Costache Negruzii, cu Volumul Negru pe Alb, Scrisori la Un Prieten

=== ea7d514f03d133b970127be56b20190fbbf8fcd8_154924_1 ===

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I OPERA LUI CONSTANTIN NEGRUZZI ÎN CONTEXTUL EPOCII SALE

1.1Secolul al XIX-lea în literatura română

1.2 Constantin Negruzzi scriitor al veacului său

CAPITOLUL II SCRISORI LA UN PRIETEN( PREZENTARE GENERALĂ)

2.1 Apariția scrisorilor lui Negruzzi

2.2 Observații referitoare la scrisorile lui Negruzzi

CAPITOLUL III GRILE DE LECTURĂ PENTRU SCRISORILE LUI NEGRUZZI

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Scriitorul moldovean Contantin Negruzzi a fost unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai literaturii române din secolul al XIX-lea, unul dintre primii prozatori al cărui talent s-a dovedit a fi un model pentru generațiile viitoare în literatura română.

Talentul de povestitori al moldovenilor este remarcat încă din perioada medievală, deoarece se poate spune că cele mai citite cronici au fost cele scrise de cronicarii moldoveni Grigore Ureche, Miron Costin sau Ion Neculce însă ar trebui să ținem cont și de operele de mare valoare ale domnitorului Dimitrie Cantemir.

În secolul al XIX-lea au apărut o serie de scriitori moldoveni al căror nume este mai puțin cunoscut în prezent, dar care au influențat în mod evident literatura română din epoca lor până în zilele noastre.

Unii dintre aceștia cum ar fi Constantin Negruzzi sau Vasile Alecsandri au încercat să își exprime talentul atât în proză cât și în poezie, să găsească un domeniu în care să se poată afirma în care să slujească cât mai bine interesele românilor .

Prietenia sa cu Alecsandri și cu Kogălniceanu, doi oameni de frunte ai vremii sale l-a ajutat să depășească unele limite caracteristice oamenilor de litere din acea perioadă, l-a ambioționat să devină un scriitor ale cărui scrieri au fost receptate atât de oamenii timpului său cât și de cei din vremurile moderne, care pot găsi un izvor de inspirație în scriitorul moldovean.

De asemenea, însuflețiți de idealurile revoluționare ale epocii de la 1848, chiar dacă nu au pus umărul la reușita acesteia prin fapte remarcabile politice, scriitorii perioadei au încercat a trezi conștiința maselor populare prin articolele pe care le-au publicat în presa vremii.

În aceea vreme creația scriitorilor români, iar a lui Constantin Negruzzi nu putea face excepție, a fost o îmbinare a clasicismului cu romantismul, iar din această simbioză au ieșit lucrări care reprezintă un punct de pornire pentru capodoperele literaturii române din deceniile viitoare.

Istoria literaturii române a vrut ca autorul Constantin Negruzzi să fie considerat primul mare prozator român, iar opera sa fundamentală „Alexandru Lăpușneanu” să rămână un model pentru scriitorii români din toate timpurile, de neegalat prin măiestria cu care a fost realizată, o adevărată capodoperă pentru cei care își exersează talentul în proză indiferent că trăiesc azi sau au trăit în trecut după terminarea acestei opere.

Constantin Negruzzi este unul dintre scriitorii care au contribuit cu succes în procesul de maturizare a literaturii române fiind unul dintre vestitorii fenomenului pe care îl va reprezenta Junimea în cultura noastră.

De altminteri, fiul său Iacob Negruzzi a fost un participant activ la nașterea și evoluția acestui Junimii pe care a slujit-o cu credință mare parte a vieții sale.

„Scrisorile” lui Negruzzi sunt modele pe care următoarele generații le-au apreciat și care au fost apreciate atât în România cât și peste hotare.

Datorită marii întinderi a operei sale , în special în proză în care a strălucit, Constantin Negruzzi dovedește că este un scriitor modern un adevărat maestru al literaturii române.

CAPITOLUL I OPERA LUI CONSTANTIN NEGRUZZI ÎN CONTEXTUL EPOCII SALE

Secolul al XIX-lea în literatura română

Secolul al XIX-lea este pentru literatura română o perioadă de dezvoltare, care a fost caracterizată de apariția unor mari scriitori care au devenit clasici în acest domeniu, reprezentând totodată un veac în care are loc nașterea limbii literare moderne.

Este o perioadă de profunde căutări, în care în literatura română de abia au început să apară primele opere literare, multe dintre acestea având ca model opere din literatura universală, în special cea franceză sau germană care erau mult mai evoluate comparativ cu cea română.

A fost foarte dificil ca într-o perioadă scurtă literatura română să adopte formele de exprimare care erau utilizate în acea vreme, deoarece până în secolul al XIX-lea se rezuma la cronicile scrise de Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce și alți autori mai puțin importanți, opera complexă a învățatului Dimitrie Cantemir și creațiile câtorva poeți minori.

Afirmarea unei generații de scriitori, gazetari, istorici și oameni politici, numită de posteritate generația pașoptistă,determină începutul modernității noastre culturale, o perioadă de tranziție și de prefaceri palpabile. Scriitorii pașoptiști au vocația începuturilor și, poate de aceea, disponibilitatea de a aborda mai multe domenii, genuri, specii, mai multe tipuri de scriitură. Polimorfismul preocupărilor individuale se explică în contextul epocii.
Până la 1830 nu se poate vorbi la noi de o tradiție a literaturii culte sau de o intenționalitate estetică a scrierilor literare. Conștiința faptului artistic, ideea de beletristică, se nasc în această perioadă, când se petrece și transformarea autorului în scriitor. Curentele sunt importate o dată cu formele, ideile literare vin împreună cu tiparele narative sau prozodice. Occidentalizarea nu s-a produs brusc, ci a traversat etapa inițială a traducerilor, a adaptării, a imitării modelelor, a respectării structurilor date (în fond, conform ideologiei clasicismului). 

Dezvoltarea presei are un rol important în dorința românilor de a citi tot mai mult și în răspândirea ideilor ce au produs o schimbare a mentalității oamenilor.

Jurnalismul românesc devine tot mai profesionist pe măsură ce apar noi publicații cum ar fi “Curierul românesc”(1829), “Albina românească”(1829) și “Gazeta de Transilvania”(1838).

„Curierul românesc” este tipărit la București, de două ori pe săptamână ,de la data de 8 aprilie 1829 la 19 aprilie 1848 și de pe 29 noiembrie la 13 decembrie 1859.

La scurtă vreme după apariția „Curierului“, la București, apărea la Iași, sub îndrumarea lui Gheorghe Asachi, ziarul „Albina românească“ (1 iunie 1829) iar între cele două publicații s-a născut un spirit de concurență nejustificat.

  Albina Românească este primul ziar în limba română tipărit in Moldova care a  fost o gazetă politico-literară, ce  a aparut  la Iași  bisăptămânal în două perioade (1 iunie 1829 – 3 ianuarie 1835) și  3 ianuarie 1837  pana la 2 ianuarie 1850.

La apariția “Albinei Românești” inițiatorii publicației afirmau : “nu se află azi în lumea politica neam carele, între alte  ale sale folositoare instituții, să nu aibă în limba nației (s.n.) un jurnal periodic”

Apărută intr-o perioadă deosebit de dificilă pentru publicațiile românești, revista Dacia Literară a reprezentat un nou inceput pentru literatura română, fiind o noutate a presei, care îmbina articolele din domeniul literar cu cele politice.

Într-o perioadă în care puținele publicații existente în Țările Române prezentau preponderent fapte politice, Dacia Literară a fost importantă pentru presa românească,prin caracterul său preponderent literar.

În primul număr al revistei, sub titlul „Introducție”, M. Kogălniceanu, care a fost întemeietorul revistei, publică un articol- program care sintetizează în patru puncte idealurile literare pe care le împărtășeau scriitorii pașoptiști:

– Combaterea imitației scriitorilor străini și a traducerilor mediocre din operele acestora

Îngrijorat de sărăcia literaturii române, din acele timpuri, ale cărei opere se puteau număra pe degete, Ion Heliade-Rădulescu făcuse un apel încurajator către tinerii scriitori: „Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!”

Interpretând acest îndemn doar din punct de vedere cantitativ, multe publicații existente în acea epocă au încurajat apariția unei literaturi mediocre, în mod frecvent imitată după creații de proastă calitate occidentale, pervertind gustul publicului.

Mihail Kogălniceanu a lansat un avertisment asupra pericolului unei astfel de literaturi, care elimină criteriul estetic

-Crearea unei literaturi care să aibă specific național, deoarece în loc să imite scriitorii străini, românii pot avea o literatură autohtonă, cu teme inspirate din istorie, natură și folclor.

Preluată din estetica romantică de pe plan european, această triplă recomandare se va regăsi în operele create de scriitorii pașoptiști.

– Un alt deziderat îl constituia lupta pentru unitatea limbii: „Țălul nostru este realizația dorinței ca românii să aibă o limbă și o literatură comună pentru toți”. Eforturile Școlii Ardelene de unificare a limbii sunt continuate de pașoptiști, care încearcă să formuleze normele limbii literare, respingînd exagerările latiniste și pledînd pentru introducerea alfabetului latin

-Dezvoltarea spiritului critic: sperînd ca prin impunerea acestor reguli să fie creat un sistem de valori la care să adere în mod conștient publicul român.

M. Kogălniceanu introduce și conceptul de critică obiectivă, subliniind că analiza critică se va face numai asupra operei respective : „Critica noastră va fi nepărtinitoare. Vom critica cartea, iar nu persoana.”

Scriitorii generației pașoptiste au cultivat teme și motive romantice, au ales istoria ca sursă de inspirație pentru o lirică a patriotismului ardent și natura – coordonată a sufletului românesc, au valorificat literatura populară și mitologiile orientale.

Fantezia creatoare, libertatea de creație, aspirația spre absolut, spiritul rebel și contestatar sunt câteva trăsături ale scriitorilor pașoptiști.

Romantismul Biedermeier este o variantă degradată a Romantismului înalt, manifestat în Europa în perioada 1790-1815, impur, eclectic și predispus la orice compromis stilistic sau simbioză tematică. Conceptul de romantism Biedermeier se poate asocia produsului literar al anilor 1830-1860 (cf. Virgil Nemoianu, respectiv, Nicolae Manolescu) pentru a identifica fenomenul hibridării estetice, conglomerat de forme și motive vechi și noi în cuprinsul aceleiași opere. Alecsandri ar putea fi în acest sens exemplul tipic.

Poezia pașoptistă cultivă specii lirice și epice. în unele opere se îmbină trăsături ale mai multor specii.

În poezia lirică:

-pastelul (Vasile Cârlova, Înserare, Ruinurile Tărgoviștii, Vasile Alecsandri, Pasteluri), 

-idila (Vasile Alecsandri, Rodica), elegia (Vasile Cârlova, Păstorul întristat, Dimitrie Bolintineanu, O fată tânără pe patul morții, Vasile Alecsandri, Steluța)

– meditația (Grigore Alexandrescu, Meditație, Umbra lui Mircea. La Cozia, Anul 1848, Ion Heliade-Rădulescu, Visul, O noapte pe ruinele TărgoiHșteî)

– oda și imnul (Vasile Cârlova, Marșul oștirii romane, Vasile Alecsandri, Odă ostașilor romani, Hora Unirii, Deșteptarea României, Andrei Mureșanu, Un răsunet

– satira și epistola (Grigore Alexandrescu, Satiră, Duhului meu, Vasile Alecsandri, Epistolă generalului Florescu).
Poezia epică:

-balada de inspirație folclorică (Ion Heliade-Rădulescu, Zburătorul

– balada istorică (Dimitrie Bolintineanu, Muma lui Ștefan cel Mare, Mircea și solii)

– poemul (Vasile Alecsandri, Dumbrava Roșie, Dan, căpitan de plai)

– legenda (Vasile Alecsandri, Legenda ciocârliei, Legenda rândunicăi)

– fabula (Alexandru Donici, Fabule, Grigore Alexandrescu, Fabule)

– snoava în versuri (Anton Pann, Povestea vorbei)

– epopeea (Ion Heliade-Rădulescu, Anatolida, Mihaida, Dimitrie Bolintineanu, Traianida).

Revoluționarii pașoptiști proveneau în general din familii cu oarecare stare, care își trimiseseră copiii la studii în Franța sau Germania unde au îmbrățișat cu entuziasmul specific tinereții noile idei la care se adăugau tot mai mulți adepți, idei care au constituit punctul de pornire pentru revoluția pe plan european.

Tendințele epocii sunt prelucrate de către tinerii pașoptiști conform cu tradițiile și realitățile prezente în Țările Române în acele vremuri .

O mare parte dintre revoluționari au creat opere importante pentru cultura română, fiind oameni cu preocupări diverse, literatură, istorie,politică.

Oameni de cultură reprezentativi pentru epoca amintită au fost Vasile Alecsandri, Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu,Grigore Alexandrescu și Constantin Negruzzi, pentru a da doar câteva exemple.

În secolul al XIX-lea după cum menționa și Kogălniceanu mulți scriitori făceau mai întâi traduceri ale unor opere din alte literaturi, unele dintre aceste opere alese pentru a fi traduse fiind de slabă calitate. Scriitorii români alegeau opera pe care doreau să o traducă conform propriilor criterii estetice și în multe cazuri nu erau prețuite operele cu adevărat valoroase.

În secolul al XIX-lea s-au afirmat mai ales poeți, care îmbrățișaseră din punct de vedere programatic clasicismul sau romantismul.

Genul epic va avea o dezvoltare mai puțin evidentă, scriitorii încercând să scrie proză de dimensiuni reduse, în general nuvele și schițe.

În această perioadă va apărea prima încercare a unui scriitor român de a realiza un roman, Mihail Kogălniceanu cu „Tainele inimei” și primul roman autentic pe care l-a scris Nicolae Filimon „Ciocoii vechi și noi”.

Curentul romantic în literatură ( în special poezia romantică) a avut ca una dintre principalele teme elogiul adus ruinelor, temă folosită foarte des de poeții romantici români .

Pentru lirica europeană, ruinele aveau semnificația ființei umane degradate de trecerea timpului, pe când poezia din Țările Române le-a oferit semnificații patriotice.

Au fost evocate ruinele cetății Târgoviște, dar și cele ale cetății Neamț cântăreți ai frumuseții monumentelor istorice au fost numeroși.

Dăm ca exemplu, în poezie creațiile scriitorilor preromantici, precum ar fi Vasile Cârlova, I.H.Rădulescu, Grigore Alexandrescu.

În poezia” Umbra lui Mircea.La Cozia „ poetul Grigore Alexandrescu ne înfățișează o priveliște a mănăstirii de pe malul Oltului .

„Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate

Către țărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc,

Ș-ale valurilor mândre generații spumegate

Zidul vechi al mănăstirei în cadență îl izbesc.”

Evocarea imaginii mănăstirii este în legătură directă cu trecutul glorios al poporului român din vremea lui Mircea cel Bătrân, voievodul care își are locul de veci la mănăstirea Cozia.

Tot Grigore Alexandrescu prezintă și mănăstirea Dealu în poezia „Trecutul. La mănăstirea Dealului”. Această mănăstire aflată lângă Târgoviște, veche capitală a Țării Românești, adăpostește capul lui Mihai Viteazul, unul dintre cei mai mari domnitori ai Românilor.

„Precum o santinelă. pe dealul depărtat

Domnește mănăstirea și zidu-i cel înalt

Se-ntinde îmrejuru-i, pustiu și învechit,

De iedera bătrână, de mușchi acoperit.”

Poetul Vasile Cîrlova în poezia „ Ruinurile Tărgoviștei” scrie următoarele versuri referitoare la priveliștea oferită de fosta cetate de scaun a

O ziduri întristate! O monument slăvit!

În ce mărime înaltă și voi ați strălucit!”

Tema prezentării impresiilor scriitorilor din diferite voiaje pe care le făceau a fost utilizată de mai mulți scriitori din secolul al XIX-lea

Constantin Negruzzi ne prezintă o vizită la mănăstirea Bogdana , de lângă Târgu Ocna în una dintre scrierile salecare are ca obiect înfățișarea unor impresii de călătorie

. „Această mănăstire, zidită și înzestrată de răposatul logofăt Solomon Bârlădeanul și jupâneasa sa – a căror morminte se văd înăuntrul bisericei – este foarte bine întreținută”

Dinicu Golescu înfățișează în opera sa „Însemnare a călătoriei mele „ mai multe orașe din Transilvania acelor vremuri precum ar fi Brașovul, Făgărașul, Sibiul, Clujul. Iată descrierea Clujului” Într-acest oraș sunt case frumoase și mari, dar printr-acestea sunt și proaste, cu un învăliș din vechime, foarte urât, având streașina scoasă afară din zidiri peste douăsprezece palme, care lucru foarte mult supără frumusețea orașului”.

Prietenii apropiați ai lui Constantin Negruzzi au fost Vasile Alecsandri, cel mai mare poet român de până la Eminescu și Mihail Kogălniceanu, marele om politic.

Vasile Alecsandri a fost un scriitor care a rezonat la problemele esențiale ale epocii în care a trăit, dar în același timp a fost un artist care a observat lumea exterioară fără a-și face iluzii, dar și fără scepticism, dovedind în majoritatea ocaziilor un comportament echilibrat și o aplecare către clasic.

Din opera sa de dimensiuni destul de impresionante, pastelurile, o parte dintre legende, câteva piese de teatru și proza memorialistică au rezistat trecerii timpului și au rămas repere ale culturii românești.

Referitor la poeziile lui Alecsandri, G.Călinescu scria” De fapt, pastelurile lui Alecsandri

sunt un calendar al spațiului rural și al muncilor câmpenești respective ( toamnă, iarnă, primăvară, vară).”

Alecsandri este un poet ale cărui creații se caracterizează prin grație și echilibru, care este atent la descoperirea armoniei, sensibil la farmecul naturii. Putem da exemple în acest sens poeziile „Iarna”, „ Sania „ sau „Malul Siretului”.

Alecsandri a călătorit foarte mult, atât în țară cât și în străinătate, din plăcere personală, pentru a cunoaște locuri și oameni, ori cu însărcinări oficiale.

Descoperirea creațiilor populare a avut influențe adânci asupra sa și va marca evoluția ulterioară a literaturii române.

Alecsandri a înțeles valoarea pe care o reprezintă folclorul și a publicat lucrarea „ Poezii poporale, balade(cântece bătrânești) adunate și îndreptate de Vasile Alecsandri”.

Ciclul „ Ostașii noștri” înfățișează eroismul ostașilor romăni din Războiul de Independență, prezentat din punctul de vedere al oamenilor simpli care au luat parte la acest război.

În creațiile sale dramatice , ce au ca personaj central pe Chirița și anume” Chirița în Iași sau Două fete ș-o neneacă”, „Chirița în provincie”, și „ Cucoana Chirița în balon” apar personaje ce aparțin creațiilor clasice precum ar fi tânărul „neghiob”, fata care urmărește să se mărite sau valetul „nătâng”.

Prin traducerile în limbile de circulație internațională engleză, franceză și germană, ale unora dintre poeziile sale sau ale poeziilor populare culese de el , Alecsandri este unul dintre primii scriitori ai epocii moderne ce au devenit cunoscuți peste hotare.

Mihail Kogălniceanu a fost unul dintre cei mai talentați exponenți ai generației pașoptiste cu contribuții majore în viața politică românească, și un luptător activ pentru înfăptuirea unirii principatelor.

În domeniul creației literare el se dovedește a fi un observator excelent,cu un umor plin de finețe și o mare dezinvoltură în mânuirea lexicului limbii române.

Preferințele sale literare sunt scriitorii francezi,de al autorii pe care i-a cunoscut în perioada copilăriei, Fenelon și Florian, până la Victor Hugo și Lamartine, însă cea mai mare admirație a nutrit-o față de Balzac.

„ Tainele inimei” este unul dintre primele romane românești care nu a fost terminat și pe care autorul a încercat să îl realizeze în maniera romanelor lui Balzac, pentru care avea o mare admirație.

Unul dintre creatorii romanului românesc este Nicolae Filimon.In opera sa reprezentativă și anume “Ciocoii vechi si noi” ni se relevă o tendință balzaciană prin zugrăvirea unor scene de epocă, portrete redate cu fidelitate si trăsături de caracter specifice anumitor tipologii.
Dinu Păturica personajul principal al romanului este una dintre figurile de ariviști
realizate magistral in literatura română.El este un fel de Julien Sorel al plaiurilor dâmbovițene.
In cartea scrisă de Ion Rotaru “O istorie a literaturii române” autorul ajunge la următoarele concluzii:”Balzacianismul mai mult instinctiv, desigur se face simțit in minuția in care romancierul “vede”(cu toate ca avea de descris un București anterior nașterii sale ) topografia orașului de pe malul Dâmboviței”

Nicolae Bălcescu a fost prin excelență un istoric, având chemare către această știință pe care a slujit-o cu toată ființa sa.

El și Mihail Kogălniceanu, a cărui carte „Histoire de Valachie” a făcut o puternică impresie asupra lui Bălcescu, au fost unii dintre cei mai importanți istorici ai românilor,

Cea mai valoroasă lucrare a lui Nicolae Bălcescu pentru care este cunoscut până în ziua de azi este „Românii supt Mihai Voievod Viteazul” , în care autorul a reușit să pună cel mai mult din credințele,pasiunile și măiestria sa în domeniul literaturii.

În cel mai mod, acestă carte este un omagiu adus personalității de excepție a voievodului român, în care autorul a încercat să privească cu obiectivitate personalitatea domnitorului, dar Mihai este prezentat asemeni „ semizeilor cântați de nemuritorul Omer” invincibil și fără slăbiciuni omenești evidente.

Admirația pentru voievodul care a realizat pentru o perioadă scurtă unirea celor trei țări române transpare din fiecare pagină a acestei opere fundamentale scrisă de Nicolae Bălcescu

1.2 Constantin Negruzzi scriitor al veacului său

În acest context literar din secolul al XIX-lea și-a făcut aparița și Constantin Negruzzi, care a încercat să realizeze creații în aproape toate genurile care au fost specifica perioadei respective.

Perioada din jurul anului revoluționar 1848 a contribuit la apariția unei literaturi originale, care este legată de istoria concretă a României și care a fost inspirată în mod indubitabil de frămîntările luptei de eliberare națională și socială.

Se poate spune chiar că nu există o altă generație de scriitori din secolul trecut, care să fi fost mai puternic ancorată în realitatea imediată a timpului pe care îl trăia ca generația pașoptistă.

Spiritul de solidaritate cu această generație,care era conștientă de faptul că participă la evenimente de mare răspundere din punct de vedere istoric , își află confirmare în prodigioasa corespondență a lui C. Negruzzi cu oamenii de seamă ai mișcării culturale de atunci: V. Alecsandri, Gh. Asachi, Gh. Barițiu, I. Heliade-Rădulescu, I. Ionescu de la Brad, Al. Formuzachi, D. Gusti ș.a

Multe dintre scrisorile pe care le-a compus au văzut lumina tiparului încă în timpul vieții sale .

A fost publicată o parte din corespondențape care a purtat-o cu I. H. Rădulescu, cîteva dintre scrisorile carec îi erau adresate lui Barițiu, o scrisoare către căminarul I. Mălinescu, care era însoțită de „trei doine făcute în fugă”, câteva scrisori pentru Gh. Asachi, Alecsandri, scrisorile „deschise” adresate redacțiile „Albinei” lui Gh. Asachi sau „Luminii” lui B. P. Hasdeu etc.

După moartea scriitorului au mai apărut câteva scrisori din corespondența acestuia însă o mare parte a corespondenței private care a fost purtată de Negruzzi nu a putut fi descoperită.

S-au păstrat doar cîteva răvașe din anul 1863 către Iacob și Leon, băieții lui, care-și făceau pe atunci studiile la Berlin, și două scrisori din tinerețe adresate unui prieten pe nume Barbu Slătineanu.

Pe fundalul literar al epocii în care a trăit autorul , scrisorile literare scrise de C. Negruzzi se prezintă ca o galerie de tablouri izvodite cu măiestrie , ce înfățișează momente caracteristice de tranziție de la vechea societate patriarhală la cea burgheză.

Astfel înțelegea scriitorul „să meargă cu veacul”,arătând cu mijloace artistice proprii anumite aspecte tragice și comice ale societății feudalece se găsea în destrămare, oprindu-se cu înțelegere și simpatie la oameni de rând, dar cu suflet mare și stigmatizînd boierimea care era ruginită, pretențioasă, plină de lăcomie și dornică să facă abuzuri.

Șideoarece viața de atunci ce se desfășura în Moldova îi oferea din plin materialele necesare, Negruzzi a izbutit să creeze importante opere epistolare, care erau ancorate în realitatea imediată, cu incursiuni în folclorul și istoria țării.

Numai un roman nu a scris Constantin Negruzzi, dar din lucrările sale în proză de dimensiuni mai mari, cum ar fi “Alexandru Lăpușneanu”, se poate vedea faptul că scriitorul avea un mare talent, de aceea regretăm că nu a încercat să realizeze și o lucrare de dimensiuni mai mari, așa cum au scris Kogălniceanu sau Filimon.

Opera pe care a scris-o Constantin Negruzzi în domeniul literaturii a apărut inițial într-o ediție ce a fost supravegheată de autor la Iași în anul 1857, având titlul general de Păcatele tinerețelor ce reunea patru cicluri.

1.Amintiri de junețe( Cum am învățat românește, Zoe, O alergare de cai, etc..)

2.Fragmente istorice( Aprodul Purice, Alexandru Lăpușneanu, Sobiețchi și românii)

3.Neghină și pălămidă(versuri)

4.Negru pe alb. Scrisori la un prieten (în număr de 30)

Dacă se realizează o comparație cu scriitorii din Țara Românească, ce erau influențați de Eliade Rădulescu , moldovenii din epoca în care a trăit Gheorghe Asachi, erau mai conservatori, deși se poate observa faptul că trăsăturile generale ale literaturii române din acea perioadă sunt cam aceleași, fiind consecința întrepătrunderii clasicismului cu romantismul.

O mare parte a acestor scriitori moldoveni au aparținut micii boierimi beneficiind de o educație care le-a permis accesul la cunoștințe din diverse domenii.

Tudor Vianu spunea despre scriitor: „ În rândul primilor realiști stă Costache Negruzzi, natură cumpătată și discretă, stăpân pe acea disciplină interioară care îl împiedică să se destăinuiască prea abundent și care în locul expresiei patetice a propriilor sentimente, preferă observația exactă a realității exterioare, însuflețită uneori prin comentariul său ironic. Trăind în afară mai mult decât în sine, Negruzzi observă natura și omul.”

Activitatea poetică pe care a avut-o Negruzzi este puțină și cu o valoare destul de redusă, după cum a remarcat criticul George Călinescu.

În „Aprodul Purice” , poem ce a avut ca izvor de inspirație cronicile lui Ureche și Neculce, autorul „homeriza destul de artificial, deși versurile sunt ireproșabile”.

„Aprodul Purice a fost o palmă dată de trecutul glorios prezentului”, menționa Vasile Alecsandri.

În prima sa nuvelă intitulată „Zoe”, care este tipic romantică, este de menționat faptul că scriitorul rămîne detașat de eroii săi, realizând o panoramă a moravurilor și a mediului destul de pestriț al orașului Iași în secolul al XIX-lea.

Subiectul nuvelei este pe gustul contemporanilor lui Negruzzi și anume seducerea unei fete provenite din păturile sărace ale societății de către un tânăr ce dispunea de posibilități materiale, urmată de sinuciderea fetei.

În cealaltă nuvelă romantică „O plimbare cu cai „ este relatată tragedia prințului rus Hipolit din înalta societate rusă. Distracțiile specifice pentru veacul al XIX-lea în această societate sunt prezentate amănunțit, fiind surprinsă atmosfera de la defilările hipice din acea perioadă.

Prin traducerile sale de piese de teatru Negruzzi a dorit să aducă pe scenă limba română, avînd grijă să introducă acolo unde era posibil ironii la adresa acelora care maltratau limba română cum ar fi de exemplu în lucrarea „Muza de la Burdujăni”.

Această lucrare ca și „Cârlanii” sunt considerate de unii critici meritorii chiar atunci când sunt comparate cu piesele lui Alecsandri, deoarece sunt caracterizate printr-un dialog sprițar și printr-un convenționalism plin de grație.

În nuvela “Sobieski si românii” Costache Negruzzi evocă unul dintre momentele de luptă eroică a poporului nostru pentru libertate.

Este vorba despre asediul asediul Cetatii Neamțului de către oștile regelui polonez Sobieski și apărarea acesteia de nouăsprezece plăieși, ce fuseseră trimiși de ispravnicul de Neamț pentru a sta de strajă, in lipsa garnizoanei care era pe lânga domnul Cantemir .

Cu nuvela „Alexandru Lăpușneanu”, Negruzzi devine cel dintâi scriitor epic de seamă din literatura română.

Această operă literară este considerată prima nuvelă istorică românească, și apare în anul 1840, în revista „Dacia literară”, fiind încadrată perfect în programul romantic pe care și-l propusese revista, de valorificare a unor fapte din trecutul poporului și prin crearea unor personaje vii, puternice, credibile, sfâșiate lăuntric de manifestări adesea contradictorii.

Autorul a fost atent la operele marilor scriitori francezi ca Hugo, reușind să creeze în destul de puține pagini o dramă istorică ce prezintă consistență.

Fiind romantică prin subiectul pe care l-a ales autorul, nuvela lui Negruzzi are un echilibru clasic din punct de vedere al compoziției și al observării caracterelor personajelor.

            Opera lui Negruzzi respectă toate exigențele speciei literare căreia îi aparține și anume nuvela.

Structura lucrării este riguroasă, conflictul puternic, se evidențiază un singur fir epic, personajul principal fiind unul complex, cu o individualitate bine determinată , iar stilul se caracteriează prin sobrietate și obiectivitate.

            Fiind o nuvelă de tip istoric, opera lui Negruzzi amintește momente din cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanul (1564-1569), realizând o completare a realității , sursa documentară extrasă din cronici, cu ficțiunea.

Sursele de inspirație sunt cronica lui Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, dar și cronica lui Miron Costin, de unde autorul preia scena de răzvrătire a maselor populare din timpul lui Alexandru Vodă.

Negruzzi modifică în repetate rânduri cursul istoric al evenimentelor, introducând unele scene fictive, potrivit imaginației sale.

Atmosfera istorică este realizată prin utilizarea câtorva elemente de limbaj ce constau nu atât în unele cuvinte (zobon, felendreș,etc..) ce nu se mai utilizează în ziua de azi, ci mai ales prin cuvinte al căror conținut semantic a evoluat și prin unele construcții arhaice.

Referitor la motivul pentru care “Alexandru Lăpușneanu” este o nuvelă și un roman, Gabriel Dimisianu spunea în monografia referitoare la Constantin Negruzzi:  "El (secolul al XIX-lea) nu a impus nici un roman, dar ar fi putut să înceapă cu unul, cu acest Alexandru Lăpușneanu, cu materia lui vrem să spunem, așternută însă, desigur, de alt autor, fiindcă stilul rezumativ al lui Constantin Negruzzi nu este o întâmplare, ci o expresie a vocației lui scriitoricești. Există naturi literare care, aflate în posesia unei teme, se simt tentate mereu să dezvolte, să amplifice, să sporească motivul central prin adiționări de alte și alte elemente, prin înlănțuiri de aspecte și extinderi în suprafață, în cuprinderi, asemenea cercurilor mereu crescătoare pe o apă în care un corp solid a fost azvârlit. Alte naturi au însă vocația reducției, acționate de acel spirit al omisiunii elocvente, cum l-a numit cineva. Ele reduc, suprimă, strâng, contrag, condensează, pornind totdeauna dinspre afară către nucleu. Constantin Negruzzi era din această categorie, ca și Caragiale, ca și Creangă"

“Ceea ce izbutește în chip uimitor Negruzzi în “Alexandru Lăpușneanu” este desăvârșita eliminare a propriei sale imagini din povestirea pe care o întreprinde.Căci oricât va fi el, în celelalte scrieri om al experienței sale, bucuros să dea seama despre lucrurile și oamenii pe care i-a văzut și despre întâmplările la care a luat parte, povestirea sa este statornic subliniată de comentariul omului spiritual și amabil pe care îl ghicim în el.”

Grigore Scorpan spunea la mijlocul secolului XX despre creația lui Constantin Negruzzi că: „Împotriva celor care au căutat să afirme impersonalitatea în creație, calitate care ar constitui înalta valoareartistică a nuvelei în discuție –, să arătăm că contradicțiile sociale intră în însuși procesul de creație și astfel,impersonalitatea apare ca o diversiune tendențioasă a esteticii idealiste, menită să falsifice poziția scriitorului discutatfață de frământările sociale pe care le oglindește.”

Referitor la deschiderea lui Negruzzi față de tot ce era nou în epoca sa în societate un critic afirma:” Negruzzi era un burghez cu legături în lumea feudală prin moșie, relații de familie și raporturi sociale, situate ca înalt slujbaș într-o poziție de dependență față de autoritate; în ordinea spiritului, el încearcă să se elibereze, însă, de ingerințele puterii și de lestul inerției conservatoare; voia să meargă cu veacul și înțelegea că înaintarea spre oorânduire nouă e inevitabilă; avea idei mai limpezi sau mai tenebroase, câteodată nimerea adevărul și alteori bâjbâia să-l descopere, dar prin întreaga structură a minții și prin țelul căutărilor lui, participa deplin la universul valorilor burgheze.”

Vasile Alecsandri spunea despre Negruzzi următoarele într-o scrisoare adresată lui Iacob Negruzzi: “ Scrierile sale, deși nu multe, au însă un caracter nou în literatura noastră, deosebindu-se prin elegant limpezire de stil, energie și adevărat românism. “Alexandru Lăpușneanu” este un model neimitat până astăzi și stă în fruntea literaturii noastre.”

“Într-o operă de o viață care nu depășește dimensiunile unui volum de 300 de pagini, Constantin Negruzzi reușește o primă și miraculoasă sincronizare cu însuși conceptul de literatură, oferă texte subsumabile marilor curente literare ale timpului – romantismul și realismul – într-o limbă română surprinzător de proaspătă și de eficientă în spațiul literar. Și pentru ca miracolul să meargă până la capăt, acest scriitor miraculos care și-a început cariera sub semnul unei limbi române involuate, mai rău, atrofiate, ajunge în Epilogul la Păcatele tinerețelor să se joace cu sunetele într-o manieră suprarealistă avant la lettre, fiind din acest punct de vedere un precursor al lui Urmuz.”

În ceea ce privește preocuparea lui Negruzzi pentru limba română, criticul Gabriel Dimisianu relatează despre poziția pe care Negruzzi a adoptat-o în această chestiune “Negruzzi mărturisește că s-ar “învoi” cu părerea “moderaților”, care nu împărtășeau nici elanul de purificări lingvistice de care mulți erau cuprinși, nici închistarea altora față de orice nuanță de schimbare. Acești moderați, cu care Negruzzi se “învoia”, socoteau că elementele luate din alte limbi decât latina, mai demult sau mai încoace, nu trebuiau alungate ca fiind “străine”, ci păstrate în limbă și adaptate spritului nostru, românizate (“trebui a le subția, a le înnobila și a le români”). Ca în atâtea alte probleme care s-au pus generației lui, și în aceasta prudentul Negruzzi optează pentru ceea ce s-ar numi calea de mijloc, plasat cu grijă în afara pozițiilor radicale, de un semn sau de altul."

Cu privire la moderația pe care a manifestat-o Negruzzi poate fi consemnată și părerea lui Garabet Ibrăileanu “Așadar C.Negruzzi e un “moderat”, cum se declara singur-Alecu Russo ar fi zis “eclectic”-și termenii aceștia politici, atât de frecvent aplicați la sistemele lingvistice nu-s figurați, ei au înțeles mai adânc .în adevăr, omul e dintr-o bucată, ideile nu stau în capul lui în compartimente separate și, mai ales (…) ideile când sunt în slujaba unui ideal sunt condiționate de acel ideal .În prima jumătate a veacului al XIX-lea, românii sunt luptători:în fața lor se pun probleme mari și grave și toate chestiile se pun în legătură cu nevoile sociale(arta, de pildă e curat tezistă, armă de propagandă, o recunosc toți Kogălniceanu în Dacia literară, Alecsandri în prefața Teatrului său, etc) așa încât teoriile lingvistice devin un reflex al luptelor naționale și sociale”

Constantin Negruzzi a fost un mare inovator al timpului său în domeniul literaturii, omul care a rupt toate barierele creației, realizând acest fapt într-un mod perfect natural, fără nici un fel de atitudine de revoltî, ca și cum ar fi purtat în permanență un zâmbet pe buze.

De-a lungul vieții sale, Negruzzi a fost mai degrabă un om ponderat, prudent, care era posesorul unui bun-simț nativ, și căruia intuiția pare să îi fi dictat soluții care au creat multe schimbări în literatura română. 

CAPITOLUL II SCRISORI LA UN PRIETEN( PREZENTARE GENERALĂ)

2.1 Apariția scrisorilor lui Negruzzi

Costache Negruzzi este înfățișat de mai toti comentatorii săi un întemeietor în proza româneasca și este de mirare faptul că este lăudat și de esteții modernismului și de criticii ce înclină spre tradiționalism.

Dacă volumul include numai opere de tinerețe, aceasta este pentru că Negruzzi s-a lenevit apoi la scris, fără ca acest fapt să însemne că volumul nu e construit cu multă grijă, ceea ce infirmă ideea unora conform căreia autorul ar fi procedat ca un diletant.

La fel de puțin adevărat este și că prozatorul ar fi lipsit de „invenție, mărginit la anecdotă și memorii, creator de valori de interpretare artistică”, după cum a susținut G. Călinescu.

Toate astea izvorăsc din ignorarea specificului prozei Biedermeier deoarece Negruzzi a respirat în atmosfera romantică înainte de a scrie el însuși literatură

Eugen Lovinescu vede în autorul “Scrisorilor” un epicureu moldovean, un lipsit de o noblețe a spiritului, un om de “juste milieu”, care era iubitor al trecutului și dornic de progres, însă un progres organic, încet si sănătos, nu brutal și pustiitor.

Negruzzi ar fi, potrivit acestei viziuni , un precursor al junimismului, un boier al spiritului cumpătat și un promotor al culturii naționale.

Tot Lovinescu remarcă la autorul “Scrisorilor” stilul cordial și diletantic pe care îl abordează, erudiția sa fără ostentație, capacitatea de a realiza improvizații în jurul unei teme, și în final, scepticismul afectuos și ironia.

Toate acestea sunt calitățile ce aparțin unui veritabil impresionist și, ținând seama de ele, criticul conchide că boierul de la Trifești este primul impresionist român.

Lucru rar la un critic, care este în general sceptic, Lovinescu laudă pe Negruzzi spunând:” Să ne descoperim” , scrie el în anul 1913 ,  “ dinaintea acestui străbun care pe de o parte trăia în marmură, iar pe de alta împletea din firul de mătase al cuvintelor cea dintâi horbotă de proză literară. A fost când și unde trebuia. Inteligență mlădioasă, el si-a întins ațele în toate ungherile”.

Nici criticii de dupa război din generațiile mai noi, (de la Al. Piru la N. Manolescu, Liviu Leonte si G. Dimisianu) nu desconsideră acest punct de vedere. Tuturor le place acest boier de țară cultivat și cumpătat, fixat ideologic și moral între tradiția sănătoasă din Moldova stabilizatoare și voința de sincronizare lentă, organică.

Negru pe alb, scrisă de Constantin Negruzzi poate fi considerată, deși a fost tipărită cu întârziere, după cum se întâmpla în multe cazuri în secolul XIX, prima carte de proză românească.

Forma epistolară era foarte răspîndită în epoca elenismului și, îndeosebi cea a imperiului, astfel încât școlile retorice practicau în cadrul exercițiilor scrise făceau transpunerea în formă epistolară a diferitelor specii literare.

În literatură era deosebit de populară „etopeea” ce era definită ca specie, care urmărea să zugrăvească moravurile și sentimentele oamenilor.

Forma etopeii era, de obicei, cea epistolară. Sub denumirea de etopee figurau cele mai variate opere ale literaturii epistolare.

Scrisorile lui C. Negruzzi sunt:

– comedii în miniatură (,,Rețetă”, „Un proțes”, „Proprietate păgubitoare”, „Istoria unei plăcinte” ș.a.)

– schițe „fiziologice” „Fiziologia provincialului”

– eseuri (,,Ochire retrospectivă”, „Criticele”, „Vandalism”)

-culegeri de proverbe și zicători (,,Păcală și Tîndală”)

– pagini de critică literară „Un poet necunoscut”

– impresii de călătorii „Pelerinajul”, „Primblare”

– iar scrisorile „Lumînărică” și „O amintire funebră” sunt niște elegii în proză

Chiar o trecere fugitivă în revistă a speciilor care sunt folosite ca scrisori în ciclul „Negru pe alb” sugerează ideea unei înrudiri cu „etopeile” grecești

În orice caz, se poate spune că Negruzzi nu a fost străin de această, s-o numim așa, literatură de caractere.

Desigur că nu este vorba de asemănări de conținut, care ar putea trezi îndoieli în privința originalității ciclului, ci de afinități privind principiile generale de creație.

Genul este acela clasic al scrisorilor fără destinatar precis, un soi de scurte proze descriptive sau analitice, în care subiectul propriu-zis nu contează decât în mică măsură. Ne-au lăsat lucruri asemănătoare toți scriitorii pașoptiști, romanticii noștri, Alecsandri, Russo, Kogălniceanu, ca și urmași ai lor precum Odobescu și, scriind în epoca ulterioară a Junimii, pașoptistul, și el, Ion Ghica. Prozele lui Negruzzi sunt inteligente, pline de haz, scrise cu finețe artistică.

Impresionat foarte mult de lectura scrisorilor lui Negruzzi, cititorul este sigur că nefericitul poet Daniil Skavinski ca și generosul cerșetor Lumînărică, boierul retrograd Bogonos și maiorul Ioan Bran sunt persoane reale, pe care autorul scrisorilor le-a cunoscut cu adevărat, și a avut nu o dată prilejul să le observe în acțiuni și conversații.

În unele epistole ale autorului moldovean interferența ficțiunii cu autenticul este mai vizibilă, pe când în altele abia dacă poate fi remarcată.

Dincolo de marea lor valoare literară, care este indubitabilă, ele constituie și un document pentru lumea românească din prima parte a secolului XIX măcinată de nenumărate conflicte

Deoarece era speriat de invazia formelor fără fond (acelea pe care le va respinge mai târziu Titu Maiorescu), el accept cu moderație înnoirea structurilor sociale caracteristice timpurilor sale .

Este apreciat și scriitorul care are simțul limbii și care este un observator cât se poate de pătrunzător și avizat al moravurilor existente în vremea sa.

Din punct de vedere temperamental, Negruzzi este nu atât un conservator înrăt , cât mai cu seamă un spirit prudent, care este nemulțumit de despotismul timpului și este înspăimântat în acelați timp de invazia formelor fără fond.

Într-o scrisoare din 1859 adresată lui Ionescu de la Brad, el se arată iritat de “obrăznicia neexperienței și aroganța științei sociale”.

Ce înțelege el prin știința socială nu se deduce prea bine, deoarece nu a dat detalii referitoare la acest aspect, dar în mod sigur obrăznicia social deranjează.

Convingerea lui este să nu dăm “buzna în civilizație, ci s-o luăm încet, chibzuit, atenți cu rânduielile noastre vechi si bune” .

Cu alte cuvinte, Negruzzi este, mai înainte de Maiorescu și, în genere, de junimiști, împotriva formelor goale, care produc dezordinea socială și sunt un factor de declanșare al fantasmagoriilor care-l iritau și pe Eminescu.

Lovinescu va remarca în “Istoria civilizației române moderne acest spirit care avea oscilații (progresist, înnoitor în privința literaturii, destul de conservator atunci când este vorba despre schimbările sociale), zicând că, în ce din urmă ipostaza , se exprimă “proprietarul și interesul de clasă, în alianță cu temperamentul moldovenesc instinctiv refractor spiritului revoluționar”

Acest punct de vedere este discutabil deoarece Negruzzi nu este un spirit “reacționar ci este doar un moldovean care se teme de schimbările ce se fac în mod radical.”

Dacă este citită fără prejudecăți, literatura lui Costache Negruzzi, atât cât este, prezintă un adevărat un interes estetic, nu numai din punct de vedere cultural, cum se întâmplă cu atâtea scrieri din trecut care sunt prețuite doar pentru limba lor.

Atitudinea lui echilibrata se reliefează cu precădere în scrisorile publice “Negru pe alb”, dar și în corespondența privată pe care a avut-o cu mulți oameni de cultură ai vremii sale.

2.2 Observații referitoare la scrisorile lui Negruzzi

“Scrisorile la un prieten” se constituie, în stilul epocii în care a trăit ,într- un fel de jurnal public având un destinatar imaginar.

Sunt observații de ordin social și moral, note de călătorie, portrete individuale și colective fizionomii, schițe de psihologie etc.

Ele au fost publicate în “Păcatele tinereților” în anul 1857, după ce fuseseră tipărite mai înainte în revistele lui Asachi si Heliade.

Prima este din luna mai a anului 1837 și a apărut în “Alăuta românească”, suplimentul “Albinei românești”.

Negruzzi a redactat mici eseuri sub forma epistolară (“Negru pe alb”) care constituie ,în mod indiscutabil, alături de nuvela “Alexandru Lăpușneanu” , opera lui de rezistenta.

Din scrisorile lui putem deduce ideologia și morala lui. Din punct de vedere temperamental, Negruzzi este nu atât un conservator înrăit, cât un spirit prudent, care este nemulâumit de trecerea rapidă a timpului.

În scrisorile sale Negruzzi dovedește că rămâne în mod predominant un clasic, influențat puternic de literatura franceză.

Fiind, după cum a remarcat Eugen Lovinescu, „cel dintai bun foiletonist al nostru", Negruzzi se arată in aceste „disertații literare pe teme diverse" după cum spune Liviu Leonte, un temperament artistic echilibrat și, în același timp , un scriitor pe deplin format, care este stăpân perfect pe mijloacele sale de exprimare.

Unele dintre scrisori prezintă un caracter memorialistic la fel ca cele scrise mai târziu de Ion Ghica, iar aceste scrisori vor fi representative pentru gen în literatura română.

Scrisorile au fost publicate inițial în diferite reviste ce apăreau în acea epocă și au fost strânse pentru prima dată într-un volum în anul 1857.

Scrisorile erau un gen nou abordat în literatura română și principalele publicații în care au apărut au fost “Albina Românească”, “Alăuta Românească”, “Gazeta de Moldavia”.

Nicolae Manolescu afirma că "Negru pe alb de Constantin Negruzzi poate fi considerată, deși tipărită cu intârziere, după cum se intâmpla deseori in secolul XIX, prima carte de proză românească. “

Genul este acela clasic al scrisorilor fără destinatar precis, un soi de scurte proze descriptive sau analitice, în care subiectul propriu-zis nu contează decât în mică măsură. Ne-au lăsat lucruri asemănătoare toți scriitorii pașoptiști, romanticii noștri, Alecsandri, Russo, Kogălniceanu, ca și urmași ai lor precum Odobescu și, scriind in epoca ulterioară a Junimii, pașoptistul, și el, Ion Ghica.

Prozele lui Negruzzi sunt inteligente, pline de haz, scrise cu finețe artistică, de un om cultivat.

Dincolo de marea lor valoare literară, ele constituie și un document pentru lumea românească din prima parte a secolului XIX.”

În ciclul numit „Negru pe Alb”, se găsesc „Scrisori la un prieten”, în care Costache Negruzzi utilizează genul epistolar și adună treizeci dintre foiletoanele sale ce erau risipite prin periodice vreme de 25 de ani.

Necesare ca un ghid de atitudine scrisorile formează un cod de etică și morală valabil în toate epocile, fiind pline de înțelepciunea ce caracterizează un om erudit.
Articolele sale, care au fost publicate ca foiletoane, au subiecte diverse constituind crâmpeie de realitate, putând fi considerate ca prime reportaje literare.

Astfel în “Plimblare” este evocată atmosfera orientală existentă în târgurile din Moldova din vremea lui Negruzzi .

Deoarece din punct de veder temperamental era pragmatic, deci nu avea o fire visătoare, Negruzzi percepe plimbarea în natură în comparație cu cărțile citite.

“După ce trece Podul Iloaei — mișeniță de judani stremțoși și puturoși — călătorul respiră mai ușor mergând prin bogate fânațe și mănoase semănături, întovărășit de melodioasa cântare a crestoasei ciocârlii și a fricoasei prepelițe, pre care o precurmă din când în când cristeiul cu răgușitul glas. El s-ar lasa bucuros la o dulce reverie, dacă pocnetele biciușcei postilionului și prozaicele lui răcnete nu l-ar turbura. Dar iacă te apropii de Târgul-Frumos! Să nu te luneci a judeca după nume și lucrul! câte lucruri și câți oameni își ascund nimiccia sub pompoase numiri!

Acest târg a fost odată rezidință domnească; acum însă nici o urmă de antichitate în el nu se mai vede, decât numai o biserică făcută de Ștefan Marele; pe urmă ajunse a fi capitalie de ținut, iar acum nici aceea nu este. Târgul-Frumos de ce merge, se face urât.”

Bogăția naturii este opusă în această scrisoare sărăciei înecate în praf a unui orășel moldovenesc.

În “Catacombele Mănăstirii Neamțului “este descrisă mănăstirea și mormintele aflate în interiorul acesteia care sunt martore ale istoriei.

În “Pelerinagiu” este descrisă o călătorie făcută pe malurile Trotușului, prin târgurile Târgu Ocna, Slănic până la Onești și este întâlnit arhimandritul Paisie Ocneanul ce este evocat ca un bun ortodox.

În “Ochire Retrospectivă” se realizează un rezumat al istoriei țării Moldovei, se amintesc figuri legendare, se analizează atitudinea lui Lăpușneanu.
În aceste „Scrisori la un prieten” se întâlnesc , și atitudini polemice la adresa lui Ion Heliade Rădulescu cu privire la folosirea limbii române, dar și măiestria autorului în utilizarea corectă și cu eleganță a acesteia.

Scrisorile lui Negruzzi conțin forme literare destul de diverse, dintre care jurnalul de călătorie, scene de moravuri și fiziologii, dizertații științifice pe teme de istorie, religie, literatură, folclor, lingvistică, precum și analiza diferențelor dintre sat și oraș.
Atitudinea corectă si morală a lui Negruzzi se poate analiza si cu privire la forma limbii române pe care o dorea utilizată în scrierile autorilor români.

Astfel el pledează pentru valorificarea limbii care era folosită în vechile cărți, a cărei expresivitate este de necontestat si mai ales a limbii „ce se aude în gura poporului”, pentru ortografierea fonetică a cuvintelor cu folosirea alfabetului latin.

În anul 1833 este printre puținii susținători ai acestei idei, deoarece trecerea la grafia latină se va face abia în anul 1860.

El a criticat eliminarea forțată a cuvintelor străine din limbă, precum cele ungro-turce-grece și slavone, dar nu este de acord nici cu românizarea cuvintelor nelatine.
Deoarece era un creator atent la spiritul moral și ușor ironic în compunerea lucrărilor sale, el a intenționat să amendeze păcatele pe care le avea întrega sa generație de întemeietori, care avea inerentele ei erori, stângăcii, căutări de forme și structuri adecvate realității istorice si estetice, după cum afirma în „Mărturisenie”, articol apărut în Foaie pentru minte,inimă și literatură nr. 30 din 1845, scriitorul având înțelegere cu privire la aceste experimente .

El abordează elegant, cu multă gratie si umor, cele mai neașteptate subiecte, de la cele care pot fi considerate „direct literare" la cele în care „înclinația memorialistică precumpănește" după cum afirmă Paul Cornea , schițând, de fiecare dată cu pană sigură, mici scene de moravuri, fiziologii, împărtășind impresii de călătorie ori exprimându-și pe un ton care este lipsit de pretenții savante părerile în câteva probleme controversate ale timpului în care trăia , cum ar fi, de exemplu, cele privind formarea și consolidarea limbii romane literare.

Scrisoarea este un act intim, care presupune confesiunea și sinceritatea. Negruzzi alege acest mod de a scrie pentru a prezenta în fața cititorului tipuri sociale, imagini, felii de viață , adică fragmente ale unui roman, pe care n-a avut răgazul, răbdarea, indemânarea și posibilitatea de a-l scrie, pentru a rămâne ca mărturie a talentului său.

Scrisorile care sunt adresate unui prieten imaginar și care se pliază de minune pe temperamentul artistic al scriitorului, caracterul și preocupările sale, în calitate de participant direct la mișcarea de edificare socială și culturală pe care o parcurgea societatea românească (in speță, moldoveană) la mijlocul secolului al XIX-lea.

Prin intermediul scrisorilor il putem, fara indoiala, „cunoaste pe omul moral si social Negruzzi,”în toată complexitatea, cu gândurile, cu contradicțiile sale", după cum afirma Liviu Leonte. 
Prin prietenia pe care o arată scriitorilor munteni, sprijină și Asociația literară care se înființase la București în anul 1847, și care va deveni în 1866, Academia Română.

Scrisoarea I ce a fost intitulată “Plimbare”, Scrisoarea XXVIII “Pelerinagiu”, Scrisoarea XXX “Băile de la Ems” se inscriu pe linia „însemnărilor de călătorie", în pofida faptului că Negruzzi nu are propriu-zis vocația călătoriei, pe care o vede , mai curând , ca pe un prilej fericit de a scăpa de muncile cotidiene, de a evada din realitatea cotidiană, de a se izola, fie și pentru scurt timp, in lumea mirifică a naturii, de a se detașa complet de „intrigi și de supărări" și a se lăsa pradă unei vieți tihnite de „odihnă și negrijă".

Evadarea in mijlocul naturii este privită insă de scriitor, în primul rând, ca antidot la un anume fel de civilizație, căci, spune el „Muntele e lăsat pentru poet și poetul pentru munte",
Descrierile de peisaj care au destule ecouri livrești demonstrează un ochi exersat și, nu mai puțin, un suflet sensibil, deși in „pelerinagiile" sale scriitorul pare să fie fermecat nu atât de splendorile pe care le întâlnește în natură, cât de lucrurile și fizionomiile pe care le întâlnește în cale ceea ce îi oferă un prilej de meditație (cu accente de scepticism, dar și ușor moralizatoare) cu privire la destinul uman ori la scurgerea vremii.

Unele dintre scrisorile sale pot fi considerate un jurnal de călătorie prin Moldova de mijloc: Podul Iloaiei, Târgu-Frumos, Miclăușeni, Roman etc.

Negruzzi, despre care nu se poate spune că este un pasionat de călătorii, ci este mai degrabă un spirit sedentar și cusurgiu, ca majoritatea boierilor de țară moldoveni, se plânge de “necazurile unui supărător drum” și, în timp ce călătorește, are timp să facă observații și să facă reflecții culturale și din punct de vedere moral despre ceea ce vede.

La Ruginoasa are impresia că a ajuns la un castel pe care l-a descris Walter Scott și laudă farmecul pe care îl are această clădire și străduința boierilor din vechime de a contrui un asemenea edificiu..

Face un popas pe dealul de la Miclăușeni si face un incursiune în istorie deoarece aici a fost înfrânt regale maghiar Matias Corvin, care avea rădăini românești.

Având prilejul prezenței în aceste locuri, observă buna rânduială a arhitecturii din această zonă, și laudă “acel grandios ce se vede în toate lucrurile batrâne”.

Fiind un călător moldovean nu ignoră, desigur, frumusetile pe care le observă la natura din acele locuri, aceasta reprezentând o caracteristică a scriitorilor moldoveni.

Desi sunt, după cum au firea și conform educatiei primite spirite sedentare, nu aventuroase, toți scriitorii moldoveni vor realiza descrieri ample si frumoase.

Sadoveanu iese din aceasta traditie fiind un om căruia îi plăcea să călătorească și care avea o deosebită plăcere să dezvăluie și altora emoțiile pe care le-a încercat.

Negruzzi este, totuși, în mod evident, mai rezervat cu descrierile și mai zgârcit cu atributele pe care le folosește pentru a descrie frumusețile naturii .

Tudor Vianu este cel care a atras atentia asupra faptului ca autorul impresionist din “Negru pe alb” utilizează procedeul clasic al epitetului general.

Negruzzi scrie despre “trândava Moldova”, “agerul pârâu” sau “răcoroasa pajiște”.După cum a procedat mai târziu Hogaș, introduce în descripțiile (evocările) sale observatii livrești deoarece cosidera natura o imensă carte.

Munții arată, priviți de la Cracău, în viziunea lui Negruzzi “tufoși și creți ca fraza unei marchize din veacul XIV”.

Negruzzi căuta, în fond să prezinte, “maiestatea naturii” și, a înfățișat în termeni măsurați munții și câmpiile Moldovei.

În acest spatiu în care există puritate și măreție , spune Negruzzi, poetul este mai inspirat pentru a cânta gloria si amorul, decât “în zgomotul orașelor unde câte o privighetoare pribeagă, în alee trase cu sfoară, slobode niște sonuri tânjitoare și regulate ca muzica din califul din Bagdad”

În această descriere se poate găsi o anticipare a punctului de vedere semănătorist, fiind un motiv ce se repetă în literatura română pâna la apariția simboliștilor.

Simboliștii reabiliteaza orașul văzându-l ca subiect de inspiratie lirica, gândind în chip just că poeticitatea este un atribut care este un atribut nu al elementului material, ci al ochiului care îl privește… Dar Negruzzi care era traducătorul lui Byron si Hugo ramâne, n aceasta privinta, pe vechile poziții, cosacrate de literature din vremea sa . În scrisoarea a XXV, care este intitulată “Omul de la țară”, dar și în alte scrieri ale sale , reia aceasta tema.

Ideea scriiorului este aceea că viata omului care trăiește la țară este mai fericită și mai binecuvântată de Dumnezeu decât a târgovețului care în majoritatea cazurilor este strâmtorat și supus. iar, pentru a dovedi acest fapt, stă de vorbă cu un gospodar care ar dori să-și trimită copiii la oraș, aratându-i toate neajunsurile vieții din acel mediu. “Ai să-ți osândești copilul la o veșnica atârnare”, zice acest susținător fervent al frumuseții pe care o afli în cadrul vieții rurale.

Negruzzi este un fin și pătrunzător observator al societății din vremea sa , al oamenilor ce dau viață lumii orașelor, târgurilor și satelor Moldovei.

Este o lume pitorească, într-un anume fel carnavalescă, ce era alcătuită din oameni „vechi" și „noi", aflați, și unii și alii, într-o perpetuă căutare a identității lor culturale și morale, o societate la a cărei zbatere scriitorul, asistă amuzat ori contrariat, dorind să „capteze atmosfera umană a epocii" după cum spune G. Dimisianu și să înfățișeze posterității pe contemporanii săi.

Scriitorul creioneaza portrete în Scrisoarea XIII “Lumânărica”, Scrisoarea IV “Un poet necunoscut” ori realizează, precedându-l pe Kogălniceanu, veritabile fiziologii cum ar fi Scrisoarea IX “Fiziologia provincialului”.

Ținutașul lui Negruzzi., ca și cel creionat mai târziu de Kogălniceanu, e, in felul lui, un original care vine la Iași grăbit să se infrupte din foloasele noii civilizații, dar nu izbutește sa asimileze decât ceea ce este „frivol" și derizoriu din ce-i oferă orașul.

Micul boiernaș rural vine în capital țării cu ciubuc, suba de urs, arnaut, deci cu toate atributele stării sale de care era mândru atâta vreme cât se afla la țară.

Acesta încearcă să devină un om modern, cumpărându-și frac, lornetă, pentru a se duce la teatru și a intra în contact cu lumea bună a marelui oraș, deoarece spectacolele de teatru erau prilejuri foarte potrivite pentru a face cunoștință cu persoane importante.

Omul se recomandă a fi rudă cu boierii din oraș dar stă intr-o cameră la han, care era potrivită cu situația sa de provincial care apare în marele oraș . 
Personajul are un comportament tipic al unui arivist, o varianta masculină a Chiriței, eroina creată de Vasile Alecsandri.

Domnul este orgolios, manifestă o lipsă a bunului simț, dă dovadă de incultură și este un mare mincinos.

“Să ne ferim de întâlnirea lui, dacă nu vrem să ne asurzească. A să ne spuie în gergul provințial, care zic că e franțozește, că vine de la moșul logofătul A., unde a găsit pre moșul logofătul B., cu care a să prânzească la moșul logofătul C., și nu știe ce să mai facă, căci e poftit și de ceilalți ai săi moși logofeți și vornici ca să le facă cinste a petrece cu dânșii, și nu-l mai încape vremea, și… și… o mulțime de asemene flecării; pentru că am uitat să-ți spun că provințialul e fudul din născare și evghenis din cap păn-în călcăie. El e nepot tuturor boierilor mari și văr cu toată lumea. Însă deși ne spune că se sfădesc de la dânsul care să-l aibă și să-l primească, bunul om mucezește în hanul lui Coroi sau a lui Petre Bacalul! — O, lume!”

Acesta reprezintă un portret al unui tip social realist care arată spiritul critic pe care îl manifestă autorul cu privire la unele aspect ale societății din vremea sa.

La intoarcerea în provincie , le spune celor rămași acasă istorii pe care le-a inventat, care demonstrează visele pe care le avea de a pătrunde in rândul celor bogați și cu relații, de a se procopsi și a deveni o persoană importantă, luată în seamă de toată lumea bună. 

“După ce a sfârșit banii de cheltuială, vine acasă. Nevasta îi iese înainte. Ea îl așteaptă să vie isprăvnicit sau prezidențit; el vine cu plete lungi și cu lornetă. Ce scene atunce, vrednice de penelul lui Hogart! Ca s-o liniștească, barbatul său îi aduce vrun turban vechi îndrugat de Dominica, sau vro ciudată capelă, caprițioasă clădărie de pene, flori și cordele, care adună de doi ani tot colbul din magazia Ninei”
Scrisoarea II “Rețeta”surprinde aspecte relevante ale aceleiași atmosfere existente în lumea de provincie, care este satirizată (cu oarecare intelegere a acestui tip uman ) pentru goana ei continuă după ceea ce este senzațional, după „nou" și „modern".

Este totuși de înțeles acest comportament al oamenilor de atunci din orășele deoarece acestea erau locuri în care nu se întâmpla nimic, după cum spunea mai târziu Sadoveanu despre târgurile din Moldova.

“În vremea aceasta, locuitorul capitalei se culcă și doarme fără să știe ce revoluție a făcut venirea lui. Dar târgul fierbe pănă seara, când toți provințialii se adună și se așează la preferanț. Nu e vorbă decât de noul venit; șoșotesc, vorbesc, născocesc, alcătuiesc.

— Oare însurat e? — Tânăr e? — Bătrân e? — Ce caută? ce vrea? la ce a venit? — Știe franțozește? — Cum îl cheamă? — Ce familie? — A să șeadă aici? — Știe contradanțul cel nou?— și…. și… Îi vine cuiva, auzindu-i, să crăpe de necaz.”

Pentru a putea scăpa de curiozitatea indiscretă pe care o manifestau localnicii , eroul acestei scrisori a invent o strategie care s-a dovedit a fi folositoare : i-a invitat pe cetățenii mai de vază ai orașului respective , cărora li s-a infățișat autobiografic.

Astfel el le-a spus ce venituri are, când i-au murit părinții, cu cine i s-a măritat sora, de câte ori se bărbierește pe săptămână, câte surtuce, câți pantaloni și câți galoși are etc.

Ironia moralistului este fină și construcția schitei arată că Negruzzi poseda deja un talent bine ordonat.

Această scrisoare este, de fapt, o schiță de moravuri urbane ce utilizează un stil căruia , câteva decenii mai târziu, Caragiale îi va da adevărata strălucire: puțină psihologie socială , observarea morală a obiceiurilor colective, o sensibilitate specială față de faptele ridicole din viață. Negruzzi dovedește în această scrisoare faptul că posedă un talentul epic excepțional.

Acestui tip, al orășeanului cu oarecare avere și pretenții foarte mari, snob și având o alarmantă suficiență, Negruzzi ii opune, pentru contrast, in alte câteva scrisori, pe „omul de țară", care a fost crescut in spiritul tradiției sanatoase și al al dragostei pentru pământul natal : Scrisoarea VIII “Pentru ce țiganii nu sunt români”, Scrisoarea XXV “Omul de țară” sau Scrisoarea XXVI “Proprietate pagubitoare”, în care scriitorul a făcut un elogiu al vieții rustice, care este prezentată în contrast cu „cortegiul de vicii ale orașului" .

Această concepție se mai poate întâlni și la Sadoveanu, care îi considera la fel ca Negruzzi superiori pe locuitorii de la țară din punct de vedere moral, viața la oraș distrugând ceea ce este pur în oameni.

Există în aceste scrisori câteva reflexe despre ceea ce gândea Negruzzi, după anul 1850, referitor la dezvoltarea societății românești din acea vreme, o societate în care se făceau schimbări foarte mari într-o perioadă destul de scurtă, o epocă în care ierarhia valorilor suferea modificări. . 
În mod direct sau utilizând căi ocolitoare, negruzzi ia poziție împotriva mimării progresului, a adoptării tuturor obiceiurilor ce existau în Occident, deoareceacestea erau considerate de persoanele emancipate ale timpului fiind superioare acelora existente în Moldova

Elogiul satului și al vechiului boier de țară este prezent și în povestea , încărcată de fantezie , “Pentru ce țiganii nu sunt români”.

Bogonos este un moldovean patriarhal care poartă haine lungi și comode, după moda veche, e vesel și comunicativ cu cei din jur.

Acesta nu are precupări în domeniul politicii deoarece el citește “Viețile sfinților” și este mulțumit cu situația, râde de cei care își petrec și respinge acea parte de norod “smreduita de eresuri”.

În acest om trăiesc doi români deosebiți : “românul vechi și românul nou”, însă din lectura acestei scrisori, nu se vede decât cel primul, care nu vrea să abandoneze tradițiea

Aceasta dualitate a personalității eroului este revendicată, în mod subtil subtil, de C. Negruzzi.

Boierul izbucnește într-o tiradă împotriva înnoirilor întâmplate în acel veac: “- S-au sfârșit! strigă vecinul meu cu o oftare ce ar fi putut învârti aripile unei mori de vânt, nu mai este nădejde! Se duce vechea noastră Moldovă, și în curând n-o să mai rămâie în ea decât niște struluibați cu mintea stricată – n-o zic asta pentru d-ta – carii, prin scrierile lor, se silesc a sterpi sămânța credinții ce a mai rămas! Oameni de ieri! desprețuiți relegea, nu păziți posturile, nu faceți ca părinții voștri, vă despărțiți de soții, vă place mai mult teatrul decât biserica, și dacă întâlniți în drum un preot, aruncați cu ce vă iese nainte după el, ca să nu vi se întâmple ceva rău, ca când slujitorul Domnului este dracul împelițat. N-a să treacă mult, și vă veți lepăda și de Hristos, căci sunteți în stare a face orice! – Și când vorbea aceste, Bogonos era sublim și mare.

Scriitorul are în tot ceea ce scrie, o față care este întoarsa spre trecut și pe unde merge (se vede din însemnările sale de călătorie) descoperă, cu emoție și mare tristețe semnele decăderii.

Scrisoarea III, care se numește “Vandalism “ ia apărarea romanității pe care o are poporul român și denunță în stilul folosit de Victor Hugo distrugerile suferite de vestigiile antice pe teritoriul Moldovei.

Acest vandalism pe care îl denunță în cea de a treia epistolă a sa i-a adus deputatului Negruzzi surghiunul la moșia sa .

În această scrisoare el  deplânge soarta pe care au avut-o principatelor române “zavistuite de puterile străine” și rușinoasa neglijență pe care o manifestă compatrioții săi.

Stilul lui Negruzzi devine, în această operă patetic și mustrător: “Pe toată ziua rupem câte o foaie din frumoasa carte a vechiei; și curând, când vom mântui ruinarea tuturor acestor sfinte ruinate […] într-un durerea ce ne sfâșie la privirea dărăpănării romanității, nu putem decât striga asupra vandalismului…”

În Scrisoarea IV “Un poet necunoscut”, el realizează o biografie a lui Daniel Scavinschi, unde strecoară multe ironii: copii făceeau zmee din versurile lui (deci erau lipsite de orice valoare) , avea mustăți care “ ar fi fost de fală celui întâi hussar ungur” , întrecuse pe bolnavul lui Moliere, etc..

Cu toate acestea, el are și o anumită simpatie față de poet pe care îl consideră a nu fi vinovat de manifestările pe care le avea deoarece era ipohondru.

În Scrisoarea V, ”Iepurărie” este înfățișat tipul unui laș care își caută justificare în sofisme.

Personajul nu dorește să se bată în duel, deoarece consideră că este mai bine să fie insultat și fără onoare decât să moară în mod stupid și” un purice viu face mai mult decât Napoleon mort”

Scrisoarea VI este consacrată unei vizite în catacombele mănăstirii Neamțu, unde observă, pe trei rânduri de polițe ce erau zidite de-a lungul pereților, capete de om “ca șipurile în magazinul unui spițer”.

Negruzzi afirmă că este preferabilă liniștea pe care o aduce odihna eternă deoarece “nu ne place a vedea că se joacă cineva cu noi când trăim, cu atât mai vârtos după ce am murit.”

Vederea atâtor oase ale celor adormiți îl îndeamnă pe autor să facă remarci triste privitoare la soarta oamenilor.“Sub biserica astă nouă sunt catacombele monastirii, în care se pun oasele morților cînd le dezgroapă din umedul lor locaș, ca să deie locul lor altor morți mai proaspeți. Această hrubă e boltită; are șese stânjini lungime, trei lățime și șese palme de nălțime. O singură ferestrică ce sloboade o rază misterioasă pe o icoană a Mântuitorului care stă pe un tetrapod în fund, luminează acest loc funerar.Trei rânduri de poliți zidite de-a lungul păreților, iar pe sub ele dulapuri”.

Ce se înșiră pe poliți ?—Tidve de morți ! — Ce se pune în dulapuri ? — Oase de morți ! Fiind laic, se numea Constantin Carp.

Când s-a deschis ușa și m-am coborât în acest azil a morții, un sfânt fior m-a cuprins ; și de n-aș fi fost pregătit pentru o asemenea priveliște sau de eram singur, aș fi căzut în genunchi, umilindu-mă dinaintea lui Dumnezeu, în fața acestei mulțime de morți. În adevăr, omul se simte cât e de mic înaintea marei puteri a lui Dumnezeu, înaintea astor oase mucede ce au avut odinioară carne și sânge ca noi!

După aceste întăi cugetări triste, altele mai lumești m-au cuprins. Aste capete așezate cu simetrie pe poliți, aste oase puse cu regulă în dulapuri, m-au mâhnit și m-au supărat. Ce sunt ele altă decât noi, rămășițe a celor ce au fost ca noi?

În Scrisoarea VII Negruzzi vorbește despre craniul lui Calipso, pe care crede a-l fi văzut în catacombele mănăstirii Neamțu, Calipso fiind femeia pe care o cunoscuse în perioada când aceasta era tovarășa poetului rus Pușkin.

Cu acest prilej Negruzzi deapănă amintiri din tinerețe, de pe vremea când era în pribegie ți-i întâlnise pe poetul rus și pe grecoaică.

“ În toată însă această soțietate de emigrați și de localnici, două persoane numai îmi făcură o întipărire neștearsă. Aceste erau un om tânăr de o statură mijlocie, purtând un fes pe cap, și o jună naltă fată, învăluită într-un șal negru, pre care le întâlneam în toate zilele la grădină. Aflăi că junele cu fesul era poetul A. Pușkin, acest Byron a Rusiei, ce avu un sfârșit atât de tragic. El fu ucis în duel de cumnatul său, iar tânăra cu șalul pre care toți o numeau greaca cea frumoasă, o curtizană emigrată de la Iași, numită Calipso.Calipso îmbla tot singură. Numai Pușkin o întovărășea când o întâlnea la grădină.

Cum vorbeau ei (căci Calipso nu știa decât grecește și românește, limbi care Pușkin nu le înțelegea), nu știu. Se vede că 22 ani a poetului și 18 ani a curtizanei n-aveau trebuință de mult înțeles.”

Din punct de vedere literar prezintă o importanță mai mică Scrisoarea X “Mitropolia Moldovei”, despre amestecul patriarhiei de la Constantinopol în treburile mitropoliei moldovene și Scrisoarea XI “Amintire funebră” în care face necrologul maiorului Ioan Bran.

Scrisoarea XII “Păcală și Tândală” este o istorisire plină de haz, care prefigurează scrierile lui Anton Pann în “Povestea vorbei” sau Ion Creangă în opera sa.

În scrisoare autorul prezintă o înșiruire de proverbe binecunoscute șiîn zilele noastre, a căror sursă este înțelepciunea poulară”

“Nu fii zgârcit, căci banii strângătorului intră în mâna cheltuitorului, și scumpul mai mult păgubește, leneșul mai mult aleargă; dar nici scump la tărâțe și ieftin la făină.

Nu te apuca de multe trebi odată. Cine gonește doi iepuri nu prinde nici unul. Nu te întovărăși cu omul becisnic. Mai bine este să fii c-un om vrednic la pagubă decât c-un mișel la dobândă. Nu te vârî în judecăți. În țara orbilor, cel c-un ochi e împărat. Cel mai tare e și mai mare, și dreptul îmblă totdauna cu capul spart. La judecători, ce intră pe o ureche iase pe alta, căci sătulul nu crede celui flămând, și mai bună e o învoială strâmbă decât o judecată dreaptă. Să n-ai a face cu cei mari. Corb la corb nu scoate ochii. Ce iase din mâță, șoareci prinde, și lupul părul schimbă, iar naravul ba.”

Povestirea nu are o înlănțuire logică, fiind desfășurată în cascadă și este lipsită de intenții pedagogice .

Această operă își are izvorul atât în cărțile populare ce circulau în acea vreme cât și în folclor.

În scrisoarea XIII care este necrologul cerșetorului Lumânărică se poate spune, afirmă Alexandru Piru că există o intenție de fiziologie, scriitorul prezentând acest personaj, foarte cunoscut în iași în vremurile de odinioară.

Criticului i se pare că acest subiect este ingrat chiar și pentru un scriitor la care este prezent sentimentul tragicului.

“Dar unde suntem noi în stare a înșira toate bunele fapte a acestui sfânt om! Ajunge a ști că săracul acesta cerșitor, îndemnat de plecarea sa și de o stăruință puternică, a zidit pănă și biserici. Să judecăm din aceasta, oare câți săraci am putea face fericiți cu abonamentul unei loje la teatru, unde învățăm a fi demoralizați, cu cheltuiala unui ospăț ce ne îmbuibă pântecele și ne strică sănătatea, cu o găteală de bal ce roade câte un colț din moștenirea copiilor noștri?

Dacă Lumânărică ar fi strâns toți banii câți a împărțit mile și a cheltuit cumpărând lumânări, clopote, vaci, vestminte ș.a. negreșit ar fi fost bogat după starea sa; dar trăind sărac, el a murit sărac.”

Scrisoarea XX este foarte interesantă, ea fiind intitulată “Statistica lupilor” în care, deoarece erau amenințați să fie împușcați din cauză că mâncau prea multe oi, lupii își cer dreptuile de la ministrul de interne al cărui nume (ironie fină) era Lupu Balș.

“Toată lumea cunoaște lupul, fiară astă carnivoră și nesățioasă, dușmanul păstorilor și groaza oilor. Din vremea regelui Edgar la anul 966, lupii n-au mai văzut pământul Engliterii; și când în toate staturile Europei erau proscriși, numai în Moldavia — sunt acum cinci ani — viețuiau ca în sânul unei republice, încât era blagoslovenie cum lupii și judanii creșteau și se înmulțeau. Însă la 1841, ministerul trebilor din năuntru făcu o legiuire prin care se puse preț capului de lup. Țăranii începură a-i ucide, păstorii a fi mai liniștiți, și oile a dormi mai fără grijă.

Spun — nu știu de e așa — că lupii, văzând osânda ce li se pregătește, au ales o deputație dintre ei, care viind în capitalie, și-au tocmit un vechil ca să le apere dreptul ce-și închipuiau că au. Acesta le-a făcut o jalbă lungă și lată, în care dovedea tetragonicește că, de la descălecarea lui Dragoș, lupii au trăit în bună pace în țară, că n-au mai făcut nime sprafcă ca să vadă câte oi s-au mâncat; că de vreme ce lupii sunt lasați ca să mânânce oi, și oile ca să fie mâncate de lupi, apoi după toate formele, legile și obiceiul pământului, lupii se cuvine a fi volnici să mânânce oi “

Scrisoarea XII este una dintre cel mai cunoscute creații ale lui Negruzzi în care în câteva rânduri autorul a surprins procesul de parvenire a unor boieri de la începutul secolului al XIX-lea,prin mijloace care nu erau demne de laudă.

Meritele oamenilor erau măsurate după peșcheșurile pe care le trimiteau domnilor nu după faptele bune în folosul țării.

“ În vremea domnilor fanarioți, plăcintele și gugoașele erau mult mai căutate. Un domn grec — a cărui nume ingrata istorie a uitat a ne-l păstra — era un mare mâncău de plăcinte. Caimac, gugoașe, alivenci, iaurt, seralii, baclavale, plăcinte, învârtite ș.c.l. se îngropau în stomahul lui ca într-un abis fără fund. În toată dimineața — păn-a nu face divan — trata cu becerii săi despre felul plăcintelor ce trebuia să aibă la masă.

Un curtezan — unde nu-și vâră ei coada! — care îmbla de mult să se facă vornic, nu știa ce mijloc să mai întrebuințeze, și ședea trist odată cu soția sa la masă. Iehnelele și cataifurile treceau pe dinaintea lui fără măcar să le atingă, când iaca se înfățoșează o plăcintă pântecoasă cu o ghirlandă de gugoșele, împărăteasa plăcintelor, cap d-operă în gastronomie.

— Nevastă, strigă boierul meu sărind de la masă, m-am făcut vornic.

— Când?

— Acum.

— Cum?

— Vezi plăcinta asta? Din pântecele ei a să iase vornicia mea”

Scrisorile lui Negruzzi au constituit modele în epoca sa, deoarece abordau teme foarte diverse, fiind importante și pentru generațiile actuale, deoarece aduc parfumul și culoarea unei perioade reprezentative pentru istoria românilor, o epocă de înnoiri profunde .

CAPITOLUL III GRILE DE LECTURĂ PENTRU SCRISORILE LUI NEGRUZZI

“Negru pe alb – Scrisorile lui Costache Negruzzi”

Titlul operei literare: Negru pe alb

Auorul: Costache Negruzzi

Opera face parte din volumul: Păcatele tinerețelor

Editura: Tineretului

Anul apariției volumului: 1857

Date importante din viața și activitatea autorului:

Constantin (Costache) Negruzzi (n. 1808, satul Hermeziu, județul Iași– d. 24 august 1868) a fost un om politic și scriitor român din perioada pașoptistă.

Alte opere ale autorului:

Aprodul Purice

Păcatele tinerețelor

Alexandru Lăpușneanul

Cârlanii

Muza de la Burdujeni

Gen literar: epic

Specia literară: Scrisori

Opera e structurată în: Numeroase scrisori

Opera e scrisă în: Scrisori ( 1-32)

Locul desfășurării acțiunii: Podul Iloaei, Târgul-Frumos, Moldova, Bozienii, Budeștii, Neamțul, Bălănești, târgul, cetățuia Neamțul, Moldavia,Târgu-Ocna.

Timpul desfășurării acțiunii: Mai,1837- August, 1855

Narator: Subiectiv

Personaje: episodice (Pătimașul, călătorul, Matias Corvin, Vornicul Ureche, Muzele, Ștefan, Ipsilanti, fabulistul A.Donici, poetul, B.B, postilion, locuitorul capitalei, Traian, grecii, romanii, Daniel Scavinschi, Alexandru cel Bun, A. Pușkin, Calipso, Bogonos, Cantemir) și Costache Negruzzi care ia parte la fiecare dintre întâmplările din scrisori.

Rezumat:

SCRISOAREA I

Pe întreg parcursul scrisorii I sunt descrise diferite peisaje: mănăstiri, sate, orașe, râuri, munți fiind de asemenea este descrisă călătoria de la Podul Iloaiei la Carpați a autorului

Scriitorul este mirat de contrastul existent între orșele înecate în praf în care nu se întâmplă nimic și măreția naturii din Moldova

SCRISOAREA II

În scrisoarea a II a, este prezentat B.B, un om simplu, care ssește într-un orășel de provincie unde este obiectul curiozității oamenilor

De aceea el le satisface curiozitatea cu date referitoare la el care: “Nu are de gând să se însoare, nu umblă după o anumită slujbă, nu este foarte credincios, care se culcă la șapte, se scoală la 11 dimineața, și care se îngrijește.”

În acest mod acesta scapă de supravegherea oamenilor din localitate care au aflat tot ce dorea despre acest personaj insolit care venise în vizită în localitatea în care li se desfășura existența

SCRISOAREA III

Scrisoarea a III a face referire la istoria României, în special de la cucerirea Daciei de către împăratul roman Traian, și dispariția poporului dac , dacii prefăcându-se în romani, romanii în români, iar românii corcindu-se cu o mulțime de alte nationalități care mai de care mai barbare și mai neînsemnate. Apoi, Costache Negruzzi face o incursiune în istoria Moldovei după secolul al XIII lea, până la secolul al XIX lea.

SCRISOAREA IV

În această scrisoare este prezentat Daniel Scavinschi, care, rămas orfan înca de tânăr, învăță botanică și limba germană, deși nemții nu-i erau tocmai pe plac. Era mic de statură, avea o constituție delicată, provenea dintr-un neam de romîni din Bucovina, și iubea foarte mult 3 lucruri: mustățile sale, medicina și poezia.

Scavinschi era un poet neînsemnat al acelor vremuri care a rămas cunoscut datorită acestui portret pe care i l-a făcut Negruzzi.

SCRISOAREA V

În această scrisoare se relatează o mică neînțelegere între Negruzzi și N. Deoarece aceștia s-au certat din cauza unei actrițe, cel din urmă menționat pălmuindu-l și spunându-i autorului că este un mișel. Negruzzi se sfătuiește cu un prieten de-al său în legătură cu ce ar trebui să facă în această privință, iar acesta îl sfătuiește să se ia la bătaie cu N., însă acest lucru i se pare inuman și nefiresc ca doi bărbați să se certe din cauza unei femei indiferent dacă aceasta este deosebit de frumoasă , deoarece un duel aduce cu sine și riscuri.

SCRISOAREA VI

În scrisoarea a VI a este descrisă mănăstirea Neamț și istoria acestei mănăstiri. Aceasta a fost zidită de Alexandru cel Bun în cinstea lui Ioan Teologul în 1402, și a luat numele de la pârâul ce curge aproape de aceasta, iar lângă mănăstire Ștefan cel mare a mai zidit o biserică impunătoare , lângă aceasta existând mormântul monarhului Chiril Carp și a ucenicului cuviosului stareț Paisie, Platon, iar sub mănăstire există catacombe, unde se depozitează oasele morților aceste priveliști trezind sentimente de nostalgie în inima autorului .

SCRISOAREA VII

În această scrisoare se relatează despre revoluția Greciei din 1821 care a început la Iași, lăsând acest oraș pustiu, și despre refugiații care s-au îndreptat fie spre Bucovina, fie spre Basarabia.

Apoi este descris un june care purta un fes pe cap, care se dovedește a fi poetul A. Pușkin, care avu un destin tragic, fiind ucis de cumnatul său într-un duel. Este de asemenea, descrisă tânăra grecoaică care purta un șal și pe care toată lumea o poreclea “greaca cea frumoasă “, pe nume Calipso și care era însoțitoarea poetului rus.

SCRISOAREA VIII

În scrisoarea a VIII a este descrisă moșia lui Negruzzi, și tovărășia pe care acesta o are cu vecinul său Bogonos, un om bun, dar care nu știa carte prea multă, și care-l îndeamnă pe narator să se oprească din a citi lucrarea în franceză scrisă de Kogălniceanu, și să ia masa cu dânsul.

La masă se aduce vorba de schțița asupra originii și limbii țiganilor, scrisă de tânărul Kogălniceanu.

Vecinul era țigan, așa că s-a ofensat la povestirea conținutului broșurii scrisă de Kogălniceanu, afirmând faptul că acesta își bate joc de ei, deoarece în istoria țiganilor tipărite în viața lui sfântului Grigorie, lucrurile stau altfel.

SCRISOAREA IX

În această scrisoare este prezentat “Provițialul”, care: “ îmblă încotoșmănat într-o grozavă șubă de urs; poartă arnăut în coada droșcii înarmat cu un ciubuc încălăfat și lulea ferecată cu argint; șuba de urs, arnăutul și ciubucul sunt cele trei neapărate elemente a boierului ținutaș; fără ele nu se vede nicăiuri. Figura lui e lesne de cunoscut; cele mai adese este gros și gras, are față înflorită, favoriți stufoși și musteți răsucite, dar pre lângă aceste firești podoabe natura, ca o miloasă mumă, a răspândit asupră-i și un nu știu ce care vorbește mai tare ochilor ispitiți decât orice altă; un nu știu ce care face a fi destul să-l vezi ca să-l cunoști, și să gâcești din ce ținut sosește, sau din ce bortă iese; un nu știu ce, în sfârșit, care te face să râzi cum îl zărești.”.

SCRISOAREA X

În scrisoarea a X a este descrisă mitropolia Moldaviei, care: “pănă atunci era închinată la Ohrida, fu prochiamată liberă și neatârnată prin un act a împăratului Bizanției, Ioan Paleologul. ”. După emigrația lui Cantemir, mitropolitul Antonie s-a dus în Rusia, cedând scaunul arhiereului grec Nechifor, care stătea de mai mult timp în Moldavia. Într-o zi, mitropolitul Iacov Putneaianuarie: “ slobozi o sinodicească carte iscălită de tot soborul, prin care arătând drepturile mitropoliei Moldaviei, sfințite de împăratul Paleologul și întărite de un consiliu compus de prefericiți patriarhi și arhiepiscopi, drept sfânt și firesc a popoarelor de care se bucura Moldavia de a avea păstori spirituali numai din pământeni ”.

Într-un final mitropolia Moldovei a devenit independentă, fiind condusă de oameni ai locului

SCRISOAREA XI

În această scrisoare este prezentată moartea maiorului Ioan Bran, iar Negruzzi ține ca un fel de predică înainte, despre moarte. Cum toate păcatele se spală cu moartea, iar omul de rând se așteaptă ca după acest eveniment va fi răsplătit pentru truda sa și faptele pe care le-a făcut.

Omul va fi pedepsit pentru păcatele sale, dar recunoscut pentru faptele bune, truda și credința sa. Maiorul Ioan Bran era un om cinstit, dar care a murit de tânăr apropiații săi fiind afectați de acest eveniment tragic .

SCRISOAREA XII

În scrisoarea a XII a, Negruzzi îi cere pădurarului care l-a primit în gazdă să-i spună o povestioară, pentru a putea adormi cât de repede posibil. Acesta își drege glasul și începe a povesti: cum că el era fiul lui StrâmbăLemne, care avea puteri supranaturale. La vârsta de două sute opt zeci de ani tatăl său s-a însurat cu jupâneasa Măriuca, o femeie frumoasă, dar cam prostană. La patru ani de la căsătorie, s-a născut o fată. Din păcate, nici ea și nici alți două sute de frați nu au supraviețuit, iar el a fost încredințat nașului său Păcală. Nașul său folosea multe proverbe pentru a-l pregăti pentru viață, aceste proverbe fiind spuse de Negruzzi cititorilor săi, cele mai multe fiind binecunoscute de majoritatea oamenilor

SCRISOAREA XIII

În această scrisoare este prezentat Lumânărică, acesta fiind un om sărac, pe care mama sa îl trimitea să cumpere lumânări și să le dea pe la biserici. Acesta mai aducea unei biserici și stofe bogate, deși el nu avea totuși cu ce să se îmbrace. Era un om foarte darnic. Dacă acesta considera că a găsit un om mai nevoiaș decât el, numaidecât îi dădea ce avea.

Într-un final, acesta a murit și a fost îngropat cu cinste .

SCRISOAREA XIV

În această scrisoare este prezentat un june, care era foarte deștept, dar căruia nu-i plăcea faptul că Negruzzi îi vorbea despre fanatism și deprindere, și începe a explica diferența între trecut și prezent, cum se vorbea atunci și cum se vorbește acum, înțelesul și semnficația cuvintelor de atunci și de acum.

SCRISOAREA XV

În scrisoarea XV, poetul lui Negruzzi spune că nu-i pasă de critica poetului din scrisoarea precedentă, și nu este acod cu critica acestuia: “Pentru că n-are simțul comun; pentru că vorbește de pe ceea lume, în sfârșit, pentru că în iscălitura acestui critic găsesc un q, doi w și trei h”. Apoi, Negruzzi îi spune acestuia că a citit o carte rusească ce i-a trimis-o autorul, tipărită în St. Petersburg și intitulată: “Nacertanie pravil valaho-moldavskoi grammatiki”, adică Prescrierea regulilor gramaticii românești, autorul fiind d. Hâncu. Această carte este alcătuită din 2 volume 8, de 500 de pagini.

SCRISOAREA XVI

În această scrisoare Negruzzi vorbește despre gramatica limbii române și despre originile sale, dând exemplu din diferite limbi cum ar fi : spaniola, italiana și limba latină.

SCRISOAREA XVII

În scrisoarea XVII Negruzzi vorbește despre creștinism, biserici, minuni, și despre moartea Elisei Osana.

SCRISOAREA XVIII

În această scrisoare autorul vorbește despre originile și evoluția limbii române, spunând că limba română “este țesută cu ziceri slavone”, dar că, în momentul în care și alte neamuri barbare ne-au invadat țara, ne-au dat și nouă câte o influență din limba lor, formându-se o limbă română cu influențe din mai multe limbi.Unii sunt de părere că influențele slavone și unguroturgo-grece trebuie înlăturate.

Concluzionând, Negruzzi spune: “ că românii aduși de Traian, pănă a nu veni barbarii preste ei, 1) nu știau vinovăția; 2) nu erau silnici, 3) nu sufereau obidele și 4) nu cunoșteau robia ș.c.l.”

SCRISOAREA XIX

În această scrisoare este descrisă priveliștea de la muntele Pionul într-o zi de vară, pe vremea apusului. Apoi, Negruzzi face referire la istoria României și la întemeierea statului Moldaviei de către Dragoș, fiul lui Bogdan, un sat care era alcătuit din oameni ce se ocupau cu agricultura și păstoritul.

Colonizarea începe, iar plugurile se prefac în lănci, respingând puterea cu putere, pentru a deveni dintr-o mică colonie, un stat.

Peste o jumătate de secol, Moldavia devine din ce în ce mai puternică, sub stăpânirea lui Ștefan, care: “ zdrobește pre Cazimir polonul, pre Matiaș ungurul, pre Mainac tatarul, pre Lobod și Nelivaicu cazacii, și râvnind a uni sub un singur sceptru provințiile române, năvălește asupra românilor valahi, bate pre Vlad, sfarmă pre Radul, care cheamă în ajutorul său pre turci.”

Așa s-a ajuns ca Ștefan să ridice aristocrația. Totul mergea bine În Moldavia, până când, la tron s-a urcat un om prost și necunoscut, Petre Stolnicul, căruia i s-a dat sabia răzbunării în mână. Acesta, sub numele de Alexandru Lăpușneanul, care : “ va sparge cuibul și va strivi acest furnicar de intriganți ce făcea și desfăcea domni”. În sfârșit se ajunge la Cantemir, care a făcut alianță cu Petru al Rusiei deoarece credea că în acest mod moldovei îi era mai bine .

SCRISOAREA XX

Negruzzi tocmai se întorcea de la vânătoare, unde a vânat un lup când s-a decis să scrie această scrisoare. Acesta descrie lupul, “fiară astă carnivoră și nesățioasă, dușmanul păstorilor și groaza oilor. Din vremea regelui Edgar la anul 966, lupii n-au mai văzut pământul Engliterii; și când în toate staturile Europei erau proscriși, numai în Moldavia — sunt acum cinci ani — viețuiau ca în sânul unei republice, încât era blagoslovenie cum lupii și judanii creșteau și se înmulțeau. Însă la 1841, ministerul trebilor din năuntru făcu o legiuire prin care se puse preț capului de lup. Țăranii începură a-i ucide, păstorii a fi mai liniștiți, și oile a dormi mai fără grijă.”.

Autorul împreună cu mai mulți tovarăși de ai săi se așezară la masă pentu a mânca borș de miel, cotlete de miel și friptură de miel. Apoi,cel care-i servește face asemănări între om și lup. La sfârșitul scrisorii, se face un inventar cu lupii care au fost omorâți de la 26 ianuarie 1841 până la sfârșitul lui decembrie 1845.

SCRISOAREA XXI

În această scrisoare, Negruzzi face din nou referire la istoria României, de la instaurarea lui Dragoș până la emigrarea lui Cantemir.

De asemenea, descrie și frumusețea bisericilor din România, construite pe timpul unor anumiți conducători, acestea având influențe din fiecare epocă în parte.

SCRISOAREA XXII

În acestă scrisoare este reamintită copilăria, când toți, și oameni mari, și batrâni, și copii, se adunau în jurul aceluia care striga: „ covrigi!, gogoșele!”. Astăzi, Negruzzi spune că plăcintele și-au pierdut valoarea lor.

În continuare, acesta povestește despre un boier care s-a făcut vornic datorită mitei pe care a oferit-o unui boier mai mare în rang .

SCRISOAREA XXIII

În această scrisoare, Negruzzi descrie femeile, pe care spune că le cunoște mai bine decât pe bărbați.Aceste ne invită să o privim pe femeie în toată vârsta: “Vezi-o fecioară, fără prihană, tânără și frumoasă. În ochii ei strălucește dulceața, și în inima sa amorul. Iat-o acum soție, mumă de familie, cungiurată de copiii săi, îngrijind de casa sa, și sârguindu-se a împrăștia cu senineța și blânda ei mângăiere negurile supărărilor de pe fruntea soțului său. În sfârșit matroană respectabilă, povățuind cătră cele bune pre fiii și fiele sale, uitându-se cu mulțămire la trecuta ei viață, în care nu are a-și bănui nici de o greșală; și așteptând sfârșitul ca un somn după o ostenitoare călătorie. Ea știe că Dumnezeu a creat-o nu pentru dânsa, ci pentru familia ei, de aceea egoismul nu află loc în sufletul său, și misia îi e împlinită, dacă în calea vieții sale a putut șterge câteva lacrimi, semăna câteva flori, și lăsa o suvenire duioasă în inimile scumpe!”

SCRISOAREA XXIV

În această scrisoare se descrie atmosfera care era în vremea când holera se răspândise printre cetățeni.

Holera secera întâi mai slab, apoi mai iute, pe cei care locuiau în Iași. În vremea când holera era încă răspândită, a început o revoluție a românilor, și armata rusească trecu Prutul pe la Leova și Sculeni. Luna sângeroasă aproape era pe sfârșite, holera începuse a se mai domoli. Apoi, Negruzzi vorbește despre visul doctorului P care și-a amintit diverse orori întâmplate în războaiele napoleoniene .

SCRISOAREA XXV

În această scrisoare autorul vorbește despre viața de la țară, deoarece acesta poposi într-o zi în satul N, la casa unui răzeș.

După ce acesta se puse la masă, începu a discuta cu gazda despre copilul pe care aceasta îl avea și pe care trebuia să-l trimită la școală, pentru a învăța ceva limbi străine.

Pe cel de al doilea copil voia să-l trimită să învețe o meserie, la un lipscan sau un bacal, să învețe negustoria.

Pe fată, Anița, o va da la o pensiune unde va învăța a cânta la chitară și de a învăța franțuzește. Iar pe cel de-al trelilea copil îl va da în casa unui boier pentru a-l scoate cirac. La final, Negruzzi îi mulțumește pentru ospitalitate și pentru masă și este impresionat de grija omului pentru viitorul copiilor săi.

SCRISOAREA XXVI

În scrisoarea XXVI, naratorul vorbește despre importanța bătrânilor în viața oamenilor, dând un exemplu al proprietăților pe care un bătrân le deținea și pe care avea de gând să i le lase lui Scripicescu, un chirigiu nemulțumit.

SCRISOAREA XXVII

În scrisoarea XXVII, autorul vorbește despre politică și întîlnirile sale cu oamenii politici.

SCRISOAREA XXVIII

În această scrisoare, Negruzzi descrie drumul său până la Târgu-Ocna, pentru a verifica niște acte. Apoi menționează faptul că la Târgu Ocna sunt doar trei lucruri de văzut: turnul precistei, ocnele și părintele egumenul, acesta fiind un oraș titpic provincial, un loc unde nu se întâmpla nimic important.

SCRISOAREA XXIX

În această scrisoare, autorul descrie ulițele și plimbările sale pe ulițe: “Câte odată când sunt fără treabă îmi place a lăinici pe ulițe, sau — cum se zice — a număra pavelele. Astă primblare, repetată de multe ori, îmi insuflă feluri de idei mai mult sau mai puțin filozofice, idei nevinovate ce mă fac a uita pentru câtva timp că viața e atât de scurtă și zilele atât de lungi! Ele în ochii mei îmbracă o formă care, din multul analiz ce-i fac, sfârșește prin a face o realitate. Astfel am observat că nimic nu caracterizează pe locuitorii unui oraș ca chiar orașul în care ei se nasc, trăiesc și mor. A măsura. A se preface într-o.”

SCRISOAREA XXX

În această scrisoare, Negruzzi scrie despre experiența sa de la băile de la Ems, și de asemenea descrie și drumul pe care îl face până acolo și oamenii pe care acesta îi întâlnește.

SCRISOAREA XXXI

În această scrisoare este vorba despre fabulistul Alexandru Donici, pe care părinții l-au trimis în infanterie, ajungând sub-locotenent. Negruzzi vorbește despre viața sa, scriindu-i biografia și scriind totodată și despre fabulele sale.

SCRISOAREA XXXII

În această scrisoare, Negruzzi vorbește despre limba românească, și despre evoluția ei: cum că nu ar mai fi nici acea limbă bisericească, nici limba lui Dosoftei și a lui Cantemir ci era un greg hibrid, cu ziceri turcogrecești.

Apoi vorbește despre influențele germane și maghiare pe care limba noastră le-a căpătat de-a lungul timpului.

De asemenea, povestește despre întâmplările anului 1848 care au fost fatale limbii române din cauza politicii

Moduri de expunere:

Narațiune: “După ce trece Podul Iloaei — mișeniță de judani stremțoși și puturoși — călătorul respiră mai ușor mergând prin bogate fânațe și mănoase semănături, întovărășit de melodioasa cântare a crestoasei ciocârlii și a fricoasei prepelițe, pre care o precurmă din când în când cristeiul cu răgușitul glas. El s-ar lasa bucuros la o dulce reverie, dacă pocnetele biciușcei postilionului și prozaicele lui răcnete nu l-ar turbura. Dar iacă te apropii de Târgul-Frumos! Să nu te luneci a judeca după nume și lucrul! câte lucruri și câți oameni își ascund nimiccia sub pompoase numiri!”

Descriere: „Poziția Petrii e foarte poetică. Ea stă între doi ascuțiți munțișori. Cest mai nalt se numește Petricica, celalalt Cozla. Amândoi stau falnici și amenințători deasupra ei, scăldându-și picioarele în apele Huejdului ce șerpuiește în vale, în vreme ce pe malurile lui, juna română culege nu mă uita ca să facă un buchet pentru amorezul ei.”

Dialog: “— Cu cine ai venit?

— C-un boier. (Pentru postilion tot ce nu e țăran este boier.)

— Cum îl cheamă?

— Nu știu.

— De unde vine?

— De la posta din urmă. Și râzând că l-a pâcâlit, postilionul lasă pre curios să caute pre alții, ca să-i deie mai lămurit răspuns.”

Titlul operei (semnificație) : Construcția “negru pe alb” ilustrează cerneala tipărită pe hârtie, care dă impresia de “negru pe alb”

Vocabular: arhaisme și regionalisme

Citat preferat: “ Moartea! Numele ei înfiorează pre cel bogat, pre cel mare, pre cel care lumea nu-l încăpea, și care în împărțeala mormântului nu va avea mai mult loc decât saracul; căci amară trebuie să fie ea pentru omul cu cugetul patat; pentru acel ce trăind numai pentru el, a fost de pagubă compatrioților săi; pentru acel ce strânge averi, și nu știe cui le adună pre ele! Saracul însă, privindu-o ca o odihnă după o zi de muncă, adoarme în liniște, știind că atunci când se va scula ca să deie seamă de cele ce a făcut, va fi răsplătit de ostenelile sale, și locul îi va fi însemnat în dreapta. ”

CONCLUZII

Văzută prin prisma omului din zilele noastre opera lui Negruzzi poate să pară plină de stângăcia caracteristică începuturilor, în care literatura română căuta să își croiască propriul drum.

Cine știe cum ar fi arătat opera lui Negruzzi în situația în care el ar fi primit o educație solidă într-o universitate din Europa ca alți scriitori al căror talent nu le-a permis să ajungă la realizări deosebite în literatură?

Fiind un autodidact, el nu a găsit cele mai fericite soluții întodeauna, ci creația sa a stat sub imperiul bunului său simț și a receptării literaturii europene în modul său.

Epoca în care a trăit și a creat Constantin Negruzzi este o perioadă de transformări profunde care s-au manifestat la nivelul literaturii pe plan european, în care mai multe curente s-au intersectat, din diferitele idei apărând adevărate diamante în ceea ce privește creația, valoarea acestor opere fiind inestimabilă.

Chiar dacă talentul său a fost mai puțin apreciat în epoca sa, cei care i-au urmat au găsit modalități prin care să reliefeze frumusețea creației sale.

Nu există nici un scriitor care să reușească a crea o operă rezistentă în timp ce se datorează doar imaginației sale, fără să fie ancorată în realitate, în experiența de viață pe care acesta o are.

Din toate punctele de vedere Negruzzi este produsul epocii sale, a unei perioade de pionierat a literaturii române în care nu au apărut genii, ci oameni care s-au străduit să creeze opera durabile pentru moștenirea cultural a poporului român.

Este indiscutabil faptul că talentul lui Negruzzi a fost acela de a scrie proză, nu de a face versuri.

Foarte probabil este ca Negruzzi să își fi dat seama de lipsa lui de talent în domeniul poeziei și din acest motiv să fi abandonat această cale, deoarece încercările sale poetice sunt inconsistente și dacă ar fi perseverat în această direcție ar fi fost încă unul din poeții minori ai secolului al XIX-lea.

Destul de puțini scriitori români și-au încercat talentul în genul epistolar, care impune autorului o concizie și o claritate deosebite.

Este necesar să poți spune totul într-un spațiu restrâns făcându-te înțeles, iar Negruzzi a reușit în mod evident acest lucru.

“Scrisorile “ sale au dovedit faptul că Negruzzi era capabil să prezinte teme diverse, de la impresii de călătorie la critica unor moravuri răspândite în vremea sa și la prelucrarea unor motive populare.

Ele sunt cu atât mai valoroase cu cât în ele s-a dovedit întreaga pricepere a scriitorului în mânuirea condeiului.

Este foarte mare păcat faptul că scriitorul nu a mai apucat să își mai continue creația, deoarece cu siguranță literatura română ar fi fost îmbogățită cu alte creații remarcabile.

Negruzzi era un om ponderat, care nu dorește să facă afirmații fanteziste, nu un om înflăcărat care din prea mult entuziasm să dea la iveală unele opere ridicole.

Echilibrul lui interior putem să îl remarcăm mai ales dacă îl comparăm cu o altă personalitate a acelor timpuri, Eliade Rădulescu, care în multe cazuri s-a dovedit a fi un om excentric, care a dovedit acest fapt în multe prilejuri.

În vremea în care a trăit Negruzzi existau două curente de opinie la fel de dăunătoare privitoare la limba română.

Primul dintre acestea era format de adepții exagerărilor ce fuseseră promovate de Școala Ardeleană, care nu accepta cuvinte noi, de origina străină în vocabular și cea de a doua orientare care folosea cuvinte provenite din alte limbi chiar în condițiile în care acest lucru nu era necesar.

Scriitorul moldovean a avut înțelepciune a să aleagă calea de mijloc, rezultatul fiind acela că operele sale sunt ușor de citit chiar și în timpurile moderne.

Echilibrul său s-a manifestat nu numai în opera sa ci și în viața sa deoarece a fost un politician care a susținut ideile unioniste larg răspândite în epocă, dar nu a fost un militant activ în acest domeniu.

Este de datoria celor care trăim în aceste vremuri, care nu mai seamănă deloc cu epoca în care a trăit și a creat Negruzzi, să deslușim tainele scrierilor vechi, deoarece lectura acestora ne poate aduce un strop de înțelepciune.

BIBLIOGRAFIE

1.Alecsandri V , Introducere la scrisorile lui Constantin Negruzzi, ediția 1878

2.Călinescu G, Vasile Alecsandri, Ed.Tineretului, 1965

3. Călinescu George , Istoria literaturii române, Ed.Națională Mecu,1946

4. Cornea Paul ,  De la Alexandrescu la Eminescu, E.P.L , 1966

5. Dimisianu Gabriel , Introducere în opera lui Constantin Negruzzi,1984

7. Manolescu Nicolae , prefață la Costache Negruzzi.Negru pe alb.Scrisori, ed Cartea Românească ,2017

8. Piru Alexandru, C.Negruzzi, Ed Tineretului, 1966

9. Piru Alexandru, prefață la volumul „Negru pe alb”, Ed, Tineretului,1967

10. Rotaru Ion “O istorie a literaturii române”, Ed.Minerva, 1971

11. Scorpan Gr,  Realismul lui C. Negruzzi,în Iașul nou, nr. 7/1950,

10. Vianu Tudor , Arta prozatorilor români, E.PL, 1966

12. http://www.romlit.ro/index.pl/costache_negruzzi_precursorul

13.http://www.costachenegruzzi.eu/opere/critica/garabet_ibraileanu.html#.Wy3V6dIzat8

14.http://revistacultura.ro/cultura.php?articol=3515

15.https://agentiaizvordecultura.wordpress.com/2013/02/12/c-negruzzi-ovidiu-cristian-dinica/

16.Noua revistă filologică, anul III, nr1-2, 2012

=== ea7d514f03d133b970127be56b20190fbbf8fcd8_155009_1 ===

CUPRINS

ARGUMENT

CAPITOLUL I OPERA LUI CONSTANTIN NEGRUZZI ÎN CONTEXTUL EPOCII SALE

1.1Secolul al XIX-lea în literatura română

1.2 Constantin Negruzzi scriitor al veacului său

CAPITOLUL II SCRISORI LA UN PRIETEN( PREZENTARE GENERALĂ)

2.1 Apariția scrisorilor lui Negruzzi

2.2 Observații referitoare la scrisorile lui Negruzzi

CAPITOLUL III GRILE DE LECTURĂ PENTRU SCRISORILE LUI NEGRUZZI

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ARGUMENT

Scriitorul moldovean Contantin Negruzzi a fost unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai literaturii române din secolul al XIX-lea, unul dintre primii prozatori al cărui talent s-a dovedit a fi un model pentru generațiile viitoare în literatura română.

Talentul de povestitori al moldovenilor este remarcat încă din perioada medievală, deoarece se poate spune că cele mai citite cronici au fost cele scrise de cronicarii moldoveni Grigore Ureche, Miron Costin sau Ion Neculce însă ar trebui să ținem cont și de operele de mare valoare ale domnitorului Dimitrie Cantemir.

În secolul al XIX-lea au apărut o serie de scriitori moldoveni al căror nume este mai puțin cunoscut în prezent, dar care au influențat în mod evident literatura română din epoca lor până în zilele noastre.

Unii dintre aceștia cum ar fi Constantin Negruzzi sau Vasile Alecsandri au încercat să își exprime talentul atât în proză cât și în poezie, să găsească un domeniu în care să se poată afirma în care să slujească cât mai bine interesele românilor .

Prietenia sa cu Alecsandri și cu Kogălniceanu, doi oameni de frunte ai vremii sale l-a ajutat să depășească unele limite caracteristice oamenilor de litere din acea perioadă, l-a ambioționat să devină un scriitor ale cărui scrieri au fost receptate atât de oamenii timpului său cât și de cei din vremurile moderne, care pot găsi un izvor de inspirație în scriitorul moldovean.

De asemenea, însuflețiți de idealurile revoluționare ale epocii de la 1848, chiar dacă nu au pus umărul la reușita acesteia prin fapte remarcabile politice, scriitorii perioadei au încercat a trezi conștiința maselor populare prin articolele pe care le-au publicat în presa vremii.

În aceea vreme creația scriitorilor români, iar a lui Constantin Negruzzi nu putea face excepție, a fost o îmbinare a clasicismului cu romantismul, iar din această simbioză au ieșit lucrări care reprezintă un punct de pornire pentru capodoperele literaturii române din deceniile viitoare.

Istoria literaturii române a vrut ca autorul Constantin Negruzzi să fie considerat primul mare prozator român, iar opera sa fundamentală „Alexandru Lăpușneanu” să rămână un model pentru scriitorii români din toate timpurile, de neegalat prin măiestria cu care a fost realizată, o adevărată capodoperă pentru cei care își exersează talentul în proză indiferent că trăiesc azi sau au trăit în trecut după terminarea acestei opere.

Constantin Negruzzi este unul dintre scriitorii care au contribuit cu succes în procesul de maturizare a literaturii române fiind unul dintre vestitorii fenomenului pe care îl va reprezenta Junimea în cultura noastră.

De altminteri, fiul său Iacob Negruzzi a fost un participant activ la nașterea și evoluția acestei asociații numite Junimea pe care a slujit-o cu credință mare parte a vieții sale.

„Scrisorile” lui Negruzzi sunt modele pe care următoarele generații le-au apreciat și care au fost apreciate atât în România cât și peste hotare.

Există un motiv foarte important pentru care generațiile actuale ar trebui să studieze operele lui Negruzzi : dorința de a descifra tainele autorului, metodele datorită cărora el a reușit să cuprindă atât de multe înțelesuri în atât de puține cuvinte .

De aceea m-am gândit că o lucrare care ar studia o parte a operei lui Negruzzi ar fi poate un îndemn la lectură pentru cei care nu îi cunosc scrierile și un motiv de a cunoaște prin intermediul scriitorului oameni și locuri de altădată din Moldova patriarhală.

Aș mai putea afirma că o lucrare despre Negruzzi este necesară pentru faptul că în ultimii ani nu prea a mai fost în obiectivul criticilor care au considerat că au spus tot ceea ce era de spus referitor la opera lui Negruzzi, că nu ar mai putea descopri nimic referitor la tâlcurile scrierilor lui Negruzzi.

Un alt motiv care m-a făcut să scriu o lucrare despre scrisorile lui Negruzzi este acela că aceasta oferă învățăminte tuturor acelora care dispun de răbdarea de a le citi, că timpul petrecut î acest mod nu este pierdut ci îți oferă noi orizonturi datorită cărora vom putea înțelege de unde am plecat.

Aș putea afirma faptul că scrisorile lui Negruzzi le-am citit în copilărie, pe vremea când mi s-a cerut să citesc nuvela „Sobieski și românii”, din pură întâmplare acea carte conținând toată opera lui Negruzzi.

Înțelesurile mai profunde le-am aflat mai târziu, atunci când am aflat mai multe date cu privire la acest scriitor.

Convingerea mea este aceea că opera unui scriitor este de cele mai multe ori adânc ancorată în epoca în care acesta a trăit, iar dacă dorești să înțelegi ce a vrut respectivul autor să transmită în operele sale trebuie în egală măsură să te apleci și asupra epocii în care el a trăit și a creat.

Un alt motiv ar fi acela că și studiile existente au destule lacune, deoarece după cum am observat în afară de Alexandru Piru nici un critic nu a fost deosebit de interesat de opera lui Negruzzi , paginile care i-au fost consacrate în lucrările de critică literară fiind destul de puține comparativ cu valoarea scriitorului.

Datorită marii întinderi a operei sale , în special în proză în care a strălucit, Constantin Negruzzi dovedește că este un scriitor modern un adevărat maestru al literaturii române.

CAPITOLUL I

OPERA LUI CONSTANTIN NEGRUZZI ÎN CONTEXTUL EPOCII SALE

Secolul al XIX-lea în literatura română

Secolul al XIX-lea este pentru literatura română o perioadă de dezvoltare, care a fost caracterizată de apariția unor mari scriitori care au devenit clasici în acest domeniu, reprezentând totodată un veac în care are loc nașterea limbii literare moderne.

Este o perioadă de profunde căutări, în care în literatura română de abia au început să apară primele opere literare, multe dintre acestea având ca model opere din literatura universală, în special cea franceză sau germană care erau mult mai evoluate comparativ cu cea română.

A fost foarte dificil ca într-o perioadă scurtă literatura română să adopte formele de exprimare care erau utilizate în acea vreme, deoarece până în secolul al XIX-lea se rezuma la cronicile scrise de Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce și alți autori mai puțin importanți, opera complexă a învățatului Dimitrie Cantemir și creațiile câtorva poeți minori.

Afirmarea unei generații de scriitori, gazetari, istorici și oameni politici, numită de posteritate generația pașoptistă,determină începutul modernității noastre culturale, o perioadă de tranziție și de prefaceri palpabile. Scriitorii pașoptiști au vocația începuturilor și, poate de aceea, disponibilitatea de a aborda mai multe domenii, genuri, specii, mai multe tipuri de scriitură. Polimorfismul preocupărilor individuale se explică în contextul epocii.
Până la 1830 nu se poate vorbi la noi de o tradiție a literaturii culte sau de o intenționalitate estetică a scrierilor literare. Conștiința faptului artistic, ideea de beletristică, se nasc în această perioadă, când se petrece și transformarea autorului în scriitor. Curentele sunt importate o dată cu formele, ideile literare vin împreună cu tiparele narative sau prozodice. Occidentalizarea nu s-a produs brusc, ci a traversat etapa inițială a traducerilor, a adaptării, a imitării modelelor, a respectării structurilor date (în fond, conform ideologiei clasicismului). 

Dezvoltarea presei are un rol important în dorința românilor de a citi tot mai mult și în răspândirea ideilor ce au produs o schimbare a mentalității oamenilor.

Jurnalismul românesc devine tot mai profesionist pe măsură ce apar noi publicații cum ar fi “Curierul românesc”(1829), “Albina românească”(1829) și “Gazeta de Transilvania”(1838).

„Curierul românesc” este tipărit la București, de două ori pe săptamână ,de la data de 8 aprilie 1829 la 19 aprilie 1848 și de pe 29 noiembrie la 13 decembrie 1859.

La scurtă vreme după apariția „Curierului“, la București, apărea la Iași, sub îndrumarea lui Gheorghe Asachi, ziarul „Albina românească“ (1 iunie 1829) iar între cele două publicații s-a născut un spirit de concurență nejustificat.

  Albina Românească este primul ziar în limba română tipărit in Moldova care a  fost o gazetă politico-literară, ce  a aparut  la Iași  bisăptămânal în două perioade (1 iunie 1829 – 3 ianuarie 1835) și  3 ianuarie 1837  pana la 2 ianuarie 1850.

La apariția “Albinei Românești” inițiatorii publicației afirmau : “nu se află azi în lumea politica neam carele, între alte  ale sale folositoare instituții, să nu aibă în limba nației (s.n.) un jurnal periodic”

Apărută intr-o perioadă deosebit de dificilă pentru publicațiile românești, revista Dacia Literară a reprezentat un nou inceput pentru literatura română, fiind o noutate a presei, care îmbina articolele din domeniul literar cu cele politice.

Într-o perioadă în care puținele publicații existente în Țările Române prezentau preponderent fapte politice, Dacia Literară a fost importantă pentru presa românească,prin caracterul său preponderent literar.

În primul număr al revistei, sub titlul „Introducție”, M. Kogălniceanu, care a fost întemeietorul revistei, publică un articol- program care sintetizează în patru puncte idealurile literare pe care le împărtășeau scriitorii pașoptiști:

– Combaterea imitației scriitorilor străini și a traducerilor mediocre din operele acestora

Îngrijorat de sărăcia literaturii române, din acele timpuri, ale cărei opere se puteau număra pe degete, Ion Heliade-Rădulescu făcuse un apel încurajator către tinerii scriitori: „Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!”

Interpretând acest îndemn doar din punct de vedere cantitativ, multe publicații existente în acea epocă au încurajat apariția unei literaturi mediocre, în mod frecvent imitată după creații de proastă calitate occidentale, pervertind gustul publicului.

Mihail Kogălniceanu a lansat un avertisment asupra pericolului unei astfel de literaturi, care elimină criteriul estetic

-Crearea unei literaturi care să aibă specific național, deoarece în loc să imite scriitorii străini, românii pot avea o literatură autohtonă, cu teme inspirate din istorie, natură și folclor.

Preluată din estetica romantică de pe plan european, această triplă recomandare se va regăsi în operele create de scriitorii pașoptiști.

– Un alt deziderat îl constituia lupta pentru unitatea limbii: „Țălul nostru este realizația dorinței ca românii să aibă o limbă și o literatură comună pentru toți”. Eforturile Școlii Ardelene de unificare a limbii sunt continuate de pașoptiști, care încearcă să formuleze normele limbii literare, respingînd exagerările latiniste și pledînd pentru introducerea alfabetului latin

-Dezvoltarea spiritului critic: sperînd ca prin impunerea acestor reguli să fie creat un sistem de valori la care să adere în mod conștient publicul român.

M. Kogălniceanu introduce și conceptul de critică obiectivă, subliniind că analiza critică se va face numai asupra operei respective : „Critica noastră va fi nepărtinitoare. Vom critica cartea, iar nu persoana.”

Scriitorii generației pașoptiste au cultivat teme și motive romantice, au ales istoria ca sursă de inspirație pentru o lirică a patriotismului ardent și natura – coordonată a sufletului românesc, au valorificat literatura populară și mitologiile orientale.

Fantezia creatoare, libertatea de creație, aspirația spre absolut, spiritul rebel și contestatar sunt câteva trăsături ale scriitorilor pașoptiști.

Romantismul Biedermeier este o variantă degradată a Romantismului înalt, manifestat în Europa în perioada 1790-1815, impur, eclectic și predispus la orice compromis stilistic sau simbioză tematică. Conceptul de romantism Biedermeier se poate asocia produsului literar al anilor 1830-1860 (cf. Virgil Nemoianu, respectiv, Nicolae Manolescu) pentru a identifica fenomenul hibridării estetice, conglomerat de forme și motive vechi și noi în cuprinsul aceleiași opere. Alecsandri ar putea fi în acest sens exemplul tipic.

Poezia pașoptistă cultivă specii lirice și epice. în unele opere se îmbină trăsături ale mai multor specii.

În poezia lirică:

-pastelul (Vasile Cârlova, Înserare, Ruinurile Tărgoviștii, Vasile Alecsandri, Pasteluri), 

-idila (Vasile Alecsandri, Rodica), elegia (Vasile Cârlova, Păstorul întristat, Dimitrie Bolintineanu, O fată tânără pe patul morții, Vasile Alecsandri, Steluța)

– meditația (Grigore Alexandrescu, Meditație, Umbra lui Mircea. La Cozia, Anul 1848, Ion Heliade-Rădulescu, Visul, O noapte pe ruinele TărgoiHșteî)

– oda și imnul (Vasile Cârlova, Marșul oștirii romane, Vasile Alecsandri, Odă ostașilor romani, Hora Unirii, Deșteptarea României, Andrei Mureșanu, Un răsunet

– satira și epistola (Grigore Alexandrescu, Satiră, Duhului meu, Vasile Alecsandri, Epistolă generalului Florescu).
Poezia epică:

-balada de inspirație folclorică (Ion Heliade-Rădulescu, Zburătorul

– balada istorică (Dimitrie Bolintineanu, Muma lui Ștefan cel Mare, Mircea și solii)

– poemul (Vasile Alecsandri, Dumbrava Roșie, Dan, căpitan de plai)

– legenda (Vasile Alecsandri, Legenda ciocârliei, Legenda rândunicăi)

– fabula (Alexandru Donici, Fabule, Grigore Alexandrescu, Fabule)

– snoava în versuri (Anton Pann, Povestea vorbei)

– epopeea (Ion Heliade-Rădulescu, Anatolida, Mihaida, Dimitrie Bolintineanu, Traianida).

Revoluționarii pașoptiști proveneau în general din familii cu oarecare stare, care își trimiseseră copiii la studii în Franța sau Germania unde au îmbrățișat cu entuziasmul specific tinereții noile idei la care se adăugau tot mai mulți adepți, idei care au constituit punctul de pornire pentru revoluția pe plan european.

Tendințele epocii sunt prelucrate de către tinerii pașoptiști conform cu tradițiile și realitățile prezente în Țările Române în acele vremuri .

O mare parte dintre revoluționari au creat opere importante pentru cultura română, fiind oameni cu preocupări diverse, literatură, istorie,politică.

Oameni de cultură reprezentativi pentru epoca amintită au fost Vasile Alecsandri, Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu,Grigore Alexandrescu și Constantin Negruzzi, pentru a da doar câteva exemple.

În secolul al XIX-lea după cum menționa și Kogălniceanu mulți scriitori făceau mai întâi traduceri ale unor opere din alte literaturi, unele dintre aceste opere alese pentru a fi traduse fiind de slabă calitate. Scriitorii români alegeau opera pe care doreau să o traducă conform propriilor criterii estetice și în multe cazuri nu erau prețuite operele cu adevărat valoroase.

În secolul al XIX-lea s-au afirmat mai ales poeți, care îmbrățișaseră din punct de vedere programatic clasicismul sau romantismul.

Genul epic va avea o dezvoltare mai puțin evidentă, scriitorii încercând să scrie proză de dimensiuni reduse, în general nuvele și schițe.

În această perioadă va apărea prima încercare a unui scriitor român de a realiza un roman, Mihail Kogălniceanu cu „Tainele inimei” și primul roman autentic pe care l-a scris Nicolae Filimon „Ciocoii vechi și noi”.

Curentul romantic în literatură ( în special poezia romantică) a avut ca una dintre principalele teme elogiul adus ruinelor, temă folosită foarte des de poeții romantici români .

Pentru lirica europeană, ruinele aveau semnificația ființei umane degradate de trecerea timpului, pe când poezia din Țările Române le-a oferit semnificații patriotice.

Au fost evocate ruinele cetății Târgoviște, dar și cele ale cetății Neamț cântăreți ai frumuseții monumentelor istorice au fost numeroși.

Dăm ca exemplu, în poezie creațiile scriitorilor preromantici, precum ar fi Vasile Cârlova, I.H.Rădulescu, Grigore Alexandrescu.

În poezia” Umbra lui Mircea.La Cozia „ poetul Grigore Alexandrescu ne înfățișează o priveliște a mănăstirii de pe malul Oltului .

„Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate

Către țărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc,

Ș-ale valurilor mândre generații spumegate

Zidul vechi al mănăstirei în cadență îl izbesc.”

Evocarea imaginii mănăstirii este în legătură directă cu trecutul glorios al poporului român din vremea lui Mircea cel Bătrân, voievodul care își are locul de veci la mănăstirea Cozia.

Tot Grigore Alexandrescu prezintă și mănăstirea Dealu în poezia „Trecutul. La mănăstirea Dealului”. Această mănăstire aflată lângă Târgoviște, veche capitală a Țării Românești, adăpostește capul lui Mihai Viteazul, unul dintre cei mai mari domnitori ai Românilor.

„Precum o santinelă. pe dealul depărtat

Domnește mănăstirea și zidu-i cel înalt

Se-ntinde îmrejuru-i, pustiu și învechit,

De iedera bătrână, de mușchi acoperit.”

Poetul Vasile Cîrlova în poezia „ Ruinurile Tărgoviștei” scrie următoarele versuri referitoare la priveliștea oferită de fosta cetate de scaun a

O ziduri întristate! O monument slăvit!

În ce mărime înaltă și voi ați strălucit!”

Tema prezentării impresiilor scriitorilor din diferite voiaje pe care le făceau a fost utilizată de mai mulți scriitori din secolul al XIX-lea

Constantin Negruzzi ne prezintă o vizită la mănăstirea Bogdana , de lângă Târgu Ocna în una dintre scrierile salecare are ca obiect înfățișarea unor impresii de călătorie

. „Această mănăstire, zidită și înzestrată de răposatul logofăt Solomon Bârlădeanul și jupâneasa sa – a căror morminte se văd înăuntrul bisericei – este foarte bine întreținută”

Dinicu Golescu înfățișează în opera sa „Însemnare a călătoriei mele „ mai multe orașe din Transilvania acelor vremuri precum ar fi Brașovul, Făgărașul, Sibiul, Clujul. Iată descrierea Clujului” Într-acest oraș sunt case frumoase și mari, dar printr-acestea sunt și proaste, cu un învăliș din vechime, foarte urât, având streașina scoasă afară din zidiri peste douăsprezece palme, care lucru foarte mult supără frumusețea orașului”.

Prietenii apropiați ai lui Constantin Negruzzi au fost Vasile Alecsandri, cel mai mare poet român de până la Eminescu și Mihail Kogălniceanu, marele om politic.

Vasile Alecsandri a fost un scriitor care a rezonat la problemele esențiale ale epocii în care a trăit, dar în același timp a fost un artist care a observat lumea exterioară fără a-și face iluzii, dar și fără scepticism, dovedind în majoritatea ocaziilor un comportament echilibrat și o aplecare către clasic.

Din opera sa de dimensiuni destul de impresionante, pastelurile, o parte dintre legende, câteva piese de teatru și proza memorialistică au rezistat trecerii timpului și au rămas repere ale culturii românești.

Referitor la poeziile lui Alecsandri, G.Călinescu scria” De fapt, pastelurile lui Alecsandri

sunt un calendar al spațiului rural și al muncilor câmpenești respective ( toamnă, iarnă, primăvară, vară).”

Alecsandri este un poet ale cărui creații se caracterizează prin grație și echilibru, care este atent la descoperirea armoniei, sensibil la farmecul naturii. Putem da exemple în acest sens poeziile „Iarna”, „ Sania „ sau „Malul Siretului”.

Alecsandri a călătorit foarte mult, atât în țară cât și în străinătate, din plăcere personală, pentru a cunoaște locuri și oameni, ori cu însărcinări oficiale.

Descoperirea creațiilor populare a avut influențe adânci asupra sa și va marca evoluția ulterioară a literaturii române.

Alecsandri a înțeles valoarea pe care o reprezintă folclorul și a publicat lucrarea „ Poezii poporale, balade(cântece bătrânești) adunate și îndreptate de Vasile Alecsandri”.

Ciclul „ Ostașii noștri” înfățișează eroismul ostașilor romăni din Războiul de Independență, prezentat din punctul de vedere al oamenilor simpli care au luat parte la acest război.

În creațiile sale dramatice , ce au ca personaj central pe Chirița și anume” Chirița în Iași sau Două fete ș-o neneacă”, „Chirița în provincie”, și „ Cucoana Chirița în balon” apar personaje ce aparțin creațiilor clasice precum ar fi tânărul „neghiob”, fata care urmărește să se mărite sau valetul „nătâng”.

Prin traducerile în limbile de circulație internațională engleză, franceză și germană, ale unora dintre poeziile sale sau ale poeziilor populare culese de el , Alecsandri este unul dintre primii scriitori ai epocii moderne ce au devenit cunoscuți peste hotare.

Mihail Kogălniceanu a fost unul dintre cei mai talentați exponenți ai generației pașoptiste cu contribuții majore în viața politică românească, și un luptător activ pentru înfăptuirea unirii principatelor.

În domeniul creației literare el se dovedește a fi un observator excelent,cu un umor plin de finețe și o mare dezinvoltură în mânuirea lexicului limbii române.

Preferințele sale literare sunt scriitorii francezi,de al autorii pe care i-a cunoscut în perioada copilăriei, Fenelon și Florian, până la Victor Hugo și Lamartine, însă cea mai mare admirație a nutrit-o față de Balzac.

„ Tainele inimei” este unul dintre primele romane românești care nu a fost terminat și pe care autorul a încercat să îl realizeze în maniera romanelor lui Balzac, pentru care avea o mare admirație.

Unul dintre creatorii romanului românesc este Nicolae Filimon.In opera sa reprezentativă și anume “Ciocoii vechi si noi” ni se relevă o tendință balzaciană prin zugrăvirea unor scene de epocă, portrete redate cu fidelitate si trăsături de caracter specifice anumitor tipologii.
Dinu Păturica personajul principal al romanului este una dintre figurile de ariviști
realizate magistral in literatura română.El este un fel de Julien Sorel al plaiurilor dâmbovițene.
In cartea scrisă de Ion Rotaru “O istorie a literaturii române” autorul ajunge la următoarele concluzii:”Balzacianismul mai mult instinctiv, desigur se face simțit in minuția in care romancierul “vede”(cu toate ca avea de descris un București anterior nașterii sale ) topografia orașului de pe malul Dâmboviței”

Nicolae Bălcescu a fost prin excelență un istoric, având chemare către această știință pe care a slujit-o cu toată ființa sa.

El și Mihail Kogălniceanu, a cărui carte „Histoire de Valachie” a făcut o puternică impresie asupra lui Bălcescu, au fost unii dintre cei mai importanți istorici ai românilor,

Cea mai valoroasă lucrare a lui Nicolae Bălcescu pentru care este cunoscut până în ziua de azi este „Românii supt Mihai Voievod Viteazul” , în care autorul a reușit să pună cel mai mult din credințele,pasiunile și măiestria sa în domeniul literaturii.

În cel mai mod, acestă carte este un omagiu adus personalității de excepție a voievodului român, în care autorul a încercat să privească cu obiectivitate personalitatea domnitorului, dar Mihai este prezentat asemeni „ semizeilor cântați de nemuritorul Omer” invincibil și fără slăbiciuni omenești evidente.

Admirația pentru voievodul care a realizat pentru o perioadă scurtă unirea celor trei țări române transpare din fiecare pagină a acestei opere fundamentale scrisă de Nicolae Bălcescu

1.2 Constantin Negruzzi scriitor al veacului său

În acest context literar din secolul al XIX-lea și-a făcut aparița și Constantin Negruzzi, care a încercat să realizeze creații în aproape toate genurile care au fost specifica perioadei respective.

Perioada din jurul anului revoluționar 1848 a contribuit la apariția unei literaturi originale, care este legată de istoria concretă a României și care a fost inspirată în mod indubitabil de frămîntările luptei de eliberare națională și socială.

Se poate spune chiar că nu există o altă generație de scriitori din secolul trecut, care să fi fost mai puternic ancorată în realitatea imediată a timpului pe care îl trăia ca generația pașoptistă.

Spiritul de solidaritate cu această generație,care era conștientă de faptul că participă la evenimente de mare răspundere din punct de vedere istoric , își află confirmare în prodigioasa corespondență a lui C. Negruzzi cu oamenii de seamă ai mișcării culturale de atunci: V. Alecsandri, Gh. Asachi, Gh. Barițiu, I. Heliade-Rădulescu, I. Ionescu de la Brad, Al. Formuzachi, D. Gusti ș.a

Multe dintre scrisorile pe care le-a compus au văzut lumina tiparului încă în timpul vieții sale .

A fost publicată o parte din corespondențape care a purtat-o cu I. H. Rădulescu, cîteva dintre scrisorile carec îi erau adresate lui Barițiu, o scrisoare către căminarul I. Mălinescu, care era însoțită de „trei doine făcute în fugă”, câteva scrisori pentru Gh. Asachi, Alecsandri, scrisorile „deschise” adresate redacțiile „Albinei” lui Gh. Asachi sau „Luminii” lui B. P. Hasdeu etc.

După moartea scriitorului au mai apărut câteva scrisori din corespondența acestuia însă o mare parte a corespondenței private care a fost purtată de Negruzzi nu a putut fi descoperită.

S-au păstrat doar cîteva răvașe din anul 1863 către Iacob și Leon, băieții lui, care-și făceau pe atunci studiile la Berlin, și două scrisori din tinerețe adresate unui prieten pe nume Barbu Slătineanu.

Pe fundalul literar al epocii în care a trăit autorul , scrisorile literare scrise de C. Negruzzi se prezintă ca o galerie de tablouri izvodite cu măiestrie , ce înfățișează momente caracteristice de tranziție de la vechea societate patriarhală la cea burgheză.

Astfel înțelegea scriitorul „să meargă cu veacul”,arătând cu mijloace artistice proprii anumite aspecte tragice și comice ale societății feudalece se găsea în destrămare, oprindu-se cu înțelegere și simpatie la oameni de rând, dar cu suflet mare și stigmatizînd boierimea care era ruginită, pretențioasă, plină de lăcomie și dornică să facă abuzuri.

Șideoarece viața de atunci ce se desfășura în Moldova îi oferea din plin materialele necesare, Negruzzi a izbutit să creeze importante opere epistolare, care erau ancorate în realitatea imediată, cu incursiuni în folclorul și istoria țării.

Numai un roman nu a scris Constantin Negruzzi, dar din lucrările sale în proză de dimensiuni mai mari, cum ar fi “Alexandru Lăpușneanu”, se poate vedea faptul că scriitorul avea un mare talent, de aceea regretăm că nu a încercat să realizeze și o lucrare de dimensiuni mai mari, așa cum au scris Kogălniceanu sau Filimon.

Opera pe care a scris-o Constantin Negruzzi în domeniul literaturii a apărut inițial într-o ediție ce a fost supravegheată de autor la Iași în anul 1857, având titlul general de Păcatele tinerețelor ce reunea patru cicluri.

1.Amintiri de junețe( Cum am învățat românește, Zoe, O alergare de cai, etc..)

2.Fragmente istorice( Aprodul Purice, Alexandru Lăpușneanu, Sobiețchi și românii)

3.Neghină și pălămidă(versuri)

4.Negru pe alb. Scrisori la un prieten (în număr de 30)

Dacă se realizează o comparație cu scriitorii din Țara Românească, ce erau influențați de Eliade Rădulescu , moldovenii din epoca în care a trăit Gheorghe Asachi, erau mai conservatori, deși se poate observa faptul că trăsăturile generale ale literaturii române din acea perioadă sunt cam aceleași, fiind consecința întrepătrunderii clasicismului cu romantismul.

O mare parte a acestor scriitori moldoveni au aparținut micii boierimi beneficiind de o educație care le-a permis accesul la cunoștințe din diverse domenii.

Tudor Vianu spunea despre scriitor: „ În rândul primilor realiști stă Costache Negruzzi, natură cumpătată și discretă, stăpân pe acea disciplină interioară care îl împiedică să se destăinuiască prea abundent și care în locul expresiei patetice a propriilor sentimente, preferă observația exactă a realității exterioare, însuflețită uneori prin comentariul său ironic. Trăind în afară mai mult decât în sine, Negruzzi observă natura și omul.”

Activitatea poetică pe care a avut-o Negruzzi este puțină și cu o valoare destul de redusă, după cum a remarcat criticul George Călinescu.

În „Aprodul Purice” , poem ce a avut ca izvor de inspirație cronicile lui Ureche și Neculce, autorul „homeriza destul de artificial, deși versurile sunt ireproșabile”.

„Aprodul Purice a fost o palmă dată de trecutul glorios prezentului”, menționa Vasile Alecsandri.

În prima sa nuvelă intitulată „Zoe”, care este tipic romantică, este de menționat faptul că scriitorul rămîne detașat de eroii săi, realizând o panoramă a moravurilor și a mediului destul de pestriț al orașului Iași în secolul al XIX-lea.

Subiectul nuvelei este pe gustul contemporanilor lui Negruzzi și anume seducerea unei fete provenite din păturile sărace ale societății de către un tânăr ce dispunea de posibilități materiale, urmată de sinuciderea fetei.

În cealaltă nuvelă romantică „O plimbare cu cai „ este relatată tragedia prințului rus Hipolit din înalta societate rusă. Distracțiile specifice pentru veacul al XIX-lea în această societate sunt prezentate amănunțit, fiind surprinsă atmosfera de la defilările hipice din acea perioadă.

Prin traducerile sale de piese de teatru Negruzzi a dorit să aducă pe scenă limba română, avînd grijă să introducă acolo unde era posibil ironii la adresa acelora care maltratau limba română cum ar fi de exemplu în lucrarea „Muza de la Burdujăni”.

Această lucrare ca și „Cârlanii” sunt considerate de unii critici meritorii chiar atunci când sunt comparate cu piesele lui Alecsandri, deoarece sunt caracterizate printr-un dialog sprițar și printr-un convenționalism plin de grație.

În nuvela “Sobieski si românii” Costache Negruzzi evocă unul dintre momentele de luptă eroică a poporului nostru pentru libertate.

Este vorba despre asediul asediul Cetatii Neamțului de către oștile regelui polonez Sobieski și apărarea acesteia de nouăsprezece plăieși, ce fuseseră trimiși de ispravnicul de Neamț pentru a sta de strajă, in lipsa garnizoanei care era pe lânga domnul Cantemir .

Cu nuvela „Alexandru Lăpușneanu”, Negruzzi devine cel dintâi scriitor epic de seamă din literatura română.

Această operă literară este considerată prima nuvelă istorică românească, și apare în anul 1840, în revista „Dacia literară”, fiind încadrată perfect în programul romantic pe care și-l propusese revista, de valorificare a unor fapte din trecutul poporului și prin crearea unor personaje vii, puternice, credibile, sfâșiate lăuntric de manifestări adesea contradictorii.

Autorul a fost atent la operele marilor scriitori francezi ca Hugo, reușind să creeze în destul de puține pagini o dramă istorică ce prezintă consistență.

Fiind romantică prin subiectul pe care l-a ales autorul, nuvela lui Negruzzi are un echilibru clasic din punct de vedere al compoziției și al observării caracterelor personajelor.

            Opera lui Negruzzi respectă toate exigențele speciei literare căreia îi aparține și anume nuvela.

Structura lucrării este riguroasă, conflictul puternic, se evidențiază un singur fir epic, personajul principal fiind unul complex, cu o individualitate bine determinată , iar stilul se caracteriează prin sobrietate și obiectivitate.

            Fiind o nuvelă de tip istoric, opera lui Negruzzi amintește momente din cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanul (1564-1569), realizând o completare a realității , sursa documentară extrasă din cronici, cu ficțiunea.

Sursele de inspirație sunt cronica lui Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, dar și cronica lui Miron Costin, de unde autorul preia scena de răzvrătire a maselor populare din timpul lui Alexandru Vodă.

Negruzzi modifică în repetate rânduri cursul istoric al evenimentelor, introducând unele scene fictive, potrivit imaginației sale.

Atmosfera istorică este realizată prin utilizarea câtorva elemente de limbaj ce constau nu atât în unele cuvinte (zobon, felendreș,etc..) ce nu se mai utilizează în ziua de azi, ci mai ales prin cuvinte al căror conținut semantic a evoluat și prin unele construcții arhaice.

Referitor la motivul pentru care “Alexandru Lăpușneanu” este o nuvelă și un roman, Gabriel Dimisianu spunea în monografia referitoare la Constantin Negruzzi:  "El (secolul al XIX-lea) nu a impus nici un roman, dar ar fi putut să înceapă cu unul, cu acest Alexandru Lăpușneanu, cu materia lui vrem să spunem, așternută însă, desigur, de alt autor, fiindcă stilul rezumativ al lui Constantin Negruzzi nu este o întâmplare, ci o expresie a vocației lui scriitoricești. Există naturi literare care, aflate în posesia unei teme, se simt tentate mereu să dezvolte, să amplifice, să sporească motivul central prin adiționări de alte și alte elemente, prin înlănțuiri de aspecte și extinderi în suprafață, în cuprinderi, asemenea cercurilor mereu crescătoare pe o apă în care un corp solid a fost azvârlit. Alte naturi au însă vocația reducției, acționate de acel spirit al omisiunii elocvente, cum l-a numit cineva. Ele reduc, suprimă, strâng, contrag, condensează, pornind totdeauna dinspre afară către nucleu. Constantin Negruzzi era din această categorie, ca și Caragiale, ca și Creangă"

“Ceea ce izbutește în chip uimitor Negruzzi în “Alexandru Lăpușneanu” este desăvârșita eliminare a propriei sale imagini din povestirea pe care o întreprinde.Căci oricât va fi el, în celelalte scrieri om al experienței sale, bucuros să dea seama despre lucrurile și oamenii pe care i-a văzut și despre întâmplările la care a luat parte, povestirea sa este statornic subliniată de comentariul omului spiritual și amabil pe care îl ghicim în el.”

Grigore Scorpan spunea la mijlocul secolului XX despre creația lui Constantin Negruzzi că: „Împotriva celor care au căutat să afirme impersonalitatea în creație, calitate care ar constitui înalta valoareartistică a nuvelei în discuție –, să arătăm că contradicțiile sociale intră în însuși procesul de creație și astfel,impersonalitatea apare ca o diversiune tendențioasă a esteticii idealiste, menită să falsifice poziția scriitorului discutatfață de frământările sociale pe care le oglindește.”

Referitor la deschiderea lui Negruzzi față de tot ce era nou în epoca sa în societate un critic afirma:” Negruzzi era un burghez cu legături în lumea feudală prin moșie, relații de familie și raporturi sociale, situate ca înalt slujbaș într-o poziție de dependență față de autoritate; în ordinea spiritului, el încearcă să se elibereze, însă, de ingerințele puterii și de lestul inerției conservatoare; voia să meargă cu veacul și înțelegea că înaintarea spre oorânduire nouă e inevitabilă; avea idei mai limpezi sau mai tenebroase, câteodată nimerea adevărul și alteori bâjbâia să-l descopere, dar prin întreaga structură a minții și prin țelul căutărilor lui, participa deplin la universul valorilor burgheze.”

Vasile Alecsandri spunea despre Negruzzi următoarele într-o scrisoare adresată lui Iacob Negruzzi: “ Scrierile sale, deși nu multe, au însă un caracter nou în literatura noastră, deosebindu-se prin elegant limpezire de stil, energie și adevărat românism. “Alexandru Lăpușneanu” este un model neimitat până astăzi și stă în fruntea literaturii noastre.”

“Într-o operă de o viață care nu depășește dimensiunile unui volum de 300 de pagini, Constantin Negruzzi reușește o primă și miraculoasă sincronizare cu însuși conceptul de literatură, oferă texte subsumabile marilor curente literare ale timpului – romantismul și realismul – într-o limbă română surprinzător de proaspătă și de eficientă în spațiul literar. Și pentru ca miracolul să meargă până la capăt, acest scriitor miraculos care și-a început cariera sub semnul unei limbi române involuate, mai rău, atrofiate, ajunge în Epilogul la Păcatele tinerețelor să se joace cu sunetele într-o manieră suprarealistă avant la lettre, fiind din acest punct de vedere un precursor al lui Urmuz.”

În ceea ce privește preocuparea lui Negruzzi pentru limba română, criticul Gabriel Dimisianu relatează despre poziția pe care Negruzzi a adoptat-o în această chestiune “Negruzzi mărturisește că s-ar “învoi” cu părerea “moderaților”, care nu împărtășeau nici elanul de purificări lingvistice de care mulți erau cuprinși, nici închistarea altora față de orice nuanță de schimbare. Acești moderați, cu care Negruzzi se “învoia”, socoteau că elementele luate din alte limbi decât latina, mai demult sau mai încoace, nu trebuiau alungate ca fiind “străine”, ci păstrate în limbă și adaptate spritului nostru, românizate (“trebui a le subția, a le înnobila și a le români”). Ca în atâtea alte probleme care s-au pus generației lui, și în aceasta prudentul Negruzzi optează pentru ceea ce s-ar numi calea de mijloc, plasat cu grijă în afara pozițiilor radicale, de un semn sau de altul."

Cu privire la moderația pe care a manifestat-o Negruzzi poate fi consemnată și părerea lui Garabet Ibrăileanu “Așadar C.Negruzzi e un “moderat”, cum se declara singur-Alecu Russo ar fi zis “eclectic”-și termenii aceștia politici, atât de frecvent aplicați la sistemele lingvistice nu-s figurați, ei au înțeles mai adânc .în adevăr, omul e dintr-o bucată, ideile nu stau în capul lui în compartimente separate și, mai ales (…) ideile când sunt în slujaba unui ideal sunt condiționate de acel ideal .În prima jumătate a veacului al XIX-lea, românii sunt luptători:în fața lor se pun probleme mari și grave și toate chestiile se pun în legătură cu nevoile sociale(arta, de pildă e curat tezistă, armă de propagandă, o recunosc toți Kogălniceanu în Dacia literară, Alecsandri în prefața Teatrului său, etc) așa încât teoriile lingvistice devin un reflex al luptelor naționale și sociale”

Constantin Negruzzi a fost un mare inovator al timpului său în domeniul literaturii, omul care a rupt toate barierele creației, realizând acest fapt într-un mod perfect natural, fără nici un fel de atitudine de revoltî, ca și cum ar fi purtat în permanență un zâmbet pe buze.

De-a lungul vieții sale, Negruzzi a fost mai degrabă un om ponderat, prudent, care era posesorul unui bun-simț nativ, și căruia intuiția pare să îi fi dictat soluții care au creat multe schimbări în literatura română. 

CAPITOLUL II SCRISORI LA UN PRIETEN( PREZENTARE GENERALĂ)

2.1 Apariția scrisorilor lui Negruzzi

Costache Negruzzi este înfățișat de mai toti comentatorii săi un întemeietor în proza româneasca și este de mirare faptul că este lăudat și de esteții modernismului și de criticii ce înclină spre tradiționalism.

Dacă volumul include numai opere de tinerețe, aceasta este pentru că Negruzzi s-a lenevit apoi la scris, fără ca acest fapt să însemne că volumul nu e construit cu multă grijă, ceea ce infirmă ideea unora conform căreia autorul ar fi procedat ca un diletant.

La fel de puțin adevărat este și că prozatorul ar fi lipsit de „invenție, mărginit la anecdotă și memorii, creator de valori de interpretare artistică”, după cum a susținut G. Călinescu.

Toate astea izvorăsc din ignorarea specificului prozei Biedermeier deoarece Negruzzi a respirat în atmosfera romantică înainte de a scrie el însuși literatură

Eugen Lovinescu vede în autorul “Scrisorilor” un epicureu moldovean, un lipsit de o noblețe a spiritului, un om de “juste milieu”, care era iubitor al trecutului și dornic de progres, însă un progres organic, încet si sănătos, nu brutal și pustiitor.

Negruzzi ar fi, potrivit acestei viziuni , un precursor al junimismului, un boier al spiritului cumpătat și un promotor al culturii naționale.

Tot Lovinescu remarcă la autorul “Scrisorilor” stilul cordial și diletantic pe care îl abordează, erudiția sa fără ostentație, capacitatea de a realiza improvizații în jurul unei teme, și în final, scepticismul afectuos și ironia.

Toate acestea sunt calitățile ce aparțin unui veritabil impresionist și, ținând seama de ele, criticul conchide că boierul de la Trifești este primul impresionist român.

Lucru rar la un critic, care este în general sceptic, Lovinescu laudă pe Negruzzi spunând:” Să ne descoperim” , scrie el în anul 1913 ,  “ dinaintea acestui străbun care pe de o parte trăia în marmură, iar pe de alta împletea din firul de mătase al cuvintelor cea dintâi horbotă de proză literară. A fost când și unde trebuia. Inteligență mlădioasă, el si-a întins ațele în toate ungherile”.

Nici criticii de dupa război din generațiile mai noi, (de la Al. Piru la N. Manolescu, Liviu Leonte si G. Dimisianu) nu desconsideră acest punct de vedere. Tuturor le place acest boier de țară cultivat și cumpătat, fixat ideologic și moral între tradiția sănătoasă din Moldova stabilizatoare și voința de sincronizare lentă, organică.

Negru pe alb, scrisă de Constantin Negruzzi poate fi considerată, deși a fost tipărită cu întârziere, după cum se întâmpla în multe cazuri în secolul XIX, prima carte de proză românească.

Forma epistolară era foarte răspîndită în epoca elenismului și, îndeosebi cea a imperiului, astfel încât școlile retorice practicau în cadrul exercițiilor scrise făceau transpunerea în formă epistolară a diferitelor specii literare.

În literatură era deosebit de populară „etopeea” ce era definită ca specie, care urmărea să zugrăvească moravurile și sentimentele oamenilor.

Forma etopeii era, de obicei, cea epistolară. Sub denumirea de etopee figurau cele mai variate opere ale literaturii epistolare.

Scrisorile lui C. Negruzzi sunt:

– comedii în miniatură (,,Rețetă”, „Un proțes”, „Proprietate păgubitoare”, „Istoria unei plăcinte” ș.a.)

– schițe „fiziologice” „Fiziologia provincialului”

– eseuri (,,Ochire retrospectivă”, „Criticele”, „Vandalism”)

-culegeri de proverbe și zicători (,,Păcală și Tîndală”)

– pagini de critică literară „Un poet necunoscut”

– impresii de călătorii „Pelerinajul”, „Primblare”

– iar scrisorile „Lumînărică” și „O amintire funebră” sunt niște elegii în proză

Chiar o trecere fugitivă în revistă a speciilor care sunt folosite ca scrisori în ciclul „Negru pe alb” sugerează ideea unei înrudiri cu „etopeile” grecești

În orice caz, se poate spune că Negruzzi nu a fost străin de această, s-o numim așa, literatură de caractere.

Desigur că nu este vorba de asemănări de conținut, care ar putea trezi îndoieli în privința originalității ciclului, ci de afinități privind principiile generale de creație.

Genul este acela clasic al scrisorilor fără destinatar precis, un soi de scurte proze descriptive sau analitice, în care subiectul propriu-zis nu contează decât în mică măsură. Ne-au lăsat lucruri asemănătoare toți scriitorii pașoptiști, romanticii noștri, Alecsandri, Russo, Kogălniceanu, ca și urmași ai lor precum Odobescu și, scriind în epoca ulterioară a Junimii, pașoptistul, și el, Ion Ghica. Prozele lui Negruzzi sunt inteligente, pline de haz, scrise cu finețe artistică.

Impresionat foarte mult de lectura scrisorilor lui Negruzzi, cititorul este sigur că nefericitul poet Daniil Skavinski ca și generosul cerșetor Lumînărică, boierul retrograd Bogonos și maiorul Ioan Bran sunt persoane reale, pe care autorul scrisorilor le-a cunoscut cu adevărat, și a avut nu o dată prilejul să le observe în acțiuni și conversații.

În unele epistole ale autorului moldovean interferența ficțiunii cu autenticul este mai vizibilă, pe când în altele abia dacă poate fi remarcată.

Dincolo de marea lor valoare literară, care este indubitabilă, ele constituie și un document pentru lumea românească din prima parte a secolului XIX măcinată de nenumărate conflicte

Deoarece era speriat de invazia formelor fără fond (acelea pe care le va respinge mai târziu Titu Maiorescu), el accept cu moderație înnoirea structurilor sociale caracteristice timpurilor sale .

Este apreciat și scriitorul care are simțul limbii și care este un observator cât se poate de pătrunzător și avizat al moravurilor existente în vremea sa.

Din punct de vedere temperamental, Negruzzi este nu atât un conservator înrăt , cât mai cu seamă un spirit prudent, care este nemulțumit de despotismul timpului și este înspăimântat în acelați timp de invazia formelor fără fond.

Într-o scrisoare din 1859 adresată lui Ionescu de la Brad, el se arată iritat de “obrăznicia neexperienței și aroganța științei sociale”.

Ce înțelege el prin știința socială nu se deduce prea bine, deoarece nu a dat detalii referitoare la acest aspect, dar în mod sigur obrăznicia social deranjează.

Convingerea lui este să nu dăm “buzna în civilizație, ci s-o luăm încet, chibzuit, atenți cu rânduielile noastre vechi si bune” .

Cu alte cuvinte, Negruzzi este, mai înainte de Maiorescu și, în genere, de junimiști, împotriva formelor goale, care produc dezordinea socială și sunt un factor de declanșare al fantasmagoriilor care-l iritau și pe Eminescu.

Lovinescu va remarca în “Istoria civilizației române moderne acest spirit care avea oscilații (progresist, înnoitor în privința literaturii, destul de conservator atunci când este vorba despre schimbările sociale), zicând că, în ce din urmă ipostaza , se exprimă “proprietarul și interesul de clasă, în alianță cu temperamentul moldovenesc instinctiv refractor spiritului revoluționar”

Acest punct de vedere este discutabil deoarece Negruzzi nu este un spirit “reacționar ci este doar un moldovean care se teme de schimbările ce se fac în mod radical.”

Dacă este citită fără prejudecăți, literatura lui Costache Negruzzi, atât cât este, prezintă un adevărat un interes estetic, nu numai din punct de vedere cultural, cum se întâmplă cu atâtea scrieri din trecut care sunt prețuite doar pentru limba lor.

Atitudinea lui echilibrata se reliefează cu precădere în scrisorile publice “Negru pe alb”, dar și în corespondența privată pe care a avut-o cu mulți oameni de cultură ai vremii sale.

2.2 Observații referitoare la scrisorile lui Negruzzi

“Scrisorile la un prieten” se constituie, în stilul epocii în care a trăit ,într- un fel de jurnal public având un destinatar imaginar.

Sunt observații de ordin social și moral, note de călătorie, portrete individuale și colective fizionomii, schițe de psihologie etc.

Ele au fost publicate în “Păcatele tinereților” în anul 1857, după ce fuseseră tipărite mai înainte în revistele lui Asachi si Heliade.

Prima este din luna mai a anului 1837 și a apărut în “Alăuta românească”, suplimentul “Albinei românești”.

Negruzzi a redactat mici eseuri sub forma epistolară (“Negru pe alb”) care constituie ,în mod indiscutabil, alături de nuvela “Alexandru Lăpușneanu” , opera lui de rezistenta.

Din scrisorile lui putem deduce ideologia și morala lui. Din punct de vedere temperamental, Negruzzi este nu atât un conservator înrăit, cât un spirit prudent, care este nemulâumit de trecerea rapidă a timpului.

În scrisorile sale Negruzzi dovedește că rămâne în mod predominant un clasic, influențat puternic de literatura franceză.

Fiind, după cum a remarcat Eugen Lovinescu, „cel dintai bun foiletonist al nostru", Negruzzi se arată in aceste „disertații literare pe teme diverse" după cum spune Liviu Leonte, un temperament artistic echilibrat și, în același timp , un scriitor pe deplin format, care este stăpân perfect pe mijloacele sale de exprimare.

Unele dintre scrisori prezintă un caracter memorialistic la fel ca cele scrise mai târziu de Ion Ghica, iar aceste scrisori vor fi representative pentru gen în literatura română.

Scrisorile au fost publicate inițial în diferite reviste ce apăreau în acea epocă și au fost strânse pentru prima dată într-un volum în anul 1857.

Scrisorile erau un gen nou abordat în literatura română și principalele publicații în care au apărut au fost “Albina Românească”, “Alăuta Românească”, “Gazeta de Moldavia”.

Nicolae Manolescu afirma că "Negru pe alb de Constantin Negruzzi poate fi considerată, deși tipărită cu intârziere, după cum se intâmpla deseori in secolul XIX, prima carte de proză românească. “

Genul este acela clasic al scrisorilor fără destinatar precis, un soi de scurte proze descriptive sau analitice, în care subiectul propriu-zis nu contează decât în mică măsură. Ne-au lăsat lucruri asemănătoare toți scriitorii pașoptiști, romanticii noștri, Alecsandri, Russo, Kogălniceanu, ca și urmași ai lor precum Odobescu și, scriind in epoca ulterioară a Junimii, pașoptistul, și el, Ion Ghica.

Prozele lui Negruzzi sunt inteligente, pline de haz, scrise cu finețe artistică, de un om cultivat.

Dincolo de marea lor valoare literară, ele constituie și un document pentru lumea românească din prima parte a secolului XIX.”

În ciclul numit „Negru pe Alb”, se găsesc „Scrisori la un prieten”, în care Costache Negruzzi utilizează genul epistolar și adună treizeci dintre foiletoanele sale ce erau risipite prin periodice vreme de 25 de ani.

Necesare ca un ghid de atitudine scrisorile formează un cod de etică și morală valabil în toate epocile, fiind pline de înțelepciunea ce caracterizează un om erudit.
Articolele sale, care au fost publicate ca foiletoane, au subiecte diverse constituind crâmpeie de realitate, putând fi considerate ca prime reportaje literare.

Astfel în “Plimblare” este evocată atmosfera orientală existentă în târgurile din Moldova din vremea lui Negruzzi .

Deoarece din punct de veder temperamental era pragmatic, deci nu avea o fire visătoare, Negruzzi percepe plimbarea în natură în comparație cu cărțile citite.

“După ce trece Podul Iloaei — mișeniță de judani stremțoși și puturoși — călătorul respiră mai ușor mergând prin bogate fânațe și mănoase semănături, întovărășit de melodioasa cântare a crestoasei ciocârlii și a fricoasei prepelițe, pre care o precurmă din când în când cristeiul cu răgușitul glas. El s-ar lasa bucuros la o dulce reverie, dacă pocnetele biciușcei postilionului și prozaicele lui răcnete nu l-ar turbura. Dar iacă te apropii de Târgul-Frumos! Să nu te luneci a judeca după nume și lucrul! câte lucruri și câți oameni își ascund nimiccia sub pompoase numiri!

Acest târg a fost odată rezidință domnească; acum însă nici o urmă de antichitate în el nu se mai vede, decât numai o biserică făcută de Ștefan Marele; pe urmă ajunse a fi capitalie de ținut, iar acum nici aceea nu este. Târgul-Frumos de ce merge, se face urât.”

Bogăția naturii este opusă în această scrisoare sărăciei înecate în praf a unui orășel moldovenesc.

În “Catacombele Mănăstirii Neamțului “este descrisă mănăstirea și mormintele aflate în interiorul acesteia care sunt martore ale istoriei.

În “Pelerinagiu” este descrisă o călătorie făcută pe malurile Trotușului, prin târgurile Târgu Ocna, Slănic până la Onești și este întâlnit arhimandritul Paisie Ocneanul ce este evocat ca un bun ortodox.

În “Ochire Retrospectivă” se realizează un rezumat al istoriei țării Moldovei, se amintesc figuri legendare, se analizează atitudinea lui Lăpușneanu.
În aceste „Scrisori la un prieten” se întâlnesc , și atitudini polemice la adresa lui Ion Heliade Rădulescu cu privire la folosirea limbii române, dar și măiestria autorului în utilizarea corectă și cu eleganță a acesteia.

Scrisorile lui Negruzzi conțin forme literare destul de diverse, dintre care jurnalul de călătorie, scene de moravuri și fiziologii, dizertații științifice pe teme de istorie, religie, literatură, folclor, lingvistică, precum și analiza diferențelor dintre sat și oraș.
Atitudinea corectă si morală a lui Negruzzi se poate analiza si cu privire la forma limbii române pe care o dorea utilizată în scrierile autorilor români.

Astfel el pledează pentru valorificarea limbii care era folosită în vechile cărți, a cărei expresivitate este de necontestat si mai ales a limbii „ce se aude în gura poporului”, pentru ortografierea fonetică a cuvintelor cu folosirea alfabetului latin.

În anul 1833 este printre puținii susținători ai acestei idei, deoarece trecerea la grafia latină se va face abia în anul 1860.

El a criticat eliminarea forțată a cuvintelor străine din limbă, precum cele ungro-turce-grece și slavone, dar nu este de acord nici cu românizarea cuvintelor nelatine.
Deoarece era un creator atent la spiritul moral și ușor ironic în compunerea lucrărilor sale, el a intenționat să amendeze păcatele pe care le avea întrega sa generație de întemeietori, care avea inerentele ei erori, stângăcii, căutări de forme și structuri adecvate realității istorice si estetice, după cum afirma în „Mărturisenie”, articol apărut în Foaie pentru minte,inimă și literatură nr. 30 din 1845, scriitorul având înțelegere cu privire la aceste experimente .

El abordează elegant, cu multă gratie si umor, cele mai neașteptate subiecte, de la cele care pot fi considerate „direct literare" la cele în care „înclinația memorialistică precumpănește" după cum afirmă Paul Cornea , schițând, de fiecare dată cu pană sigură, mici scene de moravuri, fiziologii, împărtășind impresii de călătorie ori exprimându-și pe un ton care este lipsit de pretenții savante părerile în câteva probleme controversate ale timpului în care trăia , cum ar fi, de exemplu, cele privind formarea și consolidarea limbii romane literare.

Scrisoarea este un act intim, care presupune confesiunea și sinceritatea. Negruzzi alege acest mod de a scrie pentru a prezenta în fața cititorului tipuri sociale, imagini, felii de viață , adică fragmente ale unui roman, pe care n-a avut răgazul, răbdarea, indemânarea și posibilitatea de a-l scrie, pentru a rămâne ca mărturie a talentului său.

Scrisorile care sunt adresate unui prieten imaginar și care se pliază de minune pe temperamentul artistic al scriitorului, caracterul și preocupările sale, în calitate de participant direct la mișcarea de edificare socială și culturală pe care o parcurgea societatea românească (in speță, moldoveană) la mijlocul secolului al XIX-lea.

Prin intermediul scrisorilor il putem, fara indoiala, „cunoaste pe omul moral si social Negruzzi,”în toată complexitatea, cu gândurile, cu contradicțiile sale", după cum afirma Liviu Leonte. 
Prin prietenia pe care o arată scriitorilor munteni, sprijină și Asociația literară care se înființase la București în anul 1847, și care va deveni în 1866, Academia Română.

Scrisoarea I ce a fost intitulată “Plimbare”, Scrisoarea XXVIII “Pelerinagiu”, Scrisoarea XXX “Băile de la Ems” se inscriu pe linia „însemnărilor de călătorie", în pofida faptului că Negruzzi nu are propriu-zis vocația călătoriei, pe care o vede , mai curând , ca pe un prilej fericit de a scăpa de muncile cotidiene, de a evada din realitatea cotidiană, de a se izola, fie și pentru scurt timp, in lumea mirifică a naturii, de a se detașa complet de „intrigi și de supărări" și a se lăsa pradă unei vieți tihnite de „odihnă și negrijă".

Evadarea in mijlocul naturii este privită insă de scriitor, în primul rând, ca antidot la un anume fel de civilizație, căci, spune el „Muntele e lăsat pentru poet și poetul pentru munte",
Descrierile de peisaj care au destule ecouri livrești demonstrează un ochi exersat și, nu mai puțin, un suflet sensibil, deși in „pelerinagiile" sale scriitorul pare să fie fermecat nu atât de splendorile pe care le întâlnește în natură, cât de lucrurile și fizionomiile pe care le întâlnește în cale ceea ce îi oferă un prilej de meditație (cu accente de scepticism, dar și ușor moralizatoare) cu privire la destinul uman ori la scurgerea vremii.

Unele dintre scrisorile sale pot fi considerate un jurnal de călătorie prin Moldova de mijloc: Podul Iloaiei, Târgu-Frumos, Miclăușeni, Roman etc.

Negruzzi, despre care nu se poate spune că este un pasionat de călătorii, ci este mai degrabă un spirit sedentar și cusurgiu, ca majoritatea boierilor de țară moldoveni, se plânge de “necazurile unui supărător drum” și, în timp ce călătorește, are timp să facă observații și să facă reflecții culturale și din punct de vedere moral despre ceea ce vede.

La Ruginoasa are impresia că a ajuns la un castel pe care l-a descris Walter Scott și laudă farmecul pe care îl are această clădire și străduința boierilor din vechime de a contrui un asemenea edificiu..

Face un popas pe dealul de la Miclăușeni si face un incursiune în istorie deoarece aici a fost înfrânt regale maghiar Matias Corvin, care avea rădăini românești.

Având prilejul prezenței în aceste locuri, observă buna rânduială a arhitecturii din această zonă, și laudă “acel grandios ce se vede în toate lucrurile batrâne”.

Fiind un călător moldovean nu ignoră, desigur, frumusetile pe care le observă la natura din acele locuri, aceasta reprezentând o caracteristică a scriitorilor moldoveni.

Desi sunt, după cum au firea și conform educatiei primite spirite sedentare, nu aventuroase, toți scriitorii moldoveni vor realiza descrieri ample si frumoase.

Sadoveanu iese din aceasta traditie fiind un om căruia îi plăcea să călătorească și care avea o deosebită plăcere să dezvăluie și altora emoțiile pe care le-a încercat.

Negruzzi este, totuși, în mod evident, mai rezervat cu descrierile și mai zgârcit cu atributele pe care le folosește pentru a descrie frumusețile naturii .

Tudor Vianu este cel care a atras atentia asupra faptului ca autorul impresionist din “Negru pe alb” utilizează procedeul clasic al epitetului general.

Negruzzi scrie despre “trândava Moldova”, “agerul pârâu” sau “răcoroasa pajiște”.După cum a procedat mai târziu Hogaș, introduce în descripțiile (evocările) sale observatii livrești deoarece cosidera natura o imensă carte.

Munții arată, priviți de la Cracău, în viziunea lui Negruzzi “tufoși și creți ca fraza unei marchize din veacul XIV”.

Negruzzi căuta, în fond să prezinte, “maiestatea naturii” și, a înfățișat în termeni măsurați munții și câmpiile Moldovei.

În acest spatiu în care există puritate și măreție , spune Negruzzi, poetul este mai inspirat pentru a cânta gloria si amorul, decât “în zgomotul orașelor unde câte o privighetoare pribeagă, în alee trase cu sfoară, slobode niște sonuri tânjitoare și regulate ca muzica din califul din Bagdad”

În această descriere se poate găsi o anticipare a punctului de vedere semănătorist, fiind un motiv ce se repetă în literatura română pâna la apariția simboliștilor.

Simboliștii reabiliteaza orașul văzându-l ca subiect de inspiratie lirica, gândind în chip just că poeticitatea este un atribut care este un atribut nu al elementului material, ci al ochiului care îl privește… Dar Negruzzi care era traducătorul lui Byron si Hugo ramâne, n aceasta privinta, pe vechile poziții, cosacrate de literature din vremea sa . În scrisoarea a XXV, care este intitulată “Omul de la țară”, dar și în alte scrieri ale sale , reia aceasta tema.

Ideea scriiorului este aceea că viata omului care trăiește la țară este mai fericită și mai binecuvântată de Dumnezeu decât a târgovețului care în majoritatea cazurilor este strâmtorat și supus. iar, pentru a dovedi acest fapt, stă de vorbă cu un gospodar care ar dori să-și trimită copiii la oraș, aratându-i toate neajunsurile vieții din acel mediu. “Ai să-ți osândești copilul la o veșnica atârnare”, zice acest susținător fervent al frumuseții pe care o afli în cadrul vieții rurale.

Negruzzi este un fin și pătrunzător observator al societății din vremea sa , al oamenilor ce dau viață lumii orașelor, târgurilor și satelor Moldovei.

Este o lume pitorească, într-un anume fel carnavalescă, ce era alcătuită din oameni „vechi" și „noi", aflați, și unii și alii, într-o perpetuă căutare a identității lor culturale și morale, o societate la a cărei zbatere scriitorul, asistă amuzat ori contrariat, dorind să „capteze atmosfera umană a epocii" după cum spune G. Dimisianu și să înfățișeze posterității pe contemporanii săi.

Scriitorul creioneaza portrete în Scrisoarea XIII “Lumânărica”, Scrisoarea IV “Un poet necunoscut” ori realizează, precedându-l pe Kogălniceanu, veritabile fiziologii cum ar fi Scrisoarea IX “Fiziologia provincialului”.

Ținutașul lui Negruzzi., ca și cel creionat mai târziu de Kogălniceanu, e, in felul lui, un original care vine la Iași grăbit să se infrupte din foloasele noii civilizații, dar nu izbutește sa asimileze decât ceea ce este „frivol" și derizoriu din ce-i oferă orașul.

Micul boiernaș rural vine în capital țării cu ciubuc, suba de urs, arnaut, deci cu toate atributele stării sale de care era mândru atâta vreme cât se afla la țară.

Acesta încearcă să devină un om modern, cumpărându-și frac, lornetă, pentru a se duce la teatru și a intra în contact cu lumea bună a marelui oraș, deoarece spectacolele de teatru erau prilejuri foarte potrivite pentru a face cunoștință cu persoane importante.

Omul se recomandă a fi rudă cu boierii din oraș dar stă intr-o cameră la han, care era potrivită cu situația sa de provincial care apare în marele oraș . 
Personajul are un comportament tipic al unui arivist, o varianta masculină a Chiriței, eroina creată de Vasile Alecsandri.

Domnul este orgolios, manifestă o lipsă a bunului simț, dă dovadă de incultură și este un mare mincinos.

“Să ne ferim de întâlnirea lui, dacă nu vrem să ne asurzească. A să ne spuie în gergul provințial, care zic că e franțozește, că vine de la moșul logofătul A., unde a găsit pre moșul logofătul B., cu care a să prânzească la moșul logofătul C., și nu știe ce să mai facă, căci e poftit și de ceilalți ai săi moși logofeți și vornici ca să le facă cinste a petrece cu dânșii, și nu-l mai încape vremea, și… și… o mulțime de asemene flecării; pentru că am uitat să-ți spun că provințialul e fudul din născare și evghenis din cap păn-în călcăie. El e nepot tuturor boierilor mari și văr cu toată lumea. Însă deși ne spune că se sfădesc de la dânsul care să-l aibă și să-l primească, bunul om mucezește în hanul lui Coroi sau a lui Petre Bacalul! — O, lume!”

Acesta reprezintă un portret al unui tip social realist care arată spiritul critic pe care îl manifestă autorul cu privire la unele aspect ale societății din vremea sa.

La intoarcerea în provincie , le spune celor rămași acasă istorii pe care le-a inventat, care demonstrează visele pe care le avea de a pătrunde in rândul celor bogați și cu relații, de a se procopsi și a deveni o persoană importantă, luată în seamă de toată lumea bună. 

“După ce a sfârșit banii de cheltuială, vine acasă. Nevasta îi iese înainte. Ea îl așteaptă să vie isprăvnicit sau prezidențit; el vine cu plete lungi și cu lornetă. Ce scene atunce, vrednice de penelul lui Hogart! Ca s-o liniștească, barbatul său îi aduce vrun turban vechi îndrugat de Dominica, sau vro ciudată capelă, caprițioasă clădărie de pene, flori și cordele, care adună de doi ani tot colbul din magazia Ninei”
Scrisoarea II “Rețeta”surprinde aspecte relevante ale aceleiași atmosfere existente în lumea de provincie, care este satirizată (cu oarecare intelegere a acestui tip uman ) pentru goana ei continuă după ceea ce este senzațional, după „nou" și „modern".

Este totuși de înțeles acest comportament al oamenilor de atunci din orășele deoarece acestea erau locuri în care nu se întâmpla nimic, după cum spunea mai târziu Sadoveanu despre târgurile din Moldova.

“În vremea aceasta, locuitorul capitalei se culcă și doarme fără să știe ce revoluție a făcut venirea lui. Dar târgul fierbe pănă seara, când toți provințialii se adună și se așează la preferanț. Nu e vorbă decât de noul venit; șoșotesc, vorbesc, născocesc, alcătuiesc.

— Oare însurat e? — Tânăr e? — Bătrân e? — Ce caută? ce vrea? la ce a venit? — Știe franțozește? — Cum îl cheamă? — Ce familie? — A să șeadă aici? — Știe contradanțul cel nou?— și…. și… Îi vine cuiva, auzindu-i, să crăpe de necaz.”

Pentru a putea scăpa de curiozitatea indiscretă pe care o manifestau localnicii , eroul acestei scrisori a invent o strategie care s-a dovedit a fi folositoare : i-a invitat pe cetățenii mai de vază ai orașului respective , cărora li s-a infățișat autobiografic.

Astfel el le-a spus ce venituri are, când i-au murit părinții, cu cine i s-a măritat sora, de câte ori se bărbierește pe săptămână, câte surtuce, câți pantaloni și câți galoși are etc.

Ironia moralistului este fină și construcția schitei arată că Negruzzi poseda deja un talent bine ordonat.

Această scrisoare este, de fapt, o schiță de moravuri urbane ce utilizează un stil căruia , câteva decenii mai târziu, Caragiale îi va da adevărata strălucire: puțină psihologie socială , observarea morală a obiceiurilor colective, o sensibilitate specială față de faptele ridicole din viață. Negruzzi dovedește în această scrisoare faptul că posedă un talentul epic excepțional.

Acestui tip, al orășeanului cu oarecare avere și pretenții foarte mari, snob și având o alarmantă suficiență, Negruzzi ii opune, pentru contrast, in alte câteva scrisori, pe „omul de țară", care a fost crescut in spiritul tradiției sanatoase și al al dragostei pentru pământul natal : Scrisoarea VIII “Pentru ce țiganii nu sunt români”, Scrisoarea XXV “Omul de țară” sau Scrisoarea XXVI “Proprietate pagubitoare”, în care scriitorul a făcut un elogiu al vieții rustice, care este prezentată în contrast cu „cortegiul de vicii ale orașului" .

Această concepție se mai poate întâlni și la Sadoveanu, care îi considera la fel ca Negruzzi superiori pe locuitorii de la țară din punct de vedere moral, viața la oraș distrugând ceea ce este pur în oameni.

Există în aceste scrisori câteva reflexe despre ceea ce gândea Negruzzi, după anul 1850, referitor la dezvoltarea societății românești din acea vreme, o societate în care se făceau schimbări foarte mari într-o perioadă destul de scurtă, o epocă în care ierarhia valorilor suferea modificări. . 
În mod direct sau utilizând căi ocolitoare, negruzzi ia poziție împotriva mimării progresului, a adoptării tuturor obiceiurilor ce existau în Occident, deoareceacestea erau considerate de persoanele emancipate ale timpului fiind superioare acelora existente în Moldova

Elogiul satului și al vechiului boier de țară este prezent și în povestea , încărcată de fantezie , “Pentru ce țiganii nu sunt români”.

Bogonos este un moldovean patriarhal care poartă haine lungi și comode, după moda veche, e vesel și comunicativ cu cei din jur.

Acesta nu are precupări în domeniul politicii deoarece el citește “Viețile sfinților” și este mulțumit cu situația, râde de cei care își petrec și respinge acea parte de norod “smreduita de eresuri”.

În acest om trăiesc doi români deosebiți : “românul vechi și românul nou”, însă din lectura acestei scrisori, nu se vede decât cel primul, care nu vrea să abandoneze tradițiea

Aceasta dualitate a personalității eroului este revendicată, în mod subtil subtil, de C. Negruzzi.

Boierul izbucnește într-o tiradă împotriva înnoirilor întâmplate în acel veac: “- S-au sfârșit! strigă vecinul meu cu o oftare ce ar fi putut învârti aripile unei mori de vânt, nu mai este nădejde! Se duce vechea noastră Moldovă, și în curând n-o să mai rămâie în ea decât niște struluibați cu mintea stricată – n-o zic asta pentru d-ta – carii, prin scrierile lor, se silesc a sterpi sămânța credinții ce a mai rămas! Oameni de ieri! desprețuiți relegea, nu păziți posturile, nu faceți ca părinții voștri, vă despărțiți de soții, vă place mai mult teatrul decât biserica, și dacă întâlniți în drum un preot, aruncați cu ce vă iese nainte după el, ca să nu vi se întâmple ceva rău, ca când slujitorul Domnului este dracul împelițat. N-a să treacă mult, și vă veți lepăda și de Hristos, căci sunteți în stare a face orice! – Și când vorbea aceste, Bogonos era sublim și mare.

Scriitorul are în tot ceea ce scrie, o față care este întoarsa spre trecut și pe unde merge (se vede din însemnările sale de călătorie) descoperă, cu emoție și mare tristețe semnele decăderii.

Scrisoarea III, care se numește “Vandalism “ ia apărarea romanității pe care o are poporul român și denunță în stilul folosit de Victor Hugo distrugerile suferite de vestigiile antice pe teritoriul Moldovei.

Acest vandalism pe care îl denunță în cea de a treia epistolă a sa i-a adus deputatului Negruzzi surghiunul la moșia sa .

În această scrisoare el  deplânge soarta pe care au avut-o principatelor române “zavistuite de puterile străine” și rușinoasa neglijență pe care o manifestă compatrioții săi.

Stilul lui Negruzzi devine, în această operă patetic și mustrător: “Pe toată ziua rupem câte o foaie din frumoasa carte a vechiei; și curând, când vom mântui ruinarea tuturor acestor sfinte ruinate […] într-un durerea ce ne sfâșie la privirea dărăpănării romanității, nu putem decât striga asupra vandalismului…”

În Scrisoarea IV “Un poet necunoscut”, el realizează o biografie a lui Daniel Scavinschi, unde strecoară multe ironii: copii făceeau zmee din versurile lui (deci erau lipsite de orice valoare) , avea mustăți care “ ar fi fost de fală celui întâi hussar ungur” , întrecuse pe bolnavul lui Moliere, etc..

Cu toate acestea, el are și o anumită simpatie față de poet pe care îl consideră a nu fi vinovat de manifestările pe care le avea deoarece era ipohondru.

În Scrisoarea V, ”Iepurărie” este înfățișat tipul unui laș care își caută justificare în sofisme.

Personajul nu dorește să se bată în duel, deoarece consideră că este mai bine să fie insultat și fără onoare decât să moară în mod stupid și” un purice viu face mai mult decât Napoleon mort”

Scrisoarea VI este consacrată unei vizite în catacombele mănăstirii Neamțu, unde observă, pe trei rânduri de polițe ce erau zidite de-a lungul pereților, capete de om “ca șipurile în magazinul unui spițer”.

Negruzzi afirmă că este preferabilă liniștea pe care o aduce odihna eternă deoarece “nu ne place a vedea că se joacă cineva cu noi când trăim, cu atât mai vârtos după ce am murit.”

Vederea atâtor oase ale celor adormiți îl îndeamnă pe autor să facă remarci triste privitoare la soarta oamenilor.“Sub biserica astă nouă sunt catacombele monastirii, în care se pun oasele morților cînd le dezgroapă din umedul lor locaș, ca să deie locul lor altor morți mai proaspeți. Această hrubă e boltită; are șese stânjini lungime, trei lățime și șese palme de nălțime. O singură ferestrică ce sloboade o rază misterioasă pe o icoană a Mântuitorului care stă pe un tetrapod în fund, luminează acest loc funerar.Trei rânduri de poliți zidite de-a lungul păreților, iar pe sub ele dulapuri”.

Ce se înșiră pe poliți ?—Tidve de morți ! — Ce se pune în dulapuri ? — Oase de morți ! Fiind laic, se numea Constantin Carp.

Când s-a deschis ușa și m-am coborât în acest azil a morții, un sfânt fior m-a cuprins ; și de n-aș fi fost pregătit pentru o asemenea priveliște sau de eram singur, aș fi căzut în genunchi, umilindu-mă dinaintea lui Dumnezeu, în fața acestei mulțime de morți. În adevăr, omul se simte cât e de mic înaintea marei puteri a lui Dumnezeu, înaintea astor oase mucede ce au avut odinioară carne și sânge ca noi!

După aceste întăi cugetări triste, altele mai lumești m-au cuprins. Aste capete așezate cu simetrie pe poliți, aste oase puse cu regulă în dulapuri, m-au mâhnit și m-au supărat. Ce sunt ele altă decât noi, rămășițe a celor ce au fost ca noi?

În Scrisoarea VII Negruzzi vorbește despre craniul lui Calipso, pe care crede a-l fi văzut în catacombele mănăstirii Neamțu, Calipso fiind femeia pe care o cunoscuse în perioada când aceasta era tovarășa poetului rus Pușkin.

Cu acest prilej Negruzzi deapănă amintiri din tinerețe, de pe vremea când era în pribegie ți-i întâlnise pe poetul rus și pe grecoaică.

“ În toată însă această soțietate de emigrați și de localnici, două persoane numai îmi făcură o întipărire neștearsă. Aceste erau un om tânăr de o statură mijlocie, purtând un fes pe cap, și o jună naltă fată, învăluită într-un șal negru, pre care le întâlneam în toate zilele la grădină. Aflăi că junele cu fesul era poetul A. Pușkin, acest Byron a Rusiei, ce avu un sfârșit atât de tragic. El fu ucis în duel de cumnatul său, iar tânăra cu șalul pre care toți o numeau greaca cea frumoasă, o curtizană emigrată de la Iași, numită Calipso.Calipso îmbla tot singură. Numai Pușkin o întovărășea când o întâlnea la grădină.

Cum vorbeau ei (căci Calipso nu știa decât grecește și românește, limbi care Pușkin nu le înțelegea), nu știu. Se vede că 22 ani a poetului și 18 ani a curtizanei n-aveau trebuință de mult înțeles.”

Din punct de vedere literar prezintă o importanță mai mică Scrisoarea X “Mitropolia Moldovei”, despre amestecul patriarhiei de la Constantinopol în treburile mitropoliei moldovene și Scrisoarea XI “Amintire funebră” în care face necrologul maiorului Ioan Bran.

Scrisoarea XII “Păcală și Tândală” este o istorisire plină de haz, care prefigurează scrierile lui Anton Pann în “Povestea vorbei” sau Ion Creangă în opera sa.

În scrisoare autorul prezintă o înșiruire de proverbe binecunoscute șiîn zilele noastre, a căror sursă este înțelepciunea poulară”

“Nu fii zgârcit, căci banii strângătorului intră în mâna cheltuitorului, și scumpul mai mult păgubește, leneșul mai mult aleargă; dar nici scump la tărâțe și ieftin la făină.

Nu te apuca de multe trebi odată. Cine gonește doi iepuri nu prinde nici unul. Nu te întovărăși cu omul becisnic. Mai bine este să fii c-un om vrednic la pagubă decât c-un mișel la dobândă. Nu te vârî în judecăți. În țara orbilor, cel c-un ochi e împărat. Cel mai tare e și mai mare, și dreptul îmblă totdauna cu capul spart. La judecători, ce intră pe o ureche iase pe alta, căci sătulul nu crede celui flămând, și mai bună e o învoială strâmbă decât o judecată dreaptă. Să n-ai a face cu cei mari. Corb la corb nu scoate ochii. Ce iase din mâță, șoareci prinde, și lupul părul schimbă, iar naravul ba.”

Povestirea nu are o înlănțuire logică, fiind desfășurată în cascadă și este lipsită de intenții pedagogice .

Această operă își are izvorul atât în cărțile populare ce circulau în acea vreme cât și în folclor.

În scrisoarea XIII care este necrologul cerșetorului Lumânărică se poate spune, afirmă Alexandru Piru că există o intenție de fiziologie, scriitorul prezentând acest personaj, foarte cunoscut în iași în vremurile de odinioară.

Criticului i se pare că acest subiect este ingrat chiar și pentru un scriitor la care este prezent sentimentul tragicului.

“Dar unde suntem noi în stare a înșira toate bunele fapte a acestui sfânt om! Ajunge a ști că săracul acesta cerșitor, îndemnat de plecarea sa și de o stăruință puternică, a zidit pănă și biserici. Să judecăm din aceasta, oare câți săraci am putea face fericiți cu abonamentul unei loje la teatru, unde învățăm a fi demoralizați, cu cheltuiala unui ospăț ce ne îmbuibă pântecele și ne strică sănătatea, cu o găteală de bal ce roade câte un colț din moștenirea copiilor noștri?

Dacă Lumânărică ar fi strâns toți banii câți a împărțit mile și a cheltuit cumpărând lumânări, clopote, vaci, vestminte ș.a. negreșit ar fi fost bogat după starea sa; dar trăind sărac, el a murit sărac.”

Scrisoarea XX este foarte interesantă, ea fiind intitulată “Statistica lupilor” în care, deoarece erau amenințați să fie împușcați din cauză că mâncau prea multe oi, lupii își cer dreptuile de la ministrul de interne al cărui nume (ironie fină) era Lupu Balș.

“Toată lumea cunoaște lupul, fiară astă carnivoră și nesățioasă, dușmanul păstorilor și groaza oilor. Din vremea regelui Edgar la anul 966, lupii n-au mai văzut pământul Engliterii; și când în toate staturile Europei erau proscriși, numai în Moldavia — sunt acum cinci ani — viețuiau ca în sânul unei republice, încât era blagoslovenie cum lupii și judanii creșteau și se înmulțeau. Însă la 1841, ministerul trebilor din năuntru făcu o legiuire prin care se puse preț capului de lup. Țăranii începură a-i ucide, păstorii a fi mai liniștiți, și oile a dormi mai fără grijă.

Spun — nu știu de e așa — că lupii, văzând osânda ce li se pregătește, au ales o deputație dintre ei, care viind în capitalie, și-au tocmit un vechil ca să le apere dreptul ce-și închipuiau că au. Acesta le-a făcut o jalbă lungă și lată, în care dovedea tetragonicește că, de la descălecarea lui Dragoș, lupii au trăit în bună pace în țară, că n-au mai făcut nime sprafcă ca să vadă câte oi s-au mâncat; că de vreme ce lupii sunt lasați ca să mânânce oi, și oile ca să fie mâncate de lupi, apoi după toate formele, legile și obiceiul pământului, lupii se cuvine a fi volnici să mânânce oi “

Scrisoarea XII este una dintre cel mai cunoscute creații ale lui Negruzzi în care în câteva rânduri autorul a surprins procesul de parvenire a unor boieri de la începutul secolului al XIX-lea,prin mijloace care nu erau demne de laudă.

Meritele oamenilor erau măsurate după peșcheșurile pe care le trimiteau domnilor nu după faptele bune în folosul țării.

“ În vremea domnilor fanarioți, plăcintele și gugoașele erau mult mai căutate. Un domn grec — a cărui nume ingrata istorie a uitat a ne-l păstra — era un mare mâncău de plăcinte. Caimac, gugoașe, alivenci, iaurt, seralii, baclavale, plăcinte, învârtite ș.c.l. se îngropau în stomahul lui ca într-un abis fără fund. În toată dimineața — păn-a nu face divan — trata cu becerii săi despre felul plăcintelor ce trebuia să aibă la masă.

Un curtezan — unde nu-și vâră ei coada! — care îmbla de mult să se facă vornic, nu știa ce mijloc să mai întrebuințeze, și ședea trist odată cu soția sa la masă. Iehnelele și cataifurile treceau pe dinaintea lui fără măcar să le atingă, când iaca se înfățoșează o plăcintă pântecoasă cu o ghirlandă de gugoșele, împărăteasa plăcintelor, cap d-operă în gastronomie.

— Nevastă, strigă boierul meu sărind de la masă, m-am făcut vornic.

— Când?

— Acum.

— Cum?

— Vezi plăcinta asta? Din pântecele ei a să iase vornicia mea”

Scrisorile lui Negruzzi au constituit modele în epoca sa, deoarece abordau teme foarte diverse, fiind importante și pentru generațiile actuale, deoarece aduc parfumul și culoarea unei perioade reprezentative pentru istoria românilor, o epocă de înnoiri profunde .

CAPITOLUL III GRILE DE LECTURĂ PENTRU SCRISORILE LUI NEGRUZZI

“Negru pe alb – Scrisorile lui Costache Negruzzi”

Titlul operei literare: Negru pe alb

Auorul: Costache Negruzzi

Opera face parte din volumul: Păcatele tinerețelor

Editura: Tineretului

Anul apariției volumului: 1857

Date importante din viața și activitatea autorului:

Constantin (Costache) Negruzzi (n. 1808, satul Hermeziu, județul Iași– d. 24 august 1868) a fost un om politic și scriitor român din perioada pașoptistă.

Alte opere ale autorului:

Aprodul Purice

Păcatele tinerețelor

Alexandru Lăpușneanul

Cârlanii

Muza de la Burdujeni

Gen literar: epic

Specia literară: Scrisori

Opera e structurată în: Numeroase scrisori

Opera e scrisă în: Scrisori ( 1-32)

Locul desfășurării acțiunii: Podul Iloaei, Târgul-Frumos, Moldova, Bozienii, Budeștii, Neamțul, Bălănești, târgul, cetățuia Neamțul, Moldavia,Târgu-Ocna.

Timpul desfășurării acțiunii: Mai,1837- August, 1855

Narator: Subiectiv

Personaje: episodice (Pătimașul, călătorul, Matias Corvin, Vornicul Ureche, Muzele, Ștefan, Ipsilanti, fabulistul A.Donici, poetul, B.B, postilion, locuitorul capitalei, Traian, grecii, romanii, Daniel Scavinschi, Alexandru cel Bun, A. Pușkin, Calipso, Bogonos, Cantemir) și Costache Negruzzi care ia parte la fiecare dintre întâmplările din scrisori.

Rezumat:

SCRISOAREA I

Pe întreg parcursul scrisorii I sunt descrise diferite peisaje: mănăstiri, sate, orașe, râuri, munți fiind de asemenea este descrisă călătoria de la Podul Iloaiei la Carpați a autorului

Scriitorul este mirat de contrastul existent între orșele înecate în praf în care nu se întâmplă nimic și măreția naturii din Moldova

SCRISOAREA II

În scrisoarea a II a, este prezentat B.B, un om simplu, care ssește într-un orășel de provincie unde este obiectul curiozității oamenilor

De aceea el le satisface curiozitatea cu date referitoare la el care: “Nu are de gând să se însoare, nu umblă după o anumită slujbă, nu este foarte credincios, care se culcă la șapte, se scoală la 11 dimineața, și care se îngrijește.”

În acest mod acesta scapă de supravegherea oamenilor din localitate care au aflat tot ce dorea despre acest personaj insolit care venise în vizită în localitatea în care li se desfășura existența

SCRISOAREA III

Scrisoarea a III a face referire la istoria României, în special de la cucerirea Daciei de către împăratul roman Traian, și dispariția poporului dac , dacii prefăcându-se în romani, romanii în români, iar românii corcindu-se cu o mulțime de alte nationalități care mai de care mai barbare și mai neînsemnate. Apoi, Costache Negruzzi face o incursiune în istoria Moldovei după secolul al XIII lea, până la secolul al XIX lea.

SCRISOAREA IV

În această scrisoare este prezentat Daniel Scavinschi, care, rămas orfan înca de tânăr, învăță botanică și limba germană, deși nemții nu-i erau tocmai pe plac. Era mic de statură, avea o constituție delicată, provenea dintr-un neam de romîni din Bucovina, și iubea foarte mult 3 lucruri: mustățile sale, medicina și poezia.

Scavinschi era un poet neînsemnat al acelor vremuri care a rămas cunoscut datorită acestui portret pe care i l-a făcut Negruzzi.

SCRISOAREA V

În această scrisoare se relatează o mică neînțelegere între Negruzzi și N. Deoarece aceștia s-au certat din cauza unei actrițe, cel din urmă menționat pălmuindu-l și spunându-i autorului că este un mișel. Negruzzi se sfătuiește cu un prieten de-al său în legătură cu ce ar trebui să facă în această privință, iar acesta îl sfătuiește să se ia la bătaie cu N., însă acest lucru i se pare inuman și nefiresc ca doi bărbați să se certe din cauza unei femei indiferent dacă aceasta este deosebit de frumoasă , deoarece un duel aduce cu sine și riscuri.

SCRISOAREA VI

În scrisoarea a VI a este descrisă mănăstirea Neamț și istoria acestei mănăstiri. Aceasta a fost zidită de Alexandru cel Bun în cinstea lui Ioan Teologul în 1402, și a luat numele de la pârâul ce curge aproape de aceasta, iar lângă mănăstire Ștefan cel mare a mai zidit o biserică impunătoare , lângă aceasta existând mormântul monarhului Chiril Carp și a ucenicului cuviosului stareț Paisie, Platon, iar sub mănăstire există catacombe, unde se depozitează oasele morților aceste priveliști trezind sentimente de nostalgie în inima autorului .

SCRISOAREA VII

În această scrisoare se relatează despre revoluția Greciei din 1821 care a început la Iași, lăsând acest oraș pustiu, și despre refugiații care s-au îndreptat fie spre Bucovina, fie spre Basarabia.

Apoi este descris un june care purta un fes pe cap, care se dovedește a fi poetul A. Pușkin, care avu un destin tragic, fiind ucis de cumnatul său într-un duel. Este de asemenea, descrisă tânăra grecoaică care purta un șal și pe care toată lumea o poreclea “greaca cea frumoasă “, pe nume Calipso și care era însoțitoarea poetului rus.

SCRISOAREA VIII

În scrisoarea a VIII a este descrisă moșia lui Negruzzi, și tovărășia pe care acesta o are cu vecinul său Bogonos, un om bun, dar care nu știa carte prea multă, și care-l îndeamnă pe narator să se oprească din a citi lucrarea în franceză scrisă de Kogălniceanu, și să ia masa cu dânsul.

La masă se aduce vorba de schțița asupra originii și limbii țiganilor, scrisă de tânărul Kogălniceanu.

Vecinul era țigan, așa că s-a ofensat la povestirea conținutului broșurii scrisă de Kogălniceanu, afirmând faptul că acesta își bate joc de ei, deoarece în istoria țiganilor tipărite în viața lui sfântului Grigorie, lucrurile stau altfel.

SCRISOAREA IX

În această scrisoare este prezentat “Provițialul”, care: “ îmblă încotoșmănat într-o grozavă șubă de urs; poartă arnăut în coada droșcii înarmat cu un ciubuc încălăfat și lulea ferecată cu argint; șuba de urs, arnăutul și ciubucul sunt cele trei neapărate elemente a boierului ținutaș; fără ele nu se vede nicăiuri. Figura lui e lesne de cunoscut; cele mai adese este gros și gras, are față înflorită, favoriți stufoși și musteți răsucite, dar pre lângă aceste firești podoabe natura, ca o miloasă mumă, a răspândit asupră-i și un nu știu ce care vorbește mai tare ochilor ispitiți decât orice altă; un nu știu ce care face a fi destul să-l vezi ca să-l cunoști, și să gâcești din ce ținut sosește, sau din ce bortă iese; un nu știu ce, în sfârșit, care te face să râzi cum îl zărești.”.

SCRISOAREA X

În scrisoarea a X a este descrisă mitropolia Moldaviei, care: “pănă atunci era închinată la Ohrida, fu prochiamată liberă și neatârnată prin un act a împăratului Bizanției, Ioan Paleologul. ”. După emigrația lui Cantemir, mitropolitul Antonie s-a dus în Rusia, cedând scaunul arhiereului grec Nechifor, care stătea de mai mult timp în Moldavia. Într-o zi, mitropolitul Iacov Putneaianuarie: “ slobozi o sinodicească carte iscălită de tot soborul, prin care arătând drepturile mitropoliei Moldaviei, sfințite de împăratul Paleologul și întărite de un consiliu compus de prefericiți patriarhi și arhiepiscopi, drept sfânt și firesc a popoarelor de care se bucura Moldavia de a avea păstori spirituali numai din pământeni ”.

Într-un final mitropolia Moldovei a devenit independentă, fiind condusă de oameni ai locului

SCRISOAREA XI

În această scrisoare este prezentată moartea maiorului Ioan Bran, iar Negruzzi ține ca un fel de predică înainte, despre moarte. Cum toate păcatele se spală cu moartea, iar omul de rând se așteaptă ca după acest eveniment va fi răsplătit pentru truda sa și faptele pe care le-a făcut.

Omul va fi pedepsit pentru păcatele sale, dar recunoscut pentru faptele bune, truda și credința sa. Maiorul Ioan Bran era un om cinstit, dar care a murit de tânăr apropiații săi fiind afectați de acest eveniment tragic .

SCRISOAREA XII

În scrisoarea a XII a, Negruzzi îi cere pădurarului care l-a primit în gazdă să-i spună o povestioară, pentru a putea adormi cât de repede posibil. Acesta își drege glasul și începe a povesti: cum că el era fiul lui StrâmbăLemne, care avea puteri supranaturale. La vârsta de două sute opt zeci de ani tatăl său s-a însurat cu jupâneasa Măriuca, o femeie frumoasă, dar cam prostană. La patru ani de la căsătorie, s-a născut o fată. Din păcate, nici ea și nici alți două sute de frați nu au supraviețuit, iar el a fost încredințat nașului său Păcală. Nașul său folosea multe proverbe pentru a-l pregăti pentru viață, aceste proverbe fiind spuse de Negruzzi cititorilor săi, cele mai multe fiind binecunoscute de majoritatea oamenilor

SCRISOAREA XIII

În această scrisoare este prezentat Lumânărică, acesta fiind un om sărac, pe care mama sa îl trimitea să cumpere lumânări și să le dea pe la biserici. Acesta mai aducea unei biserici și stofe bogate, deși el nu avea totuși cu ce să se îmbrace. Era un om foarte darnic. Dacă acesta considera că a găsit un om mai nevoiaș decât el, numaidecât îi dădea ce avea.

Într-un final, acesta a murit și a fost îngropat cu cinste .

SCRISOAREA XIV

În această scrisoare este prezentat un june, care era foarte deștept, dar căruia nu-i plăcea faptul că Negruzzi îi vorbea despre fanatism și deprindere, și începe a explica diferența între trecut și prezent, cum se vorbea atunci și cum se vorbește acum, înțelesul și semnficația cuvintelor de atunci și de acum.

SCRISOAREA XV

În scrisoarea XV, poetul lui Negruzzi spune că nu-i pasă de critica poetului din scrisoarea precedentă, și nu este acod cu critica acestuia: “Pentru că n-are simțul comun; pentru că vorbește de pe ceea lume, în sfârșit, pentru că în iscălitura acestui critic găsesc un q, doi w și trei h”. Apoi, Negruzzi îi spune acestuia că a citit o carte rusească ce i-a trimis-o autorul, tipărită în St. Petersburg și intitulată: “Nacertanie pravil valaho-moldavskoi grammatiki”, adică Prescrierea regulilor gramaticii românești, autorul fiind d. Hâncu. Această carte este alcătuită din 2 volume 8, de 500 de pagini.

SCRISOAREA XVI

În această scrisoare Negruzzi vorbește despre gramatica limbii române și despre originile sale, dând exemplu din diferite limbi cum ar fi : spaniola, italiana și limba latină.

SCRISOAREA XVII

În scrisoarea XVII Negruzzi vorbește despre creștinism, biserici, minuni, și despre moartea Elisei Osana.

SCRISOAREA XVIII

În această scrisoare autorul vorbește despre originile și evoluția limbii române, spunând că limba română “este țesută cu ziceri slavone”, dar că, în momentul în care și alte neamuri barbare ne-au invadat țara, ne-au dat și nouă câte o influență din limba lor, formându-se o limbă română cu influențe din mai multe limbi.Unii sunt de părere că influențele slavone și unguroturgo-grece trebuie înlăturate.

Concluzionând, Negruzzi spune: “ că românii aduși de Traian, pănă a nu veni barbarii preste ei, 1) nu știau vinovăția; 2) nu erau silnici, 3) nu sufereau obidele și 4) nu cunoșteau robia ș.c.l.”

SCRISOAREA XIX

În această scrisoare este descrisă priveliștea de la muntele Pionul într-o zi de vară, pe vremea apusului. Apoi, Negruzzi face referire la istoria României și la întemeierea statului Moldaviei de către Dragoș, fiul lui Bogdan, un sat care era alcătuit din oameni ce se ocupau cu agricultura și păstoritul.

Colonizarea începe, iar plugurile se prefac în lănci, respingând puterea cu putere, pentru a deveni dintr-o mică colonie, un stat.

Peste o jumătate de secol, Moldavia devine din ce în ce mai puternică, sub stăpânirea lui Ștefan, care: “ zdrobește pre Cazimir polonul, pre Matiaș ungurul, pre Mainac tatarul, pre Lobod și Nelivaicu cazacii, și râvnind a uni sub un singur sceptru provințiile române, năvălește asupra românilor valahi, bate pre Vlad, sfarmă pre Radul, care cheamă în ajutorul său pre turci.”

Așa s-a ajuns ca Ștefan să ridice aristocrația. Totul mergea bine În Moldavia, până când, la tron s-a urcat un om prost și necunoscut, Petre Stolnicul, căruia i s-a dat sabia răzbunării în mână. Acesta, sub numele de Alexandru Lăpușneanul, care : “ va sparge cuibul și va strivi acest furnicar de intriganți ce făcea și desfăcea domni”. În sfârșit se ajunge la Cantemir, care a făcut alianță cu Petru al Rusiei deoarece credea că în acest mod moldovei îi era mai bine .

SCRISOAREA XX

Negruzzi tocmai se întorcea de la vânătoare, unde a vânat un lup când s-a decis să scrie această scrisoare. Acesta descrie lupul, “fiară astă carnivoră și nesățioasă, dușmanul păstorilor și groaza oilor. Din vremea regelui Edgar la anul 966, lupii n-au mai văzut pământul Engliterii; și când în toate staturile Europei erau proscriși, numai în Moldavia — sunt acum cinci ani — viețuiau ca în sânul unei republice, încât era blagoslovenie cum lupii și judanii creșteau și se înmulțeau. Însă la 1841, ministerul trebilor din năuntru făcu o legiuire prin care se puse preț capului de lup. Țăranii începură a-i ucide, păstorii a fi mai liniștiți, și oile a dormi mai fără grijă.”.

Autorul împreună cu mai mulți tovarăși de ai săi se așezară la masă pentu a mânca borș de miel, cotlete de miel și friptură de miel. Apoi,cel care-i servește face asemănări între om și lup. La sfârșitul scrisorii, se face un inventar cu lupii care au fost omorâți de la 26 ianuarie 1841 până la sfârșitul lui decembrie 1845.

SCRISOAREA XXI

În această scrisoare, Negruzzi face din nou referire la istoria României, de la instaurarea lui Dragoș până la emigrarea lui Cantemir.

De asemenea, descrie și frumusețea bisericilor din România, construite pe timpul unor anumiți conducători, acestea având influențe din fiecare epocă în parte.

SCRISOAREA XXII

În acestă scrisoare este reamintită copilăria, când toți, și oameni mari, și batrâni, și copii, se adunau în jurul aceluia care striga: „ covrigi!, gogoșele!”. Astăzi, Negruzzi spune că plăcintele și-au pierdut valoarea lor.

În continuare, acesta povestește despre un boier care s-a făcut vornic datorită mitei pe care a oferit-o unui boier mai mare în rang .

SCRISOAREA XXIII

În această scrisoare, Negruzzi descrie femeile, pe care spune că le cunoște mai bine decât pe bărbați.Aceste ne invită să o privim pe femeie în toată vârsta: “Vezi-o fecioară, fără prihană, tânără și frumoasă. În ochii ei strălucește dulceața, și în inima sa amorul. Iat-o acum soție, mumă de familie, cungiurată de copiii săi, îngrijind de casa sa, și sârguindu-se a împrăștia cu senineța și blânda ei mângăiere negurile supărărilor de pe fruntea soțului său. În sfârșit matroană respectabilă, povățuind cătră cele bune pre fiii și fiele sale, uitându-se cu mulțămire la trecuta ei viață, în care nu are a-și bănui nici de o greșală; și așteptând sfârșitul ca un somn după o ostenitoare călătorie. Ea știe că Dumnezeu a creat-o nu pentru dânsa, ci pentru familia ei, de aceea egoismul nu află loc în sufletul său, și misia îi e împlinită, dacă în calea vieții sale a putut șterge câteva lacrimi, semăna câteva flori, și lăsa o suvenire duioasă în inimile scumpe!”

SCRISOAREA XXIV

În această scrisoare se descrie atmosfera care era în vremea când holera se răspândise printre cetățeni.

Holera secera întâi mai slab, apoi mai iute, pe cei care locuiau în Iași. În vremea când holera era încă răspândită, a început o revoluție a românilor, și armata rusească trecu Prutul pe la Leova și Sculeni. Luna sângeroasă aproape era pe sfârșite, holera începuse a se mai domoli. Apoi, Negruzzi vorbește despre visul doctorului P care și-a amintit diverse orori întâmplate în războaiele napoleoniene .

SCRISOAREA XXV

În această scrisoare autorul vorbește despre viața de la țară, deoarece acesta poposi într-o zi în satul N, la casa unui răzeș.

După ce acesta se puse la masă, începu a discuta cu gazda despre copilul pe care aceasta îl avea și pe care trebuia să-l trimită la școală, pentru a învăța ceva limbi străine.

Pe cel de al doilea copil voia să-l trimită să învețe o meserie, la un lipscan sau un bacal, să învețe negustoria.

Pe fată, Anița, o va da la o pensiune unde va învăța a cânta la chitară și de a învăța franțuzește. Iar pe cel de-al trelilea copil îl va da în casa unui boier pentru a-l scoate cirac. La final, Negruzzi îi mulțumește pentru ospitalitate și pentru masă și este impresionat de grija omului pentru viitorul copiilor săi.

SCRISOAREA XXVI

În scrisoarea XXVI, naratorul vorbește despre importanța bătrânilor în viața oamenilor, dând un exemplu al proprietăților pe care un bătrân le deținea și pe care avea de gând să i le lase lui Scripicescu, un chirigiu nemulțumit.

SCRISOAREA XXVII

În scrisoarea XXVII, autorul vorbește despre politică și întîlnirile sale cu oamenii politici.

SCRISOAREA XXVIII

În această scrisoare, Negruzzi descrie drumul său până la Târgu-Ocna, pentru a verifica niște acte. Apoi menționează faptul că la Târgu Ocna sunt doar trei lucruri de văzut: turnul precistei, ocnele și părintele egumenul, acesta fiind un oraș titpic provincial, un loc unde nu se întâmpla nimic important.

SCRISOAREA XXIX

În această scrisoare, autorul descrie ulițele și plimbările sale pe ulițe: “Câte odată când sunt fără treabă îmi place a lăinici pe ulițe, sau — cum se zice — a număra pavelele. Astă primblare, repetată de multe ori, îmi insuflă feluri de idei mai mult sau mai puțin filozofice, idei nevinovate ce mă fac a uita pentru câtva timp că viața e atât de scurtă și zilele atât de lungi! Ele în ochii mei îmbracă o formă care, din multul analiz ce-i fac, sfârșește prin a face o realitate. Astfel am observat că nimic nu caracterizează pe locuitorii unui oraș ca chiar orașul în care ei se nasc, trăiesc și mor. A măsura. A se preface într-o.”

SCRISOAREA XXX

În această scrisoare, Negruzzi scrie despre experiența sa de la băile de la Ems, și de asemenea descrie și drumul pe care îl face până acolo și oamenii pe care acesta îi întâlnește.

SCRISOAREA XXXI

În această scrisoare este vorba despre fabulistul Alexandru Donici, pe care părinții l-au trimis în infanterie, ajungând sub-locotenent. Negruzzi vorbește despre viața sa, scriindu-i biografia și scriind totodată și despre fabulele sale.

SCRISOAREA XXXII

În această scrisoare, Negruzzi vorbește despre limba românească, și despre evoluția ei: cum că nu ar mai fi nici acea limbă bisericească, nici limba lui Dosoftei și a lui Cantemir ci era un greg hibrid, cu ziceri turcogrecești.

Apoi vorbește despre influențele germane și maghiare pe care limba noastră le-a căpătat de-a lungul timpului.

De asemenea, povestește despre întâmplările anului 1848 care au fost fatale limbii române din cauza politicii

Moduri de expunere:

Narațiune: “După ce trece Podul Iloaei — mișeniță de judani stremțoși și puturoși — călătorul respiră mai ușor mergând prin bogate fânațe și mănoase semănături, întovărășit de melodioasa cântare a crestoasei ciocârlii și a fricoasei prepelițe, pre care o precurmă din când în când cristeiul cu răgușitul glas. El s-ar lasa bucuros la o dulce reverie, dacă pocnetele biciușcei postilionului și prozaicele lui răcnete nu l-ar turbura. Dar iacă te apropii de Târgul-Frumos! Să nu te luneci a judeca după nume și lucrul! câte lucruri și câți oameni își ascund nimiccia sub pompoase numiri!”

Descriere: „Poziția Petrii e foarte poetică. Ea stă între doi ascuțiți munțișori. Cest mai nalt se numește Petricica, celalalt Cozla. Amândoi stau falnici și amenințători deasupra ei, scăldându-și picioarele în apele Huejdului ce șerpuiește în vale, în vreme ce pe malurile lui, juna română culege nu mă uita ca să facă un buchet pentru amorezul ei.”

Dialog: “— Cu cine ai venit?

— C-un boier. (Pentru postilion tot ce nu e țăran este boier.)

— Cum îl cheamă?

— Nu știu.

— De unde vine?

— De la posta din urmă. Și râzând că l-a pâcâlit, postilionul lasă pre curios să caute pre alții, ca să-i deie mai lămurit răspuns.”

Titlul operei (semnificație) : Construcția “negru pe alb” ilustrează cerneala tipărită pe hârtie, care dă impresia de “negru pe alb”

Vocabular: arhaisme și regionalisme

Citat preferat: “ Moartea! Numele ei înfiorează pre cel bogat, pre cel mare, pre cel care lumea nu-l încăpea, și care în împărțeala mormântului nu va avea mai mult loc decât saracul; căci amară trebuie să fie ea pentru omul cu cugetul patat; pentru acel ce trăind numai pentru el, a fost de pagubă compatrioților săi; pentru acel ce strânge averi, și nu știe cui le adună pre ele! Saracul însă, privindu-o ca o odihnă după o zi de muncă, adoarme în liniște, știind că atunci când se va scula ca să deie seamă de cele ce a făcut, va fi răsplătit de ostenelile sale, și locul îi va fi însemnat în dreapta. ”

CONCLUZII

Văzută prin prisma omului din zilele noastre opera lui Negruzzi poate să pară plină de stângăcia caracteristică începuturilor, în care literatura română căuta să își croiască propriul drum.

Cine știe cum ar fi arătat opera lui Negruzzi în situația în care el ar fi primit o educație solidă într-o universitate din Europa ca alți scriitori al căror talent nu le-a permis să ajungă la realizări deosebite în literatură?

Fiind un autodidact, el nu a găsit cele mai fericite soluții întodeauna, ci creația sa a stat sub imperiul bunului său simț și a receptării literaturii europene în modul său.

Epoca în care a trăit și a creat Constantin Negruzzi este o perioadă de transformări profunde care s-au manifestat la nivelul literaturii pe plan european, în care mai multe curente s-au intersectat, din diferitele idei apărând adevărate diamante în ceea ce privește creația, valoarea acestor opere fiind inestimabilă.

Chiar dacă talentul său a fost mai puțin apreciat în epoca sa, cei care i-au urmat au găsit modalități prin care să reliefeze frumusețea creației sale.

Nu există nici un scriitor care să reușească a crea o operă rezistentă în timp ce se datorează doar imaginației sale, fără să fie ancorată în realitate, în experiența de viață pe care acesta o are.

Din toate punctele de vedere Negruzzi este produsul epocii sale, a unei perioade de pionierat a literaturii române în care nu au apărut genii, ci oameni care s-au străduit să creeze opera durabile pentru moștenirea cultural a poporului român.

Este indiscutabil faptul că talentul lui Negruzzi a fost acela de a scrie proză, nu de a face versuri.

Foarte probabil este ca Negruzzi să își fi dat seama de lipsa lui de talent în domeniul poeziei și din acest motiv să fi abandonat această cale, deoarece încercările sale poetice sunt inconsistente și dacă ar fi perseverat în această direcție ar fi fost încă unul din poeții minori ai secolului al XIX-lea.

Destul de puțini scriitori români și-au încercat talentul în genul epistolar, care impune autorului o concizie și o claritate deosebite.

Este necesar să poți spune totul într-un spațiu restrâns făcându-te înțeles, iar Negruzzi a reușit în mod evident acest lucru.

“Scrisorile “ sale au dovedit faptul că Negruzzi era capabil să prezinte teme diverse, de la impresii de călătorie la critica unor moravuri răspândite în vremea sa și la prelucrarea unor motive populare.

Ele sunt cu atât mai valoroase cu cât în ele s-a dovedit întreaga pricepere a scriitorului în mânuirea condeiului.

Este foarte mare păcat faptul că scriitorul nu a mai apucat să își mai continue creația, deoarece cu siguranță literatura română ar fi fost îmbogățită cu alte creații remarcabile.

Negruzzi era un om ponderat, care nu dorește să facă afirmații fanteziste, nu un om înflăcărat care din prea mult entuziasm să dea la iveală unele opere ridicole.

Echilibrul lui interior putem să îl remarcăm mai ales dacă îl comparăm cu o altă personalitate a acelor timpuri, Eliade Rădulescu, care în multe cazuri s-a dovedit a fi un om excentric, care a dovedit acest fapt în multe prilejuri.

În vremea în care a trăit Negruzzi existau două curente de opinie la fel de dăunătoare privitoare la limba română.

Primul dintre acestea era format de adepții exagerărilor ce fuseseră promovate de Școala Ardeleană, care nu accepta cuvinte noi, de origina străină în vocabular și cea de a doua orientare care folosea cuvinte provenite din alte limbi chiar în condițiile în care acest lucru nu era necesar.

Scriitorul moldovean a avut înțelepciune a să aleagă calea de mijloc, rezultatul fiind acela că operele sale sunt ușor de citit chiar și în timpurile moderne.

Echilibrul său s-a manifestat nu numai în opera sa ci și în viața sa deoarece a fost un politician care a susținut ideile unioniste larg răspândite în epocă, dar nu a fost un militant activ în acest domeniu.

Este de datoria celor care trăim în aceste vremuri, care nu mai seamănă deloc cu epoca în care a trăit și a creat Negruzzi, să deslușim tainele scrierilor vechi, deoarece lectura acestora ne poate aduce un strop de înțelepciune.

BIBLIOGRAFIE

1.Alecsandri V , Introducere la scrisorile lui Constantin Negruzzi, ediția 1878

2.Călinescu G, Vasile Alecsandri, Ed.Tineretului, 1965

3. Călinescu George , Istoria literaturii române, Ed.Națională Mecu,1946

4. Cornea Paul ,  De la Alexandrescu la Eminescu, E.P.L , 1966

5. Dimisianu Gabriel , Introducere în opera lui Constantin Negruzzi,1984

7. Manolescu Nicolae , prefață la Costache Negruzzi.Negru pe alb.Scrisori, ed Cartea Românească ,2017

8. Piru Alexandru, C.Negruzzi, Ed Tineretului, 1966

9. Piru Alexandru, prefață la volumul „Negru pe alb”, Ed, Tineretului,1967

10. Rotaru Ion “O istorie a literaturii române”, Ed.Minerva, 1971

11. Scorpan Gr,  Realismul lui C. Negruzzi,în Iașul nou, nr. 7/1950,

10. Vianu Tudor , Arta prozatorilor români, E.PL, 1966

12. http://www.romlit.ro/index.pl/costache_negruzzi_precursorul

13.http://www.costachenegruzzi.eu/opere/critica/garabet_ibraileanu.html#.Wy3V6dIzat8

14.http://revistacultura.ro/cultura.php?articol=3515

15.https://agentiaizvordecultura.wordpress.com/2013/02/12/c-negruzzi-ovidiu-cristian-dinica/

16.Noua revistă filologică, anul III, nr1-2, 2012