Coruperea Pasivă ȘI Coruperea Activă ÎN Reglementarea Legislației Penale A Republicii Moldova

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Cu titlu de manuscris

CZU 343.352 (478) (043.2)

NASTAS ION

Coruperea pasivă și coruperea activă în reglementarea legislației penale a
Republicii Moldova

Specialitatea: 12.00.08 – Drept penal (drept penal)

Teză de doctor în drept

Conducător științific CIOBANU Igor, doctor în drept

Autorul: Nastas Ion

CHIȘINĂU, 2010

© Nastas Ion, 2010

CUPRINS

FOAIA PRIVIND DREPTUL DE AUTOR ……………………………….…………..………2

ADNOTĂRI …………….……………………………………………………………………….5

LISTA ABREVIERILOR UTILIZATE IN TEZĂ …………….……………………………..8

INTRODUCERE ………………………………………………………………….…………….9

INVESTIGAȚII ȘTIINȚIFICE CU PRIVIRE LA CORUPȚIE ȘI LA INFRACȚIUNILE DE СORUPERE…………………….………………………………….….15

Investigații științifice cu privire la infracțiunile de corupere…………………………….15

Implicații teoretice privind corupția și infracțiunile de corupere ……………………….25

Concluzii la Capitolul I ………..…..…………………………………………………..….36

Aspecte de Drept penal privind coruperea pasivă și
coruperea activă…………………………………………………………………….38

Trăsăturile definitorii ale obiectului coruperii pasive și al coruperii active…………………38

Latura obiectivă a coruperii pasive și a coruperii active………………………………..47

Latura subiectivă a coruperii pasive și a coruperii active……………………………….75

Persoana cu funcție de răspundere – subiect special al coruperii pasive………………..94

Concluzii la Capitolul II ………….…..…………………………………………………..123

APRECIEREA JURIDICO-PENALĂ A UNOR ASPECTE CONEXE INFRACȚIUNILOR DE CORUPERE……………………………………………………………………126

3.1. Relevarea circumstanțelor agravante ale infracțiunilor de corupere…………………..126

3.2. Liberarea de răspundere penală a persoanei în condițiile

alin. (4) art. 325 Cod penal…………………………………………………………………………..137

3.3. Aprecierea juridică a faptei de primire de către o persoană cu
funcție de răspundere a avantajului necuvenit, în cazul lipsei scopului
prevăzut de art. 325 Cod penal ……………………………………………………………………..…..142

3.4 Concluzii la Capitolul III ………….…………………………………………………..….149

CONCLUZII GENERALE ȘI RECOMANDĂRI ……………………..……………….…..151

BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………….……………..155

ANEXA nr.1 Proiectul de lege cu privire la modificarea și completarea

Codului penal și a Legii Republicii Moldova cu privire la

prevenirea și combaterea corupției, nr. 90-XVI din 25.04.2008………….…………..171

ANEXA nr.2 Sinteza obiecțiilor și propunerilor la proiectul Hotărârii

Plenului Curții Supreme de Justiție „Cu privire la aplicarea

legislației privind răspunderea penală pentru infracțiunile de corupție” …………..177

DECLARAȚIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII ………………………..……….181

CV AL AUTORULUI …………………………….…………………………………………..182

ADNOTARE

Nastas Ion, „Coruperea pasivă și coruperea activă în reglementarea legislației penale a Republicii Moldova”, teză de doctor în drept, Chișinău, 2010.

Structura tezei: introducere, trei capitole, concluzii, bibliografia din 256 titluri, 154 pagini text de bază, anexe. Rezultatele obținute sunt publicate în 13 lucrări științifice.

Cuvinte-cheie: corupție, corupție electorală, corupție politică, corupere pasivă, corupere activă, corupere-mulțumire, corupere-cumpărare, trafic de influență, persoană cu funcție de răspundere, funcționar, agent public străin, avantaj necuvenit, folos necuvenit, remunerare ilicită, provocare.

Domeniul de cercetare și obiectivele tezei. Scopul principal al studiului dat rezidă în identificarea caracteristicilor definitorii ale coruperii pasive și ale coruperii active în contextul infracțiunilor de corupție, în stabilirea gradului de receptivitate a normelor juridice față de aceste manifestări infracționale, impuse de dezvoltarea lor continuă și, drept consecință, în stabilirea punctelor vulnerabile ale actualelor norme juridice, precum și a faptelor de comportament corupțional, care au rămas în afara incriminării penale, cum ar fi, spre exemplu, „primirea foloaselor necuvenite”, „coruperea electorală”, „coruperea experților, traducătorilor, martorilor” și alte forme.

Noutatea științifică și originalitatea investigației. Prezenta lucrare tinde a fi inovatoare și, posibil, îndrăzneață în aspirația noastră de a interpreta unele norme noi pentru legislația națională. Caracterul novator al lucrării este determinat de faptul că se face o investigație complexă a conținutului de infracțiune prevăzută de art. 324 și de art. 325 Cod penal, în baza căreia au fost formulate concluzii și înaintate recomandări teoretice în vederea perfecționării continue a legislației.

Noutatea și rezultatele investigației își găsesc exprimare în multiplele propuneri de modificare și completare a legislației penale expuse în cadrul studiului realizat.

Semnificația teoretică și valoarea aplicativă. Aspectul conceptual al lucrării reprezintă un ansamblu teoretic menit să ordoneze, să concentreze, să explice esența infracțiunilor de corupere, contribuind, prin aceasta, la aprofundarea și amplificarea cunoștințelor științifice în domeniu. Considerăm că teza dobândește o valoare aplicativă cu totul specială, în primul rând, prin faptul că în ea sunt analizate noile institute juridice care necesită a fi implementate în vederea înlăturării lacunelor existente, sunt relevate punctele vulnerabile ale actualelor incriminări, pentru a împiedica eventuala eludare a persoanelor corupte de la răspundere penală.

Pornind de la concepțiile teoretice asupra temei, lucrarea cuprinde și unele propuneri practice de aplicare a normelor penale. În special, acestea se referă la modalitățile de calificare a infracțiunilor, în acest sens fiind formulate unele propuneri de lege ferenda care ar minimiza interpretările ambigue și care ar fi utile în practică.

РЕЗЮМЕ

Настас Ион, „Пассивная и активная коррупция в регулировании уголовного законодательства Республики Молдова”, диссертация доктора права, Кишинэу, 2010 г.

Структура диссертации: введение, три части, выводы, библиография из 256 наименований, 154 страниц основного текста. Полученные результаты опубликованы в 13 научных работах.

Ключевые слова: коррупция, выборная коррупция, политическая коррупция, пассивное коррумпирование, активное коррумпирование, взятка-подкуп, взятка-благодарность, прямой подкуп, извлечение выгоды из влияния, должностное лицо, чиновник, иностранный чиновник, нелегальная прибыль, незаконная выгода, провокация.

Область исследования и цели диссертации. Основная цель данного исследования заключается в определении ключевых признаков пассивной и активной коррупции в контексте правонарушений, связанных с коррупцией, в установлении степени восприимчивости нормативных актов к подобным правонарушительным явлениям с учетом их постоянного развития и, как следствие, в установлении имеющихся недоработок юридических норм, а также фактов коррупционного поведения, не подпадающих под уголовное обвинение, например: «получение незаконной выгоды», «выборная коррупция» и другие формы коррупции.

Научная новизна и оригинальность. В данной работе автор стремится к новаторству, что отмечено его смелостью осветить новые нормы национального законодательства. Новаторский характер работы определяется тем фактом, что осуществляется комплексное исследование состава преступлений, предусмотренных ст.ст. 324 и 325 Уголовного кодекса, на основании которого были сформулированы теоретические выводы и выдвинуты рекомендации по дальнейшему усовершенствованию законодательства. Новизна и результаты исследования нашли своё выражение в многочисленных предложениях по модификации и дополнению уголовного законодательства, изложенных в рамках проведённого исследования.

Теоретическая и практическая значимость. Концептуальный аспект работы представляет собой теоретическую совокупность, предназначенную для упорядочивания, конкретизации, разъяснения сути правонарушений, относящихся к коррупции, способствуя, таким образом, углублению и расширению научных знаний в данной области. Полагаем, что работа приобретает совершенно особую практическую значимость, в первую очередь благодаря тому, что в ней анализируются новые правовые институты, которые необходимо внедрить с целью устранения существующих пробелов, а также освещаются некоторые недостатки норм уголовного права с целью воспрепятствования уклонению коррумпированных лиц от уголовной ответственности.

Отталкиваясь от теоретической концепции освещаемой темы, работа включает также и некоторые практические предложения по применению норм уголовного права. В особенности это относится к способам квалификации правонарушений – в данном контексте изложены определённые предложения de lege ferenda, которые могли бы минимизировать их двоякое толкование и имели бы практическую пользу.

SUMMARY

Nastas Ion, „Passive corruption and active corruption in the regulation of criminal legislation of the Republic of Moldova”, thesis of Doctor of Law, Chisinau, 2010.

Structure of the thesis: introduction, three chapters, conclusions, bibliography of 256 titles, 154 pages of main text. The findings have been published in 13 scientific works.

Key words: corruption, electoral corruption, political corruption, passive corruption, active corruption, bribery-gratitude, direct bribery, traffic of influence, responsible person, public officer, foreign public agent, undue advantage, undue benefits, unlawful remuneration, provocation.

Field of research and objectives of the thesis. The main goal of this study consists in the identification of key features of passive and active corruption in the context of offences connected with corruption, in establishing the degree of their receptivity to current requirements, imposed by the continuous development of such violations, and, as consequence, in establishing the vulnerable points of the current legal norms, as well as the facts of corruptive behaviour, which do not fall under criminal indictment, such as, for example, „receiving undue benefits”, „electoral corruption”, „corruption of experts, translators, witnesses” and other forms of corruption.

Scientific novelty and originality. This work tends to innovation and, possibly, is daring in our aspiration to interpret some new norms in the national legislation. The innovation character of the work is determined by the fact that it contains the first, in the national doctrine, complex research of the elements of the offence stipulated by article 324 and article 325 of the Criminal Code, which served as the basis of making conclusions and theoretical recommendations aimed at further legislation improvement.

The research novelty and findings find their expression in numerous proposals for the modification of and additions to criminal legislation, stated in the performed study.

Theoretical value and practical significance. The conceptual aspect of the work represents a theoretical totality aimed at setting in order, concentrating, explaining the essence of corruption offences, contributing thus to deepening and broadening scientific knowledge in the field. We believe that the thesis receives a special practical significance first of all by the fact that it analyses new legal institutions that need to be implemented in order to eliminate the existing deficiencies, elucidates the vulnerable points of current indictments, aimed at preventing eventual elusion of corrupt persons from criminal responsibility.

Starting out from theoretical concepts of the topic, the work also contains some practical suggestions for the application of criminal norms. Especially these suggestions refer to the methods of qualification of offences; in this respect some suggestions de lege ferenda are formulated, which could minimize the ambiguity in interpretation and could be useful in practice.

LISTA ABREVIERILOR UTILIZATE ÎN TEZĂ

alin. – alineat

art. – articol

cap. – capitol

CSJ – Curtea Supremă de Justiție

DEX – Dicționarul explicativ al limbii române

lit. – literă

nr. – număr

ONU – Organizația Națiunilor Unite

pct. – punct

R.S.S.M. – Republica Sovietică Socialistă Moldovenească

R.S.F.S.R. – Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă

Introducere

Actualitatea și importanța problemei abordate. Evoluția societăților contemporane evidențiază faptul că, în pofida intensificării intervențiilor statului, justiției și a administrației în acțiunea de prevenire și combatere a delicvenței și criminalității, asistăm la o recrudescență și o extensie a actelor de violență și agresivitate îndreptate împotriva persoanelor, patrimoniului public și privat, precum și la amplificarea faptelor de corupție și fraudă în diferite sectoare ale vieții economice, sociale și politice.

Nici o societate – indiferent de stadiul de dezvoltare economico-socială, de natura și esența regimului politic, de forma de organizare statală și de guvernământ – nu a fost și nu este ocolită de corupție, de efectele deosebit de grave ale acesteia.

Reprezentând o problemă socială complexă, ale cărei modalități de manifestare, consecințe sociale și moduri de soluționare interesează atât factorii instituționalizați de control social, cât și opinia publică, corupția, penetrând progresiv în multe societăți, tinde să devină astăzi un fenomen deosebit de grav și periculos, îmbrăcând chiar forma crimei (corupției) organizate, generând o serie de consecințe negative și distructive asupra structurii și stabilității organizațiilor și instituțiilor sociale și provocând stări demoralizatoare și de insecuritate la nivelul grupurilor și indivizilor. Acest flagel determină perturbări ale activității autorităților publice și pune sub semnul întrebării corectitudinea funcționarilor acestora și credibilitatea în ei.

Corupția reprezintă triumful abuzului de putere și al cupidității asupra echității și justiției. Corupția nu este doar imorală și ilegală, ci și o formă de delicvență a cărei victimă devine societatea în ansamblu, deoarece încetinește dezvoltarea economică, adâncește sărăcia, diminuează calitatea serviciilor publice și a infrastructurilor, deturnează fondurile publice, în defavoarea celor mai săraci, mai slabi și a tuturor celor care necesită ajutor și asistență. În consecință, corupția subminează credibilitatea în reprezentanții sistemului politic, acționează asupra procesului de luare a deciziilor și lipsește instituțiile statale de mijloacele lor de acțiune, astfel destabilizând sistemele democratice.

În orice discuție cu privire la corupție trebuie să se țină seama de faptul că aceasta este un fenomen social cu deosebit de grave consecințe antisociale, adeseori incontrolabile. Examinarea obiectivă a corupției și a consecințelor ei impune abordarea nu a sensului filosofic și politic al acesteia, ci a celui social și juridic, care au determinat, au impus și justifică acțiunea consecventă și fermă de prevenire, descoperire și sancționare a acestui flagel.

În formele sale dintre cele mai grave, atunci când se manifestă în structurile autorităților statului, ale puterii sau autorităților publice, corupția, reprezentând utilizarea abuzivă a acestora pentru obținerea de avantaje necuvenite, poate duce nu doar la discreditarea, compromiterea, ci chiar la disoluția lor. În conduita politică a elitei conducătoare, solidaritatea corporativă se îmbină cu o concurență dură dintre diferite grupuri pentru locurile cele mai „fertile” în organele administrative și economice.

De aceea, acțiunea, care, fără exagerare, poate fi definită ca luptă împotriva corupției, implicând prevenirea, descoperirea și sancționarea fermă, severă a faptelor de corupție, este o necesitate fundamentală a societății, în afară de orice discuții și conotații sau interese politice.

Elaborarea politicilor de stat privind prevenirea și combaterea corupției este imposibilă fără efectuarea cercetărilor științifice, menite să conceptualizeze noțiunile de bază, cu care se operează în materia dată, să surprindă lucrurile în dinamică și, în mod sistemic, să scoată în evidență legăturile dintre cauză și efect, interdependențele și confluențele circumstanțelor și proceselor, să stabilească ierarhia factorilor implicați, oportunitatea măsurilor, scala valorilor etc.

De remarcat este faptul că în ultima perioadă au fost elaborate un șir de studii, destul de ample, privind fenomenul corupției, încercându-se o abordare multiaspectuală a acestuia. O atenție deosebită reprezintă lucrările elaborate sub egida organizației internaționale Transparency International, ale căror autori au optat pentru abordarea multilaterală a corupției, au analizat modalitățile de manifestare și gradul de infiltrare a acesteia în diferite autorități publice, cum ar fi vama, poliția rutieră, precum și în anumite sfere sociale – învățământ, medicină, în final fiind propus un larg spectru de măsuri în vederea prevenirii și combaterii efective a acesteia.

Necesitatea efectuării unei analize ample a celor două forme ale infracțiunii de corupere se impune și din considerentul că, în anul 2002, a fost adoptat un nou Cod penal, care a adus un șir de modificări novatoare conceptului clasic de luare și dare de mită, ceea ce nu putea să nu se răsfrângă asupra practicii de penalizare în cazurile de corupere pasivă și de corupere activă.

Mai mult ca atât, depășind granițele statului și devenind un fenomen internațional, corupția impune consolidarea comunității internaționale în adoptarea și aplicarea unor strategii comune pentru combaterea acestui flagel.

Republica Moldova în permanență tinde să-și ajusteze legislația sa penală la standardele internaționale, aderând, în acest sens, la un șir de convenții internaționale, cum ar fi: Convenția penală privind corupția, din 27.01.1999, Convenția civilă privind corupția, din 08.10.1999, Convenția Organizației Națiunilor Unite împotriva corupției, din 31.10.2003, fiind imperioasă analiza prevederilor acestora prin prisma coroborării cu normele autohtone.

Scopul și obiectivele tezei. Întru a realiza investigarea științifică a temei date, ne-am propus ca scop principal studierea unui cerc conturat de probleme, anume: identificarea caracteristicilor definitorii ale coruperii pasive și ale coruperii active, în contextul infracțiunilor de corupție, stabilirea gradului de receptivitate a normelor juridice față de aceste manifestări infracționale.

De la adoptarea Codului penal au trecut mai bine de opt ani, fapt ce ne permite, deja, să tragem anumite concluzii pertinente cu privire la eficiența normelor penale. Astfel, ne-am propus să stabilim punctele vulnerabile ale actualelor norme juridice care incriminează faptele de corupere, precum și să constatăm faptele de comportament corupțional care au rămas în afara incriminării penale, cum ar fi, spre exemplu, „primirea foloaselor necuvenite”, „coruperea electorală”, „coruperea experților, traducătorilor, martorilor” și alte forme.

În funcție de scopul vizat, am delimitat și sarcinile de cercetare, pe care le-am formulat după cum urmează:

identificarea suportului științific care analizează corupția în tot spectrul modalităților sale de manifestare;

determinarea impactului actelor legislative asupra aplicării practice a normelor penale cu privire la corupere;

caracterizarea, sub aspect critic, a elementelor componenței infracțiunii de corupere pasivă și de corupere activă, în vederea interpretării și aplicării corecte în practică a normelor penale, înaintarea propunerilor de perfecționare a cadrului legal existent;

relevarea esenței conceptului de „extorcare”, prin prisma aplicării acestuia de către instanțele judecătorești;

stabilirea cazurilor și specificului eliberării persoanei de răspundere penală, în condițiile stipulate de alin. (4) art. 325 Cod penal.

elucidarea aspectelor ce țin de calificarea acțiunilor făptuitorilor în cazul transmiterii avantajelor necuvenite „sub control”, distingerea acesteia de provocarea coruperii;

evidențierea elementelor comune și distincte ale infracțiunilor de corupere pasivă și de corupere activă cu alte infracțiuni de corupție, în special cu traficul de influență, primirea de către un funcționar a recompensei ilicite, luare de mită, dare de mită;

identificarea formelor de manifestare a corupției care au rămas fără apreciere juridică, cum ar fi „primirea foloaselor necuvenite”, „coruperea electorală”, „coruperea experților, traducătorilor, martorilor”.

Considerăm că subiectele schițate aici constituie principalele puncte de reper în dezvăluirea conținutului coruperii pasive și al coruperii active, prin a căror abordare vom asigura realizarea obiectivelor propuse.

În același timp, remarcăm că analiza infracțiunilor de corupere nu s-a limitat doar la cadrul prezentei lucrări, investigației științifice fiind supus un areal cu mult mai mare, care și-a găsit exprimarea în articolele științifice publicate.

În cadrul acestui studiu complex a fost analizată legătura indispensabilă a infracțiunilor de corupere cu corupția, evoluția conceptului și a reglementărilor juridice ce vizau fenomenul corupției. O atenție deosebită a fost atrasă eforturilor depuse pe plan internațional, conjugate în dezideratul de a asigura o aplicabilitate uniformă a reglementărilor juridice, acesta fiind un element indispensabil în activitatea de prevenire și combatere a corupției.

Adițional, au fost analizate cauzele care generează corupția și, ca consecință, măsurile punitive care urmează a fi aplicate în dependență de statutul social al făptuitorului.

Noutatea și originalitatea științifică a rezultatelor obținute. Prezenta lucrare tinde a fi inovatoare și, posibil, îndrăzneață în aspirația noastră de a interpreta unele norme noi pentru legislația națională. Caracterul novator al lucrării este determinat prin faptul că studiul teoretic a fost conjugat de fiecare dată cu aplicabilitatea practică a cadrului juridic existent, precum și a modificărilor propuse spre adoptare, ceea ce a făcut posibilă formularea unor concluzii și recomandări teoretice în vederea perfecționării continue a legislației.

În același timp, prezentul studiu nu s-a limitat doar la prezentarea lacunelor existente în legea penală, dar s-a axat și pe relevarea unor momente dificile ce țin de calificarea faptelor de corupție, interacțiunea cu alte infracțiuni adiacente, fapt ce îi permite, din start, să servească pentru practicieni în calitate de ghid veritabil în aplicarea cadrului juridic existent.

Nu putem să nu remarcăm, la acest capitol, abordarea complexă la care a fost supus subiectul coruperii pasive, fiind propusă, în final, dezicerea de conceptul clasic de „persoană cu funcție de răspundere” în favoarea celui de „persoană publică”, care se caracterizează în primul rând prin obligativitatea prezenței calificativului de „interes public” în acțiunile de serviciu ale persoanei publice.

De asemenea, oportunitatea aplicării „testului de integritate” a fost apreciată prin prisma hotărârilor Curții Europene cu privire la Drepturile Omului.

Noutatea și rezultatele studierii temei investigate își găsesc exprimare în multiplele propuneri de modificare și completare a legislației penale expuse în cadrul studiului realizat, în reviste științifice de specialitate, precum și în cadrul Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției [Anexele nr.1, 2]

Importanța teoretică și valoarea aplicativă a lucrării. Aspectul conceptual al lucrării reprezintă un ansamblu teoretic menit să ordoneze, să concentreze, să explice esența infracțiunilor de corupere, contribuind, prin aceasta, la aprofundarea și amplificarea cunoștințelor științifice în domeniu.

După cum am menționat supra, subiectul acestei teze este inspirat din necesitatea ajustării normelor penale la noile provocări pe care ni le impune corupția zi cu zi, fără de care nu am putea obține rezultate semnificative în lupta cu corupția.

Considerăm că teza dobândește o valoare aplicativă cu totul specială, în primul rând, prin faptul că în ea sunt analizate noile institute juridice care necesită a fi implementate în vederea înlăturării lacunelor existente, sunt relevate punctele slabe ale actualelor incriminări, pentru a împiedica eventuala eludare a persoanelor corupte de la răspundere penală.

Pornind de la concepțiile teoretice asupra temei, lucrarea cuprinde și unele propuneri practice de aplicare a normelor penale. În special, acestea se referă la modalitățile de calificare a infracțiunilor, în acest sens fiind formulate propuneri de lege ferenda care ar minimiza interpretările ambigue și care ar fi utile în practică.

Pentru a asigura caracterul științific al investigației întreprinse, într-o măsură considerabilă ne-am inspirat și din lucrările juriștilor sovietici, care au stat la baza dreptului penal sovietic, cum ar fi A. Trainin, A. Piontkovschi, B. Zdravomîslov [223, 209, 179, 180]. Importante pentru fundamentarea științifică a tezei s-au dovedit a fi și lucrările contemporane ale doctrinarilor ruși, în acest context evidențiindu-se lucrările profesorului B. Voljenchin [171].

În egală măsură au fost analizate lucrările de referință ale autorilor români, în special cele elaborate de V. Dobrinoiu, H. Diaconescu, V. Dongoroz, Th. Mrejeru [53-56, 49-51, 58, 111].

Dacă, în ceea ce privește fundamentarea teoretică și conceptuală a tezei, operele enumerate mai sus și-au dovedit din plin utilitatea, în schimb, pentru concretețea problematicii abordate, o atenția deosebită a fost acordată autorilor autohtoni, cum ar fi V. Cușnir, V. Zubco, V. Lapteacru, M. Avram, V. Gurin [40-42, 156, 3].

Pentru asigurarea unei aplicații practice a studiului realizat, de comun cu sursele doctrinare și actele normative naționale, străine și internaționale utilizate, au fost supuse unei analize ample cazuri concrete din practica judiciară atât a Moldovei (peste o sută de sentințe ale instanțelor de judecată), cât și a României și a Federației Ruse, ceea ce a permis elaborarea unor propuneri constructive de modificare și completare a legislației în vigoare.

Aprobarea rezultatelor. Concluziile și recomandările formulate în lucrare ar putea fi folosite la perfecționarea legislației naționale în materia corupției, în vederea determinării locului normei juridice respective în cadrul juridic intern.

De remarcat că, în scopul asigurării implementării practice a recomandărilor propuse în cadrul prezentei lucrări, în cadrul Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției a fost înaintat un demers, privind înaintarea unui proiect de lege, în cadrul căruia ar fi reflectate modificările și completările necesar a fi operate la Codul penal și la alte acte legislative aferente, cu prezentarea argumentării corespunzătoare [Anexa nr.1].

Noile cunoștințe obținute în urma cercetărilor au fost aprobate în cadrul susținerii examenelor de doctorat la disciplinele din domeniu, în procesul promovării spre publicare a articolelor științifice la tema tezei, la reuniunile științifice naționale și internaționale (conferința internațională științifico-practică „Inovarea în susținerea întreprinderilor mici și mijlocii”, Chișinău, 2008), precum și în cadrul dezbaterilor organizate în scopul promovării tezei.

Sumarul compartimentelor tezei. În Capitolul I ne-am propus să analizăm abordările științifice și legislația cu privire la corupție. În cadrul acestuia la o primă etapă vom analiza prezența și importanța lucrărilor științifice privind infracțiunile de corupere, precum și vom încerca să determinăm locul acestora în conceptul generic al corupției, prin prezentarea pozițiilor doctrinare cu privire la conceptul corupției și la aria de extindere a acesteia. De asemenea, am atras atenție asupra faptului că, pe lângă formele clasice ale coruperii, există și alte forme de comportament corupțional care încă nu și-au găsit reflectarea corespunzătoare în legea penală, cum ar fi coruperea electorală, coruperea martorilor.

În Capitolul II se purcede la analiza nemijlocită a normelor penale ce reglementează coruperea pasivă și coruperea activă, fiind relevate toate aspectele ce pot afecta interpretarea și aplicarea practică corectă a acestora. Tot aici sunt înaintate un șir de propuneri care, în viziunea noastră, ar contribui la ajustarea reglementărilor penale la provocările actuale, condiționate de dezvoltarea continuă a acestui fenomen infracțional. În scopul relevării aspectelor indicate, au fost supuse analizei diferite poziții doctrinare, exponente ale diferitelor perioade istorice și școli de drept, ceea ce ne-a permis, în final, să formulăm propriile concluzii, care vizează nemijlocit legislația autohtonă și, respectiv, să înaintăm propunerile corespunzătoare de perfecționare a cadrului legislativ.

Același scop practic îl are Capitolul III, destinat analizei circumstanțelor agravante ale infracțiunilor de corupere, cazurilor de liberare de răspundere penală a persoanei în condițiile alin. (4) art. 325 Cod penal, fiind abordată și una dintre cele mai stringente probleme legate de infracțiunile de corupere, și anume – „provocarea coruperii”.

La final, în Concluzie, însumăm rezultatele obținute, evidențiind punctele vulnerabile stabilite în actualele reglementări, cu înaintarea propunerilor corespunzătoare de înlăturare a acestora.

INVESTIGAȚII ȘTIINȚIFICE CU PRIVIRE LA CORUPȚIE ȘI LA INFRACȚIUNILE DE CORUPERE

1.1. Infracțiunile de corupere în contextul cercetărilor științifice

După ce a fost considerată o perioadă îndelungată de timp ca un rău inevitabil, corupția, în ultimii douăzeci de ani, se află în atenția sporită a comunității internaționale, fiind întreprinse multiple măsuri pentru a diminua efectele acesteia.

Corupția este bine cunoscută din cele mai străvechi timpuri, fiind inerentă tuturor formelor sociopolitice ale colectivității umane, pe parcursul întregii sale perioade de dezvoltare. Montesquieu remarca la timpul său: „Este cert deja din experiența secolelor că orice persoană, deținătoare a puterii, este predispusă spre a abuza de aceasta și ea va merge în această direcție, până nu va ajunge la limitele abuzului” [161, p.13].

Moldova, aflată în tranziție, s-a angajat într-un proces susținut de definire a cadrului juridic și instituțional necesar gestionării economiei și societății, simultan promovând și un proces de redistribuire a patrimoniului. Corupția, însă, a ajuns să influențeze semnificativ procesul tranziției prin constituirea unor avantaje la nivelul reglementărilor și al instituțiilor nou apărute în beneficiul unor grupări restrânse, deformând evoluția politică și economică a organismului social [106, p.55].

Spre regret, în multe cazuri, fenomenul corupției devansează legiuitorii, dat fiind faptul că are forme de manifestare atât de diverse, încât face dificilă perceperea deplină a esenței acesteia. Cu atât mai mult că există grupuri influente de interese care nu sunt cointeresate în incriminarea faptelor de corupție.

Atare situație și determină importanța deosebită ce revine lucrărilor științifice în care sunt analizate noile tendințe în evoluția corupției, cu înaintarea propunerilor de completare legislativă corespunzătoare, fiind astfel posibilă preîntâmpinarea unor urmări grave ce pot apărea ca rezultat al neincriminării noilor forme de manifestare a corupției.

Mai mult ca atât, doctrinei îi revine rolul să supună examenului reglementările juridice actuale, în vederea stabilirii punctelor slabe ale acestora, care ar putea permite eludarea infractorilor de la răspundere.

Comparând legislația actuală a Republicii Moldova în materia corupției, la general, și a infracțiunilor de corupere, în special, cu cea din perioada sovietică, nu putem să nu observăm că s-a produs un salt semnificativ atât cantitativ, cât și calitativ. De menționat că aceste reforme legislative au fost operate nu în urma unor studii științifice autohtone corespunzătoare, care ar fi fundamentat necesitatea unor asemenea reglementări, dar s-a recurs, în mare parte, la simpla preluare a normelor juridice, sub presiunea structurilor europene.

Ca rezultat, suntem în situația când noile norme juridice fie că nu se aplică, fie că sunt interpretate prin prisma fundamentărilor științei juridice sovietice, care și-a păstrat influența asupra gândirii juridice autohtone.

Bineînțeles, nu punem la îndoială realizările și contribuția doctrinei din perioada sovietică asupra edificării propriului sistem de drept, dar remarcăm că dreptul penal, deși comportă prin sine un caracter conservator, nu este o știință totalmente statică, ceea ce presupune că în permanență apar noi relații sociale ce necesită un cadru juridic adecvat.

Astfel, considerăm absolut imperioasă efectuarea unui studiu științific complex cu privire la infracțiunile de corupere conform cadrului legislativ existent la ora actuală, fără însă a pretinde la pionieratul unui asemenea studiu. Nu putem să nu remarcăm în acest context lucrările elaborate de către V. Cușnir [40-42], prin care s-a realizat un studiu complex nu doar al corupției, din perspectiva juridică a acesteia; o atenție aparte autorul a atras și infracțiunilor de corupție, fiind analizate aspectele comune ale acestor infracțiuni, precum și ale fiecărei în parte.

Reieșind din cele enunțate mai sus, ne vom permite să formulăm problema de cercetare a prezentei lucrări care constă în analiza juridico-penală a infracțiunilor de corupere.

Scopul de bază al prezentei lucrări rezidă în identificarea caracteristicilor definitorii ale coruperii pasive și ale coruperii active în contextul infracțiunilor de corupție, în stabilirea gradului de receptivitate a normelor juridice față de aceste manifestări infracționale în continuă dezvoltare și, drept consecință, în stabilirea punctelor vulnerabile ale normelor juridice în vigoare, precum și a faptelor de comportament corupțional care au rămas în afara incriminării penale, cum ar fi, spre exemplu, „primirea foloaselor necuvenite”, „coruperea electorală”, „coruperea experților, traducătorilor, martorilor” și alte forme. Întru realizarea scopului preconizat, ne propunem, de asemenea, să formulăm anumite concluzii de ordin teoretic și practic și să înaintăm propuneri de lege ferenda care ar rezulta logic din investigațiile efectuate în lucrare, contribuind la îmbogățirea doctrinei în problemele vizate, la perfecționarea legislației în vigoare, făcând-o mai compatibilă și logic închegată cu reglementările naționale și internaționale deja existente.

Desigur, realizarea acestui scop nu ar fi fost posibilă fără existența unor contribuții esențiale anterioare elaborării prezentei lucrări. În acest context, vom enumera câteva nume ale autorilor din domeniu, ale căror opinii au fost luate cu precădere în considerație la elaborarea prezentei teze. Doctrina rusească este reprezentată în special de așa autori ca: B. Voljenchin,
P. Iani, B. Zavidov, Iu. Antonean, S. Avetian, I. Kozacenko, A. Naumov [171, 172, 234, 178, 158, 157, 192, 202]. O atenție aparte a fost acordată lucrărilor elaborate în perioada sovietică, care prin gradul de cercetare și problemele abordate nu și-au pierdut actualitatea, acestea aparținând autorilor: N. Korjanschi, B. Zdravomîslov, A. Svetlov, A. Trainin, V. Chiricenko,
A. Piontkovschi, M. Lîsov, B. Korobeinikov, M. Iakubovici [191, 177, 180, 216-218, 223, 189, 209, 198, 193, 233].

Dat fiind că legislația penală a României în materia infracțiunilor de corupere este proximă cu legislația noastră, bineînțeles, nu au fost trecute cu atenția lucrările doctrinarilor români: V. Dobrinoiu, H. Diaconescu, A. Grigorovici, E. Mădulărescu, Th. Mrejeru,
V. Papadopol, V. Dongoroz, D. Ciuncan [53-56, 49-51, 60, 94, 98, 118, 119, 58, 21].

Studiul ar fi fost incomplet dacă nu ar fi fost expuse și pozițiile doctrinarilor din alte state, o contribuție esențială în acest sens fiind adusă de lucrările savanților: C. Rosillo Lopez, C. Curtil, EL Air Mohamed Zied, N. Mole, C. Stuckelberger, M. Véron, I. Saadi [241, 242, 243, 98, 254, 256, 252].

Cât privește doctrina din Republica Moldova, la cercetarea problemei vizate au contribuit: V. Cușnir, O. Bejan, M. Avram, V. Gurin, V. Zubco, V. Lapteacru, A. Silla [40-42, 8, 3, 156, 68, 219].

Astfel, după cum s-a remarcat supra, una dintre cele mai valoroase contribuții științifice în domeniul dat aparține profesorului V. Cușnir, care, în urma unei activități laborioase, a încununat rezultatele științifice obținute în cadrul tezei de doctor habilitat în drept „Incriminarea corupției în legislația penală a Republicii Moldova” [41].

Totuși, înainte de a purcede la analiza nemijlocită a lucrării indicate mai sus, nu putem să trecem cu vederea o altă lucrare elaborată de către profesorul V. Cușnir: „Corupția: Reglementări de drept, Activități de prevenire și combatere” [40].

Având în vedere complexitatea cercetării efectuate, autorul a optat pentru analiza fenomenului studiat în cadrul a trei capitole distincte, care, în esența lor, au cuprins, în principal, abordarea penală, criminologică și criminalistică a corupției.

Bineînțeles că, mai întâi, profesorul V. Cușnir a desprins conceptul infracțiunilor de corupție din termenul generic al corupției, prezentând, în paralel, evoluția conceptelor date atât în dreptul autohton, cât și în cel al altor state și epoci.

Ulterior, este prezentată o analiză detaliată a infracțiunilor de corupție, prevăzute de către Codul penal, în redacția anului 1961: luarea de mită, mijlocirea mituirii, darea de mită, trafic de influență, primirea de către funcționar a recompensei ilicite, nerespectarea de către persoana cu funcție de răspundere a prevederilor legii privind combaterea corupției și a protecționismului.

În Capitolul II sunt prezentate concepte, problematici și măsuri privind prevenirea și combaterea corupției. Autorul remarcă, pe bună dreptate, că fenomenul corupției este un adevăr unanim acceptat, potrivit căruia urmărirea penală, sancțiunea disciplinară contra indivizilor corupți pot elimina infractorul, dar nu pot eradica corupția. În consecință, combaterea corupției poate fi realizată eficient prin redresarea economică, politică și morală a societății [40, p.44].

În același context se menționează că prevenirea infracțiunilor de corupție vizează reacția prin mijloace de drept penal împotriva făptuitorului, iar în sens larg presupune și constatarea cauzelor care determină și a condițiilor care favorizează fenomenul infracțional al corupției și înlăturarea acestora.

Prin activitatea de combatere a infracțiunilor de corupție, la rândul său, se înțelege ansamblul de măsuri juridico-penale luate de organele de stat specializate, în temeiul legii, pentru constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni de corupție, astfel ca orice persoană care a săvârșit o astfel de infracțiune să fie sancționată penal potrivit vinovăției sale.

Ca rezultat al adoptării, la 18.04.2002, a Codului penal, a apărut necesitatea unei investigații științifice complexe, care ar fi pus în evidență specificul și efectele juridice ale noilor norme penale.

Prin teza de doctor habilitat a profesorului V. Cușnir „Incriminarea corupției în legislația penală a Republicii Moldova” [41] s-a reușit reliefarea infracțiunilor de corupție, lucrarea având în egală măsură nu doar o importanță teoretică, dar și o aplicabilitate practică.

Având în vedere sarcinile puse în fața autorului, lucrarea a fost orientată, în special, spre elucidarea aspectelor de drept penal, nefiind însă neglijate și aspectele criminologice ale fenomenului studiat.

Având ca baza legătura proximă dintre infracțiunile de corupere, autorul a supus inițial analizei aspectele generale și comune ale infracțiunilor de corupție, acestea urmând a fi identificate drept fapta unui funcționar public sau funcționar angajat în sectorul privat, care constă în traficarea atribuțiilor specifice funcției deținute în schimbul unor foloase sau în specularea în aceleași scopuri a influenței pe lângă funcționarii publici, faptă prevăzută de legea penală [41, p.54].

Distinct de alte lucrări similare, se prezintă analiza faptică de săvârșire a infracțiunilor de corupție, subliniindu-se că infracțiunile de corupție se comit prin acțiuni conjugate de promisiune acceptare, de oferire-primire, de dare și luare de bani, bunuri materiale ori asigurarea unor avantaje, în vederea îndeplinirii sau neîndeplinirii, grăbirii sau întârzierii de către un funcționar public (gestionar) a unei acțiuni ce ține de obligațiile de serviciu [41, p.65].

Modalitățile de săvârșire a acțiunilor infracționale de corupție sunt determinate în mare măsură de domeniul de activitate al funcționarului (gestionarului), de caracterul atribuțiilor de serviciu și de situația din societate, precum și locală – din regiunea activității și din organizația pe care o reprezintă, de obiectul coruperii (mitei) și de factorul intelectiv al subiectului.

Având în vedere caracterul clandestin al infracțiunilor de corupție, de către autor sunt prezentate în formă grafică schemele de legături coruptibile, indicându-se că cea mai răspândită schemă se manifestă după cum urmează: coruptul este legat direct cu corupătorul și intermediarul, legat unilateral cu coruptul, are legătură cu câțiva corupători.

Astfel, funcționarii corupți, care în unele cazuri ocupă posturi înalte în administrația publică centrală sau locală, de regulă, au legături directe cu cei corupți (mituiți) de pe teren, care, fiind intermediari la primii, în același timp sunt legați cu diferiți corupători prin ai lor proprii intermediari [41, p.67].

Având în vedere spectrul larg al problematicii abordate de către profesorul V. Cușnir, precum și importanța acesteia pentru conturarea conceptului infracțiunilor de corupție, vom prezenta nemijlocit concluziile expuse de către autor în cadrul capitolului II al prezentului studiu.

Demnă de remarcat este și lucrarea elaborată de către autorii M. Avram, V. Gurin,
A. Donciu „Depistarea, cercetarea și calificarea infracțiunilor de corupție” [3], care reprezintă un veritabil ghid practic pentru ofițerii de urmărire penală.

Întru realizarea scopului indicat mai sus, de către autori au fost analizate aspectele metodologice privind depistarea și documentarea infracțiunilor de corupție, o atenție aparte fiind atrasă particularităților depistării și documentării infracțiunilor de corupție în sfera de activitate a autorităților administrației publice locale, precum și particularităților depistării și documentării cazurilor de corupție săvârșite de către persoane cu înaltă funcție de răspundere.

Pentru întregirea obiectului de studiu, un capitol aparte a fost dedicat cercetarea infracțiunilor de corupție, fiind abordate subiecte ca: obținerea informației, începerea urmăririi penale, desfășurarea urmăririi penale, tactica și metodica efectuării acțiunilor de urmărire penală.

În același timp, lucrarea nu este lipsită și de implicații criminologice cu privire la corupție, autorii ajungând la concluzia că istoria demonstrează că anume acest fenomen a fost un catalizator al diferitelor evenimente ce au stagnat, iar în alte cazuri, dimpotrivă, au stat la baza dezvoltării societății, „… nu putem să nu recunoaștem că în istorie au fost destule momente paradoxale și, în unele cazuri, anume corupția în diferite perioade a dat imboldul principal dezvoltării mai rapide a statului” [3, p.11].

Nefiind de acord cu o asemenea apreciere, totuși indicăm că astfel a fost lărgită sfera de studiu al fenomenului corupției, ceea ce ne permite să percepem mai bine esența fenomenului studiat, prin efectele economice, sociale, politice și culturale ale acestuia.

În cadrul capitolului dat am dori să evidențiem, în mod special, lucrările științifice a doi autori români, care au influențat semnificativ atât doctrina juridică română, cât și cea moldovenească: V. Dobrinoiu „Corupția în dreptul penal român” [55] și H. Diaconescu „Infracțiunile de corupție și cele asimilate sau în legătură cu acestea” [49].

Având, în principiu, o structură similară are loc abordarea infracțiunilor de corupție până la cele mai mici detalii, fapt ce permite relevarea deplină a esenței infracțiunilor studiate. Un loc aparte revine practicii judiciare, care abundă în tot cuprinsul lucrării, fiind astfel ușurat în mod esențial procesul de investigație.

Trebuie de remarcat că, în ce privește unele aspecte, autorii nominalizați ocupă poziții distincte, aducând o multitudine de argumente pro și contra concluziilor formulate, astfel evitându-se analiza unilaterală a problematicii abordate ceea ce, în consecință ne-a permis să formulăm propriile concluzii, reieșind din specificul cadru normativ autohton.

În continuare am dori să prezentăm unele aspecte generale cu privire la disputele duse în doctrina juridică privind infracțiunile de corupere, ceea ce ne va permite să le distingem de celelalte infracțiuni de corupție, simplificând astfel studiul ce urmează a fi efectuat în cadrul următorului compartiment.

Astfel, multiplele controverse ce persistă în literatura de specialitate sunt condiționate de legătura indispensabilă între coruperea pasivă și coruperea activă. Remarcăm că în doctrină nu
s-a ajuns la un numitor comun cu privire la natura corelației între aceste două infracțiuni. În special, aceste divergențe au fost condiționate de structura componențelor de infracțiune prevăzute de Codul penal, în redacția anului 1961, care prevedea la art. 187 „Luarea de către o persoană cu funcție de răspundere,…, a mitei”, iar la art. 188 „Darea de mită”. Astfel, nu putea fi consumată infracțiunea de luare de mită, dacă nu a avut loc darea de mită. În mod similar nu putea să existe infracțiunea consumată de dare de mită, dacă nu a avut loc luarea mitei.

O primă categorie de autori, reprezentată în primul rând de către A. Saharov [215, p.7], consideră că prin corupere (mituire) urmează să înțelegem o singură infracțiune: darea – luarea de mită. Reieșind din aceasta, în calitate de componență de infracțiune este recunoscută: coruperea (mituirea), care unește coruperea pasivă și coruperea activă într-o componență unică.

La rândul său, A. Svetlov [217, p.196], în lucrarea „Ответственность за должностные преступления”, consideră însă că coruperea activă este o formă specială de participație la coruperea pasivă, care a fost prevăzută de legiuitor într-o componență de infracțiune aparte, grație importanței sale și, respectiv, prin conceptul de corupere urmează să înțelegem doar coruperea pasivă. Examinând darea de mită și mijlocirea mituirii nu în calitate de infracțiuni distincte, ci în calitate de forme speciale ale participației la luarea de mită, A. Trainin, în lucrarea „Должностные и хозяйственные преступления”, menționează că „în Codul penal, articolul special 118 (darea de mită) stabilește răspunderea pentru complicitate la mituire” [223, p.51].

Adițional, în argumentarea acestei poziții se menționează că atât coruperea pasivă, cât și coruperea activă atentează la unul și același obiect, adică la activitatea normală a autorităților publice. Astfel, pentru ca să fie posibilă lezarea obiectului indicat, este necesar ca cineva să corupă persoana cu funcție de răspundere. Respectiv, corupătorul, chiar și în cazul în care transmite banii sau alte avantaje necuvenite în urma extorcării, este un coparticipant la infracțiunea de corupere pasivă, deoarece el intenționat, împreună cu persoana cu funcție de răspundere, participă la lezarea obiectului protejat [172, p.193].

Nu putem accepta acest ultim argument, din simplul motiv că, în cazul extorcării banilor sau altor avantaje necuvenite, are loc vicierea intenției corupătorului, acesta fiind constrâns de către persoana cu funcție de răspundere să le transmită și, respectiv, este liberat de răspundere penală, neexistând astfel careva temeiuri pentru a recunoaște corupătorul în calitate de coparticipant.

O ultimă opinie este reprezentată de autorii care susțin părerea, conform căreia coruperea pasivă și coruperea activă sunt infracțiuni independente una față de cealaltă [169, p.26].

După cum menționează părtașii acestei poziții, legea penală prevede în calitate de infracțiuni distincte coruperea pasivă și coruperea activă, reieșind din considerentul că acestea se disting una de cealaltă prin subiectul infracțiunii, latura obiectivă, precum și prin latura subiectivă [189, p.60].

Totuși, nu putem neglija faptul că între coruperea pasivă și coruperea activă există o legătură strânsă, acestea fiind infracțiuni care, în principiu, prezumă participarea la săvârșirea lor cel puțin a două persoane – a celui ce corupe și a celui ce se lasă corupt.

În același context, s-a afirmat că, independent de modul în care sunt incriminate, în esența lor coruperea pasivă și coruperea activă sunt două laturi ale unei fapte complexe, care – exceptând cazul în care pretinderea avantajelor necuvenite nu este urmată de acceptare – presupune concursul necesar a două persoane – corupătorul și coruptul [53, p.56].

Rezumând cele expuse mai sus, menționăm că, chiar dacă, datorită împrejurărilor în care a fost săvârșită, una dintre cele două fapte – coruperea pasivă sau coruperea activă – nu constituie infracțiune, această împrejurare nu împiedică sancționarea celeilalte.

Nemijlocit legat de problema analizată mai sus este și un alt aspect, condiționat și el, în mare parte, de modificările legislative, anume: mijlocirea coruperii. Constatăm că în noul Cod penal articolul care ar incrimina mijlocirea coruperii lipsește.

În Codul penal, în redacția anului 1961, art. 1871 „Mijlocirea mituirii” a fost introdus prin Ucazul din 24.05.1962 (Veștile R.S.S.M., 1962, nr. 15, art. 42). Mijlocitor fiind considerată persoana care, acționând la rugămintea corupătorului sau a persoanei corupte, contribuie la obținerea sau la realizarea acordului privind darea-luarea unui folos necuvenit [214, p.258]. De menționat că, la acel moment, art. 187 Cod penal prevedea luarea mitei personal sau prin mijlocitor.

În doctrina juridică [180, p.152] au fost delimitate două forme ale mijlocirii în corupere: fizică (când mijlocitorul transmitea avantajul necuvenit) și intelectuală (când mijlocitorul a contribuit la stabilirea relațiilor, contactului între corupător și persoana coruptă).

Introducerea acestui articol a condiționat anumite dificultăți în practica judiciară, în ce privește delimitarea participației la corupere de mijlocirea mituirii. Unul dintre elementele materiale obligatorii la corupere – transmiterea fizică a avantajelor necuvenite pentru săvârșirea de acțiuni în interesul corupătorului, lipsește în cazul mijlocirii [223, p.57]. Pentru intermediar, însă, acest element nu este caracteristic, deoarece el acționează în interesele fie ale corupătorului, fie ale persoanei cu funcție de răspundere.

În cazul în care, transmițând avantajul necuvenit, mijlocitorul este și el cointeresat în efectuarea sau în neefectuarea de către persoana cu funcție de răspundere a unor acțiuni ce țin de atribuțiile sale de serviciu, ca și corupătorul din numele căruia transmite avantajul necuvenit, atunci asemenea faptă nu mai poate fi privită în calitate de mijlocire a coruperii, ci ca corupere activă, consideră A. Svetlov în studiul „Борьба со взяточничеством и поборами” [216, p.32].

Din punctul de vedere al laturii subiective, diferența constă în prezența unor scopuri diferite. Astfel, dacă, în cazul coruperii, corupătorul conștientizează faptul că transmite persoanei cu funcție de răspundere avantajele necuvenite în scopul de a o determina pe aceasta la săvârșirea cărorva acțiuni în interesul său, atunci, în cazul mijlocirii, conștiința mijlocitorului cuprinde doar faptul că el contribuie la săvârșirea coruperii, neavând un interes personal în săvârșirea de către persoana cu funcție de răspundere a acțiunilor solicitate [179, p.384].

Suplimentar, se mai menționează că participația, în dependență de rolurile care revin fiecărui participant, este formată din autor, instigator, organizator și complice. Ceea ce-l distinge pe mijlocitor de aceștia constă în faptul că el nemijlocit transmite avantajul necuvenit, fără însă să aibă un rol independent, precum și fără a fi cointeresat personal în relațiile dintre corupător și persoana cu funcție de răspundere. Totodată, coparticipaților, indiferent din partea cui sunt, le sunt caracteristice anumite roluri: de instigator, organizator, complice, urmărind și un anumit interes în atingerea scopului dorit [185, p.32].

În literatura juridică s-a stabilit că intermediarul nu poate fi decât complice, iar în unele cazuri – instigator. Ca rezultat, V. Cușnir concluzionează că prin activitatea sa intermediarul înfăptuiește acțiunea constitutivă a infracțiunii de corupere pasivă, această activitate neputând fi apreciată decât ca un act de ajutor, deci de complicitate [41, p.85].

Totodată, X. Ulianovschi indică că, pentru existența participației, pe lângă legătura subiectivă, trebuie să existe o cooperare materială sau intelectuală a participanților care constă în faptul că persoanele contribuie într-o formă oarecare la săvârșirea infracțiunii [153, p.25]

De asemenea, s-a mai menționat că, diferențiind complicitatea în intelectuală și fizică, complicitate la corupere ar putea fi considerată doar complicitatea intelectuală, adică care se manifestă prin „sfaturi, indicații, prestare de informații” [195, p.48].

Încadrarea juridică a faptei mijlocitorului de a-l ajuta pe corupător să corupă, iar pe persoana cu funcție de răspundere să fie coruptă – ca complicitate la ambele infracțiuni sau numai la una dintre acestea – prezintă, indiscutabil, interes atât teoretic, cât și practic.

În principiu, intermediarul (mijlocitorul) poate să acționeze fie în interesele corupătorului, ajutându-l să transmită avantajele necuvenite, fie ale persoanei cu funcție de răspundere, căutându-i „clienți” care pot să corupă. O astfel de legătură între mijlocitor și participanții la corupere poate să aibă un caracter episodic sau sistematic [193, p.15].

Doctrina românească de asemenea și-a expus punctul său de vedere asupra acestei chestiuni, H. Diaconescu remarcând că dacă s-ar merge pe calea de a considera că cel care dă ajutor corupătorului întotdeauna indirect ajută și persoana cu funcție de răspundere coruptă, și invers, ar însemna că, în toate cazurile, participantului secundar să i se rețină complicitatea atât la coruperea activă, cât și la coruperea pasivă și să i se aplice două pedepse, în timp ce autorii acestora ar fi trași la răspundere pentru o singură infracțiune, ceea ce ar fi un act de inechitate și inconsecvență [49, p.71].

De asemenea, s-a mai argumentat că, prin natura lucrurilor, cel care corupe prin însuși acest fapt înlesnește coruperea pasivă, iar cel care se lasă corupt înlesnește coruperea activă, fără ca aceștia să devină participanți și sub forma complicității la infracțiunea săvârșită de către celălalt. Participarea la săvârșirea de către celălalt a infracțiunii corelative se absoarbe în infracțiunea comisă de către fiecare dintre ei în calitate de autor. Și dacă raportul de corelație dintre cele două infracțiuni face ca acest ajutor, implicit, să nu poată fi caracterizat, definit și ca o complicitate, această soluție se impune nu numai pentru autorii acestora, ci și pentru toți ceilalți participanți la săvârșirea lor, ale căror acțiuni conjugate reprezintă o singură acțiune cu o singură încadrare juridică.

Determinant la aprecierea vinovăției mijlocitorului este elementul subiectiv, afirmându-se că soluția este dată de voința mijlocitorului de a ajuta pe unul sau pe celălalt dintre autorii celor două infracțiuni. În cazul în care mijlocitorul a urmărit să ajute pe autorii ambelor infracțiuni, se va reține complicitatea la infracțiunea sancționată cu pedeapsa cea mai mare [49, p.71].

Considerăm, însă, juste afirmațiile, conform cărora coruperea pasivă și coruperea activă sunt infracțiuni distincte, de sine stătătoare, care în reglementarea legii penale constituie și întregesc conceptul, noțiunea penală de corupție fără a fi însă, prin aceasta, conjugate. Indiscutabil, în cadrul infracțiunilor de corupere, faptele care caracterizează și definesc latura obiectivă a uneia, constituie, implicit, prin natura lor un ajutor, o înlesnire pentru săvârșirea celeilalte, fără ca autorii lor să devină și participanți, complici la aceasta.

Însă, prin voința și prevederea expresă a legii, coruperea pasivă și coruperea activă sunt incriminate separat, constituind infracțiuni distincte, fiecare absorbând în conținutul său, prin forța lucrurilor, actele de participare la săvârșirea celeilalte [49, p.75].

Nu trezește îndoieli faptul că intermediarul, acționând la cererea și în interesul corupătorului și transmițând banii sau celelalte avantaje persoanei cu funcție de răspundere, este complice la infracțiunea de corupere activă.

Dar, săvârșind această faptă, complicele cunoaște și activitatea autorului celeilalte infracțiuni, de corupere pasivă, remarcă pe bună dreptate V. Dobrinoiu, și prevede rezultatul ei socialmente periculos; de asemenea, el conștientizează că, prin activitatea sa, contribuie la săvârșirea de către autor a faptei de corupere pasivă – implicit și la producerea rezultatului – și voiește să desfășoare acea activitate, fiind astfel întrunite toate trăsăturile, obiective și subiective, ale complicității și în raport cu infracțiunea de corupere pasivă [55, p.211].

În aceste condiții, concluzionăm că acțiunea intermediarului, deși unică, datorită împrejurărilor în care a avut loc și urmărilor pe care le-a produs, întrunește elementele atât ale complicității la infracțiunea de corupere activă, cât și ale complicității la infracțiunea de corupere pasivă. „Dacă asemenea acte de participație înlesnesc sau ajută la săvârșirea atât a uneia, cât și a celeilalte infracțiuni și dacă participantul, acționând, și-a dat seama de acest rezultat pe care l-a urmărit sau l-a acceptat, el săvârșește două complicități distincte, la două infracțiuni – luarea și darea de mită – care, fiind realizate prin aceeași faptă, se află în concurs formal (ideal) … Este riscul răspunderii penale pe care și l-a asumat participantul din momentul în care, cu intenție – directă sau indirectă – acționând a ajutat înlesnirea săvârșirii atât a infracțiunii de luare de mită, cât și a celei de dare de mită” [49, p.76].

1.2. Implicații teoretice privind corupția și infracțiunile de corupere

Un prim obiectiv pe care ni l-am pus în cadrul acestei lucrări îl constituie perceperea esenței corupției, ceea ce ne va permite ulterior să dezvăluim esența infracțiunilor de corupere.

Manifestată multilateral, corupția a cunoscut, de asemenea, o abordare doctrinară corespunzătoare, fiind elaborate mai multe concepte ale acesteia, în dependență de unghiul analizei științifice.

Astfel, I. Mogâldea în lucrarea sa „Corupția în România” ajunge la concluzia că prin corupție ar trebui să înțelegem acțiunea unei persoane sau grup de persoane asupra altei persoane sau altui grup de persoane cu o răspundere oarecare, spre a le determina să calce legile onoarei, dreptății, muncii sau dragostei de țară și, în schimbul unor beneficii personale, să înlesnească avantaje corupătorului sau corupătorilor, fie morale, fie materiale [96, p.10].

O poziție aparte față de fenomenul corupției a fost ocupată de către doctrinarii sovietici. Astfel, în dicționarele explicative sovietice din 1963, dar și în cele din 1987, corupția era definită în felul următor: „din latină „coruptio”, existentă în țările burgheze, venalitate, corupția activiștilor politici și obștești, funcționarilor aparatului de stat” [68, p.33].

G. Boruș, în studiul „Понятие коррупции в международном праве и в российском законодательстве”, menționează că, în pofida unui adevărat „val” de cercetări realizate în domeniu, problema corupției rămâne una dintre cele mai actuale și dificile atât în doctrină, cât și în practică, un impediment fiind chiar lipsa unanimității în ceea ce privește definirea corupției [162, p.76].

Un obstacol în calea definirii juridice a corupției este faptul că, înțeleasă în sens larg – ca fenomen social, corupția depășește limitele cercetării penale și criminologice, fiind un complicat concept sociofilosofic.

Abordarea științifică a corupției impune, așadar, analizarea acesteia ca pe un concept interdisciplinar, din perspective politice, sociologice, juridice și criminologice.

Privită ca un concept politologic, corupția presupune, după cum afirma Samuel P. Huntington, „comportamentul oficialilor publici care deviază de la normele acceptate pentru a servi scopurilor private” [94, p.7]; sau, după cum remarca Amitai Etzioni, „un abuz de putere, o utilizare a funcției publice în interesul privat, un abuz de încredere în raporturile politice și care intră în contradicție cu comportamentul omului politic și cu cadrul moral al vieții politice, în scopul obținerii unor avantaje materiale sau morale în interesul privat” [126, p.213].

În aceeași ordine de idei, însumând criteriile caracteristice implicațiilor politologice ale corupției, V. Cușnir susține că multitudinea legilor multiplică posibilitatea de corupție, corupția politică reprezentând un sistem care favorizează cumpărarea loialității politice, administrative prin mijloace ilicite [41, p.13-14].

Ca fenomen social, corupția este expresia unor manifestări de descompunere morală și degradare spirituală. Din perspectivă sociologică, corupția, ca patologie socială, vizează un ansamblu de activități imorale și ilegale, realizate nu numai de indivizi cu funcție de conducere sau care exercită un rol public, ci și de diverse grupuri și organizații (publice și private) în scopul obținerii unor avantaje atât materiale, cât și imateriale sau a unui statut social superior, prin utilizarea unor forme de constrângere, șantaj, înșelăciune, corupere, intimidare.

Examinând cauzele corupției, Samuel P. Huntington explica că „corupția, ca și violența, rezultă din lipsa unor oportunități de mobilitate socială în afara politicii, paralel cu funcționarea unor instituții sociale slabe și conservatoare, având drept consecință canalizarea energiilor sociale spre un comportament politic deviant” [123, p.13].

La formularea conceptului criminologic al corupției urmează să fie luat în considerație faptul că sfera corupției, în sens criminologic, inevitabil este mai largă decât cea penală, deoarece corupția, în esența sa, este o formă de comportament deviant ce include, pe lângă faptele sancționate penal, și alte încălcări, precum și fapte amorale.

Sensul corupției penale (interpretarea restrictivă a corupției drept categorie de infracțiune) va fi mai îngustă, specială, deoarece pot fi luate în considerație doar acele forme ale corupției care sunt prevăzute da legea penală [101, p.397].

O atenție deosebită studierii aspectelor criminologice ale corupției a fost acordată de către O. Bejan, care opinează că, pentru a putea formula o definiție mai exactă a fenomenului corupției, urmează să distingem două aspecte ale acesteia: cel intrinsec, care reprezintă esența fenomenului, adică latura lui interioară, invariabilă și, totodată, sesizabilă rațional, precum și cel extrinsec, care reprezintă modul lui de manifestare, adică latura lui exterioară, variabilă și, totodată, palpabilă [9, p.51].

Ca rezultat, în lucrarea „Corupția: noțiune, prevenire și contracarare” O. Bejan conchide: „Corupția constituie un fenomen social morbid care afectează sau chiar paralizează funcționarea normală a instituțiilor, organizațiilor și întreprinderilor și care constă în folosirea atribuțiilor de serviciu în interes personal” [8, p.24].

Specialiștii în ramură de drept penal consideră că, de multe ori, acest concept este evaziv, ambiguu și reducționist [95, p.11].

În general, din punct de vedere juridic, sfera aplicării termenului de corupție este mai restrânsă, prin fapte de corupție fiind desemnate numai anumite acțiuni ilegale incriminate ca atare în dreptul penal, strâns legate de favorizarea uneia sau mai multor persoane de către un funcționar, în schimbul obținerii unor avantaje.

A. Naumov nu consideră necesară o definire juridico-penală unică a fenomenului corupției, afirmând că legislația în vigoare a Federației Ruse conține norme penale respective care incriminează cele mai periculoase forme ale corupției, precum: coruperea; abuzul de putere sau abuzul de serviciu; excesul de putere sau depășirea atribuțiilor de serviciu [201, p.21].

Totodată, observăm că în majoritatea studiilor efectuate, chiar și în perioada contemporană, corupția, în principiu, este identificată în special doar cu infracțiunile de corupere, existând riscul ca celelalte fapte corupționale să rămână fără o reglementare juridică adecvată.

Nu putem însă să nu remarcăm că, în ultimul timp, asistăm la o nouă abordare a corupției, prin care se încearcă a cuprinde în ea toate abuzurile comise de către cei cărora le-au fost încredințate anumite atribuții, inclusiv funcționarii din sectorul privat. Pe ordinea de zi stă necesitatea recunoașterii răspunderii penale a persoanelor juridice pentru faptele de corupție.

Încă la începutul secolului XX, N. Muraviov, în lucrarea „Из прошлой деятельности. Том первый. Статьи по судебным вопросам”, remarca că, prin specificul lor, infracțiunile săvârșite de către persoane cu funcție de răspundere se deosebesc în mod esențial de infracțiunile săvârșite de alte persoane, chiar și din simplul motiv că prin conținutul lăuntric al acestora trece o trăsătură comună – încălcarea încrederii publice cu care au fost învestite, abuzarea cu acea parte din puterea publică care le-a fost încredințată, cât de modestă și nesemnificativă ar fi poziția lor în ierarhia generală [200, p.148].

Elocvente în această ordine de idei ni se prezintă afirmațiile juristului N. Kornukov, expuse la sfârșitul sec. XVIII, la care face referire B. Voljenkin: „Infracțiunile săvârșite de persoane cu funcție de răspundere constituie ceva mai mult decât încălcările comise de către persoanele private; acestea subminează autoritatea legii și zdruncină ordinea juridică. În același timp, atribuțiile publice cu care sunt împuternicite persoanele cu funcție de răspundere le dau acestora posibilitatea de a comite infracțiunile cu o mai mare ușurință, le fac mai periculoase, persoanele private fiind puse într-o poziție inferioară față de acestea. În sfârșit, persoanele cu funcție de răspundere, abuzând de autoritatea deținută, pot săvârși astfel de infracțiuni, pe care persoanele private nu le pot comite” [172, p.14].

Însumând elementele definitorii ale infracțiunilor săvârșite de către persoane cu funcție de răspundere, distingem trei criterii distinctive ale acestora:

fapta este comisă de către persoana cu funcție de răspundere doar în legătură cu situația sa de serviciu;

fapta este comisă contrar intereselor de serviciu [169, p.6];

fapta cauzează daune considerabile intereselor publice sau private [179, p.355].

Se poate de afirmat că fiecare infracțiune săvârșită de persoane cu funcție de răspundere, indiferent de consecințele directe ale acesteia, produce în sfera intereselor statale, obștești sau individuale anumite efecte distructive, întotdeauna fiind afectată încrederea față de autoritatea statului, are loc discreditarea acesteia în opinia publică, se știrbește respectul de care autoritățile publice trebuie să se bucure și fără de care este de neconceput o activitate eficientă a acestora. Dar, principalul, subminează convingerea publică în autoritatea legii, aplicate și protejate de către persoanele cu funcție de răspundere, a legii care, în principiu, este foarte strictă și exigentă, dar care, în realitate, poate fi foarte simplu și liber ocolită și încălcată [200, p.148].

Cercetările efectuate au confirmat legătura strânsă între indicele criminalității organizate și indicele corupției din sectorul public, acestea influențându-se reciproc, fiind relevate cinci etape de infiltrare a crimei organizate în sectorul public:

prima etapă o constituie actele ocazionale de corupere sau de abuz de putere în cadrul „eșaloanelor” inferioare ale sistemului public comise la instigarea crimei organizate;

a doua etapă o reprezintă actele de corupție frecvente ale funcționarilor publici subalterni, care sunt „cumpărați” de crima organizată;

în cadrul celei de-a treia etape are loc infiltrarea directă a crimei organizate în organele publice prin recrutarea funcționarilor;

a patra etapă presupune coruperea persoanelor cu înaltă funcție de răspundere (conducători de instituții), care sunt nemijlocit responsabile de lupta cu corupția și crima organizată, sau organele care le-ar putea acorda careva avantaje (cum ar fi, spre exemplu, serviciul vamal);

a cincea etapă de infiltrare vizează „capturarea” (coruperea) politicienilor, astfel punându-se în pericol însuși cadrul legislativ al statului și capacitatea sa de decizie.

De asemenea, în literatura de specialitate, fiind examinată corelația celor două fenomene criminale, a fost elaborat conceptul de „legături corupționale”, care desemnează „relațiile reciproc avantajoase dintre organizațiile criminale și persoanele, depozitare ale puterii publice, care sunt îndreptate spre utilizarea situației de serviciu și a posibilităților pe care le conferă aceasta contrar intereselor de serviciu, în scopul obținerii de bunuri, privilegii sau de alte avantaje” [159, p.11].

Unii autori au apreciat că nu există organizații criminale în afara sferei corupției, aceste structuri fiind alcătuite din profesioniști ai crimei și corupției [146, p.134]. Se apreciază că orice organizație criminală presupune existența unei funcții de „corupător”, care depune toate diligențele întru a identifica persoanele corupte, mituiește, cumpără, intimidează și negociază cu funcționarii din poliție, justiție, administrație ș.a. [4, p.22]. Organizațiile criminale mari, îndeosebi cele transnaționale, au mai mulți corupători specializați pe domenii de activitate (vamă, poliție, parlament etc.) și pe zone geografice.

Analizând crima organizată din Rusia, O. Pop susține că aceasta este structurată pe cinci mari categorii criminale, una dintre care sunt „corupții”, care reprezintă grupuri de persoane angajate în organele puterii de stat, ale administrației și justiției, care acordă organizațiilor criminale avantaje ilegale, beneficiind, la rândul lor, de sume mari de bani [122, p.18].

De remarcat că, în multe cazuri, înșiși funcționarii publici sunt inițiatorii stabilirii legăturilor corupționale cu organizațiile criminale. Acest proces, conform afirmațiilor lui
L. Arcușa, derulează în trei etape: 1) mai întâi, în baza informației disponibile, persoana cu funcție de răspundere selectează organizația criminală; 2) din diferite surse și metode este acumulată cât mai multă informație cu privire la activitatea organizației criminale selectate;
3) funcționarul public întreprinde careva acțiuni represive în privința organizației criminale, sau, prin diferite căi, dă de înțeles că are asemenea posibilitate, determinând astfel liderii organizației criminale să înceapă tratativele [159, p.12].

Spre deosebire de alți teoreticieni, care, referitor la faptele de corupție, fac distincție între organizația criminală și coruptul dintr-o structură publică, sociologul american D. Cressey [146, p.134] include persoana predispusă la fapte de corupție în structura organizației criminale de la care primește avantajele necuvenite. În acest sens, consideră că într-o organizație din sfera crimei organizate trebuie să existe cel puțin patru funcții:

o funcție ocupată permanent sau temporar de persoane a căror datorie este să apere organizația față de lege, prin mituire, corupție, șantaj, intimidare ori altă formă de influențare a funcționarilor publici (corupător);

o funcție ocupată permanent sau temporar de persoane care se află în stare de complementaritate cu corupătorul, care acceptă să se lase corupt pentru a favoriza interesele organizației (corupt);

o funcție ocupată permanent sau temporar de persoane cu atribuții în menținerea integrității organizației, care, în baza „legilor interne”, aplică corecții membrilor devianți dispuși la a colabora cu autoritățile (executor);

o funcție ocupată permanent sau temporar de persoane care planifică, organizează și supraveghează desfășurarea activităților ilicite ale organizației (planificator).

În același context, L. Sherman a elaborat trei ipoteze predictive privind probabilitatea apariției corupției organizaționale [4, p.50-51]:

cu cât în mai mare măsură agenții de control social depind de subiecții pe care îi controlează în realizarea scopurilor lor formal legitime, cu atât mai probabilă este apariția fenomenului de corupție, prin cooptarea acestor subiecți;

cu cât mai controlate și manipulate din afară sunt deciziile agenției, cu atât mai mare este probabilitatea apariției corupției, prin intermediul capturării resurselor acestei agenții de utilizatori externi, în interes propriu;

cu cât mai protejați sunt agenții de control social de influențele și presiunile din afară, cu atât mai probabil este să apară fenomenul de corupție, prin intermediul dominării interne exercitate de către factori de conducere, care vând în interes propriu resursele de control ale agenției.

La analiza științifică a corupției nu trebuie neglijați nici factorii religioși, aceștia exercitând o influență substanțială în formarea comportamentului uman, nu întotdeauna însă benefică. Astfel, C. Stuckelberger, analizând în lucrarea „Lutte contre la corruption. Une tache urgente pour les oeuvres d’entraides, les missions et les Eglises” [54, p.9] influența reciprocă între corupție și religie, ajunge la concluzia că există o legătură strânsă între corupție și sacrificiile (jertfele) făcute de strămoși, banii dați conducătorilor politici, precum și preoților sau pastorilor creștini, acestea fiind considerate ca un fel de „indulgență”, care ar trebui să favorizeze obținerea bunăvoinței conducătorilor sau a preoților (sau a puterii divine).

În cărțile sfinte regăsim veritabile norme de comportament, care ulterior, în mod sigur, au stat la baza adoptării legilor laice: „Daruri să nu primești, căci darurile orbesc ochii celor ce văd și strâmbă pricinile cele drepte” (Exod, 23:8) [10]. Această interdicție, emanând încă din epoca pre-regală, nu este o noțiune abstractă, ci se adresează direct judecătorilor și conducătorilor, fiindu-le interzisă primirea avantajelor necuvenite, principiul unei judecăți imparțiale fiind esențial pentru tot sistemul judiciar [184, p.42].

Religia islamică condamnă corupția, corupătorul și coruptul, precum și intermediarul. Ea se expune pentru condamnarea corupției, bazându-se pe argumentele condiționate de tradiție sau fundamentate pe rațiune [102, p.59].

Coranul afirmă: „Să nu risipiți în nici un fel bogăția voastră pentru cheltuieli inutile pentru voi, nu le mai duceți judecătorilor cu scopul de a obține în mod injust bunul altuia” (Coranul, Sura 184) [145, p.516]; „Ci caută cu ceea ce ți-a dăruit Allah Casa cea veșnică! Și nu uita partea ta din această viață! Și fă bine, așa după cum și Allah ți-a făcut ție bine! Și nu umbla după stricăciune pe pământ, fiindcă Allah nu-i iubește pe cei care fac stricăciune” (Coran surat Al-Qasas, versetul 77), într-o altă formulare fiind redată astfel: „Și să nu săvârșești corupție. Deoarece Allah nu iubește corupătorii” [244].

El Air Mohamed Zied, analizând în teza sa de doctor „L'infraction de corruption: etude comparative entre le droit français et le droit tunisien” infracțiunile de corupție, menționează că acestea au fost dezaprobate și condamnate încă din perioadele străvechi. Astfel, Imamul El Ghazali a considerat-o drept „dependență de bani în scopul unui act interzis sau al unei îndatoriri definite”, după care adaugă că „ea este ceea ce oamenii sunt obligați să dea în calitate de bani, daruri, servicii și bunuri sub formă de cadouri cu bunăvoință sau lingușire, solicitând careva favoruri, ceea ce semnifică schimbarea ilicitului în licit, iar a licitului în ilicit” [243, p.1].

Astfel, corupția poate să survină față de obligația de a săvârși ceva sau de a se abține de a comite ceva și operează fie prin constrângere, fie prin complicitate, sau printr-un acord mutual între corupător și corupt pentru realizarea intereselor sale personale în contradicție cu interesele colectivității [252, p.3].

Analizând în lucrarea „Corupția și crima organizată în România” manifestarea corupției în statele occidentale din secolele XVII și XVIII, D. Banciu opinează că funcțiile publice nu reprezentau, propriu-zis, o exercitare de responsabilități în interesul general al societății, ci „proprietatea” unor privilegiați care puteau cumpăra aceste funcții la prețuri foarte mari. În concepția unor autori [4, p.55], fenomenul corupției în sistemul capitalist nu prezenta altceva decât continuitatea năravurilor aristocratice din Evul Mediu. Astfel, se apreciază că sistemul capitalist, odată cu declanșarea și amplificarea proceselor de modernizare, a fost factorul principal care a patentat corupția în societățile moderne, spre deosebire de corupția care exista în societățile tradiționale.  

Nu în puține cazuri, analizând reglementările și abordările anterioare, aplicabile cu secole în urmă, găsim soluție pentru provocările actuale. În acest context, demnă de reținut este teza de doctor a doctrinarei Cristina Rosillo Lopez „La corruption a la fin de la republique romaine (IIe – Ier s. av. J. – C.): aspects politiques et financiers” [241], unde regăsim o analiză detaliată a reglementărilor cu privire la incriminarea fenomenului corupției prezente în dreptul roman, care, cu toate că au o vechime de două mii de ani, au o sferă de cuprindere cu mult mai mare decât actualele prevederi ce incriminează corupția.

Astfel, de către romani au fost elaborate legi în domeniul prevenirii corupției politice – „Lex Calpurnia de repetundis”, „Lex Iunia de repetundis”, „Lex Acilia repetundarum”, „Lex Servilia repetundarum”, „Lex Cornelia de repetundis; electorale – „Lex Tullia de ambitu”, „Lex Gambina tabellaria”, „Lex Poetelia”; judecătorești – „Lex Cornelia de sicariis et veneficis”, „Lex Tullia”, „Lex Aufidia”, „Lex Iulia de repetundis”; financiare – „Lex Genucia”, „Lex Cornelia”, „Lex Sempronia de pecunia credita”, „Lex Sempronia” [241, p.61-62].

Spre exemplu, acțiuni de corupere puteau fi aplicate față de alegători, luați la general, pentru a-i determina să voteze candidatul dorit. În conformitate cu „Lex Tullia de ambitu”, a fost interzisă organizarea pentru popor, în scopuri electorale, a banchetelor și a jocurilor cu doi ani înainte de alegeri, precum și a fost stabilit cuantumul sumei maxime, posibil de cheltuit pentru a organiza asemenea ceremonii.

Spre deosebire de legea noastră penală, un șir de state deja au incriminat unele forme de manifestare a coruperii electorale. Spre exemplu, în Codul penal al României din 2004 [31] la
alin. (1) art. 303 este prevăzută coruperea alegătorilor care constă în: „Promisiunea, oferirea sau darea de bani, bunuri ori alte foloase în timpul campaniei electorale în scopul determinării alegătorului să voteze sau să nu voteze o anumită listă de candidați sau un anumit candidat, ori să voteze sau să nu voteze în cadrul referendumului, precum și primirea acestora de către alegător”, la răspundere penală fiind tras nu numai cel ce oferă foloase necuvenite, ci și alegătorul, în calitate de subiect special al infracțiunii date. De asemenea, primirea unor astfel de avantaje în cadrul campaniei electorale cu scopul de a favoriza un anumit candidat este și ea considerată „mită electorală”, conform art. 105 al Legii României 67/2004 „Privind alegerea reprezentanților autorităților locale” [90]; în mod similar s-a procedat și în legislația penală a Elveției [239].

Invocând drept absolut necesară stipularea și în legislația noastră penală a unei incriminări similare, atragem atenția că la alin. (1) art. 38 al Constituției Republicii Moldova este consfințit unul din drepturile fundamentale ale cetățenilor, și anume: „Voința poporului constituie baza puterii de stat. Această voință se exprimă prin alegeri  libere, care au loc în mod periodic prin sufragiu universal, egal, direct, secret și liber exprimat” [33].

Astfel, în cazul în care se va recurge la coruperea alegătorilor, va avea loc o atentare directă la bazele fundamentale ale statului de drept, fiind substituită în mod criminal voința alegătorului cu cea a corupătorului.

În mod similar, cetățeanului fiindu-i conferit dreptul de a alege, i-a fost încredințată misiunea de a asigura „guvernarea poporului de către popor”, fiind absolut inadmisibilă condiționarea votului său prin obținerea unor avantaje personale.

Ca rezultat, sesizăm că coruperea electorală, prin pericolul social pe care îl comportă, constituie o amenințare serioasă pentru democrație, pentru existența statului de drept și, ca consecință, trebuie să existe o reacție adecvată a statului îndreptată spre preîntâmpinarea și curmarea unor asemenea atentate criminale.

În această ordine de idei, propunem completarea Capitolului V „Infracțiuni contra drepturilor politice, de muncă și altor drepturi constituționale ale cetățenilor” al Codului penal cu articolul 1821 „Coruperea electorală”:

„(1) Promisiunea, oferirea sau darea de bunuri sau servicii, ori alte avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale alegătorului, pentru a-l determina să-și exercite drepturile sale electorale într-un anumit mod în cadrul alegerilor parlamentare, în autoritățile administrației publice locale, ori referendumului, precum și primirea, solicitarea, în același scop, a avantajelor necuvenite de către alegător”.

O altă formă a corupției recunoscută în Roma Antică, însă care nu și-a găsit o reglementare legislativă pe măsură la noi, o constituie coruperea politică, care în mare parte era exprimată prin folosirea de către înalții demnitari (senatori) a situației de serviciu în interese personale.

Specificul corupției politice constă în influențarea de către persoanele corupte a sistemului politic al țării. În procesul relațiilor politice, corupționarii, apărând interesele corporative, aduc daune substanțiale cadrului politic al societății [103, p.66].

De remarcat că corupția politică are o sferă de răspândire destul de vastă, cumulând în sine astfel de manifestări ca protecționismul, contribuții pentru scopuri politice și alegeri, coruperea electoratului, transferul liderilor politici care își exercită activitatea în cadrul organelor autorităților publice în funcții de conducători onorifici ai societăților private.

În conformitate cu legislația penală americană, membrii partidelor politice răspund pentru faptele de corupție în calitate de funcționari publici, deoarece activitatea partidelor politice intră în sfera intereselor publice ale statului [207, p.64].

Deși activitatea partidelor politice, care „contribuie la conceperea, exprimarea și realizarea voinței” [86] politice a cetățenilor, este de o importanță socială sporită, legea noastră penală nu prevede careva reglementări care ar incrimina fapta de corupere a membrilor partidelor politice, care nu fac parte din categoria persoanelor definite la art. 124 Cod penal.

Un exemplu elocvent de corupție politică ar fi cazul transmiterii unui avantaj necuvenit membrului unui partid politic pentru ca acesta să părăsească partidul politic din care face parte, ceea ce poate să ducă la consecințe nefaste pentru partid, mai ales în cazul în care membrul de partid corupt este deputat în parlament sau ales local, fiind astfel micșorat numărul de voturi de care dispune partidul [107, p.40]. Remarcăm că, în acest caz, persoana nu acționează în calitate de deputat sau ales local, adică de persoană cu funcție de răspundere, dar în calitate de membru al partidului politic și, respectiv, nu poate fi subiect al infracțiunilor de corupție.

Partidele politice, în calitate de asociații benevole ale cetățenilor, prin esența lor sunt poziționate la un nivel net superior față de alte asociații, grație repercusiunii ce o au asupra societății. Prin coruperea membrilor partidelor politice, care prin esența lor au drept obiectiv accederea la putere, se încearcă, în fapt, canalizarea procesului de guvernare al țării în interesul unor grupări restrânse, în detrimentul societății.

Din aceste considerente, ținând cont de efectele sociale pe care le comportă, propunem completarea Capitolului V „Infracțiuni contra drepturilor politice, de muncă și altor drepturi constituționale ale cetățenilor” al Codului penal cu articolul 1822 „Coruperea membrului partidului politic”:

„(1) Promisiunea, oferirea sau darea de bunuri sau servicii, ori alte avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale membrului partidului politic, pentru a-l determina să îndeplinească sau nu, ori pentru a întârzia sau grăbi îndeplinirea unei acțiuni ce ține de calitatea sa de membru al partidului politic, precum și primirea, solicitarea, în același scop a avantajelor necuvenite de către membrului partidului politic”.

În mod similar, efectuând o retrospectivă istorică a normelor juridice, stabilim că în Codul penal francez din anul 1810 infracțiunilor de corupție le-a fost dedicat compartimentul „Crimele și delictele funcționarilor publici în exercitarea atribuțiilor lor”, în care a fost incriminată coruperea pasivă, coruperea activă, în articole separate fiind incriminate faptele de corupere comise de către judecători și jurați, în mod substanțial fiind majorată pedeapsa [240]. Totodată, adițional, la art. 364 a fost incriminată fapta martorului de a da mărturii false în materie corecțională, polițienească sau civilă, ca urmare a primirii de bani, a unei recompense sau a unei promisiunii.

Atragem, însă, atenția asupra faptului că, în cazul dat, se atentează nu asupra funcționării în condițiile legii a autorităților publice, dar asupra înfăptuirii justiției, fiind astfel distinct obiectul juridic de reglementare.

Nici în acest caz legislația noastră penală nu ia atitudine față de asemenea fapte, lăsând fără apreciere juridică coruperea martorilor, spre deosebire de alte state care o incriminează. În alin. (1) art. 336 Cod penal al României se incriminează: „Încercarea de a determina o persoană prin constrângere ori corupere să dea declarații mincinoase sau să nu depună mărturie într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care se ascultă martori”, prevedere ce necesită a fi inclusă și în Codul penal al Republicii Moldova.

Având în vedere cele expuse, considerăm că Codul penal urmează a fi completat cu
art. 3141 „Coruperea martorului, părții vătămate, expertului, interpretului sau a traducătorului”:

„(1) Promisiunea, oferirea sau darea de bunuri sau servicii, ori alte avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale, pentru a-l determina martorul, partea vătămată de a face declarații mincinoase, expertul de a face concluzii sau declarații false, interpretul sau traducătorul de a face interpretări ori de a face traduceri incorecte, precum și primirea, solicitarea, în același scop, a avantajelor necuvenite de către martor, partea vătămată, expert, interpret sau traducător”.

La finele acestui compartiment, remarcăm că analiza științifică a infracțiunilor de corupere presupune abordarea complexă a multitudinii de aspecte care, chiar dacă nu se referă nemijlocit la coruperea pasivă și la coruperea activă, au o incidență directă asupra relevării esenței acestora.

Reieșind din acest considerent, inițial am încercat să prezentăm studiile doctrinare care conțin o abordare generală a corupției, pentru a înțelege locul infracțiunilor de corupere prin prisma conceptelor sociologic, politologic, criminologic și penal ale corupției. De asemenea, am atras atenția asupra faptului că, pe lângă formele clasice ale coruperii, există și alte forme de comportament corupțional, care deocamdată nu și-au găsit reflectarea corespunzătoare în legea penală, cum ar fi coruperea electorală, coruperea martorilor.

În același timp, la analiza infracțiunilor de corupere nu trebuie să neglijăm nici studiul istoric, care de multe ori ne poate oferi răspuns la actualele provocări. În mod corelativ, am supus unei analize detaliate viziunile doctrinarilor cu privire la mijlocirea coruperii și liberarea de răspundere în cazul autodenunțării, tratarea acestor subiecte fiind necesară dezvăluirii esenței infracțiunilor de corupere.

Bineînțeles, în cadrul acestui compartiment am realizat doar o prezentare preliminară a lucrărilor doctrinare care au stat la baza acestei investigații, urmând ca în continuare să dezvăluim subiectul dat prin analiza complexă a fiecărui element definitoriu al infracțiunilor de corupere, în cadrul căreia vom însuma diferite poziții doctrinare, exponente ale diferitelor perioade istorice și școli de drept, pentru ca, în final, să putem formula propriile concluzii, care vizează nemijlocit legislația autohtonă și, respectiv, să înaintăm propunerile corespunzătoare de perfecționare a cadrului legislativ.

1.3 Concluzii la Capitolul I

Fenomenul corupției, în multe cazuri, devansează legiuitorii, dat fiind faptul că are forme de manifestare atât de diverse, încât face dificilă perceperea deplină a esenței acesteia.

În acest context, o importanță deosebită revine lucrărilor științifice în care sunt analizate noile tendințe în evoluția corupției, cu înaintarea propunerilor de completare legislativă corespunzătoare, fiind astfel posibilă preîntâmpinarea unor urmări grave ce pot apărea ca rezultat al neincriminării noilor forme de manifestare a corupției.

Mai mult ca atât, doctrinei îi revine rolul să supună examenului reglementările juridice actuale, în vederea stabilirii punctelor vulnerabile ale acestora, care ar putea permite eludarea infractorilor de la răspundere.

Astfel, s-a considerat absolut imperioasă efectuarea unui studiu științific complex cu privire la infracțiunile de corupere conform cadrului legislativ existent la ora actuală, fără însă a se pretinde la pionieratul unui asemenea studiu.

Însă, nu poate fi efectuat un studiu aprofundat al materialelor științifice care abordează problematica infracțiunilor de corupere fără a supune unei analize complexe actele normative care incriminează faptele de corupere și care reglementează măsurile de combatere a corupției. Înseși obiectivele cercetărilor doctrinare în materia dreptului rezidă în dorința de a percepe conținutul exact al normelor de drept, de a identifica momentele ambigue ale acestora și, bineînțeles, de a înainta unele propuneri de perfecționare a cadrului normativ existent.

Efectuând un studiu comparativ și istoric al reglementărilor juridice ce incriminează corupția, subliniem că un șir de fapte au rămas în afara legii penale.

Astfel, „coruperea electorală”, prin pericolul social pe care îl comportă, constituie o amenințare serioasă pentru democrație, pentru existența statului de drept și, în consecință, trebuie să existe o reacție adecvată a statului îndreptată spre preîntâmpinarea și curmarea unor asemenea atentate criminale.

În această ordine de idei, se propune completarea Capitolului V „Infracțiuni contra drepturilor politice, de muncă și altor drepturi constituționale ale cetățenilor” al Codului penal cu articolul 1821 „Coruperea electorală”:

„(1) Promisiunea, oferirea sau darea de bunuri sau servicii, ori alte avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale alegătorului, pentru a-l determina să-și exercite drepturile sale electorale într-un anumit mod în cadrul alegerilor parlamentare, în autoritățile administrației publice locale, ori referendumului, precum și primirea, solicitarea, în același scop a avantajelor necuvenite de către alegător”.

În același timp, urmează a fi sancționată și „corupția politică”, aceasta având o sferă de răspândire destul de vastă, cumulând în sine astfel de manifestări ca protecționismul, contribuții pentru scopuri politice și alegeri, coruperea electoratului, transferul liderilor politici care își exercită activitatea în cadrul organelor autorităților publice în funcții de conducători onorifici ai societăților private.

Ca rezultat, considerăm imperioasă completarea Capitolului V „Infracțiuni contra drepturilor politice, de muncă și altor drepturi constituționale ale cetățenilor” al Codului penal cu articolul 1822 „Coruperea membrului partidului politic”:

„(1) Promisiunea, oferirea sau darea de bunuri sau servicii, ori alte avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale membrului partidului politic, pentru a-l determina să îndeplinească sau nu, ori pentru a întârzia sau grăbi îndeplinirea unei acțiuni ce ține de calitatea sa de membru al partidului politic, precum și primirea, solicitarea, în același scop a avantajelor necuvenite de către membrului partidului politic”.

Nu poate fi trecută cu vederea nici coruperea persoanelor implicate în cadrul proceselor de judecată fiind necesară completarea Codului penal cu art. 3141 „Coruperea martorului, părții vătămate, expertului, interpretului sau a traducătorului”:

„(1) Promisiunea, oferirea sau darea de bunuri sau servicii, ori alte avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale, pentru a determina martorul, partea vătămată de a face declarații mincinoase, expertul de a face concluzii sau declarații false, interpretul sau traducătorul de a face interpretări ori de a face traduceri incorecte, precum și primirea, solicitarea, în același scop a avantajelor necuvenite de către martor, partea vătămată, expert, interpret sau traducător”.

2. Aspecte de rept penal privind

coruperea pasivă și coruperea activă

2.1. Trăsăturile definitorii ale obiectului coruperii pasive și al coruperii active

Atât coruperea pasivă, cât și coruperea activă reprezintă grupul de infracțiuni ce stau la baza actelor de corupție, fiind infracțiuni comise de persoane cu funcție de răspundere, având un obiect specific de atentare. Din aceste considerente, la determinarea obiectului nemijlocit al coruperii urmează a fi luate în considerație trăsăturile definitorii ale infracțiunii care stau la baza individualizării acesteia. După cum susține N. Ataman, „… în realitate, la baza grupării infracțiunilor în Capitolul „Infracțiuni săvârșite de persoane cu funcție de răspundere” stă criteriul obiectului special al infracțiunii, anume: relațiile sociale care asigură buna desfășurare a activității de serviciu” [1, p.65].

Afirmația dată se prezintă drept unica valabilă, în pofida denumirii Capitolului XV Cod penal, prin care s-ar subînțelege că drept punct de pornire la calificarea infracțiunilor din acest capitol a servit subiectul special al infracțiunii.

Însă, după cum bine se știe, nu toate infracțiunile comise de persoane cu funcție de răspundere necesită a fi incluse în cadrul Capitolului XV Cod penal; totodată, nu toate infracțiunile incluse în acest capitol sunt comise de către persoane cu funcție de răspundere, și anume: coruperea activă; traficul de influență; primirea de către un funcționar a recompensei ilicite; încălcarea regulilor privind declararea veniturilor și a proprietății de către demnitarii de stat, judecători, procurori, funcționarii publici și unele persoane cu funcție de conducere.

Spre deosebire de alte legislații penale, cum ar fi cea a României, legislația autohtonă face distincție între infracțiunile săvârșite de persoane cu funcție de răspundere și infracțiunile săvârșite de persoane care gestionează organizațiile comerciale obștești sau alte organizații nestatale. Prin aceasta legiutorul a diferențiat sfera relațiilor din domeniul administrării statale de cele ce se formează în sectorul comercial.

Obiectul juridic general îl reprezintă cumulul relațiilor sociale protejate de norma penală asupra cărora atentează orice infracțiune [216, p.8], sau, altfel spus, este constituit din „mănunchiul valorilor sociale de aceeași natură” [5, p.146] ocrotite de dreptul penal și care poate fi lezat numai prin anumite fapte, fiind criteriul sistematizării sau grupării științifice a normelor care alcătuiesc Partea Specială a legii penale [16, p.4].

Se poate afirma că fiecare infracțiune săvârșită de către persoane cu funcție de răspundere, indiferent de consecințele sale directe, produce în sfera intereselor statale, obștești sau individuale anumite efecte distructive, întotdeauna fiind afectată încrederea față de autoritatea statului. În același rând, are loc discreditarea acesteia în opinia publică, se știrbește respectul de care autoritățile publice trebuie să se bucure și fără de care este de neconceput o activitate eficientă a acestora. Dar, principalul, prin săvârșirea unor astfel de infracțiuni se știrbește convingerea publică în supremația legii, aplicate și protejate de către persoanele cu funcție de răspundere, a legii care, în principiu, este foarte strictă și exigentă, însă care, în realitate, poate fi foarte simplu și liber ocolită și încălcată.

Referindu-se la obiectul generic, Iu. Scuratov îl identifică drept „atentatele asupra intereselor autorităților publice” [221, p.738], iar S. Kehlerov menționează că „obiectul generic al atentatelor în cazurile de dare și luare de mită (corupere activă și corupere pasivă, în conformitate cu Codul penal al Republicii Moldova) îl constituie interesele autorităților publice centrale sau locale” [187, p.349].

Totodată, unii autori apreciază că obiectul generic îl constituie „calitatea aparatului statal, exprimat prin legătura strânsă cu cetățenii, fiind în supunerea totală a intereselor poporului” [198, p.72-74].

A. Saharov, adept al acestui punct de vedere, consideră că aprecierea „activității în condițiile legii a autorităților publice” în calitate de obiect generic al coruperii nu reflectă pregnant specificul infracțiunilor săvârșite de persoane cu funcție de răspundere, nu comportă careva criterii de delimitare a acestora într-o grupă aparte și de distingere față de alte infracțiuni similare; respectiv, din aceste considerente, ca bază trebuie să fie luată calitatea aparatului statal [215, p.25].

Ca replică, adepții conceptului clasic al obiectului generic al coruperii [217, p.30] susțin că, într-adevăr, „activitatea în condițiile legii a autorităților publice” este o noțiune destul de largă și generală. Însă, ea cuprinde întregul spectru al activității tuturor întreprinderilor, organizațiilor, instituțiilor de stat, iar conceptul de „calitate” în esența sa este și mai abstract. Mai mult ca atât, obiectul oricărei infracțiuni este constituit din relații sociale, iar „calitatea” nu se încadrează în această noțiune.

Th. Mrejeru definește obiectul generic al infracțiunilor studiate drept „relațiile sociale referitoare la buna desfășurare a îndatoririlor de serviciu” [98, p.6], adițional la care subliniază că buna desfășurare a activității de interes public este incompatibilă cu ideea de funcționari coruptibili care ar putea fi influențați în modul de exercitare a atribuțiilor de serviciu de către alte persoane prin oferirea unor avantaje materiale necuvenite.

Considerăm că un prim punct de reper în definirea obiectului juridic generic al infracțiunilor prevăzute la Capitolul XV îl constituie „relațiile sociale referitoare la activitatea normală și într-un cadru legal … cărora li se aduce atingere prin comiterea faptelor incriminate la Capitolul XV Cod penal”.

Alegația dată se bazează pe faptul că însuși scopul existenței instituțiilor (autorități, organizații, societăți) publice se explică prin necesitatea imperioasă de a asigura exercitarea în condițiile legii a drepturilor și intereselor legitime ale cetățenilor, „respectarea și ocrotirea persoanei constituind o îndatorire primordială a statului” (alin. (1) art. 16 din Constituția Republicii Moldova). Deci, aceste instituții publice, fiind învestite cu un mandat corespunzător din partea cetățenilor, sunt obligate să-și îndeplinească atribuțiile care le-au fost încredințate în strictă conformitate cu prevederile legale, vectorul acțiunii lor fiind îndreptat spre protejarea intereselor cetățenilor. Însă, în cazul în care sunt comise infracțiunile prevăzute la Capitolul XV Cod penal, este distorsionată însăși esența activității acestor organe, sunt periclitate drepturile și interesele persoanelor și, ca consecință, știrbită autoritatea instituțiilor publice.

În acest context, demne de reținut sunt prevederile alin. (2) art. 1 ale Codului de conduită a funcționarului public: „Codul are drept scop stabilirea unor norme de conduită în serviciul public și informarea cetățenilor cu privire la conduita pe care trebuie să o adopte funcționarul public în vederea oferirii unor servicii publice de calitate; asigurarea unei administrări mai bune întru realizarea interesului public; contribuirea la prevenirea și eliminarea corupției din administrația publică și crearea unui climat de încredere între cetățeni și autoritățile publice [29].

Un alt criteriu ce urmează a fi stabilit îl constituie entitatea juridică care este afectată prin actul infracțional. Având în vedere denumirea Capitolului XV Cod penal – „Infracțiuni săvârșite de persoane cu funcție de răspundere” și definiția dată acestor persoane la art. 123 Cod penal, am putea concluziona că prin actul criminal poate fi afectată activitatea doar a unei „întreprinderi, instituții, organizații de stat sau a administrației publice locale ori a unei subdiviziuni a lor”.

După cum s-a menționat mai sus, în cadrul Capitolului XV Cod penal a fost inclus
art. 3301, care incriminează „Încălcarea regulilor privind declararea veniturilor și a proprietății de către demnitarii de stat, judecători, procurori, funcționarii publici și unele persoane cu funcție de conducere”.

Reieșind din prevederile Legii Republicii Moldova privind declararea și controlul veniturilor și al proprietății demnitarilor de stat, judecătorilor, procurorilor, funcționarilor publici și al unor persoane cu funcție de conducere, nr. 1264-XV din 19.07.2002 [80], susceptibili de a fi trași la răspundere în conformitate cu art. 3301 Cod penal sunt și „conducătorii, adjuncții acestora din societatea comercială cu capital de stat majoritar, din instituția financiară cu capital de stat total sau majoritar”.

Deci, reieșind din impactul negativ pe care îl au faptele criminale, săvârșite în condițiile art. 3301 Cod penal, asupra întregului sistem al autorităților publice, legiuitorul a considerat de cuviință să includă acest articol în Capitolul XV Cod penal, ceea ce condiționează extinderea obiectului juridic generic asupra activității normale și într-un cadru legal a societății comerciale cu capital de stat majoritar, a instituției financiare cu capital de stat total sau majoritar.

În acest context, este de menționat că, după cum s-a observat, definirea obiectului juridic generic este legată în mod intrinsec de subiectul care săvârșește infracțiunea, sau în interesul căruia aceasta este comisă.

Însă, la art. 326 Cod penal ce incriminează traficul de influență. Stabilim că traficul este săvârșit pentru a influența un funcționar, fără însă ca legiuitorul să definească în Codul penal noțiunea acestuia, ceea ce condiționează ambiguități în interpretarea normei penale date.

În denumirea art. 330 Cod penal de asemenea este utilizată noțiunea de „funcționar”, însă din cuprinsul articolului putem deduce cu ușurință că acesta activează în cadrul unei „autorități publice, al altei instituții, întreprinderi sau organizații de stat, care nu este persoană cu funcție de răspundere”, definiție care este lipsă în cadrul art. 326 Cod penal.

Mai mult ca atât, nici în alte acte legislative nu este dezvăluită esența termenului de funcționar. Astfel, suntem nevoiți să apelăm la explicațiile oferite de către dicționarele explicative: funcționar – persoană care deține o funcție administrativă într-o întreprindere sau într-o instituție (DEX). Ca rezultat, considerăm că unica concluzie valabilă este aceea că funcționarul poate fi un angajat atât al unei entități publice, cât și al unei entități private care are atribuții administrative.

În viziunea noastră, prin aceasta legiuitorul a extins în mod neargumentat nu doar obiectul juridic special al traficului de influență, dat și obiectul juridic generic al infracțiunilor prevăzute la Capitolul XV Cod penal. Este absolut inexplicabilă opțiunea dată a legiuitorului, din moment ce a destinat un capitol aparte pentru corupția în sectorul privat – Capitolul XVI.

Remarcăm că, anterior, în Codul penal în redacția anului 1961, influența se presupunea a fi exercitată față de un „funcționar public” (art.188/1), care, în conformitate cu Legea Republicii Moldova privind serviciul public, nr. 443-XIII din 04.05.1995 [72] (abrogată ulterior prin Legea Republicii Moldova cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public, nr. 158 din 04.07.2008 [89]), era definit drept „persoana care ocupă funcție de stat remunerată și care dispune de ranguri și  grade” (art. 1).

Drept consecință, este extinsă și aria de acțiune a art. 326 Cod penal, traficul de influență putând fi incriminat și în privința persoanelor care s-au prevalat de influența pe care o au față de un funcționar din sectorul privat. Anume din considerentele expuse mai sus nu putem accepta afirmațiile autorilor [17, p.615], conform cărora activitatea normală și într-un cadru legal a entităților private nu poate fi considerată drept obiect juridic generic al infracțiunilor studiate.

În mod similar nu putem accepta argumentele, conform cărora obiectul juridic special al infracțiunii de trafic de influență îl formează relațiile sociale privitoare la activitatea de serviciu, a cărei bună desfășurare este incompatibilă cu bănuiala că persoanele cu funcție de răspundere pot fi influențate în exercitarea atribuțiilor lor [17, p.643]. Deoarece, după cum am menționat mai sus, persoana cu funcție de răspundere nu poate fi asimilată cu funcționarul, în sensul conferit de art. 326 Cod penal.

În acest context reiterăm considerentul că o asemenea stare de fapt nu răspunde spiritului legislativ pe care s-a dorit a fi instituit prin reglementarea Capitolului XV Cod penal, fiind necesară restrângerea sferei obiectului juridic generic. Totodată, aceasta nicidecum nu semnifică că, în cazul în care se consideră că fapta de traficare a influenței față de un funcționar din sectorul privat comportă prin sine un grad prejudiciabil și necesită a fi incriminată și sancționată penal, o asemenea infracțiune ar putea fi prevăzută în Capitolul XVI Cod penal.

Însumând cele expuse supra, rezumăm că obiectul juridic generic al infracțiunilor prevăzute la Capitolul XV Cod penal îl constituie relațiile sociale referitoare la activitatea normală și într-un cadru legal a entităților publice și private exprimată prin așa principii ca legalitate, imparțialitate, independență, profesionalism, loialitate, cărora li se aduce atingere prin comiterea faptelor incriminate la Capitolul XV Cod penal.

Obiectul juridic special al infracțiunii îl constituie acea valoare socială concretă, împotriva căreia direct și nemijlocit este îndreptat atentatul criminal.

La definirea obiectului juridic special al infracțiunilor de corupere, unii autori pun accentul pe „autoritatea aparatului statal” luată la general, indicându-se că „pericolul social deosebit al coruperii se exprimă în aceea că coruperea subminează autoritatea aparatului de stat în fața cetățenilor. Fiecare caz de primire de către o persoană cu funcție de răspundere a unor avantaje necuvenite creează premisele diminuării prestigiului structurilor publice. Din aceste considerente, obiectul special al coruperii îl constituie autoritatea aparatului statal” [208, p.135].

B. Zdravomîslov consideră că trebuie să restrângem puțin limitele obiectului special al coruperii, acesta fiind definit ca „activitatea normală a unei verigi separate a aparatului de stat sau a unei organizații concrete” [179, p.354].

A. Boroi, la rândul său, pune accentul pe acele relații sociale, a căror normală naștere, desfășurare și dezvoltare sunt condiționate de exercitarea cu probitate de către toți funcționarii a atribuțiilor de serviciu [14, p.407].

V. Dobrinoiu rezumează că „fără îndeplinirea acestor îndatoriri, funcționarea organizațiilor de stat și publice nu ar fi posibilă; de aceea, în cazul infracțiunilor de serviciu, accentul ocrotirii penale cade, în primul rând, pe relațiile sociale condiționate, sub aspectul formării, desfășurării și dezvoltării lor, pe aducerea la îndeplinire a sarcinilor de serviciu și numai în al doilea rând, pe cale de consecință, pe relațiile sociale privitoare la activitatea acestor organizații” [56, p.94].

Totodată, au fost expuse și alte opinii, conform cărora obiectul special al coruperii îl constituie „caracterul juridico-public, stabilit de către legislație, al remunerării persoanelor cu funcție de răspundere” [217, p.34].

Nefiind de acord cu o atare abordare a problemei, N. Kucereavîi subliniază că „darea de mită nu reprezintă scopul în sine al corupătorului, ci un mijloc pentru atingerea intereselor sale personale, care pot fi atinse doar prin încălcarea funcționării normale a autorităților publice. Din aceste considerente, în calitate de obiect special nu poate fi reținut caracterul juridico-public al remunerării persoanelor cu funcție de răspundere” [197, p.60].

Activitatea de serviciu a unităților publice (atât centrale, cât și locale) ar fi puternic afectată dacă nu ar fi combătute faptele de corupere, dacă funcționarii publici nu ar da dovadă de cinste, corectitudine și probitate în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu.

Astfel, analizând cele expuse mai sus, putem afirma cu certitudine că, dacă am compara două infracțiuni care întrunesc, în principiu, aceleași caracteristici, cum ar fi gradul prejudiciabil, circumstanțele comiterii, însă una comisă de către o persoană particulară, iar alta de către o persoană cu funcție de răspundere, în legătură cu atribuțiile sale de serviciu, atunci numai după acest ultim criteriu, pe lângă celelalte criterii de delimitare individuale, gradul de răspundere pentru aceste infracțiuni trebuie să fie diferit, în sensul agravării acesteia pentru persoana cu funcție de răspundere.

În consecință, ajungem la concluzia că obiectul juridic special al infracțiunilor de corupere îl constituie relațiile sociale ce țin de exercitarea în condițiile legii a atribuțiilor de serviciu de către persoanele cu funcție de răspundere.

Un interes aparte în studierea obiectului infracțiunilor de corupere îl constituie discuțiile cu privire la existența obiectului material al infracțiunilor de corupere.

Prin obiect material al unei infracțiuni înțelegem „lucrul asupra căruia se îndreaptă acțiunea prevăzută de legea penală, operând fizic asupra acestuia, expunându-l unui pericol sau vătămându-l” [54, p.117].

Doctrina românească, în mare parte, consideră că coruperea activă și cea pasivă nu au un obiect material: „Banii, valorile sau alte foloase nu reprezintă obiecte ale mitei. Sumele de bani sau foloasele (atunci când constau în bunuri corporale) reprezintă lucruri dobândite prin săvârșirea infracțiunii” [113, p.282], fiind, însă, expuse și păreri contrare: „În esență, considerăm că infracțiunea de luare de mită are un obiect material, iar acesta constă în bani, valori sau bunuri care, potrivit alin. (3) art. 254 Cod penal, sunt supuse confiscării” [153, p.223].

Această ultimă abordare a problemei este, după părerea noastră, inadmisibilă, deoarece obiectul coruperii îl reprezintă funcționarea normală a autorităților publice, autoritatea acestora, iar obiectul material al coruperii îl constituie orice valoare cu ajutorul căreia este coruptă sau „răsplătită” persoana cu funcție publică. „Asupra obiectului material (al coruperii), spre deosebire de obiectul infracțiunii, nu are loc careva atentat criminal. În cazul coruperii, vinovatul atentează asupra activității legale a unui institut public și nu asupra obiectului material (al coruperii) care este un bun material” [186, p.28].

Deci, nu trebuie să confundăm obiectul coruperii cu obiectul material al infracțiunii de corupere; obiectul coruperii fiind mijlocul de comitere a infracțiunii. Din aceste considerente, este foarte important a stabili, ce calități trebuie să posede obiectul, încât transmiterea lui să prejudicieze relațiile sociale protejate de legea penală.

Analizând corelația dintre „obiectul material al infracțiunii” și „obiectul coruperii”,
A. Kviținia susține că „toate acele bunuri, care sunt transmise funcționarului, sunt mijloace de comitere a infracțiunii și a le atribui la obiectul material al infracțiunii nu ar fi corect, fiindcă nu putem să numim șperacla, cu care infractorul deschide lacătul, drept obiect material al furtului” [186, p.28-29].

A. Osipnikov în replică menționează: „Este absolut corectă afirmația că șperacla este mijloc de comitere a infracțiunii, însă nu trebuie analizat într-atât de limitat obiectul material al coruperii. Desigur, părțile în cazul coruperii sunt strâns legate între ele și se condiționează reciproc. Acele bunuri materiale, care pentru corupător sunt mijloace pentru obținerea anumitor rezultate, pentru funcționar constituie obiectul coruperii. Pentru aceste bunuri materiale persoana cu funcție de răspundere săvârșește acțiunile ce periclitează activitatea normală a aparatului statal” [206, p.40].

La rezolvarea acestei dileme trebuie să ținem cont de faptul că acele infracțiuni, care au obiect material, pot fi săvârșite doar pe calea influențării asupra acestui obiect. În această ipoteză, oricât ar dori subiectul producerea unei atingeri asupra obiectului apărării penale, aceasta nu se va produce fără o influențare corespunzătoare asupra obiectului material al infracțiunii date [16, p.4].

Obiectul material al infracțiunii este supus influențării directe din partea făptuitorului (inclusiv presupunându-se utilizarea mijlocului de săvârșire a infracțiunii); iar în ce privește mijlocul de săvârșire a infracțiunii, acesta nicicum nu poate fi supus influențării din partea făptuitorului – nici directe, nici indirecte; cu atât mai puțin, influențării care presupune utilizarea obiectului material al infracțiunii [128, p.12].

Totodată, la diferențierea obiectului material al infracțiunii de mijlocul de săvârșire a acesteia trebuie să ținem cont de faptul că: „… unele entități pot fi recunoscute ca obiect material al infracțiunii în funcție de caracterul raportului lor de reciprocitate cu unele valori și relații sociale sau altele, precum și de forma în care se exprimă atingerea infracțională asupra acestor valori și relații sociale… Obiectul material al infracțiunii poate constitui proiecția sau expresia materială a unei anumite valori sociale și, pe lângă aceasta, el poate intra în sfera unor anume relații sociale. De aceea, evaluarea juridică a faptelor, legate, într-un fel sau altul, de un astfel de obiect material, depinde, întâi de toate, de semnificația și caracterul acelei valori sociale și ale acelei relații sociale, care se află într-un raport de reciprocitate specific cu obiectul material corespunzător ” [18, p.106] .

Relevante în acest context ni se prezintă explicațiile, conform cărora „documentul oficial fals nu este obiectul material al escrocheriei, fiindu-i rezervat rolul de mijloc de săvârșire a acestei infracțiuni. Menirea documentului oficial fals constă în a se dobândi prin intermediul lui, într-un mod ilicit, bunurile altei persoane… Nu putem spune în nici un fel că, în ipoteza enunțată, prin escrocherie se influențează asupra documentului oficial fals pentru a se aduce atingere obiectului juridic special al escrocheriei” [129, p.18].

Adițional la care, H. Diaconescu subliniază că „luarea de mită este lipsită de obiect material, acțiunea făptuitorului nefiind îndreptată contra unui bun corporal. Sumele de bani sau bunurile pretinse, primite, acceptate ori a căror oferire nu a fost respinsă nu constituie obiectul material al infracțiunii de luare de mită” [51, p.28].

Ca replică, unii autori susțin că nu trebuie afirmat faptul că lipsa obiectului material al infracțiunii este un adevăr absolut, deoarece există obiect material în ipoteza primirii de către corupător a banilor sau a altor avantaje. În acest caz, va exista obiect material dacă actul, pentru a cărui îndeplinire făptuitorul a primit avantajele, privește un bun [14, p.407; 92, p.364].

V. Dongoroz consideră că la infracțiunea de luare de mită lipsește, de regulă, obiectul material; totuși, atunci când funcționarul a efectuat actul, pentru a cărui îndeplinire a primit avantaje necuvenite, dacă acest act privește un obiect material, acesta va fi în același timp și obiectul material al infracțiunii [57, p.130], Astfel, când avantajul necuvenit este primit pentru prestarea unei activități care intră în atribuțiile de serviciu ale făptuitorului (spre exemplu, efectuarea unor lucrări de instalații electrice, zugrăvirea unei încăperi, repararea unui automobil), obiectul asupra căruia se efectuează lucrările devine obiectul material al coruperii [60, p.89].

Însumând cele expuse mai sus, remarcăm că esența infracțiunilor de corupere o constituie angajamentul asumat, sau dorit a fi asumat, de către persoana cu funcție de răspundere, în vederea îndeplinirii sau nu, ori pentru a întârzia sau grăbi îndeplinirea unei acțiuni ce ține de obligațiile ei de serviciu, ori pentru a îndeplini o acțiune contrar acestor obligații, acesta și fiind scopul celor două infracțiuni.

Avantajele primite, pretinse/oferite, promise nu au decât menirea de a determina persoana cu funcție de răspundere să acționeze în modul descris mai sus; altfel spus, sunt un mijloc de influențare asupra persoanei cu funcție de răspundere și nu obiectul material al infracțiunii.

În acest context, A. Reșetnicov accentuează că obiectul material al infracțiunii nu poate fi confundat cu mijlocul de săvârșire a infracțiunii, tot așa cum factorul de influențare nu poate fi echivalat cu obiectul influențării. În caz contrar, este de neconceput însăși influențarea, deci chiar infracțiunea [129, p.21].

Nu poate fi reținut nici argumentul, conform căruia faptele materiale înfăptuite de către persoana cu funcție de răspundere coruptă ar constitui obiectul material al coruperii, deoarece infracțiunile de corupere se consumă în momentul simplei primiri, pretinderi acceptări/oferiri, promiteri, transmiteri a avantajelor necuvenite, nefiind relevante pentru calificare acțiunile ulterioare ale persoanei cu funcție de răspundere.

La finalul acestui compartiment concluzionăm că, actualmente, legiuitorul a extins în mod neîntemeiat sfera de cuprindere a obiectului juridic generic al infracțiunilor săvârșite de persoane cu funcție de răspundere, contrapunându-se cu obiectul juridic al infracțiunilor de corupție săvârșite în sfera privată. Astfel, este necesar de a fi operate modificările legislative corespunzătoare, pentru a limita obiectul juridic generic al infracțiunilor prevăzute la
Capitolul XV Cod penal la protejarea interesului autorităților publice.

2.2. Latura obiectivă a coruperii pasive și a coruperii active

Forma exterioară de manifestare a infracțiunii este exprimată prin latura obiectivă a acesteia. Fapta infractorului, exprimată prin acțiune sau inacțiune, condiționează anumite schimbări ale mediului ce ne înconjoară.

Astfel, latura obiectivă este un proces social – periculos și ilegal – de atentare la relațiile sociale protejate de lege, privite din punctul de vedere al formelor externe de manifestare, atentare ce se manifestă prin acțiuni și evenimente în dezvoltare consecutivă, începând cu săvârșirea actului criminal și finalizând cu survenirea consecințelor criminale [217, p.36].

Latura obiectivă a infracțiunilor săvârșite de persoane cu funcție de răspundere se caracterizează în primul rând printr-o faptă socialmente periculoasă, care atentează la activitatea normală și într-un cadru legal a autorităților publice. De regulă, pentru întregirea laturii obiective a infracțiunilor menționate este necesară survenirea unor consecințe socialmente periculoase, exprimate prin cauzarea de daune în proporții considerabile intereselor publice sau drepturilor și intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice.

Totodată, latura obiectivă a coruperii pasive și a coruperii active este construită de legiuitor în așa fel, încât însăși comiterea faptelor descrise în dispoziția articolului sunt suficiente pentru consumarea infracțiunii.

Un alt element indispensabil laturii obiective a infracțiunilor comise de persoane cu funcție de răspundere, în general, și a celei de corupere pasivă, în special, îl constituie faptul că aceste acțiuni sunt comise în legătură nemijlocită cu exercitarea atribuțiilor de serviciu.

În această ordine de idei, dorim să remarcăm că latura obiectivă a coruperii pasive se află într-o legătură indispensabilă cu latura subiectivă a acesteia, ambele fiind condiționate de exercitarea de către persoana cu funcție de răspundere a atribuțiilor sale de serviciu.

Astfel, primirea de către persoana cu funcție de răspundere a avantajelor necuvenite este direct legată de unele acțiuni ce țin de obligațiile ei de serviciu (pentru a le îndeplini sau nu, ori pentru a întârzia sau grăbi îndeplinirea lor).

Infracțiunile săvârșite de persoane cu funcție de răspundere se disting de infracțiunile săvârșite de alte persoane prin faptul că acestea sunt săvârșite în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu. Cercul atribuțiilor de serviciu, competența, sfera de acțiune a persoanelor cu funcție de răspundere poate fi foarte variată. Din aceste considerente, este destul de dificil a reglementa legislativ careva forme anume de comportament criminal al persoanei cu funcție de răspundere, legiuitorul făcând trimitere doar la săvârșirea acțiunilor ce țin de exercitarea atribuțiilor de serviciu [198, p.96].

Pentru a înțelege mai bine a esența laturii obiective a infracțiunii de corupere ne propunem să prezentăm mai jos o generalizarea a formelor sale de manifestare:

1. După posibilitatea de corupere, se disting două modalități [192, p.771]:

– deschisă, în cadrul căreia, oferind avantajul necuvenit persoanei cu funcție de răspundere îi sunt stabilite nemijlocit acele acțiuni, pe care aceasta urmează să le îndeplinească;

– deghizată, care este mascată sub forma unor acțiuni, care aparent au un caracter legal, cum ar fi: acordarea unui împrumut, pierderea intenționată la jocurile de noroc, o asigurare fictivă etc. Însă, esențial este că ambele părți conștientizează că avantajele care se oferă constituie plata pentru acțiunile sau inacțiunile înfăptuite din partea persoanei cu funcție de răspundere.

Coruperea pasivă are un caracter ascuns și în situația în care se manifestă în forme externe aparent legale: transmiterea cu împrumut a unei sume de bani sau scutirea de plata unui împrumut, schimbarea inegală cu bunuri, vinderea unui bun valoros la un preț simbolic, vinderea unui bun care nu valorează nimic la prețuri mărite esențial, pierderea intenționată la jocurile de noroc [219, p.23].

Bineînțeles că legea penală nu indică modalitățile prin care pot fi primite avantajele necuvenite, grație varietății semnificative a acestor modalități, care, de altfel, se află într-o continuă dezvoltare și modificare, spre exemplu: la moment este posibilă utilizarea firmelor delicvente (fantomă) sau a firmelor înregistrate în zona „off – shore”, ceea ce face destul de dificilă descoperirea și documentarea deplină a asemenea cazuri de corupție.

2. După momentul în care are loc transmiterea obiectului coruperii [234, p.30], deosebim:

– corupere-cumpărare, care este înmânată persoanei cu funcție de răspundere anterior săvârșirii de către aceasta a acțiunilor dorite;

– corupere-mulțumire, care este transmisă după înfăptuirea de către persoana cu funcție de răspundere a acțiunilor dorite, cu condiția că nu a fost condiționată de timp.

3. După caracterul acțiunilor [223, p.45], distingem:

– corupere pentru săvârșirea de către persoana cu funcție de răspundere a unor acțiuni legale;

– corupere pentru săvârșirea de către persoana cu funcție de răspundere a unor acțiuni ilegale.

Dezvăluind esența coruperii pentru săvârșirea unor acțiuni legale, unii autori [161, p.44] menționează că acțiunile legale, ca obiect al negocierilor coruptibile, au loc în situațiile „șantajului birocratic” (extorcării). În aceste situații, cu ajutorul avantajelor necuvenite se „cumpără”, spre exemplu, grăbirea examinării materialelor, dacă persoana cu funcție de răspundere are posibilitatea de a tărăgăna intenționat examinarea problemei.

De asemenea, în cazul în care persoana are toate temeiurile de a considera ca va fi luată o decizie pozitivă, însă decizia finală este lăsată la latitudinea persoanei cu funcție de răspundere, atunci avantajele necuvenite pot fi transmise în calitate de „asigurare” de o examinare necalificată și de un refuz nefondat.

Remarcăm că, cu cât mai mare este sfera atribuțiilor discreționare ale persoanei cu funcție de răspundere, cu atât mai mari sunt posibilitățile de negociere cu funcția deținută. Se mizează pe faptul că persoana cu funcție de răspundere care dispune de asemenea împuterniciri va lua decizia conducându-se de intima sa convingere la analiza tuturor circumstanțelor. Oricare decizie va fi luată, aceasta formal va fi legală, cu condiția că nu excede limitele atribuțiilor de serviciu. Spre exemplu, organul de urmărire penală, procurorul sau judecătorul apreciază probele acumulate în conformitate cu convingerea lor intimă și, în baza acesteia, fac concluzia cu privire la existența sau inexistența faptului infracțiunii, gradul de probare a vinovăției, gradul prejudiciabil al faptei; respectiv, în cazul coruperii, unor circumstanțe le va fi acordată o pondere mai mare față de altele.

În general, putem considera că va exista cerere cu privire la înfăptuirea unor acțiuni legale în cazul în care:

persoana dorește grăbirea soluționării problemei, cu toate că instituția în care s-a adresat, în principiu, efectuează sarcinile de serviciu în termene rezonabile;

funcționarii instituției sunt supraîncărcați și, dacă cauza se va examina pe principii generale, va fi tergiversată semnificativ soluționarea acesteia;

funcționarii instituției în mod intenționat creează o situație de tărăgănare, extorcând astfel avantajele necuvenite de la clienți;

persoana cu funcție de răspundere are vaste atribuții discreționare și corupătorul dorește să confere o valoare mai substanțială acelor circumstanțe, care vorbesc în favoarea sa, sau se teme că față de cauză va fi o atitudine superficială;

corupătorul este conștient de faptul că are toate temeiurile să mizeze pe o decizie pozitivă din partea persoanelor cu funcție de răspundere, însă este îngrijorat de un refuz nefondat, mai ales în cazurile când nu este posibilitatea de a contesta decizia [161, p.225].

Un interes deosebit reprezintă primirea de către persoana cu funcție de răspundere a unor avantaje necuvenite pentru a săvârși careva acțiuni ilegale.

Conform regulii generale, în cazul în care persoana cu funcție de răspundere a primit careva avantaje, iar ulterior a săvârșit careva acțiuni ilegale prevăzute de legea penală, ea urmează a fi trasă la răspundere penală prin concurs de infracțiuni, adică pentru corupere pasivă și pentru infracțiunea care a fost comisă urmare a primirii avantajului necuvenit.

Pentru a determina dacă acțiunea subiectului este contrară obligațiilor de serviciu, nu este suficient să se cerceteze numai acțiunea ca atare, dar se impune ca această acțiune să fie raportată la întregul spectru al sarcinilor de serviciu ce revin persoanei cu funcție de răspundere atât generale cât și specifice [41, p.90].

Discuții controversate în doctrina juridică se duc, însă, în privința calificării faptelor corupătorului când, urmare a transmiterii persoanei cu funcție de răspundere a avantajului necuvenit, ultima a întreprins careva acțiuni ilegale ce constituie o infracțiune, de regulă, abuz de putere sau depășirea atribuțiilor de serviciu.

O primă categorie de autori [217, p.225] susțin că pentru soluționarea acestei dileme urmează a fi analizate și interpretate consecutiv prevederile legii penale, care menționează că persoana cu funcție de răspundere poate să săvârșească acțiuni ce țin de atribuțiile sale de serviciu ori contrar acestor obligații. Astfel, corupătorul nu poate fi considerat în calitate de coparticipant la infracțiunile săvârșite de către persoana cu funcție de răspundere, deoarece corupătorul deja este coparticipant la infracțiunea de corupere pasivă și, respectiv, aceleași acțiuni nu pot fi recunoscute concomitent în calitate de coparticipare la comiterea altei infracțiuni, cu atât mai mult că în practică nu sunt cazuri de tragere la răspundere penală a corupătorului pentru concurs de infracțiuni.

Conform altei opinii [180, p.158], pe care o considerăm mai fondată, legea penală oferă posibilitatea tragerii corupătorului la răspundere penală prin concurs de infracțiuni, cu condiția că corupătorul este conștient de caracterul acțiunilor pe care trebuie să le săvârșească persoana cu funcție de răspundere. În aceste situații, acțiunile corupătorului ar putea fi calificate ca instigare sau complicitate. Afirmațiile date se bazează pe faptul că legiuitorul a delimitat coruperea pasivă de coruperea activă în două componențe de infracțiune diferite; respectiv, putem considera că din partea corupătorului are loc o participație la coruperea pasivă doar din punct de vedere teoretic.

Prezența în acțiunile corupătorului a elementelor de infracțiune ale coruperii active nu exclude posibilitatea participării în altă infracțiune săvârșită de persoana cu funcție de răspundere, contra avantajului necuvenit primit.

Totodată, necesită a fi făcută distincție între coruperea pasivă și abuzul de putere. Diferențierea infracțiunilor menționate poate fi efectuată luându-se în considerație următorul criteriu: în cazul coruperii pasive, atât corupătorul, cât și persoana cu funcție de răspundere sunt conștienți de faptul că ultima își trafică funcția sa, primind sau pretinzând ceea ce nu i se datorează, în vederea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau contrar acestor îndatoriri; în cazul abuzului de putere comis în condițiile „nedreptei luări”, dimpotrivă, persoana cu funcție de răspundere în mod abuziv determină o persoană să-i transmită avantaje necuvenite, pretinzând că acestea i se datorează în mod legal [53, p.114].

În cazul în care persoana cu funcție de răspundere acordă subalternilor săi sprijinul necesar pentru delapidarea bunurilor publice, întocmind, spre exemplu, careva acte fictive cu privire la volumul de lucru efectuat sau la marfa supusă casării, iar ulterior primește în calitate de remunerație o parte din bunurile sustrase, fapta persoanei cu funcție de răspundere urmează a fi calificată nu ca corupere pasivă, dar ca delapidare din averea străină, cu utilizarea situației de serviciu [233, p.185].

Totodată, în situația în care persoana cu funcție de răspundere primește careva avantaje necuvenite rezultate din delapidarea averii străine, însă în mod obiectiv nu a săvârșit careva acțiuni ce ar forma latura obiectivă a delapidării, avantajele necuvenite fiindu-i transmise pentru nedenunțare, atunci fapta persoanei cu funcție de răspundere urmează a fi calificată drept corupere pasivă [217, p.222].

De asemenea, este posibil cazul când coruperea este efectuată din mijloace publice, spre exemplu, în cazul în care persoana cu funcție de răspundere, sau o persoană de încredere a acesteia, este angajată în mod fictiv, de regulă, prin cumul, într-o organizație sau întreprindere de stat. În această situație, fapta corupătorului urmează a fi calificată prin concurs – în calitate de corupere activă și delapidare din averea străină.

O altă dilemă, nemijlocit legată de cele menționate mai sus, o constituie cazul în care coruperea este efectuată din mijloace publice, însă pentru „interesul” autorității publice în care activează corupătorul, fiind pusă problema calificării acestor acțiuni drept corupere activă sau ca abuz de putere.

Considerăm corectă poziția autorilor [197, p.40-41] care afirmă că, în esență, nu contează în interesele cui are loc coruperea, deoarece, indiferent de aceasta, este afectată buna funcționare a aparatului public; respectiv, în nici un caz nu pot fi admise asemenea metode de soluționare a intereselor publice. Totodată, dacă coruperea s-a efectuat din mijloace publice, din falsul considerent de a proteja interesele acestei autorități publice, fapta corupătorului urmează a fi calificată în concurs de infracțiuni: coruperea activă și abuz de serviciu.

În final la acest subiect rezumăm că cererea pentru săvârșirea unor acțiuni contrar atribuțiilor de serviciu poate avea loc când:

corupătorul dorește ca examinarea cauzei sale să fie urgentată prin încălcarea procedurilor și regulilor stabilite;

corupătorul este cointeresat ca persoana cu funcție de răspundere să nu-și îndeplinească atribuțiile sale nemijlocite de serviciu;

persoana cu funcție de răspundere are posibilitatea reală de a adopta o decizie unilaterală ilegală sau poate condiționa adoptarea acesteia de către un organ colegial;

decizia ilegală poate fi executată [161, p.48].

Pentru întregirea laturii obiective, elementul material trebuie să întrunească concomitent mai multe caracteristici:

Obiectul coruperii să aibă un caracter patrimonial, sau nepatrimonial [58, p.116] (aspectul dat urmând a fi analizat puțin mai jos).

Să aibă loc coruperea unei persoane cu funcție de răspundere.

Transmiterea obiectului coruperii să fie condiționată de săvârșirea sau de abținerea de la săvârșirea în interesul corupătorului a cărorva acțiuni [202, p.741].

În această ordine de idei, atragem atenție că, pentru existența infracțiunii de corupere pasivă, conform structurii legislative existente, nu este relevant momentul nemijlocit al transmiterii avantajelor necuvenite, prioritar fiind momentul în care persoana cu funcție de răspundere a acceptat sau a pretins avantajele necuvenite, anume aceste acțiuni urmând a fi săvârșite anterior sau concomitent cu exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Anterioritatea primirii avantajului necuvenit, în raport cu efectuarea actului pentru care acel avantaj este destinat să-l remunereze, nu comportă nici o dificultate, sub aspectul stabilirii ei, atunci când există o singură remitere și un singur act de serviciu. Situația ni se prezintă mai complicată atunci când, pe parcursul unui interval de timp, pe de o parte, au avut loc mai multe remiteri succesive și, pe de altă parte, persoana cu funcție de răspundere a efectuat o pluralitate de acte specifice funcției sale, de asemenea eșalonate în timp.

Bunurile și serviciile acordate să nu i se cuvină persoanei cu funcție de răspundere [156, p.28].

Prin „nu i se cuvin”, în primul rând, urmează să înțelegem caracterul gratuit de efectuare a actelor funcționale de către persoanele cu funcție de răspundere, în conformitate cu restricțiile instituite în cadrul Legea Republicii Moldova cu privire la combaterea corupției, nr. 90 – XVI din 25.04.2008 [88] și al Legii Republicii Moldova cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public, nr. 158 din 04.07.2008 [89].

În al doilea rând, „nu i se cuvin” înseamnă să nu fie legal datorate persoanei cu funcție de răspundere. Banii sau celelalte avantaje, primite sau pretinse, trebuie să fie necuvenite (legal nedatorate), deci să aibă un caracter de retribuție, adică să constituie plata (sau răsplata) în vederea efectuării unui act determinat, a unui act arătat în mod explicit.

Totodată, dacă persoana cu funcție de răspundere pretinde avantajele necuvenite nu cu titlu de contraechivalent al conduitei pe care aceasta se angajează să o aibă, ci cu titlu de obligație care trebuie îndeplinită de cel ce solicită efectuarea actului, deși o asemenea obligație nu este impusă de lege, fapta nu constituie corupere pasivă, ci abuz de serviciu [93, p.400].

Acțiunea (inacțiunea), pentru a cărei îndeplinire, neîndeplinire ori întârziere
s-au dat bani, bunuri, să facă parte din obligațiile de serviciu ale persoanei cu funcție de răspundere sau contrar acestor obligații.

Infracțiunea de corupere să se soldeze cu urmarea socialmente periculoasă [57, p.134], care constă în crearea unei stări de pericol pentru buna desfășurare a activității de serviciu într-un organ sau într-o instituție de stat: „…existența prejudiciului, în cazul infracțiunilor cu componența de infracțiune formală, se prezumă prin însăși comiterea faptei imputate. De aceea, un asemenea prejudiciu nu excede limitele componenței de infracțiune, dar se află în cadrul acesteia” [167, p.13].

După cum s-a remarcat anterior, doctrina juridică face distincție între „corupere–cumpărare” și „corupere–mulțumire”, fără însă să se ajungă la un numitor comun privind calificarea juridică a acestor fapte.

Un prim grup de practicieni [234, p.31-32] consideră că coruperea are loc independent de condiționarea acțiunilor comise în urma coruperii, indiferent dacă între cele două părți a existat sau nu un acord anterior de corupere. În acest caz, va constitui corupere pasivă și primirea remunerației, după ce persoana cu funcție de răspundere a săvârșit o acțiune favorabilă pentru care persoana o mulțumește, între ele, însă, nefiind nici o înțelegere prealabilă cu privire la săvârșirea acțiunii date, adică primirea remunerației nu a fost condiționată [219, p.30].

Analizând această problemă, Iu. Kasatchin opinează că una dintre erorile comise la calificarea faptelor de corupere o constituie subestimarea pericolului social pe care îl comportă o așa modalitate a coruperii când nu are loc înțelegerea prealabilă cu privire la efectuarea de către persoana cu funcție de răspundere a unor acțiuni ce intră în atribuțiile sale de serviciu, contra promisiunii de a i se transmite unele avantaje necuvenite [185, p.31].

Adepții acestei concepții susțin că nu putem considera că „cel care este corupt și nu comite acțiuni criminale este mai puțin periculos sau în genere nu prezintă pericol social. Însuși faptul obținerii unei remunerații de la cineva deja construiește unele relații de dependență între cele două persoane, precum și caracterizează persoana care ia remunerația drept un individ ce poate „târgui” cu funcțiile sale. Plata, transmisă persoanei cu funcție de răspundere pentru acțiunile comise în trecut, întotdeauna, din punctul de vedere al celui care corupe, este predestinată pentru a facilita bunăvoința persoanei în viitor, deci cel care a corupt o dată, va mai corupe o dată, asigurând astfel comportamentul dorit din partea persoanei cu funcție de răspundere” [206, p.114].

Fiind adept al unei poziții contrare cu privire la calificarea juridică a „coruperii-mulțumire”, M. Véron totuși admite parțial argumentele prezentate mai sus: „De fapt, nu este necesar de a preciza anterioritatea, deoarece coruperea nu se realizează, de regulă, printr-un singur fapt izolat, dar comportă o succesivitate; donațiile ce compensează acțiunile anterioare au drept scop facilitarea serviciilor viitoare” [256, p.290].

Nu putem accepta poziția expusă mai sus, considerând că condiționarea acțiunilor persoanei cu funcție de răspundere prin avantajul necuvenit reprezintă o condiție indispensabilă pentru tragerea persoanei corupte la răspundere penală, iar gradul de condiționare urmează să fie stabilit separat pentru fiecare acțiune în parte: „pentru luarea de mită, cerința esențială este ca acțiunea ce constituie elementul material al infracțiunii să fie anterioară actului determinat. În lipsa înțelegerii prealabile, infracțiunea nu s-a consemnat” [21, p.627].

Prezența condiționării acțiunilor persoanei cu funcție de răspundere prin avantajele necuvenite este posibilă doar în cazul existenței unei înțelegeri prealabile sau concomitente cu privire la faptul că persoana cu funcție de răspundere va săvârși anumite acțiuni ce țin de atribuțiile sale de serviciu în interesele corupătorului pentru careva avantaje necuvenite.

În cazul lipsei unei înțelegeri prealabile cu privire la efectuarea unor acțiuni ce țin de atribuțiile de serviciu ale persoanei cu funcție de răspundere, va lipsi în mod corelativ și condiționarea acțiunilor menționate de avantajele necuvenite; respectiv, nu sunt întrunite elementele necesare ale coruperii pasive. Un astfel de avantaj necuvenit nu mai poate influența persoana cu funcție de răspundere, deoarece acțiunile favorabile donatorului au fost deja săvârșite, pericolul coruperii anume și constând în aceea că persoana cu funcție de răspundere este coruptă pentru ca să-și exercite obligațiile sale de serviciu contra unui avantaj necuvenit.

În același timp, aceasta nu semnifică că fapta persoanei cu funcție de răspundere de a primi asemenea avantaje necuvenite este lipsită de pericol social și poate fi neglijată, deoarece există pericolul real ca transmiterea acestui avantaj necuvenit să aibă drept scop facilitarea executării de către persoana cu funcție de răspundere a unor servicii viitoare.

Analizând prevederile art. 324 Cod penal, ajungem la concluzia că legiuitorul a avut în vedere doar „coruperea–cumpărare”, deoarece avantajul necuvenit este dat sau promis pentru ca persoana cu funcție de răspundere să îndeplinească ori să întârzie sau să grăbească îndeplinirea unei acțiuni ce ține de obligațiile ei de serviciu, fie contrar acestor obligații. Respectiv, în lege se are în vedere primirea unui avantaj (sau promisiunea lui) pentru faptele care vor fi înfăptuite sau nu în viitor și care, respectiv, sunt condiționate de avantajul necuvenit.

Totodată, primirea ulterioară, necondiționată, a unui avantaj necuvenit, a unor cadouri constituie o faptă care este apropiată coruperii pasive, însă care prezintă, comparativ cu aceasta, un grad mai diminuat de pericol social; respectiv, și calificarea juridică urmează să fie distinctă.

Pericolul unor asemenea acțiuni constă în aceea că astfel de cadouri, pentru faptele legal săvârșite de persoanele cu funcție de răspundere, care în mod conștiincios își îndeplinesc îndatoririle de serviciu, le aduc, într-un final, la starea, când ele încep să stabilească pentru fiecare caz dacă există posibilitatea primirii unui „cadou” pentru fapta pe care în mod normal urmează să o săvârșească, ceea ce se răsfrânge, iminent, asupra calității activității și nu în rare cazuri constituie premisa extorcării de foloase necuvenite.

Din aceste considerente, susținem că este oportun ca fapta de „corupere-mulțumire” să fie incriminată drept infracțiune. Necesitatea unei abordări legale în soluționarea fenomenului dat o considerăm actuală.

Astfel, propunem completarea Codului penal cu art. 3241 „Primirea de către o persoană publică a avantajelor necuvenite”:

„(1) Primirea de către o persoană publică a avantajelor necuvenite după săvârșirea de către aceasta a unor acțiuni ce țin de atribuțiile sale de serviciu sau după abținerea de la săvârșirea lor, dacă aceste acțiuni nu au fost anterior condiționate de pretinderea, primirea de avantaje necuvenite sau de promisiunea unor asemenea avantaje”.

Adițional la care se impune introducerea art. 3251 Cod penal „Transmiterea avantajelor necuvenite”:

„(1) Transmiterea, oferirea unei persoanei publice de avantaje necuvenite în condițiile art. 3241 Cod penal”.

Concomitent, în doctrina juridică au fost expuse opinii [217, p.202] conform cărora legiuitorul în mod neîntemeiat a legat consumarea coruperii pasive cu momentul primirii, pretinderii sau acceptării avantajelor necuvenite și nu cu momentul îndeplinirii de către persoana cu funcție de răspundere a acțiunilor ce țin de atribuțiile sale de serviciu, condiționate de avantajele necuvenite primite (promise), considerându-se că în cazul în care avantajele necuvenite au fost transmise, însă persoana cu funcție de răspundere nu a săvârșit acțiunile solicitate, fapta urmează a fi calificată ca tentativă la coruperea pasivă.

Afirmațiile date se întemeiază pe considerentul că, în multe cazuri, persoana cu funcție de răspundere care a primit avantajele necuvenite se poate răzgândi să săvârșească acțiunile pentru care a fost „remunerată” și să dorească să denunțe fapta autorităților, însă aceasta nu va fi un temei de liberare de răspundere penală a persoanei cu funcție de răspundere ci va constitui doar o circumstanță atenuantă, prevăzută de lit. g) art. 76 Cod penal – „căința sinceră sau autodenunțarea”, ceea ce, în final, afectează lupta cu coruperea [217, p.203].

Bineînțeles, nu pot fi neglijate argumentele expuse de către A. Svetlov, însă nu putem compara gradul prejudiciabil al coruperii active, în cadrul căreia este posibilă denunțarea ulterioară și liberarea penală, cu pericolul social al coruperii pasive, indiferent dacă s-au produs sau nu consecințele dorite de corupător, cu atât mai mult că, de regulă, persoana cu funcție de răspundere săvârșește, contra avantajelor necuvenite, acțiuni ce intră în atribuțiile sale de serviciu, nefiind astfel lezate alte relații sociale. Esența coruperii pasive și, respectiv, pericolul social al acesteia rezidă în obiectul social lezat, și anume: imaginea autorității publice de autoritate imparțială care își exercită cu probitate atribuțiile încredințate, ori chiar din momentul primirii sau acceptării avantajului necuvenit este diminuată încrederea societății în întreg aparatul statal.

Având în vedere cele expuse mai sus, considerăm absolut inoportune și destructive noile modificări aduse legislației anticorupționale a Republicii Moldova.

Astfel, în conformitate cu alin. (2) art. 18 „Liberarea de răspundere” al Legii nr. 90 – XVI din 25.04.2008, „funcționarii publici, alte persoane care s-au autodenunțat ori care au denunțat cu bună-credință actele de corupție sau faptele de comportament corupțional sunt liberate de răspundere disciplinară, contravențională sau penală în modul stabilit de legislație”.

Considerăm că norma dată nu contribuie la demascarea faptelor de corupere, ci, din contra, facilitează coruptibilitatea, ceea ce, în final, va condiționa sporirea faptelor de corupere.

Remarcăm că legea menționată nu stipulează situațiile când persoana cu funcție de răspundere poate să facă denunțarea, precum și momentul până la care aceasta poate fi efectuată.

Adică, dacă, spre deosebire de A. Svetlov, care consideră că persoanei cu funcție de răspundere urmează să i se mai acorde o șansă de a renunța la coruperea pasivă, legând consumarea acesteia cu înfăptuirea sau abținerea de la înfăptuirea acțiunilor condiționate de avantajul necuvenit, atunci din esența Legii nr. 90 – XVI din 25.04.2008 reiese că funcționarul poate fi liberat de răspundere chiar și după ce a săvârșit faptele dorite de corupător.

Mergând pe calea interpretării normei juridice menționate, putem ajunge la situația când persoana cu funcție de răspundere va primi avantajul necuvenit, va săvârși acțiunile dorite de corupător, iar ulterior, indiferent de motive – fie va afla că corupătorul dorește să-l denunțe, fie va considera că fapta sa de corupere poate fi demascată de către autorități – va decide să denunțe această faptă și nu va suporta absolut nici o consecință juridică.

Suntem convinși că o asemenea situație nu numai că va afecta considerabil relațiile sociale protejate, dar va avea repercusiuni și mai grave asupra imaginii autorităților publice, generând reacții de neîncredere a societății în echitate și în activitatea cu probitate a autorităților publice, precum și în înfăptuirea justiției, din moment ce persoana cu funcție de răspundere care a comis un act de corupere va fi liberată de răspundere penală.

Subliniem că persoana cu funcție de răspundere nu numai că este liberată de răspundere penală, dar în genere este liberată de la oricare altă formă de răspundere – contravențională sau disciplinară.

În Codul penal se utilizează (la art. 324) termenii „a primi”, „a accepta” și „a pretinde”, care denotă acțiunile (inacțiunile) criminale ale persoanelor cu funcție de răspundere.

Pentru existența laturii obiective a infracțiunii nu este necesar ca primirea, pretinderea banilor sau a altor avantaje, ori înțelegerea în privința primirii acestora să fi fost urmată de executare; este suficient faptul pretinderii sau al înțelegerii.

A pretinde – a cere ceva stăruitor, a formula o anumită pretenție, a impune să se dea [57, p.136]. Pretinderea, ca modalitate de realizare a laturii obiective, nu implică neapărat satisfacerea pretenției formulate de făptuitor [120, p.353].

În cazul pretinderii, inițiativa întotdeauna aparține făptuitorului, putând fi realizată prin cuvinte, gesturi, scrisori sau orice alt mijloc de comunicare, astfel încât cel căruia i se adresează să înțeleagă că i s-au pretins bani sau alte foloase.

Vis-à-vis de modalitățile indicate mai sus, demn de reținut este cazul când pretinderea se face printr-o scrisoare. În această situație se pune problema determinării momentului în care are loc „pretinderea”, fiind posibile patru cazuri: expedierea scrisorii care conține pretenția; sosirea scrisorii la destinatar; luarea la cunoștință de către aceasta; înțelegerea de către destinatar a solicitărilor ce i se adresează.

Considerăm că suntem în prezența faptei de „pretindere” atunci când destinatarul ia cunoștință de conținutul cererii și înțelege conținutul acesteia, deoarece anterior acestui moment ne aflăm în prezența unei acțiuni care încă nu s-a exteriorizat în raport cu o altă persoană.

De asemenea, pentru existența acțiunii de „pretindere” este lipsit de relevanță dacă aceasta este expresă sau îmbrăca o formă ocolitoare, aluzivă. Astfel, în general, nu este necesar ca cererea să fie astfel formulată încât să poată fi înțeleasă de oricine, este suficient ca, în raport cu împrejurările concrete, ea să fie inteligibilă pentru cel căruia i se adresează [53, p.71].

Mai mult ca atât, putem considera că există „pretindere” atunci când persoana cu funcție de răspundere, în exercitarea funcțiilor sale, vorbește despre o datorie apăsătoare, despre situația grea financiară pe care o are, despre dorința soției de a avea bijuterii etc.

S-a mers și mai departe, considerându-se că, în raport de caracterul unilateral al acțiunii de pretindere, nu este necesar ca cel căruia îi este adresată aluziv să fi priceput, înțeles cererea persoanei cu funcție de răspundere, dacă aceasta din urmă a voit să fie înțeleasă [49, p.31].

Indiferent dacă este expresă, fățișă sau ocolitoare, aluzivă, pretinderea de bani sau alte avantaje necuvenite trebuie să fie neechivocă, manifestând intenția persoanei cu funcție de răspundere de a condiționa de ea îndeplinirea ori întârzierea efectuării unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau la efectuarea unei acțiuni (inacțiuni) contrar acestor îndatoriri, iar cererea să ajungă la cunoștința celui căruia îi este adresată și să fie înțeleasă de acesta.

Destinatarului pretenției formulate de către persoana cu funcție de răspundere coruptă nu i se cere să înțeleagă semnificația penală a faptei, dar el trebuie să știe că pretinderea banilor sau a avantajelor necuvenite condiționează îndeplinirea corespunzătoare de către aceasta a îndatoririlor de serviciu.

A primi – a lua în posesiune sau a accepta ceea ce ți se oferă, ți se dă, ți se datorează.
A consimți la …, a fi de acord cu …, a accepta, a admite (DEX).

Săvârșirea infracțiunii de corupere pasivă presupune, în principiu, și existența infracțiunii corelative de corupere activă. Primirea implică darea din partea corupătorului, iar acțiunea de primire trebuie să fie voluntară și spontană, caracterizându-se printr-o relativă concomitență între acceptarea propunerii și primire. Dacă primirea este ulterioară actului de acceptare, suntem deja în prezența unei infracțiuni consumate de corupere pasivă, iar săvârșirea acțiunii de primire nu afectează unitatea de infracțiune [92, p.345].

Acțiunea de primire trebuie să fie voluntară și spontană. Spontaneitatea presupune o relativă concomitență între acceptarea propunerii și primire sau, altfel spus, inexistența, între aceste două momente, a unui interval de timp care să permită acceptării să devină ea însăși relevantă juridic. În general, orice primire implică o acceptare, care poate interveni fie în chiar momentul primirii, fie anterior. În cazul coruperii pasive, săvârșite prin „primire”, acceptarea și primirea nu se pot produce însă decât în același timp, deoarece dacă a avut loc o acceptare a unei promisiuni de bani ori alte avantaje anterior primirii acestora, infracțiunea de corupere pasivă
s-ar fi consumat din momentul acceptării. Din aceste considerente, primirea este spontană.

Astfel, concluzionăm că primirea nu poate fi concepută fără acceptarea prealabilă de către persoana cu funcție de răspundere a avantajelor necuvenite, însă între acestea există un interval de timp extrem de scurt, care determină relativa lor concomitență, simultaneitate, care, astfel comprimat, nu îngăduie acceptării să devină ea însăși relevantă penal, din punctul de vedere al laturii obiective a infracțiunii de corupere pasivă.

Primirea se poate realiza între corupător și funcționar atât în mod direct, cât și indirect, prin intermediar sau prin alte mijloace (poștă, tren), sau prin depunerea unei sume de bani la o bancă pe contul făptuitorului.

Atragem atenția că în cazul în care banii sau alte avantaje au ajuns la persoana cu funcție de răspundere prin intermediul poștei sau prin altă modalitate asemănătoare, destinatarul – pentru a exclude ideea primirii – trebuie să-și manifeste cât mai neîntârziat voința de a nu accepta; el nu este obligat să le expedieze trimițătorului, suportând astfel cheltuielile de transport, dar, dacă nu o face, trebuie să denunțe fapta autorităților [56, p.106].

Dacă banii sau avantajul necuvenit sunt transmise unei rude apropiate persoanei cu funcție de răspundere, primirea se consideră realizată numai atunci când persoana cu funcție de răspundere, aflând despre remiterea avantajului necuvenit și conștientizând că acesta îi este destinat ei, în considerarea efectuării unui act de serviciu, se hotărăște să-l primească.

Primirea se poate realiza nu doar ca urmare a remiterii banilor sau altor avantaje, dar și fără o înmânare materială a acestora. Spre exemplu: în cazul unei dispoziții, chiar verbale, date unui terț de a preda un lucru, o valoare sau de a îndeplini o activitate din care rezultă un câștig pentru persoana cu funcție de răspundere.

Uneori, se poate întâmpla ca persoana cu funcție de răspundere, ajungând în posesia avantajului necuvenit, să nu-l refuze, dar nici să-și manifeste expres voința de a-l primi (de exemplu, lasă pe masă banii, biletul de avion sau de teatru): „Există luare de mită în situația în care o persoană, solicitând unui funcționar îndeplinirea unui act de serviciu, pune în cutia biroului lui – fiind observată de acesta – o sumă de bani pe care el, nerefuzând-o, o primește implicit” [120, p.186]. Deci, el nu primește în mod expres avantajul, dar păstrează deschisă situația de a-l folosi. Or, în asemenea situație – din moment ce persoana cu funcție de răspundere nu refuză avantajul necuvenit, păstrând posibilitatea de a beneficia efectiv de el – se poate spune că ne aflăm în fața unei „primiri”, în sensul legii, chiar dacă între timp avantajul respectiv a încetat de a mai putea fi valorificat (de exemplu, data biletului de avion a expirat) [56, p.106].

Uneori, însă, sunt posibile cazuri când în calitate de avantaj necuvenit sunt transmise documente, care dau dreptul la primirea unor bunuri patrimoniale, inclusiv bani (cum ar fi cecurile), corupătorul păstrându-și totuși dreptul de a dispune asupra acestor documente, astfel încât persoana cu funcție de răspundere să poată beneficia de acestea doar odată cu săvârșirea acțiunilor condiționate [233, p.186].

În acest caz considerăm că nu a avut loc „primirea” propriu-zisă, ci o formă specifică a altei modalități a laturii obiective a coruperii pasive – „acceptarea”.

A accepta – atitudinea persoanei cu funcție de răspundere de a fi de acord cu promisiunea de bani sau alte avantaje ce i-a fost făcută în schimbul serviciilor sale [49, p.33]; „pentru consumarea acestei infracțiuni este suficientă acceptarea de către funcționar a promisiunii făcute, chiar dacă suma de bani nu i-a mai fost dată ulterior, sau i-a fost dată într-un moment când pierduse calitatea de funcționar, prin pensionare sau în orice alt mod” [118, p.274].

Astfel, acceptarea ca modalitate de săvârșire a coruperii pasive presupune acordul explicit al făptuitorului la oferta de corupere. În acest caz, inițiativa aparține corupătorului care va comite infracțiunea corelativă de corupere activă sub forma oferirii [113, p.286]. Acceptarea promisiunii poate fi expresă, dar și tacită. În acest caz, acceptarea rezultă din anumite manifestări care relevă neîndoielnic acordul persoanei de a primi folosul necuvenit.

Pentru existența infracțiunii este suficient ca persoana cu funcție de răspundere să accepte promisiunea chiar dacă avantajele promise nu au fost determinate, în sensul că nu s-a precizat, în concret, în ce va consta fiecare în parte [60, p.94]. Relevantă în acest sens este următoarea constatare a instanței de judecată: „Pentru existența infracțiunii de luare de mită este suficient ca inculpatul să accepte promisiunea unor foloase, în scopul de a face sau a nu face un act privitor la funcția sa, chiar dacă foloasele primite nu au fost determinate, în sensul că nu s-a precizat, în concret, în ce va consta fiecare în parte” [118, p.273].

Totuși, comparativ cu Codul penal al României, care, la art. 308, printre elementele laturii obiective ale luării de mită prevede „acceptă promisiunea” de rând cu „pretinde sau primește”, Codul penal al Republicii Moldova se limitează în cuprinsul art. 324 doar la „acceptă servicii, privilegii sau avantaje”, acestea fiind privite distinctiv de „pretinde ori primește oferte, bani, titluri de valoare, alte bunuri sau avantaje patrimoniale”.

Astfel, reieșind din construcția legislativă a articolului 324 Cod penal, considerăm că termenul „acceptă” este utilizat mai mult în calitate de sinonim al „primirii”, fără a fi realizat scopul pe care îl comportă acest termen, și anume: de a consimți, a aproba, a fi de acord cu promisiunea transmiterii unor avantaje necuvenite.

Mai mult ca atât, Codul penal al României mai prevede (art. 308) „nerespingerea promisiunii” de acordare de bunuri și foloase, componență pe care de fapt o putem plasa pe aceeași poziție cu „acceptarea tacită”, însă care necesită o reglementare distinctă – urmare a considerentului că persoana cu funcție de răspundere este, astfel, stimulată la o poziție activă (de refuz sau denunțare) față de persoana care desfășoară o activitate de corupere [57, p.132]. „Nerespingerea promisiunii de mituire a fost pusă de legiuitor pe același plan cu acceptarea promisiunii pentru a-i obliga pe funcționari să aibă o atitudine categorică de refuz față de acele persoane care recurg la corupție” [60, p.94].

Relevant în acest context este următorul exemplu din practica judiciară: „Din probele administrate în cauză rezultă în mod neîndoielnic că inculpatul a oferit o sumă de bani polițistului, bani pe care i-a și pus pe masa acestuia.

Din punct de vedere juridic, pentru existența infracțiunii de dare de mită, este lipsită de semnificație reacția funcționarului căruia i se oferă bani sau alte avantaje, astfel că insuficienta fermitate a refuzului – pe care o afirmă în speță inculpatul – nu poate avea nici un efect cu privire la mituitor și fapta sa.

Eventual, fapta funcționarului de a nu respinge prompt și ferm oferta de mituire poate angaja răspunderea sa pentru infracțiunea de dare de mită” [21, p.305].

Demne de reținut în acest context sunt prevederile alin. (4) art. 11 al Codului de conduită a funcționarului public [29], în cadrul căruia este consfințită obligația persoanei cu funcție de răspundere da a respinge avantajele necuvenite: „Dacă funcționarului public i se propune un avantaj necuvenit, el trebuie să ia măsurile necesare pentru a-și asigura protecția:

a) să refuze avantajul necuvenit; acesta nu trebuie acceptat, pentru a fi folosit ca probă;

e) să raporteze imediat această tentativă superiorului său ori, direct, autorităților competente”.

Rezumând cele expuse mai sus, nu putem accepta explicațiile date de către un șir de autori [3, p.158] termenului „acceptare”, corelativ cu prevederile actuale ale legislației penale: „Acceptarea prevede exprimarea acordului cu privire la promisiune, ori nerespingerea categorică a promisiunii, adică a accepta tacit”. În același timp, considerăm imperativă necesitatea modificării art. 324 Cod penal, conform modelului român, urmând a fi indicate consecutiv „pretinderea, primirea, acceptarea promisiunii ori nerespingerea promisiunii”.

Odată cu adoptarea noul Cod penal, din conținutul articolului ce incriminează coruperea pasivă sintagma „luarea de către o persoană cu funcție de răspundere, personal sau prin mijlocitor” a fost exclusă, fiind înlocuită cu „fapta persoanei cu funcție de răspundere”. Considerentul din care s-au operat aceste modificări a fost că, din moment ce Codul penal prevede „participația”, este lipsită de sens prevederea suplimentară a posibilității persoanei cu funcție de răspundere de a primi avantaje necuvenite și prin intermediul altor persoane, această posibilitate fiind evidentă reieșind din prevederile legii penale.

Conform cercetărilor efectuate, s-a stabilit următoarea legitate: în cazul primirii episodice a avantajelor necuvenite în valoare mică, de regulă, nu sunt implicați intermediari. Însă, odată cu majorarea cazurilor de primire a avantajelor necuvenite și a valorii acestora – crește și numărul intermediarilor [217, p.201].

Totodată, remarcăm că, în cazul transmiterii unor avantaje necuvenite către o persoană terță pentru ca aceasta să le transmită persoanei cu funcție de răspundere, în scopul coruperii ultimei, fără însă să existe o înțelegere prealabilă cu aceasta, fapta corupătorului urmează a fi calificată ca tentativă la corupere activă, până la momentul oferirii sau transmiterii acestor avantaje persoanei cu funcție de răspundere [233, p.186].

Esențial este că, în cazul descris mai sus, urmează să se facă distincție de prevederile
art. 326 Cod penal, care incriminează „traficul de influență”, deoarece în primul caz avantajele necuvenite sunt transmise persoanei terțe pentru a fi transmise persoanei cu funcție de răspundere, corupătorul urmând a fi tras la răspundere pentru corupere activă (sau tentativă la corupere activă, după caz), iar în cazul traficului de influență avantajele necuvenite sunt transmise nemijlocit persoanei terțe (traficantului) cu titlu de remunerație, pentru a o determina pe aceasta să influențeze un anumit funcționar.

Astfel, poate fi recunoscută în calitate de coparticipant (mijlocitor) orice persoană, căreia, la indicația corupătorului sau a coruptului, i-au fost transmise avantajele necuvenite, neavând relevanță dacă mijlocitorul a fost remunerat pentru serviciile prestate [187, p.360].

Pentru recunoașterea mijlocitorului în calitate de coparticipant la corupere nu contează dacă acestuia i-a fost numită persoana cu funcție de răspundere căreia urmează a-i fi transmis avantajul necuvenit.

În practică pot fi întâlnite însă cazuri când intermediarul primește de la corupător careva avantaje necuvenite pentru a le transmite persoanei cu funcție de răspundere, însă în realitate nu intenționează să le transmită.

Într-o primă opinie se consideră că „darea de mită prin intermediar constituie infracțiune numai dacă promisiunea, oferta sau folosul ajunge la funcționar, nu și când acțiunea tipică – necunoscută funcționarului – se oprește la intermediar; în asemenea situație, neputându-se reține existența infracțiunii, nu poate fi reținută nici calitatea de complice în persoana intermediarului” [55, p.211].

Considerăm că, în asemenea cazuri, faptele intermediarului urmează a fi calificate drept instigare la corupere activă, iar fapta corupătorului – în calitate de tentativă la corupere activă, subliniindu-se, însă, că fapta intermediarului va fi posibil de incriminat în calitate de instigare în cazul în care el a participat activ la determinarea corupătorului pentru a transmite avantajele necuvenite. Aparent, acțiunea mijlocitorului fictiv ar cădea sub incidența prevederilor legii penale cu privire la escrocherie, însă fapta lui nu poate fi astfel calificată, deoarece, de facto, acțiunile lui întrunesc elementele constitutive ale unei infracțiuni mai grave, și anume – instigarea la coruperea activă, fiind astfel cauzat un prejudiciu mai semnificativ relațiilor sociale protejate. Mai mult ca atât, în cazul în care fapta mijlocitorului fictiv s-ar califica în calitate de escrocherie, atunci persoana care a transmis avantajul necuvenit va fi recunoscută în mod neîntemeiat nu în calitate de corupător, ci parte vătămată.

Se menționează că în mod similar urmează de procedat în cazul în care persoana acționează nu în calitate de mijlocitor fictiv, prezentându-se în calitate de persoană cu funcție de răspundere, fără a deține această calitate, și primește de la corupător avantaje necuvenite [189, p.87]. În acest caz, fapta coruptului urmează a fi calificată prin concurs de infracțiune: art. 351 „Uzurparea de calități oficiale” și instigare la corupere activă, iar fapta corupătorului – în calitate de tentativă la coruperea activă, deoarece, cu toate că corupătorul a efectuat toate acțiunile necesare prevăzute de art. 325, infracțiunea totuși nu a fost consumată, fiindcă avantajul nu a fost adresat unei persoane cu funcție de răspundere și, respectiv, nu au fost lezate relațiile sociale protejate.

Totodată, în cazul lipsei din partea mijlocitorului fictiv a unor acțiuni directe îndreptate spre instigarea corupătorului, fapta mijlocitorului fictiv urmează a fi calificată ca escrocherie. În caz contrar, când mijlocitorul fictiv participă nemijlocit la formarea voinței (intenției) corupătorului, aceasta întrunește elementele caracteristice instigatorului și, respectiv, fapta sa urmează a fi calificată ca instigare la corupere activă [219, p.70].

Revenind la infracțiunea de trafic de influență, subliniem că în cazul în care corupătorul va transmite traficantului avantaje necuvenite, destinate nemijlocit nu doar pentru traficant, dar și pentru persoana cu funcție de răspundere pentru a o determina să săvârșească careva acțiuni, atunci acțiunile traficantului exced cadrul normativ al traficului de influență, încadrându-se în cadrul infracțiunii de corupere activă.

În această ordine de idei, menționăm că în cuprinsul art. 326 Cod penal „Traficul de influență” a fost prevăzută în mod neargumentat sintagma „primirea sau extorcarea (…) personal sau prin mijlocitor”. Considerăm că legiuitorul urma să formuleze dispoziția art. 326 Cod penal după modelul celei de la art. 324 (coruperea pasivă), exceptând din cuprinsul acesteia că primirea poate fi efectuată personal sau prin mijlocitor, respectiva posibilitate subînțelegându-se.

Lipsa de consecutivitate se observă și în cazul reglementării modalităților de traficare, fiind indicată doar „primirea sau extorcarea”, cu ulterioara posibilitate a acceptării, lăsând în afara legii penale „pretinderea” de avantaje necuvenite.

Mai mult ca atât, considerăm că „pretinderea” a fost plasată în mod neîntemeiat la același nivel cu „extorcarea”; or, ultima, după caracterul său, comportă un pericol social cu mult mai sporit și, respectiv, necesită a fi prevăzută în calitate de agravantă.

Deci, considerăm că art. 326 Cod penal „Traficul de influență”, trebuie să aibă următoarea redacție:

„(1) Fapta persoanei de a pretinde ori primi bunuri, servicii sau alte avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale ori acceptarea promisiunii unor astfel de avantaje sau nerespingerea acestora de către o persoană care are influență sau care pretinde că are o asemenea influență asupra unei persoane publice, a unei persoane publice străine, arbitrului sau a juratului străin, în scopurile indicate la art. 324 Cod penal”.

După lit. c) alin. (2) art. 326 Cod penal se introduce lit. d) „cu extorcarea de avantaje prevăzute la alin. (1)”.

Atragem atenția că termenul de „persoană cu funcție de răspundere” a fost substituit cu cel de „persoană publică”, argumentarea unei asemenea modificări fiind prezentată în subcompartimentul 2.4. „Persoana cu funcție de răspundere – subiect special al coruperii pasive” al prezentei lucrări, analogică fiind situația și cu termenii „persoană publică străină, arbitru sau al juratului străin”.

Referitor la momentul consumării infracțiunii de corupere, aici de asemenea au intervenit unele schimbări după adoptarea noului Cod penal. Aceasta se datorează faptului că, pe lângă termenul „luare” (primire), legiuitorul a mai introdus „pretinderea” și „acceptarea”. Considerăm întemeiate completările în cauză, însă nu și suficiente. În acest context, reiterăm afirmațiile expuse la începutul acestui compartiment privitor la necesitatea completării articolului 324 Cod penal cu sintagma „acceptarea promisiunii”. O astfel de completare ar fi în stare să înlăture unele probleme și ar fi în corespundere cu Convenția penală privind corupția, în art. 3 al căreia se incriminează „fapta unuia din agenții săi publici de a solicita sau primi, direct sau indirect, … , sau de a accepta o ofertă sau o promisiune a unui avantaj necuvenit” [37].

La moment, reieșind din prevederile alin. (2) art. 3 Cod penal, care interzice interpretarea extensivă defavorabilă a normei penale, nefiind în mod expres incriminată în cuprinsul art. 324 Cod penal „acceptarea promisiunii” sau „nerespingerea promisiunii” pentru „oferte, bani, titluri de valoare alte bunuri sau avantaje”, fapta persoanei cu funcție de răspundere de a accepta promisiunea unor astfel de avantaje necuvenite nu va putea fi considerată infracțiune consumată. În acest caz, vom constata prezența pregătirii infracțiunii de corupere pasivă, în sensul art. 26 Cod penal, deoarece de facto a avut loc o înțelegere prealabilă de a săvârși o infracțiune.

Tentativa la infracțiunea de corupere pasivă ar fi posibilă în varianta „primirii”, dar la acest moment infracțiunea ar putea fi deja consumată în cazul pretinderii avantajului necuvenit, ceea ce nu se poate spune despre acceptarea ori nerespingerea promisiunii. Conform legislației române, tentativa, de regulă, nu este posibilă, deoarece chiar și în varianta „tentativei de primire” infracțiunea de corupere pasivă este deja consumată, sub forma „acceptării” unei oferte, a promisiunii, anterior primirii, chiar și în formă tacită.

În ceea ce privește coruperea activă, remarcăm că aceasta, împreună cu coruperea pasivă, se află, de regulă, în fața a două acțiuni corelative, cărora, pe plan psihic, le corespund două poziții subiective de asemenea conjugate între ele.

Acțiunilor de „oferire” și de „dare” a avantajelor necuvenite ce formează latura obiectivă a coruperii active le corespund acțiunile de „primire” și de „acceptare” ce formează latura obiectivă a coruperii pasive. Pe de altă parte, în timp ce corupătorul tinde să determine persoana cu funcție de răspundere la un anumit comportament legat cu îndatoririle de serviciu ale acesteia, persoana cu funcție de răspundere, primind avantajul necuvenit, acceptă în mod deliberat să aibă comportarea dorită de cel dintâi și, prin aceasta, nimerește într-o situație de dependență față de corupător [53, p.130].

Ca și în cazul coruperii pasive, odată cu adoptarea noului Cod penal, latura obiectivă a coruperii active de asemenea a suferit un șir de modificări, fiind formată dintr-un cumul de acțiuni alternative: „promisiunea, oferirea sau darea de bunuri și servicii” (art. 325 Cod penal).

Revenind la cele expuse mai sus, este inexplicabil de ce legiuitorul, prevăzând în latura obiectivă a coruperii active „promisiunea”, nu a stipulat-o și în cea a coruperii pasive, doar aceste infracțiuni sunt, în principiu, corelative și, respectiv, dacă este „promisiunea”, atunci trebuie să fie și „acceptarea” ori „nerespingerea promisiunii”.

Promisiune – angajamentul, făgăduiala, obligația pe care și-o asumă o persoană față de o persoană cu funcție de răspundere de a-i remite în viitor – într-un termen determinat sau fără termen – careva avantaje necuvenite [53, p.137].

Promisiunea poate fi făcută verbal sau în scris, poate fi expresă sau implicită ori aluzivă. Dar, chiar dacă avantajele promise nu sunt determinate sub aspectul calității și cantității – promisiunea trebuie să fie serioasă și nu vagă sau imposibil de realizat, fiind de asemenea necesar ca aceasta să ajungă la cunoștința destinatarului, indiferent dacă acesta o acceptă sau nu.

Pentru realizarea laturii obiective a coruperii active „promisiunea”, indiferent de modul în care ar fi fost făcută, trebuie să ajungă la cunoștința destinatarului, dar nu se cere ca persoana cu funcție de răspundere căreia îi este adresată să înțeleagă pe deplin despre ce este vorba [53, p.137]. Dacă nu ar fi așa, ar însemna că vinovăția celui care promite trebuie înlăturată numai pentru că un funcționar este „greu de cap” și nu pricepe ce i se cere sau „nu-și crede urechilor” când i se face o promisiune clară [53, p.137].

Totodată, promisiunea nu implică neapărat actul corelativ al acceptării sau nerespingerii, ea fiind, în principiu, un act unilateral al celui care urmărește să corupă persoana cu funcție de răspundere.

A oferi – a prezenta, a etala, a înfățișa anumite obiecte, bani, bunuri sau alte foloase unei persoane cu funcție de răspundere, urmând ca aceasta să le primească pentru a îndeplini o faptă ce intră în obligațiile sale de serviciu [14, p.416].

Oferta trebuie să fie precisă, să se concretizeze într-o acțiune efectivă, reală și să pornească la inițiativa corupătorului; nu este necesar ca ea să fie inteligibilă pentru oricine, chiar și pentru neinițiați, ci numai pentru persoana interesată, care, cunoscând circumstanțele, este în situația de a-i putea înțelege semnificația. Nu prezintă relevanță faptul că avantajul material a fost înfățișat de corupător în întreaga sa dimensiune sau numai parțial, după cum este indiferent dacă oferta
s-a făcut direct ori indirect [60, p.113].

Bineînțeles că oferta poate fi precedată de promisiune, dar, în asemenea caz, infracțiunea se consumă odată cu formularea promisiunii. Prin natura ei, oferta presupune promisiunea pe care o absoarbe și o depășește, cele două activități suprapunându-se, fiind simultane.

Delimitarea „oferirii” de „promitere” este imprecisă; oferirea diferă însă, în orice caz, de promitere prin aceea că se realizează într-un viitor mai apropiat. Ceea ce caracterizează oferta este prezentarea banilor sau avantajelor necuvenite ce constituie obiectul coruperii ori posibilitatea ca acestea să fie imediat remise; prin urmare, oferta nu este afectată de vreun termen. Spre deosebire de ofertă, promisiunea privește sume de bani sau avantaje viitoare, în sensul că nu sunt prezentate sau puse la dispoziția persoanei cu funcție de răspundere în momentul formulării sale; ea este afectată deci de un termen [53, p.139].

A da – acțiunea corupătorului de a remite, preda efectiv persoanei corupte aceste avantaje necuvenite, ceea ce în mod iminent presupune și săvârșirea infracțiunii corelative de corupere pasivă de către persoana cu funcție de răspundere [58, p.123].

Pentru existența infracțiunii în această formă nu contează dacă inițiativa a aparținut corupătorului sau persoanei corupte, sau dacă corupătorul a cedat solicitărilor.

Infracțiunea va exista atât atunci când persoana cu funcție de răspundere a îndeplinit fapta pentru care a primit avantajul necuvenit, cât și atunci când persoana coruptă nu a îndeplinit actul, important fiind să fi avut loc transmiterea banilor, valorilor sau altor foloase necuvenite.

Totodată, promisiunea, oferirea sau darea în cazul coruperii active trebuie să aibă ca obiect banii sau alte avantaje necuvenite: „În lipsa „darurilor”, nu poate să existe o infracțiune, întrucât legea penală, evident, nu pedepsește demersurile nici rugămințile, nici insistențele sau recomandările, chiar dacă ele ar avea drept rezultat determinarea funcționarului să facă un act nedrept și să încalce, din slăbiciune, îndatoririle funcției sale” [56, p.117].

O altă condiție constă în aceea că promisiunea, oferirea sau darea de avantaje necuvenite să se fi comis anterior îndeplinirii sau neîndeplinirii de către persoana cu funcție de răspundere a actului în vederea căruia corupătorul a acționat, sau cel târziu în timpul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu. Atunci când latura obiectivă s-a realizat prin promisiune de avantaje necuvenite, darea efectivă a acestora poate să se facă și după ce se execută actul de serviciu cerut, deoarece infracțiunea s-a consumat deja în momentul când a avut loc promisiunea.

Astfel, analizând trăsăturile definitorii ale laturii obiective a coruperii pasive și a coruperii active formulate de legea penală, concluzionăm că, în principiu, acestea corespund exigențelor înaintate de către diversele forme de manifestare a coruperii, însă în normele de incriminare sunt unele aspecte care necesită a fi modificate și completate, pentru a preîntâmpina eludarea persoanei culpabile de la răspundere penală.

După cum s-a menționat mai sus, o condiție esențială pentru existența laturii obiective a infracțiunilor de corupere o constituie faptul că pretinderea, primirea, acceptarea trebuie să se refere la bani, titluri de valoare, alte bunuri sau avantaje patrimoniale, servicii, privilegii, avantaje.

Totodată, în unele acte normative întâlnim și alte formulări ale obiectului coruperii: „foloase materiale sau a unui avantaj necuvenit” (art. 2 al Legii Republicii Moldova nr. 90 – XVI din 25.04.2008); „o favoare în orice formă, o ofertă de angajare sau orice alt serviciu ca recompensă pentru anumite acțiuni” (alin. (1) art. 30 al Legii Republicii Moldova privind achizițiile publice, nr. 96-XVI din 13.04.2007 [85]).

Întrebarea ce se impune ar fi, dacă noțiunea de beneficii înglobează în sine doar caracterul patrimonial ori sunt posibile și beneficii nepatrimoniale.

Legiuitorul rus alege calea excluderii beneficiilor nepatrimoniale din obiectul coruperii. Astfel, la art. 290 Cod penal al Federației Ruse în calitate de obiect al coruperii se enumără: bani, titluri de valoare, alte bunuri sau beneficii ce au un caracter patrimonial [225].

Însă, doctrina rusă nu este unanimă. Astfel, în ce privește obiectul coruperii,
B. Zdravomîslov, adept al avantajelor exclusiv patrimoniale ca obiect al coruperii, indică că mituirea este imposibilă, se exclude, în cazul obținerii de către funcționarul public în urma folosirii situației de serviciu a unor avantaje nepatrimoniale (o caracteristică pozitivă, recenzie, atestație) [180, p.26].

Astfel, promotorii acestui punct de vedere susțin că recunoașterea avantajelor nemateriale în calitate de obiect al coruperii în mod neîntemeiat ar lărgi cercul acțiunilor care cad sub incidența infracțiunilor de corupere. Însăși esența coruperii pasive și a coruperii active, ca „cumpărare” a persoanei cu funcție de răspundere, exclude posibilitatea utilizării avantajelor nemateriale (cum ar fi o caracteristică pozitivă, raporturi sexuale) în calitate de obiecte ale coruperii [233, p.184].

A. Kviținia, însă, nu este de acord cu o atare abordare restrictivă a problemei, fiind de părere că includerea doar a avantajelor patrimoniale în obiectul coruperii o limitează neîntemeiat pe aceasta, astfel creând posibilitatea unor eventuale abuzuri [186, p.30].

Promotor al acestei din urmă poziții este și V. Dobrinoiu, care subliniază că prin expresia „alte foloase” se înțelege orice fel de avantaje patrimoniale, dar și nepatrimoniale (de exemplu: acordarea unui titlu, a unui grad, ori a altei distincții onorifice) [58, p.133].

Unii autori autohtoni de asemenea susțin inadmisibilitatea avantajelor nepatrimoniale în calitate de obiect al coruperii. În Comentariul la Codul penal al R.S.S.M. din 1967 se menționează că „oferirea de avantaje nepatrimoniale nu poate fi considerată drept mită” [214, p.256], ca mai apoi, odată cu adoptarea Hotărârii Plenului Curții Supreme de Justiție „Cu privire la mituire”, să fie recunoscută și posibilitatea caracterului nepatrimonial al coruperii: „prin obiecte predestinate mitei sub orice formă se înțeleg banii, hârtiile de valoare, valorile materiale, precum și alte foloase atât de ordin patrimonial, cât și de ordin nepatrimonial (acordarea unui titlu sau a unui grad, ori a altei distincții onorifice)” [63, p.347].

Noul Cod penal nu mai utilizează sintagma „alte foloase”, încercând să o concretizeze prin expresia: „alte bunuri sau avantaje patrimoniale, fie acceptă servicii, privilegii sau avantaje”
(art. 324 Cod penal).

Considerăm că prin utilizarea termenilor „serviciu”, „privilegiu”, „avantaj” legiuitorul a oferit posibilitatea includerii în obiectul coruperii și a avantajelor nepatrimoniale, fapt confirmat și prin explicațiile date de către Curtea Supremă de Justiție: „Avantajul se poate realiza și printr-un câștig moral, adică nepatrimonial” [64]. Însă, pentru a înlătura deficiențele de formulare a normei penale, considerăm imperioasă suplinirea art. 324 Cod penal cu sintagma „avantaje nepatrimoniale”.

O poziție similară este susținută și de către autorii Raportului explicativ la Convenția penală privind corupția: „Avantajele necuvenite sunt în general de ordin economic sau financiar, dar ele pot avea în mod egal un caracter nematerial. Important este că corupătorul (sau un terț, de exemplu, o rudă) își vede poziția ameliorată în raport cu cea pe care o avusese înaintea infracțiunii și că este vorba despre o ameliorare care nu-i era cuvenită acestuia.

În doctrină au fost expuse însă și alte opinii, conform cărora avantajele nepatrimoniale trebuie înțelese și limitate la acele avantaje necuvenite care au sau pot avea, mai devreme sau mai târziu, consecințe de ordin patrimonial și care, indirect, îmbunătățesc situația patrimonială a persoanei cu funcție de răspundere. Numai în măsura în care persoana cu funcție de răspundere realizează, imediat sau mai târziu, avantaje cu consecințe de ordin patrimonial sau social, avantajul necuvenit care nu răspunde direct acestei cerințe determină inexistența elementului material al laturii obiective a coruperii pasive. Avantajele pur și exclusiv morale, fără consecințe materiale sau sociale, nu pot determina noțiunea de avantaj [49, p.36].

Acceptând de principiu teza, conform căreia, în cazul infracțiunii de corupere pasivă, prin avantaje se înțelege atât cele patrimoniale, cât și nepatrimoniale, considerăm că lucrurile trebuie privite mai nuanțat în ceea ce vizează avantajele nepatrimoniale. Caracterul în cauză ar trebui privit limitat, în caz contrar putându-se ajunge la extremități nedorite, condiția esențială fiind ca avantajele nepatrimoniale să posede forță suficientă pentru a determina persoana cu funcție de răspundere să comită fapta cerută de corupător.

În continuare vom analiza, în parte, avantajele care pot constitui obiectul coruperii, menționând, totodată, că, urmărind sentințele instanțelor de judecată pe infracțiunile de corupere, am relevat faptul că doar în trei cazuri obiectul coruperii l-au constituit alte bunuri, în afară de bani, și anume: „materiale de construcții” [48]; „două cutii cu bomboane „Moldova”, două cutii cu bomboane „Meteorit”, două cutii cu bomboane „Nostalgie”, două sticle cu vin spumant „Muscat Cricova” [132]; „o sticlă de vodcă „Absoliut”, patru sticle de vodcă „Russchii razmer”, două sticle de vodcă „Spicul de aur” [140]. Această situație poate fi explicată prin comoditatea primirii, transportării, convertirii ușoare a banilor în alte bunuri și valori [232, p.36].

Prin „bani” (valută) legea înțelege atât unitățile monetare ale Republicii Moldova (leul), cât și ale altor țări, care se află în circulație, adică se află în schimbul monetar financiar la momentul comiterii infracțiunilor.

Monedele vechi, atât ale Republicii Moldova, cât și ale țărilor străine, care nu se mai află în circulație și, drept urmare, nu constituie un mijloc de plată, însă care au o valoare numismatică, nu pot fi considerate bani, în sensul art. 324 Cod penal [178, p.5]. În acest caz, ele urmează a fi atribuite la categoria de bunuri, cu condiția că valoarea lor pe piață nu este apreciată drept mizeră. În consecință, datorită lipsei de importanță, oferirea lor în calitate de avantaj nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracțiuni; și, drept urmare, în baza alin. (2) art. 14 Cod penal, nu constituie infracțiune.

Prin „titlu de valoare” înțelegem acel document, care certifică, prin respectarea unei anumite forme, unele drepturi patrimoniale, a căror realizare sau transmitere este posibilă doar la prezentarea acestuia.

„Bunuri”, în sensul art. 285 al Codului civil, reprezintă toate lucrurile susceptibile apropierii individuale sau colective și drepturile patrimoniale. Lucrurile sunt obiecte corporale în raport cu care pot exista drepturi și obligații civile [26].

În Dicționarul explicativ al limbii române termenii utilizați în art. 324 Cod penal sunt definiți în felul următor: serviciu – acțiunea de a sluji, formă de muncă prestată în folosul sau interesul cuiva; faptă, acțiune care avantajează pe cineva; avantaj – folos, favoare, privilegiu de care se bucură cineva; folos – câștig moral sau material; privilegiu – avantaj, scutire de obligații (către stat), drept sau distincție socială care se acordă în situații speciale unei persoane, unui grup de persoane; ofertă – propunere făcută de o persoană altei persoane pentru vânzarea-cumpărarea unor mărfuri, pentru angajarea într-o slujbă, participarea la o acțiune, prestarea unor servicii.

Remarcăm că în unele acte legislative termenul „avantaj” a fost substituit cu termenul „valoare”, fiind considerate sinonime. Astfel, la lit. c) pct. 25 al Codului de etică și deontologie a polițistului se stipulează că „integritatea colaboratorului de poliție este asigurată prin următoarele interdicții: să pretindă sau să accepte bani, bunuri, valori…” [61].

La obiectul coruperii în mod întemeiat sunt atribuiți nu doar banii, dar și alte forme de beneficii materiale. Specificul acestor forme constă în faptul că beneficiile materiale sunt obținute de către persoana cu funcție de răspundere prin suportarea unor cheltuieli cu mult mai mici decât ar fi trebuit să fie în mod real (procurarea unui bun la preț simbolic) sau, în genere, constă în primirea gratuită a aceea ce urma să fie achitat.

Aceste avantaje necuvenite pot consta în diverse forme: bani, vacanțe, împrumuturi de bani, mâncare și băuturi, accelerarea tratării unui bolnav, perspective mai bune în carieră [124]. „Împrejurarea că sumele de bani primite de inculpat au fost solicitate de acesta cu titlu de împrumut este irelevantă sub aspectul existenței infracțiunii de luare de mită; într-adevăr, împrumutul constituie un „folos”, în sensul textului sus-menționat, astfel că, din moment ce a fost solicitat de către funcționar în scopul de a face un act contrar îndatoririlor sale de serviciu, toate elementele infracțiunii de luare de mită sunt realizate” [118, p.274].

Pentru ca infracțiunea de corupere să fie consumată, în cazul promiterii de avantaje, nu este necesar să fie identificat ce anume va primi persoana cu funcție de răspundere. Astfel, într-o sentință de condamnare, instanța de judecată a stabilit că „pentru existența infracțiunii de corupere pasivă este suficient ca inculpatul să accepte promisiunea unor foloase, în scopul de a face sau de a nu face un act privitor la funcția sa, chiar dacă foloasele primite nu au fost determinate, în sensul că nu s-a precizat în ce va consta, în concret, fiecare parte. Dacă, după ce a realizat actul privitor la funcția sa, inculpatul a primit mai multe foloase diferite de la cel care îi făcuse o asemenea promisiune nedeterminată, toate aceste foloase reprezintă obiectul material al infracțiunii de corupere pasivă astfel săvârșită” [142, p.672].

Sunt posibile și cazuri când persoanei cu funcție de răspundere, în calitate de promisiune a transmiterii unor avantaje necuvenite, i se înmânează anumite documente, care fără alte acte necesare nu dau posibilitatea de a primi avantajele necuvenite, aceste acte urmând a fi transmise ulterior executării acțiunilor dorite de către corupător.

În literatura de specialitate este discutată problema dacă fac parte din obiectul coruperii diplomele, carnetele de muncă, legitimațiile false. Prin ele înseși, acestea nu reprezintă o valoare materială, însă dispunerea de ele dă posibilitatea de a ocupa o funcție oarecare, de a primi pensie sau alte plăți sociale.

Considerăm corectă opinia susținută de I. Kozacenko, conform căreia obținerea de astfel de obiecte (acte fictive) urmărește în fine un scop material sau alte interese personale, dorindu-se îmbunătățirea nemeritată a situației sale și, ca rezultat, fapta în cauză urmează să fie considerată infracțiune de corupere [192, p.769].

Codul penal autohton, spre deosebire de Codul penal francez, nu prevede expres ca obiect al coruperii cadourile și prezenturile, aceste noțiuni fiind, însă, stipulate în alte acte legislative, cum ar fi: „Funcționarului public îi este interzis să solicite sau să accepte cadouri, servicii, favoruri sau alte avantaje” (alin. (1) art. 11 din Codul de conduită a funcționarului public) [29].

Contestând legalitatea acuzării sale pentru corupere pasivă, funcționarul T. menționa că primirea de la persoana C. a banilor nu a fost un folos necuvenit, ci un cadou pentru ajutorul acordat acestuia la perfectarea actelor. Argumentele în cauză au fost respinse de materialele dosarului, în particular de depozițiile corupătorului C., care a afirmat că el i-a transmis lui T. nu un cadou, ci un folos necuvenit, pentru ca acesta să-i dicteze datele care trebuie incluse în declarația cu privire la venituri, pentru a micșora mărimea impozitului [203].

În fața practicii judiciare de asemenea a fost pusă problema stabilirii dacă este necesară existența unei proporții între actul determinat, ce urmează a fi înfăptuit de către persoana cu funcție de răspundere, și răsplata convenită pentru acesta.

Pentru existența infracțiunii de corupere pasivă se cere ca între prestația ce se pretinde de la persoana cu funcție de răspundere, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea sau întârzierea îndeplinirii unui act privitor la obligațiile de serviciu, și avantajul ce se acceptă, se primește sau nu se refuză – plata ilicită, cumpărarea ilegală a acelei prestații – să fie o oarecare proporție.

„În cazul în care între actul pretins de la funcționar și plata ilicită există o mare diferență de valoare sau importanță, nu se poate reține infracțiunea de luare de mită, lipsind echivalentul ce – așa cum rezultă implicit din dispozițiile art. 254 Codul penal (luare de mită) – trebuie să se stabilească între ele. Raportul sus-menționat are și un aspect subiectiv, căci cel corupt trebuie să vadă în „folosul” ilicit de care beneficiază „răsplata” corespunzătoare, ca valoare sau importanță, actului ce i se cere să-l îndeplinească, să nu-l îndeplinească sau să-l efectueze cu întârziere” [142, p.672].

Unii autori autohtoni [222, p.28], analizând prevederile Legii Republicii Moldova privind combaterea corupției și protecționismului, nr.900 din 27.06.1996 [74], care la lit. b) alin. (1)
art. 8 prevedea interdicția înaintată funcționarului: „să primească, în virtutea situației sale sociale, daruri și servicii, cu excepția semnelor de atenție simbolice, conform normelor de politețe și de ospitalitate recunoscute, și a suvenirelor simbolice în timpul acțiunilor de protocol și altor acțiuni oficiale, a căror valoare nu depășește un salariu minim”, au ajuns la concluzia că pot fi considerate în calitate de avantaje necuvenite (obiect al coruperii) doar acele bunuri sau servicii a căror valoare va depăși un salariu minim.

Nu putem accepta asemenea alegații, deoarece avantajele necuvenite reprezintă o retribuție pentru săvârșirea de către persoana cu funcție de răspundere a unor fapte ce țin de atribuțiile sale de serviciu [7, p.704]. Dar, orice retribuție are un aspect obiectiv și unul subiectiv. Sub aspect obiectiv, retribuția implică o relație între darul pretins, primit sau promis și actul de serviciu pe care persoana cu funcție de răspundere urmează să-l înfăptuiască. Sub aspect subiectiv, conceptul de retribuție presupune un interes personal și voința de a retribui, din partea celui care dă, precum și voința și conștiința de a accepta o plată, din partea celui care primește. Dacă aceste două condiții sunt îndeplinite, lipsa de proporție dintre valoarea darului și importanța actului de serviciu nu poate constitui un impediment în caracterizarea faptei de corupere pasivă.

Fără îndoială, legea nu cere existența unei anumite proporții, a unei anumite echivalențe între avantajele necuvenite, pe de o parte, și serviciile, actul persoanei cu funcție de răspundere, pe de altă parte, dar impune neîndoios ca acestea să aibă aptitudinea de a corupe, să fie serioase.

În acest context, notabil este următorul exemplu din cauza judiciară: „V.M., exercitând funcția de viceministru al Muncii și Protecției Sociale, adică persoană cu funcție de răspundere, a comis corupere pasivă exprimată prin acceptarea de la V.G. a bunurilor ce nu i se cuvin – două cutii cu bomboane „Moldova”, două cutii cu bomboane „Meteorit”, două cutii cu bomboane „Nostalgie” și două sticle cu vin spumant „Muscat Cricova” – în sumă totală de 323 lei, pentru a-i elibera soției acestuia, V.L, bilet de reabilitare medicală la Centrul de reabilitare „Speranța” din or. Vadul lui Vodă” [132].

Considerăm că este destul de dificil să apreciezi ce este mai periculos: coruperea mare, adică pretinderea, primirea unor avantaje necuvenite valoroase, de la persoane care sunt relativ asigurate, sau coruperea mică, adică pretinderea, primirea unor avantaje necuvenite cu valoare mică, însă de la o persoană nevoiașă.

Autorii Convenției penale privind corupția susțin că „problema de a ști în ce constă un avantaj necuvenit” va avea o importanță fundamentală pentru încorporarea Convenției în dreptul intern. Termenul „necuvenit” trebuie interpretat, în sensul Convenției, ca determinând ceva ce beneficiarului nu-i este în mod legal stabilit să accepte sau să primească. Pentru autorii Convenției, termenul „necuvenit” exclude avantajele care sunt admise de lege sau de reglementările administrative, precum și cadourile de mică valoare [124].

În cazul în care avantajele primite nu vor avea caracterul de retribuție, ci va fi invocat un alt titlu, vom fi în prezența abuzului de putere: „fapta va constitui abuz de putere dacă motivarea destinației și chiar destinația efectivă nu va fi în folos propriu, ci al unității” [21, p.274].

În continuare am dori să atragem atenția asupra unor opinii privind interpretarea noțiunii de „servicii”. N. Egorova [176, p.73] în mod întemeiat, după părerea noastră, include în acest concept și acordarea de servicii sexuale.

În una din deciziile Judecătoriei Supreme a R.S.S.R. din anul 1924 se menționa: „Scopul persoanei cu funcție de răspundere corupte este de a-și satisface necesitățile sale, fie prin procurarea unor bunuri din banii primiți ca corupere, fie prin primirea într-o formă sau alta a satisfacției fizice. Așa cum anchetatorul i-a promis reținutei că o va elibera imediat, după ce aceasta îi va acorda servicii sexuale, adică a promis în interesele reținutei acțiuni, care fac parte din îndatoririle sale de serviciu în calitatea sa de persoană cu funcție de răspundere – în schimbul unui contraechivalent – acesta a extorcat mită” [172, p.197].

Doctrina nu este unanimă în ce privește problema discutată, un prim punct de vedere fiind reprezentat de autorii care consideră că, în cazul în care o persoană intră în relații sexuale cu o persoană cu funcție de răspundere, dorind prin aceasta să soluționeze în folosul său cauza, care se află în competența persoanei cu funcție de răspundere, asemenea fapte nu pot fi considerate drept corupere [209, p.138]. „Dacă am califica în calitate de luare de mită acțiunile persoanei cu funcție de răspundere care a utilizat situația sa de serviciu pentru a determina o femeie să întrețină relații sexuale, pentru a săvârși careva acțiuni ce țin de atribuțiile sale de serviciu, atunci femeia ar urma să fie trasă la răspundere pentru dare de mită” [209, p.139].

M. Iakubovici opinează că înfăptuirea de către persoana cu funcție de răspundere a unor acțiuni ce țin de atribuțiile sale de serviciu, în interesele unei femei care i-a acordat servicii sexuale, urmează a fi calificată ca abuz de putere [233, p.184]. Astfel, se menționează că corupere, în astfel de situații, are loc doar atunci când corupătorul achită serviciile prostituatei, adică face careva cheltuieli patrimoniale pentru a satisface dorințele persoanei cu funcție de răspundere [164, p.32].

Considerăm că o atare poziție limitează neîntemeiat conținutul termenului „serviciu”. Este recunoscut faptul că, deși este scoasă în afara legii, prostituția există, esența acesteia constând în acordarea de servicii sexuale contra plată. De aceea, dacă unei persoane cu funcție de răspundere îi este oferită o femeie (sau bărbat), ale cărei servicii sunt plătite, atunci acceptarea unui astfel de serviciu urmează a fi calificată drept corupere. În acest context, P. Ianin aduce un exemplu din practica judiciară, când ofițerul de urmărire penală Ș. neîntemeiat l-a eliberat de sub arest pe proxenetul S., bănuit de săvârșirea unei infracțiuni, după ce, la indicația lui S., o prostituată i-a acordat servicii sexuale, acțiunile în cauză constituind obiectul coruperii [234, p.36].

Suplimentar la cele expuse mai sus, atragem atenția asupra faptului că în cazul în care sunt utilizate pentru corupere bunuri și servicii a căror circulație civilă este exclusă sau limitată, va fi necesară o dublă calificare: pe lângă corupere, incriminându-se și articolul care prevede circulația ilegală a acestor bunuri [194, p.44].

De asemenea, remarcăm că formularea obiectului coruperii active necesită anumite modificări, fiind insuficientă doar stipularea „bunuri și servicii enumerate în art. 324 Cod penal”, deoarece, pe lângă acestea, art. 324 Cod penal mai prevede oferte, avantaje patrimoniale, privilegii.

La finele acestei secțiuni remarcăm că în cadrul art. 324 Cod penal, latura obiectivă a coruperii pasive ar trebui să aibă următoarea formulare: „Fapta persoanei publice, a unei persoane publice străine, arbitrului sau a juratului străin care pretinde ori primește bunuri, servicii sau alte avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale ce nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de avantaje sau nu o respinge … ”.

În mod similar va fi reformulată componența de la art. 325 Cod penal:

„Promisiunea, oferirea sau darea unei persoane publice, unei persoane publice străine, arbitrului sau juratului străin de bunuri, servicii sau alte avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale în scopurile indicate la art. 324 Cod penal”.

2.3. Latura subiectivă a coruperii pasive și a coruperii active

Într-o formulare generală, am putea afirma că în cazul infracțiunilor de corupere pasivă latura subiectivă constă din voința persoanei cu funcție de răspundere de a efectua una dintre activitățile specifice laturii obiective, în scopul de a îndeplini sau nu ori pentru a întârzia sau grăbi îndeplinirea unei acțiuni ce ține de obligațiile de serviciu, ori pentru a îndeplini o acțiune contrar acestor obligații, precum și pentru a obține de la autorități distincții, funcție, piețe de desfacere sau o oarecare decizie favorabilă, fiind conștientă că prin aceasta creează o stare de pericol pentru activitatea în condițiile legii a entității publice.

Din punct de vedere subiectiv, comportamentul coruptiv este explicat de teoria anomiei individuale, care are ca fundament starea de frustrare marcată de spiritul de competiție, de dorința de mai bine, pe fundalul societății care nu a indicat decât în mică măsură mijloacele legale de realizare a bunăstării personale [94, p.9].

Voința pe care o implică latura subiectivă a infracțiunii de corupere pasivă se referă la efectuarea, de către persoana cu funcție de răspundere, a acțiunii de pretindere sau primire a avantajului necuvenit, ori de acceptare a acestuia, în scopul de a-și încălca obligațiile sale de serviciu în oricare din modalitățile prezentate mai sus.

Actul de voință, sub impulsul căruia este săvârșită fapta, este precedat însă de un act de conștiință, de o atitudine a conștiinței față de fapta concepută și de urmările ei; „conștiința creează cauzalitatea psihică, iar voința declanșează cauzalitatea fizică a faptei” [53, p.93].

Este de observat că, în general, pentru a exista vinovăție, indiferent de forma acesteia, este necesar ca subiectul, pe de o parte, să aibă deplină cunoștință despre acțiunea – inacțiunea a cărei comitere o concepe, în vederea realizării unui anumit rezultat, iar, pe de altă parte, să își reprezinte urmările socialmente periculoase ale acestei acțiuni – inacțiuni [53, p.94].

Astfel, latura subiectivă a coruperii pasive se realizează cu intenție directă, „fiind exclusă, ca și în cazul altor infracțiuni de abuz comise de persoane cu funcție de răspundere, posibilitatea intenției indirecte sau a neglijenței” [180, p.139]. În momentul săvârșirii faptei, persoana cu funcție de răspundere își dă seama că avantajele pretinse sau primite sunt nemeritate și are drept scop îndeplinirea sau nu ori întârzierea sau grăbirea îndeplinirii unei acțiuni (inacțiuni) ce ține de obligațiile de serviciu, ori îndeplinirea unei acțiuni (inacțiuni) contrar acestor obligații.

Cu voință, ea pretinde ori primește avantajul necuvenit. Cerința săvârșirii faptei cu intenție directă în toate modalitățile comiterii infracțiunii derivă din scopul special urmărit de către persoana cu funcție de răspundere: îndeplinirea unei fapte ce ține de obligațiile sale de serviciu.

Pentru existența elementului subiectiv specific infracțiunii de corupere pasivă este necesar ca în momentul realizării elementului material al laturii obiective persoana cu funcție de răspundere să fi urmărit scopul special prevăzut de lege.

În cazul în care persoana cu funcție de răspundere, primind avantajele, conștientizează că caracterul necuvenit al acestora nu este perceput de către persoana care le transmite, atunci acțiunile persoanei cu funcție de răspundere vor fi calificate nu în calitate de corupere pasivă, dar ca abuz de putere.

Reprezentanții doctrinei juridice ruse susțin că un element obligatoriu al laturii subiective a coruperii pasive îl constituie nu doar intenția directă, dar și scopul de profit [187, p.358].

Și unii autori români, interpretând restrictiv normele penale ce incriminează coruperea, au ajuns la concluzia că „sub raportul vinovăției, mita se săvârșește cu intenție directă, caracterizată prin scopul urmărit de făptuitor, și anume: obținerea unui avantaj material pentru a îndeplini, a nu îndeplini, ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu sau pentru a face un act contrar acestor îndatoriri” [60, p.96].

Același punct de vedere este susținut și de către unii autori autohtoni, care consideră obligatoriu interesul material, în urma actului de corupție, pentru ambele părți implicate: „Prezența componenței de infracțiune trebuie limitată numai la cazurile în care persoana coruptă trage foloase materiale din acțiunile sale în interesul persoanei care oferă aceste avantaje patrimoniale” [13, p.486].

Nu putem accepta asemenea alegații din considerentul că, chiar dacă am accepta caracterul patrimonial al avantajelor necuvenite transmise persoanei cu funcție de răspundere, atunci dorința de a le obține nu poate fi catalogată la scopul caracteristic laturii subiective a coruperii pasive, deoarece aceasta îl constituie efectuarea unui act ce ține de atribuțiile de serviciu ale persoanei cu funcție de răspundere. Dorința de a primi aceste avantaje necuvenite constituie, în esență, imboldul care a determinat persoana cu funcție de răspundere să se lase coruptă, adică să obțină careva venituri suplimentare la cele legal datorate.

Mai mult ca atât, corupătorul poate nici să nu urmărească obținerea unor avantaje materiale, în urma coruperii persoanei cu funcție de răspundere, dorind, spre exemplu, neînceperea urmăririi penale în privința sa.

Caracterul beneficiului obținut de către părți poate să nu coincidă, ambele părți pot să urmărească obținerea unor avantaje materiale, dar aceasta nicidecum nu este o regulă, deoarece una din părți poate să urmărească obținerea unor avantaje nemateriale. Mai mult, în urma actului de corupere, nici una din părți poate să nu pretindă obținerea unor beneficii economice, însă aceasta nicidecum nu exclude faptul existenței corupției, dar, în condițiile actuale, deseori o caracterizează.

Analizând personalitatea persoanelor cu funcție de răspundere corupte, Iu. Antonean subliniază că ar fi greșit să considerăm că infracțiunile de corupere sunt comise în exclusivitate din motive patrimoniale. O categorie destul de mare de persoane săvârșesc asemenea fapte din considerente de carierism sau din dorința de a fi la putere. Aceste persoane au necesitatea de a avea, în permanență, autoritate față de cei din jur. Avantajele patrimoniale, înțelese ca o îmbogățire personală, chiar și dacă sunt prezente, atunci doar în calitate de motiv suplimentar [158, p.242].

În conformitate cu prevederile art. 324 Cod penal, aparent, am putea concluziona că legiuitorul moldav, prin utilizarea sintagmei „pretinde ori primește oferte, bani, titluri de valoare, alte bunuri sau avantaje patrimoniale”, de asemenea, a optat pentru necesitatea existenței obligatorii a unui mobil de profit la săvârșirea de către persoana cu funcție de răspundere a coruperii pasive. Analizând, însă, în ansamblu prevederile art. 324 Cod penal, ajungem la concluzia că, prin utilizarea sintagmei „fie acceptă servicii, privilegii sau avantaje”, legiuitorul totuși a admis posibilitatea existenței avantajelor necuvenite cu caracter nepatrimonial [104, p.123]; respectiv, decade obligativitatea existenței unui mobil de profit în acțiunile persoanei cu funcție de răspundere.

Însă, anumite acțiuni ale persoanei pot fi generate nu doar de către un singur motiv, putând coexista în același timp mai multe motive care se află într-o legătură ierarhică unul față de altul, unul dintre acestea fiind determinant [158, p.243].

Fiind, în esență, infracțiuni corelative, latura subiectivă a coruperii active, de asemenea, se caracterizează prin intenție directă, adică făptuitorul își dă seama că banii sau bunurile pe care le dă unei persoanei cu funcție de răspundere nu se cuvin acesteia, că reprezintă o retribuție ilegală, pentru a o determina fie să îndeplinească, fie să încalce obligațiile sale de serviciu, și urmărește să o realizeze în scopul arătat, creând, implicit, o stare de pericol pentru buna desfășurare a activității de serviciu de către persoana cu funcție de răspundere.

Conținutul intenției, în cazul coruperii active, este format din:

conștiința corupătorului, el conștientizând că transmite careva avantaje persoanei cu funcție de răspundere, în calitate de remunerare pentru săvârșirea de către aceasta a unor fapte ce țin de atribuțiile sale de serviciu, în interesul corupătorului;

dorința de a transmite persoanei cu funcție de răspundere avantajele necuvenite în scopurile indicate mai sus [209, p.165].

Dacă făptuitorul nu a avut conștiința și dorința de a săvârși un act de corupere a persoanei cu funcție de răspundere, de a o determina să-și îndeplinească ori să întârzie îndeplinirea obligațiilor de serviciu sau să se comporte contrar acestor îndatoriri, acțiunea sa nu va constitui infracțiunea de corupere activă.

Voința pe care o implică latura subiectivă a infracțiunii de corupere pasivă și de corupere activă și care se referă la efectuarea acțiunilor ce realizează latura obiectivă trebuie ca la orice infracțiune, pe de o parte, să emane de la o persoană cu discernământ, iar, pe de altă parte, să fie liber determinată [55, p.222].

Printre cauzele care condiționează actele de corupere și, respectiv, formarea mobilului infracțional poate fi considerat mecanismul juridic de reglementare.

În cazul sistemului prohibitiv, adică se poate acționa doar așa cum este prescris, iar restul este interzis, există o arie foarte largă pentru acțiuni ilegale și, respectiv, este mare și cererea față de asemenea acțiuni. Spre exemplu, activitatea instituțiilor penitenciare este guvernată de normele de prohibiție. Din aceste considerente, foarte multe necesități, dorințe și interese ale condamnaților pot fi satisfăcute în exclusivitate prin cooperarea coruptibilă cu administrația.

Din contra, în cazul sistemului permisiv, adică este permis totul ce nu este interzis de lege, sfera de acționare ilegală este cu mult mai restrânsă comparativ cu cea legală. În schimb, spectrul acțiunilor legale poate să fie într-atât de larg, iar necesitatea în serviciile autorităților publice într-atât de mare, încât funcționarii vor fi supraîncărcați. O asemenea supraîncărcare poate fi legată fie cu numărul mare de materiale existente spre examinare, fie cu dificultatea în luarea deciziilor, cauzată de lipsa de experiență. Elocventă, în acest context, este perioada reformelor legislative, când apar anumite lacune, incertitudini la interpretarea normelor, necesitând o procedură stabilită de aplicare a acestor norme, iar uneori în genere nu e clar care normă este aplicabilă.

La calificarea coruperii active este irelevant dacă scopul corupătorului constă în determinarea persoanei cu funcție de răspundere la efectuarea unor fapte ce țin de atribuțiile sale de serviciu, în vederea protejării drepturilor și intereselor sale legitime (sau ale persoanelor pe care le reprezintă) sau pentru obținerea unor rezultate ilicite.

Scopurile și motivele coruperii active pot fi dintre cele mai variate. Aici pot fi incluse atât considerente de ordin personal, cât și de profit, dorința de a obține rezultatul dorit evitând legea sau „mulțumind” persoana cu funcție de răspundere, care a contribuit să se evite tragerea la răspundere ș.a.m.d.

În conformitate cu prevederile art. 324 Cod penal, avantajul necuvenit este pretins sau primit în scopul de a: „îndeplini ori pentru a întârzia sau grăbi îndeplinirea unei acțiuni ce ține de obligațiile ei de serviciu, ori pentru a îndeplini o acțiune contrar acestor obligații, precum și pentru a obține de la autorități distincții, funcție, piețe de desfacere sau o oarecare decizie favorabilă”.

Astfel, de la persoana cu funcție de răspundere poate fi solicitată:

îndeplinirea unor acțiuni pe care persoana are posibilitatea să le înfăptuiască grație atribuțiilor sale de serviciu;

neîndeplinirea acțiunilor ce țin de atribuțiile sale de serviciu. Remarcăm că unii autori consideră că, în cazul acestei posibilități, legiuitorul a avut în vedere neîndeplinirea de către persoana cu funcție de răspundere a unor acțiuni pe care era „obligată” să le îndeplinească [191, p.39]. Nu putem accepta asemenea afirmații, dat fiind faptul că atribuțiile persoanei cu funcție de răspundere, de regulă, nu se caracterizează doar prin prezența normelor imperative și de prohibiție, persoana cu funcție de răspundere în multe cazuri având alternativa în a alege comportamentul dorit;

îndeplinirea cu întârziere sau grăbirea îndeplinirii unei acțiuni ce ține de atribuțiile sale de serviciu;

săvârșirea acțiunii legale sau ilegale în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu;

săvârșirea acțiunilor pe care intenționa sau nu să le efectueze [191, p.40];

obținerea de la autorități a unor distincții, a unei funcții, piețe de desfacere sau a unei oarecare decizii favorabile.

În ce privește sintagma „pentru a obține de la autorități distincții, funcție, piețe de desfacere sau o oarecare decizie favorabilă”, o considerăm inutilă, deoarece, în principiu, constituie o formă specială a îndeplinirii unei acțiuni ce ține de atribuțiile de serviciu.

La general, forma comportamentului solicitat persoanei cu funcție de răspundere poate fi atât activă, cât și pasivă. În primul caz, persoana cu funcție de răspundere comite în interesul corupătorului anumite acțiuni (angajează la serviciu, încetează urmărirea penală). În al doilea caz, persoana cu funcție de răspundere nu îndeplinește sau îndeplinește cu întârziere acțiunile care urmează să fie săvârșite în legătură cu obligațiile sale de serviciu (nu ia măsuri în privința unor fapte ilegale).

În cazul în care persoana cu funcție de răspundere, contra avantajelor necuvenite, a săvârșit acțiuni care se încadrează în componența de infracțiune a unei altei infracțiuni, acțiunile corupătorului urmează a fi calificate în baza concursului de infracțiuni: pentru corupere pasivă și infracțiunea care ulterior a fost comisă [214, p.256]. „Într-un asemenea caz s-ar putea pune problema răspunderii penale a făptuitorului atât pentru infracțiunea de dare de mită, cât și pentru instigare la respectiva infracțiune, în concurs formal, deoarece prin aceeași acțiune, care a avut urmări diferite, făptuitorul a realizat conținutul ambelor infracțiuni” [93, p.407].

Totodată, săvârșirea de către persoana cu funcție de răspundere a unor acțiuni legale sau a unor încălcări, care însă nu întrunesc elementele constitutive ale vreo unei infracțiuni, nu necesită o calificare suplimentară [219, p.28].

Acțiunile ilegale pe care poate să le săvârșească persoana cu funcție de răspundere pot fi dintre cele mai diferite, nu în mod neapărat legate de infracțiunile săvârșite în exclusivitate de către persoanele cu funcție de răspundere, cum ar fi infracțiunile ecologice.

În această ordine de idei, atragem atenția că posibilitatea efectuării unor acțiuni contrar îndatoririlor de serviciu, adică ilegale, au fost plasate de către legiuitor în cadrul componenței de bază a coruperii pasive, ceea ce, în opinia noastră, nu este varianta cea mai reușită.

În argumentarea prezenței acestei modalități în cadrul componenței de bază, unii autori [209, p.146] susțin că pentru consumarea infracțiunii de corupere pasivă nu este necesar ca de către persoana cu funcție de răspundere să fi fost executate acțiunile condiționate prin avantajul necuvenit; substanțial este că prin primirea avantajului necuvenit, indiferent de acțiunile care îi sunt solicitate, persoana „trafică atribuțiile sale de serviciu”, prin ce afectează buna funcționare a autorității publice.

Considerăm că promisiunea de a săvârși careva acte ilegale necesită a fi atribuită la agravantele infracțiunii de corupere pasivă, deoarece, pe lângă lezarea obiectului nemijlocit al coruperii pasive (adică, activitatea în condițiile legii a autorităților publice), sunt puse în pericol real și alte relații sociale protejate de lege; respectiv, pericolul social al faptei persoanei cu funcție de răspundere sporește, deci și măsurile penale aplicabile acesteia trebuie să fie corespunzătoare, exprimate prin înăsprirea sancțiunii aplicate.

În mod similar urmează de procedat și în cazul coruperii active, prin completarea agravantelor acesteia cu un nou alineat care ar prevedea: „coruperea persoanei cu funcție de răspundere în scopul săvârșirii de către aceasta a unor acțiuni contrar obligațiunilor de serviciu”.

După cum s-a menționat mai sus, acțiunile persoanei cu funcție de răspundere, contrare obligațiunilor de serviciu, pot să întrunească elementele constitutive ale unei alte infracțiuni sau pot fi de ordin disciplinar, administrativ sau civil.

Vis-à-vis de angajamentul persoanei cu funcție de răspundere de a îndeplini acțiuni care constituie prin ele înseși infracțiuni separate, am dori să examinăm următorul aspect.

Analizând în ansamblu legea penală, teoretic, am putea considera că, de facto, are loc pregătirea pentru săvârșirea unei infracțiuni, în sensul alin. (1) art. 26 Cod penal „Pregătirea de infracțiune”, în care în mod expres se menționează: „Se consideră pregătire de infracțiune înțelegerea prealabilă de a săvârși o infracțiune”; or, prin primirea de către persoana cu funcție de răspundere a unor avantaje necuvenite de la corupător are loc nu altceva decât „înțelegerea prealabilă” cu privire la săvârșirea unei infracțiuni. Respectiv, corupătorului și persoanei cu funcție de răspundere urmează a le fi imputată infracțiunea pe care o pregătesc cu aplicarea corespunzătoare a pedepsei penale în condițiile articolului 81 Cod penal – „Aplicarea pedepsei pentru infracțiunea neconsumată”.

Având în vedere cele expuse, în scopul evitării unor abordări eronate ale legii penale, considerăm necesară completarea Hotărârii Plenului Curții Supreme de Justiție „Cu privire la aplicarea legislației referitoare la răspunderea penală pentru coruperea pasivă ori activă”, nr.5 din 30.03.2009 [210], cu următoarea explicație: „Acordul persoanei cu funcție de răspundere, condiționat de pretinderea, primirea, acceptarea promisiunii sau nerespingerea promisiunii unui avantaj necuvenit, de a săvârși careva acțiuni contrar obligațiilor sale de serviciu, care întrunesc elementele componente ale unei infracțiuni, constituie pregătire la această infracțiune și, respectiv, fapta persoanei cu funcție de răspundere și a corupătorului urmează a fi calificată prin concurs de infracțiune – corupere pasivă (corupere activă) și pregătire la infracțiunea asupra căreia s-a convenit”.

Prin îndeplinirea cu întârziere a unei acțiuni se înțelege o amânare în timp a acesteia atunci când legea prevede anumite termene ori când astfel de întârziere poate reieși și din specificul funcției, sau din caracterul atribuțiilor de serviciu, din împrejurările existente [210].

Avantajele necuvenite sunt primite de persoana cu funcție de răspundere pentru acțiunea (inacțiunea) înfăptuită în interesul corupătorului sau al persoanei pe care o reprezintă, adică coruperea nu are loc doar pentru satisfacerea intereselor personale ale corupătorului, dar și ale rudelor sale, cunoscuților, apropiaților, precum și a intereselor persoanelor juridice reprezentate de corupător.

După cum s-a menționat mai sus, una dintre dilemele de bază la elucidarea subiectului studiat o constituie limitele stabilite de legislație care formează atribuțiile de serviciu ale persoanei cu funcție de răspundere sau posibilitățile oferite de funcția deținută.

Înainte de a purcede la analiza nemijlocită a acestora, remarcăm că majoritatea absolută a autorilor analizează faptele ce urmează a fi înfăptuite de către persoana cu funcție de răspundere pentru avantajele necuvenite primite, în cadrul compartimentului „Latura obiectivă a infracțiunii de corupere pasivă”.

Suntem însă de părere că, deoarece infracțiunea de corupere pasivă se consumă în momentul pretinderii, primirii, acceptării avantajelor necuvenite, nefiind necesară săvârșirea din partea persoanei cu funcție de răspundere a unor acțiuni ce țin de atribuțiile sale de serviciu, este evident că aceste acțiuni excedă cuprinsul laturii obiective a infracțiunii, intrând în sfera de cuprindere a laturii subiective a coruperii pasive, și anume – scopul săvârșirii infracțiunii.

În acest context, accentuăm și reiterăm afirmația că avantajele necuvenite constituie imboldul, mobilul care determină persoana cu funcție de răspundere să săvârșească (să se abținăde a savârși) careva acțiuni și, reieșind din construcția normei penale, nu pot fi considerate drept scopul persoanei cu funcție de răspundere, la săvârșirea coruperii pasive, acesta fiind exprimat anume în intenția de a săvârșească (să se abținăde a le savârși) careva acțiuni ce țin de atribuțiile sale de serviciu.

De remarcat că actuala lege penală a suportat unele modificări la acest capitol comparativ cu vechiul Cod penal.

Astfel, la moment, persoana cu funcție de răspundere primește avantajele necuvenite pentru a săvârși fapte care țin de „obligațiile ei de serviciu”, însă în art. 187 al vechiul Cod penal se menționa: „dacă asemenea acțiune (inacțiune) intră în obligațiile de serviciu ale persoanei cu funcție de răspundere (sau, în virtutea funcției sale, aceasta poate contribui la o asemenea acțiune (inacțiune), precum și protecția în serviciu a persoanei corupte”, fiind evidentă aria cu mult mai mare a posibilităților oferite de vechiul Cod penal.

Reglementări similare sunt prezente și în legislația penală a Federației Ruse, la art. 290 Cod penal menționându-se: „dacă aceste acțiuni (inacțiuni) intră în obligațiile de serviciu ale persoanei cu funcție de răspundere sau dacă în virtutea funcției deținute, poate contribui la asemenea acțiuni (inacțiuni), precum și pentru tolerare și favorizare în serviciu”.

Diferită este reglementarea juridică aplicată și de către alte state: „act privitor la îndatoririle sale de serviciu” (art. 308 Cod penal al României); „cu folosirea situației de serviciu sau a puterii încredințate” (art. 368 Cod penal al Ucrainei [224]), „în legătură cu activitatea sa oficială, sau depinde de puterea sa de dispoziție” (art. 322quarter Cod penal al Elveției); „în legătură cu atribuțiile sale de serviciu” (art. 197 Cod penal al Japoniei).

Totodată, am dori să atragem atenția asupra terminologiei utilizate de legiuitor, și anume: a termenului „obligații”, care, într-o accepțiune generală, semnifică – datorie, sarcină, îndatorire; raport juridic civil prin care una sau mai multe persoane au dreptul de a pretinde altor persoane, care le sunt îndatorate, să dea, să facă sau să nu facă ceva (DEX). Bineînțeles, legiuitorul a utilizat acest termen pentru a caracteriza întreg spectrul competenței de serviciu a persoanei cu funcție de răspundere în care intră și drepturile funcționale ale acesteia.

De remarcat că în legislație sunt prezente și alte formulări, chemate să caracterizeze faptele persoanei cu funcție de răspundere, pentru a căror săvârșire sunt pretinse avantaje necuvenite. Astfel, la lit. c) pct. 25 al Codului de etică și deontologie al polițistului [61] se stipulează: „Integritatea colaboratorului de poliție este asigurată prin următoarele interdicții: să pretindă sau să accepte bani, bunuri, valori în scopul de a îndeplini sau nu, precum și de a se abține de la îndeplinirea funcțiilor sau să execute indicații ce exced competențelor stabilite prin fișa postului”.

La rândul sau, în Codul penal român este utilizată o noțiune similară, și anume: „act privitor la îndatoririle sale de serviciu”.

În principiu, se poate afirma că act privitor la îndatoririle de serviciu este actul care se înscrie în limitele competenței persoanei cu funcție de răspundere în cadrul serviciului îndeplinit de către aceasta la o instituție de stat [53, p.85].

Considerăm că prin utilizarea noțiunii „atribuție de serviciu” ar fi explicată mai pregnant sfera de acțiune a persoanei cu funcție de răspundere, fiind evidentă încadrarea în acest concept atât a obligațiilor, cât și a drepturilor de care dispune persoana cu funcție de răspundere. Cu atât mai mult că avantajul necuvenit poate fi primit de către persoana cu funcție de răspundere nu doar pentru efectuarea sau neefectuarea unor acțiuni la care aceasta era obligată, dar și pe acelea pe care poate să le efectueze, însă, într-un final, convențional vorbind, efectuarea lor depinde de voința sa. Spre exemplu, în cazul aplicării unor sancțiuni administrative, persoana responsabilă are dreptul de a alege din mai multe posibilități. „Primirea de către un funcționar a unei sume de bani, în timpul îndeplinirii unui act privitor la funcția sa – pentru a îndeplini cu deosebită grijă acel act – constituie infracțiunea de luare de mită” [118, p.275].

Termenul „atribuție” este definit drept sferă de autoritate, de competență, de activitate a cuiva; însărcinare, muncă dată cuiva spre îndeplinire (DEX).

Astfel, actul la care se referă corupția trebuie să fie de competența persoanei cu funcție de răspundere, pentru că numai în acest caz activității autorității publice i se poate aduce o daună efectivă sau potențială.

În această ordine de idei, o primă categorie de autori [197, p.90] sunt de părere că faptele în legătură cu care se primesc avantajele necuvenite pot să fie săvârșite (și cel mai des sunt comise) în limitele competenței de serviciu a persoanei cu funcție de răspundere, dar pot și să nu fie legate de atribuțiile de serviciu ale acesteia. În aceste cazuri este vorba despre folosirea situației de serviciu în sensul larg al cuvântului (autoritatea, legăturile cu alte persoane cu funcție de răspundere, alte posibilități condiționate de funcția pe care o deține persoana cu funcție de răspundere) [150, p.375].

Analizând problema dată, V. Cușnir, de asemenea, ajunge la concluzia că pot apărea situații în care persoana cu funcție de răspundere să influențeze, în limitele competenței sale, adoptarea unor decizii, însă va exista corupere pasivă și în cazul în care o asemenea influență din partea persoanei cu funcție de răspundere va fi exercitată excedând atribuțiile sale de serviciu, datorită legăturilor avute [41, p.91].

De menționat că se recunoaște existența influenței față de o altă persoană cu funcție de răspundere nu doar în cazul în care persoanele activează în cadrul aceleiași autorități publice, dar și în cazul în care acestea activează în autorități diferite, determinant fiind utilizarea de către persoana cu funcție de răspundere a autorității sale, a dependenței uneia față de alta [218, p.131].

Nu putem accepta o interpretare destul de extinctivă a noțiunilor de „influențare” și „dependență”, considerând că utilizarea situației de dependență a unei persoane cu funcție de răspundere față de alta din cadrul altei autorități publice, urmare a căreia persoana „dependentă” săvârșește acțiunile solicitate, poate fi reținută doar în cazul în care persoana cu funcție de răspundere „coruptă” a săvârșit nemijlocit careva acțiuni ce țin de atribuțiile sale de serviciu pentru a determina persoana „dependentă” la comportamentul dorit.

Astfel, utilizarea de către persoana cu funcție de răspundere a autorității și influenței pe care i-o oferă funcția deținută, pentru a determina alte persoane cu funcție de răspundere din alte autorități publice să acționeze în modul dorit, nu constituie corupere pasivă, dar urmează a fi calificată ca instigare la săvârșirea unei infracțiuni comise de persoane cu funcție de răspundere [169, p.67-68]. În cazurile în care persoana cu funcție de răspundere primește o remunerație pentru asemenea fapte care nu sunt în legătură cu atribuțiile sale de serviciu, însă a căror executare putea să o obțină de la alte persoane cu funcție de răspundere grație legăturilor personale, de rudenie sau oricăror altor legături, atunci acțiunile persoanei cu funcție de răspundere nu pot fi calificate ca corupere pasivă, dar ca trafic de influență.

În această ordine de idei, trebuie însă să avem în vedere că legislația penală autohtonă a suportat un șir de modificări: pe lângă indicarea expresă că persoana cu funcție de răspundere urmează să săvârșească, contra avantajelor necuvenite primite, acțiuni ce țin de obligațiile sale de serviciu, a fost prevăzută – mai întâi la art. 1881 Cod penal vechi, iar ulterior și în cadrul noului Cod penal (art. 326) – infracțiunea de trafic de influență, care prin esența sa exclude posibilitatea de a încadra fapta persoanei cu funcție de răspundere de a primi careva avantaje necuvenite pentru a influența altă persoană cu funcție de răspundere, indiferent de autoritatea publică în care acestea activează.

În opinia noastră, în cadrul art. 326 Cod penal destul de explicit se face diferența între traficul de influență și coruperea pasivă, fiind evident că, în cazul în care o persoană cu funcție de răspundere deține o situație „dominantă” față de alte persoane cu funcție de răspundere, condiționată de situația de serviciu, administrativă, fiscală, de control și prevalează cu această poziție în fața corupătorului, în vederea obținerii de avantaje necuvenite, fapta persoanei cu funcție de răspundere urmează a fi calificată ca trafic de influență.

După cum susține, pe drept cuvânt, M. Vidaicu „coruperea pasivă este o infracțiune comisă de persoana cu funcție de răspundere, pe când subiectul traficului de influență este persoana care are influență asupra unui funcționar, dar care poate fi și persoană cu funcție de răspundere” [154, p.171]. Însă, considerăm că legiuitorul ar trebui să diferențieze influența exercitată de o persoană cu funcție de răspundere față de alte persoane cu funcție de răspundere, aceasta fiind cu mult mai periculoasă.

Un șir de țări au adoptat chiar articole separate care incriminează „fapta persoanei cu funcție de răspundere de a folosi influența sa asupra unei alte persoane cu funcție de răspundere pentru ca aceasta să îndeplinească o faptă ce ține de atribuțiile sale de serviciu” (art. 197-IV Cod penal al Japoniei).

De reținut este și alt aspect: în cazul în care corupătorul transmite persoanei cu funcție de răspundere sau unei alte persoane careva avantaje necuvenite, pentru ca aceasta să influențeze un funcționar, fapta ultimilor se califică ca trafic de influență, însă fapta celui ce transmite avantajele necuvenite rămâne în afara legii penale.

Considerăm că aceasta constituie o lacună esențială a legii penale și necesită a fi înlăturată, prin includerea unui articol separat, art. 3261 „Determinarea la traficul de influență”, cu atât mai mult că o asemenea incriminare este prevăzută la art. 12 al Convenției penale privind corupția:

„Promisiunea, oferirea sau darea unei persoane de bunuri, servicii sau alte avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale în scopul ca aceaste să prevaleze de influența ce o are sau presupusă ca existentă asupra unei persoane cu funcție de răspundere ori a unei persoane publice străine, arbitrului sau a juratului străin, în scopurile indicate la art. 324 Cod penal”.

Având în vedere cele expuse vis-à-vis de problema stabilirii sferei de acționare a persoanei cu funcție de răspundere, conchidem că fapta urmează a fi calificată ca corupere pasivă doar cu condiția că acțiunile persoanei cu funcție de răspundere au fost săvârșite în limitele competenței sale de serviciu.

Este necesar ca actul, pentru a cărui îndeplinire, neîndeplinire etc. persoana cu funcție de răspundere pretinde, primește bani sau alte avantaje necuvenite, să facă parte din sfera atribuțiilor de serviciu ale acesteia. Această cerință are o importanță hotărâtoare pentru existența infracțiunii de corupere pasivă, deoarece, „fiind vorba de o infracțiune de serviciu, ea nu poate fi reținută în sarcina unui funcționar decât în cazul încălcării unei obligații ce intră în competența sa de serviciu” [93, p.402].

La soluționarea chestiunii privind caracterul acțiunilor săvârșite de către persoana cu funcție de răspundere nu trebuie să ne sustragem de la însăși natura juridică a infracțiunilor comise de către persoane cu funcție de răspundere.

Esența infracțiunilor comise de către persoane cu funcție de răspundere constă în aceea că ele aduc atingere acelor relații sociale, care pot fi afectate doar de către persoana cu funcție de răspundere grație funcției deținute; respectiv, persoana cu funcție de răspundere urmează a fi trasă la răspundere penală doar pentru faptele care au fost condiționate în exclusivitate de obligațiile sale de serviciu [198, p.109].

În caz contrar, în genere nu vom putea stabili careva criterii obiective de limitare a sferei de responsabilitate a persoanelor cu funcție de răspundere pentru comiterea infracțiunilor ce pot fi săvârșite doar de către aceste persoane, deoarece orice acțiune ilegală a lor poate fi interpretată ca utilizare a autorității sau a influenței sale.

Totodată, limitele obligațiilor de serviciu ale persoanei cu funcție de răspundere nu trebuie înțelese într-un sens prea restrictiv. În acest sens este elocvent cazul la care V. Papadopol face referire: „Inculpatul, în calitatea sa de ofițer de miliție – luând cunoștință despre săvârșirea de către o persoană a unor fapte care ar putea reprezenta acțiuni constitutive ale infracțiunii – avea obligația legală de a interveni, chiar și în afara competenței teritoriale a organului din care făcea parte, pentru a efectua actele de cercetare ce nu sufereau amânare. În consecință, fapta inculpatului prezintă toate elementele infracțiunii de luare de mită” [118, p.274].

Una dintre chestiunile care pot fi ridicate în practică este de a ști dacă actul persoanei cu funcție de răspundere, în vederea căruia se primesc avantaje necuvenite, trebuie să privească o obligație de serviciu specifică sau și o îndatorire generală de serviciu.

Pentru a soluționa just această dilemă, trebuie să reținem, în primul rând, că atribuțiile persoanei cu funcție de răspundere, fie că sunt generale, fie că sunt specifice, necesită a fi respectate în egală măsură. În al doilea rând, legea penală nu condiționează existența infracțiunii de îndeplinirea sau încălcarea unor anumite îndatoriri de serviciu, prevăzute de normele care reglementează activitatea fiecărei autorități publice. „Nu are relevanță pentru existența infracțiunii dacă actul funcționarului, în vederea căruia se dă mită, privește numai o îndatorire de serviciu specifică sau generală, aceasta deoarece legea penală are în vedere actul funcționarului privitor la îndatoririle sale de serviciu, în genere, fără a distinge dacă acel act privește o îndatorire de serviciu specifică sau generică” [120, p.353].

Totodată, nu este suficient ca actul negociat de persoana cu funcție de răspundere să intre în competența acesteia, ci mai trebuie ca aceasta să fi avut dreptul de a-l efectua.

În această ordine de idei, s-a concluzionat că nu este realizată cerința impusă pentru existența laturii obiective a infracțiunii de corupere pasivă în perioada în care persoana cu funcție de răspundere se află în concediu legal – de odihnă sau medical – fără să-și fi reluat temporar serviciul, și în care o altă persoană este desemnată legal să o înlocuiască; în acest caz, competența de efectuare a acțiunii revine acesteia din urmă [53, p.89].

Nu putem accepta concluzia expusă mai sus, reieșind din considerentul că concediul de odihnă sau medical este un drept al persoanelor încadrate în muncă, acordat fie pentru refacerea capacității de muncă după scurgerea unei anumite perioade lucrate, fie pentru însănătoșirea celor bolnavi: „Orice salariat care lucrează în baza unui contract individual de muncă beneficiază de dreptul la concediu de odihnă anual” (alin (3) art.112 din Codul Muncii) [28].

Concediul nu determină întreruperea sau suspendarea raporturilor de muncă și a funcției deținute. Pe perioada concediului, beneficiarul lui nu mai este obligat să presteze munca, să exercite atribuțiile de serviciu în cadrul funcției deținute. Legislația, în principiu, nu a instituit pentru cel încadrat în muncă interdicția de a exercita activități specifice funcției sale în perioada concediului și nici nu prevede invalidarea actelor în asemenea împrejurări.

De altfel, pentru existența infracțiunii de corupere pasivă legea cere numai ca actul negociat de persoana cu funcție de răspundere, în schimbul avantajelor necuvenite pretinse sau primite, să facă parte din sfera atribuțiilor de serviciu ale acesteia, nu și ca persoana cu funcție de răspundere să se afle în timpul serviciului. Așadar, este necesar, dar și suficient, numai ca persoana cu funcție de răspundere să traficheze cu funcția sa, fără a realiza efectiv acțiunile solicitate.

Curtea Supremă de Justiție, examinând recursul cet. G.T., a stabilit următoarele: „La judecarea apelului și la adoptarea deciziei de achitare a lui G.T., instanța de apel a motivat că, în cazul dat, G.T. n-a acționat ca persoană cu funcție de răspundere și n-a depășit competența de polițist, iar urmările survenite au fost cauzate de acțiuni nelegate de atribuțiile de serviciu ale inculpatului, însă aceste concluzii nu au suport juridic, deoarece, conform Codului de etică și deontologie al polițistului, ei sunt în serviciu și aflându-se în afara orelor de serviciu” [47].

Curtea de Apel Brașov a conchis: „Este a se reține că din probe rezultă neîndoielnic că cei doi inculpați erau comisari ai Gărzii Financiare; că au acționat în această calitate pe care și-au declinat-o, prezentând legitimațiile pe care le dețineau; că controlul pe care l-au făcut era specific atribuțiilor de serviciu, toate acestea fiind categoric elemente ce țin de conținutul infracțiunii de luare de mită. Faptul că nu ar fi avut nici o delegație specială pentru a efectua controlul la agentul menționat și că au acționat în afara celor opt ore ale programului lor de muncă constituie împrejurări total nesemnificative în privința existenței elementelor de conținut specific infracțiunii de luare de mită” [21, p.471].

Persoana cu funcție de răspundere care pretinde sau primește bani sau alte avantaje necuvenite pentru îndeplinirea sau neîndeplinirea unui act privitor la obligațiile sale de serviciu trebuie să fie competentă a îndeplini sau a nu îndeplini acel act în momentul săvârșirii acțiunii sau inacțiunii incriminate. Nu interesează dacă ulterior persoana cu funcție de răspundere și-a pierdut această competență [93, p.402].

O altă problemă este de a ști dacă dispozițiile legale privind coruperea pasivă sunt aplicabile unei persoane cu funcție de răspundere care a primit un avantaj necuvenit pentru un act a cărui executare cere participarea mai multor persoane.

Competența persoanei cu funcție de răspundere în îndeplinirea actului care a prilejuit săvârșirea faptelor care definesc latura obiectivă a infracțiunii nu trebuie să fie una singulară, exclusivă pentru existența infracțiunii de corupere pasivă.

Împrejurarea că persoana cu funcție de răspundere are numai o competență parțială în cadrul unei colective nu înlătură prezența cerinței impuse pentru infracțiunea de corupere pasivă, din moment ce ea are totuși o anumită competență cu privire la actul pentru care pretinde, primește avantajele necuvenite, fiind, astfel, necesar, dar și suficient ca persoana cu funcție de răspundere să negocieze, să vândă partea din putere care îi revine, indiferent dacă actul negociat a făcut parte din competența exclusivă a subiectului activ sau acesta doar a contribuit la efectuarea lui.

Relevantă ni se pare în acest sens speța prezentată de către D. Ciuncan: „Infracțiunea de luare de mită subzistă în cazul când faptele prevăzute în textul de lege se săvârșesc în scopul de a îndeplini un act privitor la îndatoririle de serviciu ale funcționarului, și în situația când actul nu constituie decât componența unei activități finale, la care participă și funcționarul având alte atribuții legate de aceasta …. Săvârșește infracțiune de luare de mită și funcționarul care pretinde ori nu refuză banii sau alte foloase pentru efectuarea unui act ce constituie o parte dintr-un act final, dacă acea parte privește îndatoririle sale de serviciu și are un rol în realizarea actului final” [21, p.468].

Pentru existența coruperii pasive este suficient ca persoana cu funcție de răspundere să fi traficat cu propria sa parte din puterea colectivă, este indiferent dacă actul făcut aparține competenței exclusive a persoanei cu funcție de răspundere sau dacă aceasta numai a colaborat la efectuarea lui [55, p.87].

Astfel, împrejurarea că persoana cu funcție de răspundere nu are decât o competență parțială este fără relevanță, pentru că ea are totuși o anumită competență în legătură cu actul în vederea căruia primește avantajul necuvenit. Mai mult, prin fapta sa ea poate discredita fără justificare și pe ceilalți membri ai colectivului: „Deși cel care face încadrarea muncitorilor și funcționarilor este conducătorul unității, fapta șefului biroului de personal și învățământ de a primi foloase materiale în scopul încadrării unor muncitori constituie infracțiunea de luare de mită, deoarece aceasta are atribuția de serviciu de a recruta personal și de a face propuneri de încadrare” [118, p.275].

Într-un alt caz, s-a stabilit că „fapta inculpatului de a oferi unui ofițer de poliție un inel de aur pentru ca acesta să-i pună în libertate prietenul constituie infracțiunea de dare de mită, fiind fără relevanță faptul că ordonanța de reținere a fost întocmită de un alt ofițer de poliție, atâta timp cât celui ce i s-a înmânat inelul în scopul arătat mai sus a efectuat cercetări penale în dosarul respectiv și avea posibilitatea eliberării prietenului inculpatului” [21, p.303]. Un exemplu similar îl reținem și în următoarea speță: „Pentru existența infracțiunii de dare de mită este fără relevanță că organul de cercetare penală, căruia inculpatul i-a oferit o sumă de bani, nu are atribuția de a rezolva cauza prin scoaterea de sub urmărire; el ar putea totuși să refacă cercetarea penală prin denaturarea actelor de urmărire, în așa fel încât, în cele din urmă, s-ar ajunge la rezolvarea cauzei de către procuror în sensul urmărit de inculpat” [118, p.116].

În același timp, un act care excede competența persoanei cu funcție de răspundere, cu ocazia exercitării funcției, nu devine act de serviciu, nici în cazul când este îndeplinit la locul de muncă și în timpul programului de lucru [49, p.37]. Însă, întrucât nu orice act făcut fără competență este nul din punctul de vedere al dreptului administrativ, efectuarea unui act cu încălcarea normelor de competență poate fi vizată prin acțiunile constitutive ale coruperii pasive, dacă este totuși valabil din punctul de vedere al dreptului administrativ [53, p.86].

O altă problemă vehement analizată o constituie gradul de determinare a faptelor pe care urmează să le înfăptuiască persoana cu funcție de răspundere coruptă.

O primă categorie de autori susțin că „coruperea poate avea loc nu numai pentru săvârșirea unor acțiuni concrete, dar și pentru o atitudine generală binevoitoare din partea persoanei cu funcție de răspundere față de persoana, în interesul căreia funcționarul a fost corupt. De regulă, aceasta are loc atunci, când între corupător și funcționar există legături de serviciu îndelungate” [185, p.16].

De asemenea, se menționează că va exista corupere pasivă și în situația în care avantajele necuvenite sunt transmise „pentru orice eventualitate”, ori pentru ca corupătorul să se protejeze de „eventuale neplăceri la serviciu” [197, p.76-77].

Adepții unui alt punct de vedere susțin că pentru existența infracțiunii de corupere pasivă o condiție primordială o constituie primirea sau pretinderea unor avantaje necuvenite, pentru efectuarea unor fapte concrete ce țin de atribuțiile de serviciu ale persoanei cu funcție de răspundere [209, p.145].

Astfel, legea noastră penală destul de explicit vorbește despre „îndeplinirea unei acțiuni concrete”, deci, „chiar și în cazul existenței unui acord între corupător și persoana cu funcție de răspundere în formă tacită, nu este necesară o concretizare specială a acțiunilor dorite, ele și așa fiind evidente” [186, p.71].

De aceeași părere sunt și autorii autohtoni, precizând că „nu poate fi considerată corupere luarea și darea obiectelor coruperii, dacă ele se oferă „în orice caz”, pentru menținerea unor relații bune” [13, p.87].

Concluzionăm că, în foarte multe cazuri, nu este necesar un acord concret, care ar prevedea în detaliu acțiunile dorite a fi săvârșite, între persoana cu funcție de răspundere și corupător, reieșind din considerentul că aceasta rezultă din caracterul atribuțiilor de serviciu. În asemenea situații se poate afirma că coruperea poate să aibă ca scop o „atitudine benefică”, în cazul în care aceasta se materializează în acțiuni concrete din partea persoanei cu funcție de răspundere.

În asemenea cazuri de corupere are loc o influență negativă asupra funcționării normale a instituțiilor. Mai mult ca atât, în cazul în care faptele de corupere au un caracter sistematic, iar cel care corupe îi reamintește în felul aceasta persoanei corupte despre interesele sale, persoana coruptă devine, într-un anumit mod, dependentă de cel care oferă avantajul necuvenit. Adică, ne putem confrunta cu cazuri de corupere totală, adică „cumpărarea” totală a persoanei cu funcție de răspundere corupte. Deci, acțiunile ultimei devin totalmente dependente de interesele corupătorului.

În cazul în care transmiterea avantajelor necuvenite este efectuată „pentru orice eventualitate”, acțiunile persoanei cu funcție de răspundere, conform unei opinii, urmează a fi calificate ca abuz de putere, iar acțiunile corupătorului nu constituie infracțiune; însă, în situația în care valoarea avantajelor necuvenite este nesemnificativă, fapta urmează a fi apreciată ca o încălcare disciplinară [217, p.205].

Nu putem accepta calificarea acțiunilor persoanei cu funcție de răspundere în calitate de abuz de putere, considerentul fiind că, în cazul în care persoana cu funcție de răspundere primește careva avantaje necuvenite „pentru orice eventualitate”, fapta sa nu constituie nici corupere pasivă, dar o încălcare disciplinară.

În acest context, remarcăm că, în conformitate cu lit. j) art. 15 al Legii nr. 90 – XVI din 25.04.2008, este prevăzută în calitate de comportament corupțional „primirea de la orice persoană de cadouri sau beneficierea de alte foloase pentru îndeplinirea atribuțiilor de serviciu (faptă penal condamnabilă) sau în virtutea stării lor sociale (încălcare disciplinară)”.

După cum s-a menționat anterior, la acțiunile care pot fi solicitate spre executare persoanei cu funcție de răspundere, contra avantajelor necuvenite, poate fi atribuită toleranța și protecționismul în serviciu.

Codul penal al Federației Ruse incriminează în mod expres, în cadrul componenței de bază, primirea de către persoana cu funcție de răspundere a avantajelor necuvenite pentru toleranță și protecționism în serviciu.

În conformitate cu explicațiile Plenului Judecătoriei Supreme a Federației Ruse [210], la protecție în serviciu pot fi atribuite, în particular, acțiunile legate de o favorizare neîntemeiată, cum ar fi ridicarea nemeritată în grad sau în funcție.

La toleranță trebuie de atribuit neluarea de către persoana cu funcție de răspundere a măsurilor privind sancționarea încălcărilor de serviciu săvârșite de corupător sau de persoanele ale căror interese el le reprezintă, lipsa de reacție la acțiunile lui ilicite.

Interpretând conținutul termenilor „protecție” și „tolerare”, B. Voljenchin consideră că legiuitorul a avut în vedere că aceste acțiuni pot să se răsfrângă nu doar asupra persoanelor aflate în subordine de serviciu persoanei cu funcție de răspundere, dar și asupra persoanelor care pot să se afle în sfera de activitate a acesteia [172, p.215].

Totodată, în literatura de specialitate s-a remarcat, pe bună dreptate, că protecția și tolerarea în serviciu constituie acțiuni care sunt contrare atribuțiilor de serviciu ale persoanei cu funcție de răspundere și, respectiv, urmează să fie absorbite de către calificativul dat, care, conform Codului penal al Federației Ruse, este prevăzut în calitate de circumstanță agravantă, însă legiuitorul a desprins protecția și tolerarea în serviciu din cadril acțiunilor contrare îndatoririlor de serviciu și le-a plasat în cadrul componenței de bază [165, p.8].

Suntem de părere că prevederea acțiunilor de protecție și tolerare în serviciu în cadrul componenței de infracțiune a coruperii pasive este inutilă, deoarece aceste acțiuni se încadrează perfect în sintagma „obligații de serviciu sau contrar acestora”.

În ceea ce privește aprecierea juridică a acțiunilor corupătorului, remarcăm că latura subiectivă a coruperii active poate fi realizată doar prin intenție directă.

Pentru calificarea corectă a acțiunilor corupătorului trebuie de stabilit la acesta cunoașterea faptului că el oferă, transmite persoanei cu funcție de răspundere careva avantaje necuvenite în scopul de a o determina pe aceasta să săvârșească anumite acțiuni în interesele corupătorului. În caz contrar, spre exemplu când persoana consideră că transmite o plată legal datorată, fapta nu va constitui corupere activă [180, p.148].

La coruperea activă, ca și la toate infracțiunile, voința pe care o presupune în mod necesar latura subiectivă impune ca acțiunile care definesc elementul material să fie săvârșite de către o persoană care are capacitatea de a voi și libertatea de a acționa.

Un alt aspect pe care dorim să-l elucidăm rezidă în faptul că, în cazul în care corupătorul va transmite avantajul necuvenit unei persoane cu funcție de răspundere, care, conform atribuțiilor sale de serviciu, nu are posibilitatea de a executa acțiunile solicitate, vom fi în prezența coruperii active consumate. Asemenea calificare se explică prin faptul că legea penală nu solicită pentru consumarea infracțiunii de corupere săvârșirea de către persoana cu funcție de răspundere a acțiunilor condiționate prin avantajul necuvenit; în plus, din moment ce corupătorul transmite avantajul necuvenit persoanei cu funcție de răspundere, este evident că el nu cunoaște că persoana cu funcție de răspundere nu este în stare să săvârșească acțiunile dorite. Corupătorul a avut intenția de a transmite avantajul necuvenit, ceea ce a și făcut, consumând astfel infracțiunea de corupere activă.

Puțin mai complicată ni se prezintă aprecierea juridică a acțiunilor persoanei cu funcție de răspundere, care, conștientizând că nu va putea realiza acțiunile dorite de către corupător, totuși primește avantajul necuvenit.

O parte din autori menționează că urmează a fi calificată ca corupere pasivă fapta persoanei cu funcție de răspundere care primește avantaje necuvenite pentru a efectua careva acțiuni, pe care obiectiv nu poate să le săvârșească, acestea fiind în afara competenței sale de serviciu. Aceasta se explică prin faptul că prin acțiunile persoanei cu funcție de răspundere este afectată activitatea normală a autorității publice, corupătorul făcându-și impresia că prin corupere poate obține rezultatul dorit [217, p.208].

Alți autori susțin însă că în asemenea cazuri fapta persoanei cu funcție de răspundere nu poate fi calificată ca corupere pasivă, deoarece în lege se menționează despre acțiuni care constituie atribuțiile de serviciu ale persoanei [53, p.86].

Dacă în momentul pretinderii avantajelor necuvenite persoana cu funcție de răspundere nu avea în nici un mod, potrivit atribuțiilor sale de serviciu, posibilitatea și competența de a îndeplini promisiunea făcută, însă a lăsat să se creadă că are abilitatea legală în acest sens, fapta nu poate primi calificarea corupere pasivă, ci, eventual, escrocherie sau trafic de influență.

Spre deosebire de cel ce transmite avantajele necuvenite, persoana cu funcție de răspundere care le primește este o parte din autoritatea publică și anume din acest considerent perceperea de către această persoană a caracterului faptelor sale și condiționează o influență obiectivă asupra relațiilor sociale protejate de lege [234, p.69-70].

Elocvente sunt concluziile instanței de judecată [141], urmare a examinării unei situații similare: „La etapa inițială, organul de urmărire penală a calificat incorect acțiunile inculpatului, urmărirea penală fiind pornită conform indicilor infracțiunii prevăzute de art. 324 alin. (3) lit. a) Cod penal. În cadrul examinării judiciare s-a stabilit că acțiunile lui P.N. necesită a fi calificate conform prevederilor art. 190 alin. (2) lit. c) și d) Cod penal, fiind modificată acuzarea în acest sens….În cadrul examinării cauzei în instanța de judecată s-a stabilit că P.N., activând în funcție de primar, având intenția obținerii unui venit ilegal prin dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane, folosind în acest scop situația de serviciu, a pretins și a extorcat de la G.V. bani în sumă de 1200 lei, pentru a-i da ultimului acordul la deschiderea rutei de transportare a pasagerilor, cu toate că executarea acțiunii date nu intra în atribuțiile lui de serviciu, aceasta fiind de competența organelor administrației publice centrale de specialitate sau a administrației publice locale de rangul doi”.

La finele acestei secțiuni, concluzionăm că la determinarea laturii subiective a infracțiunilor de corupere nu este suficient să stabilim existența intenției directe la persoanele implicate, urmând să atragem o atenție deosebită și la așa aspecte primordiale ca cercul atribuțiilor de serviciu ale persoanelor cu funcție de răspundere, care au condiționat săvârșirea actului de corupere, precum și la caracterul acestor acțiuni: legale sau ilegale.

Latura subiectivă a coruperii pasive se realizează cu intenție directă: persoana cu funcție de răspundere își dă seama, în momentul săvârșirii faptei, că avantajele pretinse sau primite nu sunt meritate și că are drept scop îndeplinirea sau nu ori întârzierea sau grăbirea îndeplinirii unei acțiuni ce ține de obligațiile sale de serviciu, ori de a îndeplini o acțiune (inacțiune) contrar acestor obligații.

La general, forma comportamentului persoanei cu funcție de răspundere solicitată poate fi atât activă, cât și pasivă. În primul caz, persoana cu funcție de răspundere comite în interesul corupătorului anumite acțiuni (angajează la serviciu, încetează urmărirea penală). În al doilea caz, persoana cu funcție de răspundere nu îndeplinește sau îndeplinește cu întârziere acțiunile care urmează să fie săvârșite în legătură cu obligațiile sale de serviciu (nu ia măsuri în privința unor fapte ilegale).

2.4. Persoana cu funcție de răspundere – subiect special al coruperii pasive

Definind corupția drept acel fenomen social negativ care se exprimă în folosirea de către persoane a funcției deținute și a posibilităților legate de ea în scopul obținerii ilicite a unor bunuri materiale sau a altor avantaje necuvenite, sesizăm că comiterea acesteia este posibilă doar de către un anumit cerc de persoane.

În urma studiilor efectuate a fost relevat faptul că personalitatea persoanelor cu funcție de răspundere corupte diferă de personalitatea persoanelor care nu încalcă legea, printr-un conținut negativ al valorilor socionormative. Totodată, personalitatea persoanelor cu funcție de răspundere corupte diferă în mod esențial și de personalitatea celorlalți criminali. În majoritatea cazurilor, acestea sunt persoane familiale, lucrători exemplari, cu studii superioare [158, p.235].

Subiectul infracțiunii, în principiu, reprezintă persoana care a comis o infracțiune. Analizat în sensul său caracteristic terminologiei penale, îl putem defini drept persoană aptă de a fi trasă la răspundere penală pentru comiterea cu intenție sau din neglijență a unei fapte socialmente periculoase, incriminate de legea penală.

Convențional vorbind, orice persoană, în anumite circumstanțe, poate să comită o faptă socialmente periculoasă, însă subiect al infracțiunii poate fi doar persoana căreia îi sunt caracteristice semnele stabilite de lege, și anume: discernământul și vârsta de la care este posibilă tragerea la răspundere penală.

Analizând caracteristicile subiectului special, S. Avetian subliniază că prin acestea urmează să înțelegem acele semne suplimentare, inclusiv condițiile speciale, care prin cumulul lor sunt condiții necesare și suficiente pentru a recunoaște persoana în modul corespunzător, precum și reflectă capacitatea acesteia de a fi trasă la răspundere penală [157, p.224].

Având în vedere fenomenul studiat, este evident că conceptul subiectului special este generat de specificul infracțiunilor de corupție, comiterea acestora fiind posibilă doar în sfera unor relații sociale speciale. Un prim criteriu de distingere a acestor infracțiuni este exprimat prin obiectul protejat, și anume: relațiile sociale referitoare la activitatea normală și într-un cadru legal a autorităților publice cărora li se aduce atingere prin comiterea faptelor de corupție.

Pentru ca o persoană să întrunească condițiile necesare pentru a fi trasă la răspundere penală pentru infracțiunea de corupție, adică comisă de către persoană cu funcție de răspundere, este necesară, însă nu și suficientă, lezarea obiectului protejat, fiind obligatorie prezența și a altor elemente obligatorii.

O condiție primordială pentru recunoașterea persoanei în calitate de subiect al infracțiunii de corupere pasivă o constituie includerea acesteia în sfera relațiilor sociale protejate în baza unui act juridic al autorității publice, ceea ce înseamnă că relațiile speciale necesită participanți speciali la aceste relații. Acești participanți constituie doar o anumită categorie de persoane care dau dovadă de aptitudini corespunzătoare și, drept consecință, spre deosebire de subiectul general, pot participa la relațiile sociale speciale, urmare a învestirii lor legale în funcție.

Astfel, spre exemplu, persoana este numită în funcția de procuror doar în baza ordinului Procurorului General, în condițiile Legii Republicii Moldova nr. 118 din 14.03.2003 „Cu privire la Procuratură” [83].

Însuși faptul aflării formale a unei persoane în sfera unor relații sociale speciale încă nu înseamnă că, în cazul în care va comite unele încălcări, va putea fi trasă la răspundere penală.

Dacă se va stabili că persoana a fost inclusă în aria de acțiune a unor relații speciale de către un organ incompetent sau cu încălcarea cerințelor înaintate de lege, atunci această persoană nu va putea fi trasă la răspundere penală pentru lezarea obiectului special protejat.

Din aceste considerente, actul juridic, în baza căruia persoana este inclusă în sistemul relațiilor speciale, trebuie să fie legal și întemeiat.

Mai mult ca atât, pot să apară un șir de probleme în cazul în care de către actul normativ sunt înaintate un șir de condiții obligatorii pentru ca persoana să poată fi recunoscută în calitate de subiect al relațiilor speciale, cum ar fi: vârsta, studii superioare sau lipsa antecedentelor penale, nerespectarea acestora condiționând imposibilitatea ocupării funcției date, însă persoana la momentul învestirii sale în funcție a prezentat date denaturate privind starea reală a faptelor.

Astfel, spre exemplu, în conformitate cu art. 6 al Legii Republicii Moldova
cu privire la statutul judecătorului, nr. 544-XIII din 20.07.1995, sunt stabilite un șir de condiții obligatorii pentru a putea deține funcția de judecător, cum ar fi: „capacitate de exercițiu”, „licențiat în drept”, „nu are antecedente penale”, „a atins vârsta de 30 de ani” [73]. Nerespectarea acestor condiții denotă incapacitatea juridică de a exercita funcția de judecător și, respectiv, actul de numire în funcție urmează a fi anulat.

În aceste condiții este analizată posibilitatea tragerii persoanei la răspundere penală pentru lezarea obiectului special; spre exemplu, o persoană cu funcție de răspundere a primit avantaje necuvenite, însă ulterior s-a stabilit că persoana dată a fost numită în funcția respectivă în baza unor documente false, cum ar fi o diplomă falsă privind studiile superioare.

Unii autori sunt de părere că legea penală, incriminând fapta de corupere pasivă, nu solicită ca persoana cu funcție de răspundere să fi obținut funcția în mod legal, accentul urmând a fi pus pe faptul că persoana exercită de facto asemenea funcție [157, p.235].

Nu putem accepta asemenea afirmații, reieșind din considerentul că persoana este inclusă în sfera relațiilor sociale speciale urmare a calităților speciale pe care le posedă, iar lipsa acestora generează imposibilitatea absolută de a ocupa anumite funcție, cum ar fi existența antecedentelor penale. Drept urmare, persoana nu mai poate fi considerată un subiect pertinent de a fi tras la răspundere penală pentru lezarea obiectului special, ceea ce nu înseamnă însă că pentru fapta respectivă persoana nu poate fi trasă la răspundere conform altor articole ale Codului penal, inclusiv conform art. 351 „Uzurparea de calități oficiale” [105, p.67].

Concluzionăm că prezența unui act legal de învestire a subiectului în funcție în toate cazurile este o condiție necesară și obligatorie pentru a-l recunoaște în calitate de persoană cu funcție de răspundere.

O altă condiție necesară pentru a fi posibilă recunoașterea persoanei în calitate de subiect special, adică persoană cu funcție de răspundere, este ca atribuțiile funcționale ale acesteia să fie stabilite în baza unui act juridic. Aceste obligații pot fi reflectate atât în actele nemijlocite de numire în funcție (contractul de muncă, instrucțiunea de serviciu), cât și în actele care stau la baza reglementării activității autorității publice (legi, hotărâri de guvern).

În procesul curmării consecințelor infracțiunii pot fi stabilite o multitudine de acțiuni, însă la incriminarea acestor fapte trebuie să luăm în considerație că valoare juridico-penală vor avea doar acelea care pot fi executate de către persoana culpabilă și pe care societatea este îndreptățită să le solicite.

Deci, obligația de a îndeplini anumite acțiuni trebuie să fie stabilită în baza unui act juridic, ca urmare a poziției juridice speciale a persoanei cu funcție de răspundere. Lipsa unei asemenea prevederi poate determina recalificarea faptei comise de persoana cu funcție de răspundere, fie în genere s-a constata lipsa în acțiunile ei a elementelor constitutive ale infracțiunii.

Spre exemplu, în cazul în care persoana cu funcție de răspundere primește un avantaj necuvenit pentru a săvârși unele acțiuni, care însă nu țin de obligațiile ei de serviciu, ea nu va putea fi trasă la răspundere penală pentru corupere pasivă, deoarece în atribuțiile sale lipsind o atare competență, persoana cu funcție de răspundere din start este pusă în imposibilitatea de a executa acțiunile solicitate de corupător, adică lipsește scopul în săvârșirea infracțiunii de corupere pasivă. Totodată, în dependență de circumstanțele cauzei, persoana poate fi trasă la răspundere pentru infracțiunea prevăzută la art. 190 Cod penal „Escrocheria”.

Un moment important, necesar de verificat, îl constituie momentul apariției și stingerii obligației persoanei cu funcție de răspundere. În mod obiectiv, obligația juridică specială ce dă posibilitate de a acționa apare din momentul intrării în vigoare a actului juridic prin care persoana este inclusă în sfera relațiilor sociale speciale, în care sunt stipulate atribuțiile funcționale. Totodată, după cum am remarcat mai sus, în asemenea acte nu sunt indicate toate drepturile și obligațiile de care dispune persoana cu funcție de răspundere, acestea fiind completate, de regulă, prin intermediul actelor normative.

Spre exemplu, în îndatoririle de serviciu ale ofițerului de urmărire penală, angajat al Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției, pe lângă obligațiunile prevăzute în Legea Republicii Moldova cu privire la Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției, nr. 1104-XV din 06.06.2002 [79], și în contractul de muncă, intră și cele prevăzute de Codul de procedură penală al Republicii Moldova (art. 57 „Ofițerul de urmărire penală și atribuțiile lui”) [27], precum și de Legea Republicii Moldova privind statutul ofițerului de urmărire penală, nr. 333-XVI din 10.11.2006 (Capitolul III „Drepturile și obligațiile ofițerului de urmărire penală”) [84].

Obligația juridică specială încetează de a mai produce efecte fie din momentul abrogării actului normativ care o prevedea, fie din momentul în care persoana cu funcție de răspundere este în mod definitiv sau temporar exclusă din sfera relațiilor sociale speciale.

În practică sunt posibile cazuri când persoana nu a fost împuternicită cu anumite atribuții, însă ea samavolnic și le asumă sau o face la rugămintea persoanei în a cărei sarcină au fost puse asemenea atribuții.

Astfel, spre exemplu, în conformitate cu prevederile alin. (2) art.1 al Legii
nr. 333-XVI din 10.11.2006, nu pot avea calitatea de ofițer de urmărire penală angajații organelor de urmărire penală abilitați cu funcție de control sau de exercitare a activității operative de investigații, care au statut de persoane învestite cu funcție de constatare a infracțiunilor. Totodată, sunt posibile cazuri când lucrătorul operativ, nefiind învestit cu atribuții de ofițer de urmărire penală, conform alin. (4) art. 4 al Legii nr. 333-XVI din 10.11.2006, sau neavând studii juridice superioare, conform alin. (1) art. 15 al Legii nr. 333-XVI din 10.11.2006, înfăptuiește acțiuni de urmărire penală și anume în legătură cu aceste acțiuni primește avantaje necuvenite.

Considerăm că și în acest caz asemenea persoane nu pot fi trase la răspundere penală pentru corupere pasivă, deoarece lipsa unui act juridic legal întocmit de includere a persoanei în sfera relațiilor speciale (ordonanța procurorului privind învestirea cu atribuțiile ofițerului de urmărire penală) duce la inexistența subiectului special. Ca urmare, acestea vor fi trase la răspundere penală, în dependență de situație, conform prevederilor altor articole ale Codului penal, concomitent urmând a fi examinată posibilitatea tragerii la răspundere penală a persoanelor cu funcție de răspundere care în mod intenționat sau din imprudență au admis comiterea unor asemenea fapte.

Nu pot fi recunoscute în calitate de persoane cu funcție de răspundere persoanele care se prezentau ca deținători ai anumitor drepturi de reprezentanți ai autorităților publice sau care în mod samavolnic și-au atribuit anumite funcții și atribuții [191, p.6].

Un ultim criteriu de recunoaștere penală a calității de subiect special, din a căror categorie face parte și persoana cu funcție de răspundere, este prezența la aceasta a capacității și a posibilității reale de a exercita anumite funcții.

Examinarea capacității și a posibilității reale de a exercita anumite funcții constituie o condiție obligatorie pentru soluționarea corectă a chestiunii privind existența sau inexistența în aceste cazuri a infracțiunii cu subiect special. Lipsa unor asemenea capacități sau a posibilității reale de a exercita anumite funcții poate servi temei de excludere a răspunderii penale.

Având în vedere cele expuse, în continuare urmează să analizăm caracteristicile subiecților infracțiunilor de corupere pasivă și de corupere activă, precum și, tangențial, a celor de luare de mită și dare de mită, priviți prin prisma criteriilor sus-enumerate.

Odată cu adoptarea noului Cod penal, au intervenit un șir de schimbări, care au avut drept obiectiv înlăturarea deficiențelor vechilor reglementări penale, acestea exprimându-se prin schisma Capitolului VIII „Infracțiuni săvârșite de persoane cu funcție de răspundere” (Cod penal în redacția anului 1961) în Capitolul XV „Infracțiuni săvârșite de persoane cu funcție de răspundere” și în Capitolul XVI „Infracțiuni săvârșite de persoane care gestionează organizațiile comerciale, obștești sau alte organizații nestatale” din noul Cod penal.

În art. 123 Cod penal este definită „persoana cu funcție de răspundere”, iar în art. 124 Cod penal „persoana care gestionează o organizație comercială obștească sau altă organizație nestatală”.

Totodată, în vechiul Cod penal aceste noțiuni erau desemnate prin expresia unică de „persoană cu funcție de răspundere”. Aceasta s-a datorat faptului că, odată cu trecerea la economia de piață, au apărut noi forme de instituții: societate pe acțiuni, societate cu răspundere limitată etc., care nu se încadrau în noțiunea de „organizație obștească”, fiind delimitate de acestea prin scopul economic pe care îl urmăreau, la art. 24 Cod civil, adoptat la 26.12.1964, cu modificările și completările ulterioare, menționându-se că „persoane juridice pot fi organizațiile care au drept scop de bază al activității lor obținerea de profit (organizații comerciale) sau care nu au drept scop principal obținerea de profit și nu distribuie profitul obținut între participanți (organizații necomerciale)” [23].

În scopul ajustării legislației penale la noile exigențe, legiuitorul a optat pentru varianta includerii în cadrul noțiunii de „persoană cu funcție de răspundere” a persoanelor cărora „în autoritățile publice, într-o întreprindere, instituție, organizație, indiferent de tipul de proprietate și forma juridică de organizare, i se acordă permanent sau provizoriu – în virtutea legii, prin numire, alegere sau prin încredințarea unei însărcinări – anumite drepturi și obligații în vederea exercitării funcțiilor autorității publice sau întreprinderii de acțiuni administrative de dispoziție ori organizatorico-economice” [75].

Totodată, însă, soluția propusă de legiuitor nu a înlăturat carențele existente, reieșind din obiectul juridic lezat în cazul comiterii infracțiunii de corupție în cadrul sistemului public sau al celui privat. Dacă, în primul caz, persoana, abuzând de atribuțiile sale (în sensul larg al termenului), atentează asupra intereselor de serviciu, periclitează activitatea normală a autorităților publice, afectând autoritatea acestora, atunci în cazul unui abuz similar în cadrul unei organizații private vor fi afectate relațiile sociale ce țin de buna desfășurare a activității de antreprenoriat și a altor relații, ceea ce condiționează o calificare separată [108, p.36].

În ce privește utilizarea legislativă a termenului de persoană cu funcție de răspundere, observăm că acesta este propriu nu doar legislației penale, fiind utilizat în unele cazuri și de către alte ramuri ale dreptului, chiar pentru a desemna persoanele din sfera privată de activitate.

Astfel, la lit. d), pct. 3) al Regulamentului privind atestarea persoanelor cu funcție de răspundere din asociațiile de economii și împrumut ale cetățenilor, aprobat prin Ordinul Ministerului Finanțelor nr. 27 din 26.03.2003 [114], este prezentată definiția „persoanei cu funcție de răspundere”: persoana căreia în asociație i se acordă permanent sau provizoriu – în virtutea legii, prin numire, alegere sau prin încredințarea unei însărcinări – anumite drepturi și obligații în vederea exercitării funcțiilor asociației sau a acțiunilor administrative de dispoziție ori organizatorico-economice, aceasta fiind similară definiției date de Codul penal și de Codul contravențional [30].

Analizând legislațiile statelor europene, observăm că acestea, de regulă, utilizează noțiuni similare. Demnă de reținut, în acest context, este legislația franceză, care la art. 432-11 Cod penal al Franței [226] recunoaște în calitate de subiect al coruperii pasive persoana „depozitar al puterii publice, persoana care exercită atribuții în cadrul serviciului public sau în baza unui mandat electiv public”, prin depozitar al puterii publice înțelegându-se, în principiu, facultatea de a decide și de a constrângere în privința persoanelor și a bunurilor, putere exercitată, permanent sau temporar, în cadrul îndeplinirii atribuțiilor de serviciu [243, p.8].

Totodată, jurisprudența franceză recunoaște în calitate de „atribuții în cadrul unui serviciu public” exercitarea unor funcții care au drept finalitate un interes general, nefiind relevant faptul că persoana nu are atribuții de a lua decizie. Gestionarea unui serviciu public este îndreptată spre realizarea unui interes general și, drept consecință, persoanele învestite cu asemenea atribuții care urmăresc realizarea intereselor lor personale, discreditează serviciul public.

Din definiția dată de art. 123 Cod penal putem distinge două categorii de subiecți, care cad sub incidența noțiunii de „persoană cu funcție de răspundere”.

Prima grupă o formează persoanele cărora li se acordă permanent sau provizoriu (în organele indicate în art. 123 Cod penal), prin stipularea legii, prin numire, alegere sau în virtutea unei însărcinări, anumite drepturi și obligații în vederea exercitării funcțiilor autorităților publice.

A doua grupă este formată din persoane cu anumite drepturi și obligații în vederea întreprinderii de acțiuni administrative de dispoziție sau organizatorico-economice.

O persoană care exercită funcții ale autorității publice este un reprezentant al puterii publice. Toți reprezentanții puterii sunt persoane cu funcție de răspundere, însă nu toate persoanele cu funcție de răspundere sunt și reprezentanți ai puterii [2, p.198].

Astfel, unul dintre criteriile definitorii care caracterizează persoana cu funcție de răspundere în sistemul organelor publice îl constituie exercitarea de către aceasta a „autorității publice”. Autoritatea publică, la rândul său, este elementul primordial care distinge persoana cu funcție de răspundere de ceilalți cetățeni. În sens juridic, autoritatea publică sau, altfel spus, puterea publică este dreptul, posibilitatea și împuternicirile autorității publice, grație cărora persoana cu funcție de răspundere poate să subordoneze voinței sale pe ceilalți funcționari sau cetățeni, prin conducerea acțiunilor acestora, emiterea de dispoziții obligatorii spre executare, precum și activitatea de organizare a serviciului [170, p.29].

Plenul Judecătoriei Supreme a Bielorusiei explică: „La reprezentanți ai puterii se atribuie lucrătorii instituțiilor și serviciilor de stat împuterniciți cu dreptul, în limitele competenței, de a înainta cerințe, precum și de a lua decizii obligatorii spre executare de către cetățeni, întreprinderi, instituții, indiferent de activitatea lor și de organul căruia ele se supun” [211].

Unul dintre elementele de bază care caracterizează reprezentantul puterii publice, după cum subliniază B. Zdravomâslov, este „atribuirea dreptului de a efectua în cursul serviciului acțiuni care generează urmări obligatorii pentru un număr important de cetățeni, iar, uneori, pentru toți cetățenii” [180, p.43].

Cei mai numeroși reprezentanți ai puterii sunt lucrătorii organelor de drept și de control, care efectuează supravegherea asupra executării legilor, respectarea ordinii publice, duc lupta împotriva criminalității, asigură securitatea statului, sanitar-epidemiologică, antiincendiară etc.

În unele cazuri, legea face referire expresă că o persoană sau alta este reprezentant al puterii publice. De cele mai multe ori, însă, legea omite să specifice expres că un lucrător sau altul al organului de stat este reprezentant al puterii publice. În acest caz, decizia penală trebuie luată doar după o analiză minuțioasă a atribuțiilor de serviciu ale lucrătorului respectiv.

Calificarea unor sau altor persoane cu funcție de răspundere din organele de control, supraveghere sau revizie drept reprezentanți ai puterii publice are loc pe baza analizei atribuțiilor acestor persoane cu funcție de răspundere, luându-se în considerație caracteristicile specifice ale reprezentanților puterii publice [2, p.199].

Similar s-a expus și Colegiul penal al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova: „Pentru tragerea la răspundere penală a persoanei în baza art. 185 Cod penal (în redacția anului 1961), organele de anchetă urmează să stabilească cercul și caracterul funcțiilor, atribuțiilor persoanei cu funcție de răspundere, legea sau actele normative care reglementează aceste atribuții, legătura cauzală dintre abaterile săvârșite de persoana cu funcție de răspundere și urmările survenite” [46].

De asemenea, pot fi recunoscute ca persoane cu funcție de răspundere și acele persoane care au dreptul de a întreprinde în baza funcțiilor de serviciu acțiuni ce pot da naștere unor consecințe de ordin juridic [40, p.27].

În ce privește a doua grupă de persoane, recunoscute drept persoane cu funcție de răspundere, adică persoanele care îndeplinesc acțiuni administrative de dispoziție sau organizatorico-economice în organele publice, atât doctrina, cât și practica judiciară este unanimă în definirea lor.

Prin funcție administrativă de dispoziție se înțelege: „împuternicirile privind dirijarea și dispunerea de patrimoniu, stabilirea ordinii de păstrare, prelucrare și comercializare a acestui patrimoniu, asigurarea controlului asupra acestor operațiuni, organizarea deservirii sociale a populației” [201, p.728].

Cet. O. A., lucrând casier la casa Gării Feroviare Chișinău, a cerut și a primit de la un pasager o remunerație pentru a-i vinde trei bilete de călătorie. Costul a trei bilete constituie
682 lei, casierul O. A. a solicitat și a primit suma de 780 lei, mărimea remunerației ilicite fiind de 98 lei.

Instanța a stabilit din materialele dosarului, și anume: ordinul de angajare la serviciu a casierului, cercul atribuțiilor potrivit funcției exercitate, că se confirmă calitatea de „personal tehnic” a casierului O. A.

Drept urmare, în sentință instanța a concluzionat că casierul – vânzător de bilete nu poate fi subiect activ al infracțiunii de corupere pasivă, dat fiind faptul că nu se încadrează în conceptul persoanelor cu funcție de răspundere prevăzut în art. 183 Cod penal (redacția anului 1961). Persoanele care execută careva atribuții de serviciu în întreprinderile, organizațiile și instituțiile publice, fie chiar și în baza unor instrucțiuni, regulamente, sunt tratate ca lucrători, tehnicieni care prestează diferite servicii [130].

Prin funcții organizatorico-economice, la rândul său, urmează să înțelegem funcțiile de conducător al colectivelor sau sectoarelor de muncă, al procesului de producere, al unor lucrări (selectarea și repartizarea cadrelor, planificarea muncii, organizarea muncii subalternilor, menținerea disciplinei de muncă).

Deci, orice persoană care are în subordine alte persoane și care desfășoară și organizează activitatea acestora este persoană cu funcție de răspundere tocmai datorită faptului că posedă atribuții organizatorico-economice. Unica condiție fiind ca persoana să activeze în organele publice [179, p.201].

Multe persoane cu funcție de răspundere îndeplinesc concomitent și funcții organizatorico-economice, și funcții administrative de dispoziție. Pentru a putea fi calificată drept subiect al răspunderii penale conform art. 324 Cod penal, este suficient ca persoana cu funcție de răspundere să posede atribuții referitoare doar la una dintre aceste funcții.

 Pentru ca o persoană cu funcție de răspundere să fie recunoscută subiect al coruperii pasive, nu este relevant dacă aceasta ocupă funcția respectivă prin numire, provizoriu sau prin încredințarea unei însărcinări.

Prin exercitarea provizorie a îndatoririlor de serviciu urmează să înțelegem înfăptuirea acestora în limita unor termene, de obicei scurte, prestabilite sau fără stabilirea acestora, însă este o însărcinare specială, cu condiția convenirii anticipate asupra caracterului provizoriu.

Ca temei al exercitării provizorii a funcției poate servi însuși caracterul funcției. Aceste funcții pot fi exercitate, spre exemplu, atunci când munca nu are un caracter permanent, cum ar fi înlocuirea persoanei temporar absente de la serviciu, însă căreia i se păstrează, conform legii, locul de muncă (concediu de maternitate) [229, p.33].

Relevant este următorul caz: „Profitând de faptul că în perioada 30.05.2003 – 25.08.2003 șeful secției de boli infecțioase V. Ț. s-a aflat în concediu anual, G. M., deținând prin cumul funcția de medic curant al deținuților bolnavi N. M. și A. G. și interimatul funcției șefului de secție, făcând uz de aceasta, intenționat, din interes material și personal a procedat, în schimbul unei recompense bănești, la înscrierea în fișele de boală a acestor bolnavi a datelor vădit false, având scopul denaturării informației și prezentării lor la comisia medicală specială de examinare a condamnaților bolnavi și ulterior la judecată întru eliberarea acestora” [115].

Cu atât mai mult, trebuie să avem în vedere faptul că durata exercitării funcțiilor poate să nu fie stabilită calendaristic, deoarece nu se cunoaște când vor decădea circumstanțele ce au determinat caracterul provizoriu al funcției exercitate.

În cazul exercitării funcției de răspundere pe un termen provizoriu sau al exercitării acesteia prin încredințarea unei însărcinări, persoana este recunoscută reprezentant al puterii sau persoană cu funcție de răspundere doar pe perioada sau în legătură cu exercitarea funcției de răspundere încredințate.

Se poate întâmpla ca subiecții să exercite misiuni sau însărcinări, care nu sunt desfășurate în timp, de o singură dată (spre exemplu, însărcinarea de a face parte dintr-o comisie de control sau supraveghere), în procesul și în legătură cu care ei sunt considerați reprezentanți ai puterii sau persoane cu funcție de răspundere [109, p.58].

Pentru ca o persoană care exercită temporar obligațiile ce corespund unei funcții anume sau care îndeplinește o însărcinare specială să poată fi recunoscută subiect al infracțiunii prevăzute de art. 324 Cod penal, este necesar ca aceste obligații sau atribuții să-i fie acordate în strictă corespundere cu legea [151, p.82].

Astfel, însărcinarea specială în baza căreia persoana îndeplinește obligațiile funcționale ale reprezentantului puterii, funcții administrative de dispoziție ori organizatorico-economice trebuie să fie perfectată juridic în mod corespunzător și cu respectarea cerințelor stabilite de dispoziție, ordin, procură specială etc.

Persoană cu funcție de răspundere poate fi considerată doar acea persoană care și-a dat acordul în acest sens, cu respectarea formei cerute de lege. Exercitarea funcției de către o persoană în baza unei însărcinări speciale indică faptul că această funcție îi este atribuită persoanei în baza legii, actului normativ sau prin dispoziția unei persoane ierarhic superioare sau de către persoana cu funcție de răspundere, fie de organul competent în acest sens.

În acest caz, calitatea de persoană cu funcție de răspundere se va pierde în momentul expirării termenului pentru care a fost numită sau odată cu îndeplinirea însărcinării.

Persoanele aflate în perioada de încercare, în vederea angajării definitive, au calitatea de persoană cu funcție de răspundere, atât pentru că în această perioadă ele îndeplinesc însărcinările serviciului, funcției în care urmează a fi angajate, supunându-se regulamentului de ordine interioară și disciplinei muncii din instituția, unitatea, societatea, persoana juridică respectivă, cât și pentru că acționează în numele acestora, pe care le reprezintă în limitele competențelor conferite, chiar dacă nu au contract de muncă [55, p.112].

Codul muncii, la alin. (4) art. 60, stipulează în mod expres: „Pe parcursul perioadei de probă, salariatul beneficiază de toate drepturile și îndeplinește obligațiile prevăzute de legislația muncii, de regulamentul intern al unității, de contractul colectiv și de cel individual de muncă” .

În acest context, se impune problema recunoașterii calității de persoană cu funcție de răspundere studenților practicanți.

Adept al răspunsului afirmativ, V. Dobrinoiu opinează: „În principiu, elevii și studenții practicanți pot fi asimilați cu „funcționarii” în sensul Codului penal și, pe cale de consecință, pot fi pasibili de răspundere penală pentru luare de mită. Această calitate depinde, însă, de la caz la caz, de atribuțiile concrete pe care le are, în timpul practicii, fiecare elev sau student, pentru că numai în raport cu acestea se poate aprecia dacă el exercită sau nu o „însărcinare de serviciu” organizației de stat în care efectuează practica” [55, p.114] și, în același context: „Pentru a formula o soluție adecvată, este necesar a examina dacă în perioada practicii aceștia îndeplinesc o „însărcinare în serviciul” unei unități” [56, p.101].

Această extindere a sferei persoanei cu funcție de răspundere ni se pare puțin convingătoare. Atunci când studentul efectuează practica la care este obligat prin regulamentele universitare, el se află în realizarea procesului instructiv-educativ pe care îl urmează și la care este supus. Parte integrantă a procesului instructiv-educativ adecvat și stabilit pentru studenți, practica acestora nu este o însărcinare în serviciul unității în care aceasta se efectuează, așa încât executanții ei nu au calitatea de persoane cu funcție de răspundere și, deci, nu pot fi subiecți activi ai infracțiunii de corupere pasivă.

Dacă, însă, ei execută alte însărcinări decât cele care definesc practica lor – în serviciul unității la care au fost repartizați, ei au calitatea de persoane cu funcție de răspundere și pot fi subiecți ai coruperii pasive, dar nu în baza statutului lor de studenți. De această dată, ei nu se mai află la efectuarea practicii, astfel încât calitatea lor de studenți nu mai este definitorie, ei acționând din însărcinarea și în serviciul unității [49, p.26].

Notabile, în acest context, sunt prevederile Legii Republicii Moldova cu privire la poliție, nr. 416-XIII din 18.12.1990, care admite, în anumite situații, echivalarea studenților cu persoanele cu funcție de răspundere, art. 6 consfințind: „Colaboratorii organelor afacerilor interne, militarii trupelor de interne, cursanții și audienții instituțiilor de învățământ (sublinierea ne aparține – n.a.) ale Ministerului Afacerilor Interne pot fi antrenați la îndeplinirea sarcinilor poliției în modul stabilit de Ministerul Afacerilor Interne. În acest caz, asupra lor se extinde statutul juridic de colaborator al poliției, stabilit de prezenta lege” [69].

Legea penală autohtonă folosește, de rând cu noțiunea „persoană cu funcție de răspundere”, și pe aceea de „funcționar”.

În textul normativ al art. 330 Cod penal se încriminează „primirea de către un funcționar al autorității publice, al altei instituții, întreprinderi sau organizații de stat, care nu este persoană cu funcție de răspundere, a unei recompense ilicite sau a unor avantaje patrimoniale pentru îndeplinirea unor acțiuni sau acordarea de servicii ce țin de obligațiile lui de serviciu”.

Din cele expuse reiese că funcționarului, ca și persoanei cu funcție de răspundere, i se acordă permanent sau provizoriu, în virtutea legii, prin numire, prin alegere, fie în virtutea unei însărcinări, anumite drepturi și obligații, deci atribuții, dar care, prin esența lor, nu sunt de caracter autoritar, administrativ de dispoziție sau organizatorico-economice, acestea fiind specifice persoanei cu funcție de răspundere [41, p.60].

Din sensul legii rezultă că atribuțiile funcționarului se referă la acordarea unor servicii, executarea unor acțiuni în interesul cetățenilor, care, deși țin de activitatea unei autorități publice, instituții, întreprinderi sau organizații de stat, nu sunt însă de aceeași natură cu cele ale persoanei cu funcție de răspundere.

Totodată, delimitând conceptul de „persoană cu funcție de răspundere” față de „funcționar”, prevăzut la art. 330 Cod penal, constatăm că Codul penal la art. 256 „Primirea unei remunerații ilicite pentru îndeplinirea lucrărilor legate de deservirea populației” incriminează fapta de „primire, prin extorcare … pentru îndeplinirea unor lucrări sau pentru prestarea unor servicii în sfera comerțului, alimentației publice, transportului, deservirii sociale, comunale, medicale sau de altă natură, lucrări și servicii ce țin de obligațiile de serviciu” săvârșită de către „un lucrător fără funcție de răspundere dintr-o întreprindere, instituție sau organizație”.

După cum observăm, și în acest caz criteriul de delimitare față de alți subiecți îl constituie absența unei funcții de răspundere. Distincția, însă, față de subiectul prevăzut la
art. 330 Cod penal, care, de altfel, de asemenea primește o recompensă ilicită pentru exercitarea atribuțiilor de serviciu, rezidă în statutul juridic al entității în care activează persoana. Astfel, subiect al infracțiunii prevăzute la art. 330 Cod penal poate fi angajatul „unei autorități publice, al altei instituții, întreprinderi sau organizații de stat”, iar la art. 256 Cod penal se menționează doar lucrătorul dintr-o „întreprindere, instituție sau organizație”, fără ca legiuitorul să specifice apartenența publică sau privată a acesteia.

Reieșind din caracterul special al normei prevăzute la art. 330 Cod penal, față de cea prevăzută la art. 256 Cod penal, concluzionăm că ultima poate fi aplicată în exclusivitate față de angajații instituțiilor, întreprinderilor sau organizațiilor, al căror fondator exclusiv nu este statul.

În acest context considerăm că din cuprinsul art. 256 Cod penal urmează a fi exclusă sintagma „fără funcție de răspundere”, noțiune caracteristică subiecților prevăzuți la art. 324, 330 Cod penal, aceasta urmând a fi înlocuită cu o sintagmă care ar fi în concordanță cu definiția prezentată la art. 124 Cod penal „Persoana care gestionează o organizație comercială, obștească sau altă organizație nestatală”.

Totodată, după cum s-a menționat mai sus, legislația nu se limitează doar la termenul „persoană cu funcție de răspundere”, fiind utilizați și „persoane cu statut public” [88], „funcționar public” [89], „persoane care dețin funcții publice” [87], „demnitar de stat” [80], „funcția de demnitar public” [30].

Observăm că noțiunea „persoană cu funcție de răspundere” (caracteristică dreptului penal) este utilizată distinct de noțiunea „funcționar public” (caracteristică dreptului administrativ), fiind imperioasă stabilirea gradului de corelare între acestea.

Funcția publică este situația juridică a persoanei fizice învestite, în mod legal, cu atribuția de a acționa în realizarea competenței unui organ de stat, sau, altfel spus, funcția publică este complexul de atribuții, puteri și competențe, stabilite potrivit legii, din cadrul unui serviciu public, înființat în scopul satisfacerii, în mod continuu și permanent, de către funcționarii publici, numiți sau aleși, a intereselor generale ale societății [147, p.30].

În conformitate cu prevederile Legii nr. 158 din 04.07.2008 (art.2), prin  funcționar public înțelegem persoana fizică numită într-o funcție publică, care, la rândul său, desemnează ansamblul atribuțiilor și obligațiilor stabilite în temeiul legii în scopul realizării prerogativelor de putere publică. Activitatea funcționarilor publici se desfășoară în cadrul autorității publice, adică orice structură organizatorică sau organ, instituite prin lege sau printr-un alt act normativ, care acționează în regim de putere publică în scopul realizării unui interes public.

Astfel, funcționarii publici reprezintă mijloacele prin care acționează funcțiile publice [19, p.151]. Funcționarii publici sunt persoane fizice și, atunci când ei exercită una dintre atribuțiile specifice funcției ce o realizează, ei acționează, se manifestă în numele persoanei juridice de drept public din care face parte funcția publică ocupată de ei.

Observăm că conceptul de funcționar public este cu mult mai restrâns decât cel de persoană cu funcție de răspundere, limitându-se la persoanele care au „drepturi și obligații în vederea exercitării funcțiilor autorității publice” (art. 123 Cod penal), fiind astfel exceptate persoanele care exercită funcții „administrative de dispoziție ori organizatorico-economice”.

Mai mult ca atât, funcționarul public este legat indispensabil de autoritatea publică, pe când persoana cu funcție de răspundere este persoana care activează într-o „întreprindere, instituție, organizație de stat sau a administrației publice locale ori într-o subdiviziune a lor”, pe lângă autoritățile publice fiind cuprinse și entitățile subordonate acestora, între noțiunile date existând astfel, raportul de parte – întreg.

   Nu putem însă să nu remarcăm că este puțin nereușită definirea persoanei cu funcție de răspundere prin indicarea apartenenței acesteia la „întreprindere, instituție, organizație de stat sau a administrației publice locale ori într-o subdiviziune a lor”.

La Titlul III al Constituției Republicii Moldova este reglementată activitatea „Autorităților publice” din cadrul cărora fac parte autoritățile publice centrale și cele locale. Respectiv, nu este cazul să menționăm suplimentar că persoana cu funcție de răspundere poate să activeze și în cadrul „administrației publice locale ori într-o subdiviziune a lor”, aceasta subînțelegându-se de la sine.

Totodată, observăm că în cuprinsul art. 123 Cod penal legiuitorul utilizează nu sintagma „autoritate publică”, dar noțiunile de „întreprindere, instituție, organizație de stat” în cadrul căreia se exercită „funcțiile autorităților publice”, astfel încercându-se echivalarea acestor două noțiuni, ceea ce, din punctul nostru de vedere, este absolut inacceptabil.

Autoritatea publică poate fi definită drept o instituție politică, constituită în mod direct sau indirect de către popor, învestită de Constituție cu anumită competență pentru a îndeplini anumite funcții de guvernare a țării și care se bucură de o anumită autoritate și prestigiu in societate [39, p.9]. Autorităților publice le este caracteristic principiul autonomiei, în timp ce întreprinderile, instituțiile, organizațiile de stat fac parte din sistem, adică dintr-o structură în care persistă și o subordonare ierarhică, scopul acestora fiind de a organiza și asigura executarea, precum și îndeplinirea nemijlocită a deciziilor politice, respectarea tuturor actelor normative emise de autoritățile statului.

Observăm că la definiția dată „funcționarului” de la art. 330 Cod penal legiuitorul utilizează sintagma „autoritate publică”, fără a indica necesitatea apartenenței funcționarului la „administrația publică locală”, aceasta încadrându-se în prima, ceea ce denotă inconsecvența legiuitorului în definirea termenilor utilizați în legea penală.

În aceste condiții, mai adecvată ar fi substituirea formulării „întreprindere, instituție, organizație de stat sau a administrației publice locale ori într-o subdiviziune a lor” cu cea de „autoritate publică sau organ, instituție, organizație creată sau subordonată unei autorități publice”.

Astfel, pentru a înlătura orice ambiguități la definirea persoanei publice, considerăm necesară definirea sintagmei „autoritate publică”, după modelul prezentat la art. 2 al Legii Republicii Moldova privind contenciosul administrativ, nr. 793 din 10.02.2000 [77].

Se propune completarea Codului penal cu art. 1232 „Autoritate publică”:

„Prin autoritate publică se înțelege orice structură organizatorică sau organ, instituite prin lege sau printr-un act administrativ normativ, care acționează în regim de putere publică în scopul realizării unui interes public. Sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentului cod, persoanele de drept privat care exercită atribuții de putere publică sau utilizează domeniul public, fiind împuternicite prin lege să presteze un serviciu de interes public, inclusiv persoanele care prestează servicii notariale”.

În acest context, însumând toate argumentele expuse mai sus, art. 123 Cod penal va avea următorul conținut:

„Persoana publică. 

(1) Prin persoană publică se înțelege persoana depozitară a interesului public, din cadrul unei autorități publice sau organ, instituție, organizație creată sau subordonată unei autorități publice, care deține un mandat legislativ, executiv, administrativ sau judiciar, care a fost numită ori aleasă, cu titlu permanent sau provizoriu, remunerată sau nu, oricare ar fi nivelul său ierarhic, orice persoană care exercită o funcție publică, inclusiv pentru un organism public sau o întreprindere publică internațională”.

După alin. (1) al art. 123 Cod penal se va introduce alin. (1)1 cu următorul conținut:

„(11) Sunt asimilate persoanelor publice:

reprezentantul statului în societățile comerciale;

conducătorii și adjuncții lor din societățile comerciale cu capital majoritar de stat;

administratorul insolvabilității unei întreprinderi de stat / municipale sau al unei societăți comerciale, a cărei cotă majoritară din fondul statutar este deținută de către stat;

lichidatorul unei întreprinderi de stat / municipale sau al unei societăți comerciale, a cărei cotă majoritară din fondul statutar este deținută de către stat”.

Vis-à-vis de persoanele asimilate „persoanelor publice”, considerăm că o asemenea apreciere este absolut argumentată reieșind din gradul sporit al pericolului social al acțiunilor criminale comise de către persoanele date.

Remarcăm că, în conformitate cu Legea insolvabilității, nr. 632 din 14.11.2001, procedura de insolvabilitate „este aplicabilă întreprinderilor, indiferent de tipul lor de proprietate și forma juridică de organizare” (alin. (2) art. 1) [78], iar administrator este „persoana desemnată de instanța de judecată pentru supravegherea și/sau administrarea patrimoniului debitorului în cadrul procesului de insolvabilitate în modul și în conformitate cu competențele stabilite de prezenta lege”. Adică, de facto, administratorul îndeplinește aceleași atribuții pe care le are conducătorul întreprinderii de stat, acesta din urmă, însă, fiind recunoscut de legea penală drept persoană cu funcție de răspundere.

Analogică este situația și în cazul lichidatorului, care, în conformitate cu alin. (4) art. 90 Cod civil, „are aceleași împuterniciri, obligații și responsabilități ca și administratorul, în măsura în care acestea sunt compatibile cu activitatea de lichidator”.

Mai mult ca atât, o asemenea incriminare se impune și din simplul considerent că în cazul în care persoanele date vor fi recunoscute în calitate de persoane care gestionează o organizație comercială, obștească sau altă organizație nestatală, acestea nu vor putea și, la moment, nu pot fi trase la răspundere penală pentru depășirea atribuțiilor de serviciu sau neglijență în serviciu, în pofida faptului că interesele statului au fost afectate în mod direct.

Totodată, subliniem că definiția dată „persoanei cu înaltă funcție de răspundere” urmează a fi menținută, inclusiv efectul pe care îl are asupra răspunderii penale fapta de corupere pasivă săvârșită de către asemenea persoane, urmând a fi modificată doar denumirea acestora, spre exemplu „persoană publică de rang înalt”.

Un moment important în definirea conceptului de persoană cu funcție de răspundere îl constituie delimitarea acesteia de alte categorii de angajați.

Astfel, problema privind posedarea de către medici și profesori a calității de persoane cu funcție de răspundere este una dintre cele mai controversate în doctrina juridică.

În acest context, M. Lâsov menționează: „Dacă medicul, exercitând atribuțiile sale profesionale, în timpul examinării pacientului primește de la acesta un folos oarecare, nu trebuie să fie considerat persoană coruptă (în sensul art. 324 Cod penal), fiindcă el activa nu în calitate de persoană cu funcție de răspundere. Acțiunile sale nu comportau elementul administrativ de dispoziție ori organizatorico-economic și nu au urmat careva consecințe juridice. Însă, dacă același medic, primind de la pacient un folos, ilegal, îi eliberează un certificat ce ține de atribuțiile de serviciu ale acestuia, atunci el va purta răspundere, deoarece acțiunile sale au efecte juridice” [198, p.130].

O poziție diametral opusă susține A. Kviținia, care consideră că orice medic urmează a fi considerat persoană cu funcție de răspundere: „Una și aceeași persoană medic nu poate fi considerată, concomitent, persoană cu funcție de răspundere și să nu fie considerată în această calitate. Orice medic care lucrează într-o instituție medicală este persoană cu funcție de răspundere, deoarece el, în procesul activității sale, întotdeauna poate să îndeplinească careva funcții administrative de dispoziție ori organizatorico-economice cu urmări juridice (eliberarea certificatului de boală, a altor certificate)” [186, p.56-57].

Doctrina românească susține că medicul din instituțiile medico-sanitare este funcționar public (persoană cu funcție de răspundere). Desprinderea medicului de calitatea de funcționar public vizează doar raporturile dintre acesta și pacient pentru asigurarea libertății și responsabilității actului medical. Medicul trebuie să fie stăpânul, liber de orice subordonare, al deciziei și al acțiunii sale medicale. Această libertate nu poate fi opusă, însă, răspunderii penale ce poate reveni medicului în baza statutului său de persoană care exercită o îndatorire de serviciu, ca reprezentant al unei instituții medicale [50, p.76].

Tribunalul Municipal București indică, în dosarul nr.129/1993, că „fapta inculpatei, medic la dispensarul medical pendinte de la o întreprindere, de a fi primit de la unii salariați ai unității diferite sume de bani pentru a le elibera certificate de concediu medical constituie infracțiunea de luare de mită (corupere pasivă)” [142, p.679].

Totodată, într-o sentință a Curții Supreme de Justiție a României, secția penală, decretul nr.1467/1992, se menționează: „Nu se poate susține că un medic poate fi considerat sau asimilat unui simplu funcționar ce exercită o însărcinare în serviciul unei instituții a statului, pentru că, în caz contrar, s-ar ignora conținutul și caracteristicile profesiunii medicale. Profesiunea medicală prin caracteristicile sale specifice se realizează în cadrul spitalelor, clinicilor sau cabinetelor medicale, medicul bucurându-se de toată independența profesională, decizia lui neputând fi supusă nici unei constrângeri administrative sau de altă natură, ceea ce nu caracterizează pe funcționarul public, subordonat administrativ și supus deciziilor ierarhice superioare” [142, p.680].

O categorie distinctă a medicilor, care au calitatea de persoane cu funcție de răspundere, o constituie faptul că, exercitându-și profesia, îndeplinesc și o funcție ce implică exercițiul autorității de stat. Printre aceștia putem evidenția medicii care funcționează în cadrul unor inspecții de sănătate publică, ca organe de specialitate cărora legea le conferă atribuții de constatare a unor încălcări de lege și de sancționare a acestora. Aceste organe de specialitate controlează modul de aplicare a normelor de igienă și sanitar-antiepidemice în mediul de viață al populației și la locul de muncă [112, p.162].

Atribuțiile de constatare și sancționare a încălcărilor de lege privind igiena și sănătatea publică sunt atribuții ce implică exercițiul autorității de stat; sănătatea publică constituind o valoare socială de mare însemnătate, astfel că garantarea acesteia este o funcție internă a statului, pe care aceasta o realizează prin organele sale, valoare socială ce este ocrotită prin toate mijloacele juridice, inclusiv cele de drept penal [110, p.50].

De remarcat este faptul că unele legislații penale în mod expres atribuie medicii la categoria persoanelor cu funcție de răspundere, în cazul efectuării de către aceștia a anumitor acțiuni care țin de atribuțiile lor de serviciu.

Astfel, în Codul penal al Republicii Islamice Mauritania este prevăzută, la
art. 156, 171, răspunderea penală pentru corupere pasivă: fapta oricărui medic, chirurg de a primi careva avantaje necuvenite pentru a-l favoriza pe cineva, a confirma sau infirma existența unei anumite maladii, incapacitatea temporară sau permanentă de muncă, cauzele decesului [249].

Deci, concluzionăm că personalul medical, fiind angajați ai instituțiilor publice ce dețin o anumită funcție (medic-șef al spitalului, șef de secție, soră medicală superioară etc.), poate îndeplini acțiuni care au un caracter administrativ de dispoziție sau organizatorico-economice și, prin urmare, se prezintă drept persoane cu funcție de răspundere.

Însă, în cazul în care medicul, indiferent de funcția pe care o ocupă, acordă consultații medicale sau efectuează operații, această activitate fiind strict profesională, el nu va poseda calitatea de persoană cu funcție de răspundere și, respectiv, nu va fi tras la răspundere pentru corupere pasivă. Aceasta nu înseamnă însă că primirea de foloase necuvenite pentru înfăptuirea acțiunilor pur profesionale de către medic sunt în afara legii penale.

N. Kadnikov consideră că, deși Judecătoria Supremă a Federației Ruse a recunoscut în calitate de persoane cu funcție de răspundere profesorul universitar care primește o remunerație necuvenită pentru a favoriza studenții la examen, sau medicul-chirurg care, contra aceleiași remunerații necuvenite, eliberează certificate medicale, aceștia totuși urmează a fi recunoscuți drept funcționari și nu persoane cu funcție de răspundere [183, p.136].

Ne raliem opiniei expuse de V. Zubco care afirmă că, în asemenea cazuri, medicul urmează a fi considerat drept funcționar, în sensul art. 330 Cod penal, și, respectiv, pedepsit în conformitate cu sancțiunile prevăzute la acest articol [156, p.17].

În mod similar este efectuată calificarea juridică a acțiunilor medicilor de către practica judiciară. Plenul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, examinând recursul în anulare al inculpatului G.N., a ajuns la concluzia că fapta lui G.N., care, deținând funcția de medic chirurg la Spitalul Clinic Municipal de Urgență, a pretins și a primit o remunerație necuvenită pentru efectuarea unei intervenții chirurgicale, urmează a fi calificată conform prevederilor
art. 330 Cod penal [66].

Atât Plenul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, cât și cel al Judecătoriei Supreme a Bielorusiei explică: „Dacă, concomitent cu exercitarea funcțiilor pur profesionale sau tehnice, persoanele sunt învestite și cu funcție de ordin administrativ de dispoziție sau organizatorico-economic, în caz de primire a unui avantaj necuvenit, ele pot fi trase la răspundere penală pentru infracțiunea prevăzută în art. 187 Cod penal (redacția anului 1961), de exemplu: medicul pentru luare de mită în legătură cu eliberarea certificatului de concediu medical, sau cu participarea în calitate de membru al Consiliului de expertiză medicală a vitalității sau medico-militară; profesorii instituțiilor de învățământ pentru luare de mită la exercitarea funcțiilor ca membri ai comisiilor de examinare sau calificare”; „Ș.M., activând în calitate de medic-expert chirurg al Consiliului de expertiză medicală a vitalității de la Casa Teritorială de Asigurări Sociale, abilitat, în virtutea atribuțiilor de serviciu, cu studierea actelor medicale ale bolnavilor trimiși pentru expertizare, examinarea bolnavului și aprecierea gradului de invaliditate, fiind în acest mod persoană cu funcție de răspundere în virtutea statutului de membru al Consiliului dat” [136]; „Inculpata T.M., exercitând funcția de Președinte al Consiliului medical al Departamentului Expertiză Medicală a Vitalității de la Casa Națională de Asigurări Sociale și fiind în așa mod persoană cu funcție de răspundere…” [131].

Referindu-se la calificarea acțiunilor profesorilor, I. Țurcan susține că „îndeplinirea în timpul exercitării obligațiunilor a unor acțiuni, care pot aduce la unele consecințe cu caracter juridic, nu servește drept temei de recunoaștere a acesteia în calitate de persoană cu funcție de răspundere” [148, p.83].

Adițional la care un șir de autori menționează că, la primirea examenelor, profesorii apreciază cunoștințele elevilor cu stabilirea unei note. Primirea de examene, colocvii intră în planul de învățământ, este o sarcină a profesorului, deci aceste acțiuni țin de atribuțiile lui profesionale. Recunoașterea profesorilor care sunt membri ai consiliilor de examinare drept persoane cu funcție de răspundere când primesc examenele de admitere în instituția de învățământ sau de absolvire a acesteia este o greșeală, deoarece profesorii care sunt membri ai comisiilor de examinare, adică cei care nemijlocit apreciază cunoștințele candidaților, nu fac altceva decât își realizează doar împuternicirile profesionale [3, p.161].

Nu putem accepta aceste afirmații, alăturându-ne autorilor care susțin că, în pofida faptului că primirea examenelor și colocviilor intră în atribuțiile de serviciu (profesionale), de decizia care va fi luată depinde producerea unor efecte juridice; astfel precum medicul, apreciind starea pacientului, eliberează în mod ilegal, contra plată, un certificat și, respectiv, este tras la răspundere pentru corupere pasivă, în mod similar trebuie calificată și fapta profesorului care apreciază cunoștințele studentului sau ale elevului sub influența unor avantaje necuvenite [208, p.53].

Calitatea de persoană cu funcție de răspundere este mai evidentă în cazul în care profesorului, prin ordin, îi sunt încredințate în mod expres anumite atribuții de ordin administrativ de dispoziție sau organizatorico-economice. Plenul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, examinând recursul în anulare pe cauza nr. 1r/a-13/2003 din 04.02.2003, l-a recunoscut pe P.G. ca fiind persoană cu funcție de răspundere, urmare a faptului că, în baza ordinului nr. 101 al Direcției Generale de Învățămînt, Tineret și Sport Orhei din 02.06.2000, a fost numit președinte al comisiei de examinare la Centrul de bacalaureat al liceului teoretic M [65]. Într-o altă speță „C.G, deținând funcția de director-adjunct pe instruire și producere al Școlii Polivalente B., abilitat, în conformitate cu obligațiunile de serviciu, cu organizarea și desfășurarea examenelor de înmatriculare și absolvire, cu asigurarea corectitudinii completării documentelor de evidență și analiză a activității școlare, fiind în acest mod persoană cu funcție de răspundere…” [135].

Însă, în cazul în care plata nedatorată este primită pentru înfăptuirea altor acțiuni ce nu produc efecte juridice, fapta urmează a fi calificată conform art. 330 Cod penal: „V.C., fiind funcționar al unei instituții de stat și exercitând funcția de lector la facultatea M., a primit de la N.A. o recompensă ilicită în sumă de 150 dolari SUA, pentru susținerea examenului, adică pentru îndeplinirea obligațiilor de serviciu” [134].

Judecătoria Supremă a Federației Ruse, examinând recursul profesorului universitar M., care a fost condamnat pentru luare de mită, a concluzionat că cet. M. în calitatea sa de profesor a fost abilitat cu dreptul de a primi examenele de la studenți. Nesusținerea de către student a examenului, adică primirea unei note negative atrag, anumite consecințe juridice: studentul nu este admis la sesiunea următoare și, în consecință, este exmatriculat din universitate. Astfel, urmare a faptului că cet. M. activa într-o instituție de învățământ de stat, acesta a fost împuternicit cu atribuții administrative de dispoziție și, respectiv, urmează a fi recunoscut în calitate de persoană cu funcție de răspundere [205].

În ceea ce privește statutul juridic al avocaților, considerăm că aceștia nu sunt persoane cu funcție de răspundere, întrucât profesia de avocat este liberă și independentă, avocații exercitându-și profesia în nume propriu [81].

Avocatul are statutul juridic de liber profesionist, care cuprinde drepturile și obligațiile stabilite de lege, acestea fiind destinate asigurării unei apărări libere a justițiabililor, fără vreo subordonare față de autoritatea publică. Angajarea avocatului se face de către justițiabili și, respectiv, în cadrul procesului acesta îndeplinește funcția de mandatar al persoanelor care l-au angajat, având împuternicirea de a le reprezenta sau asista înaintea instanțelor de judecată.

Totodată, reieșind din dispoziția alin. (2) art. 335 Cod penal, care prevede în calitate de agravantă abuzul de putere săvârșit de către „un notar, auditor sau avocat”, concluzionăm că avocații au fost recunoscuți drept persoane care gestionează o organizație comercială, obștească sau altă organizație nestatală.

Un interes deosebit prezintă, de asemenea, elucidarea statutului juridic al notarilor, și în acest caz doctrina fiind pe poziții diferite față de calitatea acestora.

În conformitate cu alin. (1) art. 2 al Legii Republicii Moldova cu privire la notariat,
nr. 1453-XV  din  08.11.2002 [82] – „Notariatul este o instituție publică de drept abilitată să asigure, în condițiile legii, ocrotirea drepturilor și intereselor legale ale persoanelor și statului prin îndeplinirea de acte notariale în numele Republicii Moldova”, iar în conformitate cu
alin. (2) art. 3 – „Actul notarial, purtând sigiliul și semnătura persoanei care desfășoară activitate notarială, este de autoritate publică, se prezumă legal și veridic și are forță probantă”.

Anume pornind de la caracterul atribuțiilor pe care le îndeplinește notarul și, respectiv, din statutul juridic al acestuia conferit de lege, în doctrina juridică până la moment nu s-a ajuns la un consens privind calitatea juridică a notarului.

A. Basarab subliniază că în România se atestă o tendință de recunoaștere a subordonării de serviciu a notarului Ministerului de Justiție, iar ulterior punerea pe aceeași treaptă a lui cu funcționarii publici [6, p.65].

Recunoscând că notarul efectuează controlul asupra respectării legislației la înregistrarea actelor notariale, S. Bezusov menționează, însă, că aceste acțiuni sunt îndreptate spre protejarea intereselor legitime ale unei persoane concrete. Și anume în fața acestei persoane, și nu a autorității publice, notarul poartă răspundere materială deplină. Notarului nu-i este caracteristică funcția controlului de stat al legalității în interesele aparatului de stat, obiectul lui îl constituie interesul patrimonial al multiplelor subiecte din circuitul civil, printre care se află și aparatul de stat, numai că fără careva avantaje ale reprezentanților aparatului de stat în fața altor clienți [167, p.32]. Adițional la care I. Leș subliniază că notarul nu este o persoană cu funcție de răspundere, ci un subiect juridic specific, care se află în raporturi contractuale cu clienții săi și care poartă răspundere materială contractuală în cazul neîndeplinirii obligațiilor sale [91, p.45].

Consemnând argumentele menționate, totuși, pornind de la conținutul normativ al activității notariale și sarcinile puse în fața acesteia, susținem poziția conform căreia notarul are statut de persoană cu funcție de răspundere, fiind benefică operarea de către legiuitor a modificărilor corespunzătoare în Codul penal.

Iu. Filimonov opinează că „activitatea notarială poartă caracterul autorității de stat, iar subiectele ei principale, notarii, indiferent de tipul lor din punctul de vedere al legii penale, sunt obiectiv persoane cu funcție de răspundere… Activitatea particulară desfășurată de notar în anumită măsură prezintă o formă transformată a serviciului de stat” [230, p.31].

Având în vedere că legislația nu conferă notarului, în mod expres, calitatea de persoană cu funcție de răspundere, E. Constantinescu consideră că legiuitorul trebuie să introducă modificările corespunzătoare privind statutul juridic al notarului [32, p.31].

Având în vedere că supra, definind „autoritatea publică”, am inclus sintagma „inclusiv persoanele care prestează servicii notariale”, propunem următoarea modificare legislativă:

– La alin. (2) art. 335 Cod penal se exclude cuvântul „notar”.

În acest context, dorim să atragem atenția asupra faptului că unii autori, contestând calitatea medicilor, avocaților, notarilor de subiect activ al coruperii pasive, au remarcat că „legile speciale care reglementează organizarea și exercitarea lor conțin prevederi exprese ce exclud pe participanții lor din categoria funcționarilor publici sau a funcționarilor și, pe cale de consecință, din aceea a posibililor subiecți activi ai infracțiunii de luare de mită” [126, p.95-96].

Totuși, după cum s-a menționat la începutul acestei secțiuni, fiecărei ramuri a dreptului îi este caracteristică, în principiu, propria definiție a noțiunii de persoană cu funcție de răspundere, fiind conformă cu exigențele impuse de ramura dată.

În cazul coruperii pasive, ca și în cazul tuturor infracțiunilor prevăzute în Capitolul XV din Partea Specială a Codului penal, calitatea de persoană cu funcție de răspundere cerută subiectului activ este specifică dreptului penal, fiind reglementată prin prevederile art. 123 Cod penal. Astfel, ea nu poate avea altă reglementare, alt înțeles decât cel stabilit prin prevederile Părții Generale a Codului penal – art.123 – și care sunt comune pentru toate infracțiunile a căror existență este condiționată de această calitate impusă subiectului activ.

Dificilă este și chestiunea privind posibilitatea tragerii la răspundere penală a experților pentru infracțiuni de corupere. Experții, în cazul expertizelor judiciare, nu dispun de calitățile persoanei cu funcție de răspundere, ceea ce nu pune la îndoială importanța și responsabilitatea lucrului efectuat de ei. Fiind un specialist într-un anumit domeniu, expertul este atras în cadrul unui proces penal sau civil pentru a face o expertiză, fără însă a dispune de atribuții organizatorico-economice sau administrative de dispoziție. Concluziile expertului nu sunt obligatorii pentru judecată, urmând a fi apreciate corelativ cu alte probe.

Din aceste considerente, concluzia falsă a expertului și a specialistului sunt calificate ca infracțiuni împotriva justiției (art. 312 Cod penal), dar nu ca infracțiuni săvârșite de persoane cu funcție de răspundere.

Totodată, în practica judiciară se întâlnesc soluții contrare aprecierilor date mai sus: „Inculpata C.L., exercitând funcția de medic expert judiciar la Spitalului Clinic de Psihiatrie din or. Codru și fiind persoană cu funcție de răspundere, căreia într-o instituție publică i s-a acordat anumite drepturi și obligații, a extorcat și a primit suma de 500 dolari SUA, sumă ce nu i se cuvenea, pentru stabilirea rezultatelor unei expertize psihiatrice în favoarea ultimului, acțiuni ce țin de obligațiunile sale de serviciu, prin ce a comis fapta de corupere pasivă cu extorcarea de bani” [137].

Alta ni se prezintă situația în cazul în care sunt efectuate, spre exemplu, expertize care au drept scop stabilirea dacă sunt respectate condițiile de licențiere, rezultatul acestora fiind decizia de acordare, suspendare sau retragere a licenței, sau expertiza medicală privind acordarea gradului de invaliditate.

Astfel, dacă expertul are dreptul să acționeze, de unul singur sau colegial, din numele unui organ de stat, să elibereze un document oficial, care acordă drepturi sau eliberează de obligații, ce confirmă un fapt juridic, adică să săvârșească la indicația acestor organe acțiuni care generează consecințe juridice, el poate fi recunoscut în calitate de persoană cu funcție de răspundere.

Un alt aspect care suscită atenția a fost remarcat de către N. Ataman, care susține că urmează să facem distincție între o persoană care activează în cadrul unui organ al autorității publice și o persoană care activează în cadrul unei întreprinderi de stat sau municipale, punctul de distincție constituindu-l valorile sociale protejate de legea penală [2, p.198].

O primă opinie este expusă de către V. Feodorov, care este de părere că serviciul în cadrul unui organ al autorității publice are drept scop asigurarea și executarea activității publice centrale sau locale în persoana organelor acestora, pe când serviciul în cadrul unei întreprinderi de stat sau municipale are drept scop asigurarea producerii de bunuri, executarea de lucrări și servicii și multe alte scopuri, în funcție de destinația lor [229, p.34].

Bineînțeles, nu putem neglija faptul că întreprinderile de stat și cele municipale au caracter comercial. În conformitate cu alin. (1) art. 13 al Legii Republicii Moldova cu privire la antreprenoriat și întreprinderi, nr.845-XII din 03.01.1992 [70], întreprinderile de stat și cele municipale sunt abilitate cu dreptul de a desfășura activitate de antreprenoriat. Respectiv, s-ar impune concluzia că faptele de corupere săvârșite de către funcționarii acestor întreprinderi urmează a fi sancționate conform prevederilor Capitolului XVI „Infracțiuni săvârșite de persoane care gestionează o organizație comercială, obștească sau altă organizație nestatală” din Codul penal al Republicii Moldova.

Totuși, considerăm că nu putem privi în mod unilateral problema dată, chiar pornind de la valorile protejate de legea penală și de la percepția socială a acțiunilor de corupție săvârșite în cadrul unei întreprinderi de stat sau al unei societăți comerciale.

Deși Legea nr.845-XII din 03.01.1992 a inclus în categoria antreprenorilor, de rând cu alte persoane, întreprinderile de stat și cele municipale, în cazul când va fi pretins, primit un avantaj necuvenit, se va atenta anume asupra relațiilor sociale referitoare la activitatea normală și într-un cadru legal a autorităților publice.

Aceasta se explică pin faptul că, spre deosebire de alte persoane juridice cu scop lucrativ, întreprinderea de stat și cea municipală aparține integral statului și, respectiv, persoanele din cadrul acestor întreprinderi sunt subordonate direct unui minister, departament etc. ale statului; deci, prin încercarea de a corupe o persoană din cadrul acestor întreprinderi va fi discreditată autoritatea publică în întregime.

Mai mult ca atât, unii autori [3, p.159] consideră că încadrarea în conceptul de persoană cu funcție de răspundere este valabilă și pentru societățile comerciale cu capital de stat majoritar, menționând că prin întreprindere, instituție, organizație de stat se înțelege orice întreprindere, instituție, organizație care desfășoară o activitate utilă societății potrivit legii și care se bazează pe proprietatea statului ori preponderent a statului, indiferent de forma organizatorico-juridică.

Părtaș al acestei opinii, S. Denisov consideră că „întreprinderea publică” include în sine orice întreprindere, indiferent de forma organizatorico-juridică, față de care statul poate să-și exercite în mod direct sau indirect autoritatea sa. Exercitarea autorității publice presupune deținerea unei cote majoritare din capitalul statutar al întreprinderii, controlul asupra majorității voturilor, cu drept decizional, precum și posibilitatea numirii membrilor majoritari ai consiliului de administrare. Managerii acestor întreprinderi sunt asimilați cu funcționarii publici, reieșind din considerentul că ei, de facto, exercită funcții publice [173, p.242].

La moment, nu putem accepta o asemenea extindere a conceptului persoană cu funcție de răspundere, din simplul considerent că s-ar încălca prevederile alin. (2) art. 3 Cod penal, care interzice interpretarea extensivă defavorabilă a legii penale, cu atât mai mult că Legea
nr. 1264-XV din 19.07.2002 nu vizează toate persoanele cărora le-au fost delegate drepturi și obligații în vederea exercitării funcțiilor sau acțiunilor administrative de dispoziție ori organizatorico-economice, ci doar conducătorii și adjuncții acestora.

Considerăm că legiuitorul ar trebui să recunoască în mod expres reprezentanții statului în societățile economice (spre exemplu, membrii consiliului de administrare) în calitate de persoane cu funcție de răspundere, urmare a prejudiciului cauzat prin acțiunile criminale ale acestora.

În acest context, atragem însă atenția că noțiunea de „persoană care gestionează o organizație comercială obștească sau altă organizație nestatală” nu reflectă pregnant cercul subiecților pe care îi cuprinde, dat fiind faptul că termenul „a gestiona” semnifică acțiunea de
„a avea în gestiune bunurile, fondurile unei întreprinderi, instituții etc.”, iar termenul „gestiune”, la rândul său, semnifică „administrare a bunurilor unei întreprinderi, instituții sau persoane” (DEX), având loc astfel o restrângere artificială a acestuia.

Inițial, legiuitorul francez, stabilind caracteristicile subiectului coruperii comise în cadrul unei întreprinderi, a stabilit că acesta trebuie să se afle într-o legătură de subordonare de serviciu față de angajatorul său. Ulterior, fiind modificat Codul muncii al Franței, s-a stabilit că coruptă urmează a fi considerată oricare persoană care în activitatea sa profesională sau socială exercită careva funcție sau acțiuni din numele sau în interesul unei persoane fizice sau juridice, sau al oricărei altei organizații, în această categorie fiind de asemenea incluși avocații și notarii [242].

Reieșind din spiritul Convențiilor internaționale la care Republica Moldova este parte, este necesară modificarea denumirii Capitolului XVI din Partea Specială a Codului penal prin substituirea sintagmei „Infracțiuni săvârșite de persoane care gestionează o organizație comercială, obștească sau altă organizație nestatală” cu „Corupția în sectorul privat”.

În mod corelativ vor fi modificate denumirile art. 333 și 334 Cod penal: „Corupția pasivă în sectorul privat” și, respectiv, „Corupția activă în sectorul privat”.

Trebuie, de asemenea, să ne dezicem de noțiunea „persoană care gestionează o organizație comercială obștească sau altă organizație nestatală” în favoarea noțiunii „persoană care conduce sau activează în cadrul unei entități din sectorul privat”.

Vis-à-vis de raportul între noțiunile de persoană cu funcție de răspundere și persoană care gestionează o organizație comercială obștească sau altă organizație nestatală, remarcăm existența unei grave lacune în legislație, condiționate de adoptarea noului Cod penal.

Până la adoptarea noului Cod penal, factorii de decizie ai organizațiilor, întreprinderilor private erau recunoscuți în calitate de persoane cu funcție de răspundere și, respectiv, erau trași la răspundere pentru infracțiunile prevăzute de Capitolul VIII „Infracțiunile săvârșite de către persoana cu funcție de răspundere”. Totodată, la moment, în conformitate cu prevederile art. 124 Cod penal (în redacție nouă), persoanele menționate sunt considerate în calitate de persoane care gestionează o organizație comercială, obștească sau alte organizații nestatale.

În conformitate cu prevederile alin. (1) art. 10 Cod penal (redacție nouă), „legea penală care înlătură caracterul infracțional al faptei, care ușurează pedeapsa ori, în alt mod, ameliorează situația persoanei ce a comis infracțiunea are efect retroactiv, adică se extinde asupra persoanelor care au săvârșit faptele respective până la intrarea în vigoare a acestei legi”.

Astfel, prin delimitarea făcută de legiuitor în Codul penal (redacție nouă) a persoanei cu funcție de răspundere de persoana care gestionează o organizație comercială, obștească sau alte organizații nestatale, ultimele au fost exonerate de răspundere penală pentru comiterea faptelor prevăzute de Capitolul VIII din Partea Specială a Codului penal (redacție veche), acestea putând fi comise doar de către persoane cu funcție de răspundere.

Considerăm că, la momentul adoptării noului Cod penal, legiuitorul urma să ia în considerație acest aspect și să facă o remarcă corespunzătoare, pentru a fi posibilă tragerea la răspundere penală a persoanelor menționate.

Pe lângă „persoana cu funcție de răspundere”, în art. 123 alin. (2) Cod penal se conține și noțiunea de „persoană cu înaltă funcție de răspundere”.

La astfel de persoane se atribuie: Președintele Republicii Moldova, Președintele, vicepreședinții și deputații Parlamentului; Prim-ministrul și membrii Guvernului, judecătorii tuturor instanțelor judecătorești; magistrații Consiliului Superior al Magistraturii; Procurorul General și procurorii ierarhic inferiori; membrii Curții de Conturi; Președintele și judecătorii Curții Constituționale.

Totodată, persoane cu înaltă funcție de răspundere sunt și acele persoane, al căror mod de alegere sau numire este reglementat de legile organice, funcționarii aleși sau numiți în acele organe, a căror organizare și funcționare sunt reglementate prin astfel de legi, cum ar fi consilierii consiliilor raionale, municipale, orășenești și sătești, președinții comitetelor executive raionale, primarii municipiilor etc.

Convenția penală cu privire la corupție prevede, în art. 18, că fiecare parte adoptă măsurile legislative și alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a se asigura că persoanele juridice pot fi făcute responsabile pentru infracțiunea de corupere activă, atunci când este comisă în beneficiul lor de către orice persoană fizică care activează fie individual, fie în calitate de membru al unui organ al persoanei juridice.

Într-adevăr, persoanele juridice sunt adeseori implicate în delicte de corupție, în special în tranzacțiile comerciale, în timp ce practica arată că este foarte dificil de urmărit persoanele fizice care acționează în numele acestor persoane juridice: „practicile de corupție continuă adeseori după arestarea membrilor conducerii, întrucât întreprinderea ca atare nu este atinsă de sancțiunile individuale” [124].

Prevederi similare se conțin și în art. 2 al Convenției privind combaterea faptelor de corupție comise de agenții publici internaționali în cadrul relațiilor comerciale internaționale din 21.11.1997 [34], prin care se stabilește obligația statului de a institui răspunderea persoanei juridice pentru acțiuni de corupere a agenților publici internaționali.

Însă, chiar în Convenție nu este prevăzut expres că persoanele juridice urmează a fi trase la răspundere penală pentru fapte de corupție.

În genere, problema recunoașterii posibilității răspunderii penale a persoanei juridice este condiționată, întâi de toate, de prejudiciile enorme aduse prin activitatea lor economiei, mediului înconjurător, securității publice etc., sancțiunile civile fiind privite drept insuficient de aspre.

Totodată, urmare a faptului că persoana juridică acționează prin intermediul persoanelor fizice (director, manageri), până în prezent se duc discuții cu privire la identificarea persoanei care în mod nemijlocit săvârșește fapta criminală, imputată persoanei juridice [160, p.82].

Pronunțându-se împotriva instituirii răspunderii penale a persoanelor juridice, G. Boguș subliniază că „răspunderea penală trebuie să fie prevăzută doar în cazuri excepționale, când alte forme ale răspunderii juridice nu asigură protejarea intereselor societății, și-au consumat potențialul său de acționare și nu au dat rezultatul scontat (…). Până când nu sunt epuizate toate posibilitățile ale altor forme de răspundere, nu trebuie încălcate principiile fundamentale ale dreptului penal” [163, p.28].

Unii autori consideră că este greu de explicat necesitatea aplicării sancțiunilor penale față de persoanele juridice pentru simplul fapt al coruperii, care, prin sine însuși, fără careva acțiuni corespunzătoare din partea persoanei corupte, nu atrage după sine careva prejudicii [177, p.25-26].

Ar constitui o problemă esențială și cazul incriminării coruperii active persoanei juridice, în cazul când un reprezentant al acesteia a fost doar instigator, organizator sau complice.

Totuși, reieșind din pericolul pe care îl prezintă asemenea fapte, legislația multor state a mers pe calea recunoașterii persoanei juridice în calitate de subiect al răspunderii penale.

În anul 1991, în SUA a fost elaborată Directiva privind sancționarea persoanelor juridice care au săvârșit infracțiuni federale, cum ar fi evaziunea fiscală, înșelăciunea în contracte, darea/luarea de mită, spălarea banilor, șantajul, abuzul de încredere, concurența de tip monopolist. În preambulul Directivei se precizează că o corporație operează numai prin prepușii săi, de regulă – managerii, fiind considerată culpabilă pentru infracțiunile comise de aceștia [121, p.28]. „Multe companii au mii de persoane cu funcție de răspundere, angajați, specialiști, multe filiale și reprezentanțe în toată lumea. Dacă măcar unul din angajații companiei va fi implicat în fapte de corupție, atunci întreaga companie poate fi trasă la răspundere pentru acțiunile acestei persoane, indiferent de funcția ocupată de aceasta” [255, p.19].

În legislația penală a Australiei se menționează că „o firmă poate fi ținută responsabilă sub aspect penal dacă se stabilește că a existat o cultură internă care a direcționat, încurajat, tolerat sau a dus la nerespectarea legilor” [121, p.31].

Necesitatea recunoașterii răspunderii penale a persoanei juridice pentru fapte de corupție reiese din estimarea comportamentelor ilegale ale salariaților întreprinderii, comise în favoarea acesteia, persoana juridică fiind actorul principal care creează mecanismele organizaționale necesare pentru a-l determina pe salariat să accepte acest tip de comportament. Într-un final, anume persoana juridică are de câștigat din obținerea noilor piețe de desfacere sau din limitarea ilegală a concurenței, din stabilirea unor prețuri monopoliste [235, p.22].

De menționat că, deși legiuitorul moldav a instituit răspunderea penală a persoanei juridice, el totuși nu a extins această responsabilitate și asupra faptelor de corupție săvârșite de persoane juridice, prin care fapt a condiționat aplicarea inconsecventă a legislației penale.

Astfel, propunem următoarele completări la Codul penal:

– La alin. (1) art. 325 și 3261 Cod penal sancțiunea va fi completată cu sintagma: „iar persoana juridică se pedepsește cu amendă în mărime de la 1000 la 3000 unități convenționale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate”.

– La alin. (2) art. 325 și 3261 Cod penal sancțiunea va fi completată cu sintagma: „iar persoana juridică se pedepsește cu amendă în mărime de la 3000 la 6000 unități convenționale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate sau cu lichidarea persoanei juridice”.

Un alt aspect pe care dorim să-l analizăm referitor la subiectul coruperii pasive este condiționat de angajamentele asumate de către Republica Moldova odată cu ratificarea Convenției penale cu privire la combaterea corupției, care prevede că fiecare Parte va adopta măsuri legislative și alte măsuri necesare pentru a stabili drept infracțiune penală, în conformitate cu dreptul său intern, actele de corupere pasivă și de corupere activă săvârșite de către agenții publici străini.

Considerăm necesare asemenea completări ale legislației penale, reieșind din considerentul că coruperea nu doar compromite buna gestiune a afacerilor publice și distruge încrederea publicului în echitatea și imparțialitatea administrației; ea poate, de asemenea, în cazul în care sunt implicați funcționarii publici străini, să genereze grave distorsiuni ale concurenței și să pună în pericol dezvoltarea economiei.

Prin funcționar internațional înțelegem orice persoană recrutată de către o organizație internațională guvernamentală, persoană care exercită în mod permanent o funcție în serviciul acesteia și care este supusă unui regim juridic fixat de organizația internațională [253, p.357].

Alături de noțiunea de funcționar internațional este utilizată și aceea de agent internațional, categorie cu mult mai largă decât prima, incluzând și alte categorii de funcționari: parlamentari internaționali și membri ai adunărilor consultative, membri ai forțelor de ordine de menținere a păcii, experți și tehnicieni, consilieri și consultanți, reprezentanțe, mediatori, arbitri și judecători ai tribunalelor internaționale [20, p.12].

Trebuie însă de menționat că funcționarul internațional, în sensul strict al cuvântului, este persoana care deține un post într-o organizație internațională și nu exercită o meserie, ceea ce exclude, în principiu, personalul de execuție sau de serviciu, constituind o categorie aparte și, totodată, fiind cea mai importantă din toate acestea [111, p.61].

Atât Convenția cu privire la lupta împotriva coruperii funcționarilor străini la săvârșirea tranzacțiilor economice internaționale din 21.11.1997 [34], cât și Convenția ONU împotriva corupției din 31.10.2003 [38], propun următoarele definiții: prin „agent public străin” se înțelege orice persoană care deține un mandat legislativ, executiv, administrativ sau judiciar al unei țări străine, care a fost numită sau aleasă și orice persoană care exercită o funcție publică pentru o țară străină, inclusiv pentru un organism public sau o întreprindere publică, iar prin „funcționar al unei organizații internaționale publice” se înțelege un funcționar internațional sau orice persoană autorizată de o astfel de organizație să acționeze în numele ei.

Totodată, Legea Canadei „Cu privire la corupția agenților publici străini” dezvăluie esența noțiunii de „stat străin”, în acest concept intrând alte state decât Canada, statului străin fiind de asemenea asimilate subdiviziunile sale politice: guvernul, ministerele, departamentele cu subdiviziunile politice ale acestora, instituțiile, organizațiile publice ale acestuia [245].

În acest context, demn de urmat este exemplul Franței, care a completat la 30.06.2000 Codul penal cu un capitol aparte, intitulat: „Atentate la administrația publică și la exercitarea justiției în cadrul Comunității Europene, statelor membre ale Uniunii Europene, altor state străine și altor organizații internaționale publice” [246], cu ajustările ulterioare [247].

Unul dintre impedimente în calea includerii în legislația penală a asemenea prevederi îl constituie riscul „de a fi criticați pentru ingerință în afacerile interne ale unui stat străin, al cărui cetățean este funcționarul, care are dreptul prioritar de a asigura lupta cu corupția în rândul propriilor funcționari”, precum și „dificultatea de a descoperi și instrumenta asemenea cazuri, majoritatea acțiunilor de urmărire penală urmând a fi efectuate în străinătate” [250, p.20].

Faptul că traficul de influență, comis de către agentul public străin, este incriminat doar de către unele state, poate să condiționeze condiții inechitabile de concurență pentru întreprinderile autohtone, care vor fi sancționate pentru comiterea traficului de influență asupra agenților publici străini, întreprinderile străine nefiind însă trase la răspundere pentru asemenea fapte [251, p.30].

Având în vedere cele expuse, considerăm drept o prioritate completarea Codului penal cu norme care ar reglementa răspunderea penală a agenților publici străini și a persoanelor juridice pentru faptele de corupție.

La finalul acestei secțiuni remarcăm că, deși în legislația penală autohtonă au fost efectuate un șir de modificări și completări în ceea ce privește conturarea cercului de subiecți care pot fi trași la răspundere penală pentru săvârșirea faptelor de corupție, totuși sunt rezerve semnificative la capitolul definirea conceptului de persoană cu funcție de răspundere, precum și stabilirea răspunderii penale a unor categorii specifice de subiecți, cum ar fi agenții publici străini, persoanele juridice, notarii, avocații.

2.5 Concluzii la Capitolul II

Atât coruperea pasivă, cât și coruperea activă reprezintă grupul de infracțiuni ce stau la baza actelor de corupție, fiind infracțiuni comise de persoane cu funcție de răspundere, sau cu implicarea persoanelor cu funcție de răspundere, având un obiect specific de atentare.

Analizând prevederile Codului penal, am constatat că de către legiuitor a fost extinsă în mod neîntemeiat sfera de cuprindere a obiectului juridic generic al infracțiunilor săvârșite de persoane cu funcție de răspundere, contrapunându-se cu obiectul juridic al infracțiunilor de corupție săvârșite în sfera privată. Astfel, este necesar de a fi operate modificările legislative corespunzătoare, pentru a limita obiectul juridic generic al infracțiunilor prevăzute la
Capitolul XV Cod penal la protejarea interesului autorităților publice.

De asemenea, considerăm că pentru a înlătura lacunele existente este necesară modificarea și completarea Codului penal urmând a fi ajustate normele penale în cadrul art. 324 Cod penal, prin următoarea formulare a laturii obiective a coruperii pasive:

„(1) Fapta persoanei publice, a unei persoane publice străine, arbitrului sau a juratului străin care pretinde ori primește bunuri, servicii sau alte avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale ce nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de avantaje sau nu o respinge … ”.

În mod similar va fi reformulată componența de la art. 325 Cod penal.

„(2) Promisiunea, oferirea sau darea unei persoane publice, unei persoane publice străine, arbitrului sau juratului străin de bunuri, servicii sau alte avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale în scopurile indicate la art. 324 Cod penal”.

Pentru a fi redată mai pregnant esența acțiunilor dorite a fi săvârșite de către persoana cu funcție de răspundere, este necesară înlocuirea sintagmei „obligații de serviciu” cu „atribuții de serviciu”.

Coruperea-mulțumire, urmează a fi incriminată alături de coruperea pasivă și coruperea activă. Pericolul unor asemenea acțiuni constă în aceea că astfel de cadouri, pentru faptele legal săvârșite de persoane cu funcție de răspundere, care în mod conștiincios își îndeplinesc îndatoririle de serviciu, le aduc, într-un final, la starea, când ele încep să stabilească pentru fiecare caz dacă există posibilitatea primirii unui „cadou” pentru fapta pe care în mod normal urmează să o săvârșească, ceea ce se răsfrânge, iminent, asupra calității activității și nu în rare cazuri constituie premisa extorcării de foloase necuvenite.

Astfel, propunem completarea Codului penal cu art. 3241 „Primirea de către o persoană publică a avantajelor necuvenite”:

„(1) Primirea de către o persoană publică a avantajelor necuvenite după săvârșirea de către aceasta a unor acțiuni ce țin de atribuțiile sale de serviciu sau după abținerea de la săvârșirea lor, dacă aceste acțiuni nu au fost anterior condiționate de pretinderea, primirea de avantaje necuvenite sau de promisiunea unor asemenea avantaje”.

Adițional la care se impune introducerea art. 3251 Cod penal „Transmiterea avantajelor necuvenite”:

„(1) Transmiterea, oferirea unei persoanei publice de avantaje necuvenite în condițiile
art. 3241 Cod penal”.

De asemenea, considerăm că art. 326 Cod penal „Traficul de influență” trebuie să aibă următoarea redacție:

„(1) Fapta persoanei de a pretinde ori primi bunuri, servicii sau alte avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale ori acceptarea promisiunii unor astfel de avantaje sau nerespingerea acestora de către o persoană care are influență sau care pretinde că are o asemenea influență asupra unei persoane publice, a unei persoane publice străine, arbitrului sau a juratului străin, în scopurile indicate la art. 324 Cod penal”.

După lit. c) alin. (2) art. 326 Cod penal se introduce lit. d) „cu extorcarea de avantaje prevăzute la alin. (1)”.

Suplimentar urmează a fi stipulat un articol separat, și anume, art. 3261 „Determinarea la traficul de influență”:

„Promisiunea, oferirea sau darea unei persoane de bunuri, servicii sau alte avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale în scopul ca acestea să prevaleze de influența ce o are sau presupusă ca existentă asupra unei persoane cu funcție de răspundere ori a unei persoane publice străine, arbitrului sau a juratului străin, în scopurile indicate la art. 324 Cod penal”.

Pentru a înlătura orice ambiguități la definirea persoanei publice, considerăm necesară prezentarea următoarei definiții în cadrul art. 1232 „Autoritate publică”:

„Prin autoritate publică se înțelege orice structură organizatorică sau organ, instituite prin lege sau printr-un act administrativ normativ, care acționează în regim de putere publică în scopul realizării unui interes public. Sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentului cod, persoanele de drept privat care exercită atribuții de putere publică sau utilizează domeniul public, fiind împuternicite prin lege să presteze un serviciu de interes public, inclusiv persoanele care prestează servicii notariale”.

La rândul său, art. 123 Cod penal va avea următorul cuprins:

„Persoana publică. 

(1) Prin persoană publică se înțelege persoana depozitară a interesului public, din cadrul unei autorități publice sau organ, instituție, organizație creată sau subordonată unei autorități publice, care deține un mandat legislativ, executiv, administrativ sau judiciar, care a fost numită ori aleasă, cu titlu permanent sau provizoriu, remunerată sau nu, oricare ar fi nivelul său ierarhic, orice persoană care exercită o funcție publică, inclusiv pentru un organism public sau o întreprindere publică internațională”.

După alin. (1) al art. 123 Cod penal se va introduce alin. (1)1 cu următorul conținut:

„(11) Sunt asimilate persoanelor publice:

reprezentantul statului în societățile comerciale;

conducătorii și adjuncții lor din societățile comerciale cu capital majoritar de stat;

administratorul insolvabilității unei întreprinderi de stat / municipale sau al unei societăți comerciale, a cărei cotă majoritară din fondul statutar este deținută de către stat;

lichidatorul unei întreprinderi de stat / municipale sau al unei societăți comerciale, a cărei cotă majoritară din fondul statutar este deținută de către stat”.

Reieșind din spiritul Convențiilor internaționale la care Republica Moldova este parte, este necesară modificarea denumirii Capitolului XVI din Partea Specială a Codului penal prin substituirea sintagmei „Infracțiuni săvârșite de persoane care gestionează o organizație comercială, obștească sau altă organizație nestatală” cu „Corupția în sectorul privat”.

În mod corelativ vor fi modificate denumirile art. 333 și 334 Cod penal: „Corupția pasivă în sectorul privat” și, respectiv, „Corupția activă în sectorul privat”.

De menționat că, deși legiuitorul moldav a instituit răspunderea penală a persoanei juridice, el totuși nu a extins această responsabilitate și asupra faptelor de corupție săvârșite de persoane juridice, prin care fapt a condiționat aplicarea inconsecventă a legislației penale.

Astfel, propunem următoarele completări la Codul penal:

– La alin. (1) art. 325 și 3261 Cod penal sancțiunea va fi completată cu sintagma: „iar persoana juridică se pedepsește cu amendă în mărime de la 1000 la 3000 unități convenționale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate”.

– La alin. (2) art. 325 și 3261 Cod penal sancțiunea va fi completată cu sintagma: „iar persoana juridică se pedepsește cu amendă în mărime de la 3000 la 6000 unități convenționale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate sau cu lichidarea persoanei juridice”.

3. APRECIEREA JURIDICO-PENALĂ A UNOR ASPECTE CONEXE INFRACȚIUNILOR DE CORUPERE

3.1. Relevarea circumstanțelor agravante ale infracțiunilor de corupere

Pe lângă componența de bază, reieșind din pericolul social sporit al unor manifestări ale coruperii, articolele Codului penal care incriminează faptele de corupere au fost suplinite cu un șir de circumstanțe care agravează răspunderea penală a făptuitorului, pentru comiterea acestora.

Înainte de a purcede la examinarea nemijlocită, în parte, a fiecărei circumstanțe agravante a coruperii pasive, explicăm că nu ne-am propus să analizăm esența generală a acestora, caracteristică pentru toate infracțiunile, această depășind cadrul studiului nostru, urmând să ne limităm doar la incidențele acestor circumstanțe vis-à-vis de infracțiunile de corupere.

Un prim semn agravant îl constituie săvârșirea coruperii „de două sau mai multe persoane”, spre deosebire de Codul penal, în redacția anului 1961, care stipula „săvârșirea în urma unei înțelegeri prealabile de către un grup de persoane”.

Cu toate că noul Cod penal nu mai utilizează sintagma „în urma unei înțelegeri prealabile”, considerăm că aceasta urmează a fi dedusă din prevederile Părții Generale, unde la art. 41 se stipulează: „Se consideră participație cooperarea cu intenție a două sau mai multor persoane la săvârșirea unei infracțiuni intenționate”.

În cazul în care persoana cu funcție de răspundere, care a primit un avantaj necuvenit, fără a avea o înțelegere prealabilă cu o altă persoană cu funcție de răspundere, îi transmite acesteia o parte din avantajul necuvenit pentru executarea unor acțiuni în interesul corupătorului, atunci va fi trasă la răspundere penală pentru concurs de infracțiuni de corupere pasivă și de corupere activă [156].

În cazul primirii avantajelor necuvenite în „proporții mari” și „deosebit de mari” de către două sau mai multe persoane, toate fiind la curent despre mărimea acestora, indiferent de partea care a revenit fiecăreia din persoanele cu funcție de răspundere, calificativul în „proporții mari” și „deosebit de mari” va fi imputat tuturor persoanelor cu funcție de răspundere.

În cazul în care una din persoanele cu funcție de răspundere este persoană cu înaltă funcție de răspundere, această circumstanță agravantă sporește pericolul social al infracțiunii și, respectiv, va fi incriminată tuturor persoanelor cu funcție de răspundere care au acționat de comun acord la coruperea pasivă [172, p.226].

De asemenea, menționăm că forma în care a fost atins acordul – verbal, în scris, prin săvârșirea de fapte concludente etc. – nu este relevantă, însă, însăși înțelegerea trebuie să aibă un caracter strict determinant, considerându-se valabilă doar față de acea infracțiune pentru a cărei comitere a avut loc acordul persoanelor.

Remarcăm că persoana cu funcție de răspundere, care primește avantajele necuvenite, negociază acțiunile sale cu corupătorul și, în unele cazuri, și cu intermediarul. Însă, această circumstanță nu înseamnă, bineînțeles, că avantajele necuvenite sunt primite de către două sau mai multe persoane. Legea solicită prezența a cel puțin două persoane, care acționează cu o intenție unică.

Considerăm că se poate vorbi de săvârșirea unei infracțiuni de către două sau mai multe persoane în cazul în care aceasta a fost săvârșită de către doi sau mai mulți coautori, adică de persoane care nemijlocit au participat la săvârșirea infracțiunii, împreună cu alte persoane. Prin participare nemijlocită la infracțiune urmează să înțelegem executarea deplină sau parțială a acțiunilor care formează latura obiectivă a infracțiunii [201, p.651-652].

Este evident că latura obiectivă a coruperii pasive poate să fie executată doar de către persoana cu funcție de răspundere. Din aceste considerente, dacă o persoană, acționând de comun acord cu o persoană cu funcție de răspundere, se prezintă în calitate de persoană cu funcție de răspundere și primește pentru amândouă careva avantaje necuvenite, atunci acțiunile ei urmează a fi calificate ca complicitate la corupere pasivă, iar acțiunile persoanei cu funcție de răspundere, în cazul în care nu sunt alte circumstanțe agravante – conform primului alineat al
art. 324 Cod penal.

În ce privește caracterul și conținutul acțiunilor fiecărei persoane cu funcție de răspundere, care au format „grupul” ce a primit avantajele necuvenite, N. Korjanschi consideră că prezența în acțiunile persoanelor cu funcție de răspundere a acestui calificativ agravant nu condiționează cine dintre ele trebuie să înfăptuiască acțiunile dorite de corupător, rolul pe care fiecare l-a primit, precum și situația lor de serviciu [191, p.44].

Referitor la cele redate mai sus, precizăm că fiecare persoană cu funcție de răspundere, care de comun acord primește avantajele neconvenite, trebuie să fie coautor la infracțiune, adică să primească careva avantaje necuvenite pentru a săvârși careva fapte ce țin de atribuțiile sale de serviciu.

Suplimentar la care A. Dobrode explică: „Dacă între persoanele cu funcție de răspundere a existat deja înțelegerea cu privire la primirea folosului necuvenit, atunci, chiar și în cazul în care corupătorul nu este la curent cu acest fapt, ele oricum vor purta răspundere pentru primirea mitei de către un grup de persoane în urma unei înțelegeri prealabile” [174, p.58].

Calificativul analizat are incidență doar asupra persoanelor cu funcție de răspundere corupte. În cazul în care negocierea cu corupătorul va fi purtată doar de către o persoană cu funcție de răspundere și corupătorul nu este la curent ca avantajele necuvenite vor fi împărțite între mai multe persoane cu funcție de răspundere care acționează de comun acord, vom fi în prezența coruperii pasive săvârșite de două sau mai multe persoane.

Elocvent este următorul exemplu din practică: La 12.02.2004, ofițerul de urmărire penală S.C. a pornit urmărirea penală, în cadrul căreia cet. A.P., Iu. P., Iu. C. erau bănuiți de comiterea infracțiunii prevăzute de art. 186 alin. (2) Cod penal. Ulterior urmărirea penală a fost dispusă ofițerului de urmărire penală V.C.

V.C., în scopul primirii de la A.P. a banilor ce nu i se cuveneau, l-a informat despre intențiile sale pe S.C., convingându-l pe acesta să se întâlnească cu A.P. pentru a primi 100 dolari SUA. Primind acordul prealabil al acestuia de a se întâlni cu A.P. și de a primi de la el banii, V.C. i-a comunicat lui A. P. locul întâlnirii cu S.C.

Astfel, prin acțiunile sale, V.C., conform elementelor calificative: pretinderea și primirea conform înțelegerii prealabile de către două persoane cu funcție de răspundere a banilor ce nu li se cuveneau, a săvârșit infracțiunea prevăzută de art. 324 alin. (2) lit. b) [117].

I. Țurcan [151, p.143] atrage atenția că, adeseori, se întâlnesc cazuri când acționează mai multe persoane, care se asociază special pentru primirea de avantaje necuvenite, având loc o corupere organizată. Pericolul coruperii organizate ia amploare din cauza intensificării legăturilor criminale dintre diferite persoane cu funcție de răspundere din aparatul de stat, organele de protecție a drepturilor etc.

Însă, aceste forme de corupere nu pot fi încadrate în circumstanța „săvârșită de două sau mai multe persoane”, urmând a fi calificate ca săvârșite de un „grup criminal organizat”, definit în art. 46 Cod penal drept „o reuniune stabilă de persoane care s-au organizat în prealabil pentru a comite una sau mai multe infracțiuni”.

Rezumând criteriile care caracterizează fapta de corupere pasivă ca săvârșită de două sau mai multe persoane, conchidem că este necesar cumulul următoarelor circumstanțe:

acordul privind primirea avantajelor necuvenite trebuie să aibă loc între două sau mai multe persoane cu funcție de răspundere;

acest acord trebuie să anticipeze primirea de facto (pretinderea, acceptarea promisiunii) a avantajelor necuvenite de către una din persoanele cu funcție de răspundere;

fiecare persoană cu funcție de răspundere trebuie să se angajeze să înfăptuiască sau nu careva acțiuni ce țin de atribuțiile sale de serviciu, în interesele corupătorului;

fiecare din persoanele cu funcție de răspundere trebuie să pretindă, primească sau să accepte o parte din avantajele necuvenite.

În același timp, o asemenea infracțiune se va considera consumată din momentul pretinderii, primirii sau acceptării avantajelor necuvenite doar de către o persoană cu funcție de răspundere, având scopul partajului ulterior al acestora între celelalte persoane cu funcție de răspundere, conform acordului existent cu acestea [172, p.225].

Una dintre cele mai periculoase forme ale coruperii este cea însoțită de extorcarea avantajelor, care constă în solicitarea de către persoana cu funcție de răspundere a unor avantaje necuvenite, sub amenințarea săvârșirii acțiunilor care vor prejudicia drepturile și interesele legale ale corupătorului, sau în punerea intenționată a ultimului în așa condiții care îl impun să corupă, în scopul prevenirii consecințelor nefaste pentru interesele și drepturile sale legale.

În cazul existenței calificativului „extorcare”, este identificat un obiect juridic secundar, care constă din relațiile sociale privind libertatea morală a persoanei de la care sunt extorcate avantajele necuvenite [59, p.264].

Nu poate fi considerată extorcare însăși manifestarea inițiativei din partea persoanei cu funcție de răspundere, care dorește să obțină avantaje necuvenite. Pretinderea persoanei cu funcție de răspundere de a i se transmite avantaje necuvenite încă nu conține elementele definitorii ale coruperii.

Extorcarea poate să se manifeste printr-o solicitare directă și prin amenințări deschise, însă poate să aibă și un caracter camuflat, prin lezarea sistematică a drepturilor legale ale victimei, eludarea de la satisfacerea acestora [220, p.24].

În această din urmă situație amenințări nemijlocit nu sunt, în schimb persoana cu funcție de răspundere săvârșește asemenea acțiuni (inacțiuni) care pun victima în fața dilemei: fie să corupă, fie să suporte prejudicierea intereselor sale legale.

Un exemplu elocvent privind asemenea tip de extorcare îl reprezintă tărăgănarea evidentă din partea persoanelor cu funcție de răspundere a soluționării petițiilor legale care sunt relativ ușor de executat, aceste acțiuni fiind însoțite de aluziile corespunzătoare ale persoanei cu funcție de răspundere [193, p.12]. Astfel, „C.I., exercitând funcția de șef-interimar al Secției construcții, gospodărie comunală și drumuri, fiind persoană cu funcție de răspundere și având obligația de serviciu de a verifica sistemul de încălzire la liceul teoretic C., reparat de către reprezentanții S.R.L. „B”, și de a semna actul de finisare a lucrărilor, precum și de a semna, în calitate de membru al comisiei de recepție finală a sistemului, … nu și-a îndeplinit intenționat obligațiunile sale de serviciu stabilite conform fișei de post și, în scop de profit, a tărăgănat intenționat semnarea actelor de îndeplinire a lucrărilor de către S.R.L. „B”. Pentru a semna aceste acte, a extorcat de la directorul S.R.L. „B” materiale de construcție” [48].

Distingem trei forme de extorcare a avantajelor necuvenite:

1. Când persoana cu funcție de răspundere, printr-un comportament activ, în mod intenționat pune pe corupător în astfel de situații, care îl impun să transmită avantajele necuvenite pentru a preîntâmpina careva urmări negative pentru drepturile sale legitime.

„Fiind impus de situația creată intenționat de către organul de urmărire penală și procuror, care amenințau că vor iniția în instanța de judecată demersul de aplicare a arestului preventiv în privința tatălui său, Gh.L., și în scopul prevenirii consecințelor nefaste pentru interesele legale ale acestuia, E.L. a fost nevoit să accepte condițiile impuse de către apărătorul V.P. și să-i transmită o parte din suma cerută pentru ofițerul de urmărire penală S.J. și pentru procurorul Iu.A.” [127].

2. A doua formă de extorcare de asemenea este însoțită de un comportament activ din partea persoanei cu funcție de răspundere, însă acesta este exprimat nu în lezarea reală a drepturilor corupătorului, ci doar în amenințarea cu o astfel de lezare, în cazul în care persoana nu va transmite avantajul necuvenit.

În această ordine de idei, este elocvent următorul exemplu din practica judiciară. „V.B., judecător la Judecătoria economică de circumscripție, în conformitate cu funcțiile de serviciu, a primit spre examinare cauza civilă privind acțiunea S.A. „Consocivil” către firma „ECO-21” privind încasarea sumei de 595548 lei. V.B. a cerut de la I.B., directorul F.C.P. „ECO-21”, suma de 6000 dolari SUA, amenințându-l că în caz contrar va lua o decizie defavorabilă acesteia, fiind însă conștient de faptul că acțiunea pornită de S.A. „Consocivil” contra F.C.P. „ECO-21” este nefondată”. Prin sentința Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție s-a stabilit că V.B. este vinovată de comiterea coruperii pasive prin extorcare [44].

3. A treia modalitate constă într-un comportament pasiv din partea persoanei cu funcție de răspundere, la care s-a adresat cu o solicitare corupătorul. Persoana cu funcție de răspundere, având posibilitatea de a satisface solicitarea dată, în mod intenționat nu o face, cu intenția de a primi un avantaj necuvenit [100, p.62].

G.V., prin înțelegere prealabilă cu A.V., în scopul extorcării unui avantaj necuvenit, la 13.10.1999 i-au cerut lui G.G., care venise să fie expertizat, să achite suma de 1000 lei pentru acordarea gradului II de invaliditate. Luând în considerație protestele lui G.G. exprimate în legătură cu această cerere, G.V. a redus suma cerută la 500 lei, amenințându-l pe primul că, în caz de neachitare a sumei, nu va primi în genere grad de invaliditate, punându-l în condiții, în care G.G. a fost nevoit să achite la 22.10.1999 lui G.V. suma de 500 lei, în scopul prevenirii consecințelor negative pentru drepturile sale legitime [45].

O condiție esențială în vederea stabilirii extorcării este cerința ca întotdeauna drepturile legitime ale persoanei să fie puse în pericol de către persoana cu funcție de răspundere.

Totuși, unii autori susțin că stabilirea conținutului extorcării de avantaje necuvenite trebuie să fie determinată în strictă corelație cu acțiunile persoanei cu funcție de răspundere, fără ca acestea să fii legate de divizarea intereselor corupătorului în legale și ilegale: „Divizarea intereselor mituitorului în legale și ilegale iese în afara conținutului extorcării mitei și nu constituie un semn constructiv al ei. În acest context mai putem menționa și faptul că în unele cazuri în genere este imposibil de a stabili cu ce acțiuni (legale sau ilegale) amenință persoana care cere mită” [149, p.4].

Problema dată nu și-a găsit soluția nici în teorie, nici în practică. Astfel, au fost calificate drept extorcare următoarele fapte: „G.M., având intenția de a extorca bani ce nu i se cuveneau, profitând de faptul că în perioada 30.05.2003-25.08.2003 șeful Secției de boli infecțioase V.Ț.
s-a aflat în concediu anual, cumulând funcția de medic curant și interimatul funcției de șefi de secție, în lunile iulie-august 2003 a cerut de la mama condamnatului A.G. suma de 2000 dolari SUA pentru falsificarea documentației medicale a acestuia în scopul denaturării informației și prezentării ei la comisia medicală specială de examinare a condamnaților bolnavi, întru a fi eliberat pe motiv de boală” [115].

Într-un alt caz, A.P., urmărind scopul de a extorca de la A.S. bani ce nu i se cuveneau, l-a citat pe acesta în sediul postului de poliție, unde în procesul audierii asupra faptelor huliganice comise a pretins de la ultimul 100 dolari SUA, avertizându-l că în caz de i se va refuza îi va întocmi proceduri administrative, ceea ce a și făcut în urma refuzului primit de la A.S. [116].

Susținem că, în aceste cazuri, nu a avut loc extorcarea avantajelor necuvenite, considerentul fiind că solicitarea avantajelor necuvenite de către persoana cu funcție de răspundere sub amenințarea că nu va efectua acțiuni contrar obligațiilor sale de serviciu, în interesul corupătorului, nu constituie extorcare, deoarece în amenințarea acestei persoane nu este nimic ilegal.

În această ordine de idei convingătoare ni se prezintă Decizia Judecătoriei Supreme a Federației Ruse pe cauza lui K. Prin aceasta s-a decis că nu poate fi privită drept corupere săvârșită prin extorcare cazul în care persoana coruptă nu a luat măsurile necesare după ce a descoperit că a avut loc încălcarea legii. Astfel, K., în urma efectuării unui control la o societate economică, contra unui folos necuvenit, a distrus procesul-verbal de constatare a încălcării regulilor de activitate [204].

De asemenea, instanța de judecată nu a recunoscut drept extorcare amenințarea de a nu prelungi contractul de arendă, întrucât la expirarea termenului contractului chestiunile privind prelungirea acestuia sunt soluționate de ambele părți și refuzul unei părți de a-l prelungi nu este ilegal [212].

Pericolul extorcării avantajelor necuvenite constă nu atât în solicitarea transmiterii acestor avantaje, dar mai cu seamă în acțiunile pe care persoana cu funcție de răspundere amenință că le va săvârși. Persoana cu funcție de răspundere constrânge victima să transmită avantajele necuvenite, punând în pericol (sau lezând) drepturile și interesele victimei protejate de lege. Anume din aceste considerente extorcarea prezintă un pericol social sporit, iar pentru corupător este un temei de liberare de răspundere penală. Spre deosebire de aceasta, amenințarea de a săvârși în privința corupătorului acțiuni legale, cum ar fi întocmirea unui proces-verbal, se caracterizează printr-un grad mai diminuat al pericolului social, deoarece nu sunt puse în pericol drepturile legale ale corupătorului.

Rezumând cele expuse mai sus și susținând în principiu existența extorcării doar în cazurile lezării drepturilor și intereselor legale, considerăm că lucrurile trebuie privite mai nuanțat, deoarece în anumite situații ne putem afla în situația când persoanei aparent nu-i sunt încălcate drepturile și interesele legale, însă de facto vom fi în prezența extorcării.

Spre exemplu, în conformitate cu Codul de procedură penală, instanța de judecată are posibilitatea să aleagă, conform intimei sale convingeri, dintre un șir de măsuri preventive, adică „măsurile cu caracter de constrângere prin care bănuitul, învinuitul, inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite acțiuni negative asupra desfășurării procesului penal sau asupra asigurării executării sentinței”. Deci, judecătorul dispune, în principiu, de un drept de discreție în a alege între mai multe măsuri care au un grad diferit al incidenței asupra persoanei asupra căreia se răsfrâng. În mod evident, nu poate fi comparată obligarea de a nu părăsi țara cu arestul preventiv. Respectiv, în cazul în care bănuitul, învinuitul, inculpatul va fi pus în fața dilemei să aleagă una dintre aceste două variante, una fiind condiționată de transmiterea unor avantaje necuvenite, am putea fi în prezența extorcării avantajelor necuvenite, deoarece, spre exemplu, reieșind din gradul prejudiciabil al faptei, precum și ținând cont de personalitatea făptuitorului, acesta avea tot temeiul să beneficieze de o măsură preventivă mai lejeră.

În contrar, în cazul în care gradul prejudiciabil al faptei săvârșite și personalitatea făptuitorului indică la un grad sporit al pericolului social al faptei și al acestei persoane, impunându-se în mod evident necesitatea aplicării arestului preventiv, iar judecătorul corupt își trafichează funcția în vederea aplicării unei alte măsuri preventive, nu va fi extorcare a avantajelor necuvenite.

În urma unor studii efectuate, F. Hodeev a ajuns la concluzia că este posibil cazul când transmiterea avantajului necuvenit să aibă loc în stare de afect: „Starea de afect a corupătorului poate fi în mod abuziv exploatată de către funcționar, putând fi aplicate diferite pârghii de acționare asupra persoanei: administrative, sociale, economice, psihologice” [231, p.56].

Astfel, la stabilirea existenței faptului de extorcare, pe lângă caracterul  acțiunilor (interese legale sau ilegale), se va ține cont în mod obligatoriu și de circumstanțele concrete care au condiționat corupătorul să transmită avantajele necuvenite.

Un alt aspect care necesită a fi elucidat este generat de prevederile Codului penal, care la
art. 189 incriminează șantajul. Deci, aparent, acestea ar fi două noțiuni identice, însă extorcarea coruperii diferă calitativ de extorcarea patrimonială și nu poate fi identificată cu aceasta, deoarece coruperea pasivă este o infracțiune care poate fi săvârșită doar de către persoane cu funcție de răspundere și, drept consecință, pretinderea avantajelor necuvenite prin extorcare presupune utilizarea de către persoana cu funcție de răspundere a situației sale de serviciu.

Astfel, caracteristic pentru extorcare, în cazul coruperii, este că ea constă în amenințarea săvârșirii unor acțiuni în limitele competenței de serviciu ale persoanei cu funcție de răspundere [209, p.157]. Respectiv, dacă persoana cu funcție de răspundere pretinde careva valori sub amenințarea comiterii unor acțiuni ce nu intră în atribuțiile sale de serviciu, cum ar fi amenințarea cu aplicarea violenței, atunci vom fi în prezența infracțiunii prevăzute de
art.189 Сod penal [186, p.104].

Analizând calificativul „extorcare”, s-a arătat în mod pregnant că aceasta reprezintă un element independent al laturii obiective a infracțiunii de corupere pasivă, de rând cu pretinderea, primirea sau acceptarea avantajelor necuvenite. Însă, grație pericolului social sporit pe care îl comportă, a fost recunoscută ca circumstanță agravantă a acesteia, ceea ce nu înseamnă că celelalte elemente ale laturii obiective sunt nesemnificative, comiterea acestora de asemenea fiind considerate drept săvârșire a unei infracțiuni grave, conform alin. (4) art. 16 Cod penal, ca de altfel și extorcarea.

Având în vedere cele expuse mai sus, este de neînțeles care a fost raționamentul legiuitorului când, la lit. r) alin. (2) art. 6 al Legii Republicii Moldova privind activitatea operativa de investigații, nr.45-XIII din 12.04.1994 [71], a prevăzut următoarele: „În scopul soluționării sarcinilor indicate, organele care exercită activitate operativă de investigații, respectând regulile de conspirație, sunt în drept să controleze transmiterea banilor sau altor valori materiale extorcate (sublinierea ne aparține – n.a.)”.

Totodată, la alin. (3) art. 6 al Legii nr.45-XIII din 12.04.1994 se indică că „lista acțiunilor enumerate la alin.(2) este exhaustivă și poate fi modificată sau completată numai prin Lege”. Respectiv, prima concluzie, neplăcută, este că organele de drept sunt în drept să controleze transmiterea avantajelor necuvenite, adică să organizeze reținerea în flagrant a făptuitorului doar în cazurile în care acestea au fost extorcate, deoarece este permis doar ceea ce este prevăzut de lege. Astfel, în afara reglementări juridice au rămas celelalte cazuri în care are loc coruperea pasivă (art. 324 Cod penal), coruperea activă, în întregime (art. 325 Cod penal), primirea de către un funcționar a recompensei ilicite, de asemenea în întregime, deoarece din motive necunoscute nu a fost prevăzut calificativul extorcare (art. 330 Cod penal), precum și traficul de influență realizat prin elementul laturii obiective – primire (art. 326 Cod penal).

Deci, eventual, în cazurile indicate mai sus, acțiunile organelor de drept de documentare a transmiterii avantajelor necuvenite sunt susceptibile a fi declarate ilegale.

O altă consecință nefastă este că organele de drept vor încerca încadrarea artificială a tuturor faptelor de corupere pasivă și de trafic de influență în conceptul de extorcare, astfel încercându-se extinderea neargumentată și periculoasă a conceptului de „extorcare”, ceea ce în mod evident, de asemenea, este ilegal.

În acest context, considerăm nefondată următoarea sentință a instanței de judecată [133], prin care, în opinia noastră, nu a fost dată o apreciere juridică corectă acțiunilor făptuitorilor.

Instanța de judecată a ajuns la concluzia că cet. C.V., profitând de încrederea
cet. T.M., a extorcat și a primit de la aceasta mijloace bănești în sumă de 250 Euro, pentru ulterioara susținere cu succes a examenelor și eliberarea în mod urgent a permisului de conducător auto de categoria „B”, adică a săvârșit infracțiunea prevăzută de alin. (1) art. 326 Cod penal. Ca probă a servit, de asemenea, procesul-verbal privind marcarea bancnotelor, prin care au fost marcate două bancnote cu nominalul de 50 Euro în scopul documentării extorcării și primirii sumei de bani.

Totodată, remarcăm că cet. T.M. a fost inițiatorul traficului, deoarece aceasta, prin intermediul anunțului din ziarului „Makler”, a cules numărul de telefon indicat în anunț și a stabilit o întâlnire cu făptuitorii, fiind evident că aceasta era la curent „cu modalitatea în care urma să fie soluționată problema sa”.

Deci, concluzionăm că în acest caz nu putem vorbi despre existența extorcării, deoarece în nici un fel nu au fost lezate și nici nu au fost puse în pericol drepturile și interesele legitime ale lui T.M., nu au avut loc careva amenințări sau alte acțiuni de constrângere din partea lui C.V., acesta nefiind persoană cu funcție de răspundere; mai mult ca atât, T.M. a fost acea care prima
l-a contactat pe C.V. și i-a solicitat ajutorul, dorind să evite procedura legală de susținere a examenelor pentru permisul de conducere.

Într-o altă speță [138], B.I. a fost recunoscut culpabil în infracțiunea prevăzută de art. 324 alin. (2) lit. c) și de art. 332 alin. (1), pentru faptul că, deținând funcția de inginer-inspector la „Intehagro” a Inspectoratului de Stat pentru supraveghere tehnică, fiind persoană cu funcție de răspundere, prin extorcare a pretins și a primit de la P.S. bani ce nu i se cuvin în sumă de 300 lei moldovenești, pentru eliberarea certificatului de tractorist-mecanic de o singură categorie. Tot el, fiindu-i delegate un șir de obligații de serviciu, în vederea examinării cunoștințelor și eliberării în această bază a certificatelor de tractorist mecanic și știind despre faptul că P.S. nu a trecut cursurile de tractorist-mecanic, a înscris numele ultimului în borderoul de apreciere a cunoștințelor persoanelor care au trecut aceste cursuri.

Deci, este evident că nici în această situație din partea condamnatului nu a avut loc extorcarea avantajelor necuvenite, nefiind lezate careva interese legale ale corupătorului. Instanța de judecată, însă, nu a argumentat în nici un fel prin ce s-a manifestat extorcarea.

Demnă de reținut, ca replică la deciziile menționate mai sus, este sentința Judecătoriei Anenii Noi [139], care, examinând o situație similară, a ajuns la următoarea concluzie: „În ședințele de judecată nu s-a stabilit „amenințarea săvârșirii acțiunilor care vor cauza prejudicii intereselor legale” sau „crearea intenționată a unor condiții care l-au silit pe P.A. să dea banii”; instanța de judecată exclude din învinuirea inculpatului extorcarea mijloacelor bănești și reîncadrează acțiunilor lui în baza art. 324 alin. (1) Cod penal” .

Considerăm că instanța de judecată, când statuează ca a avut loc extorcarea unor avantaje necuvenite, în mod obligatoriu trebuie să indice prin ce anume s-a manifestat extorcarea avantajelor necuvenite, spre a o delimita clar de simpla pretindere, precum și acele drepturi și interese legale ale persoanei care au fost încălcate sau puse în pericol.

În acest context, iarăși reiterăm și considerăm absolut necesară incriminarea faptei persoanei care apelează la serviciile traficantului, pericolul social al acestor acțiuni fiind evident; mai mult, după cum observăm, în multe cazuri înseși aceste persoane sunt inițiatorii traficului.

Unii autori, reieșind din specificul traficului de influență, în genere au concluzionat că „în cazul traficului de influență extorcarea trebuie acceptată într-un sens mai restrâns, și anume – ca o pretindere, o cerere de bani, bunuri etc.” [155, p.57].

De asemenea, în Codul penal este prevăzută în calitate de circumstanță agravantă coruperea „în proporții mari” și „în proporții deosebit de mari”, noțiunile în cauză fiind definite la art. 126 Cod penal.

Conținutul circumstanței agravante „săvârșite de o persoană cu înaltă funcție de răspundere” a fost analizat în cadrul secțiunii anterioare – subiectul infracțiunii, însă dorim doar să subliniem că considerăm necesară prevederea unei asemenea circumstanțe agravante și pentru coruperea activă.

În ceea ce privește agravanta „în interesul unui grup criminal organizat sau al unei organizații criminale”, remarcăm că corupția, în esența sa, este un fenomen ce presupune complicitatea, el se bazează pe existența unor legături sau avantaje reciproce ce sunt legate de componentele sale. „Jocul acesta dintre corupător și corupt naște actul ilegal și, datorită naturii acestei „colaborări”, este favorizat caracterul organizat al comiterii acestor fapte. Se ajunge foarte repede la construirea unui lanț de relații de complicitate și influență ce se transformă apoi într-un grup sau o rețea organizată. Corupția este, în consecință, un element-cheie în formarea crimei organizate” [67, p.250].

Prin interes se înțelege atât avantajul, folosul, câștigul, cât și preocuparea de a obține un succes, un avantaj, râvna depusă într-o acțiune pentru satisfacerea anumitor nevoi (DEX).

3.2. Liberarea de răspundere penală a persoanei în condițiile alin. (4) art. 325 Cod penal

Un aspect nu mai puțin important, ce suscită atenția doctrinarilor, îl constituie tragerea la răspundere a corupătorului când voința acestuia a fost viciată, sau când ulterior corupătorul a decis să denunțe fapta de corupere pasivă la organele de drept.

În conformitate cu prevederile alin. (4) art. 325 Cod penal: „Persoana care a promis, a oferit sau a dat bunuri ori servicii enumerate la art. 324 este liberată de răspundere penală dacă ele i-au fost extorcate sau dacă persoana s-a autodenunțat neștiind că organele de urmărire penală sunt la curent cu infracțiunea pe care a săvârșit-o”.

Prevederile în cauză stabilesc, în principiu, nu dreptul, dar obligația organelor de urmărire penală de a libera de răspundere penală asemenea persoane [187, p.348].

Existența unei asemenea norme este dictată de necesitatea protejării persoanelor care au fost puse de către persoana cu funcție de răspundere intenționat în așa situație, încât acestea au fost constrânse (obligate), contrar voinței proprii, să transmită persoanei cu funcție de răspundere avantajul necuvenit. Adică, convențional, am putea considera că, de facto, legiuitorul a considerat extorcarea drept o formă specifică a constrângerii psihice, prevăzută de lit. d) art. 35 și de alin. (1) art. 39 Cod penal.

Totodată, constrângerea exercitată în cazul coruperii diferă după esența sa de constrângerea psihică clasică. Astfel, dacă în cazul constrângerii psihice făptuitorului nu-i mai rămâne nici o posibilitate de a înlătura pericolul grav, decât săvârșind infracțiunea, atunci, în cadrul extorcării avantajului necuvenit, cel constrâns ar avea și alte posibilități, dar, ținând seama de importanța actului pentru sine, cedează în fața constrângerii.

De cele mai multe ori, existența constrângerii la coruperea activă exclude constrângerea psihică (art. 39 Cod penal); totuși, în anumite cazuri se poate reține constrângerea psihică care înlătură caracterul penal al faptei, de exemplu atunci când corupătorul este obligat de o persoană, sub amenințarea unei arme, să semneze o scrisoare către un funcționar, prin care promite că îi va da o sumă de bani pentru un serviciu ilegal în care este interesat în principal cel care exercită constrângerea [113, p.359]. Totodată, cel care a exercitat constrângerea urmează să fie tras la răspundere penală pentru corupere activă, în calitate de autor.

De asemenea, un alt temei pentru prevederea acestei norme de liberare de răspundere penală l-a constituit considerentul că aceasta ar putea servi drept un mijloc efectiv în combaterea coruperii pasive, care, de altfel, este considerată că prezintă un grad mai mare de pericol social, comparativ cu coruperea activă, precum și reieșind din dificultatea sporită în probarea infracțiunii de corupere pasivă.

Pentru a fi posibilă aplicarea alin. (4) art. 325 în cazul extorcării avantajului necuvenit, este necesară întrunirea cumulativă a unor condiții, după cum urmează:

să existe o determinare prin orice mijloace din partea celui care a pretins avantajul necuvenit;

inițiativa coruperii să aparțină persoanei cu funcție de răspundere; dacă inițiativa pornește de la corupător, chiar dacă ulterior acesta s-a răzgândit, fiind obligat în final să transmită avantajele necuvenite la insistențele persoanei cu funcție de răspundere, corupătorul nu va fi liberat de răspundere penală, „aceste dispoziții (de liberare de răspundere penală) nu sunt aplicabile în situația în care inițiativa dării de mită a aparținut mituitorului, chiar dacă ulterior funcționarul care a luat mită a stăruit, pe lângă cel dintâi, să-i aducă bunurile oferite” [142, p.686];

constrângerea (forțarea) trebuie să aibă caracter real, adică să fie atât de puternică, încât să suprime sau să restrângă libertatea ori capacitatea de autodeterminare a persoanei asupra căreia este exercitată, să o silească la o conduită impusă sau pretinsă de infractor. Chiar și refuzul persoanei cu funcție de răspundere în anumite condiții, ținând cont și de starea psihică a solicitantului, poate fi considerată o constrângere [14, p.418]. Elocvent este următorul exemplu din practica judiciară: „Constrângerea, presupunând existența unei presiuni, exercitată prin orice mijloace de natură a determina o persoană la săvârșirea faptei, nu poate fi reținută, dacă mituitorul, în dorința de a obține un avantaj (în speță, de a fi încadrat în muncă, cu prioritate), a dat inculpatului o sumă de bani, în loc de a sesiza organele de stat spre a lua măsurile necesare pentru asigurarea unor condiții legale de soluționare a cererii sale” [142, p.686];

constrângerea trebuie să anticipeze promisiunea, oferirea, darea avantajelor [14].

În ceea ce privește autodenunțarea, rațiunea instituirii acestei cauze de liberare de răspundere penală a corupătorului este dublă. Pe de o parte, s-a avut în vedere că cel care, după ce a dat avantajul necuvenit, se autodenunță, regretă fapta și nu prezintă, sub raportul persoanei sale, un pericol social accentuat. Pe de altă parte, s-a ținut seama de interesul descoperirii și sancționării celor care se fac vinovați de corupere pasivă, precum și „de interesul prevenirii unor asemenea fapte, prin insuflarea temerii – celor care ar fi tentați să ia mită – că vor fi denunțați” [53, p.157], astfel autodenunțarea fiind considerată drept un mijloc de combatere a unei infracțiuni mai grave – coruperea pasivă.

În același timp, nu poate fi considerată autodenunțare fapta corupătorului de a anunța despre corupere rudelor apropiate sau altor persoane [219, p.61].

Irelevantă este forma în care se face autodenunțul, neavând semnificație în ce loc aceasta se face și în ce formă (verbal sau în scris), contează ca denunțul să fie efectuat unui reprezentant al organului de drept [217, p.233].

O altă problemă privește organele publice unde se poate efectua autodenunțarea.
A. Piontkovschi menționează că unii autori consideră că cercul acestora urmează a fi redus la acele organe care, după caracterul atribuțiilor, sunt obligate să sesizeze organele de drept [209, p.175].

Deficiența acestei formulări constă în faptul că se poate crea falsa aparența că există organe care sunt obligate să denunțe faptele de corupție și organe care nu sunt obligate să o facă.

Alți autori [209, p.174] au acceptat o idee mai restrânsă, adică autodenunțarea poate fi efectuată doar organelor care au în atribuțiile lor nemijlocite efectuarea urmăririi penale pe faptele de corupție, autodenunțarea urmând a fi efectuată imediat după ce a avut loc coruperea activă, la prima posibilitate reală de a o efectua, precum și benevol.

Nu putem accepta nici această soluție, deoarece, pornind de la esența însăși a normei prevăzute la alin. (4) art. 325 Cod penal, aceasta fiind instituită pentru a proteja persoana constrânsă de către persoana cu funcție de răspundere coruptă, precum și pentru a demasca faptele de corupere, persoana trebuie să aibă posibilitatea să denunțe fapta de corupere la orice autoritate publică în care are încredere sau unde consideră ca cazul va fi examinat mai eficient.

„Urmărirea penală pentru infracțiunea de dare de mită se face de procuror, …, totuși, fiind în ipoteza când un alt organ de urmărire penală decât procurorul l-a prins pe inculpat în momentul săvârșirii infracțiunii (flagrante) de dare de mită, iar acesta a recunoscut cu acel prilej săvârșirea faptei, recunoașterea sa nu poate fi considerată o denunțare în sensul prevăzut de alin. (2) art. 255 Cod penal, chiar dacă procurorul nu fusese încă sesizat pentru acea infracțiune” [118, p.115].

Astfel, putem admite că în cazul în care fapta de corupere a fost săvârșită în cadrul unei instituții medicale, de învățământ sau al unei primării, corupătorul se va adresa în primul rând conducătorilor acestor instituții, pentru a înlătura cauzele care au condiționat coruperea și, respectiv, consecințele acesteia, iar conducătorii acestor instituții urmează să sesizeze imediat organele competente.

Analizând legislația actuală, observăm că legiuitorul a adoptat o poziție similară, prevăzând în cuprinsul alin. (1) art. 18 al Legii nr. 90 – XVI din 25.04.2008 următoarea reglementare: „Funcționarii publici care, în exercițiul funcțiunii, au luat cunoștință de acte de corupție sau de fapte de comportament corupțional sunt obligați să le aducă imediat la cunoștință superiorilor, care vor întreprinde măsurile stabilite ori vor sesiza direct organul de urmărire penală sau procurorul”.

Conform unor autori, nu poate fi recunoscută autodenunțare fapta corupătorului, în privința căruia deja a fost pornită urmărirea penală cu privire la coruperea activă, de a anunța organului de urmărire penală despre alte episoade necunoscute de acesta [219, p.61].

Considerăm valabilă asemenea afirmație, doar cu condiția dacă faptele noi de corupere activă declarate de către corupător au legătură nemijlocită cu fapta de corupere activă pentru care este tras la răspundere penală, spre exemplu, în cazul în care aceasta a fost executată în mai multe etape; însă, în cazul în care corupătorul va declara cu privire la fapte distincte de corupere activă, adică săvârșite în mod repetat, care nu sunt cunoscute organului de urmărire penală, atunci, în acest caz, vor fi aplicabile prevederile alin. (4) art. 325 Cod penal, cu referire doar la faptele nou declarate.

Convingător ni se prezintă următorul exemplu din practică prezentat de către
A. Svetlov [217, p.231]. Astfel, după începerea urmăririi penale pe faptul coruperii pasive, în cadrul unei emisiuni televizate, procurorul care instrumenta cauza penală a solicitat ajutorul cetățenilor, în vederea demascării tuturor faptelor criminale ale persoanei cu funcție de răspundere învinuite. Ulterior acestei emisiuni, la procuratură au fost depuse declarații în care se menționau fapte de transmitere a avantajelor necuvenite nu doar persoanei cu funcție de răspundere învinuite, dar și altor persoane cu funcție de răspundere care activau în aceeași unitate. Deci, cu toate că aceste declarații au fost făcute după începerea urmăririi penale, ele urmează a fi recunoscute ca efectuate benevol (autodenunț), deoarece persoanele au anunțat organului de urmărire penală fapte care nu i-au fost cunoscute.

Autodenunț poate fi considerat și cazul când persoana, fiind chemată pentru a da explicații pe marginea materialului examinat în ordinea art. 274 Cod de procedură penală, adică până la începerea urmăririi penale, a declarat cu privire la coruperea persoanei cu funcție de răspundere [217, p.231].

Astfel, spre exemplu, în cazul în care s-ar examina în ordinea art. 274 Cod de procedură penală presupusele fapte de corupere pasivă ale persoanelor cu funcție de răspundere, responsabile de examinarea candidaților și de eliberarea permiselor de conducere, se impune necesitatea de a lua explicații de la persoanele care, se presupune, au beneficiat de serviciile acestor persoane. Respectiv, în cazul în care persoanele date vor declara că au transmis avantaje necuvenite persoanelor cu funcție de răspundere pentru a li se elibera permisul de conducere, atunci declarațiile acestora vor putea fi considerate autodenunțare în sensul alin. (4)
art. 325 Cod penal.

Din aceste considerente, nu putem accepta concluziile la care a ajuns Curtea Supremă de Justiție: „În cazul în care are loc autodenunțarea faptelor de corupere pasivă, eliberarea de răspundere penală poate avea loc atunci când autodenunțarea s-a făcut personal de făptuitor, oral sau în scris, organelor de urmărire penală, care nu dispuneau de informații sau date despre această faptă” [64, pct.24], aceste explicații fiind în contradicție cu prevederea legală unde se menționează „neștiind că organele de urmărire penală sunt la curent cu infracțiunea pe care a săvârșit-o” (alin.4 art. 325 Cod penal).

Motivele autodenunțării pot fi dintre cele mai diferite: căința, frica că va fi pedepsit, dorința de a se răzbuna pe persoana coruptă care nu și-a respectat promisiunea ș. a. Benevol înseamnă că autodenunțul a fost făcut la dorința proprie, persoana fiind convinsă că organele de urmărire penală nu cunosc faptul coruperii. „Autodenunțul persoanei urmează a fi recunoscut benevol indiferent de motivele de care s-a condus corupătorul” [210].

Cu referire la oportunitatea normelor penale privind liberarea de răspundere penală în cazul autodenunțării, unii autori [219, p.61] sunt de părere că chiar și în cazul autodenunțării benevole corupătorul, transmițând persoanei cu funcție de răspundere avantajul necuvenit, a dorit să obțină el însuși în mod ilegal careva beneficii și, respectiv, indiferent din ce cauză corupătorul a făcut denunțarea, fapta lui trebuie să primească o calificare juridică corespunzătoare, dacă nu penală, atunci cel puțin civilă sau administrativă.

Examinând raporturile dintre delicvență și sistemul de justiție penală, R. Stănoiu [143, p.138] a ajuns la concluzia că aceasta, în unele cazuri, în loc să combată delicvența, mai degrabă o produce, oferindu-i individului diferite „tehnici de neutralizare”, care desemnează justificarea morală a actelor de fraudă și pentru a păstra imaginea de respectabilitate pe care și-o atribuie persoana care a comis aceste acte.

Suplimentar, O. Loghin remarcă că „nesancționarea mituitorului care denunță fapta nu se justifică în măsura în care se justifică nesancționarea făptuitorului care denunță fapta în cazul altor infracțiuni (complot, nedenunțare, asocierea pentru săvârșirea de infracțiuni). De aceea…denunțarea faptei de către mituitor ar trebui să constituie nu o cauză de nepedepsire, ci numai o cauză de reducere a pedepsei” [93, p.409].

În această ordine de idei, considerăm că, în cazul autodenunțării, corupătorul nu poate fi recunoscut în calitate de parte vătămată și, respectiv, avantajele transmise persoanei cu funcție de răspundere urmează a fi confiscate în folosul statului.

Însă, în cazul în care avantajele necuvenite au fost extorcate, persoana fiind impusă să transmită avantajele necuvenite, aceste avantaje necuvenite urmează a fi restituite persoanei.

3.3. Aprecierea juridică a faptei de primire de către o persoană cu funcție de răspundere a avantajului necuvenit, în cazul lipsei scopului prevăzut de art. 325 Cod penal

O problemă destul de controversată în doctrina juridică, aferentă laturii obiective și celei subiective a coruperii, o constituie calificarea juridică a faptelor care sunt comise „sub controlul” organelor de urmărire penală. O atenție deosebită suscită chestiunile privind aprecierea acțiunilor ofițerilor de urmărire penală, precum și ale persoanelor care transmit persoanei cu funcție de răspundere careva valori, în timpul desfășurării acțiunilor de descoperire a faptei de corupere.

În multe cazuri, remarcă P. Iani [234, p.61], organele de drept consideră că persoana care, înainte de a transmite avantajele necuvenite, convenite anterior cu persoana cu funcție de răspundere, a anunțat în mod voluntar despre cerințele ilicite (nu în mod obligatoriu prin extorcare) ale persoanei cu funcție de răspundere, iar apoi, în urma unei înțelegeri cu organul de urmărire penală, chipurile acceptând cerințele persoanei cu funcție de răspundere, transmite aceste valori, în realitate a comis corupere activă, însă urmează a fi liberată de răspundere penală în conformitate cu prevederile alin. (4) art. 325 Cod penal (autodenunțare benevolă).

Considerăm că o atare poziție în mod categoric nu poate fi acceptată. Acțiunile persoanei, în astfel de situații, nu pot fi privite în calitate de corupere activă, întrucât persoana nu urmărește în acest caz scopul transmiterii valorilor indicate în art. 325 Cod penal, chiar și pentru că aceasta înțelege că, dacă persoana cu funcție de răspundere va fi arestată (reținută), ea nu va putea să îndeplinească aceste fapte, iar dorința de a fi realizat scopul dorit este un element obligatoriu al laturii subiective a coruperii active.

În realitate, întrucât persoana care a transmis anumite valori în condițiile indicate „sub control” nu a comis nici o infracțiune, urmează de emis o ordonanță de neîncepere a urmăririi penale în prezența ei, deoarece în acțiunile sale lipsește componența de infracțiune [171, p.29].

Un alt aspect care se impune a fi elucidat îl constituie aprecierea juridică a faptei persoanei cu funcție de răspundere de a primi sau pretinde careva avantaje necuvenite „sub control”, urmând a se stabili dacă a avut loc o tentativă sau dacă infracțiunea s-a consumat.

Susținătorii primei poziții [175, p.27] menționează: „Părerea eronată a persoanei cu funcție de răspundere în privința scopurilor urmărite de corupător, pentru care contează însuși faptul primirii de către funcționar a banilor și nu îndeplinirea de către funcționar a cărorva acțiuni, nu trebuie să aibă o careva valoare juridică”.

Adepții celei de-a doua poziții consideră însă că acțiunile persoanei cu funcție de răspundere în acest caz urmează a fi calificate drept tentativă la corupere pasivă. Argumentul principal al acestora este că din moment ce nimeni nu a intenționat să corupă persoana, adică să o determine să înfăptuiască anumite acțiuni ce țin de obligațiile sale de serviciu, respectiv ea nici nu a fost coruptă. „Urmează a fi recunoscut în calitate de tentativă la luare de mită cazul când darea de mită doar a fost imitată în scopul de a demasca infractorul care a încercat să primească avantajele necuvenite” [171, p.29].

Studiind în ansamblu articolele cu privire la corupere, ajungem la concluzia că transmiterea valorilor „sub control” prin sine însăși nu constituie temei pentru a considera că infracțiunea nu a fost consumată din cauze ce nu au depins de voința inculpatului.

În această ordine de idei, pentru a putea considera coruperea pasivă consumată, trebuie de stabilit că prin acțiunile criminale, care cuprind toate elementele laturii obiective, a fost prejudiciat obiectul protejat de norma penală corespunzătoare. Observăm că legiuitorul, în acest sens, a recunoscut acțiunile persoanei cu funcție de răspundere drept infracțiune consumată din moment ce ea a pretins sau a primit un avantaj necuvenit pentru săvârșirea unor fapte. Înseși faptele date, pentru calificarea conform art. 324, nu contează, ele în genere putând și să nu să se producă. Principalul este că prin asemenea acțiuni a fost violat obiectul protejat de lege, este discreditată autoritatea statală prin coruperea unui funcționar de-al său. Folosind, posedând ori chiar pretinzând careva avantaje necuvenite, persoana cu funcție de răspundere a devenit, în viziunea sa, și de aceea – în asemenea situație – obiectiv, un funcționar corupt. Și, ca rezultat, infracțiunea a avut loc, s-a consumat.

O altă problemă discutată în literatura de specialitate ține de așa-numita „provocare a coruperii”, Codul penal al Federației Ruse incriminând-o la art. 307 „Provocarea mituirii”.

Totodată, s-a expus opinia că Codul penal ar trebui să conțină o normă generală, care ar incrimina provocarea oricărei infracțiuni și nu doar a coruperii [196, p.25].

Codul penal al Republicii Moldova de asemenea incriminează, la lit. c) alin.(2) art. 311, fapta de creare artificială a probelor în scopul denunțării calomnioase ulterioare. Însă, articolul în cauză înglobează, în principiu, doar o parte din acțiunile prevăzute la art. 307 Cod penal al Federației Ruse, în afara reglementării juridice rămânând provocarea coruperii în scop de șantaj.

Din punct de vedere obiectiv, provocarea coruperii constituie încercarea de a transmite artificial unei persoanei cu funcție de răspundere oricare valori [175, p.26].

Deosebirea dintre corupere și provocarea coruperii o putem face după conținutul intenției. Reieșind din conținutul intenției corupătorului, nu poate fi privită drept corupere încercarea de a-i transmite persoanei cu funcție de răspundere, fără acordul acesteia, unele valori, îndreptate spre crearea artificială a probelor acuzatoare în corupere pasivă [187, p.359].

La comiterea unei asemenea fapte (provocarea coruperii) indică și lipsa unei înțelegeri prealabile între corupător și persoana cu funcție de răspundere privind acordul ultimei de a primi avantajul necuvenit. În cazul lipsei unei atare înțelegeri și refuzului persoanei de a primi avantajul necuvenit, persoana care a încercat să transmită aceste valori în scopul creării artificiale a probelor acuzatoare, în scopul denunțării ulterioare, este penalmente responsabilă conform lit. c) alin. (2) art. 311 Cod penal. Asemenea acțiuni vor fi considerate drept infracțiune consumată doar după ce provocatorul va face denunțarea calomnioasă la organul de drept.

Provocarea (sancționabilă penal) va avea loc doar atunci când valorile sunt transmise persoanei cu funcție de răspundere, fără acordul acesteia. În cazul în care persoana cu funcție de răspundere mai întâi nu acceptă, însă pe urmă își dă consimțământul, aceasta înseamnă că acordul de înțelegere a fost obținut. Însă, în acest caz nu există componența coruperii active, întrucât persoana urmărește alte scopuri. Nu putem califica însă această fapta nici ca denunțare calomnioasă (lit. c) alin. (2) art. 311 Cod penal), fiindcă, în primul rând, în realitate a avut loc transmiterea, și nu o încercare (imitare) a acesteia, iar, în al doilea rând, a fost obținut acordul persoanei cu funcție de răspundere, ceea ce contravine însuși sensului penal al „calomniei”. Iar sensul acesteia presupune mărturisirea despre faptele care în realitate nu au avut loc, precum și încercarea de creare artificială a dovezilor acuzatoare în acest sens. Respectiv, când fapta penalmente condamnabilă a avut loc în realitate, nu mai suntem în prezența unei calomnii. În asemenea caz, persoana cu funcție de răspundere urmează să poarte răspundere pentru corupere pasivă [234, p.69-71], iar corupătorul va răspunde pentru instigare la corupere pasivă.

Probele sunt create artificial dacă subiectul are scopul de a denatura realitatea privind acțiunile și evenimentele chemate să ducă la răspunderea penală a unui nevinovat [99, p.77].

Un exemplu elocvent ni-l oferă practica judiciară. Astfel, la 11.06.2000, la orele 24.00, G.G., în timpul executării obligațiilor de serviciu, a oprit automobilul VAZ-2108 condus de V.B. (comisarul poliției din Soroca). În mărturiile sale V.B. susține că G.G. a luat de la el 100 lei pentru a-i permite plecarea, fără a întocmi un proces-verbal.

Instanța de judecată a ajuns la concluzia că G.G. nu a luat banii în mână (nu a fost corupt), că aceștia au fost aruncați de V.B. pe capotul mașinii poliției rutiere. Deci, de fapt, a fost o provocare de corupere, deoarece în lipsa dovezilor de săvârșire a acestei infracțiuni din partea reprezentantului poliției s-a făcut o încercare de a crea probe artificiale [156, p.83].

La general, metoda „provocației”, exprimată prin verificarea onestității funcționarilor prin oferirea unor avantaje necuvenite, pentru prima dată a început a fi utilizată pe scară largă în lupta cu criminalitatea în a doua jumătate a sec. al XII-lea în Franța. Însă, chiar din acea perioadă, cu toate că era convingerea în eficacitatea sporită a acesteia, latura morală și juridică a metodei trezeau totuși dubii. Astfel, H. Grotius considera că „cel care dă motiv altei persoane să comită un delict singur este infractor” [213, p.29].

Nici până astăzi nu s-a ajuns la un consens în privința provocării coruperii. Astfel, adepții unei prime poziții afirmă că experimentul operativ este recunoscut legal, dacă inculpatul singur a inițiat comiterea infracțiunii fără „ajutorul” din partea serviciilor operative. Regula de bază, care trebuie respectată de lucrătorul operativ, fiind neadmiterea din partea sa a astfel de acțiuni care direct sau indirect ar condiționa persoana să comită infracțiunea „sub control” [182, p.49].

În acest context, T. Suveică susține că urmează să distingem „provocarea” ca metodă de contracarare a faptelor de corupție: „Metoda de „provocare”, care poate fi numită operațiune de tip „înțepătură” sau „testul de integritate”, „experiment de integritate”, presupune crearea unei situații artificiale sau a unei împrejurări, care are drept scop verificarea integrității (onestității) subiectului testat. Subiectul are libertatea completă de a acționa sau de a omite acțiunea, în conformitate cu prevederile legii. Simpla oferire subiectului anchetei a posibilității de a săvârși infracțiunea nu reprezintă determinarea la săvârșirea infracțiunii. Conduita care oferă doar posibilitatea persoanei de a săvârși infracțiunea constituie o metodă de verificare a onestității funcționarului” [144, p.326].

Analizând problema „provocării”, V. Dobrinoiu prezintă următorul caz din practica judiciară: „Un inculpat a fost trimis în judecată pentru o infracțiune de înșelăciune și pentru faptul că a oferit șefului de post suma de 3000 mii de lei, ca mită, spre a-l determina să distrugă actele încheiate. Judecătorul de instrucție a dat ordonanță de neurmărire pentru infracțiunea de înșelăciune, din lipsă de probe, și ordonanță de urmărire pentru dare de mită. În fața instanței, jandarmul a declarat că a provocat darea de mită, trimițând vorbă inculpatului că va distruge actele dacă îi va da 3000 lei. Tribunalul Someș l-a condamnat pe inculpat pentru dare de mită, dar prin decizia Curții de Apel Cluj acesta a fost achitat, pe motive că mituirea este rezultatul înscenării funcționarului, manoperă care înlătură caracterul infracțional al faptei” [53, p.145].

În continuare, V. Dobrinoiu remarcă că ultima soluție a instanței de judecată este greșită, deoarece situația mituitorului nu a fost apreciată de sine stătător, ci dependent de poziția subiectivă a persoanei cu funcție de răspundere mituite. Dacă s-ar ține seama de împrejurarea că persoana cu funcție de răspundere nu a cerut avantaje necuvenite pentru a beneficia de acestea, ci pentru a verifica comportarea corupătorului, fapta comisă de aceasta, considerată autonom, constituie infracțiunea de corupere activă. Este adevărat că avantajele necuvenite nu au fost date spontan, că inițiativa nu a aparținut corupătorului, dar această situație nu este specifică „provocării”, fiind întâlnită ori de câte ori coruperea activă este subsecventă unei pretinderi reale, de bani sau de alte avantaje, din partea persoanei cu funcție de răspundere, care în acest fel devine autor al unei infracțiuni de corupere pasivă [53, p.145].

Vexațiunile, inclusiv provocările la care poate fi supus corupătorul de către persoana cu funcție de răspundere, nu sunt acte de constrângere, așa încât ele nu anihilează libertatea de voință a corupătorului, chiar dacă acesta, dând avantaje necuvenite, acționează pentru a găsi o ieșire dintr-o situație neconvenabilă. Păstrându-și libertatea de voință, corupătorul provocat – și nu constrâns – să dea avantajele necuvenite acționează cu vinovăție, astfel încât fapta lui constituie infracțiune [49, p.86].

Faptele de corupție fac parte din categoria de infracțiuni a căror probare este foarte dificilă, deoarece modalitățile faptice ale infracțiunilor din această categorie sunt foarte variate. Elementul material al infracțiunilor din acest grup este foarte „delicat” și se poate consuma în câteva clipe. La fel de greu de dovedit este și vinovăția, deoarece autorii acestor fapte reușesc cu ușurință să le dea acestora o altă motivație decât cea reală.

Însă, nu trebuie să uităm și de alte aspecte expuse în literatura de specialitate: „În condițiile unui grad sporit al corupției din societate, organele de drept încearcă să demonstreze succesele lor în lupta cu acest flagel, însă cum? Cea mai simplă metodă este provocarea coruperii. Aici sunt posibile cele mai riscante manipulări, sau, în limbajul organelor de drept – combinații. Funcționarul care a nimerit în atenția lucrătorilor operativi devine dependent de dorința acestora” [190, p.371]. „Cu cât mai slab este organul de urmărire penală – remarca, în anul 1925, N. Zilberștein – cu atât mai des agenții acestuia apelează la provocare” [172, p.270].

Nu putem neglija faptul că „testului de integritate” ar constitui un mijloc eficient în lupta cu corupția, acesta fiind un puternic factor de preîntâmpinare a flagelului, persoanele cu funcție de răspundere corupte fiind în permanență amenințate de un eventual „test de integritate”. Totodată, vor fi protejate persoanele de la care se extorca avantajele necuvenite și care nu doresc să se adreseze organelor de resort, din frică că vor fi ulterior persecutate și nu își vor putea continua activitatea.

În același timp, asemenea acțiuni trebuie să fie efectuate în strictă conformitate cu legea, care, de altfel, la moment nu reglementează asemenea acțiuni, urmând a fi respectate drepturile fundamentale ale omului, în contextul practicii juridice a Curții Europene pentru Drepturile Omului, care s-a expus destul de explicit asupra acestei chestiuni.

Elocvent, în acest context, este cazul Teixeiro de Castro versus Portugalia [236], fiind apreciată legalitatea recurgerii la „agenții provocatori”. În fapt, doi polițiști în civil s-au adresat, cu scopul obținerii heroinei, unui individ suspectat ca fiind implicat în micul trafic de droguri. Prin intermediul unui alt individ, cei doi polițiști au stabilit contacte cu petiționarul, care acceptase să le livreze produsul. Acesta l-a procurat de la un terț și a fost arestat în momentul când îl transmitea polițiștilor . Petiționarul s-a plâns că nu a beneficiat de un proces echitabil, în măsura în care el fusese incitat de polițiști să comită infracțiunea de care a fost ulterior acuzat.

Curtea a considerat că intervenția agenților infiltrați trebuie să fie prescrisă și înzestrată cu garanții, chiar dacă este vizată combaterea traficului de stupefiante. Exigențele generale de echitate, consacrate în Articolul 6 „Dreptul la un proces echitabil” al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale [35], se aplică procedurilor referitoare la toate tipurile de infracțiuni penale, de la cea mai simplă, la cea mai complexă. Interesul public nu ar justifica utilizarea elementelor obținute în rezultatul unei provocări din partea poliției.

Judecătorii de la Strasbourg menționează că în acest caz cei doi polițiști nu s-au limitat doar la o examinare pasivă a activității delicvente a reclamantului, dar exercitase asupra lor o influență de natură să incite la comiterea infracțiunii.

Curtea a decis că activitatea polițiștilor o depășise pe cea a unui agent infiltrat, deoarece ei provocaseră infracțiunea și că nimic nu indica că, fără intervenția lor, aceasta ar fi avut loc [97, p.49].

Într-o altă speță [237], reclamantul M. Kestas Ramanausckas, fost procuror, menționează că în perioada 1998 – 1999, A.Z., un ofițer operativ din cadrul unui serviciu special anticorupție, prin intermediul lui V.S., i-a propus în repetate rânduri 3 mii dolari SUA, pentru clasarea unei cauze penale. La primirea acordului lui M. Kestas Ramanausckas pentru a primi banii, A.Z. a depus un raport prin care a solicitat autorizarea organizării măsurilor operative de investigație în vederea reținerii în flagrant a inculpatului, ceea ce a și fost efectuat.

Instanțele autohtone, condamnându-l pe M. Kestas Ramanausckas, au estimat că din partea autorităților nu a avut loc o incitare la comiterea infracțiunii, în special indicându-se că „conform materialelor cauzei, nu sunt careva probe care ar demonstra că voința inculpatului a fost suprimată, ceea ce nu i-ar fi permis să evite un comportament ilegal. A.Z. nu i-a ordonat și nu l-a amenințat pe inculpat, ultimul fiind conștient că primește avantaje necuvenite”.

Analizând circumstanțele cauzei date, Curtea a subliniat că ea nu neagă faptul că este destul de dificilă probarea unor categorii de infracțiuni, printre care și cele legate de corupție. Pentru a le putea combate, poliția este nevoită să recurgă din ce în ce mai des la agenții infiltrați, la informatori și la practica transmiterii avantajelor necuvenite „sub control”, ceea ce, de altfel, este permis și de către Convenția penală a Consiliului Europei, care la § 35 prevede posibilitatea aplicării de tehnici speciale în lupta cu criminalitatea organizată și corupția, cu condiția ca acestea să nu aducă atingere drepturilor fundamentale ale omului.

Însă, dacă utilizarea agenților infiltrați poate fi tolerată, în măsura în care sunt protejate drepturile omului, atunci în nici un caz nu poate fi luată o poziție similară față de provocarea polițienească, aceasta condiționând existența unui proces inechitabil.

Va fi provocare polițienească ori de câte ori polițiștii nu se vor limita la o examinare permanentă, dar pasivă a activității criminale, ci vor exercita asupra făptuitorului o influență de natură să instige comiterea unei infracțiuni, pentru ca ulterior să tragă persoana la răspundere penală.

Nu va fi însă provocare când persoanele care transmit avantajele necuvenite au început să colaboreze cu organele de poliție după ce deja avusese loc contactul cu făptuitorul și, respectiv, polițiștii doar au controlat transmiterea avantajelor necuvenite.

Mai mult ca atât, din moment ce făptuitorul a declarat că a fost provocat la primirea avantajelor necuvenite, de obligația instanței este să verifice temeinicia acestor afirmații și să se expună asupra acestora.

În concluzie, Curtea, luând în considerație pericolul social al faptelor de corupție și dificultatea documentării acestora, totuși a estimat că acțiunile lui A.Z. și V.S. au avut ca efect provocarea reclamantului la săvârșirea infracțiunii pentru care a fost condamnat și nimic nu indică la faptul că fără intervenția lor infracțiunea ar fi fost comisă.

Într-un alt caz [238], examinat de către Curte, reclamantul M. Sermet Mustafa Unel, care în perioada anilor 1997 – 2000 a deținut funcția de director general al Aviației civile a Turciei, a fost condamnat pe faptul coruperii pasive, și anume: pe faptul că a pretins 50 000 dolari SUA de la A.Ö., proprietarul unei firme aeriene, pentru eliberarea autorizației de zbor. În plângerea depusă procurorului, A.Ö. a declarat că anterior i-a mai transmis reclamantului avantaje necuvenite pentru a obține autorizații de zbor.

După depunerea cererii, de către parchet au fost organizate și petrecute acțiunile operative de investigație soldate cu reținerea în flagrant a reclamantului.

Examinând materialele cauzei, Curtea consideră că aceasta se deosebește de cauzele Teixera de Castro contra Portugalia și Ramanauskas contra Lituaniei, prin natura infracțiunii și rolul jucat de către polițiști. Reclamantul a fost reținut în cadrul unei operațiuni polițienești autorizate de instanța de judecată, după ce a fost recepționată plângerea lui A.Ö. Un argument suplimentar că A.Ö. nu este agent provocator îl constituie faptul că acesta a fost acuzat în fapta de corupere activă, pe care el a recunoscut că a efectuat-o anterior în privința reclamantului. De asemenea, Curtea nu reține nici acțiunile polițiștilor ca provocare a infracțiunii, din timp ce reclamantul pe parcursul procesului judiciar nu a invocat faptul că a fost incitat de către poliție să comită infracțiunea.

3.4. Concluzii la Capitolul III

Una dintre cele mai periculoase forme ale coruperii este cea însoțită de extorcarea avantajelor, care constă în solicitarea de către persoana cu funcție de răspundere a unor avantaje necuvenite, sub amenințarea săvârșirii acțiunilor care vor prejudicia drepturile și interesele legale ale corupătorului, sau în punerea intenționată a ultimului în așa condiții care îl impun să corupă, în scopul prevenirii consecințelor nefaste pentru interesele și drepturile sale legale.

Analizând calificativul „extorcare”, s-a arătat în mod pregnant că aceasta reprezintă un element independent al laturii obiective a infracțiunii de corupere pasivă, de rând cu pretinderea, primirea sau acceptarea avantajelor necuvenite. Însă, grație pericolului social sporit pe care îl comportă, a fost recunoscută ca circumstanță agravantă a acesteia, ceea ce nu înseamnă că celelalte elemente ale laturii obiective sunt nesemnificative, comiterea acestora de asemenea fiind considerate drept săvârșire a unei infracțiuni grave, conform alin. (4) art. 14 Cod penal, ca de altfel și extorcarea.

Ca rezultat, este necesară modificarea corespunzătoare a Legii nr.45-XIII din 12.04.1994, fapt ce ar permite aplicarea măsurilor operative de investigație pentru toate cazurile de comitere a infracțiunilor de corupție:

– La lit. r) alin. (2) art. 6 se exclude termenul „extorcate”.

Considerăm că instanța de judecată, când statuează ca a avut loc extorcarea unor avantaje necuvenite, în mod obligatoriu trebuie să indice prin ce anume s-a manifestat extorcarea avantajelor necuvenite, spre a o delimita clar de simpla pretindere, precum și acele drepturi și interese legale ale persoanei care au fost încălcate sau puse în pericol.

Examinând circumstanțele agravante ale coruperii pasive, stabilim că, pentru a califica fapta ca săvârșită de două sau mai multe persoane, este necesar cumulul următoarelor circumstanțe:

acordul privind primirea avantajelor necuvenite trebuie să aibă loc între două sau mai multe persoane cu funcție de răspundere;

acest acord trebuie să anticipeze primirea de facto (pretinderea, acceptarea promisiunii) a avantajelor necuvenite de către una din persoanele cu funcție de răspundere;

fiecare persoană cu funcție de răspundere trebuie să se angajeze să înfăptuiască sau nu careva acțiuni ce țin de atribuțiile sale de serviciu, în interesele corupătorului;

fiecare din persoanele cu funcție de răspundere trebuie să pretindă, primească sau să accepte o parte din avantajele necuvenite.

Pentru a fi posibilă aplicarea alin. (4) art. 325 în cazul extorcării avantajului necuvenit, este necesară întrunirea cumulativă a unor condiții, după cum urmează:

– să existe o constrângere prin orice mijloace din partea celui care a pretins avantajul necuvenit;

– inițiativa coruperii să aparțină persoanei cu funcție de răspundere; dacă inițiativa pornește de la corupător, chiar dacă ulterior acesta s-a răzgândit, fiind obligat în final să transmită avantajele necuvenite la insistențele persoanei cu funcție de răspundere, corupătorul nu va fi liberat de răspundere penală;

– constrângerea trebuie să aibă caracter real, adică să fie atât de puternică, încât să suprime sau să restrângă libertatea ori capacitatea de autodeterminare a persoanei asupra căreia este exercitată, să o silească la o conduită impusă sau pretinsă de infractor.

Totodată, considerăm că legalizarea „testului de integritate” ar constitui un mijloc eficient în lupta cu corupția, acesta fiind un puternic factor de preîntâmpinare a flagelului, persoanele cu funcție de răspundere corupte fiind în permanență amenințate de un eventual „test de integritate”. Totodată, vor fi protejate persoanele de la care se extorca avantajele necuvenite și care nu doresc să se adreseze organelor de resort, din frică că vor fi ulterior persecutate și nu își vor putea continua activitatea.

În același timp, asemenea acțiuni trebuie să fie efectuate în strictă conformitate cu legea, care, de altfel, la moment nu reglementează asemenea acțiuni, urmând a fi respectate drepturile fundamentale ale omului, în contextul practicii juridice a Curții Europene pentru Drepturile Omului, care s-a expus destul de explicit asupra acestei chestiuni.

CONCLUZII GENERALE ȘI RECOMANDĂRI

La finele acestui studiu dorim să indicăm că, în încercarea de a desprinde înțelesul exact al prevederilor legale cu privire la infracțiunile de corupere pasivă și de corupere activă, ca forme speciale de manifestare a corupției, prin înfățișarea principiilor și necesităților ce stau la baza incriminării acestora, prin analiza critică a pozițiilor teoretice adoptate de doctrină, prin referințe la precedente din practica judiciară, la practica legislativă a altor state, sperăm că am reușit să dăm o imagine completă infracțiunilor analizate.

Pentru ca o strategie de politici anticorupție să fie eficientă trebuie să se bazeze pe înțelegerea cauzelor profunde ale diferitelor manifestări de corupție și a variațiilor acestora. Fără aceste informații, decidenții politici riscă să trateze simptomele fără a atinge factorii cauzatori ai fenomenului. Chiar acolo unde arii relevante pentru efortul anticorupție au fost într-adevăr identificate, s-a pus prea mult accent numai pe trecerea la noi legi și regulamente, în loc să se analizeze de ce legile și regulamentele în vigoare nu avuseseră succes. În multe cazuri nu regulamentele sau legile sunt problema, ci punerea lor foarte deficitară în practică, sau atitudinea de non-combatere a agenților care ar fi trebuit să acționeze.

În același rând Legea Republicii Moldova cu privire la combaterea corupției, nr. 90 – XVI din 25.04.2008, nu răspunde exigențelor înaintate unui asemenea act legislativ, ci are mai mult un caracter declarativ, fără să prevadă careva instrumente concrete care ar putea fi aplicate în lupta cu corupția. Totodată, aceasta conține o formulare imprecisă în ceea ce privește definitivarea actelor și formelor de manifestare a corupției, cuprinzând norme cu un grad sporit de coruptibilitate, cum ar fi exonerarea funcționarului de la orice formă de răspundere (penală, administrativă, disciplinară) pentru comiterea actelor de corupție în cazul autodenunțării.

Apreciind noile prevederi ale actualului Cod penal și ale legislației aferente, totuși, spre regret, au fost identificate și unele neajunsuri, lacune, care după părerea autorului urmează a fi înlăturate în timpul cel mai apropiat de legiuitorul nostru.

În continuare sunt prezentate unele dintre cele mai substanțiale recomandări la care s-a ajuns, urmare a studierii infracțiunilor de corupere, redate sub formă de proiect de modificare legislativă, cu precizarea că acestea nicidecum nu constituie o listă exhaustivă și completă:

Titulatura și alin. (1) al art. 123 Cod penal se expun într-o redacție nouă:

Art. 123. Persoana publică

(1) Prin persoană publică se înțelege persoana depozitară a interesului public, din cadrul unei autorități publice sau organ, instituție, organizație creată sau subordonată unei autorități publice, care deține un mandat legislativ, executiv, administrativ sau judiciar, care a fost numită ori aleasă, cu titlu permanent sau provizoriu, remunerată sau nu, oricare ar fi nivelul său ierarhic, orice persoană care exercită o funcție publică, inclusiv pentru un organism public sau o întreprindere publică internațională”.

După alin. (1) al art. 123 Cod penal se va introduce alin. (1)1 cu următorul conținut:

„(11) Sunt asimilate persoanelor publice:

reprezentantul statului în societățile comerciale;

conducătorii și adjuncții lor din societățile comerciale cu capital majoritar de stat;

administratorul insolvabilității unei întreprinderi de stat / municipale sau al unei societăți comerciale, a cărei cotă majoritară din fondul statutar este deținută de către stat;

lichidatorul unei întreprinderi de stat / municipale sau al unei societăți comerciale, a cărei cotă majoritară din fondul statutar este deținută de către stat”.

Se introduce art. 1232 „Autoritate publică” cu următorul conținut :

„Prin autoritate publică se înțelege orice structură organizatorică sau organ, instituite prin lege sau printr-un act administrativ normativ, care acționează în regim de putere publică în scopul realizării unui interes public. Sânt asimilate autorităților publice, în sensul prezentului cod, persoanele de drept privat care exercită atribuții de putere publică sau utilizează domeniul public, fiind împuternicite prin lege să presteze un serviciu de interes public, inclusiv persoanele care prestează servicii notariale”.

Capitolului V „Infracțiuni contra drepturilor politice, de muncă și altor drepturi constituționale ale cetățenilor” al Codului penal se completează cu următoarele articole:

„Art. 1821. Coruperea electorală

(1) Promisiunea, oferirea sau darea de bunuri sau servicii, ori alte avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale alegătorului, pentru a-l determina să-și exercite drepturile sale electorale într-un anumit mod în cadrul alegerilor parlamentare, în autoritățile administrației publice locale, ori referendumului, precum și primirea, solicitarea, în același scop, a avantajelor necuvenite de către alegător”.

„Art. 1822. Coruperea membrului partidului politic

(1) Promisiunea, oferirea sau darea de bunuri sau servicii, ori alte avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale membrului partidului politic, pentru a-l determina să îndeplinească sau nu, ori pentru a întârzia sau grăbi îndeplinirea unei acțiuni ce ține de calitatea sa de membru al partidului politic, precum și primirea, solicitarea, în același scop, a avantajelor necuvenite de către membrul partidului politic”.

După art. 314 se introduce art. 3141 cu următorul conținut:

„Art. 3141. Coruperea martorului, părții vătămate, expertului, interpretului sau a traducătorului

(1) Promisiunea, oferirea sau darea de bunuri sau servicii, ori alte avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale, pentru a determina martorul, partea vătămată de a face declarații mincinoase, expertul de a face concluzii sau declarații false, interpretul sau traducătorul de a face interpretări ori de a face traduceri incorecte, precum și primirea, solicitarea, în același scop, a avantajelor necuvenite de către martor, partea vătămată, expert, interpret sau traducător ”.

Alin. (1) al art. 324 Cod penal va avea următoarea formulare a laturii obiective:

„(1) Fapta persoanei publice, a unei persoane publice străine, arbitrului sau a juratului străin care pretinde ori primește bunuri, servicii sau alte avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale ce nu i se cuvin ori care acceptă promisiunea unor astfel de avantaje sau nu o respinge … ”.

După art. 324 se introduce art. 3241 cu următorul conținut:

„Art. 3241. Primirea de către o persoană publică a avantajelor necuvenite

(1) Primirea de către o persoană publică a avantajelor necuvenite după săvârșirea de către aceasta a unor acțiuni ce țin de atribuțiile sale de serviciu sau după abținerea de la săvârșirea lor, dacă aceste acțiuni nu au fost anterior condiționate de pretinderea, primirea de avantaje necuvenite sau de promisiunea unor asemenea avantaje”.

Alin. (1) art. 325 Cod penal va avea următorul cuprins:

„(1) Promisiunea, oferirea sau darea unei persoane publice, unei persoane publice străine, arbitrului sau juratului străin de bunuri, servicii sau alte avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale în scopurile indicate la art. 324 Cod penal”.

După art. 325 se introduce art. 3251 cu următorul conținut:

„Art. 3251. Transmiterea avantajelor necuvenite

(1) Transmiterea, oferirea unei persoanei publice de avantaje necuvenite în condițiile art. 3241 Cod penal”.

Alin. (1) art. 326 Cod penal va avea următorul conținut:

„(1) Fapta persoanei de a pretinde ori primi bunuri, servicii sau alte avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale ori acceptarea promisiunii unor astfel de avantaje sau nerespingerea acestora de către o persoană care are influență sau care pretinde că are o asemenea influență asupra unei persoane publice, a unei persoane publice străine, arbitrului sau a juratului străin, în scopurile indicate la art. 324 Cod penal”.

După lit. c) alin. (2) art. 326 Cod penal se introduce lit. d) „cu extorcarea de avantaje prevăzute la alin. (1)”.

După art. 325 se introduce art. 3261 cu următorul conținut:

„Art. 3261. Determinarea la traficul de influență

Promisiunea, oferirea sau darea unei persoane de bunuri, servicii sau alte avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale în scopul ca aceasta să prevaleze de influența ce o are sau presupusă ca existentă asupra unei persoane cu funcție de răspundere ori a unei persoane publice străine, arbitrului sau a juratului străin, în scopurile indicate la art. 324 Cod penal”.

La alin. (1) art. 325 și 3261 Cod penal sancțiunea va fi completată cu sintagma: „iar persoana juridică se pedepsește cu amendă în mărime de la 1000 la 3000 unități convenționale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate”.

La alin. (2) art. 325 și 3261 Cod penal sancțiunea va fi completată cu sintagma: „iar persoana juridică se pedepsește cu amendă în mărime de la 3000 la 6000 unități convenționale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate sau cu lichidarea persoanei juridice”.

Titlul Capitolului XVI din Partea Specială a Codului penal se expune în redacție nouă – „Corupția în sectorul privat”.

Titlurile art. 333 și 334 Cod penal se expun în redacție nouă – „Corupția pasivă în sectorul privat” și, respectiv, „Corupția activă în sectorul privat”.

Bineînțeles, prezentul studiu nu a fost în stare să cuprindă totalitatea aspectelor ce caracterizează infracțiunile de corupere în calitate de elemente definitorii ale corupției. Din această perspectivă, autorul consideră necesară continuarea investigațiilor științifice, drept o prioritate fiind punctată elucidarea următoarelor aspecte:

analiza juridico-penală a infracțiunilor de abuz de putere, depășirea atribuțiilor de serviciu, traficul de influență, coraportul dintre acestea și infracțiunile de corupere;

tendințele actuale de dezvoltare a legislației penale din alte state cu privire la infracțiunile de corupție;

efectele sancțiunilor penale aplicate pentru infracțiunile de corupție asupra combaterii acestora, delimitarea corupției mari de cea mică;

urmărirea și analiza juridică a eficacității/ineficacității propunerilor de lege ferenda, reieșind din conținutul tezei, în practica judiciară autohtonă.

BIBLIOGRAFIE

Ataman N. Obiectul juridic al infracțiunii de abuz de putere sau abuz de serviciu. În: Revista Națională de Drept, 2001, nr.7, p. 65-66.

Ataman N. Subiectul activ special al abuzului de putere și al excesului de putere. În: Analele Științifice ale USM. Seria „Științe socioumanistice”, 2001, vol.1, p. 196-205

Avram M., Gurin V., Donciu V. Depistarea, cercetarea și calificarea infracțiunilor de corupție. Chișinău: ARC, 2005. 360 p.

Banciu D., Rădulescu S. Corupția și crima organizată în România. București: Continent XXI, 1994. 181 p.

Basarab M. Drept penal. Partea Generală. Cluj-Napoca: Lumina LEX, 1997. 478 p.

Basarab A. Discuții în legătură cu interpretarea și aplicarea în practică a unor prevederi din Legea nr. 36/1993 privitoare la notarii publici și activitatea notarială. În: Dreptul, 1996, nr.9, p. 37-42.

Barbăneagră A., Cușnir V., Alecu G. Codul penal al Republicii Moldova: Comentariu. Chișinău: Centrul de drept al avocaților, 2009. 860 p.

Bejan O. Corupția: noțiune, prevenire și contracarare. Chișinău: Tipografia Centrală, 2007. 136 p.

Bejan O. Trăsăturile definitorii ale corupției. În: Legea și Viața, 2005, nr.8, p. 49-54.

Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului și Noului Testament. Traducere: Cornilescu D. 1921.

Borodac A. Drept Penal. Partea Generală. Chișinău: Știința, 1994. 368 p.

Borodac A. Noțiunea corupției penal condamnabile. În: Legea și Viața, 1996, nr.4, p. 14-22.

Borodac A. Manual de drept penal: Partea Specială: Pentru învățământul universitar. Chișinău: Tipografia Centrală, 2004. 622 p.

Boroi A. Drept Penal. Partea Specială. București: ALL Beck, 2002. 766 p.

Brînză S. Însemnătatea obiectului material al infracțiunii. Revista Națională de Drept, 2004, nr.2, p. 4-7.

Brînză S. Însemnătatea obiectului juridic generic al infracțiunii. În: Revista Națională de Drept, 2004, nr.3, p. 4-8.

Brînză S., Ulianovschi X., Stati V. Drept penal. Partea Specială. Chișinău: Cartier, 2005, Vol. 2. 804 p.

Brînză S. Obiectul infracțiunilor contra patrimoniului. Chișinău: Cartier, 2005. 675 p.

Buzescu Gh. Locul și rolul funcționarului public în aparatul de stat: Teză de doctor în drept administrativ. Chișinău, 2008. 165 p.

Chirtoacă N. Noțiunea și statutul juridic al funcționarului internațional. În: Legea și Viața, 2005, nr.8, p. 12-19.

Ciuncan D. Jurisprudență și doctrină penală în materia corupției. București: Lumina LEX, 2004. 768 p.

Codul penal al R.S.S. Moldovenești adoptat prin Legea din 24.03.1961 // Veștile Sovietului Suprem al R.S.S. Moldovenești, 1961, nr.10.

Codul civil al R.S.S. Moldovenești adoptat prin Legea din 26.12.1964 // Veștile Sovietului Suprem al R.S.S. Moldovenești, 1964, nr.36.

Codul cu privire la contravențiile administrative al R.S.S. Moldovenești adoptat prin Legea din 29.03.1985 // Veștile Sovietului Suprem al R.S.S. Moldovenești, 1985, nr.3.

Codul penal al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.985-XV din 18.04.2002 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.128-129.

Codul civil al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.1107-XV din 06.06.2002 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.82-86/661.

Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.122-XV din 14.03.2003 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.104-110/447.

Codul muncii al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.154-XV din 28.03.2003 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.159-162/648.

Codul de conduită a funcționarului public al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.25-XVI din 22.02.2008 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr.74-75/243.

Codul contravențional al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.218 din 24.10.2008 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2009, nr.3-6.

Codul penal al României din 28.06.2004 // Monitorul Oficial al României, Partea I, 2004, nr.575.

Constantinescu E., Xenzova O. Notarul – persoană cu funcție de răspundere? În: Legea și Viață, 1998, nr.5, p. 31-32.

Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1994, nr.1.

Convenția privind combaterea faptelor de corupție comise de agenții publici internaționali în cadrul relațiilor comerciale internaționale din 21.11.1997. În: Prevenirea și combaterea corupției: documente internaționale. – Chișinău: Bons Offices, 2005.

Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. Ratificată prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova din 24.07.1997 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1997, nr.54-55.

Convenția civilă privind corupția de la 08.10.1999. Strasbourg. Ratificată prin Legea Republicii Moldova nr.542-XV din 19.12.2003 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2004, nr.6-12/64.

Convenția penală privind corupția de la 27.01.1999. Strasbourg. Ratificată prin Legea Republicii Moldova nr.428-XV din 30.10.2003 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.223-229/918.

Convenția Organizației Națiunilor Unite împotriva corupției, de la 31.10.2003. New York. Ratificată prin Legea Republicii Moldova nr.158 din 06.07.2007 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2007, nr.103-106/451.

Cotici R. Statutul juridic al organelor administrației de stat: Autoreferat al tezei de doctor în drept. Chișinău, 2007. 25 p.

Cușnir V. Corupția: Reglementări de drept: Activități de prevenire și combatere. Chișinău: Academia de Poliție „Ștefan cel Mare”, 1999. 155 p

Cușnir V. Incriminarea corupției în legislația penală a Republicii Moldova. Teza de doctor habilitat în drept. Chișinău, 2005, 239 p.

Cușnir V. Incriminarea corupției în legislația penală a Republicii Moldova: Autoreferat al tezei de doctor habilitat în drept. Chișinău, 2005. 58 p.

Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.1r/e-8/98 din 29.01.1998.

Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova pe cauza
nr. 1100 din 08.02.2000.

Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.1r/a-75/2001 din 18.12.2001.

Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.1r/a – 139 – 2002 din 13.08.2002. În: Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, 2002, nr.10.

Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.1ra-950/2006 din 21.11.2006.

Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova din 26.09.2007 pe cauza nr.1ra-308/2007. Arhiva Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției.

Diaconescu H. Infracțiunile de corupție și cele asimilate sau în legătură cu acestea. București: ALL Beck, 2004. 592 p.

Diaconescu D. Puncte de vedere cu privire la subiectul activ al infracțiunii de luare de mită. În: Dreptul, 1998, nr.10, p. 43-48.

Diaconescu H. Modificări aduse structurii și conținutului constitutiv al infracțiunilor de luare și dare de mită prin Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție. În: Dreptul, 2001, nr.4, p. 44-52.

Dicționar Explicativ al Limbii Române. Ediția a II-a. București: Univers Enciclopedic, 1998.

Dobrinoiu V. Traficarea funcției și a influenței în dreptul penal. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1983. 239 p.

Dobrinoiu V., Nistoreanu Gh., Pascu I. Drept Penal. Partea Generală. București: Atlax LEX, 1994. 768 p.

Dobrinoiu V. Corupția în dreptul penal român. București: Atlas LEY, 1995. 335 p.

Dobrinoiu V., Conea N. Drept Penal. Partea Specială. Teorie și practică judiciară. Vol.II. București: Lumina LEX, 2000. 831 p.

Dongoroz V., Oancea I., Bulai C., Stănoiu R. Explicații teoretice ale Codului penal român. Vol. IV. Partea Specială. București: Editura Academiei R.S.R., 1972. 1035 p.

Dongoroz V. Explicații teoretice ale Codului penal român. Vol. IV. Partea Specială. Ediție revăzută și completată. București: ALL Beck, 2003. 936 p.

Dumneanu L. Album de scheme. Drept penal. Partea Specială. Chișinău, 2005. 317 p.

Grigorovici A. Infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1976. 133 p.

Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la aprobarea Codului de etică și deontologie al polițistului, nr.481 din 10.05.2006 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2006, nr.75-78/527.

Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la aprobarea Metodologiei de evaluare a riscurilor de corupție în instituțiile publice, nr.906 din 28.07.2008// Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr.152-153/935.

Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție „Cu privire la aplicarea legislației referitoare la răspunderea penală pentru mituire”, nr.6 din 11.03.1996 // Culegere de hotărâri ale Curții Supreme de Justiție. Chișinău: Centrul de Drept, 2002, p.347.

Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție „Cu privire la aplicarea legislației referitoare la răspunderea penală pentru corupere pasivă ori activă”, nr.5 din 30.03.2009.

Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova pe cauza nr.1r/a-13/2003 din 04.02.2003.

Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova pe cauza nr.4-1re-222/2006 din 27.11.2006.

Iacobuță I. Criminologie. Iași: Junimea, 2002. 380 p.

Lapteacru V. Corupția: Aspectele etimologice și social-juridice. În: Legea și Viața, 1994, nr.2, p. 16-21.

Legea Republicii Moldova cu privire la poliție, nr.416-XIII din 18.12.1990 // Veștile, 1990, nr.12/321.

Legea Republicii Moldova cu privire la antreprenoriat și întreprinderi, nr.845-XII din 03.01.1992 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1994, nr.2/33.

Legea Republicii Moldova privind activitatea operativa de investigații, nr.45-XIII din 12.04.1994 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1994, nr.5.

Legea Republicii Moldova privind serviciul public, nr.443-XIII din 04.05.1995 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1995, nr.61/681.

Legea Republicii Moldova cu privire la statutul judecătorului, nr.544-XIII din 20.07.1995 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1995, nr.59-60/664.

Legea Republicii Moldova privind combaterea corupției și protecționismului, nr.900 din 27.06.1996 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1996, nr.56.

Legea Republicii Moldova privind modificarea și completarea Codului penal, Codului de procedură penală și Codului cu privire la contravențiile administrative, nr.1326 din 25.09.1997 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1997, nr.84-85/679.

Legea Republicii Moldova cu privire la piața valorilor mobiliare, nr.199 din 18.11.1998 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1999, nr.27-28/123.

Legea Republicii Moldova cu privire la contenciosul administrativ, nr.793 din 10.02.2000 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2000, nr.57-58.

Legea Republicii Moldova cu privire la insolvabilitate, nr.632 din 14.11.2001 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2001, nr.139-140/1082.

Legea Republicii Moldova cu privire la Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției, nr.1104-XV din 06.06.2002 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.91-94/668.

Legea Republicii Moldova privind declararea și controlul veniturilor și al proprietății demnitarilor de stat, judecătorilor, procurorilor, funcționarilor publici și al unor persoane cu funcție de conducere, nr.1264-XV din 19.07.2002 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.124-125/991.

Legea Republicii Moldova cu privire la avocatură, nr.1260-XV din  19.07.2002 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.126-127/1001.

Legea Republicii Moldova cu privire la notariat, nr.1453-XV  din  08.11.2002 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.154-157/1209.

Legea Republicii Moldova cu privire la Procuratură, nr.118-XV din 14.03.2003 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.73-75/328.

Legea Republicii Moldova privind statutul ofițerului de urmărire penală, nr.333-XVI din 10.11.2006 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2006, nr.195-198/918.

Legea Republicii Moldova privind achizițiile publice, nr.96-XVI din 13.04.2007 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2007, nr.107-111/470.

Legea Republicii Moldova privind partidele politice, nr.294 din 21.12.2007 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr.42-44/119.

Legea Republicii Moldova cu privire la conflictul de interese, nr.16 – XVI din 15.02.2008 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr. 94-96/351.

Legea Republicii Moldova cu privire la combaterea corupției, nr. 90 – XVI din 25.04.2008 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr.103-105/391.

Legea Republicii Moldova cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public,
nr. 158 din 04.07.2008 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr.158.

Legea României privind alegerea reprezentanților autorităților locale, nr.67/2004. Republicată în Monitorul Oficial al României, 2007, nr.333.

Leș I. Răspunderea juridică a notarilor publici. În: Dreptul, 1997, nr.9, p. 37-41.

Loghin O. Drept penal român. Partea Specială. București: Șansa, 1994. 691 p.

Loghin O., Toader T. Drept penal român. Partea Specială. Ediția a IV-a revăzută și adăugită. București: Șansa, 2001. 736 p.

Mădulărescu E. Traficul de influență. Studiul de doctrină și jurisprudență. București: Hamangiu, 2006. 159 p.

Mezzanotte L., Savona E. Corupția în Europa. În: Revista de Criminologie, de Criminalistică și de Penologie, 2000, nr.8.

Mogâldea I. Corupția în România. București: Majadahonda, 1998. 116 p.

Mole N., Harby C. Dreptul la un proces echitabil. Ghid privind punerea în aplicare a Articolului 6 al Convenției Europene pentru Drepturile Omului. Editat în Republica Moldova, 2003. 68 p.

Mrejeru Th. Infracțiuni de corupție. București: ALL Beck, 2000. 286 p.

Nastas I. Aprecierea juridică a faptei de primire de către o persoană cu funcție de răspundere a remunerației ilicite, în cazul lipsei scopului prevăzut de art. 325 Cod penal. Revista Națională de Drept, 2006, nr.4, p. 76-78.

Nastas I. Analiza juridică a faptei de extorcare a folosului necuvenit, privită prin prisma practicii judiciare. Revista Națională de Drept, 2006, nr.6, p. 61-63.

Nastas I., Ciobanu I. Conceptul corupției privit prin prisma reglementărilor interne și ale celor internaționale. Analele Științifice ale USM. 2006, vol. 1, p. 396-401.

Nastas I. Evoluția și rolul reglementărilor juridice privind corupția. Revista Națională de Drept, 2007, nr.2, p. 58-65.

Nastas I. Reglementările internaționale cu privire la prevenirea și combaterea corupției. Revista Națională de Drept, 2007, nr.7, p. 63-68.

Nastas I., Ciobanu I. Trăsăturile definitorii ale obiectului coruperii pasive. Revista științifică „Studia Universitatis”, 2007, nr.3, p. 120-128.

Nastas I. Persoana cu funcție de răspundere – subiect special al infracțiunilor de corupție. Revista Națională de Drept, 2008, nr.10, p. 66-68.

Nastas I. Impactul corupției asupra procesului de dezvoltare a întreprinderilor mici și mijlocii. Conferința internațională științifico-practică „Inovarea în susținerea întreprinderilor mici și mijlocii”, 27-28 noiembrie 2008, Chișinău, p. 53-58.

Nastas I., Ciobanu I. Istoria dreptului penal român și francez – sursă pentru definitivarea subiectului special al infracțiunilor de corupție neloială. Revista Națională de Drept, 2008, nr.12, p. 39-42.

Nastas I., Ciobanu I. Evoluția conceptului de persoană cu funcție de răspundere în legislația penală națională. Revista Națională de Drept, 2009, nr.1, p. 32-37.

Nastas I. Relevarea statutului persoanei cu funcție de răspundere – element indispensabil al luptei cu corupția. Revista Națională de Drept, 2009, nr.2, p. 54-62.

Nastas I. Recunoașterea calității de persoană cu funcție de răspundere pentru unii subiecți speciali ai raporturilor de drept penal. Revista Națională de Drept, 2009, nr.3, p. 48-53.

Nastas I. Definitivarea cercului de subiecți pasibili a fi trași la răspundere penală pentru săvârșirea infracțiunilor de corupție. Revista Națională de Drept, 2009, nr.5, p. 58-63.

Nicolaescu V. Ultraj. Medic, subiect al infracțiunii. În: Dreptul, 2003, nr.3, p. 22-27.

Nistoreanu Gh., Boroi A. Drept penal. Partea Specială. București: ALL Beck, 2002. 592 p.

Ordinul Ministerului Finanțelor despre aprobarea Regulamentului privind atestarea persoanelor cu funcție de răspundere din asociațiile de economii și împrumut ale cetățenilor, nr.27 din 26.03.2003 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.60-61/81.

Ordonanța de punere a cet. G.M. sub învinuire de comiterea infracțiunilor prevăzute de art.324 alin.(2) lit.с) și art.332 alin.(1) С.pen. RM, emisă de către Procuratura Anticorupție a Republicii Moldova, 2003.

Ordonanța de punere a cet. A.P. sub învinuire de comiterea infracțiunilor prevăzute de art.324 alin.(2) lit.с) și art.327 alin.(1) С. pen. RM, emisă de către Procuratura Anticorupție a Republicii Moldova, 2004.

Ordonanță de punere a cet. V.C. sub învinuire de comiterea infracțiunilor prevăzute de
art.324 alin.(2) lit.b) С.pen. RM, emisă de către Procuratura Anticorupție a Republicii Moldova, 2004.

Papadopol V., Popovici M. Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969 – 1975. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1977. 487 p.

Papadopol V., Daneș Ș. Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1981 – 1985. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1989. 294 p.

Pascu E., Lazăr V. Drept penal. Partea Specială. Infracțiuni prevăzute în Codul penal român. București: Lumina LEX, 2003. 704 p.

Pîrvu I. Reglementări americane pentru prevenirea criminalității economice: directiva federală de pedepsire a persoanelor juridice din 1991. În: Dreptul, 2003, nr.3, p. 28-29.

Pop O. Organizațiile criminale mafiote din Rusia, Asia, China, Japonia și România În: Legea și Viața, 2007, nr.7, p. 18-24.

Popa V., Munteanu I. Corupția politică: context și semnificații. Chișinău: Cartier, 2001. 144 p.

Raport explicativ la Convenția penală privind corupția de la 27.01.1999. www.Oecd.org/document/. (citat 13.11.2006).

Rădulescu S. Despre subiectul activ al infracțiunii de luare de mită. În: Dreptul, 1998, nr.2, p. 95-96.

Rădulescu S., Banciu D. Sociologia crimei și criminalității. București: Șansa, 1996. 137 p.

Rechizitoriu la cauza penală nr.2003035233 privind învinuirea cet. Republicii Moldova V.P. în comiterea infracțiunii prevăzute de articolele 42 alin.(4) și 325 alin.(3) lit.a)
C.pen. RM, emis de către Procuratura Anticorupție a Republicii Moldova, 2004.

Reșetnicov A. Documentul fals ca obiect material, produs și mijloc de săvârșire a infracțiunii: Autoreferat al tezei de doctor în drept. Chișinău, 2008. 23 p.

Reșetnicov A. Obiectul material al infracțiunii și mijlocul de săvârșire a infracțiunii: criterii de delimitare. În: Revista Națională de Drept, 2007, nr.6, p.17-24.

Sentința Judecătoriei sectorului Centru, mun. Chișinău, pe dosarul nr.1-1105/2001, privind învinuirea cet. O.A. (MoldLex – Practica).

Sentința Judecătoriei sectorului Centru, mun. Chișinău, din 20.06.2005, pe dosarul
nr.1-87/2005, privind învinuirea cet T.M. Arhiva Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției.

Sentința Judecătoriei sectorului Centru, mun. Chișinău, din 30.03.2006, pe dosarul
nr.1-119/06, privind învinuirea cet. M.V. Arhiva Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției.

Sentința Judecătoriei sectorului Centru, mun. Chișinău, pe dosarul nr.1-39/07, privind învinuirea cet. C.V. (MoldLex – Practica).

Sentința Judecătoriei sectorului Buiucani, mun. Chișinău, din 19.01.2005, pe dosarul
nr.1-75/2005, privind învinuirea cet. C.V. Arhiva Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției.

Sentința Judecătoriei Bălți, pe dosarul nr.1-616/05 din 14.07.2005, privind învinuirea
cet. C.G. Arhiva Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției.

Sentința Judecătoriei Bălți, pe dosarul nr.1-858/05 din 27.10.2005, privind învinuirea
cet. Ș.M. Arhiva Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției.

Sentința Judecătoriei Hîncești, pe dosarul nr.1-24/05 din 09.02.2005, privind învinuirea
cet. C.L. Arhiva Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției.

Sentința Judecătoriei Sîngerei, pe dosarul nr.1-40 din 06.03.2006, privind învinuirea
cet. B.I. Arhiva Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției.

Sentința Judecătoriei Anenii Noi, pe dosarul nr.1-15/06 din 15.03.2006, privind învinuirea cet. P.A. Arhiva Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției.

Sentința Judecătoriei Edineț, pe dosarul nr.1-89 din 20.06.2006, privind învinuirea
cet. M.C. Arhiva Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției.

Sentința Judecătoriei Ungheni, pe dosarul nr.1-111-07 din 18.07.2007, privind învinuirea cet. P.N. Arhiva Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției.

Sima C. Codul penal adnotat. București: Lumina LEX, 2001. 322 p.

Stănoiu R. Criminologie. București: Oscar Print, 1997. 223 p.

Suveică T. Rolul și locul Procuraturii în activitatea de combatere a corupției. În: Materialele Conferinței Internaționale „Realizarea măsurilor în vederea prevenirii și combaterii mai eficiente a corupției", 2004. 427 p.

Traducerea sensurilor Coranului cel Sfânt în limba română. Ed. a 4-a, rev. București: Islam, 2006. 817 p.

Țîlea T. Impactul crimei organizate asupra economiei mondiale. București, 2006, www.biblioteca.ase.ro. (citat 13.11.2006).

Țurcan S. Statutul juridic al funcționarului public. În: Legea și Viața, 2005, nr.6, p. 25-38.

Țurcanu I. Cu privire la conținutul noțiunii „persoană cu funcție de răspundere”. În: Analele Științifice ale USM: Facultatea de Drept, 1999, nr.2, p. 80-85.

Țurcanu I. Lezarea drepturilor și libertăților cetățenilor înfăptuită prin extorcarea mitei. În: Analele Științifice ale Universității de Stat din Moldova, 1999, nr.3, p. 98-101.

Țurcanu I. Interpretarea unor semne ale laturii obiective a infracțiunii „luare de mită”. În: Analele Științifice ale USM. Seria „Științe socioumanistice”, vol.1, 2001, p. 374-380.

Țurcanu I. Cu privire la interpretarea unor semne calificative agravante ale infracțiunii de luare de mită. În: Revista Națională de Drept, 2002, nr.1, p. 41-44.

Ulianovschi X. Particitația penală. Chișinău: Centrul de drept, 2000. 239 p.

Vasiu I. Drept penal român. Partea Specială. Cluj-Napoca: Argonaut, 1996. 375 p.

Vidaicu M. Traficul de influență. În: Analele Științifice ale Universității de Stat din Moldova, 2004, nr.7, p. 169-174.

Vidaicu M. Latura obiectivă a infracțiunii de trafic de influență. În: Revista Națională de Drept, 2005, nr.1, p. 21-27.

Zubco V. Jurisprudența privind infracțiunile de corupție. Chișinău: Ulysse, 2003. 258 p.

Аветиян С. Соучастие в преступлениях со специальным составом. Москва: Юнити-Дата, 2004. 138 p.

Антонян Ю. Личность преступника. Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2004. 366 р.

Аркуша Л. Основы методики выявления и расследования организованной преступной деятельности при наличии коррумпированных связей: Автореферат диссертации на соискание ученой степени кандидата юридических наук. Харьков, 2002. 26 c.

Балтабаев С. Развитие уголовной ответственности юридических лиц в странах англо-американской правовой семьи. În: Тураби, 2005, nr.4, p. 82-91.

Богданов И. Коррупция в России: Социально-экономические и правовые аспекты. Москва: Наука, 2001. 240 c.

Богуш Г. Понятие коррупции в международном праве и в российском законодательстве. În: Вестник Московского университета. Серия 11. Право, 2004, nr.2, p. 76-81.

Богуш Г. К вопросу об уголовной ответственности юридических лиц. În: Вестник Московского университета. Серия 11. Право, 2005, nr.4, p. 19-30.

Борелик А. Уголовная ответственность за коммерческий подкуп. În: Юридический мир, 1999, nr.1, p. 29-32.

Борков В. Получение взятки за общее покровительство и попустительство по службе. În: Уголовное право, 2003, nr.3, p. 7-9.

Борков В. Провокация взятки или допустимый оперативный эксперимент? În: Уголовное право, 2004, nr.1, p. 14-19.

Борков В. Уголовно-правовое значение использования должностных полномочий и их превышения. În: Уголовное право, 2005, nr.2, p. 11-17.

Безусов С. Частный нотариус – не должностное лицо. În: Российская юстиция, 1997, nr.5, p. 31-33.

Владимиров В., Кириченко В. Должностные преступления. Москва: Научно – издательский и редакционно – издательский отдел, 1965. 41 c.

Влах И. Должностные лица в системе государственной службы и местного управления. În: Закон и жизнь, 2006, nr.1, p. 28-34.

Волженкин Б. Провокация или оперативный эксперимент? În: Законность, 1996, nr.6.

Волженкин Б. Служебные преступления. Москва: Юристь, 2000. 368 c.

Денисов С. Совершенствование уголовно-правовых средств противодействия коррупции в России на основании использования опыта Соединенных Штатов. În: Уголовная юстиция: состояние и пути развития: Региональная научно-практическая конференция. Тюмень: Экспресс, 2003, p. 241-243.

Доброде А. Получение взятки группой лиц по предварительному сговору. În: Судовы вестник, 2002, nr.4, p. 57-61.

Егорова Н. Провокация взятки либо коммерческого подкупа. În: Российская юстиция, 1997, nr.8, p. 16-19.

Егорова Н. О взяточничестве и коммерческом подкупе. În: Российская Юстиция, 2001, nr.10, p. 23-25.

Егорова Н. Уголовная ответственность юридических лиц за коррупционные преступления. În: Уголовное право, 2003, nr.2, p. 13-17.

Завидов Б. Взяточничество. Уголовно-правовой анализ получения и дачи взятки. Москва: Норма, 2002. 31 c.

Здравомыслов Б. Уголовное право. Часть Особенная. Москва: Юридическая литература, 1966. 559 c.

Здравомыслов Б. Должностные преступления. Понятие и квалификация. Москва: Юридическая литература, 1975. 163 c.

Зуфаров P. Международно-правовые проблемы борьбы с коррупцией. În: Бюллетень Верховного Суда Республики Узбекистан, 2001, nr.1-2, p. 101-104.

Истомин А., Лопаткин Д. Провокация и изобличение преступника? În: Законность, 2005, nr.3, p. 42-48.

Кадников Н. Квалификация преступлений и вопросы судебного толкования. Москва: Норма, 2003. 264 c.

Каменков В. Библия о суде, судьях и правосудии. În: Вестник Высшего Хозяйственного Суда Республики Беларусь, 2007, nr.15, p. 33-49.

Касаткин Ю. Должностные преступления. Вопросы квалификации. Москва: Институт повышения квалификации руководящих кадров, 1979. 36 c.

Квициния А. Взяточничество и борьба с ним. Сухуми: Алатара, 1980. 168 c.

Кехлеров С. Тяжкие и особо тяжкие преступления. Москва: Спартак, 2001. 495 c.

Кириченко В. Ответственность за должностные преступления по советскому уголовному праву. Москва: Академия Наук СССР, 1956. 131 c.

Кириченко В. Виды должностных преступлений по советскому уголовному праву. Москва: Академия Наук СССР, 1959. 183 c.

Кирпичников А. Российская коррупция. Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2004. 439 c.

Коржански Н. Квалификация следователем должностных преступлений. Волгоград: ВСШ МВД СССР, 1986. 72 c.

Козаченко И. Уголовное право. Часть Особенная. Москва: Норма, 2001. 957 c.

Коробейников Б., Орлов М. Борьба со взяточничеством. Москва: Знание, 1974. 27 c.

Краснопеева Е. Предмет взятки и квалификация содеянного. În: Законность, 2001, nr.1, p. 53-57.

Краснопеева Е. Квалификация посредничества и соучастия во взяточничестве. În: Законность, 2002, nr.4, p. 47-51.

Кугушева С. Провокация преступления: проблемы уголовно-правовой квалификации. În: Российский следователь, 2005, nr.10, p. 25-27.

Кучерявый Н. Ответственность за взяточничество по советскому уголовному праву. Москва: Госюриздат, 1957. 217 c.

Лысов М. Ответственность должностных лиц по советскому уголовному праву. Казань, 1972. 175 c.

Максимов С. Коррупция. Закон. Ответственность. Москва: Юр. Информ, 2000. 142 c.

Муравьев Н. Из прошлой деятельности. Том первый. Статьи по судебным вопросам. Санкт-Петербург: Типография М.М. Стасюлевича, 1900. 564 c.

Наумов А. Словарь по уголовному праву. Москва: Бек, 1997. 728 c.

Наумов А. Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации. Москва: Юристъ, 2000. 864 c.

Определение судебной коллегии Верховного Суда РФ. по делу Т. În: Бюллетень Верховного Суда РФ, 1997, nr.1.

Определение Судебной коллегии Верховного Суда РФ по делу К.Б. În: Бюллетень Верховного Суда РФ, 1999, nr.3.

Определение Судебной коллегии Верховного Суда РФ по делу M. În: Бюллетень Верховного Суда РФ, 1999, nr.7.

Осипников А. Ответственность за взяточничество по советскому уголовному праву. Москва, 1973. 174 c.

Павлинов А. Круг субъектов должностных преступлений требует уточнения. În: Российская юстиция, 2001, nr.9, p. 63-66.

Панченко П. Коррупция в образовательных учреждениях: составы преступлений и соотношение с непреступными деяниями. În: Уголовное право, 2005, nr.2, p. 52-63.

Пионтковский А. Курс Советского уголовного права. Особенная часть. Том 2. Москва: Государственное Издательство Юридической Литературы, 1959. 811 c.

Постановление № 6 Пленума Верховного Суда Российской Федерации от 10.02.2000 «О судебной практике по делам о взяточничестве и коммерческом подкупе». În: Российская юстиция, 2000, nr.4.

Постановление № 4 Пленума Верховного Суда Республики Беларусь от 04.06.1993 «О судебной практике по делам о злоупотреблении власти или служебным положением». În: Судовы Вестник, 1993, nr.3.

Постановление Президиума Областного Суда по делу А. În: Бюллетень Верховного Суда РФ, 1997, р.17.

Рыжова О. Ретроспективный анализ проблемы ответственности за провокацию взятки либо коммерческого подкупа. În: Российский судья, 2004, nr.7, p. 29-30.

Санталов А. Комментарий к УК МССР. Кишинёв: Картя Молдовеняскэ, 1986. 396 c.

Сахаров А. Ответственность за взяточничество по советскому уголовному праву. Москва: Юридическая литература, 1950. 251 c.

Светлов A. Борьба с должностными злоупотреблениями. Киев: Наукова Думка, 1970. 187 c.

Светлов A. Ответственность за должностные преступления. Киев: Наукова Думка, 1978. 303 c.

Светлов A. Борьба со взяточничеством и поборами. Москва: Знание, 1984. 64 c.

Силла А. Закон и Взятка. Кишинев: Картя Молдовеняскэ, 1984. 131 c.

Ситковец О. Ответственность за получение и дачу взятки. În: Российский следователь, 2005, nr.1, p. 22-26.

Скуратов Ю., Лебедев В. Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации. Москва: Норма, 1996. 882 c.

Сосна А., Касым С. Характеристика пассивного коррумпирования и получения взятки. În: Закон и Жизнь, 2008, nr.7, p. 22-29.

Трайнин А. Должностные и хозяйственные преступления. Москва: Юридическое издательство НКЮ СССР, 1938. 136 c.

Уголовный кодекс Украины от 05.04.2001 № 2341-III. http://:zakony.com.ua
(citat 03.11.2009).

Уголовный кодекс Российской Федераций. Принят Государственной Думой 22 мая 1996 года. Москва: Славянский Дом Книги, 2000. 520 c.

Уголовный кодекс Франции. СПб, Юридический центр Пресс, 2001, 223 c.

Уголовный кодекс Японии. СПб, Юридический центр Пресс, 2002, 224 c.

Уголовный кодекс Германии. СПб, Юридический центр Пресс, 2003, 200 c.

Федоров В. Субъекты злоупотребления полномочиями в коммерческих и иных организациях. În: Российский судья, 2004, nr.12, p.31-35.

Филимонов Ю. Нотариус – лицо должностное. În: Российская юстиция, 1996, nr.9,
p. 6-9.

Ходеев Ф., Шутенко Т. Взяткомания: болезнь или привычка? În. Российская юстиция, 2004, nr.2, p. 56-59.

Шайков А. Личность взяткополучателя. În: Законность, 2003, nr.8, p. 34-37.

Якубович М. Уголовная ответственность за хищение государственного или общественного имущества, хозяйственные преступления и взяточничество. Москва: Научно – исследовательский и редакционно – издательский отдел, 1967. 206 c.

Янин П. Взяточничество и должностное злоупотребление. Москва: «Бизнес-школа» Интет-Синтез, 2001. 120 c.

Anne Sachet Milliat. Les déterminants organisationnels et individuels des actes de délinquance d’affaires commis par les cadres au profit de leur entreprise. În: Journee Developpement Durable. 11.05.2005, p. 21-28.

CEDO, Affaire Teixera de Castro c. Portugal, Requête nr.44/1997/828/1034, 09.07.1998, www.echr.coe.int/echr/fr/hudoc (citat 13.11.2006).

CEDO, Affaire Ramanauskas c. Lituanie, Requête nr. 74420/01, 05.02.2008, www.echr.coe.int/echr/fr/hudoc (citat 13.11.2006).

CEDO, Affaire Ünel c. Turquie, Requête nr. 35686/02, 27.08.2008, www.echr.coe.int/echr/fr/hudoc (citat 13.11.2006).

Code penal suisse du 21 decembre 1937 (Etat le 1er avril 2009). http://www.admin.ch/ch/f/rs/3/311.0.fr.pdf (citat 03.11.2009).

Code pénal de 1810. http://ledroitcriminel.free.fr/la_legislation_criminelle/anciens_textes/ code_penal _de_ 1810.htm (citat 03.11.2009).

Cristina Rosillo Lopez. La corruption a la fin de la republique romaine (IIe – Ier s.av. J. – C.): aspects politiques et financiers. Neuchâtel, 2005. 395 p.

Curtil C. Le delit de corruption dans les entreprises. 2006, www.twobirds.com/french/
(citat 13.11.2006).

El Air Mohamed Zied. L'infraction de corruption: etude comparative entre le droit français et le droit tunisien. Toulouse. 2003/2004. www.jurisitetunisie.com (citat 03.11.2009).

Harun Yahya. Les Véritables Valeurs Morales Islamiques. www.islam-paradise.com/valeurs_islam.php (citat 13.11.2006).

La loi de la Canada sur la corruption d'agents publics étrangers. Sanctionnée le 10 décembre 1998. www.lois.justice.gc.ca/fr/result/cs////fr (citat 03.11.2009).

La loi de la France n. 2000-595 du 30.06.2000 modifiant le code pénale et le code de procédure pénale relative à la lutte contre la corruption // J. O. n.151 du 1 juillet 2000, page 9944. www.assemblee-nationale.fr/ (citat 03.11.2009).

La loi de la France nr. 2007-1598 du 13 novembre 2007 relative à la lutte contre la corruption // J.O. nr. 264 du 14 novembre 2007, page 18648. www.assemblee-nationale.fr/ (citat 03.11.2009).

Le Robert. Dictionnaire d’aujourd’hui. Paris: Dictionnaires Le Robert, 1992.

Ordonnance n° 83-162 du 9 juillet 1983 portant institution d’un Code Penal. // Journal Officiel de la Republique Islamique de Mauritanie nr. 608 – 609 din 29.02.1984. http://www.droit-afrique.com (citat 03.11.2009).

Rapport nr.1424 de M. Marc Reymann, au nom de la commission des Affaires étrangères, sur le projet de loi autorisant la ratification de la convention pénale sur la corruption (Assemblée nationale, XIIe législature). www.assemblee-nationale.fr/ (citat 13.11.2006).

Rapport nr. 243 de M. Michel Hunault, au nom de la commission des lois constitutionnelles, de la législation et de la l'administration générale de la république sur le projet de loi relatif à la lutte contre la corruption (Assemblée nationale, XIIIe législature). www.assemblee-nationale.fr/ (citat 13.11.2006).

Saadi I. L'economie des Comores, Le phenomene de la Corruption aux Comores. www.соmores-online,com/mwezinet/economie/corruption.htm (citat 13.11.2006).

Serres V. Manuel Pratique de Protocole. Paris: De la Bievre, 1992. 557 p.

Stuckelberger C. Lutte contre la corruption Une tache urgente pour les oeuvres d'entraides, les missions et les Eglises, www.ppc.ch (citat 13.11.2006).

Urofsky P. Promouvoir la transparence dans la gestion des entreprises. În: eJournal USA. Démocratie et droits de l’homme. Transformer la culture de corruption, vol.11, p. 53-58.

Véron M. Droit pénal spécial. Paris: Armand Colin, 2000. 458 p.

Anexa nr. 1

Dlui Vitalie VEREBCEANU,

Vicedirector al CCCEC,

locotenent-colonel

Stimate domnule Verebceanu,

Urmare a examinării proiectului legii cu privire la modificarea și completarea unor acte legislative, și anume – a Codului penal și a Legii Republicii Moldova cu privire la prevenirea și combaterea corupției, nr. 90-XVI din 25.04.2008, Vă comunicăm următoarele.

Codul penal

– Este necesar ca la art. 1231 Cod penal, pe lângă definirea „persoanei publice străine” să fie definiți și termenii de „arbitru” și „jurat”, aceștia fiind utilizați la art. 324, 325 Cod penal.

Menționăm că Protocolul adițional la Convenția penală privind corupția, din 15.05.2003, prevede asemenea definiții:

„Termenul „arbitru” trebuie înțeles prin referire la dreptul național al statului parte la prezentul Protocol, dar în orice caz trebuie să includă o persoană care, având în vedere un acord de arbitraj, este chemată să ia o decizie care obligă din punct de vedere juridic cu privire la un litigiu care îi este prezentat chiar de către părțile acestui acord.

Termenul „jurat” trebuie considerat prin referire la dreptul național al statului parte la prezentul Protocol, dar în orice caz trebuie să includă o persoană care să acționeze în calitate de membru neprofesionist al unui organ colegial însărcinat să se pronunțe în cadrul unui proces penal cu privire la vinovăția unui acuzat”.

– Este necesară definirea sintagmei „autoritate publică”, după modelul prezentat la art. 2 al Legii Republicii Moldova privind contenciosul administrativ, nr. 793 din 10.02.2000.

Astfel, se propune completarea Codului penal cu art. 1232 „Autoritate publică”

„Prin autoritate publică se înțelege orice structură organizatorică sau organ, instituite prin lege sau printr-un act administrativ normativ, care acționează în regim de putere publică în scopul realizării unui interes public. Sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentului cod, persoanele de drept privat care exercită atribuții de putere publică sau utilizează domeniul public, fiind împuternicite prin lege să presteze un serviciu de interes public, inclusiv persoanele care prestează servicii notariale”.

– La alin. (2) art. 335 Cod penal se va exclude cuvântul „notar”.

– Ca rezultat, art. 123 Cod penal va avea următorul cuprins:

„Prin persoană cu funcție de răspundere se înțelege persoana depozitară a interesului public, din cadrul unei autorități publice sau organ, instituție, organizație creată sau subordonată unei autorități publice, care deține un mandat legislativ, executiv, administrativ sau judiciar, care a fost numită ori aleasă, cu titlu permanent sau provizoriu, remunerată sau nu, oricare ar fi nivelul său ierarhic, orice persoană care exercită o funcție publică, inclusiv pentru un organism public sau o întreprindere publică internațională”.

– După alin. (1) al art. 123 Cod penal se va introduce alin. (1)1 cu următorul conținut:

„Sunt asimilate persoanelor cu funcție de răspundere:

reprezentantul statului în societățile comerciale;

conducătorii și adjuncții lor din societățile comerciale cu capital majoritar de stat;

administratorul insolvabilității unei întreprinderi de stat / municipale sau al unei societăți comerciale, a cărei cotă majoritară din fondul statutar este deținută de către stat;

lichidatorul unei întreprinderi de stat / municipale sau al unei societăți comerciale, a cărei cotă majoritară din fondul statutar este deținută de către stat;

membrii partidelor politice”.

– În acest context, considerăm adecvată substituirea sintagmei „persoană cu funcție de răspundere” cu sintagma „persoană publică”, iar a sintagmei „persoană cu înaltă funcție de răspundere” cu cea de „persoană publică de rang înalt”.

– De asemenea, reieșind din spiritul Convențiilor internaționale la care Republica Moldova este parte, este necesară modificarea denumirii Capitolului XVI din Partea Specială a Codului penal: din „Infracțiuni săvârșite persoane care gestionează o organizație comercială, obștească sau altă organizație nestatală” în „Corupția în sectorul privat”.

– În mod corelativ vor fi modificate denumirile art. 333 și 334 Cod penal: „Corupția pasivă în sectorul privat” și, respectiv, „Corupția activă în sectorul privat”.

– În acest context, atragem atenția că sintagma „persoană care gestionează o organizație comercială obștească sau altă organizație nestatală” nu reflectă pregnant cercul subiecților pe care îi cuprinde, reieșind din definiția dată la art. 124 Cod penal, dat fiind faptul că termenul
„a gestiona” semnifică acțiunea de „a avea în gestiune bunurile, fondurile unei întreprinderi, instituții etc.”, iar termenul „gestiune”, la rândul său, semnifică „administrare a bunurilor unei întreprinderi, instituții sau persoane” (DEX), având loc astfel o restrângere artificială a acestuia.

Astfel, considerăm mai reușită utilizarea sintagmei „persoană care conduce sau activează în cadrul unei entități din sectorul privat”.

– În conformitate cu prevederile art. 1 al Codului electoral prin alegeri se înțelege: alegerile în Parlament, în autoritățile administrației publice locale, precum și referendumurile, ultima formă neregăsindu-se în formularea art. 1821 Cod penal.

Pentru a evita formulările ambigue și lărgirea neargumentată a ariei de cuprindere a
art. 1821 Cod penal, este necesar de a înlocui sintagma „o anumită listă de candidați ori un anumit candidat” cu „alegeri în Parlament, în autoritățile administrației publice locale, precum și referendum”. Remarcăm că Codul electoral nu conține noțiunea de „listă de candidați”.

În același timp, considerăm că formularea laturii obiective a coruperii electorale trebuie să fie în corelație cu prevederile art. 324 și 325 Cod penal: „Promisiunea, oferirea sau darea de bunuri sau servicii, ori alte avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale”.

De asemenea, considerăm oportună sancționarea faptei alegătorului de a accepta coruperea.

Astfel, propunem următoare variantă a alin. (1) art. 1821 Cod penal:

„Promisiunea, oferirea sau darea de bunuri sau servicii, ori alte avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale alegătorului, pentru a-l determina să-și exercite drepturile sale electorale într-un anumit mod în cadrul alegerilor parlamentare, în autoritățile administrației publice locale, ori referendumului, precum și primirea acestora de către alegător, în același scop”.

– La art. 314 Cod penal propunem înlocuirea sintagmei „enumerate la art. 324” cu „ori alte avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale”.

– Vis-à-vis de sintagma „ori alte avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale”, remarcăm că în cuprinsul alin. (1) art. 324 Cod penal este prezentă o formulare amorfă a laturii obiective, fiind necesară redarea acesteia într-o formă mai laconică și precisă.

„Fapta persoanei cu funcție de răspundere, a unei persoane publice străine, arbitrului sau a juratului străin care pretinde ori primește bunuri, servicii sau alte avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale ce nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de avantaje sau nu o respinge … ”.

– În mod similar va fi reformulată componența de la art. 325 Cod penal:

„Promisiunea, oferirea sau darea unei persoane cu funcție de răspundere, a unei persoane publice străine, arbitrului sau juratului străin de bunuri, servicii sau alte avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale în scopurile indicate la art. 324 Cod penal”.

Remarcăm că recunoașterea expresă a existenței „avantajelor nepatrimoniale” va fi în corelație directă cu prevederile Convenției penale privind corupția.

Includerea sintagmei „acceptă promisiunea … sau nu o respinge” este necesară pentru a determina persoanele cu funcție de răspundere să aibă o atitudine categorică de refuz față de acele persoane care recurg la corupție.

– Pentru a fi redată mai pregnant esența acțiunilor dorite a fi săvârșite de către persoana cu funcție de răspundere, este necesară înlocuirea sintagmei „obligații de serviciu” cu „atribuții de serviciu”.

– Substituirea sintagmei „cu extorcare de bunuri sau servicii enumerate la alin.(1)”, prevăzute la lit. c) alin. (2) art. 324 Cod penal cu sintagma „cu extorcarea de avantaje prevăzute la alin. (1)”.

– Excluderea din cuprinsul alin. (1) art. 324 Cod penal a sintagmei „precum și pentru a obține de la autorități distincții, funcții, piețe de desfacere sau o oarecare decizie favorabilă”, ca fiind absolut inutilă.

– La art. 326 Cod penal susținem necesitatea substituirii sintagmei „unui funcționar”, însă nu cu cea de „persoană publică” (o asemenea modificare putând fi operată doar în cazul în care sintagma „persoană cu funcție de răspundere” va fi substituită cu cea de „persoană publică”), deoarece legislația penală nu prevede o astfel de noțiune.

Ca rezultat, ar fi mai oportună indicarea „unei persoane cu funcție de răspundere ori a unei persoane publice străine, arbitrului sau a juratului străin”.

– Alin (1)1 326 Cod penal, propus a fi inclus, considerăm că ar putea fi prevăzut în cadrul unui articol distinct – art. 3261 „Determinarea la traficul de influență”, cu următoare formulare:

„Promisiunea, oferirea sau darea unei persoane de bunuri, servicii sau alte avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale în scopul ca aceasta să prevaleze de influența ce o are sau presupusă ca existentă asupra unei persoane cu funcție de răspundere ori a unei persoane publice străine, arbitrului sau a juratului străin, în scopurile indicate la art. 324 Cod penal”.

– Adițional, considerăm că din cuprinsul art. 325, 326 Cod penal urmează a fi exclusă sintagma „personal sau prin mijlocitor” ca fiind lipsită de relevanță, formele participației fiind reglementate detaliat la Capitolul IV din Partea Generală a Codului penal.

– Latura obiectivă a traficului de influență prevăzută la art. 326 Cod penal trebuie să fie în corelație cu prevederile alin. (1) art. 324 Cod penal.

Fapta persoanei de a pretinde ori primi bunuri, servicii sau alte avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale ori acceptarea promisiunii unor astfel de avantaje sau nerespingerea acestora de către o persoană care are influență sau care pretinde că are o asemenea influență asupra unei persoane cu funcție de răspundere, a unei persoane publice străine, arbitrului sau a juratului străin, în scopurile indicate la art. 324 Cod penal”.

– După lit. c) alin. (2) art. 326 Cod penal se introduce lit. d) „cu extorcarea de avantaje prevăzute la alin. (1)”.

– La alin. (1) art. 325 și 3261 Cod penal sancțiunea va fi completată cu sintagma: „iar persoana juridică se pedepsește cu amendă în mărime de la 1000 la 3000 unități convenționale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate”.

– La alin. (2) art. 325 și 3261 Cod penal sancțiunea va fi completată cu sintagma: „iar persoana juridică se pedepsește cu amendă în mărime de la 3000 la 6000 unități convenționale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate sau cu lichidarea persoanei juridice”.

Legea Republicii Moldova privind activitatea operativa de investigații, nr.45-XIII din 12.04.1994

– La lit. r) alin. (2) art. 6 se exclude termenul „extorcate”.

Legea Republicii Moldova cu privire la prevenirea și combaterea corupției nr. 90-XVI din 25.04.2008

Menționăm că, spre regret, în Legea nr. 90-XVI din 25.04.2008 se conțin un șir de prevederi vulnerabile.

Astfel, spre exemplu, în conformitate cu alin. (2) art. 18 „Liberarea de răspundere” al Legii nr. 90 – XVI din 25.04.2008, „funcționarii publici, alte persoane care s-au autodenunțat ori care au denunțat cu bună-credință actele de corupție sau faptele de comportament corupțional sunt liberate de răspundere disciplinară, contravențională sau penală în modul stabilit de legislație”.

Astfel, norma dată nu contribuie la demascarea faptelor de corupere, ci, din contra, facilitează coruptibilitatea, ceea ce, în final, va condiționa sporirea faptelor de corupere.

Remarcăm că Legea nr. 90-XVI din 25.04.2008 nu stipulează situațiile când persoana cu funcție de răspundere poate să facă denunțarea, precum și momentul până la care aceasta poate fi efectuată.

Mai mult ca atât, însăși prezența unei asemenea norme în Legea nr. 90-XVI din 25.04.2008 constituie o încălcare flagrantă a principiilor de legiferare, deoarece în alin. (1) art. 1 Cod penal destul de explicit este consfințit că: „Prezentul cod este unica lege penală a Republicii Moldova”, ceea ce semnifică că doar în cadrul acestuia pot fi prevăzute cazurile de liberare de la răspundere penală.

În același context, este alogică prezența la art. 16 al Legii nr. 90-XVI din 25.04.2008 a alineatului (4): „Tentativa și participarea la actele de corupție atrag răspunderea stabilită de lege”.

Norma dată nu numai că contravine principiului și normei penale indicate mai sus, dar în genere o asemenea abordare este străină pentru legislația noastră, răspunderea pentru pregătirea și tentativa de infracțiune fiind destul de explicit expuse în art. 26, 27 Cod penal.

Ca rezultat, nu numai că avem o normă absolut inutilă dar și se pune în evidență un gradul scăzut al culturii juridice, deoarece au fost pur și simplu preluate norme din legislația anticorupție a altor state (România) fără, însă, a se pătrunde în esența acestor prevederi.

Referitor la lit. a) art. 15 al Legii nr. 90-XVI din 25.04.2008, care se aplică „persoanelor cu statut public”, remarcăm o neconcordanță cu prevederile Legii Republicii Moldova cu privire la conflictul de interese, nr. 16 – XVI din 15.02.2008, care remarcă că situația de conflict de interese poate să existe față de „persoanele care dețin o funcție publică”. Comparând persoanele care sunt incluse în aceste două categorii, observăm că spre deosebire de Legea nr. 16 – XVI din 15.02.2008, care la art. 3 prevede o listă exhaustivă a persoanelor care dețin o funcție publică, Legea nr. 90-XVI din 25.04.2008, la art. 4, suplimentar mai recunoaște în calitate de persoane cu statut public:

„h) funcționarii publici după expirarea mandatului, demisionați sau demiși, în conformitate cu legislația în vigoare;

i) persoanele de încredere ale concurenților electorali;

j) notarii, auditorii, avocații și reprezentanții în instanțele judecătorești;

k) alte persoane prevăzute de legislație”. Însă, din moment ce ei nu sunt recunoscuți în calitate de „persoane care dețin o funcție publică”, respectiv ei nici nu pot fi implicați în situație de conflict de interes și, drept consecință, lor nu le este aplicabilă interdicția prevăzută de lit. a) art. 15 al Legii nr. 16 – XVI din 15.02.2008, ceea ce constituie o gravă lacună a legiuitorului, condiționată prin utilizarea largă și absolut neîntemeiată a diferiților termeni pentru a desemna aceeași subiecți sau același fenomen.

Anumite semne de întrebare trezește și lit. b) art. 15 al Legii nr. 16 – XVI din 15.02.2008 aceasta având o formulare ambiguă, ceea ce poate duce la multiple cazuri de interpretare eronată a acțiunilor persoanei. În primul rând, nu se menționează unde, în ce instituție, persoana nu are dreptul să voteze în interese personale. Spre exemplu, la categoria „persoanelor cu statut public” sunt atribuiți „conducătorii și adjuncții lor … din societățile comerciale cu capital majoritar de stat” (lit. d) art.4), însă legea nu le interzice acestora să dețină acțiuni sau cote de participare în societatea comercială dată, chiar și în proporție de 49%. Bineînțeles, aceste persoane au un interes direct în activitatea întreprinderii date și este firesc ca în cadrul Adunării Generale a societății să voteze în „interesele lor personale”, însă aceasta nicidecum nu poate fi considerată drept faptă cu comportament corupțional, ci o activitate firească și legală prevăzută de legislația în vigoare, cum ar fi, spre exemplu Legea Republicii Moldova privind societățile pe acțiuni nr. 1134-XIII din 02.04.1997. Un exemplu și mai evident al ambiguității normei date este faptul că aceasta se referă și la „reprezentanții în instanțele judecătorești”, auditorii sau „persoanele de încredere ale candidaților electorali”, care în genere nu au nici o legătură cu autoritățile publice și prin lege nu le este interzisă practicarea activității de antreprenoriat.

Similar, comportă prin sine o extindere neargumentată față de toți subiecții interdicțiile prevăzute la art. 4 și la lit. d), j) art. 15.

Demnă de remarcat este și prevederea de la lit. k) art. 15 al Legii nr. 90-XVI din 25.04.2008, prin care se menționează că: „Se consideră fapte de comportament corupțional al persoanelor care cad sub incidența prezentei legi – încălcarea altor restricții stabilite de codurile deontologice și de alte norme similare”. Deci, concluzionăm că, în principiu, orice încălcare disciplinară ar putea fi considerată drept o faptă de comportament corupțional.

Astfel, sesizăm inutilitatea absolută a prevederilor art. 15-17 Legii nr. 90-XVI din 25.04.2008, acestea având un caracter pur declarativ fără careva incidențe pentru practică, deoarece, făcând distincție față de alte încălcări care pot fi comise de către persoanele cu statut public, nu se indică care ar fi consecințele pentru asemenea practici, limitându-se la formularea generală de „atrage răspundere civilă, disciplinară, contravențională, după caz”, prevedere prezentă în toate actele legislative care reglementează activitatea acestora. Or, din moment ce s-a dorit delimitarea faptelor de corupție față de alte încălcări, era firesc să se facă remarca că primele comportă în sine un grad mai sporit de pericol social și, respectiv, față de acestea trebuie să fie aplicate careva sancțiuni speciale, ceea ce însă nu s-a făcut.

Având în vedere cele expuse mai sus, considerăm imperioasă formarea unui grup de lucru care să supună unei analize complexe prevederile Legii nr. 90-XVI din 25.04.2008 cu înaintarea propunerilor corespunzătoare de modificare și completare a acesteia.

Cu respect,

director,

locotenent-colonel Viorel MIHAILA

Ex. I. Nastas

Tel. 257352

Anexa nr. 2

SINTEZA

obiecțiilor și propunerilor la proiectul Hotărârii Plenului Curții Supreme de Justiție „Cu privire la aplicarea legislației privind răspunderea penală pentru infracțiunile de corupție”

Inspectorul principal al direcției 3 a

DGCCE a CCCEC, căpitan Ion Nastas

DECLARAȚIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII

Subsemnatul, declar pe proprie răspundere că materialele prezentate în teza de doctorat se referă la propriile activități și realizări, în caz contrar urmând să suport consecințele, în conformitate cu legislația în vigoare.

Nastas Ion

Data

CURRICULUM VITAE

1. Numele: Nastas

2. Prenumele: Ion

3. Data nașterii: 18 iulie 1982

4. Starea civila: căsătorit

5. Studii:

Studii adiționale:

2009 – modulul de Lideri al Programului Avansat de Studii al Securității, Centrul European George C. Marshall de Studii în domeniul Securității, Germania;

2006 – studii cu genericul „Prevenirea și combaterea spălării banilor”, Academia de Poliție din Cairo, Egipt;

Limbi cunoscute:

Abilitați: Microsoft Office, Word, Internet Explorer

Capacități profesionale: sociabil, activitatea profesională este bazată pe interacțiunea nemijlocită cu oamenii, spirit analitic, activitate continuă în cadrul grupelor de urmărire penală și al comisiilor specializate.

Funcția prezentă: Inspector principal la Direcția Generală pentru Combaterea Crimelor Economice a Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției, căpitan

Anii lucrați: 5

Informația adițională (publicații):

Nastas I. Aprecierea juridică a faptei de primire de către o persoană cu funcție de răspundere a remunerației ilicite, în cazul lipsei scopului prevăzut de art. 325 Cod penal. Revista Națională de Drept, 2006, nr.4, p. 76-78.

Nastas I. Analiza juridică a faptei de extorcare a folosului necuvenit, privită prin prisma practicii judiciare. Revista Națională de Drept, 2006, nr.6, p. 61-63.

Nastas I., Ciobanu I. Conceptul corupției privit prin prisma reglementărilor interne și ale celor internaționale. Analele Științifice ale USM. 2006, vol. 1, p. 396-401.

Nastas I. Evoluția și rolul reglementărilor juridice privind corupția. Revista Națională de Drept, 2007, nr.2, p. 58-65.

Nastas I. Reglementările internaționale cu privire la prevenirea și combaterea corupției. Revista Națională de Drept, 2007, nr.7, p. 63-68.

Nastas I., Ciobanu I. Trăsăturile definitorii ale obiectului coruperii pasive. Revista științifică „Studia Universitatis”, 2007, nr.3, p. 120-128.

Nastas I. Persoana cu funcție de răspundere – subiect special al infracțiunilor de corupție. Revista Națională de Drept, 2008, nr.10, p. 66-68.

Nastas I. Impactul corupției asupra procesului de dezvoltare a întreprinderilor mici și mijlocii. Conferința internațională științifico-practică „Inovarea în susținerea întreprinderilor mici și mijlocii”, 27-28 noiembrie 2008, Chișinău, p. 53-58.

Nastas I., Ciobanu I. Istoria dreptului penal roman și francez – sursă pentru definitivarea subiectului special al infracțiunilor de corupție neloială. Revista Națională de Drept, 2008, nr.12, p. 39-42.

Nastas I., Ciobanu I. Evoluția conceptului de persoană cu funcție de răspundere în legislația penală națională. Revista Națională de Drept, 2009, nr.1, p. 32-37.

Nastas I. Relevarea statutului persoanei cu funcție de răspundere – element indispensabil al luptei cu corupția. Revista Națională de Drept, 2009, nr.2, p. 54-62.

Nastas I. Recunoașterea calității de persoană cu funcție de răspundere pentru unii subiecți speciali ai raporturilor de drept penal. Revista Națională de Drept, 2009, nr.3, p. 48-53.

Nastas I. Definitivarea cercului de subiecți pasibili a fi trași la răspundere penală pentru săvârșirea infracțiunilor de corupție. Revista Națională de Drept, 2009, nr.5, p. 58-63.