarea în om o face Scriptura însăși. Înainte de a crea pe om, Dumnezeu a zis: " Să facem pe om după chipul și asemănarea Noastră " ( Fac., 1, 26 ) și apoi ni se istorisește că " Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său…a făcut bărbat și femeie" ( Fac.,1, 27 ) fără să mai adauge și „după asemănarea“. Aceasta arată că primul om avea asemănarea numai ca virtualitate, fiindu- i dată ca țintă prin care să ajungă prin propria activitate liberă și prin har. Suntem după chip prin creație, iar după asemănare ajungem prin noi înșine, prin voința noastră liberă. Prin creație noi am primit posibilitatea de a deveni asemenea lui Dumnezeu și, dându – ne această posibilitate, Dumnezeu ne-a făcut pe noi înșine lucrătorii asemănării noastre cu El, spre a ne dărui răsplata pentru activitatea noastră.

Chipul implică înrudire și relație specială cu Dumnezeu. Omul este după chipul lui Dumnezeu, pentru că, având un suflet înrudit cu Dumnezeu tinde spre Dumnezeu și se află într- o relație vie cu El. Relația dintre om și Dumnezeu este posibilă datorită faptului că Dumnezeu l-a făcut pe om încă de la început înrudit cu Sine. Făcându – l după chipul Său, Dumnezeu l-a pus pe om chiar de la început în relație conștientă și liberă cu Sine, prin insuflarea " sufletului viu" ( I Cor., 15,45).

Suflarea lui Dumnezeu sădește în om viața înțelegerii și a comuniunii cu Sine, adică viața spirituală. Suflarea spirituală a lui Dumnezeu produce o suflare spirituală ontologică în om, iar aceasta este sufletul spiritual, adică sufletul înzestrat cu rațiune, sentiment și voință liberă, înrădăcinat în organismul biologic în dialog conștient cu Dumnezeu și cu semenii.

Fiind un dat ontologic, chipul asigură un dialog continuu al omului cu Dumnezeu. Prin păcat, comuniunea clară cu Dumnezeu se întunecă, dar fiindcă sufletul rațional rămâne în om se păstrează o anumită relație cu Dumnezeu și în starea de păcat a omului, chiar dacă Dumnezeu nu mai este cunoscut ca persoană ci numai ca adevăr și bine impersonal.

Prin însuși actul creației sale, omul a fost înzestrat cu calitatea de chip al lui Dumnezeu căci prin ea i s-a sădit înrudirea și relația lui cu Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu se menține și se dezvoltă prin relația continuă cu Dumnezeu de care omul este capabil și după care tinde. Părinții Bisericii văd chipul lui Dumnezeu manifestându-se în toate funcțiunile și mișcările sufletului, sau mai exact ale întregii ființe omenești întrucât toate se împărtășesc de chipul lui Dumnezeu, de capacitatea relației cu Dumnezeu și de aspirația după comuniunea cu el. Sporirea infinită în comuniune cu Dumnezeu este sporirea infinită în cunoașterea Lui și în participarea la viața Lui.

Omul a fost făcut pentru comuniunea și unirea lui tot mai deplină și maximă cu Dumnezeu. În chip este implicată ca o poruncă dumnezeiască tensiunea omului după îndumnezeire. „Omul este o făptură care a primit porunca să devină dumnezeu“, spune Sfântul Grigorie Teologul.

Asemănarea nu este numai starea finală a îndumnezeirii omului, ci întreg drumul de dezvoltare a chipului, prin voința omului stimulată și ajutată de harul lui Dumnezeu.

Prin căderea omului, chipul ca tendință spre Dumnezeu s – a amestecat cu o tendință contrară sau s-a păstrat ca tendință spre absolut, dar absolutul și-a acoperit fața personală pentru om și astfel chipul omului și-a pierdut claritatea: trăsăturile lui au rămas, dar s-au strâmbat în parte.

Adevărata comuniune cu Dumnezeu se arată și se dezvoltă printr-o atenție îndreptată spre ceilalți oameni și spre lumea ca operă a lui Dumnezeu.

Omul este după chipul lui Dumnezeu pentru că având un suflet înrudit cu El, tinde spre Dumnezeu, se aflăîntr-o relație vie cu Creatorul său și se împlinește doar în relație de comuniune cu Acesta.

Cu privire la acest lucru, Sfântul Maxim Mărturisitorul zice: Dacă mintea cuiva caută pururea spre Dumnezeu, pofta lui crește covârșitor după dragostea dumnezeiască iar iuțimea i se întoarce întreagă spre iubirea dumnezeiască, căci prin însoțirea îndelungată cu strălucirea dumnezeiască, omul a ajuns întreg chip de lumină”.

Fiind chip al lui Dumnezeu, omul este persoană care stă într-o relație dialogică cu un Dumnezeu Personal, fiind în relație personală cu Arhetipul după care a fost zidit. Astfel el tinde în mod natural spre absolut, fiind făcut pentru o viață de comuniune cu Dumnezeu dar și cu semenul său. Omul este o ființă cuvântătoare dar trebuie să aibă cu cine vorbi ca să-și pună în valoare această capacitate. Cel mai înalt dialog îl poate avea cu Dumnezeu, Cel Care-l cheamă.

Chipul lui Dumnezeu în om este primatul vieții spirituale sau aspirația întregii ființe umane spre Ziditorul său. Este avântul dinamic al întregii noastre ființe spre Arhetipul divin (Origen), este aspirația irezistibilă a spiritului nostru către Dumnezeu (Sfântul Vasilie), este erosul omenesc îndreptat spre Erosul divin (Sfântul GrigoriePalama). Este setea nepotolită, dorul înfocat de Dumnezeu, cum arată Sfântul Grigorie de Nazianz când zice: „ Pentru Tine trăiesc, vorbesc și cânt spre o comuniune dialogică“ iar în această comuniune dialogică, chipul se dezvoltă treptat în asemănare. Potrivit viziunii Sfântului Chiril, omul a fost creat « după chipul și după asemănarea » lui Dumnezeu, între chip și asemănare fiind o relație organică, omul primind din momentul creației darul dumnezeiesc și posibilitatea ontologică de a crește și a se desăvârși.

Sfântul Chiril îl vede pe om drept ființă « după chipul » lui Dumnezeu în plenitudinea sa ipostatică: omul întreg, cu trup și suflet, este « după chipul » lui Dumnezeu. Demnitatea omului de chip al lui Dumnezeu rezidă în integritatea dihotomică a ființei sale și în vocația sa perihoretică.

Sfântul Chiril vede ca origine și model al conținutului chipului dumnezeiesc din om firea dumnezeiască subzistentă în chip tripersonal. Conținutul chipului dumnezeiesc din om reprezintă, potrivit Sfântului Chiril, o complexitate de calități, după chipul « însușirilor dumnezeiești », împărtășite și revărsate în natura creată a omului prin energiile dumnezeiești necreate.

Izvorul frumuseții negrăite a omului este Duhul Sfânt, Cel Care configurează natura omenească după chipul frumuseții Arhetipului și, totodată, susține și dezvoltă această frumusețe, făcând strălucitoare trăsăturile firii dumnezeiești în natura omului. Astfel, frumusețea unică a chipului dumnezeiesc al omului este frumusețea sfințeniei, prin care omul, susținut de harul dumnezeiesc, înaintează spre nemurire și veșnicie.

Chipul este principiu constitutiv al ființei noastre, fiind o realitate dinamică, purtând în sine posibilitatea asemănării cu Dumnezeu. După asemănare, se face ființa omenească „ pentru rațiunea virtuții și a faptelor noastre, care imită pe Dumnezeu și poartă nume dumnezeiesc, adică pentru dispoziția filantropică față de cei din neamul omenesc, pentru îndurarea, mila și dragostea aproapelui și pentru compătimirea arătată altora”.

Chipul este un „ dar” și „ o misiune” ( Gaba und Aufgabe ) cum spune Vîșeslavțev. El implică și asigură înrudirea și relația specială, personală, dialogică a omului cu Dumnezeu .

2.2 Omul, bărbat și femeie

Potrivit învățăturii scripturistice și patristice prezența însușirilor dumnezeiești din om a fost dată prin crearea după chipul lui Dumnezeu. Numai omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu și numai el posedă responsabilitatea asemănării. Chipul îl face pe om unic și diferit de având strâns unite în sine aceste două lumi.

Acest lucru reiese limpede din mărturisirea referatului biblic. Moise, autorul cărții ,,Facerea, istorisește astfel crearea protopărinților noștri Adam și Eva: ,,și a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul și după asemănarea noastră și să stăpânească peste peștii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce se târăsc pe pământ și tot pământul. Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său, după chipul Său l-a făcut Dumnezeu, a făcut bărbat și femeie. Și Dumnezeu i-a binecuvântat zicând:,, creșteți și va înmulțiți și umpleți pământul și îl supuneți, și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile ce se mișcă pe pământ și peste tot pământul. (Facere I, 26-28).

După cădere Dumnezeu îi zice lui Adam: ,, în sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ești luat, căci pământ ești și în pământ te vei întoarce. (Facere III, 9)

În cartea lui Isus fiul lui Sirah scrie că,, Dumnezeu a creat pe om din pământ, în pământ are să intre o dată. El i-a însemnat timpul și numărul zilelor sale, și i-a dat putere peste toate cele de pe pământ. El l-a investit cu tărie după natură sa și l-a făcut după chipul Său.‟ (Șir. XVII, 1-3) Tobit spune: „Tu ai făcut pe Adam și Tu ai făcut pe Eva, femeia lui, pentru a-i fi ajutor și sprijin, și din ei s-a născut neamul omenesc. Tu ai zis: Nu este bine să fie omul singur, să-i facem un ajutor asemenea lui.“œ

Și Sfântul Apostol Pavel atestă că omul a fost creat întâi și apoi femeia: ,,Pentru că a fost făcut întâi Adam, apoi Eva.‟ (I Timotei II, 13) Despre creația omului el zice: ,,Așa s-a scris: ” Facutu-s-a omul cel dintâi, Adam, suflet viu iar Adam cel de pe urmă duh de viață făcător. Dar nu este întâiul cel duhovnicesc, ci cel firesc, apoi cel duhovnicesc. Omul cel dintâi este din pământ, pământesc, omul cel de – al doilea din cer.‟ (I Corinteni XV, 45-47) Sfinții Părinți și Sriitori bisericești vorbesc și ei despre originea și însemnătatea corpului omenesc. Astfel, Sfântul Teofil al Antiohiei spune: ,,totul (afară de om ) Dumnezeu a făcut cu cuvântul socotind acestea că de puțină însemnătate, dar pe om și crearea omului nemuritor a creat-o că lucrare vrednică de măririle sale.‟

Un alt scriitor bisericesc, Sfântul Ambrozie al Milanului, vorbind și el despre crearea omului condidera că: ,,Nu în zadar a fost femeia formată din coasta lui Adam și nu din același lut ca și el. Să scriem deci că bărbatul și femeia au aceeași natură corporală, că este numai un singur izvor al neamului omenesc. De aceea la început n-au fost doi creați, bărbatul și femeia, sau două femei, ci bărbatul mai întâi și apoi femeia, luată din bărbat.‟œ

Prima relatare a creării omului o găsim în capitolul I al Facerii: ,, Și a făcut Dumnezeu pe om a făcut bărbat și femeie i-a făcut pe ei. Și i-a binecuvântat pe ei Dumnezeu și le-a zis: ,, Creșteți și va înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți, și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile ce se mișcă pe pământ și peste tot pământul.‟ (Facere I, 26-28)

De aici deducem că, în sfatul dumnezeiesc, fusese hotărât a crea pe om, chiar la început, sub formă a doi indivizi, bărbat și femeie, lucru confirmat chiar și de Mântuitorul: ,,Dar din începutul făpturii un bărbat și o femeie a făcut Dumnezeu.‟(Marcu X, 6), sau ,,Iar El răspunzând le-a zis: Dar nu ați citit că Cel ce a făcut dintâi, bărbat și femeie i-a făcut? (Matei XIX, 4)

Este adevărat că mai întâi a fost făcut Adam, apoi din el femeia, așa că la crearea omului avem deosebire față de crearea celorlalte făpturi, nu numai în felul cum a fost Adam creat, ci și după cum a fost creată femeia: „si a zis Domnul Dumnezeu: nu este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor potrivit pentru el. Și Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului și toate păsările cerului, le-a adus la Adam, că să vadă cum le va numi, așa că toate ființele vii să se numească precum le va numi Adam. Și a pus Adam nume tuturor animalelor și tuturor păsărilor cerului și tuturor fiarelor sălbatice, dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor potrivit lui. Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu și dacă a adormit, a luat una din coastele lui și a plinit locul ei cu carne. Iar această coastă luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie și a adus-o la Adam.‟(Facere II , 18-23)

Crearea femeii nu este un act nou, ci Dumnezeu a dus la bun sfârșit planul divin. Iată ce spune Sfântul Apostol Pavel despre femeie:,, Pentru că bărbatul nu este dator să-și acopere capul fiind chipul și slava lui Dumnezeu, iar femeia este slava bărbatului. Căci nu bărbatul este din femeie, ci femeia din bărbat. Pentru că nu bărbatul a fost făcut pentru femeie, ci femeia pentru bărbat. ‟ (I Corinteni XI,7-9)

Scopul pentru care Dumnezeu a creat pe bărbat și pe femeie rezultă din cuvintele: ,,Creșteți și va înmulțiți și umpleți tot pământul și îl supuneți.‟ ( Facere II,24 ), poruncă dată celor doi încă din Rai. Iată că prima pereche de oameni a fost binecuvântată de Dumnezeu să nască semeni și astfel înmulțindu-se să stăpânească pământul întreg. Mijlocul pentru această înmulțire urma să fie viață conjugală, după cum învață și Mântuitorul: ,,Pentru această va lasă omul pe tatăl său și pe mama sa și vor fi amândoi un trup. Pentru aceea nu mai sunt doi ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă.‟(Matei XIX, 5-6 )

Omul creat de Dumnezeu a primit numele,, Adam‟. În limba ebraică prin acest termen era desemnată ființă umană, umanitatea având astfel un sens colectiv, generic al speciei umane. Așadar cuvântul Adam nu este chiar un nume propriu, ci potrivit textului de la Facere I, 27 ne poate induce ideea că acest termen include atât bărbatul cât și femeia, fapt care este susținut și de gândirea patristică.

Sfântul Vasile cel Mare spune că femeia, în aceeași măsură cu bărbatul, este creată după chipul lui Dumnezeu: ,, pentru că nimeni, prin ignoranță, nu preia expresia om doar pentru sexul masculine. Scriptură a adăugat: Parte bărbătească și parte femeiască i-a creat. Femeia posedă, de asemenea, precum bărbatul, privilegiul de a fi fost creată după chipul lui Dumnezeu. În aceeași măsură cele două naturi ale lor sunt demne de cinstire, egale virtuților lor, egală recompensa și asemănătoare pedeapsa. Femeia să nu spună: sunt slabă! Slăbiciunea ține de trup; în suflet rezidă forța. Este foarte limpede că acest „chip al lui Dumnezeua nu este un privilegiu masculin, ci se referă la omul întreg, ca bărbat și femeie. Este de remarcat faptul că doar în momentul în care Dumnezeu o scoate pe femeie (Eva) din Adam și intră în relație dialogică cu bărbatul, Scriptura folosește termenul specific limbii ebraice pentru bărbat. Dumnezeu ia decizia de separare a femeii de bărbat nu în primul rând în vederea procreării, ci pentru comuniune.

Noul Testament sprijină învățătura vechitestamentară a participării egale la chipul lui Dumnezeu, prin nenumăratele texte din epistolele pauline,‟ Voi bărbaților, de asemenea, trăiți înțelepțește cu femeile voastre, ca fiind făpturi mai slabe, și faceți-le parte de cinste, ca unora care, împreună cu voi, sunt moștenitoare ale harului vieții, așa încât rugăciunile voastre să nu fie împiedicate. ‟ (1 Petru III,7).

Și Sfinții Părinți învățau că femeia a fost creată din bărbat. Iată ce ne spune Sfântul Ambrozie: ‟nici nu e ceva de disprețuit că Eva n-a fost făcută din același pământ ca Adam, ci din coastă lui, ca să știm că una este natură corpului în bărbat și femeie, un izvor al neamului omenesc.‟

Sfântul Simeon Noul Teolog vine și el în sprijinul învățăturii biblice: ,,Spune bărbat și femeie nu pentru că Eva era deja făcută ci pentru că se află împreună cu Adam în coastă lui. Așadar, la început, bărbatul și femeia erau legați și constituiau o singură ființă, după cum aflăm atât din primul capitol al Facerii cât și din cel de-al doilea: ,,Apoi voind să ne învețe cum a făcut Dumnezeu pe om și de ce, repetând pe scurt cuvântul, zice iarăși:<<Aceasta este cartea Facerii cerului și pământului, când au fost făcute >> (Facere II , 4 ). Și puțin mai departe: << și a zidit Dumnezeu pe om țărână din pământ >> care trebuie înțeleasă așa: a făcut Dumnezeu pe om, luând țărâna din pământ. Și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul spre suflet viu >> (FacereII, 7).

Putem deduce că prima narațiune îl asimilează pe om celorlalte creaturi printr-o binecuvântare comună, iar la nivelul naturii subliniază unitatea antropocosmică, cea de-a doua narațiune definește clar locul omului. În această a două parte, lumea animală apare după om și în relație cu el, pentru că el să nu mai fie singur, ci să aibă ajutor potrivit pentru el.

Dacă în prima relatare a creației vedem că cei doi sunt creați simultan, în cea de-a doua relatare o vedem pe femeie că fiind creată ulterior, din coasta lui Adam: „atunci a adus domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; și, dacă a adormit, a luat una din coastele lui și a plinit locul ei cu carne. Iar coastă luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie Și a adus-o la Adam. Și a zis Adam: „Iată acesta-i os din oasele mele și carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.‟ (Facere II, 21-23)

Sfântul Chiril al Alexandriei scoate în evidența rostul pentru care a fost creată Eva din coasta lui Adam: ,, Apoi scoțând o coastă a lui Adam, plăsmuiește femeia spre a-i sluji la naștere de prunci și să-i fie conviețuitoare ca una din același neam și să trăiască împreună în simplitate.‟

Prin om, Dumnezeu descoperă și în creație chipul Său cel dumnezeiesc. Vladimir Lossky, vorbind despre zilele creației, sublinieaza importanța centrală a omului, definind un geocentrism, considerând că aici nu este vorba de un geocentrism fizic, ci de unul spiritual, pământul este în mod spiritual central, deoarece este trupul omului și deoarece omul este ființă spirituală centrală a creației, ființă care reunește în șine sensibilul și inteligibilul și participă astfel, mai deplin decât îngerii, la toate rânduielile pământului și cerului. În centrul universului bate inima omului. Și Sfinții Părinți au subliniat importanța centrală a omului numindu- l un microcosmos în macrocosmos, un alt înger închinător. Poziția lui distinsă în lume este indicată în special de chipul deosebit în care a fost creat. Prin aceste icoane, zice teologul Andrutsos, se indică,, pe de o parte legătură strânsă a omului cu pământul și cu Dumnezeu, iar pe de altă – proeminentă lui trupească și spirituală, primindu-și sufletul și trupul printr-o faptă specială a lui Dumnezeu și nu că celelalte animale‟.

După învățătura creștină, omul, e adus la existență de la început ca spirit întrupat printr-un act creator special al lui Dumnezeu. În ziua a șasea apare un nou stil de creație. Dacă toate celelalte făpturi apar prin simpla exprimare a voinței divine ,,să fie‟œ(FacereI), la facerea omului apare o schimbare: „să facem‟, spune Dumnezeu. (Facere I,26). Vladimir Lossky spune că spiritele îngerești au fost săvârșite <<în tăcere>>. Primul cuvânt, prima poruncă divină a fost ,, să fie lumină !‟ (Facere I,3).

Apoi Dumnezeu a binecuvântat lumina pentru că era bună. Însă în ziua a șasea, după crearea animalelor, când Dumnezeu a zis: ,,Să facem om după chipul și asemănarea noastră‟ (Facere I, 26), s-ar părea că Dumnezeu S-a oprit, dar vedem că persoanele Sfintei Treimi erau împreună. Pluralul care apare acum ,,să facem ‟arată clar că Dumnezeu nu este singur.

Este o consfătuire, este o hotărâre a unui ,, sfat divin ceea ce dovedește că facerea nu a fost o lucrare nici a necesității și nici a arbitrariului ci un act liber și gândit‟ Omul este ființă personală și el are nevoie de afirmarea aspectului personal al lui Dumnezeu, după al cărui chip a fost creat.

,, Întreagă creație se întărea în convingerea că totul izvorăște dintr-o putere și dintr-o poruncă dumnezeiască. Însă, atunci când a fost vorba de crearea omului, a avut loc ceea ce face un artist, care-și face o schiță de plan pentru ceea ce vrea să realizeze, modul în care urma să acționeze și în ce măsură laboratorul nou avea să se asemene cu originalul, adică scopul propriu-zis al noii creații.“

Iar mai departe adaugă: ,, Numai când a fost vorba de facerea omului, Făcătorul a toate a procedat cu circumspecție, pregătind parcă dinainte chiar și materia din care vrea să-l facă și abia după aceea dându-i înfățișarea după asemănarea cu un model de frumusețe deosebită, a explicat cu acea ocazie și destinația precisă cu care a fost adus la viață și rânduit atunci. După învățătura creștină omul este adus la existență încă de la început ca o unitate constitutivă din suflet și trup. Facerea nu spune că Dumnezeu a alcătuit mai întâi trupul și apoi a suflat suflare de viață în nările lui, ci numai că ,, l-a făcut luând țărâna din pământ și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul cu suflet viu ( Facere II,7). Omul ca ființă specială este creat în mod simultan în întregimea sa. Prin sufletul său omul are o înrudire specială cu Dumnezeu, fiind făcut după chipul și asemănarea sa. Natura umană ca unitate între suflet și trup are originea într-un act special creator al lui Dumnezeu. Această origine specială se evidențiază clar în ,, înserarea spiritului în natură ca suflet din primul moment al existenței naturii umane, sau ca factor constitutiv al acestuia.‟

Omul e creat printr-un act special al lui Dumnezeu, pentru a folosi lumea ca mijloc de dialogare cu Dumnezeu. Sufletul uman este creat de Dumnezeu într-un mod cu totul și cu totul special, deoarece este înzestrat cu însușiri înrudite cu ale lui Dumnezeu: conștiință, rațiunea și libertatea. Datorită modului său special în care omul a fost creat, sufletul uman e chemat la dialog cu modelul său, un dialog liber, este chemat la o folosire a lumii în mod liber, ca un dar al lui Dumnezeu, pentru a răspunde prin lume iubirii lui Dumnezeu Care i-a dat-o și a prelungit prin ea dialogul iubirii cu semenii săi.

Dar nu numai sufletul e creat printr-un act special, ci și trupul sau. Pe de o parte omul este deosebit de natură, iar pe de altă parte este o ființă unitară și compusă în același timp. Tot așa, actul de creare a lui este un act deosebit de cel de creare a naturii. Actul de creare a omului se deosebește de actul de creare a naturii în special când ne referim la trup. Dumnezeu a făcut trupul ,, luând țărâna din pamant‟œ(FacereII,7), deci nu a poruncit simplu pământului să-l producă, dându-i putere pentru realizarea acestui scop. Prin această a deosebit trupul de restul naturii, mult mai mult decât se deosebește trupul animalelor de restul naturii. Trupul a fost făcut pentru suflet, care este înrudit în mod special cu Dumnezeu.

Omul însă, că ființă reală, ,,vie‟, este adus la existența prin suflarea lui Dumnezeu în nările lui. Prin faptul că omul e creat nu numai din țărâna ci și prin suflarea lui Dumnezeu în trupul făcut din această țărâna, se evidențiază că el are o poziție specială nu numai față de natură din care e luat trupul lui, ci și în raport cu Dumnezeu. Că omul a fost creat printr-un act direct, special al lui Dumnezeu, este amintit în multe locuri ale Sfintei Scripturi. Dreptul Iov zice: ,,Mâinile tale m-au făcut și m-au zidit și apoi Tu mă nimicești în intregime‟.(Iov X , 8). Acest lucru este confirmat și de Mântuitorul Iisus Hristos în numeroase rânduri .

Importanța creării omului printr-un act direct și special al lui Dumnezeu a fost învățată și de Sfinții Părinți. Sfântul Ioan Damaschinul zice în Dogmatica sa: ,,Așa stând lucrurile, Dumnezeu creează pe om cu mâinele Sale proprii din natură văzută și nevăzută, după chipul și asemănarea sa. A făcut corpul din pământ, iar sufletul rațional și gânditor îl dădu prin insuflarea să proprie.

Omul este creat de Dumnezeu că un ,,datum finalizat, fără legături cauzale cu masa biologicului.‟ Nu animalele s-au transformat în om Și nici Dumnezeu nu a ales o altă viețuitoare pe care să o preschimbe și să-i dea o altă menire. Sfântă Scriptură vorbește clar despre crearea omului ca realizându-se în mod direct de către Dumnezeu, nu dintr-un animal, ci din pământul care primește și suflarea Lui cea dătătoare de viață.‟ Faptul că omul a fost creat în urmă celorlalte făpturi pământești arată importanța pe care Dumnezeu o acordă omului.

Motivul pentru care omul a fost creat ultimul se explică după teologia Sfinților Părinți prin înțelepciunea planului dumnezeiesc de creație și anume omul reprezintă încununarea creației și punctul de întâlnire a celor două lumi, materială și spirituală, fiind firesc să fie adus la existență în urmă acestora, după cum consideră Sfântul Ioan Damaschinul: ,,Trebuia să se facă o împreunare din cele două lumi, ca o dovadă a unei înțelepciuni mai mari și o bogăție față de fire , ca să fie un fel de unire între natura văzută și cea nevazută‟ , iar Sfântul Grigorie de Nazianz face afirmația că: ,,în calitate de pământ, sunt legat de viața de jos, dar fiind și o părticică dumnezeiască, eu port în mine dorința vieții viitoare.‟€œ

În al doilea rând, omul fiind așezat ca stăpân al pământului (Facere I,28) ca locțiitor al lui Dumnezeu pe pământ, era bine chibzuit că să se organizeze mai întâi pământul, ca loc de organizare a vieții pământești. Acest lucru este confirmat de Sfântul Grigorie de Nyssa care consideră: ,,că nu era firesc să apară stăpânul înainte de supuși, ci trebuia pregătită împărăția și abia după aceea urma să aibă loc primirea suveranului; abia atunci a rânduit Dumnezeu să vină omul în lume, mai întâi că privitor al atâtor minunății, iar în al doilea rând ca stăpân al lor pentru ca folosindu-le să-și dea seama cine este Cel ce i le-a dăruit‟€

Iată de ce omul a fost introdus ultimul între creaturi: nu pentru că ar fi fost aruncat la urmă ca un disprețuit, ci ca unul care încă din clipa nașterii se cădea să fie împărat peste supușii săi.‟€ Acest lucru este arătat și de Sfântul Ioan Gură de Aur: ,,Vrând Dumnezeu să-l pună pe om peste toate cele de pe pământ ca împărat și stăpânitor, i-a zidit mai întâi această locuința frumoasă, lumea, și numai după ce a fost gata totul l-a adus pe om ca să o stăpânească. Ne arată Dumnezeu chiar prin fapte, cât de mult prețuiește această ființă.‟€

Dumnezeu este prezent permanent în creație, dar prin acțiunea omului de deschidere spre Dumnezeu și de purtare de grijă față de lume se creează o nouă cale de transfigurare a lumii: cea prin libertatea umană. Prin viață curată, trăită potrivit raționalității imprimate în el prin creație, omul se deschide lucrării Logosului Divin ca o poartă a iubirii și devine sălaș de odihnă a Lui. Omul are grijă de creație, dar cheamă și iubirea Logosului să coboare peste el și peste lume, deoarece numai așa mișcarea lui de împlinire a binelui poate să se desfășoare potrivit voii lui Dumnezeu.

2. 3 Frumusețea originară a primului om ca purtător al chipului lui Dumnezeu

Viața primilor oameni în Rai era ceva sublim, ceva unic. După Sfântul Ioan Gură de Aur, „ primii oameni trăiau într-o fericire nemăsurată, fiindcă nu aveau nicio nevoie trupească,; trăiau pe pământ ca îngerii în ceruri, trăiau fără nicio suferință, deși aveau trup materialnic […]. Trăiau cu adevărat o viață fără necazuri, o viață, fără dureri, o stare îngerească […], bucurându-se de cinstire înaltă din partea lui Dumnezeu, fără să fie cu nimic mai prejos decât îngerii“.

„Erau lipsiți de necazuri, de griji, de dureri și de alte nevoi ale traiului […].“
La porunca lui Dumnezeu, toată lumea materialnică i s-a supus omului. Foarte elocvent este și Sfântul Ioan Damaschin, care într-o remarcabilă lucrare de-a lui descrie viața fericită a omului din Rai și, de asemenea starea lui duhovnicească.

„Sufletul lui era o casă care-L găzduia pe Dumnezeu, era înconjurat de harul lui Dumnezeu și se desfăta în roadele preadulcii contemplări. Și întrucât nu ajunsese încă la a fi « după asemănarea lui Dumnezeu », această contemplare în care se desfăta atunci era iluminarea minții […], rugăciunea minții, adică pomenirea neîntreruptă a lui Dumnezeu.“
După părerea aceluiași sfânt, „Dumnezeu l-a creat pe om lipsit de răutate, virtuos, lipsit de necazuri, fără griji, înzestrat cu toate bunătățile“.

Adam era împăratul întregii creații, dar simultan era și om ceresc. Nu numai că împărățea, ci era și împărățit și îndrumat de Dumnezeu. Când Dumnezeu l-a creat pe Adam, i-a transmis acestuia harul dumnezeiesc. Adam, aflat în Raiul sensibil, trăia și Raiul noetic, adică se hrănea cu contemplarea lui Dumnezeu […]. Iar aici este remarcat (de către Sfântul Damaschin) faptul că această contemplare a lui Dumnezeu era cea care-i dădea plăcere și bucurie.
Iar după Sfântul Vasile cel Mare, Adam era foarte fericit de toate cele pe care le trăia și le vedea. De aceea, Il iubea foarte mult pe Creatorul lui, Care-i dăruise desfătarea în viața veșnică, Care-i dăduse putere asemenea îngerilor, cu care și conviețuia, dar, mai presus de toate, care-l învrednicise să trăiască bucuria negrăită de a vorbi cu El.

Primul om era părtaș al Treimii începătoare de viață. „Trăia avându-L pe Dumnezeu ca centru al vieții. Pe toate le primea ca daruri ale lui Dumnezeu si pe toate I le întorcea lui Dumnezeu în dar. Adică avea loc un schimb de daruri. Așa era viața primilor oameni, atâta vreme cât au rămas deschiși iubirii lui Dumnezeu. Intreaga lor viață era p mulțumire, o manifestare de recunoștință față de Tatăl ceresc. Era o viață de iubire. Tot ceea ce făcea omul era o expresie a iubirii lui Dumnezeu și a semenului său.“

Din cartea Facerea aflăm că Dumnezeu a întemeiat raiul ca loc special pentru Adam și Eva. Acest loc are o deosebită importanță, deoarece se dovedește încă de la început grija lui Dumnezeu manifestată pe două planuri: mai întâi raiul era menit să fie nu numai un loc al fericirii paradisiace a primilor oameni, ci și loc special în care aceștia ar fi avut posibilitatea să crească în comuniunea cu Dumnezeu până la asemănarea lor cu Creatorul. Al doilea sens ni-l dă Cuviosul Nichita Stithatul. El zice că Dumnezeu, știind dinainte despre căderea protopărinților noștri, a făcut lumea pentru urmașii lor ca parte a Proniei divine.

„Omul, chiar după pierderea raiului, avea astfel posibilitatea să cunoască pe Dumnezeu prin contemplația naturală a celor create. Deci toată zidirea acestei lumi văzute și simțite […] s-a făcut ca un rai mai mare tuturor oamenilor, înainte de cel pregătit și sădit lui Adam în Eden […]

Dumnezeu l-a creat pe om pentru o viață fericită, sădind în el chipul Său, dar l-a înzestrat și cu libertatea de a alege sau nu comuniunea cu El, căci în cazul în care Dumnezeu l-ar fi constrâns să fi îndeplinit ceea ce El dorea, omul ar fi făcut aceasta într-un mod mecanic și ar fi fost privat de adevărata fericire a comuniunii libere cu Dumnezeu și cu întreaga creație, această comuniune fiind un rezultat al propriei sale voințe și a conlucrării acesteia cu harul Creatorului. Omul a fost adus la existență în ziua a șasea a Creației, la sfârșitul ei, printr-un act special, pentru a fi încununarea a tot ceea ce crease Dumnezeu până atunci, menit să fie legătura dintre cer și pământ, dintre puterile cerești (îngerii) și viețuitoarele de pe pământ“.

Ca să poată împlini această menire, el a fost creat de Dumnezeu cu tot ce era necesar pentru aceasta, iar în firea omului se pot observa trăsături care se apropie de cele ale îngerilor dar și trăsături care-l duc pe om la asemănarea cu animalele.

Potrivit Sfântului Grigorie de Nyssa firea omenească stă la mijloc între două extreme, opuse una alteia, între ființele dumnezeiești și netrupești, pe de-o parte, și viața dobitoacelor și a vietăților necugetătoare, pe de altă parte […]. Spre deosebire de celelalte viețuitoare, pe om l-a înzestrat Dumnezeu și cu capacitate creatoare, stăpânitoare și împărătească, așa cum arată și Cuviosul Nichita Stithatul când spune:„ Precum Ziditorul tuturor a avut în Sine, înainte de a face toate din cele ce nu sunt, cunoștința, firile și rațiunile tuturor lucrurilor, ca un Împărat al veacurilor și ca un mai înainte știutor, așa l-a făcut și pe omul plăsmuit după chipul Său, ca împărat al zidirii, să aibă rațiunile, firile și cunoștința tuturor lucrurilor în sine . “

Un alt scriitor filocalic – Patriarhul Calist – menționează că„ acea suflare a lui Dumnezeu, suflată, cum s-a zis, în Adam, până ce a fost în el, nu puțină slavă și strălucire de chip dumnezeiesc pricinuia celui părtaș de ea. Ca urmare, el se purta față de lucruri cu putere străvăzătoare și proorocească și era împreună creator cu Dumnezeu sau un al doilea dumnezeu, după har.“

Iar prin aceasta Îi făcea plăcere și lui Dumnezeu, Făcătorul mai presus de înțelepciune al tuturor, cu vederile și cu proorocirile prea strălucite ale lui . Trupul și sufletul omului sunt aduse la existență deodată și nu a existat un timp în care să fi fost doar trupul, fără suflet sau doar sufletul, fără trup: Așa cum trupul nu începe să se formeze de la sine sau printr-un proces anterior, ci are de la început în sine sufletul, ca factor deosebit de natura lui, tot așa nici sufletul nu exista înainte de a începe să se formeze trupul său .

Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu și spre asemănarea cu El. Pentru crearea acestuia, Sfânta Treime a ținut sfat: Să facem om după chipul și asemănarea Noastră (Facere 1, 26). El a fost creat cu trup și suflet după chipul lui Dumnezeu. Datorită acestui chip nici un om nu trebuie disprețuit, întrucât aceasta este adevărata valoare a omului: faptul că în el a fost sădit chipul lui Dumnezeu.

Sfinții Părinți menționează că în acest chip sunt cuprinse darurile oferite de Dumnezeu: existență, stăpânire asupra întregii naturi, libertate, rațiune, voință, sentiment. Prin acestea omul se împărtășește de Rațiunea, Voința și Dragostea dumnezeiască și se deosebește de celelalte viețuitoare. Dumnezeu a creat pe om din dragostea Sa infinită și l-a plasat în mijlocul grădinii edenice. Lucrarea pe care Adam trebuia să o facă în Rai era mai ales una duhovnicească: el trebuia să păstreze mereu calea pe care i-a trasat-o Dumnezeu, lucrând de bunăvoie poruncile Lui și exersându-se în bine, pentru a ajunge treptat la desăvârșirea pentru care a fost făcut. Părintele Stăniloae menționează că lumea, în starea ei primordială, era un Rai și o Biserică, al cărei preot era omul. Creația, lumea, cosmosul sunt o podoabă care mărturisesc despre perfecțiunea dumnezeiască și armonia ce conduce spre desăvârșirea divină.

Tot universul, arată Părintele Profesor, este o uriașă muzică generală, formată din nenumăratele melodii ale părților, iar în om se reflectă această muzică în mod deosebit prin afectivitatea lui conștientă. Totul e un imn de laudă nesfârșit de bogat și de variat, produs de Dumnezeu și adresat lui Dumnezeu .

Starea primordială a primului om era așadar o stare de fericire. Omul era în armonie cu Dumnezeu, cu sine, și cu natura externă. În rai, Adam vedea cu o minte care era plină de iubire, cu un suflet umplut de puterea Duhului dumnezeiesc, nu numai pentru că el însuși era deplin unificat, ci și pentru că trăia într-o creație plină de Duhul dumnezeiesc. Nu era nici o separație între creație și lumea energiilor divine, nici o contradicție între tendințele omului, nici o separație între ele și puterile superioare dumnezeiești . Omul a fost creat pentru fericire veșnică, o fericire pe care nimeni nu putea să-l lipsească de ea, în afară de el însuși.

Dumnezeu a creat cerul și pământul, le-a împodobit cu frumusețe, iar la sfârșit l-a creat pe om, pentru el și pentru fericirea lui fiind create toate cele văzute, căci omul era împăratul întregii creații, stăpân al făpturii. De aceea, înainte de cădere, toate i se supuneau lui, atât stihiile cât și viețuitoarele. Și această comuniune cu Dumnezeu și cu întreaga natură explică lipsa suferinței în Rai, căci El a fost rânduit de Creator, stăpânitor al celor văzute, rege al întregului univers.

Astfel, nici focul nu putea ceva împotriva lui, nici apa să-l înece, nici fiara nu-l vătăma, nici otrava nu-și producea efectul asupra lui. Dar, odată ce s-a supus amăgirii, a predat stăpânirea amăgitorului. Din această pricină vrăjitorii și descântătorii se vădesc cu îngăduința lui Dumnezeu, printr-o lucrare potrivnică, făcători de lucruri minunate. Ei stăpânesc otrăvurile și cutează împotriva focului și apelor, cum arată cei din jurul lui Iani și Iamvri, ce s-au împotrivit lui Moisi, și Simion, ce s-a împotrivit corifeului Petru .

Acest pasaj este foarte aproape de ceea ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur, făcând referire tot la această idee: La început, (omul) era temut de toate animalele și fiarele sălbatice; Dumnezeu le-a adus pe toate înaintea omului; nici una nu îndrăznea să-l vatăme sau să-l atace, deoarece vedeau că în om strălucește chipul împărătesc al lui Dumnezeu . Deci, toate îi erau supuse lui, ca unui ales al lui Dumnezeu, ca unui împărat și stăpân al făpturii. Și toate îl admirau ca pe o cunună cu totul desăvârșită a zidirilor lui Dumnezeu.În acest sens, Părintele Stăniloae precizează: Omul se afla și într-o armonie și cu natura. Blândețea sa nu alunga animalele din preajma sa. Lăcomia sa nu întina și nu înjosea natura. Văzând pretutindeni în ea pe Dumnezeu, se simțea în ea ca într-un leagăn.
Omul, fiind creat după chipul lui Dumnezeu, era împodobit în Paradis cu intelect, simțire și voință liberă, putând privi astfel la Dumnezeu și să afle în El întreaga sa desfătare. La început, când a făcut Dumnezeu pe om, l-a așezat pe el în rai, cum spune dumnezeiasca Scriptură, împodobindu-l cu toată virtutea. Și i-a dat lui poruncă să nu mănânce din pomul din mijlocul raiului. Și el se afla în desfătarea raiului, în rugăciune, în vedere duhovnicească, într-o slavă și cinste mijlocie, având simțurile întregi și nevătămate și aflându-se în starea cea după fire, precum a fost zidit.

Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul și asemănarea Sa, adică nemuritor, liber, împodobit cu toată virtutea. În ceea ce-l privește, Sfântul Grigorie de Nyssa spune: „Odinioară, noi, oamenii, am fost părtași acestui Bine care întrece orice putere de cuprindere. Și acel bine era în firea noastră atât de mare și mai presus de orice înțelegere, că omenirea aceea, creată după chipul prototipului în asemănarea cea mai deplină cu El, părea să fie alta.“
Căci toate cele ce le cugetăm acum despre Acela, prin presupuneri, erau și legate de om, prin nestricăciunea și fericirea lui: avea stăpânirea de sine și nesupunerea sub vreo stăpânire, neîntristarea și nu suferea de oboselile vieții și petrecea în cele dumnezeiești; avea înțelegerea liberă și curată de orice acoperământ și privirea ațintită spre bine . Așa cum ieșise din mâinile Creatorului, cel dintâi om era perfect. Dar, Adam nu se afla la capătul final al slavei, ci numai la mijlocul ei. El se afla într-o slavă și cinste mijlocie, era în desfătarea Raiului, în rugăciune, în vedere duhovnicească, cu simțurile întregi, nevătămate și aflându-se în starea cea după fire, precum a fost zidit.

Omul a fost înzestrat de Creator cu facultăți care aveau menirea de a-l ajuta să ajungă la asemănarea cu Cel al cărui chip era. El nu era desăvârșit, ci era chemat să ajungă el singur la desăvârșire prin propria sa voință, a fost chemat să aleagă calea arătată de Dumnezeu, cea a împlinirii poruncii date de El. Odată alegând calea binelui, omul avea să fie ajutat continuu de harul lui Dumnezeu, pentru a putea ajunge la desăvârșirea deplină. În starea de origine, primordială, omul are o fire îndumnezeită, peste care s-a revărsat mult har, har care face parte din identitatea chipului și nu e ceva adăugat naturii umane, omul contemplând slava lui Dumnezeu, într-o desfătare și într-o bucurie duhovnicească, necoruptă.

Starea primordială consta în nerăutate, nevinovăție și necunoașterea răului. La început, omul a fost cu o predominare a spiritului în el. Nu-l prea interesau lucrurile materiale ca mâncarea și unirea trupească. Vedea lumea ca un diafan, vedea ceea ce este spiritual în lume. Scriitorii bisericești ai Răsăritului, când fac referire la starea primordială, spun că Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu rațiune pentru a-L putea cunoaște pe El, cu dorință pentru a năzui spre El și a se bucura de El. Pentru că a fost creat să se unească cu Dumnezeu, în sufletul lui i-a fost sădită dorința după Creatorul său, dorință care să-l facă să tindă spre înălțarea la El și spre unirea cu El. I-a fost dăruită iuțimea pentru a o folosi împotriva a tot ce ar fi încercat să-l îndepărteze de Creatorul Său; i-a dăruit libertate ca să Îl aleagă pe El; memorie ca să nu înceteze să-și amintească de Dumnezeu care l-a creat și care este Iubire și să rămână mereu unit cu El prin legătura dragostei; aducerea-aminte de Dumnezeu i-a fost dăruită omului, ca amintindu-și porunca s-o împlinească și aducându-și aminte de binefacerile dăruite de Bunul Creator, să-L slăvească neîncetat; imaginația, ca prin reprezentarea celor ce-l înconjurau să ajungă la contemplarea Lui.

Înainte de căderea în păcat, omul își reprezenta lucrurile sensibile așa cum sunt ele. Imaginația nu reprezenta un obstacol în relația omului cu Dumnezeu pentru că atunci omul nu cunoștea închipuirea necuviincioasă. Imaginile simple furnizate de imaginație nu erau provocate de patimi și nici nu provocau ele însele patimi.

Omul nu vedea cele de care înconjurat decât în relație cu Creatorul său, contempla rațiunile duhovnicești din făpturi și îi dădea slavă lui Dumnezeu pentru înțelepciunea cu care a creat tot ceea ce există. De toate acestea omul trebuia să se slujească pentru a ajunge la starea de desăvârșire la care fusese chemat.

Dar, perfecțiunea sa nu trebuie luată în sens absolut, ci numai relativ, căci trebuie a se înțelege că era capabil de o perfecțiune mai înaltă, sau de o perfecțiune progresivă, căci absolut perfect, adică fără nici un fel de scădere, este singur Dumnezeu.

Referindu-se la aceasta, Părintele Stăniloae spune: Nu era păcătos (Adam – n.n.), dar nici împodobit cu virtuți dobândite și cu gânduri curate consolidate. Avea nevinovăția celui ce nu a gustat păcatul, dar nu cea câștigată prin respingerea ispitelor. …Trupul lui nu era robit legii automate a păcatului, dar nu avea nici forța întărită prin deprindere de a rămâne imun față de o astfel de stare.

În starea de început, omul vedea în toate lucrurile, cum vede și sfântul, darurile mereu oferite ale lui Dumnezeu și cuvintele mereu adresate prin împrejurări variate produse de El. Natura însăși era un mediu străveziu al lucrării și al vorbirii actuale a lui Dumnezeu. […] Dacă această nevinovăție s-ar fi consolidat prin fapte de stăruință în ea, forța spirituală ar fi devenit așa de mare, că legea corupției n-ar fi putut să-și impună stăpânirea nici în lume, nici în trup.
Această stare de perfecțiune relativă a primului om, ajutată de grația divină, se referă atât la suflet cât și la corp. Perfect era primul om din punct de vedere intelectual, pentru că mintea se afla într-o stare curată, luminată, dreaptă și liberă de rătăcire, cunoaștere dreaptă și mai ales în cunoașterea adevărului suprem, care e Bunul Creator. Aceasta reiese din faptul că a pus nume potrivite tuturor animalelor, a înțeles drept poruncile lui Dumnezeu, cu care sta în cea mai strânsă legătură și că a cunoscut atât pe Dumnezeu, pe cât îi era de trebuință, cât și lucrurile din natură. Voia lui era străină de orice răutate, supunându-se voii lui Dumnezeu, căci nu exista luptă între senzualitate și spirit. Perfectivitatea relativă a primului om, nu se mărginea numai la suflet, ci și la corp, căci corpul lui era sănătos, robust, plin de putere și necuprins de dureri, suferințe sau boli, de unde rezultă că durerile, suferințele și bolile nu sunt decât consecințe ale păcatului. Nici o slăbiciune, nici o durere, nici o suferință nu-i atinsese și n-avea să-l atingă niciodată și de aceea și trupul era destinat pentru nemurire, ca și sufletul.

Unele din aceste perfecțiuni, precum: mintea luminată, inima curată, voința ordonată și trupul sănătos țineau de însăși firea omului, adică erau însușiri ale lui, fără de care nu ni l-am putea închipui și n-ar fi fost superior celorlalte viețuitoare de pe pământ. Altele, precum: nemurirea trupului și desăvârșita armonie dintre trup și suflet, erau perfecțiuni care nu țineau de firea omului, ci-i erau date în dar de Dumnezeu. Adam și Eva posedau trupuri omenești, dar, la început, înainte de păcat, nu erau subiecte la concupiscență, suferință și moarte. Făcând referire la aceasta, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: Adam și Eva trăiau fără căsătorie. Trăiau în rai ca în cer și se desfătau de prietenia lui Dumnezeu. Erau izgonite din sufletul lor dorința de împreunare, zămislirea, durerile nașterii, nașterea de copii, orice fel de stricăciune. Ca un curs de apă limpede izvorâtă dintr-un izvor curat era viața lor în rai, împodobită cu fecioria . Tot ceea ce exista întru început în Eden era bun. Adam își îndrepta toată puterea lui de iubire spre Creatorul Său și bucuria lui cea mai mare era împărtășirea de dragostea lui Dumnezeu. El se bucura de realitățile sensibile ale Edenului doar pentru că le vedea în relația lor cu Dumnezeu. Atâta timp cât omul s-a bucurat de o viață de binecuvântare, el era liber de tirania patimilor și imun la suferință și moarte.

La început ochii omului nu scăpărau priviri viclene și lacome, de pândă, de acaparare, gura lui nu era obișnuită cu cuvinte jignitoare, urechile lui nu sesizau înțelesuri dușmănoase sau ispititoare în cuvintele altora. Din fața lui iradia lumina încrederii și a bunătății. Dacă omul ar fi persistat în această legătură cu Dumnezeu, starea de nemurire s-ar fi consolidat în el . Jean-Claude Larchet, după ce prezintă tâlcuirile Sfinților Părinți la Facere, face o sinteză referitoare la starea omului în Rai: În Rai, bărbatul și femeia trăiau ca îngerii. Nu erau aprinși de poftă, nu erau luptați de patimi, nu erau supuși nevoilor firii, ci au fost făcuți cu totul nestricăcioși și nemuritori, căci nici de îmbrăcăminte nu aveau nevoie. Adam pe toate le vedea cu ochii duhovnicești. Cugetele lor erau îndreptate spre slava lumii cerești, cu care erau înveșmântați și nu se rușinau […] În Rai toate-i erau supuse lui și nu-l vătămau […] În Rai Adam nu cunoștea suferința pentru că era unit tot timpul cu Dumnezeu, contemplându-L.
Aceste perfecțiuni – cum am spus – erau numai relative, mai mult în principiu sau virtuale, adică ele nu erau pe deplin dezvoltate și atât de puternice încât omul să nu le mai poată pierde. La aceasta avea să ajungă el numai prin exercițiu continuu, prin neîntrerupta punere în practică a înaltelor însușiri cu care era înzestrat.

Referindu-se la aceasta, Jean-Claude Larchet, spune că desăvârșirea acestor facultăți ține, pe de o parte, de faptul că ele sunt create de Dumnezeu după chipul celor care îi sunt proprii Lui, că ele constituie, în om, o icoană a însușirilor dumnezeiești, iar, pe de altă parte, de faptul că ele constituie capacitatea lui de a deveni asemenea lui Dumnezeu, cu condiția, totuși, ca ele să nu se îndepărteze de El, potrivit libertății primite, ci să se deschidă continuu și cu totul harului Său .

Același autor, pe baza învățăturii Sfinților Părinți precizează că virtuțile sunt sădite în însăși firea omului, nefiind calități care să-i fi fost, într-un fel sau altul, adăugate, au totuși în ceea ce privește acest subiect o concepție dinamică: virtuțile nu i-au fost date omului într-un chip deplin; ele aparțin naturii sale numai întrucât menirea acesteia este de a le pune în practică și numai întrucât ele constituie împlinirea și desăvârșirea acestei naturi. Dar realizarea lor presupune participarea activă a omului la planul lui Dumnezeu, colaborarea lui – cu toate facultățile sale – cu voința divină, libera deschidere a întregii sale ființe la harul lui Dumnezeu.

Omul a fost creat cu posibilitatea de a realiza aceste virtuți și a început chiar să le pună în practică. El avea virtuțile în germen. Dar lui îi revenea sarcina de a le face să sporească până la desăvârșire. Astfel înțeleg Sfinții Părinți porunca divină dată primilor oameni: <<Creșteți și vă înmulțiți>> (Facere 1, 28). Și de aceea ei zic că, în rai, <<omul era asemenea unui prunc și trebuia,sporind în cele bune, să ajungă la starea bărbatului desăvârșit>>.
Deci omul se afla într-o stare de nevinovăție și nepăcătuire dar nu era o stare de desăvârșire, aceasta din urmă obținându-se printr-o continuă creștere spirituală. Astfel, mintea era luminată și poseda multe cunoștințe, totuși nu era întru totul luminată și nu poseda toate cunoștințele în chip desăvârșit, putea însă să ajungă la aceasta în scurtă vreme. Inima și voința nu înclinau spre nimic rău, așa că omul era cu totul străin de păcat, dar această stare de curăție morală nu se poate asemăna cu a unui sfânt, care a ieșit biruitor din lupta împotriva răului, ci cu starea de nevinovăție a copilului care n-a încercat răul.

Cu timpul însă prin practicarea continuă a virtuții și prin darul lui Dumnezeu, omul avea să ajungă la acel grad de perfecțiune, încât să nu mai poată păcătui. Perfect era și din punct de vedere moral, pentru că inima lui nu înclina spre nimic rău, nu dorea nimic nepermis, ci era mișcată de mișcări nobile și afla mulțumire numai în împlinirea poruncilor dumnezeiești, iar voința îi era supusă întru totul rațiunii și – deși putea înclina și spre rău, dovedind astfel libertatea sa – săvârșea în chip statornic numai binele . Și trupul era nemuritor în înțelesul că omul avea putință, dacă asculta întru totul și întotdeauna de Dumnezeu, să fie nemuritor și după trup, dar nu în înțelesul că nu putea să moară..

În starea primordială, Adam a avut nemurirea potențială, pose non mori și slava potențială, dar s-a dezbrăcat de ele prin cădere, împreună cu toți urmașii. Prin păcat, oamenii au fost readuși la moartea care era și nu era proprie naturii lor. Când au fost creați, oamenii erau ca îngerii din ceruri; deși aveau trup, acesta era însă transfigurat în lumina iubirii dumnezeiești. Deci, omul nu a fost creat precis nici pentru nemurire, nici pentru moarte, iar Dumnezeu, lăsându-l să aleagă singur calea pe care va merge, l-a înzestrat cu tot ce avea nevoie ca să ajungă în final tot la El.

Și mult har s-a revărsat în sufletul primului om și mintea lui cea în chipul dumnezeiesc era plină până peste vârf de multe vederi cunoscătoare și înălțări spre Dumnezeu, bucurându-se în raiul văzut de cel nevăzut. Adam se ruga tot timpul la Dumnezeu, lăudându-L și slăvindu-L neîncetat pe Creatorul Său, potrivit voii Acestuia. Având sădite în suflet cugetele cele dumnezeiești și hrănindu-se cu acestea, el petrecea pururi în contemplarea lui Dumnezeu. Cunoscând prezența energiilor dumnezeiești în cele create, el se ridica prin făpturi la Creatorul lor și le ridica și pe ele la Dumnezeu prin el, care fusese făcut să le stăpânească, făcându-se astfel mijlocitor între Dumnezeu și materie și împlinind slujirea care-i fusese încredințată de Dumnezeu, de a uni lumea sensibilă cu cea inteligibilă […]

Văzându-L pururea pe Dumnezeu în orice ființă, el Îl vedea, de asemenea, în sine însuși, căci curăția inimii sale îi îngăduia să-L contemple în ea, ca într-o oglindă. El se putea bucura chiar de vederea lui Dumnezeu față către față […]

Starea paradisiacă, în care omul trăia potrivit naturii sale primordiale, ne apare astfel ca o stare de sănătate, în care omul nu cunoștea vreo formă de boală, nici a trupului, nici a sufletului, și în care ducea o viață cu totul normală pentru că se conforma adevăratei lui naturi și adevăratei lui meniri .

2. 4 Asemănarea cu Dumnezeu – ținta fiecărui om

Omul a fost creat « după chipul » lui Dumnezeu, capabil din punct de vedere ontologic să dobândească asemănarea cu Dumnezeu. Asemănarea cu Dumnezeu presupune depășirea necesității și a neființei și stabilitatea în bine, adică desăvârșirea în libertate.

Omul « după chipul » lui Dumnezeu – Treime înseamnă omul creat pentru o existență co-munitară. Astfel, expresia « după chipul » face trimitere la capacitatea ontologică a omului de a fi sălaș al Duhului Sfânt și, concomitent, la sălășluirea prin har a Preasfintei Treimi în sufletul omenesc.

Expresia « după chipul » determină punctul de plecare sau potențialitatea, stabilitatea în bine sau desăvârșirea în libertate asemenea lui Dumnezeu ținând de voința liberă a omului. Prin urmare, dobândirea asemănării cu Dumnezeu apare ca îndumnezeire sau desăvârșire în viața co-munională și în intimitatea iubitoare cu Tatăl în Fiul prin Duhul Sfânt.

Asemănarea cu Dumnezeu este redată în teologia patristică prin termenul de înfiere sau adopție prin har , pentru că omul, creat din nimic și, astfel, absolut deosebit de Dumnezeu cel veșnic existent, este creat de Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt, pentru a fi iubit ca fiu în Fiul. Desăvârșirea omului în iubirea Preasfintei Treimi este totodată și plinirea sa ontologică, ființială, ca atingere a scopului pentru care a fost creat. Dar, având în vedere că omul este deodată natură și persoană, ființă concretă, subzistentă în ipostas, « după chipul » lui Dumnezeu -Treime, desăvârșirea ontologică înseamnă desăvârșirea sa ca persoană, căci persoana nu se desăvârșește decât în comuniunea iubirii.

Asemănarea omului cu Dumnezeu implică sfințenia și virtutea, adică harul dumnezeiesc și libertatea omului, definindu-se prin dinamism. Astfel, « după asemănarea » apare nu atât ca un ansamblu de calități, ci ca o perfecționare și o desăvârșire a naturii umane și a omului ca persoa-nă, în virtutea unui dat ontologic, fiind un proces și presupunând gradație și continuitate.

Asemănarea omului cu Dumnezeu implică sfințenia și virtutea, adică harul dumnezeiesc și libertatea omului, definindu-se prin dinamism. Astfel, « după asemănarea » apare nu atât ca un ansamblu de calități, ci ca o perfecționare și o desăvârșire a naturii umane și a omului ca persoa-nă, în virtutea unui dat ontologic, fiind un proces și presupunând gradație și continuitate. Omul a fost creat « după chipul și după asemănarea » lui Dumnezeu, între chip și asemănare fiind o relație organică, omul primind din momentul creației darul dumnezeiesc și posibilitatea ontologică de a crește și a se desăvârși.

Prin creație între Dumnezeu și om se stabilește un dialog: Dumnezeu îi dă omului chipul Său, iar acesta trebuie să îi răspundă prin a ajunge la o cât mai mare apropiere de El.

Asemănarea cu Creatorul se dobândește printr-un efort al nostru de a îndeplini poruncile divine și de a practica virtuțile. Sfinții Parinți ai Ortodoxiei vorbesc despre un urcuș spiritual, ce cuprinde, ca și o scară mai multe trepte: curățirea sufletului de patimi, însănătoșirea lui morală, prin dobândirea virtuților ( mai ales credința, nădejdea și iubirea), ajungând astfel la nepătimire., urmând unirea cu Hristos adică sfințenia. Acest urcuș se realizează numai în Biserică, unde este neîncetat prezent harul Sfântului Duh, prin Sfintele Taine.

Drumul spre atingerea desăvârșirii începe odată cu Taina Botezului, numit și “poarta de intrare în creștinism”, când omul primește harul înfierii, devenind Fiu al lui Dumnezeu.

Sfinții sunt cele mai bune exemple de aducere a chipului la asemănarea cu Creatorul, tranpunând în viața proprie preceptele Mântuitorului:” fiți dar desăvârșiți precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârșit este” ( Evanghelia după Matei V, 28).

Sfințenia este accesibilă omului, putând începe încă din această viață, căci intrarea în Împărăția lui Dumnezeu are numeroase porți sau șanse de îndumnezeire.

CAPITOLUL III

CĂDEREA ÎN PĂCAT

3.1 Libertatea omului ca dar al lui Dumnezeu

Dumnezeu îl voia pe om să crească în libertate prin efortul propriu. Libertatea ca semn al puterii spiritului nu e numai un dar, ci un rezultat al efortului. Poruncindu-i să nu mănânce din pomul simțirii, fără să fie călăuzit de libertatea spiritului, Dumnezeu i-a poruncit de fapt să rămână liber și să crească în spirit sau în libertate

Dumnezeu l-a creat pe om liber și stăpân pe el însuși. Fericitul Augustin spune: “ Până la păcat trupul omului putea fi calificat într- un sens ca muritor și într-un alt sens ca nemuritor, muritor deoarece putea să moară; nemuritor, deoarece putea să nu moară. Nepăcătuind, el putea să nu moară”.

Sfântul Grigorie Palama vede chiar în porunca dumnezeiască un mijloc dat de Dumnezeu omului pentru a evita stricăciunea și moartea și în același timp, pentru a- și păstra libertatea și, subliniază că nemurirea și moartea, nestricăciunea și stricăciunea de pindeau de alegerea omului, căci Dumnezeu, creându-l pe om liber, nu putea să-l împiedice ca el să aleagă ce va face și ce va deveni.

Prin căderea în păcat, lumea devine netransparentă și producătoare de moarte și de corupție nu numai prin fapta omului, ci și prin actul lui Dumnezeu, care-și retrage unele energii ale Lui din ea. Dumnezeu n-a îngăduit să dispară sau să se corupă integral însușirile chipului lui Dumnezeu în om. Intervenind în procesul coruperii, le-a transformat în haine de piele și, astfel, a făcut ca ele să fie cele care oferă omului supraviețuirea.

Protopărinții neamului omenesc nu au rămas în starea de comuniune cu Dumnezeu, ci, călcând voia Lui, au căzut în păcat ( Fac., 3, 1-6 ), pierzând dreptatea originară, atât pentru ei, cât și pentru urmașii lor naturali. Orice om are din fire păcatul lui Adam, și, prin el, este vinovat și supus pedepsei divine.

Așezîndu- l în rai, Dumnezeu i- a poruncit lui Adam să mănânce din toți pomii din rai, iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânce, căci în ziua în care va mânca va muri negreșit (Fac., 2, 16-17 ). Dumnezeu i-a dat omului porunca de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului (Facere 3, 17), ca să se arate vrednic să-și câștige prin voia sa proprie și cu ajutorul harului lui Dumnezeu, starea de îndumnezeire, care-i fusese promisă. Această poruncă era pentru Adam o provocare și o încercare în același timp. Dumnezeu îi face cunoscut lui Adam că mai există și o altă cale în afara celei a binelui, pe care Adam ar fi trebuit să o urmeze.

Porunca dată primilor oameni a fost interpretată simbolic de Părinții răsăriteni. Faptul că porunca are două părți – o parte care folosește singularul și una care folosește pluralul – este interpretată de Cuviosul Nichita Stithatul ca parte a Proniei divine. Porunca nu este valabilă doar pentru primii oameni, ci și pentru urmașii acestora, prin urmare, păcatul lui Adam este protototipul unui păcat ce se va repeta și mai târziu, chiar dacă sub forme diferite: […] Dumnezeu a dat omului poruncă, zicând: <<Din tot pomul din rai poți să mănânci dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mâncați; în ziua în care veți mânca din el cu moarte veți muri>>. Mai întâi își îndreaptă porunca spre unul […] Apoi vorbește la plural către mai mulți […]

Porunca dată de Dumnezeu era una ușor de ținut, pentru că nu oprea decât de la fructele unui singur pom, celelalte nefiindu-i interzise, și omul avea în ajutorul său, pe lângă firea sa rațională și morală, și ajutorul harului lui Dumnezeu, care îl întărea și-i înlesnea astfel împlinirea poruncii. Din bunătate, Dumnezeu a dat o singură poruncă și aceasta ușor de păzit, pentru ca omul să nu fie supus unei încercări grele, pentru a-i oferi putința de a rezista cu ușurință ispitei diavolului (pe care Dumnezeu a prevăzut-o), și pentru a-l ajuta să se folosească bine de libertatea sa.

Dumnezeu a vrut să pună la încercare puterile morale ale primului om, pentru ca să-i ofere prilejul să și le întărească prin practică și să ajungă astfel la acel grad de desăvârșire, încât să nu mai poată păcătui niciodată. Pentru aceasta i-a poruncit ca din toți pomii Edenului să mănânce, numai din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânce, adăugând că, îndată ce va mânca, va muri (Facere 2, 16). Dumnezeu l-a făcut pe om și l-a așezat într-o stare de mare bogăție și i-a dăruit o neasemuită cinste. Dar tocmai pentru a nu cădea din această pricină în mândrie, uitând că nu are de la el bunătățile ce le are, i s-a dat această poruncă. Omul trebuia să asculte de Creator și să nu prefere darul în locul ascultării de Dăruitor.

Sfântul Grigorie Palama este de părere că omul, creat după chipul lui Dumnezeu, dintru început a fost făcut întru asemănarea cu Hristos, pentru ca să poată vedea în El, la vremea cuvenită, Arhetipul său; și de aceea i s-a dat în rai poruncă omului . Porunca indica omului că nu spre cele sensibile trebuie să-i fie creșterea, sau nu fără Dumnezeu, ci în Dumnezeu și prin Dumnezeu. Porunca aceasta constituia în același timp o graniță a spiritului înspre Dumnezeu, și o graniță a simțualității înspre spirit. Constituia o asemenea graniță prin teama ce trebuia să o aibă omul de a nu asculta de Dumnezeu .

Odată cu această poruncă pe care a dat-o Dumnezeu omului, i-a dat în mod indirect și responsabilitatea faptei lui, căci omul nu se poate dezvolta decât prin exercițiul responsabilității; prin responsabilitatea sa față de Dumnezeu, omul se simte legat de Creatorul său. .
Părinții ne învață că oprirea gustării din pomul cunoștinței nu era absolută sau o oprire de principiu, ci temporară, o amânare pentru vremea când omul, după puterile lui raționale și cognoscibile, avea să fie apt pentru aceasta. Dumnezeu nu i-a oprit omului pentru totdeauna împărtășirea de lume, ci numai până ar fi ajuns să-și stăpânească deplin simțirea prin maturizarea spirituală. Adam era un copil din punct de vedere spiritual. Dumnezeu i-a dat omului porunca să nu mănânce din pom, după ce a luat toate măsurile de prevenire pentru aceasta. Nu i-a forțat libertatea, pentru că s-ar fi pierdut tot prețul virtuții, și ca nu cumva chiar silit fiind și neascultând, mai mare osândă să-și agonisească. Dar omul neascultând și-a deschis larg simțirea, ceea ce i-a orbit mintea, l-a înstrăinat cu totul de cunoștința de Dumnezeu și l-a umplut de cunoștința pătimașă a lucrurilor.

Omul trebuia să îndeplinească porunca, pentru că ea cuprindea întreaga voință a lui Dumnezeu exprimată față de om și omul primise de la Dumnezeu atât de mari și numeroase binefaceri, încât nu trebuia nici o clipă să șovăiască. De împlinirea acestei porunci atârna apoi întreaga soartă viitoare a omului: împlinirea avea să-i aducă perfecțiunea îngerească de a nu mai putea păcătui și să-i păstreze pentru totdeauna bunurile cu care fusese hărăzit, iar neîmplinirea avea să-i atragă pierderea tuturor bunurilor în posesia cărora se afla , ceea ce s-a și întâmplat de fapt.

Un alt dar caracteristic stării primordiale a omului era vorbirea directă (sau indirectă) cu Dumnezeu. În starea de la început, omul vedea în toate lucrurile, cum vede și sfântul, darurile mereu oferite ale lui Dumnezeu, și cuvintele mereu adresate prin împrejurări variate produse de El. Natura însăși era un mediu străveziu al lucrării și al vorbirii actuale al lui Dumnezeu. Numai când păcatul a tocit sensibilitatea curată a omului pentru Dumnezeu care lucrează și grăiește prin lucruri, a fost necesară o Revelație care să se deosebească de lucrarea Lui de fiecare clipă prin lucruri, dar care nu mai este văzută de om. Înainte de aceea Dumnezeu umbla continuu prin “grădina” transparentă a lumii.

O altă problemă care se ridică în legătură cu starea paradisiacă a omului este cea a nestricăciunii și nemuririi, calități care prin om trebuiau să se răsfrângă la tot cosmosul, dar era necesar ca omul să le dezvolte mai întâi în sine pentru a le face împărtășibile.

Sfinții Părinți spun că Adam înainte de cădere era oarecum „sfânt”, fără de păcat și nestricăcios, adică liber de boală și moarte, iar Serghei Bulgakov spune că “trupurile lui Adam și ale Evei erau minunate, organele lor corespundeau unei destinații proprii firești și nu cunoșteau dereglările bolnăvicioase. Cu toate acestea ele nu erau încă purtătoare de duh, materia lor nu era iluminată din interior de spirit, altfel spus, ele nu erau încă moaște vii, deși ar fi putut să devină.”

Prin urmare, omului primordial nu-i erau caracteristice boala, pofta, foamea, setea, frigul și moartea, dar această stare a lui era totuși relativă, pentru că, nu era ajuns la culmile desăvârșirii, dar nici nu era în imposibilitatea de a le dobândi; căci “omul nu era incapabil de a păcătui, ci doar nu avea în fire pornirea spre păcătuire, rămânând totul la libera alegere. Cu certitudine putem spune că acest lucru era valabil și în cazul morții deoarece trupul lui Adam nu era nemuritor din fire, neputând muri (non posse mori), ci avea numai putința de a deveni nemuritor (posse non mori). Nemurirea era o virtualitate care ar fi devenit realitate dacă omul nu ar fi păcătuit.

Tocmai pentru a-i dărui omului în mod deplin acest dar al nemuririi, alături dealte daruri, Dumnezeu i-a dat omului porunca de a nu mânca din pomul oprit – poruncă pe care omul a încălcat-o, prin aceasta renunțând în mod liber la darurile primordial de care se bucura. Căderea s-a produs de timpuriu, protopărinții ne ajungând să se consolideze în bine și să progreseze prea mult în cunoașterea lui Dumnezeu. A căzut mai întâi Eva pentru că nu cunoștea raționalitatea profundă a lucrurilor (deci nici a pomului și nici a șarpelui), fiind creată mai târziu; a căzut apoi Adam , fiind determinat de un egoism afectiv față de femeia dată lui, care l-a îndemnat. Căci șarpele n-a îndrăznit să-l ispitească direct pe cel ce a dat nume tuturor, inclusiv șarpelui. În felul acesta omul lăsându-se amăgit și autoamăgindu- se cu gândul mândriei a căzut din starea de fericire, pervertindu-și în felul acesta trupul, sufletul și mintea.

La început “Adam vedea cu o minte plină de iubire, cu un suflet umplut de puterea Duhului dumnezeiesc, nu numai pentru că el însuși era deplin unificat, ci și pentru că trăia într-o creație plină de Același Duh. Nu era nici o separație între creație și lumea energiilor divine, nici o contradicție între tendințele omului, nici o separație între ele și puterile superioare dumnezeiești. Adam avea deschise dimensiunile nesfârșite ale profunzimii, putea cu ușurință să rămână fără greutate pe treptele binelui. Creația deschisă infinitului îl ferea de strâmtorare, nu-i apărea ca o realitate îngustă, închisă; asociată cu raționalitatea, ea își lărgește dimensiunile până la sensul deplin, căci existența umană nu era retezată de moarte…”

Nemurirea la care trebuia să ajungă omul era o virtualitate și pentru faptul că omul era creat din neființă, și chiar acest lucru îi dădea calitatea de “muritor prin natură”, dar dacă omul s-ar fi împărtășit necontenit de Viață, ar fi devenit cu timpul veșnic.

Odată cu călcarea poruncii de a nu mânca din pomul oprit, în natura umană s-au produs grave perturbații psiho-fizice, dintre care cea mai mare este moartea. În aces sens, nu este de neglijat nici dezarmonia internă a omului, dar nici pe cea extern elementele naturii a apărut un antagonism pronunțat. Această odihnă în Dumnezeu este de fapt realizarea comuniunii cu El și unirea deplină cu iubirea infinită a lui Dumnezeu. Infinitatea lui Dumnezeu este un atribut care nu se identifică cu Dumnezeu Însuși, de aceea nici noi nu ne identificăm cu El, ci doar participăm la dumnezeirea Lui.

Ajungerea și stabilirea într-o asemenea stare, presupune parcurgerea unui drum anevoios, și acesta este drumul de la chip la asemănare, de la posibilitate la împlinirea în realitate. Nedorința acestei împliniri este o abatere gravă de la rostul vieții omului, abatere care îl face pe om să scadă, să cadă și în sfârșit să decadă.

3.2 Urmările căderii în păcat

Învățătura despre căderea primilor oameni în păcat și despre urmările acestuia este una fundamentală în planul mântuirii.

Consecințele păcatului se arată în primul rând în pierderea nevinovăției, dreptății și sfințeniei originare, prin care omul era în comuniune cu Dumnezeu. Pierderea dreptății originare înseamnă stricare comuniunii omului cu Dumnezeu, care implică înstrăinarea omului de harul divin și moartea lui spiritual. Căzând în păcat, omul, în mod conștient și liber se rupe din comuniunea harică și sufletul este condamnat la moarte spirituală. Pierderea dreptății originare adduce după sine alterarea naturii spiritual umane, adică stricarea perfecțiunii originare a puterilor sufletești ale omului.

După ce au căzut în păcat, primii oameni sunt scoși din Eden, urmând să suporte consecințele păcatului. După păcat, chipul s-a alterat și s-a deformat, s-a diluat și s-a întunecat, însă nu s-a desființat, gândul asemănării cu Dumnezeu s-a deformat, dar nu a dispărut. Prin păcat lumina minții a scăzut încât omul crede că se poate ascunde în tufiș de la fața lui Dumnezeu și că învinuirea femeii și a șarpelui și, indirect a lui Dumnezeu, ar putea constitui o dezvinovățire față de păcatul săvârșit; inima își pierde curăția originară, și, în locul încrederii filial în Dumnezeu, a nădejdii în bunătatea Lui și a iubirii față de El, se arată doar frica servilă și rușinea. ( Fac., 3, 10 ).

„Și li s-au deschis ochii amândurora, și au cunoscut că erau goi” (Facerea 3, 7). Ei au simțit că sunt cu trupul gol, cunoscând astfel, prin rușinea ce i-a cuprins, în ce prăpastie i-a dus călcarea poruncii divine, căci au căzut din slava de care se bucurau înainte de a mânca din pomul de care nu aveau permisiunea divină de a se atinge. Au pierdut nevinovăția și curăția lor, care le servea drept acoperământ, abundența harului dumnezeiesc care le pătrundea și le umplea toată ființa, precum și dominația asupra întregii creații. Întunecarea și slăbirea puterilor spirituale au atras după ele nimicirea armoniei dintre suflet și trup, apărând între acestea lupta și potrivnicia, în care izbânda este adesea de partea instinctelor și a patimilor josnice.

Prin păcat, chipul lui Dumnezeu î nom s-a stricat, dar nu s-a distrus sau s-a desființat.

Sfânta Scriptură ne relatează, printre altele, că, după cădere, „Dumnezeu a făcut lui Adam și femeii lui îmbrăcăminte de piele și i-a îmbrăcat” (Facerea 3, 21). Hainele de piele reprezintă un element ce le-a fost adăugat și nu unul constitutiv, adaus pe care prin învierea spre viața veșnică îl lepădăm. Omul fusese creat pentru a trăi o viață îngerească, însă prin cădere va duce viața propriei naturi căzute, una care îl apropie mai mult de animalitate. După cădere, trupul omului capătă o materialitate, o grosime și o opacitate care nu-i sunt constitutive, căci nu le avea înainte de căderea în păcat. De asemenea și slăbiciunile trupului, supunerea lui față de elementele lumii materiale, sunt tot urmări ale căderii.

Unii Părinți ai Bisericii înțeleg prin aceste piei forma firii animale cu care ne-a acoperit legătura noastră cu viața sensibilă. În viziunea patristică, hainele de piele exprimă mortalitatea biologică privită ca o a doua natură a omului de după cădere. Prin aceasta înțelegem o nouă stare în care se găsește omul, de o viață în moarte sau spre moarte, căci nu mai are viața ca o caracteristică fundamentală a lui, ci există întrucât amână moartea, viața lui schimbându-i-se în supraviețuire temporară. Această mortalitate este o caracteristică a naturii iraționale. Faptul că omul a fost îmbrăcat cu ea coincide cu faptul că a îmbrăcat natura irațională, că de acum el trăiește viața ei.

În tradiția Sfinților Părinți există trei direcții în explicarea hainelor de piele, fiind identificate cu:

– trupurile muritoare și diferențiate sexual (Filon, Epifanie, Didim, Ambrozie);

– hainele propriu-zise (Irineu, toți Părinții antiohieni);

– semnul corupției și mortalității (Ipolit, Origen, Augustin).

O interpretare alegorică a veșmintelor de piele găsim la Sfântul Grigorie de Nyssa. În viziunea acestuia, hainele nu sunt trupurile în sine, ci o anumită calitate a naturii noastre trupești care a urmat căderii, o înclinație carnală, care-l deosebește de omul ideal al creației.

Concepția patristică despre faptul că, înainte de cădere primul om era gol, nu se referă la faptul că n-ar fi avut nici carne, nici trup, ci că nu avea această constituție mai îngroșată, care face ca trupul să fie muritor și dur. Mortalitatea este cea care îi este impregnată omului prin aceste veșminte de piele, dar nu este vorba de moarte ca de o cădere în nonexistență, ci de mortalitate biologică, de o nouă stare în care se găsește omul, de o viață în moarte, cum am subliniat și mai sus.

Hainele de piele sunt puse de către Părinții Bisericii în legătură și cu afectele, simțurile omului și cu apariția durerii care este strâns legată de plăcere, apoi cu munca fizică extenuantă, cu suferințele și necazurile care au apărut ulterior căderii. În general, toate activitățile și funcțiile prin care omul viețuiește și dăinuie în această lume, reprezintă conținutul hainelor de piele.

Dumnezeu Creatorul nu doar preștie și previne căderea omului, iar după aceasta îi administrează unele pedepse coercitive, ci ochiul Său binevoitor continuă să vegheze asupra primilor oameni când le face cingătorile și susține întoarcerea la El, folosindu-se de această nouă stare. Oferă această nouă stare relativ pozitivă a hainelor de pieleca pe o a doua binecuvântare omului, adăugând-o ca o a doua natură, naturii lui inițiale, ca omul să poată, folosindu-se în mod corect de ea, să supraviețuiască și să-și realizeze vocația sa în Hristos.

Sfinții Părinți, atunci când vorbesc despre păcatul originar, subliniază faptul că noi n-am moștenit călcarea poruncii, căci ea avându-și pricina în voia liberă, nu a primit-o nimeni în chip necesar, dar ni s-a transmis moartea, care e și necesară din pricina căderii, ea fiind înstrăinare de Dumnezeu. Murind primul om, nu mai puteam viețui nici noi în Dumnezeu. Moartea s-a arătat mai întâi în suflet, stingându-se sau întunecându-se simțirile înțelegătoare și nemuritoare ale acestuia, prin lipsa bucuriei cerești și duhovnicești,apoi în trup – după nouă sute treizeci de ani.

Scriitorii neptici identifică firea umană a lui Adam cu firea noastră omenească, încât ei vorbesc despre darurile lui Adam ca ale noastre și alungarea sa din Rai ca alungarea noastră. Prin căderea în păcat a primilor oameni, legătura de comuniune harică dintre om și Dumnezeu se umbrește, voința omului înclină mai mult spre rău, omul îndepărtându-se tot mai mult de Creatorul său.

Sfinții Părinți spun, în general, că în Adam a căzut toată firea noastră omenească, urmările neascultării protopărinților fiind apropriate de noi toți,însă noi nu suntem personal răspunzători nici pentru păcatul lui Adam, pentru că nu ne aparține, și nici pentru natura omenească păcătoasă sau starea căzută primită după greșeala primilor oameni, nepurtând vina pentru natura păcătoasă pe care o primim.

Primind noi existența, odată cu ea primim și vina pentru caracterul ei păcătos, chiar dacă nu noi am adus-o în această starepăcătoasă. Greșeala primordială stă la baza căderii umanității, însă, ulterior, fiecare păcătuiește individual, personal. Păcatul protopărinților este un păcat contractat, moștenit în firea umană pe linie descendentă de la Adam, nu unul comis, o afectare a naturii umane, nu un păcat personal.

Însă, chiar dacă nu am luat noi parte la păcatul protopărinților, ne facem părtași de el, deoarece ei sunt și părinții neamului nostru. Sfântul Chiril al Alexandriei, plecând de la această idee, care subliniază că îmbolnăvirea firii noastre prin Adam, s-a realizat fără noi, menționează că Mântuitorul, prin voia Sa, a tămăduit fără aportul sau contribuția noastră firea noastră omenească, ca să treacă tămăduirea și la noi.

Prin căderea sa, omul a atras și creația spre rău, pervertind-o, iar raporturile dintre om și creație devin din ce în ce mai ostile. Din cauza păcatului omului, întreaga fire a fost îndepărtată de Dumnezeu, pervertindu-se și înstrăinându-se de El. Prin căderea omului, creația s-a opacizat. Ea a devenit mai degrabă un zid într-o anumită măsură opac între noi și Dumnezeu. Creația trebuia să constituie un vehicul sau mediu către cunoașterea și mărirea lui Dumnezeu, nu să fie preferată și așezată în locul Făcătorului și Ziditorului Dumnezeu. Astfel toată zidirea a fost afectată, maculată și adusă la stricăciune de către om, care a avut de la Dumnezeu menirea de a fi nu numai regale ei, ci și preotul acesteia.

După ce a mâncat din pom, Dumnezeu i-a oprit omului accesul la pomul vieții și l-a scos din Rai ca nu cumva, după ce ajunsese să cunoască și binele și răul, să mănânce din pomul vieții și să devină nemuritor, și răul să nu mai aibă astfel sfârșit. Prin moartea pe care Dumnezeu o hotărăște El pune sfârșit răului. Răul nu există în sine, ci el este determinat, intrând în lume prin neascultarea omului.

După păcat, chipul s-a alterat și s-a deformat, s-a diluat și s-a întunecat, însă nu s-a desființat, gândul asemănării cu Dumnezeu s-a deformat, dar nu a dispărut. Dacă s-ar fi distrus chipul lui Dumnezeu din om, mântuirea noastră n-ar mai fi fost posibilă. Dacă s-ar fi desființat chipul lui Dumnezeu din om, atunci omul s-ar fi pierdut cu totul în lumea animalelor și nu mai merita din partea lui Dumnezeu dragostea ce s-a arătat prin Întruparea Logosului. Dar n-a fost așa. O scânteie din chipul lui Dumnezeu a rămas în om, după cum mărturisește întreg corul de Părinți ai Bisericii, precum și întreaga istorie a omenirii.

Concluzia pe care o trage Sf. Grigorie de Nyssa cu privire la învățătura despre consecințele căderii primilor oameni în păcat este următoarea:„cum nu va suspina ca un nenorocit cel ce-și va compara ticăloșia de acum cu fericirea de atunci? Cel aflat la înălțime a fost înjosit; cel plăsmuit după chipul Celui ceresc a luat chipul pământului; cel rânduit să împărățească s-a robit; cel zidit spre nemurire a fost desfăcut de moarte; cel ce petrecea în desfătarea raiului a fost strămutat în acest loc al bolilor și al durerilor; cel dăruit cu nepătimirea și-a însușit viața pătimașă și întinată; cel nestăpânit de nimic și stăpân pe sine e stăpânit acum de atâtea rele, încât nu e ușor să-i numărăm pe tiranii noștri”

Urmările acestui păcat al protopărinților sunt multe la număr și se raportează unele la suflet, altele la trup, altele la starea din afară a omului și toate la creație care are în centrul ei, omul.

Neascultarea, mândria și egoismul au slăbit puterile spiritual ale omului căzut. Ele au îngustat cunoașterea creației lui Dumnezeu, omul, privind, după cădere, la ceea ce poate domina și la ceea ce poate satisface nevoile și puterile trupești, devenite pasiuni. Pasiunile trupești, la rândul lor vor susține mândria omului care le satisface.

Cunoștința îngustată a omului după cădere este adaptată înțelegerii lumii ca ultimă realitate, ca o realitate menită să satisfacă nevoile trupești ale creaturii raționale. Prin călcarea poruncii, omul s-a îndreptat mai mult spre creație decât spre Creator, a schimbat dragostea de Dumnezeu în dragoste față de materie, s-a lipit de plăceri ca și cum acestea ar fi esențiale în viața lui, și-a apropriat coruptibilitatea și a ajuns pasibil în loc de impasibil, muritor în loc de nemuritor, având nevoie de legături trupești și de naștere seminală.

Vindecarea naturii umane căzute s-a realizat prin Întruparea, Jertfa și Învierea lui Hristos și însușirea de către fiecare creștin a roadelor acestora. Fiind creat de Dumnezeu, omul se află într-o relație permanentă cu El, cu atât mai mult cu cât este o creatură unicat, „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (Fc 1, 26). Prin natura sa, omul are posibilitatea reală de participare la o viață dumnezeiască. Însăși natura lui cere această participare, care, în final, se încoronează cu îndumnezeirea. Ca făptură sau creatură a lui Dumnezeu, în om există acea rațiune după care el a fost proiectat de Dumnezeu și în virtutea căreia există și se mișcă. Este o tendință din partea omului și o atracție din partea lui Dumnezeu, care nu pot fi separate una de alta.

Omul este o ființă teandrică. Are o viață divino-umană, în care umanul și dumnezeiescul sunt realități care nu se exclud, ci se află într-o reală comuniune, ca între suflet și trup. Ca ființă inconfundabilă cu celelalte creaturi, omul se distinge prin „eul” său, care stă la temelia existenței lui, ca o parte necreată, ținând de Dumnezeu și eternitate, deosebindu-se de orice altă ființă din lume.

Chiar de la creație se stabilește o relație a omului cu Dumnezeu. Iar relația, propriu-zis, nu poate exista decât între persoane. Dumnezeu Însuși este Persoană, Persoană Treimică. Omul, de asemenea, este persoană. Iar în Dumnezeu, în Treimea Persoanelor Sale Sfinte, omul își găsește modelul desăvârșit de „relație”, cel de comuniune, de iubire.

Deși raportată la om, relația Dumnezeu-om, sau om-Dumnezeu nu este identică cu cea din cadrul Persoanelor Divine, fiindcă omul este creat, este nedesăvârșit. Dar ceea ce i se oferă lui în chip cu totul aparte este posibilitatea comuniunii cu Dumnezeu prin energiile necreate ale lui Dumnezeu, care sunt lucrările Lui necreate și prin care omul niciodată nu se poate izola de Dumnezeu, ci intră în cea mai strânsă și reală relație, fără să se confunde însă cu Ființa Divină.

Nici existența răului și a păcatului în lume nu poate stăvili relația omului cu Dumnezeu, fiindcă numai binele, iubirea, harul stau la originea existenței. Ele sunt singurele demne de firea omului și de lucrarea Creatorului. Iar ceea ce îl caracterizează și îl detașează pe om de toate celelalte creaturi și existențe este capacitatea lui de comuniune cu Dumnezeu și cu semenii, iubirea fiind expresia supremă a relației Dumnezeu-om. Fiul lui Dumnezeu intră în această relație prin Întruparea Sa. Și continuă relația iubirii cu omul prin patimile, moartea și Învierea Sa. Prin toate acestea se restabilește, se înnoiește și se întărește legătura omului cu Dumnezeu, căpătând astfel sensuri tot mai bogate, încât legătura omului cu Dumnezeu nu poate fi întreruptă nici de moarte, pentru că moartea însăși a fost desființată prin Învierea Sa, care s-a făcut începătură și a învierii noastre.

După cădere, lumea a pierdut transparența ei pentru om. Dacă Adam nu ar fi păcătuit, creatura conștientă ar fi înaintat spre un fel de miscare stabilă. Lumea a devenit în mare parte opacă, retragerea Duhului dumnezeiesc din ea slăbindu-i însușirea de mediu transparent între Dumnezeu și oameni și între aceștia înșiși.

Căderea a avut consecințe și asupra trupului, aducând asupra acestuia suferințe de tot felul, neajunsuri și moarte fizică. Nemurirea trupească cu care fusese înzestrat omul în starea primordială, n-a putut să se actualizeze din pricina păcatului. Prin păcat omul nu numai că a murit sufletește, ci a devenit muritor și trupește. Prin păcat s-au modificat și condițiile externe de viață ale omului. Căderea omului a adus alungarea lui din Eden, blestemarea pământului și limitarea stăpânirii omului asupra animalelor și a naturii. Blestemarea pământului trebuia să urmeze și ea deoarece producând „ spini și pălămidă“ pentru om,, munca – existent și în rai, dar plăcută și ușoară- să devină o povară, ca să se dezvolte și prin aceasta, în om, conștiința căderii și osândei.

Prin căderea în păcat creațiunea a devenit, din perdea transparent între noi și Dumnezeu, un zid într-o anumită măsură opac între noi și între noi și Dumnezeu. Pământul s-a întinat prin păcatul lui Adam și al urmașilor lui. Păcatul a introdus între oameni egoism, pofte, slăbire spiritual, moartea sufletească urmată de moartea trupească și de moartea veșnică. Dar, nici binele, nici lumina, nici legătura cu izvorul vieții netrecătoare nu au dispărut total din existența creațiunii Lumina a continuat să lumineze în întuneric, binele continuă să- și ceară drepturile lui în fața conștiinței umane și nu a renunțat la lupta cu răul. Păcatul ne- a împiedicat să rămânem în comuniune cu Dumnezeu și cu semenii, înainte de Hristos.

Am pierdut asemănarea, iar chipul lui Dumnezeu în noi s-a umbrit, s-a slăbit, s-a întunecat, dar nu s- așters cu totul.Slăbirea capacității omului de a cunoaște pe Dumnezeu și de a trăi în comuniune cu El și cu semenii aînsemnat nu numai o retragere a harului lui Dumnezeu, ci și o umbrire a chipului lui Dumnezeu în om. Rămânând chipul, a rămas și o comuniune foarte palidă a omului cu Dumnezeu, care este mai mult o separare dureroasă.

CAPITOLUL IV

CERCETAREA PEDAGOGICĂ

4.1 Obiectivele cercetării

Religia a fost întotdeauna o variabilă importantă pentru cercetătorii din diferite domenii care și-au propus cunoașterea omului ca ființă complexă și spirituală în relație cu Dumnezeu. Psihologia abordează fenomenul religios ca pe unul intrinsec ființei umane, cu impact semnificativ în dezvoltarea și valorificarea potențialului uman.

Alegerea unei astfel de teme, extrem de puțin studiată, reprezintă o reală provocare și totodată conferă o motivație foarte puternică, atât de necesară în depășirea obstacolelor care, cu certitudine vor fi întâlnite.

Mă bazez pe cunoștințele teologice dogmatice, dar și religioase practice, pe experiența în lucrul cu copiii, pe fundamentul de noțiuni de psihopedagogie generală studiate, dar mai ales pe dragostea și devotamentul meu în spiritul creștin autentic față de micuții cu sufletul curat.

Nu intenționez să merg în cercetarea mea în direcția învățăturilor dogmatice stricte, extrem de dificil de înțeles și de către adulți, ci voi încerca să abordez dimensiunea ,,religiozității intrinseci”, adică acea formă de spiritualitate constituentă a vieții lăuntrice a unei persoane, după cum o formula Gordon Allport.

De asemenea, voi încerca să identific relația dintre religiozitate, respective reprezentările religioase ale copiilor și inteligența emoțională a acestora, componentă a vieții psihice atât de importantă în dezvoltarea și valorificarea potențialului general uman. Inteligența emoțională este cea care îl determină pe om să se deschidă firesc spre dimensiunea spirituală.

Din perspectivă creștină, spiritualitatea urmărește desăvârșirea credinciosului în Hristos. Și cum desăvârșirea nu se poate dobândi în Hristos decât prin participarea la viața Lui divino-umană, se poate spune că ținta spiritualității este desăvârșirea omului credincios prin unirea lui cu Hristos și întipărirea lui tot mai deplină de chipul omenității lui Hristos, plină de Dumnezeu. Ținta spiritualității creștine este unirea omului credincios cu Dumnezeu, în Hristos. Dar cum Dumnezeu este nesfârșit, ținta unirii cu El, sau a desăvârșirii noastre, nu corespunde niciodată unui capăt de la care să nu se mai poată înainta. Toți Sfinții Părinți răsăriteni spun, de aceea, că desăvârșirea nu are hotar (Stăniloae, 2002, p. 5).

Desăvârșirea sau unirea noastră cu Dumnezeu este nu numai o țintă, ci și un progres nesfârșit. În urcușul său duhovnicesc, urcuș spre desăvârșire, omul religios agonisește har după har – epectază (termen împrumutat de la Sfântul Grigorie de Nyssa, folosit pentru a desemna viața creștină ca un progres și o tensiune nesfârșite; termenul ne îngăduie să sesizăm unitatea dintre mistica întunericului și cea a luminii, arătând că acestea sunt cele două aspect complementare ale uneia și aceleiași experiențe: dorința după Dumnezeu și astâmpărarea ei)

(Dicționar filocalic, 2001, p. 165).

Ținta spiritualității creștine este viața tainică, de unire cu Dumnezeu, calea spre ea cuprinzând urcușul care duce spre acest pisc. Desăvârșirea creștină este ,,o invitație în grădinile Edenului, prefața pământească a îndumnezeirii. Ea este o stare de fapt pentru Dumnezeu, pentru îngeri și pentru sfinți: este un deziderat și un ideal pentru oameni” (Coman, 1984, p. 243).

Desăvârșirea spre care tindem, presupune o năzuință puternică și continuă din partea noastră, îndreptată mereu spre același scop. Prin desăvârșire înțelegem desigur, drumul spre asemănarea noastră cu Dumnezeu, drum care trebuie să fie ireversibil pentru creștin, pentru ca acesta să poate ajunge la comuniunea de viață cu dumnezeirea. Desăvârșirea, ca parte a spiritualității creștine, are ca țintă îndumnezeirea omului și unirea lui cu Dumnezeu, fără confundarea cu El, având totodată convingerea că există un Dumnezeu personal, Care este sursă supremă a iubirii iradiante și Care, prețuind pe om, nu vrea confundarea lui cu Sine, ci menținerea și ridicarea lui într-un dialog al iubirii.

Într-o lume din ce în ce mai săracă din punct de vedere spiritual, motivațiile noastre sunt distorsionate, deseori ajungem să confundăm dorințele cu necesitățile și să ne creăm un scop din a avea în loc de a fi. Convingerea mea reală este că religia este singura care poate da un sens bun vieții și că numai Dumnezeu îți poate arăta întotdeauna calea cea dreaptă.

Supremația trăirilor sufletești trebuie să ia locul spiritului materialist, mercantil, care este astăzi mai prezent ca niciodată, gândirea rece trebuie să fie luminată de căldura adevăratelor valori umane, precum blândețea, simpatia, înțelegerea, empatia, pentru ca ,,omul interior” de care amintea Fericitul Augustin, adică adevărata noastră natură, sufletul nemuritor, să își justifice cu adevărat atributul existenței depline, ca ființă creatoare și creată de Dumnezeu din iubire și capabilă să dăruiască la rându-i iubire.

Omul este ființa unică, capabilă de creștere, perfecționare, desăvârșire, o ființă superioară tuturor celorlalte ființe din univers.

Omul este o ființă creată de Dumnezeu, după chipul Său, ceea ce îi conferă o infinită valoare.

Prin chipul lui Dumnezeu, înțelegem rațiunea, voința și sentimentul, precum libertatea și responsabilitatea, ca dat ontologic, prin care omul este ființă superioară și religioasă prin excelență. În ființa umană se întâlnește infinitul cu finitul, temporalul cu eternul, posibilitatea și necesitatea, pentru că el singur se află la granița dintre cele două lumi, materială și spirituală, având posibilitatea, prin efort conștient și voință liberă, să-și depășească condiția de creatură și să tindă spre desăvârșire.

Preocuparea pentru a înțelege și explica fenomenul religios a existat încă de la începutul manifestării experienței sacrului. Omul este, prin excelență, o ființă spirituală, care caută să înțeleagă misterul divin și să îl atragă în viața sa. Pentru oricine crede în Dumnezeu, viața capătă un sens și o semnificație specială, un scop temeinic: dobândirea fericirii veșnice, a paradisului pierdut, prin care se înțelege acea stare pe care omul a pierdut-o nu mult după creația sa. Visul pe care omul îl poartă în sine însuși și care nu este amăgitor corespunde vocației sale originare, de a fi lângă Dumnezeu. Copilul descoperă și acceptă religia spontan iar Dumnezeu pătrunde în viața lui firesc, natural.

Inteligența emoțională și religiozitatea se completează reciproc, ambele au efecte benefice vizibile asupra formării caracterului și asupra dezvoltării generale a copilului, de aceea cel mai eficient program de dezvoltare emoțională se poate realiza încă de timpuriu, prin intermediul experienței religioase. Homo religiosus este, deopotrivă și homo sentiens (expresie întâlnită pentru prima dată la Septimiu Chelcea, 2007, p. 39), adică simțămintele, trăirile, sentimentele profunde, îl deosebesc pe om de celelalte ființe create și îl apropie de Dumnezeu.

Întâlnirea copilului cu Dumnezeu nu trebuie să se întâmple numai în Biserică, atunci când părinții sau bunicii găsesc un moment oportun, din când în când; copilul trebuie și are nevoie să-L întâlnească pe Dumnezeu cât mai des, în cât mai multe locuri și ipostaze, indiferent de timp: acasă, la grădiniță, în vacanță etc. Timpul religios este în afara timpului. Timpul religios este un prezent continuu, pentru că el trimite la Dumnezeu cel veșnic. Nu există un moment inițial sau un timp zero din care copilul să înceapă să-L cunoască pe Dumnezeu. Dumnezeu trebuie să fie parte din viața lui neîncetat, pentru că El există în sufletul copilului încă de la naștere și nu dispare în timp, ci doar se estompează, devine latent, dacă mediul și conjunctura nu valorifică datul ontologic.

Religia este înscrisă în sufletul omului, în fiecare părticică a ființei sale. Ea creează un cadru specific, o perspectivă diferită de înțelegere a vieții, a valorilor supreme, religia îl ridică pe om la granița dintre cele două lumi: materială și spirituală, ne face să fim mai buni, să sperăm și să căutăm neîncetat desăvârșirea.

Necesitatea religiei în viața omului determină, implicit, necesitatea unei educații religioase care să înceapă de la o vârstă cât mai fragedă, pentru că religia dezvoltă caracterul, moralitatea, altruismul, empatia, umanitatea din noi. Importanța religiei în viața copilului este susținută de teoreticienii și practicienii din domeniul educației, în scopul formării unei personalități armonioase. La debutul școlarității, disciplina Religie constituie un important context de învățare, care valorifică în plan educativ ,,marile întrebări” ale copiilor, experiențele de viață ale acestora, atât de importante pentru dezvoltarea morală și pentru exersarea deprinderilor de socializare, pentru formarea comportamentului, prin valorificarea activă în acord cu valorile moral-religioase a diferitelor aspecte propuse de conținuturile învățării (Opriș M., Opriș D., Horga I., 2012, p. 8).

Promovarea valorilor spirituale se realizează la această vârstă, printr-un parcurs continuu, de la credința în existența și ajutorul permanent primit de la Dumnezeu, la speranța în biruința Luminii și la iubirea ca valoare supremă și definiție a lui Dumnezeu, manifestată în relația cu El și cu semenii. De asemenea, sunt promovate dreptatea înțeleasă ca adevăr, în plan personal și social, cumpătarea în manifestarea interesului față de valorile materiale, înțelepciunea de a vedea adevărata semnificație a experiențelor de viață, libertatea dobândită prin delimitarea de nonvalori, modelul suprem reprezentat de Mântuitorul Iisus Hristos și de sfinți, biserica, înțeleasă ca loc de comuniune a omului cu Dumnezeu și cu semenii, etc (Opriș M., Opriș D., Horga I., 2012, p. 8).

Cercetarea pedagogică întreprinsă s- a desfășurat la Colegiul Mihai Vitezul , Bumbești- Jiu și Școala Generală nr. 1 Bumbești – Jiu și are ca scop : studiul cu privire la cunoașterea originii omului, la starea paradisiacă, precum și la consecințele căderii în păcat și își propune ca obiective:

O1: Cunoașterea și înțelegerea învățăturii de credință despre Dumnezeu – Iubire, ca fundament al mântuirii și desăvârșirii omului;

O2: Cunoașterea și interpretarea învățăturilor Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții cu privire la antropologia creștină;

O3: Însușirea și utilizarea corectă a limbajului și noțiunilor religios- morale în contextul social actual.

Ipoteza care a stat la baza cercetării a fost formulată astfel: Inițierea elevilor în analiza evenimentelor cu privire la originea lumii conduce la creșterea nivelului achizițiilor de cunoștințe și la formarea unor atitudini favorabile în ceea ce privește educația religioasă în viața omului.

Cercetarea pedagogică s-a desfășurat la Colegiul Mihai Viteazul, Bumbești-Jiu și la Școala Generală nr. 1 Bumbești- Jiu, pe parcursul anului școlar 2014- 2015.

Constituirea eșantionul de conținut s-a realizat pornindu-se de la constatarea faptului că cele mai importante evenimente din viața primilor oameni au fost reprezentate în icoane, iar acestea pot fi utilizate ca mijloace de învățământ. Astfel, au fost selectate, din Programa școlară de religie, conținuturile din capitolul Noțiuni de liturgică și conținuturi din capitolul Spiritualitate și misiune, la clasa a VI-a. Alături de aceste conținuturi, din eșantionul de conținut vor face parte și elemente privind analiza unor icoane.

Eșantionul cercetării. Eșantionul de subiecți

Pentru realizarea acestei cercetări, au fost implicați 60 de elevi ai claselor a X-a, de la Colegiul Mihai Viteazul, Bumbești- Jiu și un număr de 40 elevi de la Școala Generală nr. 1 Bumbești- Jiu, în anul școlar 2014- 2015.

4.2 Metodele cercetării pedagogice

1.Metoda autoobservației

2.Metoda observației

3.Experimentul psihopedagogic/ didactic

4.Metoda anchetei. Chestionarul.

5.Metoda analizei portofoliilor.

6.Metoda cercetării documentelor curriculare și a altor documente școlare

7.Metoda testelor

Metodologia cercetării pedagogice reprezintă teoria și practica metodelor și procedeelor de cercetare pedagogică, care studiază esența, natura, statutul, definirea, clasificarea și cerințele de valorificare și îmbinare a acestora și de construire a unor modele explicative.

Sistemul metodelor de cercetare pedagogică reprezintă ansamblul metodelor și procedeelor utilizate în cercetarea științifică a fenomenului educațional și care reprezintă instrumente operaționale pentru procesul cunoașterii fenomenului educațional, pentru pătrunderea în esența și articulațiile acestuia și pentru descoperirea de noi adevăruri.

Cunoașterea metodologiei este necesară pentru a se putea aplica diferite cazuri particulare de cercetări pedagogice, metodele și procedeele cele mai eficiente și pentru a găsi modalitățile metodice optime de personalizare și combinare a lor. Din instrumentul folosit în cercetarea pedagogică, voi evidenția doar metodele folosite în prezenta lucrare, aducînd în atenție câteva din caracteristicile acestora.

Metoda de cercetare reprezintă o cale de aflare a adevărurilor legate de educație, de structurare și sistematizare a acestora. Metodele de cercetare ale pedagogiei pot fi clasificate în funcție de obiectivele fundamentale urmărite. Din acest punct de vedere putem vorbi de:

metoda de culegere a datelor: observația, experimentul, interviul, chestionarul, testul etc.

metode de prelucrare a datelor: metoda statistică, metoda matematică, reprezentarea grafică.

metode de interpretarea concluziilor: metoda istorică, metoda hermeneutică, metoda psihanalitică etc.

Metoda autoobservației

Metoda autoobservației reprezintă o metodă de cercetare care presupune cufundarea cercetătorului în situația de cercetare analizată șă studierea propriilor sale trăiri afective, gânduri, stări interioare, sentimente, motivații, așteptări, dorințe, reacții, comportamente, prestații, cu scopul înțelegerii profunde a fenomenelor investigate. Este vorba de o observație experiențială.

Valențele principale ale autoobservației, în contextul cercetărilor pedagogice sunt: crearea momentelor de reflecție și meditație, surprinderea și studierea unor detalii semnificative, crearea premiselor pentru autoanaliză, autoevaluare, autocunoaștere, autoplanificare, automonitorizare.

Autoobservația comportamentului elevului nu trebuie să lipsească din nici o cercetare pedagogică. În cazul activităților pe grupe, ea are o valoare excepțională și poate fi urmată de confruntarea opiniilor elevilor/ a rezultatelor observației realizate de aceștia cu cele ale profesorului. Metoda autoobservației este foarte importantă în cadrul educației religioase. Studierea documentelor personale ale profesorului și studierea proopriului comportament profesional, moral și religios pot genera cercetări pedagogice menite să amelioreze procesul de predare- învățare- evaluare la religie. Astfel, autoobservația apare într- o triplă ipostază: ca factor determinant al cercetării, ca metodă în cadrul acesteia și ca generator de feed- back după terminarea cercetării, pe baza căruia pot fi concepute noi cercetări.

Autoobservația comportamentului elevilor devine obligatorie la religie, deoarece reprezintă fundamentul înaintării în plan spiritual al acestora.

Trăirea învățăturii de credință se sprijină pe cunoașterea acesteia, motiv pentru care nu se poate detașa latura cognitivă de cea afectivă și de cea volitivă. Importanța autoobservației este cu atât mai mare , cu cât poate contribui la perfecțioarea profesioală și morală a profesorului de religie și a elevilor, cu toate efectele ce decurg din aceasta.

Metoda observației

Este una dintre cele mai vechi metode de cercetare, folosită și în cadrul orei de religie. Este frecvent utilizată deoarece este cel mai ușor de aplicat din punct de vedere tehnic și nu necesită o aparatură sofisticată.

Ca metodă de cercetare a psihologiei, observația constă în urmărirea atentă intenționată și înregistrarea exactă, sistematică a diferitelor manifestări ale comportamentului individului, ca și a contextului situațional unde acesta se produce, în scopul sesizării unor aspecte esențiale ale vieții psihice.

Cuvântul „observație“ semnifică tocmai constatarea exactă a unui fenomen, fapt, cu ajutorul unor mijloace de investigație și apoi studierea aprofundată a acestei constatări. Observatorul este doar un „fotograf“ al faptului, iar observația trebuie să redea exact natura faptului, fenomenului.

Observația sistematică a activității și a comportamentului elevilor în clasă, îi permite profesorului colectarea de informații diverse și bogate, referitoare la activitatea elevilor, la abilitățile și competențele disciplinare/ intelectuale și practice ale acestora.

Instrumentele de evaluare specifice acestei metode sunt:

fișa de evaluare;

scara de clasificare;

lista de control/ verificare;

Metoda obsevației a fost folosită pe tot parcursul desfășurării experimentului pedagogic. Pentru a putea cuantifica datele privind evoluția elevilor pe parcursul anului școlar, am folosit o fișă de observație în care am urmărit mai multe aspecte din viața elevilor legate de cunoștințele acestora cu privire la perioada începutului lumii.

Pentru o reușită în actul educativ, trebuie tot timpul să ne punem întrebări cu privire la munca noastră, la impactul pe care aceasta îl are asupra copiilor, la modul în care putem diversifica metodele folosite.

Sursele de reflecție pentru autoobservațiile realizate:

a)Cum aș putea să trezesc interesul elevilor de a participa la Sfânta Liturghie?

Referitor la interesul/ dezinteresul manifestat de unii elevi, am observat, că sunt mai activi și mai interesați cei care au o educația religioasă primită în familie, care participă la slujbele bisericii, și la alte manifestări religioase alături de ppărinți, decât cei pentru care legătura cu Dumnezeu se realizează doar prin prisma orei de religie.

Pentru a-i motiva pe elevi să participe la Sfânta Liturghie, am elaborat un experiment pedagogic la clasa a X- a. Pe parcursul a patru săptămâni, elevii vor participa în fiecare duminică la biserică și vor realiza, la sfârșitul celor patru săptămâni un comentariu cu privire la Evangheliile citiote în această perioadă.

Interesul elevilor a fost unul ridicat. Cu toții și- au realizat aceste portofolii, mulți dintre ei, realizând aceste fișe pentru toate cele patru săptămâni. O parte dintre elevi au recunoscut că participarea lor la Sfâta Liturghie s- a datorat temei pe care au avut-o de realizat.

Au fost elevi care mergeau extrem de rar la biserică, iar în urma realizării temelor au mărit frecvența participării la Sfânta Liturghie. Mulți părinți s- au implicat în realizarea acestor teme pentru acasă, textul biblic fiind reluat acasă și împreună cu copilul, realizând o explicare a acestuia. Întrebându- i pe unii părinți cum li s- a părut această temă, toți au fost de acord cu cerințele impuse, considerând un lucru bun antrenarea elevilor în spiritul moral- religios. Mulți dintre părinți au încurajat chiar participarea cât mai des a elevilor la astfel de activități.

b)Cum aș putea să-i motivez pe elevi spre lecturarea Sfintei Scripturi?

La elevii claselor I- IV, cel mai mult mă folosesc de curiozitatea lor, la unele conținuturi amintind tema care o voi prezenta ora următoare, îndemnându-i pe aceștia să vină cu informații legate de tema nouă. La mulți dintre elevi eceastă metodă funcționează, lectura pentru ei făcându- se din Biblia pentru copii. Se observă și un dezinteres total din partea altora, dar, încercăm să- i motivăm și pe aceia să descopere noutățiile pentru ei, din Sfânta Scriptură. Consider că ar fi binevenite și întocmirea de fișe cu citate scripturistice, referitoare la anumite teme de morală creștină iar elevii în decurs de o perioadă să- și monitorizeze gradul de aplicare, de respectare a acelor precepte morale.

În realizarea cercetării privind dezvoltarea caracterului moral- religios prin cunoașterea învățăturilor de credință cu privire la originea neamului omenesc, la clasa a X- a, s-a pornit de la următoarele considerete cu valoare de premise ale cercetării:

c)Cât de des ar trebui să recomand elevilor teme pentru acasă în care să valorifice textele scripturistice studiate? Temele pentru acasă sub forma realizării unor activități mai complexe ( proiect, portofolii) mi se par cele mai potrivite atît din punct de vedere a libertății pe care o lasă elevilor cât și a timpului mai îndelungat de realizare a acestora. Consider că este foarte important ca elevii să fie îndrumați spre lectură prin realizarea unor teme. În cadrul acestei cercetări am realizat o analiză comparativă calitativă a răspunsurilor elevilor la chestionarele administrate. Unul dintre itemii chestionarului a avut în vedere frecvența anumitor activități religioase desfășurate de aceștia. Rezultatele cumulate de cei 100 de elevi au fost pe măsura așteptărilor. Eficiența inițierii și implicării elevilor în cunoașterea adevărurilor de credință ale sa fost desprinsă, pe de o parte, prin observarea. Temele pentru acasă sub forma realizării unor activități mai complexe ( proiect, portofolii) mi se par cele mai potrivite atît din punct de vedere a libertății pe care o lasă elevilor cât și a timpului mai îndelungat de realizare a acestora. Consider că este foarte important ca elevii să fie îndrumați spre lectură prin realizarea unor teme. În cadrul acestei cercetări am realizat o analiză comparativă calitativă a răspunsurilor elevilor la chestionarele administrate. Unul dintre itemii chestionarului a avut în vedere frecvența anumitor activități religioase desfășurate de aceștia. Rezultatele cumulate de cei 100 de elevi au fost pe măsura așteptărilor.

Metoda anchetei

Metoda anchetei este o metodă de cercetare de tip interactive, care presupune un schimb direct de informații între cercetător și subiecții supuși investigației, în cadrul căreia se culeg date în legătură cu anumite fenomene, situații și manifestări. Relația de comunicare în cazul anchetelor este duală, dar puternic asimetrică, întrucât cercetătorul este cel care proiectează, concepe, formulează și adresează o serie de întrebări, stimulându – I pe subiecții investigați să răspundă, culegând astfel informații despre personalitatea și comportamentele acestora. Instrumentul specific utilizat în anchetă este chestionarul.

Chestionarul de cercetare reprezintă o tehnică care constă într- un ansamblu de întrebări scrise și eventual imagini grafice, ordonate logic și psihologic, care prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare, determină din partea persoanelor anchetate răspunsuri ce urmează a fi înregistrate în scris.

Chestionarul include două părți: partea introductivă și întrebările propriu – zise.

Metoda analizei portofoliilor

Metoda analizei portofoliilor presupune analiza, în termeni de produs, dar și de process, din perspective anumitor parametri, stabiliți în concordanță cu scopul și obiectivele cercetării, a datelor oferite de componentele portofoliului calor care învață. Este esențial ca analiza efectuată asupra portofoliilor elevilor să aibă în vedere ambele dimensiuni al produselor activității elevilor:

Procesul de căutare, informare, documentare, cercetare, testare, colectare, prelucrare și interpretare de date, adică întreaga înlănțuire de acțiuni teoretice și applicative care precedă elaborarea produsului, precum și dinamica acestei acțiuni;

Produsul final poate fi intelectual sau material.

Metoda cercetării documentelor curriculare și a altor documente școlare

Metoda cercetării documentelor curriculare și a altor documente școlare presupune analiza, din perspective anumitor parameti, stabiliți în concordanță cu scopul și obiectivele cercetării, a datelor oferite de documenntele curriculare oficiale și alte documente școlare ccare permit colectarea de date concrete referitoare la activitatea didactică a subiecților învățării, conturarea unei imagini de ansamblu asupra organizării și desfășurării activității educaționale la nivel micro.

Metoda testelor

Metoda testelor are un rol deosebit de important în cercetările pedagogice, prin faptul că permite obținerea de informații legate de nivelul de cunoștințe al elevilor.

Utilizat și în evaluarea școlară, principalele avantaje ale utilizării testului pedagogic de cunoștințe în cercetare au în vedere faptul că este recunoscut drept procedeu de evaluare de cătrev elevi, că este pregătit și anunțat elevilor dinainte și faptul că se administrează în aceeași formă și în aceleași condiții. Pentru fiecare dintre teste se stabilește numărul de itemi, punctajul acordat fiecărui item, punctajul total și nota finală.

4. 3 Rezultatele cercetării

În urma derulării cercetării putem constata faptul că valorile creștine sunt prezente în viața școlii din România, rezultând din interacțiunea dintre curriculumul oficial și curriculumul ascuns. Științele educației și experiența didactică au căutat să identifice dacă valorile religioase creștine sunt prezente în spațiul educațional din România. Cercetarea arată că într-adevăr există un transfer al valorilor creștine în cultura școlii, dar și așteptări diferite privind modalitatea de realizare a educației religioase.

Modalitatea de angajare a elevilor în activitățile educative și recunoașterea autorității cadrelor didactice în activitățile desfășurate cu elevii sunt influențate de stereotipii de gen. Investigațiile realizate au evidențiat faptul că anumite influențe de gen se manifestă în relația profesor-elevi. Aceste influențe – în general, neintenționate, neconștientizate – sunt consecința stereotipurilor de gen ale profesorilor, stereotipuri transmise, uneori, și elevilor. Prejudecățile de gen și comportamentul diferențiat manifestat de către unele cadre didactice față de fete sau față de băieți stimulează apariția unor anumite comportamente asociate unui anumit gen. Aceste stereotipuri sunt extinse și în zona valorilor religioase.

Rezultatele studiului ne arată că între reprezentările elevilor din mediul rural privind modelele educaționale creștine și reprezentările elevilor din mediul urban există diferențe semnificative.

Analiza aspectelor pozitive și a punctelor critice evidențiate atât de elevi cât și de profesori privind modalitatea de organizare a educației religioase în școală, evidențiază

aptul că nu există și nici nu este dezirabil un singur model (ideal) de realizare a educației religioase. În acest sens școala ar trebui să pună la dispoziția elevilor nu doar un singur cadru de a interacționa cu valorile religiose (și anume orele de religie), ci un context interactiv, un spațiu al dezbaterilor, al problematizării, al căutărilor spirituale, astfel încât manifestarea religiozității să fie trăire și nu formalism, să fie deschidere către sine și către celălalt, respectând libertatea celui de lângă tine și nu teroare manifestată asupra celor din jurul tău. Este cunoscut faptul că analfabetismul religios prezintă riscuri serioase pentru democrație și pentru relațiile dintre membrii unei societăți pluraliste, iar o educație religioasă adecvată este soluția rezolvării acestor probleme la nivel social.

Școala este spațiul desăvârșirii umane, de aceea educația nu poate neglija latura spirituală a persoanei, iar principala provocare a educației de azi este a ceea de a sparge opoziția între sacru și rațiune, aspecte pe care le-am sesizat deseori în atitudinea elevilor pe parcursul desfășurării anchetei.

Interacțiunea cu elevii și cadrele didactice pe parcursul implementării cercetării ne –a permis să identificăm o nostalgie a valorilor spirituale resimțită profund mai ales în rândul profesorilor, dar și resemnarea acestora de a mai putea schimba ceva, de a găsi modalități adecvate de contracare a violenței resurselor media care abundă de mesaje negative, triviale, comportamente imorale.

Profesorii recunosc că societatea contemporană a devenit atât de reticentă la valorile promovate de școală, valori educaționale și spirituale, încât se cere o mai mare implicare în primul rând a familiei, dar și a Bisericii în tot ce înseamnă educația tinerilor.

Majoritatea cadrelor didactice din eșantionul menționat mai sus consideră că modele pe care le găsim în creștinism reprezintă valorile autentice, care sprijină descoperirea umanității în om, aduc un plus de sens, profunzime, toleranță în viața oamenilor.

Datele cercetării ne arată că valorile religioase, deși prezente la nivel declarativ, așa cum

ne arată informațiile culese prin intermediul anchetei pe bază de chestionar, în cadrul observațiilor curente din timpul activităților din școală s-a constatat că nu putem vorbi de o creștere a nivelului de implicare a acestora în diferite activități, o mai largă deschidere către interacțiunea cu alții, către acceptarea și înțelegerea diferențelor.

Eficiența implicării elevilor în cunoașterea textelor scripturistice a fost desprinsă, pe de o parte prin autoobservarea, observarea și analiza activității didactice desfășurate în cadrul experimentului psihopedagogic, iar pe de altă parte,prin analiza și interpretarea statistic a rezultatelor obținute de elevi.

Analiza cantitativă și calitativă a rezultatelor poate fi orientată pe două direcții:

conturarea efectelor pe care le are inițierea și implicarea elevilor în cunoașterea și interpretarea textelor biblice asupra procesului didactic, la disciplina religie;

evidențierea efectelor cunoașterii și interpretării textelor biblice în progresul de cunoștințe, în formarea de abilități privind utilizarea textului biblic și în formarea și dezvoltarea de comportamente potrivit perceptelor morale.

Prin analiza curricumului oficial de religie se desprinde concluzia că utilizarea textului biblic este necesar la toate clasele. Pentru ca elevii să înțeleagă mesajul textului religios trebuie să fie permanent în curajați să lectureze cuvântul lui Dumnezeu, acest lucru realizându- se fie prin solicitarea efectuării unor exerciții ca temă acasă, fie prin mici concursuri.

Rezolvarea exercițiilor de argumentare a unor înnvățături biblice, mărește gradul de implicarea al elevilor în interesul acordat disciplinei, poate și datorită complexității de aspect care trebuiesc luate în considerare în demersul didactic.

Indiferent de nivelul de cunoștințe pe care îl are un elev la disciplina religie, întâlnirea cu rugăciunea și textul biblic are rolul de a-l ajuta să dobândească un nivel de cunoaștere și comunicare cu Dumnezeu, lucru ușor de sesizat din chestionarele aplicate elevilor.

Ancorarea valorilor religioase în prezent prin trimiteri făcute în cadrul orelor de religie

nu doar la sfinții consacrați și recunoscuți în Biserică, dar și la modele creștine contemporane, determină o ancorare în verosimil a valorilor creștine, și nu doar utopia după cum sunt percepute de către tineri.

CONCLUZII

Într- o dezvoltare sistematică și duhovnicească, cu o cutremurătoare inspirație și subtilitate a cuvântului, încercăm să descoperim rosturile omului și temelia existenței sale, știind că Însuși Dumnezeu a devenit ceea ce iubește, adică Om. Religia a fost întotdeauna o variabilă importantă pentru cercetătorii din diferite domenii care și -au propus cunoașterea omului ca ființă complexă și spirituală în relație cu Dumnezeu. În ființa umană se întâlnește infinitul cu finitul, temporalul cu eternul, posibilitatea și necesitatea, pentru că el singur se află la granița dintre cele două lumi, materială și spirituală, având posibilitatea, prin efort conștient și voință liberă, să-și depășească condiția de creatură și să acceadă spre desăvârșire.

Preocuparea pentru a înțelege și explica fenomenul religios a existat încă de la începutul manifestării experienței sacrului. Omul este, prin excelență, o ființă spirituală, care caută să înțeleagă misterul divin și să îl atragă în viața sa. Pentru oricine crede în Dumnezeu, viața capătă un sens și o semnificație specială, un scop temeinic: dobândirea fericirii veșnice, a paradisului pierdut, prin care se înțelege acea stare pe care omul a pierdut-o nu mult după creația sa. Visul pe care omul îl poartă în sine însuși și care nu este amăgitor corespunde vocației sale originare, de a fi lângă Dumnezeu.

Lumea întreagă, inclusiv omul, au, fost făcute de Dumnezeu nu din necesitate ci din iubire și pentru iubire. Însă de la iubirea (divină) ca și cauză, până la iubirea ca și scop, este un drum anevoios, mai ales după păcat, căci iubirea implică și tinde spre comuniune, ori omul, prin păcat, tinde mai mult spre închidere în sine.

Spre deosebire de comuniune, păcatul este o “autonomizare” liber voită care izvorăște dintr-un sentiment de auto-suficiență. Este o creare a iadului în noi și în jurul nostru, pentru că păcatul se identifică cu excluderea lui Dumnezeu Cel Întreit în Persoane și Modelul Suprem de comuniune. Omul încă de la început poartă acest Model în sine prin prezența chipului lui Dumnezeu în el.

Chipul conferă omului un loc aparte în creație, adică îl ridică deasupra celorlalte creaturi, dar în sens mai profund el este, așa cum spune Pr. D. Stăniloae, și o “înrudire cu Dumnezeu la nivel de persoană, nu și de ființă”. Prin urmare, Dumnezeu a dorit din veci o viață de comuniune cu noi și de aceea ne-a făcut persoane, căci comuniunea nu poate avea loc decât numai între persoane. Perspectiva pe care ne-o oferă tema prezentată este deosebit de complexă, datorită elementelor variate și relațiilor pe care le implică.

Pentru creștin omul este creat de Dumnezeu după chipul și spre asemănarea Sa. Dezideratul creștinului este de a redescoperi în sine chipul lui Dumnezeu pentru a deveni din individ, persoană.

Crearea omului de către Dumnezeu și înzestrarea naturii umane cu chipul Său, reprezintă cel mai autentic argument în afirmarea demnității persoanei umane. Existența chipului divin poate fi dezvoltată prin intermediul unei vieți morale corespunzătoare sau poate fi întunecată prin intermediul stării de păcat. Dar și în acest caz, motivația reală a demnității umane rămâne relația cu Dumnezeu pe care omul o poate (re)dezvolta în virtutea chipului divin rațional, pe baza căruia păstrează în mod permanent posibilitatea participării la divin, la lumina dumnezeiească, chiar dacă nu o mai vede la fel de clar.

În contextul creării omului de Dumnezeu și al înzestrării cu chipul Său, persoana umană reprezintă cel mai înalt etalon al demnității pe care Creatorul o arată față de întreaga creație. De fapt, chipul lui Dumnezeu din om este chipul Fiului Său, care, nu poate lăsa ființa umană să dispară în veci, chiar și când aceasta se află în cea mai joasă stare de păcat. Pe baza acestei realități, se axează și demnitatea de nedistrus a naturii umane, pentru că infinitatea lui Dumnezeu nu va sfârși să i se arate omului și nici nu va lăsa să se piardă vreuna din entitățile purtătoare ale Chipului Fiului Său, chiar dacă aceasta se va arata foarte ștearsă în cei ce duc o viață imorală. Demnitatea naturii umane este motivată de „înrudirea” omului cu Dumnezeu, înrudire care subliniază adâncimea persoanei umane ce-și soarbe infinitatea din infinitatea lui Dumnezeu.

Ca ideal creștin, asemănarea cu Dumnezeu reprezintă scopul vieții în trup.

Omul a fost creat de Dumnezeu pentru o sfântă misiune. Lui i s-a dat o chemare deosebită dar s-a întâmplat ca el să spună un Nu hotărât iubirii infinite alui Dumnezeu, ceea ce a dus la o cădere degradantă pentru om, de la dragostea nemărginită pe care a avut-o mai întâi la Dumnezeu

S-a întâmplat însă ca din cauza răutății diavolului omul să se îndepărtezede Dumnezeu și astfel omul nu va mai păstra acel chip îngeresc pe care trebuia să- l cultive pe mai departe devenind un potrivnic al lui Dumnezeu.

Omul este o sinteză a lumii spirituale și materiale, este singura ființă creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Fac.1,26).Tocmai de aceea omul are menirea să stea în comuniune cu creatorul său fiind persoană capabilă și înzestrată cu rațiune, sentiment și voință.

Omul este chipul care este asemenea chipului lui Dumnezeu: Iar noi toți, privind ca în oglindă, cu fața descoperită, slava Domnului, ne prefacem în același chip din slavă în slavă ca de la Duhul Domnului (II Cor. 3, 18).

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

Sfânta Scriptură. Ed. IBMBOR, Buc. 1992.

*** Dictionnaire de spiritualité, 15 vol., (vol.10), Paris, 1980.

Abrudan, Dumitru, Aspecte ale antropologiei Vechiului Testament, în ST 3- 4/1978.

Antonie cel Mare, Sfântul, Învățături despre viața morală, trad., introd. și note: Pr. Prof. D. Stăniloae, în FR vol.1, Ed. Humanitas, 1999.

Atanasie cel Mare, Sfântul, Trei cuvinte împotriva arienilor, trad., introd. și note: Pr. Prof. D. Stăniloae, în PSB vol.15, Ed. IBMBOR, Buc. 1988.

Berdiaev Nicolae, Sensul creației, trad. Anca Oroveanu, Ed. Humanitas, 1992.

Bulgakov Serghei, Lumina neînserată, trad. Elena Drăgușin, Ed. Anastasia, 1999.

Cabasila Nicolae, Despre viața în Hristos, trad. Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Ed. IBMBOR. Buc. 1997.

Chiril al Alexandriei, Sfântul, Închinarea ți slujirea în duh și în Adevăr, trad., introd. și note: Pr. Prof. D. Stăniloae, în PSB vol.38, Ed. IBMBOR, Buc. 1991.

Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic, trad., introd. și note: Pr. Prof. D. Stăniloae, în FR vol.1.

Dionisie Areopagitul, Opere complete, trad., introd. și note: Pr. Prof. D. Stăniloae, Ed. Paideia, 1996.

Evdokimov Paul, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, trad. Teodor Baconsky, Ed. Anastasia.

13. Idem, Rugul aprins, trad. diac. prof. Teodor V. Damșa, Ed. Mitropoliei Banatului, 1994.

14. Idem, Taina iubirii, trad. Gabriela Moldoveanu, Ed. Christiana, Buc. 1999.

15. Grigore de Nyssa, Despre facerea omului, trad. și note de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae în PSB vol.30, Ed IBMBOR, Buc. 1998.

16. Idem, Marele cuvânt catehetic, trad. Gr. Teodorescu, Ed. Sofia, 1998.

17. Ioan Damaschin, Sfântul, Dogmatica, trad. D. Fecioru, Ed. Scripta, 1993.

18. Ioan Gură de Aur, Sfântul, Omilii la Facere, trad. D. Fecioru, în PSB vol.21, Ed. IBMBOR, Buc. 1987.

19. Larchet, J-C., La divinisation de l’homme selon saint Maxime le Confesseur, coll. « Cogitatio Fidei » n° 194, Cerf, Paris, 1996

20. Lossky Vladimir, Introducere în Teologia ortodoxă, trad. Lidia și Remus Rus, Ed. Enciclopedică, Buc. 1993.

21. Idem, Teologia mistică a Bisericii Răsăritului, trad. pr. Vasile Răducă, Ed. Bonifaciu, 1998.

22. Macarie Egipteanul, Sfântul, Cuvânt despre ieșirea sufletelor celor drepți și a celor păcătoși, trad. C. Cornițescu, în PSB vol.34, Ed. IBMBOR, Buc. 1992.

23. Idem, Omilii duhovnicești, PSB vol.34.

24. Maxim Mărturisitorul, Sfântul, Ambigua, trad., introd. și note: Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în colecția PSB vol.80, Ed. IBMBOR, Buc. 1983.

25. Idem, Răspunsuri către Talasie, trad., introd. și note: Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în FR vol.3, Ed. Harisma, 1994.

26. Idem, Patru sute capete despre dragoste, trad., introd. și note. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în FR vol.2, Ed. Harisma, 1993.

27. Mihoc Vasile, Omul – chip și asemănare a lui Dumnezeu, în MA 7-9/ 1981.

28. Nellas Panayotis, Omul – animal îndumnezeit, Ed. Deisis, 1996.

29. Nichita Stithatul, Vederea duhovnicească a raiului, trad., introd. și note: Pr. Prof. D. Stăniloae, în FR vol.6, Ed. Humanitas,1997.

30. Nicodim Aghioritul, Deprinderi duhovnicești, Ed. Episcopiei Ortodoxe – Alba Iulia, 1995.

31. PAISIE, Cuviosul Aghiorâtul, Cu dragoste și durere pentru omul contemporan, traducere de ieroschimonah Ștefan Lacoschitiotul, Chilia „Bunei-vestiri”, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos 2000.

32. Popescu Dumitru, Esența sintezei dogmatice a părintelui profesor Dumitru Stăniloae, în ST 7-8/1983.

33. Radu Dumitru, Pr. Prof., Îndreptarea și îndumnezeirea omului, în Ortodoxia 2/1988.

34. Răducă Vasile, Pr. Dr., Antropologia Sfântului Grigore de Nyssa, Ed. IBMBOR, 1996.

35. Simeon Noul Teolog, Sfântul, Cuvântări morale, trad. și note: pr. prof. Dumitru Stăniloae, în FR vol.6, Ed. Humanitas, 1997.

36. Simeon Noul Teolog, Sfântul, Discursuri teologice și etice, trad. diac. Ioan Ică Jr., Ed. Deisis, 1998.

37. Idem, Imnele dragostei, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în vol. “Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991.

38. Stăniloae Dumitru, Pr. Prof., Ascetica și Mistica, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj, 1993.

39. Idem, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986.

40. Idem, Creația ca dar și tainele Bisericii, în Ortodoxia 1/1976.

41. Idem, Cuvântul creator și mântuitor și veșnic înnoitor, în MO 1/1981.

42. Idem, Elemente de antropologie ortodoxă, Buc.1946.

43. Idem, Omul și Dumnezeu, în volumul: “Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă”, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991.

44. Idem, Starea primordială a omului în cele trei confesiuni, în Ortodoxia 3/1956.

45. Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, 3 vol., Ed. IBMBOR, Buc. 1996-1997.

46. Idem, Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie, Ed. Dacia, 1993.

47. Idem, Unitate și diversitate în Tradiția Ortodoxă, în Ortodoxia 3/1970.

48. Idem, Viața și învățătura Sfântului Grigore Palama, Ed. Scripta, Buc.1993.

49. Vasile cel Mare, Sfântul, Căci Dumnezeu nu este autorul răului, trad. D. Fecioru, în colecția PSB vol.17, Ed. IBMBOR, Buc. 1986.

50. Idem, Omilii la Hexaemeron, PSB vol.17.

51. YANNARAS, Christos, Abecedar al credinței, traducere pr.prof.dr.Constantin Coman, Editura Bizantină, București 1996. .Idem, Ortodoxie și occident, Editura Bizantină, București 1995.

ANEXE

PROIECT DE LECȚIE

Clasa: a IX-a.

Disciplina: Religie.

Obiectivul cadru: Definirea specificului propriei credințe.

Subiectul lecției: ,,Chemarea omului spre asemănarea cu Dumnezeu”.

Obiective de referință:

La sfârșitul orei, elevii vor fi capabili:

să argumenteze importanța sfințeniei;

să conștientizeze rolul învățăturilor Bisericii în viața personală și a comunității;

să prezinte interes pentru aprofundarea cunoștințelor religioase în vederea permanentei deveniri spirituale.

Obiective operaționale:

a) cognitive:

O. 1.-să răspundă la întrebările profesorului;

O. 2.- să explice cu cuvintele proprii sau să descrie;

O. 3.- să demonstreze cu citate biblice sau patristice;

O. 4.- să generalizeze;

O. 5.- să compare;

O. 6.- să deducă;

O. 7.- să stabilească relații;

O. 8.- să sintetizeze;

O. 9.- să judece critic;

O.10.- să interpreteze;

O.11.- să formuleze judecăți de valoare;

O.12.- să redescopere;

O.13.- să ia decizii;

O.14.- să exprime prin întrebări ceea ce nu au înțeles sau ceea ce ar dori să pună în discuție.

O.15.- să asculte cu atenție explicațiile profesorului;

b) afectiv – atitudinale:

O.16.-să noteze titlul și ideile principale ale lecției ce urmează a fi desfășurată;

O.17.- receptarea și conștientizarea valorilor și evaluarea acestora;

O.18.- reacția prin asentiment sau satisfacție;

O.19.- valorizare și acceptare;

O.20.- preferințe;

O.21.- organizare;

O.22.- dispoziția să simtă un climat călduros

O.23.- starea de pregătire;

O.24.-să noteze tema pentru acasă.

Conținut informativ:

Resurse oficiale:

Programa școlară pentru disciplina Religie, clasa a IX-a;

Planificarea calendaristică, clasa a IX-a;

Proiectarea unității de învățare: binele și răul.

Resurse bibliografice:

***Biblia, Ed. Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.

Bunăiașu, Claudiu Marian, Seminarul didactic universitar, Ed. Universitaria, Craiova, 2005.

Corbu, Ierom. Dr. Agapie, ,,Sfânta Scriptură și tâlcuirea ei în opera Sfântului Grigorie de Nyssa”, Ed. Teofania, Sibiu, 2002.

Maciuc, Irina, Pedagogie II. Repere ale instruirii, Ed. Sitech, Craiova, 2006.

Popescu, Pr. Dr. Ion, Popescu Elena, Năstase Manuela, ,,Metodica Predării Religiei”, Ed. România Creștină, București, 1999.

Tipul lecției: descoperire pe cale deductivă.

Strategia didactică: centrată pe acțiunea elevilor.

Tipuri de strategii didactice folosite:

afectiv – atitudinală;

euristică;

deductivă;

transductivă.

Elemente componente ale strategiei folosite:

a) Metode de instruire:

enunțarea;

precizarea în scris;

conversația didactică;

explicația;

conversația euristică;

problematizarea;

argumentarea biblică și patristică;

generalizarea;

explicația prin analogie;

expunere;

studiul de caz.

b) Mijloace de învățământ:

manual de religie;

materiale ergonomice: tablă, cretă, caiet;

Sfânta Scriptură;

experiența, capacitatea profesională, temperamentul profesorului, caracteristicile clasei și cele individuale ale educaților.

c) Forme de organizare:

frontală;

Metode de evaluare:

observarea comportamentului elevilor;

chestionarea orală;

aprecieri verbale;

observarea notițelor.

Durata: 50 minute.

DESFĂȘURAREA LECȚIEI

OGLINDA TABLEI

,,Chemarea omului spre asemănarea cu Dumnezeu”

Ideile principale ale lecției:

vederea lui Dumnezeu este o vedere suprafirească, prin ascultare, prin puterea lui Dumnezeu și prin credință;

Dumnezeu are plenitudinea frumuseții;

omul trebuie să tindă spre desăvârșire;

Dumnezeu iubește pe toți oamenii în chip desăvârșit;

credința curată în Dumnezeu și stăruința în rugăciune prelungește viața sufletească și trupească;

Iubirea de Dumnezeu și de aproapele ne conduce spre asemănarea cu El;

prin unirea cu Hristos devenim o făptură nouă.

Învățături:

să conștientizăm importanța sfințeniei;

să- L iubim pe Dumnezeu și pe aproapele;

să fim ascultători;

să credem că Dumnezeu împlinește toate promisiunile.

PROIECT DIDACTIC

Profesor: Popa Claudia Luminița

Data:

Unitatea de învățământ: Colegiul Mihai Viteazul, Bumbești- Jiu

Clasa: a IX-a

Disciplina: Religie ortodoxă

Aria curriculară: om și societate

Unitatea de învățare: „Credința creștină”

Titlul lecției: „Crearea lumii”

Tipul lecției: comunicare / însușire de noi cunoștințe

Scopul lecției: – dezvoltarea orizontului de cunoaștere al elevilor despre crearea lumii, prin aprofundarea unor texte din Sfânta Scriptură care fac referire la crearea lumii și la Creatorul ei.

Competențe vizate:

La sfârșitul lecției elevii vor fi capabili:

C1 – să precizeze specificul și lucrarea îngerilor și răi;

C2 – să prezinte cronologia zilelor creației văzute pe baza textului scripturistic Fac.1:1 – 27;

C3 – să descrie, pe baza textelor scripturistice oferite de profesor și Simbolul credinței, concepția creștină cu privire la originea lumii;

C4 – să interpreteze corect, în lumina Sfintei Tradiții, versetele scripturistice referitoare la modul creării lumii de Dumnezeu;

C5 – să explice sintagma chipul și asemănarea lui Dumnezeu în om.

Strategia didactică:

Metode și procedee: conversația, explicația, observarea dirijată, exercițiul, lectura expresivă.

Mijloace de învățământ: Biblia, planșa Crearea lumii, icoane cu Sfinții Îngeri, fișa de lucru.

Forme de organizare a activității elevilor: activitate frontală, activitate individuală și activitate pe grupe.

Resurse:

Oficiale:

– Programa școlară pentru disciplina Religie ortodoxă, clasa a IX\-a;

– Planificarea calendaristică orientativă pentru disciplina Religie ortodoxă, clasa a IX-a;

– Planificarea unității de învățare „Credința creștină” pentru disciplina Religie ortodoxă, clasa a IX-a.

2. Temporale:

– număr de lecții: 2

– durata: 50’ x 2

3. Bibliografice:

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982;

2. Cucoș, Constantin, Educație religioasă, Editura „Polirom”, Iași, 1999;

3. Cucoș, Constantin (coordonator), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, Editura „Polirom”, Iași, 1998;

4. Șebu, Pr. Prof. Univ. Dr. Sebastian, Metodica predării religiei, Editura „Reîntregirea”, Alba – Iulia, 2000;

5. Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor, Zăgrean, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Teologia Dogmatică, Manual pentru Seminariile teologice, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1991;

6. Rose, Serafim, Cartea Facerii, Cartea lumii și omul începuturilor, Editura „Sophia”, București, 2001.

Desfășurarea lecției:

Fișa de lucru

„Se zice că doi profesori, buni prieteni, aveau o dispută aprinsă despre origina universului. Unul susținea că universul a apărut de la sine, dintr-o materie preexistentă care s-a organizat încetul cu încetul, fără să fie creată de nimeni. Celălalt susținea că lumea a fost creată de Dumnezeu deoarece nimic preexistent nu se justifică logic și nici organizarea datorată hazardului nu poate duce la forme logice…

trecând în bibliotecă, gazda (profesorul care susține că lumea a fost creată de Dumnezeu) i-a arătat prietenului său (profesorul care susține că universul a apărut de la sine) o carte prețioasă. Acesta l-a întrebat:

Cine a scris-o? a întrebat profesorul vizitator.

Nimeni, a răspuns gazda.

Cum nimeni? Să fim serioși!

Dar sunt foarte serios. Aveam pe masă o sticlă de cerneală. Sticla s-a răsturnat, pe masă erau niște hârti și, deodată, din cerneala răsturnată pe hârtii a apărut cartea aceasta!

Celălalt a rămas tăcut. A înțeles. A fost aproape de prisos când gazda a continuat.

Am răspuns după principiile tale. Le-am aplicat experimental. Și iată acum nu le mai vezi. Cam a fost și cu originea universului. Tot așa mi-a sunat și mie „nimeni” al tău!

Și a mai adăugat: „Ca să pot crede că totul a apărut la întâmplare, ar trebui să umplu o căciulă cu litere, să le amestec bine și, răsturnându-le pe masă, să obțin poezia Luceafărul. Sau măcar o strofă. Sau măcar un vers”.

PROIECT DIDACTIC

Profesor: Popa Claudia Luminița

Data:

Unitatea de învățământ: Colegiul Mihai Viteazul, Bumbești- Jiu

Clasa: a IX-a

Disciplina: Religie ortodoxă

Aria curriculară: om și societate

Unitatea de învățare: „Credința creștină”

Titlul lecției: „Crearea lumii”

Tipul lecției: comunicare / însușire de noi cunoștințe

Scopul lecției: – dezvoltarea orizontului de cunoaștere al elevilor despre crearea lumii, prin aprofundarea unor texte din Sfânta

Scriptură care fac referire la crearea lumii și la Creatorul ei.

Competențe vizate:

La sfârșitul lecției elevii vor fi capabili:

C1 – să precizeze specificul și lucrarea îngerilor și răi;

C2 – să prezinte cronologia zilelor creației văzute pe baza textului scripturistic Fac. 1:1 – 27;

C3 – să descrie, pe baza textelor scripturistice oferite de profesor și Simbolul credinței, concepția creștină cu privire la originea lumii;

C4 – să interpreteze corect, în lumina Sfintei Tradiții, versetele scripturistice referitoare la modul creării lumii de Dumnezeu;

C5 – să explice sintagma chipul și asemănarea lui Dumnezeu în om.

Strategia didactică:

Metode și procedee: conversația, explicația, observarea dirijată, exercițiul, lectura expresivă.

Mijloace de învățământ: Biblia, planșa Crearea lumii, icoane cu Sfinții Îngeri, fișa de lucru.

Forme de organizare a activității elevilor: activitate frontală, activitate individuală și activitate pe grupe.

Resurse:

Oficiale:

– Programa școlară pentru disciplina Religie ortodoxă, clasa a VII-a;

– Planificarea calendaristică orientativă pentru disciplina Religie ortodoxă, clasa a VII-a;

– Planificarea unității de învățare „Credința creștină” pentru disciplina Religie ortodoxă, clasa a VII-a.

2. Temporale:

– număr de lecții: 2

– durata: 50’ x 2

3. Bibliografice:

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982;

2. Cucoș, Constantin, Educație religioasă, Editura „Polirom”, Iași, 1999;

3. Cucoș, Constantin (coordonator), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, Editura „Polirom”, Iași, 1998;

4. Șebu, Pr. Prof. Univ. Dr. Sebastian, Metodica predării religiei, Editura „Reîntregirea”, Alba – Iulia, 2000;

5. Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor, Zăgrean, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Teologia Dogmatică, Manual pentru Seminariile teologice, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1991;

6. Rose, Serafim, Cartea Facerii, Cartea lumii și omul începuturilor, Editura „Sophia”, București, 2001.

Desfășurarea lecției:

Fișa de lucru

„Se zice că doi profesori, buni prieteni, aveau o dispută aprinsă despre origina universului. Unul susținea că universul a apărut de la sine, dintr-o materie preexistentă care s-a organizat încetul cu încetul, fără să fie creată de nimeni. Celălalt susținea că lumea a fost creată de Dumnezeu deoarece nimic preexistent nu se justifică logic și nici organizarea datorată hazardului nu poate duce la forme logice…trecând în bibliotecă, gazda (profesorul care susține că lumea a fost creată de Dumnezeu) i-a arătat prietenului său (profesorul care susține că universul a apărut de la sine) o carte prețioasă. Acesta l-a întrebat:

Cine a scris-o? a întrebat profesorul vizitator.

Nimeni, a răspuns gazda.

Cum nimeni? Să fim serioși!

Dar sunt foarte serios. Aveam pe masă o sticlă de cerneală. Sticla s-a răsturnat, pe masă erau niște hârti și, deodată, din cerneala răsturnată pe hârtii a apărut cartea aceasta!

Celălalt a rămas tăcut. A înțeles. A fost aproape de prisos când gazda a continuat.

Am răspuns după principiile tale. Le-am aplicat experimental. Și iată acum nu le mai vezi. Cam a fost și cu originea universului. Tot așa mi-a sunat și mie „nimeni” al tău!

Și a mai adăugat: „Ca să pot crede că totul a apărut la întâmplare, ar trebui să umplu o căciulă cu litere, să le amestec bine și, răsturnându-le pe masă, să obțin poezia Luceafărul. Sau măcar o strofă. Sau măcar un vers”.