Corpuri Dezarticulate

CORPURI DEZARTICULATE

CUPRINS

Argument

Cap. 1 Corpul uman, granite: ieri și azi

Dualismul

Monismul

Fenomenologia vs modelul deleuzo-guatterian

Cap. 2 Dezarticularea psihologică

2.1 Catastrofa

2.2 Ițic Ștrul, dezertor

2.3 Pădurea spânzuraților

2.4 Soldatul român-perspectivă socială

Cap. 3 Dezarticularea corporală

3.1 Experiențe în fața morții

3.2 Frica de moarte în mediul operational militar

3.3 Lucrativitatea tehnologică, fenomen obisctiv sau subiectiv?

3.4 Destinul postum al corpului. Katherine Hayles și Hans Moravec

Concluzii

Bibliografie

Argument

Lucrarea de față își propune să probeze actualitatea scriitorului interbelic Liviu Rebreanu și interesul cititorului de astăzi pentru textele sale. Sunt discutate romanul de excepție Pădurea spânzuraților și nuvelele Ițic Ștrul, dezertor, Catastrofa și Hora morții, în încercarea de a stabili un eșantion indigen pentru o analiză postmodernistă a conceptelor de dezarticulare psihologică și dezarticulare corporală. Citit din perspectiva celor două concepte, Rebreanu ar putea fi perceput dincolo de stereotipiile impuse de critica și istoria literară, receptarea textelor sale dobândind noi valențe literare.

Conținutul lucrării vizează studierea comportamentului uman în mediului operațional militar prin intermediul unor personaje precum David Pop, Apostol Bologa, Ițic Ștrul sau Ion Haramu. În acest sens, astăzi Rebreanu poate fi discutat din punctul de vedere al filierei postmoderniste prin hibridizarea corp-mașinărie-minte expusă în contextul conflictului militar. Condițiile unui astfel de eveniment au, în mod inevitabil, repercusiuni asupra individului. Funcționalitatea corpului uman este pusă la încercare în preajma unor factori precum frică, stres, vreme sau epuizare fizică, după cum se observă în cazul personajelor comentate. De asemenea, este urmărit îndeaproape raportul corp-minte încă de la primele teorii asupra existenței umane până la viziunea tehnologică pe care omul a îmbrățișat-o astăzi și pe care intenționează să o dezvolte în viitor.

Astfel, primul capitol al lucrării presupune o scurtă trecere în revistă a celor mai importante teorii care au fost dezvoltate în legătură cu relația dintre minte și corp. Pornind de la Platon și Aristotel, se face o incursiune pe teren filosofic, trecând prin dreptul lui Descartes și a dualismului cartezian, ajungând la panteismul lui Spinoza, idealismul lui Hegel, monismul lui William James, fenomenologia lui Maurice Merleau-Ponty și ajungând la mașinile dezirante și corpurile fără organe propuse de viziunea deluzo-guatteriană.

În capitolul al doilea se încearcă o descifrare a dezarticulării psihologice, în analiza comportamentului personajelor rebreniene fiind aplicate noțiuni de psihologie militară. În acest sens, se vorbește despre funcționalitatea corpului uman care este pusă la încercare în condițiile extreme ale câmpului de luptă. Pe lângă factorii externi, sunt analizați și factorii moderatori individuali printre care se numară caracteristicile de personalitate sau nivelul abilităților. Așadar, colapsul psihologic al personajelor poate fi explicat printr-o conexiune a exteriorului cu interiorul întrucât, deși abordarea modernă a soldatului participant la luptă apreciază drept cauze factorii situaționali, caracteristicile personale au un rol definitoriu în stabilirea exactă a fenomenului.

Capitolul al treilea are în vizor dezarticularea corporală ca urmare a dezarticulării psihologice. Sunt observate reacțiile fiziologice ale individului înainte și după trecerea în neființă într-un context care se caracterizează prin violență și absurd. O altă problemă pe care acest capitol își propune să o analizeze este maniera în care dezintegrarea organică este percepută de tehnologia de astăzi și de mâine, unde corpul uman a căpătat noțiunea unei hibridizări a organiciului și a tehnologicului, fiind predispus către o suveranitate a celui din urmă.

1. Corpul uman, granite: ieri și azi

1.1 Dualismul

De-a lungul timpului, viziunea asupra corpului a suferit numeroase modificări, de la cele mai simple și primitive accepțiuni până la cele mai complexe. Încă din antichitate, filosofii greci au propus spre examinare relația dintre materie și minte, luând naștere în acest fel termenul de dualism. Potrivit acestei teorii, materia este dominată cu desăvârșire de către o lume a ideilor, a rațiunii superioare. Astfel, dualismul expune problema conflictului dintre trup și suflet. Sufletul este considerat esența umanului, calea spre divinitate și eternitate, în timp ce corpul uman este văzut drept un element auxiliar, nesemnificativ pentru evoluția omului ca specie.

Platon a pledat pentru încadrarea sufletului într-un cadru non-corporal, susținând ipoteza conform căreia rațiunea și înțelepciunea se desprind în totalitate de condiția trupului, acesta reprezentând chiar un obstacol în calea devenirii absolute a ființei umane. În acest sens, Platon dezvolta Teoria Formelor, potrivit căreia realitatea fundamentală se construiește pornind de la baze spirituale alcătuite din idei și forme, singurele elemente care pot apropria omul de adevărata dimensiune a cunoașterii totale, teză ce se opune lumii materiale: “

Față în față cu corpurile, care sunt percepute prin simțuri, stau ideile ca forme noncorporale (<<asoómata eídee>> = chipuri lipsite de corp). Nicăieri de găsit în spațiu sau în lumea corporală, pure în ele, nu deprins cu simțurile, ci numai cu cugetarea, ele formează lumea inteligibilă pentru sine aparte, doctrina raționalistă cere o metafizică imaterialistă. Numai într-o lume de idei poate fi ancorată adevărata știință, care este presupunerea virtuții adevărate.

Astfel, pentru ca omul să aibă acces la cele mai desăvârșite și ascunse taine ale universului, demersul acestuia trebuie să aibă o natură non-fizică și imaterială. Filosoful grec definește forma pe care omul este capabil să o vadă drept o copie a formei reale, nu forma însăși. El propune alegoria mitului peșterii, în care este înfățișat cel mai înalt aspect al idealismului uman. Platon își imaginează un grup de oameni care și-au trăit întreaga viață în lanțuri într-o peșteră. Sunt încătușați pentru a nu putea vedea ceea ce se află în spatele lor și sunt forțați să se uite numai la peretele din față. În spatele lor arde un foc, iar prin fața acestuia trec mereu siluete ale oamenilor, diferite obiecte și animale. Formele lor creează un joc intrigant de umbre, reprezentând, alaăuri de ecourile obiectelor nevăzute, singura lume pe care aceștia au cunoscut-o vreodată. În momentul în care unul dintre prizonieri este eliberat, lumina incredibil de puternică pe care nu fusese capabil să o vadă până atunci îl orbește. După puțin timp, obișnuindu-se cu intensitatea luminii, prizonierul eliberat va începe să descopere lumea din afara peșterii pentru prima dată. Cu această nouă percepere a lumii, omul se va întoarce la prizonierii din peșteră pentru a le împărtăși noile și extraordinarele sale descoperiri, dar prizonierii nu își pot recunoaște vechiul prieten, întrucât el le apare precum toate celelalte lucruri. Vocea lui este un ecou distorsionat, iar umbra lui infățișează o umbră grotească. Ei nu au capacitatea de a întelege poveștile fantastice despre lumea din afara peșterii, a cărei existență le va fi mereu necunoscută. Acest fapt, desigur, nu face lumea din afara peșterii mai puțin reală. Simbolistica din spatele alegoriei lui Platon este foarte semnificativă, așadar: peștera simbolizează lumea realității aparente, întunericul din peșteră reprezintă ignoranța omului șters și limitat, care trăiește din incompetența sa, lanțurile semnifică prejudecățile care ii încătușează pe oameni, focul reprezintă cunoașterea, lumina ( de aceea prizonierii din peșteră stau cu fața la perete și cu spatele la foc, neavând acces la cunoștințe superioare), umbrele simbolizează aparențele care duc la o gândire eronată și artificială, corpurile care trec prin spatele prizonierilor reprezintă adevărata realitate, fizică și palpabilă, iar contemplarea din afara peșterii semnifică o absolută cunoaștere a naturii umane și a tot ceea ce aceasta presupune. Astfel, prin intermediul alegoriei, Platon construiește portretul filosofului eliberat din lanțurile ignoranței specifice oamenilor de rând, el fiind, în cele din urmă, singurul care poate desluși adevărata formă a binelui, a adevărului, a realității. Așa cum prizonierul din pesteră este eliberat și îi este servită oglindirea fidelă a realității în gândire, întorcându-se în peșteră pentru le comunica celorlalți experiența sa, așa și filosoful are menirea de a transmite mai departe cunoștiințele sale, de a lumina întunericul lumii materiale în care semenii săi își duc existența.

În viziunea lui Platon, ființa umană se împiedică de corpul său care, fiind greoi și încătușat, îngrădește libertatea spiritului și îi acaparează întreaga esență. Separat în intregime de corp, sufletul platonian cunoaște trei dimensiuni: Logosul, cuprinzând rațiunea, Thymosul, însemnând emoția și Erosul, apetitul, dorința, toate acestea construind echilibrul absolut.

Aristotel, percepe corpul ca pe o entitate aflată pe un plan secundar spiritului, cel din urmă reprezentând principiul formativ al celui dintâi. Corpul organic funcționează și se realizează la nivelul spiritului, care dictează traiectoria ființei. Filosoful grec delimitează în mod clar utilitatea corpului de cea a sufletului și subliniază faptul că spiritul este cel care oferă corpului posibilitatea de a căpăta viață; astfel se poate poate face distingerea între corp viu și cadavru, întrucât ceea ce clasifică un corp drept viu este spritul pe care îl posedă: “Prin urmare, ce oare menține la un loc sufletul, dacă e din fire divizibil? Nu corpul, de bună seamă. De exemplu, cînd sufletul iese, corpul îsi dă suflarea, și putrezește. Dacă există vreun alt factor care face unitar sufletul, tocmai acela este suflet.”

Asemeni lui Platon, Aristotel restrânge sensul materiei în raport cu sufletul, însă oferă o clasificare precisă a funcțiilor spiritului, divizându-l în trei categorii: sufletul apetitiv, senzorial și rațional. Cel apetitiv sau vegetativ este specific plantelor, sufletul senzorial cuprinde cele cinci simțuri și este caracteristic animalelor, adăugându-se sufletului apetitiv, și sufletul rational, specific în totalitate omului. Raționalul se realizează la nivel de noțiune, însemnând formă a gândirii care ilustrează principiul entității individuale, judecată, adică raportul dintre cel putin doua noțiuni, și raționament, raportul dintre noțiuni și judecăți. Sufletul apetitiv și cel senzorial reprezintă forma în care sufletul rational se încadrează, conturand astfel un cacacter efemer și deosebindu-se substanțial de spiritul rational, valabil chiar și după trecerea în neființă.

Mai mult decât atât, relația corp-suflet nu este pusă în opoziție în mod categoric, așa cum apare, spre exemplu, la Platon. Este subliniat faptul că cele două nu pot fi separate complet, așa cum nici o carte nu poate fi separata de activitatea de a citi. Această analogie este semnificativă pentru demonstrarea ipotezei conform căreia corpul biologic este indispensabil pentru îndeplinirea funcției umane. Așadar, deși înțelese ca două realități având conținut de sine stătător, materialul și spiritualul se completează reciproc: „Totuși, privitor la intelect și la facultatea teoretică, nu e încă nimic clar, ci se pare că este vorba de un alt gen de suflet, și numai acesta poate fi despărțit, ca eternul de pieritor. În schimb, la celelalte părți ale sufletului e evident, din cele spuse, că nu sunt separabile, cum zic unii.”

Deși depășite și poate asum nici o carte nu poate fi separata de activitatea de a citi. Această analogie este semnificativă pentru demonstrarea ipotezei conform căreia corpul biologic este indispensabil pentru îndeplinirea funcției umane. Așadar, deși înțelese ca două realități având conținut de sine stătător, materialul și spiritualul se completează reciproc: „Totuși, privitor la intelect și la facultatea teoretică, nu e încă nimic clar, ci se pare că este vorba de un alt gen de suflet, și numai acesta poate fi despărțit, ca eternul de pieritor. În schimb, la celelalte părți ale sufletului e evident, din cele spuse, că nu sunt separabile, cum zic unii.”

Deși depășite și poate astăzi combătute cu vehemență, ipotezele celor doi constituie un veritabil punct de plecare pentru analiza corpului uman și reacția acestuia în anumite împrejurari. Totuși, ideea conform căreia corpul uman este de natură materială este corectă și nu poate fi răsturnată cu niciun argument de ordin științific. Din punct de vedere biologic, corpul uman are o structură celulară, are în componență acizi nucleici și alte substanțe organice, se adaptează mediului înconjurător, iar în fața morții iminente, corpul încetează procesele vitale la nivelul țesuturilor și organelor, încetând orice activitate cerebrală.

Pornind de la aceste considerații preliminarii, ajungem la Descartes, filosof și matematician francez, exponent al dualismului substanțial. Conform teoriilor sale, deși realitatea corpului este diferită de cea a sufletului prin natură si semnificație, cele două dimensiuni sunt legate între ele în mod concret: “În același fel trebuie să tragem concluzia că un corp anume este este mai strîns unit cu sufletul nostru decât oricare altele ce sînt în lume.” Pe de o parte, trupul reprezintă un mecanism biologic care servește drept obiect de studiu științelor exacte și analizei în deplină concordanță cu adevărul, iar pe de altă parte, spirtul creează o emisferă paralelă, care se diferențiază prin conștiință, cunoaștere reflexivă, simț al răspunderii, autocontrol și autocunoaștere. Astfel, caracterul mașinic al corpului uman este pus in discuție, voalat și premergator, într-adevăr, încă de la Descartes. Acesta observă funcția instrumentală a trupului uman și se dezice de la interpretarea sufletului ca element indispensabil pentru înțelegerea corpului biologic. Trupul reprezintă o realitate independentă care se poate determina pe sine însăși; poate fi examinat fiecare constituent în parte prin intermediul legilor biologiei, fizicii și mecanicii. Considerând mintea drept un element non-corporal, filosoful francez încearcă să ofere o explicație plauzibilă pentru particularitățile imateriale ale minții care influențează particularitățile materiale ale corpului. David Le Breton analizează filosofia lui Descartes, observând că:

Rezultat al unei fracționări sociale, individul se găsește divizat ontologic în două părți eterogene: corpul și spiritul, pe care le sudează glanda pineală. Dimensiunea corporală a persoanei primește toată încărcătura de dezamăgire, de nonvaloare, în schimb, de parcă ar trebui păstrată pentru om o fărâmă de divinitate, în ciuda deziluzionării care începe, spiritul rămâne sub tutela lui Dumnezeu. Omul este stânjenit de un corp ce are dezavantajul, chiar dacă e considerat o mașină, să nu fie destul de fiabil și de riguros în percepția datelor mediului. Raționalul nu prezintă o categorie a corpului, cu una dintre categoriile posibile ale spiritului.

Dualismul cartezian propune spre examinare relația minte-corp într-o manieră distinctă de cea sugerată de materialism, subliniind faptul că cele doua forme nu pot fi reduse una la cealaltă. Descartes explică interacțiunea dintre minte și corp prin existența glandei pineale, care ar reprezenta sediul gândurilor și al rațiunii. Filosoful consideră că nervii reprezintă sisteme umplute cu spirite animale, care conțineau și un anumit număr de fibre ce strabăteau corpul uman de la un capăt la altul. Aceste fibre erau legate de organele de simț, fiind puse în legătură cu creierul prin intermediul unor mici valve aflate în pereții ventriculelor creierului.

O altă abordare este cea a dualismului proprietăților, care se distinge de dualismul substanțial prin eradicarea conceptului de substantă mentală. Direcția propusă de această teorie se îndreaptă către o abordare non-fizică a proprietăților mentale. Există mai multe forme de dualism al proprietăților: interactionismul, reprezentând interacțiunea cauzală a stărilor mentale cu stările fizice; epifenomenalismul, concepție filozofică potrivit căreia conștiința ar fi un simplu fenomen secundar care însoțește un alt fenomen esențial, fără să-l influențeze, al proceselor neurofiziologice; paralelismul, concepție dualistă care consideră că fenomenele fiziologice și cele psihice nu prezintă nici un fel de relații cauzale între ele ; ocazionalismul, concepție care încerca să învingă, prin invocarea intervenției directe a divinității, inexplicabilitatea interacțiunii dintre suflet și corp.

1.2 Monismul

Monismul reprezintă o doctrină filosofică potrivit căreia la baza tuturor fenomenelor lumii se află un singur principiu, fie spiritual( monismul idealist), material (monismul materialist), fie neutral. Benedictus Spinoza, raționalist, unul dintre adepții panteismului, a fost profund influențat de opera lui Descartes, însă, spre deosebire de acesta, a dezvoltat o reprezentare monista a lumii, explicând existența umană prin intermediul substanței. Spinoza respinge ipotezele lui Descartes potrivit cărora omul este construit din două substanțe: una materiala și alta divină. El își argumentează teoria, pledând pentru existența unei singure substanțe pe care o numește Dumnezeu sau Natură: “Tot ce există se găsește în Dumnezeu și nimic nu poate nici să existe, nici să fie conceput fără Dumnezeu.” În cadrul ipotezelor sale, gândirea și materialul sunt atribute ale substanței, reprezentând două dimensiuni diferite date spre analiză, fără a se diferenția într-un mod substanțial. O altă deosebire constă în faptul că la Spinoza, spiritul nu este deasupra materiei, nu o controlează și nu acționează împotriva ei, ci funcționează ca un reper pentru crearea și menținerea unui ton de echilibru.

Teoreticianul dezvoltă o teorie a paralelismului, pledând pentru dimensiunea materiala care poate fi atribuită unei idei, dar și pentru aportul semnificativ pe care o idee îl poate aduce unui obiect. Orice lucru se exprimă printr-o acțiune a substanței (“ceea ce există în sine și este înțeles prin sine însuși, adică acel lucru al cărui concept nu are nevoie de conceptul altui lucru, din care să trebuiască să fie format.”) fiecare obiect sau fiecare idee fiind puse în legătură cu alte entități de același gen, care le determină existența. În Etica, Spinoza argumentează ideea conform căreia trupul nu poate determina spiritul unei persoane să gândească, la fel cum acțiunea de a ne mișca, de exemplu, sau altă funcție a corpului nu depinde în niciun fel de suflet. Sufletul nu poate fi analizat decât printr-o înțelegere concretă a corpului – o durere sufletească este percepută ca anexata corpului, altfel aceasta nu ar avea cum să existe.

Filosof german și principal reprezentant al idealismului, Georg Wilhelm Friedrich Hegel pledează pentru aspectul primordial al spiritului în devafoarea materiei. Orientarea idealistă pe care acesta o propune vizează rolul secundar al materiei, spiritul reprezentând completa dimensiune a adevărului. Natura și, implicit, materia pot fi aprofundate numai prin intermediul științei și al filosofiei, singurele căi prin care adevărul poate fi descoperit. Astfel, Hegel ajunge la concluzia că spiritul presupune natura și evidențiază în acest mod caracterul esențial al acestuia. De asemenea, el subliniază faptul ca prin arta, formă care oglindește realitatea în imagini expresive numai prin intermediul filosofiei, omul reușește să dea un alt aspect și sens materiei, transformând-o într-un ideal personalizat. Prin intermediul spiritului, natura este, așadar, umanizată, căpătând semnificație. Sistemul hegelian este, categoric, raționalist și panlogist , bazându-se în totalitate pe încrederea absolută oferită de rațiunea umană.

Idealul, în concepția lui Hegel este un corespondent al interiorului, în timp ce materialul și corporalitatea aparțin exteriorului, însă această distincție nu este una categorică, întrucât cele două dimensiuni creează, prin alăturare corectă, o identitate comună. În acest caz, ideea se poate dezvolta în materie, iar substanța este în sine subiect: “Consciousness knows and comprehends nothing but what lies within its experience; for what is within that is only the spiritual substance-specifically, as the object of its self. The spirit, however, becomes an object, for the spirit is this movement of becoming something other for itself, i.e., an object for its self, and then to sublimate this otherhood […] ”

În opozitie, materialismul reprezintă o teorie filosofică potrivit căreia materia este factorul prim și determinant al clădirii lumii, în timp ce conștiința și spiritul au caracter secund și derivat. Mai mult decât atât, materialismul se angajează să demonstreze că și gândurile sau ideile sunt niște rezultate ale materiei, factorul ordonator al existenței tuturor lucrurilor. Materia reprezintă, așadar, o categorie filosofică prin care se desemnează realitatea obiectivă, existența independent de conștiință.

Respingând idealismul lui Hegel și devenind adepți ai lui Fuerbach, Karl Heinrich Marx și Friedrich Engels adoptă teoria materialistă, dându-i noi dimensiuni. Teoria pe care cei doi o propun se reduce la un aparent simplu principiu: singura realitate pe care omul ar trebui să o îmbrățișeze este condiția materială a lumii. În ceea ce privește gândirea, aceasta, prin definiție, este tot de natură materială întrucât poate fi exercitată numai în raport cu ale fenomene materiale. Un argument fundamental al filosofiei marxiste este acela că materia este premergătoare rațiunii, propunând o abodare pragmatică a existenței și nu una idealistă.

O altă abordare este cea propusă de monismul neutru – un concept filosofic elaborat de William James. Acesta consideră că natura este alcătuită dintr-o substanță care nu poate fi considerată nici materială, nici spirituală, dar care are totuși caracteristici bine definite. James apreciază faptul că materialul și mentalul sunt departe de a fi două unități distincte care să acționeze individual, dimpotrivă, el susține faptul că lumea este clădită dintr-o singură substanță neutră. O astfel de abordare încearcă, așadar, să mijlocească teoria materialiastă și idealistă, ajungând la concluzia că natura existenței umane este o îmbinare a celor două filosofii discutate mai sus.

3.3 Fenomenologia vs modelul deleuzo-guatterian

Alte studii aparținându-le lui Friedrich Nietzche, Edmund Husserl, Martin Heidegger, Maurice Merleau-Ponty, Jean-Paul Sartre si Michel Foucault deschid o noua eră a percepției asupra corporalității, dovedindu-se a fi o adevarată răsturnare de viziune. Aceste inovatoare impulsuri filosofice atribuie corpului un caracter absolut necesar în funcționarea ființei. Se vorbește în această perioadă despre o conexiune incontestabilă dintre corp și intelect, formulându-se teorii potrivit cărora subiectul cunoscător nu se mai reduce la nivelul spiritului, ci al corpului.

Maurice Merleau-Ponty propune o abordare empirică asupra corpului, care încearcă să accentueze latura spațială a acestuia. Teoria lui se opune dualismului corp-minte propus de Rene Descartes și contestă aprecierea minții înaintea cunoașterii prin intermediul corpului. Este susținută ideea unei apartenențe lumești dobândite prin intermediul corpului, mai precis, ideea că trupul reprezintă “stâlpul de susținere al lumii”. Prin spațialitatea corpului, prin spațialitate întelegând motricitate, corpul nu se definește în raport cu spațiul asemenea unui obiect, ci este proiectat în interiorul lui printr-o intenționalitate originară: “ Și în cele din urmă, departe de a fi pentru mine doar un fragment al spațiului, corpul îmi este esențial pentru a putea percepe spațiul, iar pentru mine nu ar exista spațiu daca n-aș avea corp.“ Fiind atestarea plasării noastre în lume, corpul reprezintă partea fundamentală a oricărei experiențe umane, iar corpul și mediul devin sinonime în cadrul aceleiași experiențe. Problema conștiinței nu este pusă sub semnul abstractului, întrucât aceasta reprezintă o consecință a interacțiunii materiale dintre om și mediu.

O perspectivă aparent diferită, dar care pune totuși relația om-lume sub semnul unei simbioze este cea oferită de celebrul cuplu de filosofi francezi, Gilles Deleuze și Felix Guattari. Punctul comun al argumentelor expuse este marcat de negarea dualismului cartezian. Pe de altă parte, pentru cei doi filosofi asocierea corp-lume este una masinică, la fel ca și conștientul, în timp ce pentru Merleau-Ponty, contopirea celor două noțiuni declanșează latura conștientă a umanului, reprezentând baza cunoașterii.

În viziunea deleuzo-guatteriana, conceptele de “mașini dezirante” și “corp fără organe” ne trimit în sfera reprezentării unei acțiuni reciproce dintre om și societate, înfățișând modele ale fuziunii dintre biologic și mecanic și ale hibridizării ce survine din aceasta. Cei doi consideră corpul o entitate complexă care, departe de a fi o realitate determinată, fixă, având trăsături, componente și traiectorii prestabilite și complet limpezi, are, mai degrabă, o alcătuire dinamică, instabilă și dezorganizată. Mai mult decât atât, corpul nu se rezumă la caracteristici mecanice, pur biologice sau la o încadrare într-un anumit sistem, ci la interacțiunea “mașinică” a acestuia cu procesele lumii, apelând la o conexiune detaliată între elementele care țin de trup și cele care țin de mental. Astfel, se stabilește încă de la bun început o diferență între “mașinic” și “mașinal”, cel din urmă termen referindu-se, în mod concret, la tot ceea ce o mașina presupune și la caracterul infinit al fiecărui proces impus de aceasta: “Peste tot există mașini – reale, nu metafizice: mașini ale mașinilor, împreuna cu cuplările și conexiunile lor. O mașină organică este branșată la o mașină-sursă: una emite un flux pe care alta îl întrerupe. Sânul este o mașină care produce lapte și gura o mașină cuplată la el.”

Trăsătura distinctivă a “mașinilor dezirante” este dorința. Capacitatea de interacționare a acestor mașini într-un context social le plasează într-o fenomen complex, aflat la granița dintre uman și tehnologic și, deopotrivă, la granița dintre obiectiv și subiectiv. Complexitatea aceasta creează dificultăți în stabilirea exactă a fiecărei componente în parte, de aici rezultând o perfectă întrepătrundere: “Mașinile dezirante sunt mașini binare, supunându-se unei legi binare sau unui set de reguli guvernând asociații: întotdeauna o mașină este cuplată la o alta mașină. […] Întotdeauna există o mașină ce produce fluxul și o alta conectată la aceasta , care întrerupe sau face să curgă o parte a fluxului. […] Dorința nu încetează să efectueze cuplarea fluxurilor continue și a obiectelor parțiale care sunt în mod esențial fragmente și care fragmentează.”

Mașina deleuzo-guattariana operează la nivelul subiectivității, aceasta presupunând memorie și afecte, urmând ca apoi să capete aspectul unei producții cu funcționare mașinică. Astfel, se produce combinarea mașinilor ca trupuri dezirante: mașinile au drept trăsături fundamentale mișcarea, gândirea și vorbirea. Corpurile sunt, așadar, dispuse unor continue restructurări interne și externe, fiind mereu într-un proces de transformare, evoluție. Ca o consecință, corpul mașinic nu este important prin definiție, prin ceea ce el însuși poate desemna, ci prin ceea ce poate deveni și, implicit, prin transformările pe care le poate suferi.

“Corpul fara organe” este un alt concept propus de Deleuze și Guattari. Cei doi subliniază faptul că această sintagmă se opune unei structuri clasice de tip organism, în care componentele sunt ordonate pe baza unui principiu ierarhic. De asemenea, este menționată și stransa legătură cu mașinile dezirante și anume aceea că mașinile dezirante sunt conectate la corpul fara organe, fapt ce conturează un caracter infinit de actualizare. Cel din urmă este un element care face legătura cu lumea exterioară, fiind depașite granițele organismului biologic. Așadar, “subiectul se află mereu la periferia corpului fără organe, mereu descentrat de la stadiul de organizare al organismului, mereu permeabil, fluctuant și instabil ca identitate.”

În consecință, contopirea om-tehnologie este un capitol al existenței noastre aflat in plină desfășurare, prin evoluție, factorul uman devenind o piesă din intregul ansamblu mașinic al universului.

2. Dezarticularea psihologică

Călătoria pe care omul trebuie să o facă încă de la naștere și până la trecerea în neființă este una extrem de anevoioasă, de aceea procesele care se desfășoară între aceste două bariere sunt de o importanță incontestabilă. Existența ne este influențată de o serie de factori care măsoară cu precizie avântul fiecărui individ în parte. Contextul deciziilor luate, natura evenimentelor ori cadrul temporal și spațial pot determina o viață de om. În mod categoric, dezarticularea psihologică poate conduce la dezarticulare corporală, caz în care funcțiile corpului sunt treptat întrerupte, ajungând în final la o explozie kinetică. Adâncurile inconștientului reacționează la stimuli primiți din exterior, toate elementele organismului angajându-se în a face jocul dictat de creier. Tiparul realității oferă suficienți stimuli pentru ca acest lucru să se întâmple, astfel că dezagregarea psihologică este un fenomen des întâlnit, având consecințe severe.

Ca întotdeauna, literatura a exploatat această latură a umanității și a livrat cititorilor situații cât se poate de reale, care să servească drept oglindă fidelă a existenței umane. Moara cu noroc a lui Ioan Slavici din 1881, O făclie de Paște a lui I.L. Caragiale din 1892 și Tănase Scatiu al lui Duiliu Zamfirescu din 1907 sunt numai câteva dintre exemplele elocvente pentru fenomenele de dezarticulare psihologică și corporală. Alături de cei menționați se alătură, bineînteles, Liviu Rebreanu cu ale sale nuvele de război, cu precădere Catastrofa și Ițic Ștrul, dezertor care oferă eșantionul indigen pentru o analiză postmodernistă a conceptului discutat. De fapt, acest lucru probează actualitatea unui scriitor interbelic de calibrul lui Rebreanu, precum si posibila sa relectură astăzi. Rebreanu, citit din perspectiva teoriei dezarticulării corporale sugerată de nuvele sale de război “ar prezenta un dublu avantaj pentru cititorul de astăzi: pe de o parte, ar populariza o secțiune a operei mai puțin familiar publicului larg; pe de alta, ar spulbera cîteva dintre stereotipiile criticii si istoriei literare legate de receptarea textelor respective. “

Discutând abordarea postmodernistă a scriitorului ardelean, trebuie luată în calcul interpretarea “modernistă” pe care E. Lovinescu a oferit-o textelor lui Rebreanu, apreciind caracterul obiectiv al textelor sale. În Istoria literaturii române moderne, Lovinescu îl tratează pe Rebreanu într-un capitol întreg, fiind considerat creatorul romanului modern românesc în literatura română în urma apariției romanelor Ion și Pădurea spânzuraților. Cerințele sale cuprindeau modernizarea literaturii prin obiectivizare, crearea tiparului intelectual si construcția prozei de analiză psihologică. Toate aceste demersuri se ridicau împotriva idealizării țăranului român, tehnică specifică ideologiei sămănătoriste și poporaniste. Astfel, Lovinescu apreciază că Ion înseamnă “o revoluție și față de lirismul sămănătorist sau de atitudinea popranistă și față de eticismul ardelean, constituind o dată, istorică am putea spune, în procesul de obiectivare a literaturii noastre epice.”

Dincolo de observațiile lui Lovinescu legate de caracterul obiectiv al prozei discutate, caracter demonstrat prin filiera non-idilică și realistă, actualitatea nuvelelor lui Rebreanu poate fi abordată și din perspectiva cadrului războiului. Dacă Lovinescu îl consideră un autor modern, astăzi Rebreanu poate fi discutat prin filieră postmodernistă prin hibridizarea corp-mașinărie-minte expusă în contextul conflictului militar. Condițiile unui astfel de eveniment au, în mod inevitabil, repercusiuni asupra individului. Funcționalitatea corpului uman este pusă la încercare în preajma unor factori precum frică, stres, vreme sau epuizare fizică. Pe lânga aceste elemente de natură exterioară, mai există si factorii moderatori individuali printre care se numară caracteristicile de personalitate, nivelul abilităților, expunerea anterioară la situații de luptă sau responsabilitatea pe care un soldat o are pe câmpul de luptă. Colapsul psihologic se poate explica printr-o conexiune a exteriorului cu interiorul, întrucât, deși abordarea modernă a soldatului participant la luptă apreciază drept cauze factorii situaționali, caracteristicile personale au un rol definitoriu în stabilirea exactă a fenomenului. În momentul în care persoana în cauză a dezvoltat caracteristici mature, stabile care, în mod evident ii contureză personalitatea, aceasta poate fi considerată direct predispusă la anumite situații. Din această perspectivă, pot fi evaluate o serie de caracteristici personale (caracter, motivație, dexteritate) sau factori sociali

(etnie, mediu familial si educațional, condiție socială, etc.) care influențează traiectoria psihologică a soldatului. În primul rând, fiecare individ se manifestă diferit în condiții de stres, intensitatea unei reacții deosebindu-se de la un caz la altul, iar în al doilea rând, trebuie discutat de ce, în același cadru, numai o parte din militari dezvoltă anumite traume.

Marian Popa, conferențiar doctor în Departamentul de Psihologie din cadul Facultății de Psihologie si Științele Educatiei, Universitatea din București, analizează într-una din lucrările sale, Psihologie militară, etiologia stresului de luptă, afirmând:

Reacția de stres de luptă și stresul posttraumatic de luptă reprezintă, așa cum am văzut, stări psihice extreme, al căror element etiologic fundamental îl reprezintă, fără îndoială, confruntarea cu una sau mai multe surse traumatice. Din acest motiv, poate cea mai frecvent utilizată explicație a acestor manifestări este aceea că ele reprezintă reacții normale, ale unor oameni normali, la situații anormale. Și totuși, ce de fiecare dată când ne punem problema explicării cauzale a comportamentului uman , ne aflăm în fața unei dileme fundamentale: sunt oare reacțiile psihotraumatice doar un efect al situației de luptă, sau derivă din vulnerabilități individuale preexistente?

Mai mult decât atat, Popa îi menționează pe medicul G. E. Smith și pe psihologul T. Pear, a căror carte, Shell-Shocks and Its Lessons (1907), a devenit o referință comună în domeniul psihologiei și care analizează efectele participării indivizilor în Primul Război Mondial. Cei doi cercetători au ajuns la concluzia că un mediu de luptă agresiv este suficient ca orice participant să dezvolte o nevroză de luptă, respingând explicația ereditară. Ei susțin primordialitatea elementelor de natura socială și a împrejurărilor logistice. Ipotezele lui Smith și Pear au revoluționat gandirea acelor vremuri, întrucât opinia publică încă punea prăbușirea psihică a soldatului pe seama incompetenței personale. În Primul Război Mondial, pe lângă decesele survenite în urma rănilor fizice, pierderile psihologice au avut, de asemenea, un numar semnificativ. Șocul de explozie și substanțele toxice au fost una dintre cauzele principale ale deteriorării psihice, cei care au supraviețuit totuși războiului, prezentând ulterior traume serioase. Aceste pierderi nu au fost niciodată monitorizate și, cu sigurantă, numărul acestora ar șoca.

Potrivit studiului realizat de Popa, printre amenințările specifice câmpului de luptă se numără condițiile de mediu care pot fi repezentate de căldură excesivă, frig sau vânt. În categoria surselor fiziologice se încadrează privarea de somn, deshidratarea, boli, răni, malnutriție, iar în cea a surselor emoționale intră frica de a nu fi ucis sau rănit, teama de eșec, confruntarea cu moartea camarazilor, mânie sau frustrare, îngrijorare pentru familie și izolare socială.

2.1 Catastrofa

În Catastrofa, dezarticularea psihologică a lui David Pop duce, în final, la dezagregarea corporală. De-a lungul textului se pot observa o serie de factori situaționali care vor influența traseul parcurs de personaj. Mai mult decât atât, incipitul textului “David Pop iubea viața tihnită.Zbuciumările de niciun fel nu i-au plăcut niciodată.” și titlul nuvelei fac, de la bun început, notă discordantă, prevestindu-se oarecum finalul tragic. Protagonistul nuvelei, David Pop, este un ardelean aflat în preajma Primului Război Mondial, care pendulează permanent între două tabere, fără a face parte din vreuna. Moștenise o avere îndestulătoare de la tatăl său, om harnic și zgârcit, motiv suficient pentru a duce o viață linitita, fără muncă. În urma insitentelor tatălui, băiatul se înscrie la o școală pe care nu o termina. Reușește însă, pentru a nu rămâne de râsul satului, să se înroleze în armată timp de un an de zile și chiar să devină sublocotenent în rezervă. După moartea tatălui său, David rămâne capul familiei, dar și de această dată, fără nicio grijă. Soția sa, pe care și-o alesese din considerențe sociale, se ocupă de întreaga gospodărie fără a avea vreun sprijin din partea bărbatului. Neutru în colectivitate, pasiv și fără inițiativa, acesta este abonat și la ziarul unguresc și la cel românesc, iar la baluri cumpără, de asemenea, câte două bilete. Deși ateu, crede brusc în Dumnezeu în momentul în care este chemat pe front. Începe să regrete înrolarea în armată, simțind că îi este perturbat confortul și anticipează greutatea zilelor ce vor urma, deși “a simțit el greutatea titlului și mai înainte, când trebuia să își piarză fiecare vară câte-o lună cu manevrele, să se obosescă, să se chinuiască.” Toate aceste elemente reprezintă o dovadă a faptului că individul analizat este predispus la dezarticularea din finalul textului.

Degradarea psihologică a personajului începe în momentul chemării la oaste. Deși în prima fază nu conștientizează pe deplin însemnătatea războiului și continuă să se agațe de impresia care trebuia făcută nemijlocit năsăudenilor ( își scrie testamentul cu gândul ca, în caz de moarte, să știe toatea lumea cine a fost el și care i-au fost ultimele dorințe) treptat ideea războiului și a datoriei ajunge să îl obsedeze. Fără a ști măcar cum, ajunge cel mai brav dintre soldați și este chiar premiat cu o stea în plus pe gulerul uniformei, ca semn al faptului că nouă perspectivă a datoriei de neclintit era ceea ce trebuia să gândească. Este avansat la secția de mitraliere. Dezarticularea psihicului lovise deja încă de la plecarea de acasă. Discrepanța între letargia în care zăcuse până atunci și exploziile, moartea, sângele, schijele de obuze, oboseala, sudoarea, mutarea permanentă a regimentului și, culminând, incapacitatea sa de a se integra printre colegi și de a simpatiza cu teoriile lor, reprezintă pentru protagonist începutul sfârșitului.

O scenă reprezentativă pentru această idee este cea în care David Pop află despre invazia românilor și își pune, pentru prima oară, problema unui teritoriu al lui, al românului, ocupat numai de romani. Apar semne ale remușcării atunci când își amintește episodul care avusese loc cu un an în urmă, în Galiția. Pe atunci rămăsese indiferent la cuvintele de groază ale românilor pe care tocmai îi împușcase, dar acum toate îi răsunau în minte. Conștiința…avea conștiință. Toate acestea aveau să anticipeze deznodământul tragic. David Pop este prins, ca întotdeauna de altfel, între două tabere: “Simțea trebuința să oprească vijelia aceasta și totuși nu avea puterea să rostească nici o poruncă” Lupta cu românii din finalul nuvelei ne dezvăluie un David Pop masinic supus mașinăriei războiului în fața căreia nu are nicio șansă de supraviețuire: “Deschise gura, parc-ar fi voit să se apere, dar buzele lui rostiră mașinal […] Și mitralieră începu să latre brusc, ca un câine slobozit din lanț. Valul ce se ridicase se trânti iar la pământ. […] Mașina urla mereu, neobosită, răgușită puțin, setoasa de sânge.” David Pop devine mitraliera cu care trage necontenit. Conflictul dintre psihic ( incertitudinea mai apăsătoare ca niciodată) și fizic (simptome de sete și căldură înăbușitoare) duce la ruptura organică, moment în care, inevitabil, protagonistul clachează. Dezarticularea corporală este materializata în “creierii amestecați cu sânge (ce) se scurseră pe țeava mașinii” în urma loviturii soldatului român.

În Psihologie militară a fost delimitat un numar de factori cauzali care conduc la colapsul psihic în cadrul razboiului, printre care se numără:

prezența amenințărilor directe(riscul de a fi ucis sau rănit), confruntarea cu situații copleșitoare(de exemplu moartea unui camarad), confruntarea cu situații neașteptate(de exemplu, vești neașteptate din mediul familial, întâlnirea unor obstacole neprevăzute pe durata misiunii), incertitudinea(de exemplu, misiuni cu durată neprecizată, informații nesigure cu privire la inamic, etc.), ambiguitatea(de exemplu, dificultatea distingerii forțelor inamice de cele proprii.

Primul factor cauzal, prezența amenințărilor directe, este reprezentat de însăși situația frontului de război, sentimentul de teamă fiind același pentru toți participanții angrenați în luptă. Riscul de a fi rănit sau, mai mult decât atât, ucis, este un pericol permanent pe care David Pop trebuie sa îl trăiască de-a lungul experienței sale. Percepția lui în legatură cu războiul se zdruncină încă dinainte de plecarea pe front în momentul în care directorul liceului, Traian Hogea, vestit pentru gustul pentru politică și pentru lecturarea ziarelor locale, îi cere părerea în legatură cu începerea războiului. Chestiunea unui astfel de eveniment îi perturbă liniștea, el nu-și pusese problema unui posibil război pe care nu-l putea înțelege dintr-un simplu motiv: nu-i plăceau astfel de lucruri. Ignoranța, nepăsarea și comoditatea îi vor curma o viață trăită atât de ușor, lipsită de simțul alegerii și al asumării.

Ignorând complet posibilitatea unei bătălii departe de casă până în clipa în care îi este servită această imagine, personajul începe să conștientizeze importanța titlului ce-i fusese oferit și, parcă rupt de realitate, este cuprins de un avânt de a participa la război pe care nu-l avusese și gândise vreodată. Devine în mod mașinic un om al războiului și al datoriei. Îsi scoate chiar uniforma în curte la aerisit și pleacă în sat pentru a cumpăra tot ce are nevoie un brav soldat care este chemat la luptă. De observat este zelul brusc pe care îl îmbrășișează David Pop, deși el nu fusese încă solicitat pe front. Fusese suficient ca cineva să îi deschidă această perspectivă pentru ca el să și-o însușească. Când primește într-adevar o telegramă în care este somat să se prezinte pe front, eroul nu șovaie o secundă, soldatul din el știind deja ce are de făcut. Astfel, el decide să plece chiar din seara respectivă, deși trebuia să se prezinte la regiment de abia în douazeci și patru de ore. Elvira, soția sa, îi explică de nenumărate ori că drumul până la Bistrița durează numai trei ore, sugerându-i să pornească la drum a doua zi. Încă nesigur de această decizie, bărbatul hotărăște să plece a doua zi de dimineață. Pornește la drum și uitându-se înapoi către casa și familia sa pironită în drum, își dă seama că nu și-a luat rămas bun de la fiul său, Titi. Se gândește să se întoarcă, dar știe foarte bine că întoarcerea din drum înseamnă ghinion. Șirul superstițiilor continuă, David speculează o întoarcere acasă cât de curând tocmai datorită faptului că nu-și luase rămas bun de la copilul lui, liniștindu-se în acest fel.

Un alt factor care contribuie la dezarticularea psihologică este confruntarea cu situații copleșitoare și neașteptate pe front. Abia ajuns pe câmpul de luptă, David Pop începe să conștientizeze însemnătatea cuvântului moarte, întrucât “pînă atunci, cum-necum, uitase să-și inchipuie că războiul înseamnă moartea.” Cele dintâi bubuituri de tunuri, ploaia de gloanțe de deasupra capului său, șiroaiele de sânge, camarazii săi loviți, toate aceste imagini îl tulbură cumplit pe David, până în momentul în care își declară lui înșuși ca moartea este omenească și că tot moartea înseamnă datorie.

Neașteptate sunt și lucrurile care se întâmplă peste obsesia datoriei care îi inundă orice judecată personajului. Episodul Alexe Candale îi zdruncină convingerea cu care trăia acum războiul, în clipa în care acesta îl întreabă de ce luptă împotriva unor popoare precum sârbii, rușii sau italienii, oameni care nu aveau nicio vină pentru acest război absurd. Ca de fiecare dată, este suficientă o părere diferită pentru a distruge orice gând atât de strașnic înrădăcinat înainte. Mai mult decât atât, copleșitoare devine și situația în care, bănuit de trădare, David este pus la zid de către camarazii săi. Pierdut ca de obicei, ignorând pe toată lumea, observă într-o seară că ai săi tovarăși de luptă sunt agitați și înflăcărați. Întrebând pentru prima dată ce se întâmplă, un locotenent secui îi răspunde că românii atacaseră Ardealul prin surprindere, acuzându-l pe David Pop că s-ar fi bucurat la auzul veștii și, implicit, numindu-l trădător. O nouă luptă se dă inăuntrul lui, aceea de a afla dacă locotenentul are sau nu dreptate, dacă el se bucura într-adevăr de izbânda românilor. De asemenea cu totul neașteptată, este lovitura finală pe care David o primește: regimentul său va fi mutat pe frontul din Transilvania unde va fi nevoit să lupte împotriva fraților săi români – abia acum întelegea semnificația acestui cuvânt. Noua întâlnire cu Alexe Candale care îî spune ca el va dezerta la români cu prima ocazie și disprețul cu care îl privește atunci când David îi vorbește despre datorie, îl transformă: “David nu mai avea stare. Cu cît se apropia de front, cu atît inima îi zvîcnea mai strînsă, cu atît în creier i se îngrămădeau gînduri și vorbe care-l ardeau. ”

Incidentul din Galiția scoate la iveală un razboi care nesocotește legile naturii și ale societății, un război a carui ambiguitate și incertitudine pot leza judecata oricărui individ. Aflat in Galiția în tranșeul său, David Pop observă un val de ruși care ajunsese până la gardul de sârmă ghimpată ridicat în fața tranșeului. Câțiva dintre ei începuseră deja să taie sârma cu foarfecele, moment în care David a ordonat deschiderea focului și uciderea acestora. Timp de două minute, atacul rușilor a fost respins cu brutalitatate, lăsând în urmă zeci de soldați însângerați. Printre strigăte de spaimă și durere se aude glasul unui bărbat al cărui geamăt trăda un grai românesc. Cuvântul “mamă” rostit de românul de alături, nu rus, ci basarabean, îl lovește ca un pumnal pe David. Beția în care se scălda atunci l-a făcut să treacă repede peste incident, repetându-și lui înșuși “Fie ce-o fi, dacă-i muscal e dușman”, în încercarea de a depăși starea de spaimă care îl cuprinsese inițial. Rememorând episodul, își revizuiește atitudinea față de acel frate roman ucis și conștientizează pe deplin ororile războiului. Regretă lupta din Galiția și își pune problema unui eventual atac asemănător, unde ar trebui să aleagă între datorie și compatrioții săi, țara sa. Chinuit de aceste gânduri, ajunge chiar să se viseze alături de Elvira și de Titi, în Transilvania, prin Năsăud, apoi deodată pus în fața unei mitraliere, obligat să tragă într-un regiment românesc. Imposibilitatea de a lua o decizie, de a trage sau nu, aceeași nehotărâre din totdeauna îl îngrozește. Se trezește asudat și oarecum vinovat de gândurile care îl urmăreau zi și noapte, fiind în permanență urmărit de ochii bănuitori ai colegilor care îl suspectau de trădare.

Emil Oprișor, avocat din Bistrița, este un personaj secundar, de asemenea emblematic pentru problema dezarticulării psihologice. Cunoscut drept un șovinist convins, care își iubea patria și se lupta pentru convingerile sale, este transformat și el într-o mașină a datoriei. Spre deosebire de David Pop, el luptă acum împotriva ideilor sale anterioare cu aceeași îndârjire cu care le apărase inițial. Executase chiar o pedeapsă de o lună în temnița din Seghedin din cauza faptului că încurajase țăranii din satul Vărarea să lupte pentru drepturile lor, într-un proces cu sașii din Pinteneasa. În urma sfaturilor sale, țăranii au împușcat câțiva boi aparținând sașilor, Oprișor fiind astfel pus sub acuzare. Noua atitudine a acestuia reflectă capacitatea unui individ de a se transforma complet într-un context al războiului, precum și urmările participării într-o astfel de luptă. Deși conștient că luptă împotriva unor străini la fel de nevinovați ca și el, cuvinte precum „trădatorul e un ticalos”, „egoisme lașe”, „dușmanu-i dușman”, „războiul e razboi”, „datoria până la moarte” reprezintă impregnăriale filosofiei războiului, care trebuie rostite cu voce tare pentru a convinge nu numai urechea de alături care ascultă, ci și pe însuși individul care le emite.

Personajele din Catastrofa lui Liviu Rebreanu prezintă semne ale dezarticulării psihologice care pot fi argumentate și prin incertitudine, oboseală și singurătate. În cazul lui David Pop, odată ce amenințarea și violarea tihnei în care se scăldase o viață întreagă este certă, reacția sa trece de la conștient la organic, fiziologic. Situațiile pe care este nevoit să înfrunte cresc în intensitate de la o zi la alta, procesul dislocărilor interioare precipitându-se odată cu evenimentele derulate. S-a observat că

“solicitările psihice prezintă aspecte particulare de la conflict la conflict și de la misiune la misiune. Ofensiva presupune o expunere mai ridicată și pericole mai mari decât operațiunile în defensivă. Operațiunile de comando în spatele liniilor inamice presupun riscuri mai mari decât operațiile pe linia frontului, date fiind riscul unor înfruntări cu forțe inamice mult superioare ca număr și dotare , izolarea de sprijinul trupelor proprii, incertitudinile informaționale, etc. Operațiunile de noapte pot accentua sentimentul de neliniște, singurătate și nesiguranță. Operațiunile de lungă durată favorizează acumularea oboselii și a strsului și pot determina căderi psihice , chiar la solicitări moderate.”

David Pop trece prin toate aceste situații, fiind mutat de pe un front pe altul și trebuind să facă față diverselor încercări pe care noul său statut îl presupun. Misiunile pe care este nevoit să le ducă la bun sfârșit acționează treptat asupra capacității sale de a funcționa și îl transformă într-o mașinărie defectă.

2.2 Ițic Ștrul, dezertor

Ițic Ștrul, dezertor reprezintă o altă confruntare a individului cu moartea, de data aceasta parcă mult mai dramatică și mai tulburătoare. Lupta interioară pe care cele două personaje, Ițic și căprarul Ion Ghioagă o duc marchează începutul sfârșitului pentru cel care va fi numit mai târziu dezertor. Tăcerea zguduitoare a căprarului și întrebările la care Ițic nu primește răspuns nu fac decât să prevestească un final cutremurător. La început, Ițic primise cu mândrie misiunea de a merge în recunoaștere alături de Ghioagă, însă pe măsură ce avântau în traseul lor – își dă seama că se îndreaptă spre liniile inamice – o panică ciudată i se instalează în tot corpul. Comportamentul bizar al partererului său de drum, bizar căci mai participaseră împreună și la alte misiuni, unde căprarul îi inspira încredere absolută și deveniseră chiar prieteni, îl transformă pe bietul Ițic într-un munte de îndoieli. Începe să fie cuprins de o frică terorizantă: „Degeaba încerca să se mulcomească și să se mîngîie că se sperie de năluciri. În adâncul inimii lui frica se zvîrcolea tot mai dureroasă. “

Informația insuficientă pe care Ițic, în calitate de soldat alături de superiorul său o primește reprezintă unul dintre factorii cognitivi care amenintă să contribuie la dezagregarea psihologică a personajului. La acest scenariu se adaugă ambiguitatea si incertitudinea, care nu fac decât să sporească efectul de tragic. Pe măsură ce personajul este cuprins de gânduri sumbre de moarte, banuind că îi este pus la cale sfârșitul, frica inițială se transforma în teroare, observându-se și la nivel fiziologic : “În clipa aceea, Ițic simțea cum îi curgeau sudorile pe obraji, prin barba soioasă, pe piept, pe tot corpul, niște sudori fierbinți, care însă totuși nu-l mai puteau apăra de frigul îngrozitor ce începea să i se strecoare deodată prin toți porii, repezindu-se să-i inghețe inima.” Punctul culminant al discuției minimale pe care o poartă cei doi este reprezentat de momentul în care raportul victimă-viitor ucigaș este dezvăluit aproape în întregime, în urma întrebărilor directe: „Ai de gând să ma omori, don căprar?” și “De ce umbli să mă omori, Ionică?” Apelativul ˮIonică” însemnând eliminarea raportului ierarhic dintre cei doi, iar glasul plângător al soldatului care înțelege că va muri, creează un moment de tensiune maximă. Alternanța aceasta tensiune-stăpânire de sine simbolizează, de asemenea, o etapă a dezarticulării psihologice, întrucât personajele se confruntă cu situații nemaiîntâlnite în fața cărora organismul și psihicul reacționează în mod imprevizibil. Frica este o noțiune care îi definește acum pe amândoi: Ițic înțelege comportamentul straniu al căprarului și știe că moartea îl păndește, în timp ce Ghioagă se teme de momentul în care va trebui să-l ucidă pe cel care îi fusese prieten, nu doar subaltern. Înainte de a ajunge la destinație, acesta are chiar o pornire animalică de a își duce la bun sfârșit misiunea, în momentul în care Ițic se împiedică de o creangă și cade într-o groapă. Ghioagă îndreaptă pușca spre el, dar postura comică a victimei – bocancii înzăpeziți fluierănd în aer – îl împiedică. Un aspect important al conflictului militar este reprezentat de raportul dintre dorința de a supraviețui și sentimentul datoriei. Conflictul dintre aceste două dimensiuni poate cauza o ruptură la nivel psihologic, marcată prin răbufniri, decizii de neprevăzut sau pur și simplu abandon.

Presiunea exercitată asupra soldaților are ca urmare insușirea mecanizată a conceptului de datorie, acest lucru fiind evident mai ales în cazul lui David Pop, dar și în cazul lui Ion Ghioagă. Ambii conștientizează gravitatea consecințelor pe care îndeplinirea obligațiilor asumate la angajarea participării în lupta le presupune, însă mediul cultural și social primează în defavoarea condiției umane. Deși Ițic îi este prieten și mai mult decât atât, este un om nevinovat, căprarul are responsabilitatea de a îl ucide. Faptul că nu reușește să ducă la bun sfârșit această misiune poate fi pus în legătură cu studiul despre Cel De-al Doilea Război Mondial pe care S.L.A. Marshall, analist militar cunoscut, îl face în Men Against Fire, unde apreciază faptul că doar 15 până 25% dintre militari au avut capacitatea de a își ucide cu sânge rece un adversar. El pune aceste procente pe seama împiedicării instinctuale de care un individ se lovește atunci când este pus în fața situației de a ucide o altă persoană. Studiul său s-a lovit de multe obiecții si contraargumente, unii dintre combatanții săi susținând faptul că decizia de a ucide se poate produce în urma unei condiționări învățate, posibile prin antrenarea constantă a participantului la luptă sau a instinctului de supraviețuire innăscut.

Împrejurările care determină colapsul psihic într-un context al războiului sunt delimitate de regulile de luptă schimbătoare sau imprecise, imprevizibilitate, decizii greu de luat și urmările conștiente ale acestora, precum și situații care presupun o imposibilitate de a alege între două situații care se exclud. Ițic dispune de toți acești parametri ai dezagregării psihologice, în fața cărora nu are nicio șansă de supraviețuire. Paralizat de spaimă, incapabil de a se împotrivi morții, se agață totuși de dorința de a trăi:

În mintea lui era un vălmășag cumplit. Nici nu mai îndrăznea să încerce să aleagă vreun gînd din miile de frînturi ce se zvîrcoleau fără sfîrșit. Sufletul însă îi era plin de o încăpătînare dîrză, din care izvora neîncetat murmurul <<Nu vreau>>. Înălță ochii spre cer, așteptînd parcă de-acolo mîntuirea.ˮ

Astfel, frica de moarte se produce în urma unor trăiri interioare intense care evoluează în atingerea unui singur obiectiv, supraviețuirea. Ițic Ștrul se confruntă cu ceea ce se numește în literatura de specialitate blocaj comportamental, însemnând starea de care este cuprins un individ atunci când se lovește de o situație neprevăzută, care implică totodată o amenințare iminentă. Acest blocaj se manifestă diferit de la un militar la altul, iar în cazul personajului rebrenian discutat, acesta se caracterizează printr-o teamă care paralizează, minte golită de gânduri și o încordare maximă. Trecerea de la o stare la alta, de la groază la aceeptare a sorții este emblematică pentru Ițic. De cele mai multe ori, reacțiile lui par cele ale unui copil rugător, fapt ce stârnește și mai multă compasiune din partea cititorului. Replicile sale deloc elaborate par a evidenția inocența și fragilitatea unui suflet nevinovat, care se zbate în neputință: „ Da` unde mergem, don căprar?”, „Nu mai merg, don căprar!…Nu mai pot, don căprar!”, „Stai, don căprar, că viu!”. Deși întelege ce urmează să i se întâmple, Ițic, asemeni unui prunc ascultător, nu se opune. Într-o situație atât de delicată, orice alt soldat ar fi scos arma din dotare și s-ar fi apărat. Consimțământul tacit la propria-i moarte ne dezvăluie un om slab, impasibil, încrezător în alte forțe decât cele pe care el însuși le posedă. Complice la un sfârșit dictat de alții, Ițic are totuși puterea de a alege felul în care acest sfârșit se va desfășura, sinucigându-se.

Frica este un diagnostic apărut în urma existenței unui pericol iminent, în acest caz, moartea. Gradarea fricii se realizează începând de la bănuială, continuând cu certitudinea și culminând cu incapacitatea de a se opune. Astfel, intensitatea acestui sentiment derivă din indicele primejdiei, dar și din inabilitatea de a controla situația. Se crede că pe lângă natura obiectivă a riscului și a capacității de controlare a unei situații, există și o natură subiectivă care vizează în mod direct nivelul propriei competențe de a depăși un anumit eveniment. Cu cât discrepanța dintre aceste două elemente este mai mare, cu atât intensitatea fricii crește mai mult. Bineînțeles, Ițic Ștrul nu este un militar curajos: „Viteaz nu se născuse Ițic Ștrul, ci fricos și bănuitor. Un copil de se răstea la dînsul, începea să-i joace barba și să-i ticăie inima. În Fălticeni lumea îl poreclise iepurele.” Antecedentele sale în materie de frică nu sunt deloc promițătoare. El leșină atunci când medicul din comisia de recrutare îl trece drept apt pentru participarea la război, iar în momentul plecării de acasă, își ia rămas bun de la soție, de la copii și de la toți cunoscuții, “plîngînd ca o babă neputincioasă”. Confruntat pentru prima oară cu mediul de luptă, personajul este îngrozit, însă, pe măsură ce percepția asupra morții este relativizată ( “Nici în război nu mai mor oamenii așa repede, și nici gloanțele nu nemeresc toate”), frica se moderează. Inducerea sentimentului de indestructibilitate duce la contracararea sentimentului de teamă. Ca și în cazul lui David Pop, personajul nu iși asumă nicio responsabilitate pentru eficiența sau ineficiența comportamentului său de luptă, punând totul pe seama elementului divin sau al norocului.

Episodul în care este lovit de cadavrul unui camarad cu trupul plin de sânge declanșează frustare și putere nestăpânită de a își răzbuna colegul, Ițic folosindu-și arma pentru a trage nebunește înspre linia inamicului, orbit de furie. Când se dă ordinul de înaintare însă, este cuprins iarăși de frică. În consecință, curajul de care este cuprins Ițic are caracter temporar și funcționează numai într-un cadru compatibil cu felul său de a exista: ”stătea lipit de peretele șanțului, ferindu-se și uitându-se cînd la dreapta, cînd la stînga, să vază cum mor ceilalți.”. Pe de altă parte, cum frica nu repezintă numai o stare de reflectare pasivă a pericolului, ci și un factor cu rol adaptiv, prin stimuli oferiți de capacitatea de a folosi arme puse la dispoziție în scopul supraviețuirii, Ițic reușește să se adapteze luptei. Un alt factor stimulator este tocmai căprarul Ion Ghioagă, cel care îl va îndemna la moarte mai târziu. Curajul în luptă de care aceasta dă dovadă îi servește lui Ițic drept exemplu, astfel că aceasta decide să participe activ, înaintând pe front mânat din nou de furie oarbă și “de o poftă ciudată de-a strivi pe toți care i-ar sta în cale”. Noua atitudine este motivată și de succesul pe care soldatul îl înregistrează: odată, în urma unei batălii, Ițic este felicitat de către maior chiar în fața întregului batalion, iar apoi, cu o altă ocazie, un comandant îi adresează laude pentru că își pansa de unul singur o rană căpătată în urma unui glonț în pulpa stângă a piciorului. Ițic, simtindu-se mândru și util, a scris soției pentru a îi împărtăși reușitele și proaspătul curaj descoperit cu prilejul războiului.Tot acest elan se modifică în momentul în care comandantul companiei se schimbă. Severitatea acestuia îi frânge încrederea lui Ițic, declansându-i din nou frica de luptă. Se poate face în acest caz distincție între frică episodică, care se limitează la anumite situații, slăbindu-și din intensitate într-un interval scurt de timp, și frică sistematică, fenomen care se caracterizează prin stare generală de frică, indiferent de evenimentele desfășurate anterior.

2.3 Pădurea spânzuraților

Apostol Bologa, protagonistul romanului Pădurea spânzuraților scris de Liviu Rebreanu, se asemănă cu David Pop și Ițic Ștrul din punctul de vedere al dezarticulării psihologice treptate care va explica dezarticularea corporală din finalul textului. La fel ca personajele analizate anterior, Bologa este subjugat de un război al cărui mecanism dur nu-l poate înțelege. Deși în incipitul textului ne este prezentat un locotenent pregătit, rece, capabil și chiar mândru să participe la spânzurarea unui soldat, fără a avea vreo remușcare în ceea ce privește corectitudinea deciziei sau simpla compasiune pentru un seamăn, acesta se va transforma pe parcursul romanului într+o unealtă nefericită a unei lupte pe care o va abandona.

Asemănarea cu David Pop o observă și E. Lovinescu în Istoria literaturii române contemporane, afirmând:

Fiu al unui eroul al Memorandului, Apostol Bologa e tot din plămada sufletească a lui David Pop: potolit, timid și, de copil, copleșit de viziuni religioase, el se reculege mai târziu, declarând că “de mult nu mai crede în Dumnezeu și prin urmare nu+și poate alege o carieră bazată pe înșelăciune” […] Ca și la David Pop, problema sufletească a lui Bologa se accentuează la vestea că divizia lui va trece pe frontul românesc; cerând să fie mutat în altă parte, e refuzat, plănuiește o dezertare, dar, în urma unui neașteptat atac rusesc, se alege cu o nouă rană, se vindecă deși, e mereu obsedat de ideea dezertării.

Pe de altă parte, Valeriu Cristea subliniază faptul că paralelismul dintre David Pop și Ițic Ștrul a fost adesea exagerat, argumentând afirmația sa prin câteva aspecte psihologice ale personajelor. Trăsătura definitorie a celui dintâi este comoditatea, abstragerea din tot ceea ce înseamnă angajare. Duce o existență banală și pendulează permanent între două tabere, cea a românilor și cea a ungurilor: cumpără și ziarul românesc și pe cel unguresc, pentru a nu ofensa pe nimeni și pentru a nu stârni niciun semn de întrebare, la fel cum își procură bilete pentru balurile organizate de ambele tabere. Nu participă la alegerile de deputat deoarece nu dorește să provoace neplăceri unui candidat prin susținerea altuia. Apostol Bologa, în schimb, se confruntă cu o dilemă interioară pe care o conștientizează și care presupune “preocuparea de a descoperi o concepție filosofică cuprinzătoare, remușcarea chinuitoare, exaltarea religioasă( educația bisericească face din insul virtuților mijlocii un bigot, nu un exaltar), puterea de a îmbrățișa omenirea în acolada iubirii frățești, înălțarea deasupra prejudecăților mezalianței”, deosebindu-se în această privință de mediocritatea în care se cufundă David Pop.

În ceea ce privește dezagregarea psihologică a celor două personaje, există, de asemenea, o diferență substanțială. În clipa în care se confruntă cu românii din Ardeal, fiind nevoit să își asume o decizie, David Pop clachează. Dezbaterea există în sufletul său, el își pune întrebări, se gândește la pașii pe care ar trebui să îi urmeze, însă, ca de fiecare dată, soluția întârzie să apară. În timp ce toate aceste gânduri îi năvălesc în minte, mitraliera sa continuă să țintuiască la pâmânt frați români vreme de cinci ceasuri. Apostol Bologa, măcinat și el de conflictul interior dintre patrie și datorie, se gandește și se răzgândește, dar este capabil de a lua o decizie în final, aceea de a nu lupta împotriva românilor. Se poate discuta în acest context despre o adaptare militară a celor doi soldați și, în același timp, despre o inadaptare, care se soldează cu două morți atât de contrastante. Adaptarea presupune reușita militarilor de a își atinge diversele obiective propuse, având un caracter normativ, impus prin criterii de randament și de conduită. Din această perspectivă, cele două personaje pot fi considerate, până la un anumit punct, adaptate mediului militar. Inadaptarea se produce atunci când condițiile de solicitare se modifică, fiecare dintre soldați reacționând diferit. Condiția de solicitare este aceeasi, atât pentru Bologa, cât si pentru David Pop, mutarea regimentului pe frontul de luptă românesc, însă manifestările diferă.

Un David Pop mai complex conturat așadar, inteligența sa fiind mai vie, Apostol Bologa este, de asemenea, omul datoriei, pe care o invocă de fiecare dată când are ocazia. În momentul în care are loc spânzurarea lui Svoboda, acesta se arată indignat de fapta comisă de acuzat, catalogând evenimentul drept rușinos și revoltător. Mai târziu însă, își va revizui această atitudine, supus fiind fatalității războiului. Această obsesie a datoriei și a spânzurătorii își are originea, de fapt, în copilărie. Moartea tatălui său înseamnă, totodată, moartea credinței. Spânzurătoarea și tot adevărul moral care îl urmăresc reprezintă dovezi ale traumei suferite în copilărie. Liviu Rebreanu construiește un personaj care se dezvoltă pe fundamentele unei nevroze progresive, care va culmina cu un colaps psihologic.

Demn de observat este și modul în care Bologa ajunge să se alăture războiului. Deși scutit, întrucât era fiu de văduvă, acesta se înrolează ca voluntar în urma impresiilor pe care Marta, soția sa, le are despre ofițeri, pe care îi consideră adevărați eroi. Urmează școala de artilerie, fiind trimis apoi pe front, unde este rănit, decorat și avansat la gradul de locotenent. Tot acest demers eroic i se datorează Martei care a transformat șovăiala lui Bologa în zel de luptă și a motivat prin admirația ei față de ofițeri, în special cei unguri, de care se va apropia mai târziu pentru că așa era “moda”, participarea lui la război.

Dezarticularea psihologică a persoajului începe să lovească în momentul în care află de la căpitanul Klapka o știre confidențială conform căreia divizia lor va fi mutată pe frontul din România. Reacția acestuia este atât de zguduitoare, încât stârnește compasiune căpitanului. Lovit parcă mișelește ,lumea lui Bologa începe să se destrame: “În creierii lui Apostol însă de-abia atunci începu să țiuie cuvântul de care se spăimântase, ascuțit și sfâșietor, parcă i-ar fi scormonit un pumnal. Se sculă brusc în picioare și alergă de ici-colo, frângându-și mâinile.” , mărturisind: “Decât să mă duc acolo mai bine trec la muscali.” Consternat, decide să se prezinte generalului Karg pentru a cere să fie mutat pe alt front. Se bazează pe faptele de armă, decorațiile primite în bătăliile anterioare și, în plus, proaspătul succes, distrugerea reflectorului liniilor inamice, însă generalul îi respinge indignat solicitarea. Problema reflecorului rusesc ilustează panica traumatizantă care îl cuprinde pe Bologa,distrugerea acestuia părând singura șansă rămasă pentru evitarea “crimei” pe care era obligat să o săvârșească pe frontul românesc. Devine obsedat de ideea reflectorului, canalizându-și întreaga energie pentru această misiune decisivă: „Îi clocotea inima și creierii îl usturau. Stătu un minut în picioare, cu ochii după Klapka, apoi se prăbuși pe scaun, în fața hărții, agățându-se de compas ca de o nădejde mântuitoare.” Reușește distrugerea reflectorului, însă psihicul său este deja tulburat:

când vru să rostească două cuvinte în telefon, ca să corecteze tragerea tunurilor, nu-și mai putu întoarce privirea. Dezmierdarea razelor tremurătoare începea să i se pară dulce ca o sărutare de fecioară îndrăgostită, amețindu-l încât nici bubuiturile nu le mai auzea. În neștire, ca un copil lacom, întinse amândouă mâinile spre lumină, murmurând cu glas uscat <<Lumina!…Lumina!..>>”

Se observă în întreg romanul un studiu metodic al psihicului protagonistului, fiind reliefată o realitate complicată, împregnată de contradicții care dezvăluie natura umană în toată splendoarea sa. Apostol Bologa este o imagine reprezentativă a militarului român, nevoit să cunoască absurditatea unui război în fața căruia nu se poate împotrivi decât cu prețul vieții, reflectând drama unei conștiințe în permanentă luptă. De altfel, Liviu Rebreanu sublinia:

În Apostol am vrut să sintetizez prototipul propriei mele generații. Șovăirile lui Apostol Bologa sunt șovăirile noastre, ale tuturora, ca și zbuciumările lui…Numai un astfel de om putea să fie personagiul central al unui roman în care lupta dintre datorie și sentiment amenință să degenereze în frazeologie goală, patriotardă.

Un factor important care poate fi considerat unul dintre motivele dezagregării psihologice a personajului este rolul în luptă, însemnând gradul militar și funcția de comandă. În momentul în care Bologa este numit judecător la curtea marțială și este nevoit să judece niște țărani români acuzați de fraternizare cu inamicul, acesta se confruntă cu imposibilitatea de a alege între respectarea datoriei de judecător și responsabilitatea morală pe care o are față de compatrioții săi. Constiința sa învinge și hotarăște că este de preferat o dezertare decât condamnarea la moarte a românilor. Înaintarea în funcție la gradul de judecător nu-l flatează deloc pe Bologa care, obligat acum în mod direct să ucidă cu sânge rece un frate român, trebuie să o aibă în vedere și pe Ilona, fata groparului de care se îndrăgostise. Decizia este cu atât mai grea cu cât este conștient că o eventuală dezertare ar putea însemna descoperirea acestuia, osândirea la moarte și, implicit, pierderea Ilonei.

Supus unor reacții psihologice abisale, personajul dezvăluie o complexitate uluitoare, un zbucium, vid interior și manifestare mașinală care construiesc o lume surprinzătoare prin ancorarea crudă la realitatea înconjurătoare.

Apostol Bologa este creat pe un fundal al tumultului, obsesiei și deseori, chiar al halucinației. În Pădurea spânturaților halucinația înseamnă anxietate, stare patologică de neliniște și teamă, ajungând până la dereglarea facultăților psihice. Temeri puternice și violente izbucnite din senin, spaime neașteptate lovesc personajele rebreniene. Bologa are impresia la un moment dat că vede siluete negre care aleargă nestingherite pe câmp, oameni care se transformă în stafii și rătăcesc în neștire. Toți soldații analizați în roman sunt surprinși în astfel de ipostaze abominabile, fiind instalată o atmosferă care prevestește un final tragic. Împresurată în această atmosferă, constiința lor este tulburată și predispusă la colaps. Teatrul războiului dezvoltă o vulnerabilitate individuală care se reflectă la nivelul comportamentului și deciziilor luate, precum și la nivelul relației curente cu cei din jur. Personajele se transformă complet, împrumută noi conduite și raționamente, traversând stări diverse, contrastante care conturează o psihologie a derutei, a unei evadări forțate din realitate.

Marian Popa vorbește, de asemenea, despre stresul anticipativ care se manifestă înaintea participării efective a soldaților în conflictul militar. Această stare de natură psihică și fizică se deosebește de sentimentul de frică, reprezentând o reacție care se caracterizează prin nervozitate și tensiune, trări care precedă confruntarea pe câmpul de luptă. S-a observat că manifestările tipice ale acestei forme de stres sunt de natură „emoțională (neliniște, nervozitate, labilitate emoțională), comportamentală (izolare), fiziologică (crampe, transpirație) și cognitivă (focalizare obsesivă pe sursa amenintării). De asemenea, Popa stabilește două două niveluri la care stresul anticipativ se manifestă: unul moderat și unul acut. Cel moderat „se instalează mai aproape de momentul angajării în activitatea cu risc, nu prezintă intensitate mare și nu afectează nivelul de performanță profesională. El este expresia normală a mobilizării fizice și psihice pentru activitate și prezintă un caracter adaptiv evident.”, în timp ce nivelul acut se caracterizează printr-o „ instalare timpurie și simptome de o intensitate ridicată, uneori cu caracter dezorganizator în plan psihic și somatic. În acest caz, are un efect de diminuare a resurselor în faza de pregătire a misiunii, generează epuizare prematură și poate, uneori, prezenta un ecou negativ după executarea misiunii.”

Dintre aceste manifestări despre care vorbește Popa câteva apar și la personajele discutate mai sus, astfel că în cazul lui David Pop, spre exemplu, gândul războiului adus în discuție de Traian Hogea provoacă o neliniște grozavă cu care acesta nu fusese familiar niciodată : „S-a dus acasă abătut și chiar înfricoșat puțin.”. Ajuns acasă, Elvira încearcă sa îl calmeze, dar „Degeaba! Omul nu se mai putea potoli cu una, cu două. Îi intrase în suflet vorba ca o lance. Se așeză de îndată și începu să răsfoiască prin ziarele nedesfăcute, și, cu cât răsfoia, cu atât se întrista mai mult și bombănea.” De asemenea, și ipoteza unei manifestări cognitive, pe care Popa o descrie prin focalizarea obsesivă pe sursa amenințării poate fi atribuită personajului în cauză, întrucât imediat după criza de panică pe care o are la aflarea noutăților despre razboi și despre participarea lui obligatorie în cadrul acestuia, David Pop își insuflă gândul datoriei, care devine singura deviză după care se ghidează pe front. Această focalizare obsesivă asupra datoriei nu este decât o dovadă a prezenței sentimentului de teamă, care se instalează atât de repede și de adânc, încât ajunge să fie conștientizat chiar de personaj. Pentru evitarea unui colaps chiar înainte de participarea propriu-zisă în război, acesta își instalează singur un soft al datoriei pe care se străduiește să îl păstreze cu orice preț.

Aceeași manifestare de ordin cognitiv se regăsește și în profilul lui Apostol Bologa, parcă mult mai accentuată decât în cazul lui David Pop. Deși nu crede în cauza războiului, constrâns de concepțiile Martei, Bologa decide să participe și el, căpătând curând o filosofie clădită pe ideea obsesivă a datoriei ș a luptei împotriva inamicului : „Războiul a luat locul de frunte în concepția lui de viață , din care odinioară vrusese să îl elimine. Acum își zicea că războiul e adevărat izvor de viață și cel mai eficace element de selecție. Numai în fața morții pricepe omul prețul vieții și numai primejdia îi ocolește sufletul.”

Starea de stres anticipativ se regăsește și în Ițic Ștrul, dezertor, unde înainte de a pleca la luptă, Ițic, fricos și mereu suspicios, este îngrozit de ideea de a fi angajat în razboi : „Numai gîndul că va merge la război îl îngrozea. Era convins că are să moară când va auzi întîiul bubuit de tun.” În cazul lui, stresul anticipativ ține și de conformația sa genetică. Ițic este fricos din fire, chiar leșină în momentul în care mediul îi spune că este apt pentru luptă, dovedind în acest fel contrariul. În momentul în care își ia rămas bun de la familie și de la vecini, izbucnește în plâns, iar atunci când ajunge pe front se ascunde în tranșeul său pentru a se feri de ploia de gloanțe. Pe de altă parte, Popa observă că intensitatea stresului se reduce pe măsură ce subiectul se obișnuiește cu anumite condiții de stres. În cazul în care gradul de intensitate nu se diminuează, atunci se poate vorbi despre o posibilă existență a stării de frică. Faptul că Ițic reușește să depășească această stare demonstrează, dacă am ține cont de teoria lui Popa, că acesta trece la un alt nivel. Furia de care este cuprins în momentul în care cadavrul altui soldat se rostogolește în tranșeul lui funcționează ca un stimul pentru noua perspectivă îmbrățișată – curajul.

2.4 Soldatul român – perspectivă socială

După ce am analizat personajele rebreniene din perspectivă psihologică, urmărind fiecare detaliu care a contribuit la dezarticularea din finalul textelor, se cade să examinăm și câteva aspecte ale mediului social în care aceștia și-au dezvoltat respectivele traume. Pornind de la spațiu, credință și ajungând la noțiunea de timp calitativ, în Pădurea spânzuraților, Catastrofa și Ițic Ștrul, dezertor ne sunt prezentate două realități: una interioară, conflictul pe care personajele sunt nevoite să îl poarte de multe ori cu ele însele, și una exterioară, marcată de circumstanțele războiului și de cadrul în care acesta se desfășoară.

Începând cu Apostol Bologa și cu plecarea lui precipitată la război, putem stabili perspectiva socială a conflictului prezentat în roman. Astfel, starea pricinuită de izbucnirea războiului este suferată după cum urmează: „De altfel, în oraș clocotea un entuziasm contagios. Pe trotuare, în cafenele, la Universitate, pretutindeni oamenii erau veseli, parcă războiul i-ar fi scăpat dintr-o primejdie grozavă sau le-ar fi fagăduit o fericire cerească.” Toată această atmosferă contrastează cu evenimentele care vor urma pe parcursulul romanului, însă este emblematică pentru stabilirea condițiilor în care Bologa decide să participe la război. Am menționat în subcapitolul anterior faptul că Bologa este constrâns de Marta, care vede în soldatul român un exemplu de curaj. Atitudinea Martei este aceeași atitudine pe care o au trecătorii de pe trotuare și pe care o va avea și Bologa în momentul înrolării: „Se simțea mândru și fericit în uniforma cochetă de artilerie și saluta țeapăn pe toți militarii ce-i întâlnea, adânc convins că și astfel își împlinește datoria către țară.” Situația frontului românesc, bineînțels, nu oferea aceeași perspectivă pozitivă. Este cunoscut faptul că starea armatei române nu era în cele mai bune condiții, de la pregătirea militară, ajutorul primit din partea aliaților, până la problema armanentului din dotare, însă cea mai mare deziluzie pe care o va suferi Bologa va fi cruzimea superiorilor în momentul în care va trebui să lupte împotriva românilor.

Șirul nedreptăților continuă, astfel că într-o scrisoare primită de la mama sa, Bologa află că protopopul Groza a fost arestat și dus în Țara Ungurească în urma unei reclamații făcute de Pălăgieșu. Potrivit acestuia, bătrânul de optzeci de ani reprezenta un pericol pentru liniștea comunei întrucât într-o predică la biserică îi sfătuise pe oameni să nu renunțe la credința în Dumnezeu și la folosirea limbii române. Comunitatea rămâne în acest fel fără dascăl, arestarea acestuia fiind un avertisment pentru toți cei care urmăreau să se ridice împotriva stăpânirii. Incidentul este unul caracteristic acelei perioade, iar îndârjirea cu care Pălăgieșu crede în cauza arestării protopopului nu face decât să demonstreze influența pe care ocupația maghiară a avut-o asupra populației române, precum și existența a două categorii de oameni: cei care se încadrează în tipologia lui Pălăgieșu, oportuniști, lipsiți de orice conduită morală și cei din tipologia lui Bologa, cei care refuză să îmbrățișeze politica impusă de străin, chiar cu prețul vieții. Emblematic este și episodul în care Bologa își obține permisia pentru a merge acasă și decide să încheie relația pe care o avea cu Marta. Faptul că o găsește în compania unui ofițer maghiar în prezența căruia aceasta vorbea ungurește, ba chiar îndrăznise să i se adreseze și lui Bologa în ungurește, îl înfurie la culme. Deși în roman, în afara accentului pus pe folosirea limbii maghiare în detrimentul limbii române și pedepsirea refuzului de a se conforma prin arestare, chiar prin spânzurare, nu sunt înregistrate abuzuri venite din partea ofițerilor străini care, în mod obligatoriu, erau găzduiți de familiile celor plecați la război, perioada Primului Război Mondial a însemnat o umilință continuă a populației:

Armata ungară avea o procedură clară de operare pe care trebuia să o aplice în teritoriile ocupate. […] Articolele instrucțiunilor prevedeau blocarea tuturor ieșirilor din localitate, ocuparea oficiilor telegrafo-postale și telefonice, confiscarea corespondenței, registrelor, dosarelor și caselor de bani, dezafectarea șinelor de cale ferata din gările ocupate. Că nu a fost vorba de manifestare unei atitudini mai reținute față de romani, motivată de pregătirea terenului pentru o posibilă conciliere a raporturilor româno-maghiare, s-a putut vedea din desfășurarea evenimentelor în localitățile cotropite de armata ungară. Astfel, litera regulamentelor era una, iar punerea lor în practică alta, generându-se abuzuri nepedepsite.

Ocupația maghiară este ilustrată și în Catastrofa. David Pop, în caracteristica-i comoditate, duce o existență care să împace ambele tabere, si pe cea românească, și pe cea ungurească. Preocuparea sa pentru evitarea iritării maghiarilor ilustrează conflictul care ardea mocnit pe teritoriul românesc, iar o gândire precum a lui David Pop („El voia liniște. De ce să se frământe? Era bine cu românii, dar era bine și cu ungurii.”) sugerează pactul făcut de cetățeanul român cu inamicul pentru propria-i siguranță. La bazele acestui pact stau aceleași rațiuni ca și în cazul lui Pălăgieșu, însă deosebirea dintre cele două personaje constă în metodele prin care aceștia își dobândesc liniștea și siguranța zilei de mâine. De asemenea, semnificativă este și scena în care David Pop și Candale discută despre poziția pe care fiecare

dintre ei ar trebui șă o adopte în contextul luptei împotriva propriilor frați români. Îmbrățișând noua perspectivă a datoriei, protagosnitul Catastrofei se agață de aceasta pentru a nu se lăse influențat de patriotismul de care dă dovadă Candale atunci când afirmă că el va dezerta la români cu prima ocazie. Deși evident atins de curajul lui Candale, el se străduiește să se ghideze în continuare după principiul datoriei, pe care îl invocă mereu cu aceeași pasivitate.

Referitor la problema socialului în Pădurea spânzuraților, în Romanul psihologic românesc, Alexandru Protopopescu observă trei laturi ale socialului: statul, neamul și iubirea: „ Cam toate cele trei elemente ale cauzalității exterioare, ele înseși intrate în conflict prin război, sunt de factura socială, gestul inițial al personajului stă în eroismul cu care își pune interiorul sufletesc la dispoziția cetățeanului. Mai mult decât atât, după cum susține criticul, subconștientul lui Bologa este de fapt unul exterior, influențat de personaje precum Gross, Klapka sau Cervenco.

În consecință, dezarticularea psihologică poate fi explicată și prin prisma contextului social care a exercitat o presiune incontestabilă asupra personajelor rebreniene. Mobilizarea obligatorie, nepregătirea în prealabil a soldaților și diversele interesele ale conducerii sunt aspecte reale ale unui război ingrat, aspecte foarte bine ilustrate în literatura lui Liviu Rebreanu.

3. Dezarticularea corporală

3.1 Experiențe în fața morții.

Dezarticularea corporală reprezintă un fenomen care poate avea drept finalitate încetarea tuturor funcțiilor vitale și, implicit, “dispariția individului ca entitate biologică”. Moartea este descrisă de către unii cercetători drept o experiență care poate fi pusă, din punctul de vedere al sensului, alături de însăși viață, întrucât este exponentul conceptului de evoluție :”moartea și viața reprezintă două aspecte ale aceleiași realități, astfel încât moartea, ce survine ca o necesitate biologică, asigură nu numai selecția naturală, dar și evoluția umanității, așa cum moartea celulelor este utilă organismului, în același mod moartea individului este utilă (evoluției) speciei”. Această perspectivă științifică este diferită față de cea a omului de rând care, de la un caz la altul, îmbrățișează ideea morții cu teamă, suspiciune sau resemnare. Personaje precum Apostol Bologa, Ițic Ștrul sau David Pop își trăiesc pragul morții pe care îl depășesc apoi cu sau fără voia lor. Experiențele lor la limita morții au în comun contextul războiului care dictează factorului biologic, după cum demonstrează fiecare final în parte.

În cazul lui Apostol Bologa, acestuia îi sunt descrise reacțiile fiziologice în amănunt, urmărindu-se îndeaproape, după cum observa Nicolae Balotă, nu procesul de dezintegrare psihologică, ci, mai degrabă, cel de dezarticulare corporală. Astfel, criticul literar aprecia că:

Reacțiile fiziologice sunt notate cu o minuție care contrastează cu lipsa de atenție acordată analizei psihologice. Aceasta din urmă se reduce de cele mai multe ori la simple notații, emoțiile sunt numite, nu disecate, în schimb uscăciunea gâtului, gustul amar al gurii și alte asemenea dezordini fiziologice, datorate emoțiilor, sunt consemnate cu grijă. […] El descrie, de preferință, expresii, și le prezintă ca fapte: gesturi, mimică și reacțiile unei fiziologii a emoției.

Astfel, manifestările fiziologice precum „Brațul îi căzu pe genunchi, amorțit. Apoi pleopele i se împreunară și capul, cumplit de greu, i se prăbuși pe piept…”, “Cămașa îi era umedă de sudori calde, ridicată și cocoloșită la spate, între bretelele vărgate” sau „ Apostol avea fața albă ca hârtia, și ochii mari, roșii, ce cearcăne negre, cu sclipiri potolite” reprezintă o etapă premergătoare a sfârșitului pe care Apostol îl simte aproape și pe care îl îmbrățișează cu toată căldura: „Moartea, zise Apostol, privind iar în față, cu o umbră de surâs pe buze.

Referirile preliminarii la moarte ne aduc în lumină un sfârșit previzibil, care stârnește compasiune și totodată complicitate din partea cititorului. Rebreanu construiește în acest fel premisele unei structuri morale prin care îi este fixat personajului sentimentul de încredere în obținerea eternității, sub semnul iubirii necondiționate, transformându-l astfel pe Bologa într-un ins gata să moară pentru convingerile sale morale de neclintit. Odată activată conștiința de român, protagonistul romanului se dedică în întregime crezului său, chiar cu prețul vieții.

Perspectiva asupra morții nu îl îngrozește, deși în calitatea sa de ființă umană are momente în care se simte amenințat de acest gând, mai ales atunci când o descoperă pe Ilona și împreună își fac planuri pentru viitor. Concepția lui Bologa în legătură cu existența pământească se raportează, așadar, la convingeri intime pe care ajunge să și le însușească pe măsură ce trece anumite praguri ale șederii sale pe front. În finalul romanului, prins în faptul dezertării și conștientizând că urmează să-și afle sfârșitul în ștreangul spânzurătorii, Bologa redescoperă pe Dumnezeu și iubirea față de semeni după ce, așa cum observa și Nicolae Manolescu în Arca lui Noe, trecuse printr-un somnambulism total. Revelația că doar credința în Dumnezeu poate salva un suflet osândit de fatalitatea existenței îi insuflă doza de curaj necesară pentru a își accepta sfârșitul. În crezul său final moartea și iubirea capătă aceeași dimensiune, reprezentând calea spre veșnicie:

Cine știe dacă dincolo de moarte nu e adevărata viață? Răspunse Apostol cu glas tărăgănat, leneș. […] Nu mai vreau nimic. Iubirea îmi ajunge căci iubirea îmbrățișează deopotrivă pe oameni și pe Dumnezeu, viața și moartea. Iubirea cea mare e aici, în odăița aceasta…O respir în fiecare clipă…E în mine și în afară de mine, în tot cuprinsul infinitului…Cine n-o simte, nu trăiește aievea, cine o simte trăiește cu eternitate…Cu iubirea în suflet poți trece pragul morții, căci ea stăpânește și dincolo, pretutindeni, în toate lumile existente și inexistente…

Dezarticularea corporală finală se petrece în încheierea romanului prin spânzurare. Apostol Bologa este familiar cu acest aparat al morții încă de la episodul Svoboda, când este profund impresionat de liniștea și calmul cu care acesta îmbrățișează moartea, de privirea lui mândră cu care se va identifica mai târziu. Din punct de vedere științific, spânzurarea reprezintă „o formă de asfixie mecanică realizată prin comprimarea gâtului cu un laț acționat de greutatea (totală sau parțială) a propriului corp, atras de forța gravitațională.” În plan literar, această modalitate de ucidere este surprinsă cât se poate de realist în ultimul fragment al romanului : „Apostol își potrivi singur ștreangul, cu ochii însetați de lumina răsăritului. Pământul i se smulse de sub picioare. Își simți trupul atârnând ca o povară.” Deznodământul oarecum previzibil (romanul se numește Pădurea spânzuraților) impresionează, așadar, prin demersul realist, agresiv, rece și degajat. Personajul este acuzat de cea mai înaltă formă de trădare, însă nevinovăția lui planează în spatele fiecărui cuvânt prin care este învinuit.

Un alt caz de dezarticulare corporală dusă la extrem este cel al lui Ițic Ștrul, însă de această dată spânzurarea nu este o decizie pe care o iau alții în numele său, ci acesta decide să își curme viața singur, amenințat de gândul inadmisibil al dezertării, deosebindu-se în acest fel de cazul marcat de lipsa de putere de decizie al lui David Pop. Moartea sa este descrisă mult mai violent, detaliile exacte ale momentului morții șochează, dar sunt atenuate de mici artificii literare care situează fragmentul la o scară tolerabilă. O alta diferență semnificativă se poate stabili și între Ițic și Apostol Bologa în ceea ce privește atitudinea pe care aceștia o au în fața morții. Pe de o parte, Bologa se simte ușurat și fericit atunci când îi este pus ștreangul la gât, ba chiar încearcă să grăbească interogatoriul și procesul de acuzare pentru a ajunge cât mai repede să își primească pedeapsa și să descopere ceea ce se află dincolo de moarte. Pe de altă parte, Ițic este îngrozit de moarte în momentul în care descoperă că trebuie să treacă în lumea de dincolo, murmurând cu spaima „Nu vreau…” Decizia spânzurării, e just, îi aparține, însă adevărata moarte îi este hotărâtă de superiorii săi din motive etnice.

Moartea, indiferent de natura ei, constă în parcurgerea unor etape în cadrul cărora organismul se află la limita dintre viață și sfârșitul biologic. Aceste etape presupun agonia, moartea clinică și moartea biologică, cea din urmă având caracter ireversibil, definitiv. Agonia, la rândul ei, este un proces care este condiționat de existența mai multor faze, conform analizei lui Valentin Iftenie. Astfel, fiind o etapă premergătoare morții, agonia poate fi reprezentată de o primă fază, cea euforică, în care individul se caracterizează printr-o dispoziție de excitație psiho-motorie, însemnând mișcări necontrolate, privire fixă, transpirații reci și început de imobilitate. De asemenea, Iftenie face o paralelă între noțiunile medicale cu privire la procesul de murire, urmat de moartea propriu-zisă și exemple din literatură sau artă atunci când enumeră formele agoniei. Astfel, el corelează agonia conștientă sau lucidă, care se manifestă prin participarea activă a individului într-o conversație cu exemple din Bacovia și F. Reiner, agonia inconștientă sau delirantă cu Napoleon sau Goethe, iar agonia alternantă (momentele de lucididate alternează cu cele delirante) cu Mozart.

Dezarticularea organică survenită prin intermediul sinuciderii se materializează într-o serie de semne numite semne pozitive precoce de moarte. După cum sintetizează Valentin Iftenie, acestea presupun răcirea cadavrului : „fenomenul de cedare a căldurii, către exterior, datorită lipsei circulației sanguine (care uniformizează temperatura corpului), mai rapid sau mai lent în funcție de temperatura mediului ambiant” . Ițic Ștrul se sinucide într-o noapte de iarnă, ceea ce înseamnă că trupul său a fost influențat de temperatura rece de afară, dovadă fiind starea cadavrului descrisă în dimineața celei de-a doua zile. De asemenea, alte semne ale morții includ deshidratarea, precum și lividitățile cadaverice: „pete roșiatice-violacee ce apar prin distribuția/acumularea sângelui în zonele declive, de jos ale cadavrului, sub influența forței gravitaționale și în lipsa circulației sângelui, prin sistemul închis al vaselor de sânge, datorită întreruperii contracțiilor cardiace”. Această etapă este descrisă de Rebreanu prin utilizarea metaforei „lumina albă însă îi săruta fața învinețită, ștergând urmele suferințelor și netezând cutele imputării”, reușind, ca și în cazul lui Apostol Bologa, să dea procesului sumbru al morții o față mai puțin terifiantă.

Alături de etapele mai sus menționate se încadrează și faza de hipostază ( coborârea sângelui aflat în vasele sanguine, proces care lasă în urmă câteva pete care se vor întinde la nivelul întregului corp) , faza de difuziune ( momentul în care o parte a sângelui iese din vas și se răspândește la nivelul țesutului adiacent), faza de imbibiție ( cea mai semnificativă parte a sângelui trece în țesutul din jur), rigiditatea cadaverică ( etapă care acționează la nivelul articulațiilor și care reprezintă rezultatul contracturii mușchilor scheletici – este surprinsă în Ițic Ștrul, dezertor prin „poziția reglementară” a personajului care „atârna sub creanga nemișcată, ca un viteaz”) și autoliza (proces cadaveric de natură distructivă care acționează fără influența microbilor, fiindu-i suficiente enzimele care se regăsesc în propriul organism).

Această trecere în revistă a stadiilor la care un individ este supus în urma decesului servește drept o demonstrație a caracterului realist al prozei lui Liviu Rebreanu, care se remarcă prin încercarea de a ilustra cât mai veridic apecte ale condiției umane, caracterizată prin material și efemer. Departe de a oferi o perspectivă idilică a vieții și a razboiului, descris de alți scriitori folosind termeni emfatici, prozatorul nu numai că reușește să surprindă realitatea perioadei și a situației naționale a românilor din acele timpuri, dar pătrunde mult mai adânc decât atât, ajungând la disecarea organică a corpului uman și urmărind în amănunt consecințele acesteia. Este adevărat faptul că în textele lui Rebreanu sunt întâlnite și o serie de formulări mai mult sau mai puțin clișeice, însă acestea nu fac altceva decât să ne transporte dincolo de câmpul vieții cotidiene. Lucian Raicu folosește termenul de patetism în descrierea unor construcții de factură rebreniană, dar le atribuie acestora un caracter durabil, motivat de autenticitatea acestora și de obiectivism: „Secretul rezistenței frazelor patetice, mai frecvent decât se crede în opera lui Rebreanu […] se explică prin integrarea lor într-o plasmă de observații la obiect, de o înșelătoare banalitate. Senzațiile care integrează fraza patetică sunt autentice […]”.

Revenind la problematica morții din perspectivă rebreniană, personaje precum Apostol Bologa și Ițic Ștrul sunt construite pentru ca mai apoi să fie deconstruite. Dezarticularea organică a fiecărui personaj reprezintă o modalitate de repoziționare deconstructivă a corpului uman în contextul unui univers care înghite în întregime orice formă de energie.

Moartea operează prin această dezarticulare corporală care lovește progresiv și care se finalizează sub forma unei explozii kinetice de proporții semnificative. Fiecare dintre cele două corpuri prezintă semne care le anticipează într-un fel sfârșitul, de aceea moartea acestora nu surprinde prin ocurență, ci prin gradul de intensitate și prin tensiunea care gravitează în jurul ei. Oricât de artistic ar fi descrisă scena corpului suspendat al lui Ițic Ștrul ( “Craca pîrîi puțin peste zvîrcolirile lui, iar vîntul, din ce în ce mai furios, îl suci și-l învîrti toata noaptea.”), brutalitatea și violența unui astfel de episod nu pot fi trecute cu vederea. În spatele unei formulări literare, reușită din punct de vedere plastic, este descris de fapt un act aproape incomfortabil de vizualizat: un cadavru învinețit care este legănat de bătaia vântului într-o noapte de iarnă, pe un camp pustiit.

3.2 Frica de moarte în mediul operational militar

Frica de moarte reprezintă una din cauzele dezarticulării psihologice, după cum am demonstrat în capitolul anterior. Moartea este percepută ca o amenințare difuză pe care omul o acceptă ca atare, însă în momentul în care aceasta devine o realitate palpabilă, se instalează starea de panică și începe lupta pentru dezideratul absolut al omului, viața. În mediul operational militar se poate vorbi despre un conflict interior între dorința de supraviețuire și sentimentul datoriei, de aceste două elemente depinzând nivelul de angajament în luptă al soldatului și randamentul acestuia. Literatura rebreniană abordează problematica fricii de moarte, pe care o analizează în cele mai mici detalii, urmărind efectele pe care aceasta le are asupra psihologiei umane. În categoria personajelor Apostol Bologa, David Pop, Ițic Ștrul intră și Ion Haramu, protagonistul nuvelei Hora morții, fiind poate, cel mai sugestiv exemplu pentru dezintegrarea psihicului și organicului, o dezarticulare cauzată în totalitate de teama de moarte.

Ion Haramu, țăran înstărit de pe valea Someșului, la fel ca Ițic Ștrul, nu se încadrează în tipologia soldatului brav despre care vorbește cu atâta mândrie istoria română, fiind doar un om “slab și jigărit ca o mîrțoagă nemâncată.” Așezat la casa lui, cu soție și copii, este chemat la oaste odată cu intrarea țării în război. Încă dinainte de înrolare, Haramu este cuprins de o teamă paralizantă de a își pierde viața și de a o lăsa pe Ileana singură cu cei trei copii. De fapt, acesta reprezintă și argumentul suprem pentru care el consideră că este mai îndreptățit decât ceilalți să rămână în viață, faptul că avea o familie și o condiție materială bună. Nuvela este construită pe două niveluri: conflictul dintre Haramu și Boroiu și incidentele de pe front. Înainte de a se căsători cu Haramu, Ileana și Boroiu avuseseră o legătură pe care fuseseră nevoiți să o întrerupă în momentul în care acesta a fost chemat la oștire în Bosnia. Deși pomite că îl va aștepta, aceasta este obligată de către tatăl ei să își întemeieze o familie cu Ion Haramu datorită averii pe care el o poseda. Drama dintre Haramu și Boroiu se mută apoi pe cel de-al doilea plan al nuvelei, frontul de război, unde groaza și teroarea războiului sunt descries în scene de un realism dur, precum scena drumului către front: “ Suspinele și gemetele umplu toate vagoanele. O groază ascunsă a pus stăpânire pe sutele de oameni ce merg unde-i duce o mașină neroadă. […] Sute de oameni, rupți de osteneală, stau cu ochii mari holbați, scotocind întunerecul, vrînd să pătrundă o taină de nepătruns.”

Frica de moarte este tema centrală a nuvelei, devenind o obsesie a protagonistului pe care acesta și-o dezvoltă pe măsură ce firul narativ înaintează. Ajuns pe front, teama joacă un rol paralizant pentru Haramu. Mereu îngrozit pe câmpul de luptă, acesta are un moment, asemenea lui Ițic Ștrul, în care este cuprins de un inexplicabil curaj. Noua atitudine care durează preț de câteva clipe, scoate la iveală un om straniu, aproape în pragul nebuniei :

Da’ noi n-avem tunuri? Face Haramu triumfător. Avem!…Uite-le! I le arată cu mîna, rîde și urmează: Nu știu cum Boroiule, dar parcă-s de fier! Nu-mi mai pasă de nimic…Acu să mă trăznească un glonț, și n-aș mai crîcni. Adică ce? O viață are omul! Așa-i, măi Boroiule? Rîde zgomotos și începe să bată talpa, ca la paradă, numărînd tare: Stîng! Drept! Stîng!”

În literatura de specialitate se disting două tipuri de agresiune: cea impulsivă, o urmare a unei activări interne, personale și cea intrumentală, bazată pe motive social-instituționale. În mod evident, în cazul lui Ion Haramu asistăm la un proces de dezarticulare psihologică. Frica obsesivă de moarte produce această ruptură de realitate, manifestată prin rîs zgomotos și reacții ieșite din comun într-un astfel de context. A se ține seama de faptul că scena descrisă se petrece în mijlocul unui atac armat al rușilor, superiori din punct de vedere numeric. După această izbucnire bizară, Haramu trece brusc la starea inițială de panică ( “Cum am ajuns aici? Ce caut aici?”), urmând din nou o serie de inadvertențe din punct de vedere logic. În plin atac, se gândește la iarba din luncă pe care o cosise, dar pe care nu apucase să o adune, la ziua din calendar și la post: “ E muncă de șapte bărbați. Și ce otavă! Mătase, nu altceva! Las’ că are grijă Ileana…Dar trebuie să ia femei la otavă…Da, da, femei…Bărbații au plecat toți…Mulți au plecat, cine știe câți s-or întoarce?…Azi e vineri? Da, da, e vineri. Zi de post.”

Ideea morții îl urmărește pe Haramu pretudindeni, acesta repetând în mod obsesiv faptul că va muri ( „Eu am să mor, Boroiule!” , „Se ține de mine glonțul!”, „Am să mor…Am să…”). Dacă înainte de plecarea pe front, gândul ca poate muri îi este suficient pentru a se panica, odată prins în vâltoarea războiului acesta cunoaște adevărata teroare: „ Frica își încleaștă ghearele într-însul din ce în ce mai adînc. O simte cum îi pătrunde în creier, în oase, în carne și în vine.”

Urmându-i dezarticulării psihologice, dezarticularea corporală a lui Haramu este surprinsă în finalul nuvelei când acesta, rănit, moare în timp ce este purtat în spate de către Boroiu. Scena este la fel de dură și de realistă ca toate scenele cu care ne-a obișnuit Rebreanu:

Îi desprinde picioarele de după mijloc și Haramu se rostogolește, ca un trunchi, la pămînt și rămîne cu fața în sus, cu mîinile și picioarele înțepenite. Pe buzele mortului se răcise un rîs dureros, iar în ochii holbați a rămas întipărită o dorință mare de a trăi, amestecată cu o frică năprasnică. În dreptul inimii, dintr-o rană rotunda cît un zlot de argint, se scurgea leneș un firicel de sânge negricios.

Această perspectivă brutală a realității este întâlnită mai târziu și în literatura de factură postmodernistă, alături de conceptul de deconstructivism. Moartea este introspectată forțat, propunându-se chiar o inversare a raportului dintre biologie și inginerie. Ion Manolescu analizează din acest punct de vedere unul dintre romanele lui Mark Leyner, The Tetherballs of Bougainville, unde raportul ierarhic, spune scriitorul, este pus înaintea celui cauzal, astfel că în episodul în care gardienii îi fac lui Joel descrierea detaliată a viitoarei morți, este „revigorat existențialul concret, epuizat și tern prin surplusul de culoare, dinamism și expresivitate […]” Mult mai bine ancorat în realitate și mai deschis expus decât la Rebreanu, bineînțeles, procesul de descompunere al cadavrului este ilustrat printr-o serie de termeni care nu urmăresc să ascundă niciun adevăr:

Corpul va trece prin fazele de rigor mortis (rigidizare), livor mortis (decolorare, datorită stabilizării fluxului sangvin) și algor mortis (racire). Țesutul se va despica sub acțiunea bacteriilor ce descompun proteinele. Corpul îți va fi colonizat de insect necrofage, cum ar fi larvele de muscă de carne și gândacii saprofiți și, într-un interval cuprins între trei și șase luni, se va produce fermentarea.

Așadar, tehnica deconstrucției anatomice este folosită pentru a expune relația care se stabilește între mediul interior și cel exterior prin schimbarea viziunii de ansamblu asupra corpului omenesc. Pentru argumentarea acestei ipoteze, Ion Manolescu subliniază faptul că deconstructiviștii consideră stomacul sau intestinele elemente ale exteriorului, un fel de “<<buzunare>> ale externalității, <<împăturite>> înăuntru” , organe pe care noi le socotim a fi părți individuale, de natură intimă, strict personală.

3.3 Lucrativitatea tehnologică, fenomen obiectiv sau subiectiv?

Astăzi, dimensiunea corpului uman se reduce la termenul de carcasă, de ambalaj supus alterării și dispariției, reprezentând doar un adăpost pentru minte, cea mai profundă și stabilă caracteristică a ființei umane. De-a lungul timpului, analogia om-mașină-proteză a fost interpretată, de regulă, din două perspective: fie ca o pătrundere a mașinalului în interiorul sitemului organic uman, fie ca o inserare a dimensiunii tehnologice într-un organism cu deficiențe, cea din urmă perspectivă fiind echivalentă cu reconstruirea cibernetică – înlocuirea elementelor nefuncționale și remedierea capacităților inițiale ale corpului.

Relația dintre om și mașinărie presupune acceptarea unui raport dispus în funcție de ordinea succesiunii în timp, un raport cauzal și ierarhic dintre creator și creat, potrivit căruia aplicația este precedată de cunoaștere, iar existența mașinii este subordonată constructorului. În același timp, în urma unor experimente dezvoltate de cercetători precum Rucker sau Dennett, care urmaresc argumentarea dezagregării corporale prin intermediul inversării relației dintre creator și creat, este demonstrat faptul că perspectiva asupra acestui fenomen se modifică odată cu evoluția tehnologiei. În acest sens, Ion Manolescu apreciază că:

În aceste circumstanțe, conceperea corporalității umane ca o condiție necesară și, în același timp, superfluă a funcționării biologice, economice și tehnologice a societății postmoderne (integrate capitalismului global) ar sprijini teza inutilității „ambalajului” corporal (reciclabil sau ușor de înlocuit) și ar reduce condiția umană la pura prelevare a minții din corp sau a conștiinței din minte. Din acest punct de vedere, corpurile umane ar ajunge echivalentul unor caroserii de automobile cărora, înainte de casare, li se extrag părțile încă funcționale ale motorului.

Susținând primatul factorului dinamic în funcționarea corpului uman, Didier Deleule accentuează ideea că libertatea dinamică si autonomia sunt specifice oricărui corp biologic care pe de o parte, “se vede mereu redus la statutul unui grup de componente mecanice lucrative; pe de alta, el există întotdeauna biologic, înainte de a fi mecanic.”

Corpul protagonistului nuvelei Catastrofa nu se abate de la principiul interdependenței condițiilor kinetice și dinamice. Așa cum a fost demonstrat anterior, dezarticularea psihologică a lui Daid Pop duce la dezarticularea corporală urmată de comoțiunea kinetică din finalul textului. Corporalitatea mecanică poate fi analizată prin prisma mai multor parametri prestabiliți, printre care “robotizarea motivațională (sub “programul datoriei”), vidarea emoțională (personajul nu are sentimente pentru familie, preferând cazarma vizitelor acasă) și chiar mecanicizarea cerebrală( creierul lui David Pop funcționează ca o bandă de magnetofon […])

Din punctul de vedere al conformației corporale, protagonistul dispune de prelungiri tehnologice ale trunchiului său reprezentate de revolver și mitralieră, proteze care pot juca rolul unor ustensile de construcție și deconstrucție kinetică, în funcție de contextul raportării personajului la corpul propriu sau la corpul mecanic al războiului. Ruptura organică din finalul textului poate fi explicată prin intermediul dereglării psihice treptate, care ajunge să se materializeze la nivelul dimensiunii fiziologice : “Gura-i era uscată. Îl chinuia o sete grozavă […] Îi era cald. Parcă ar fi stat într-un cuptor. ”

Războiul se reflectă, așadar, asupra anatomiei protagonistului și a celorlalte personaje, a căror mecanică se preface în bucăți pe măsură ce factorii externi acționează. Un astfel de factor extern este reprezentat de căldura extremă, una dintre cele mai periculoase forme de stres fiziologic care pot fi întâlnite în cadrul conflictului militar. În plan comportamental, influența unui astfel de factor de mediu este strâns legată de trăsăturile personale ale individului, circumstanțele sarcinii de lucru și specificul situației. J. Kobrick și R. Johnson susțin faptul că, în ceea ce privește performanța mintală, temperatura maximă la care aceasta funcționează în mod optim pe o durată de două ore este de 29,5 grade Celsius. Dacă temperatura ajunge la 42 grade Celsius, aceștia apreciază că performanța continuă să existe la același nivel timp de maximum o oră. Mai mult decât atât, s-a demonstrat faptul că pe plan perceptiv-senzorial, căldura excesivă poate da naștere mirajelor, provocând posibile degradări ale unor funcții cognitive importante precum raționamentul sau capacitatea de a lua decizii :

Hainele îi ardeau. Apoi deodată, fără să-și dea seama, scoase scrisoarea Elvirei și începu s-o citească, liniștit,nepăsător de ceea ce se întîmpla în jurul lui. Cetea și zîmbea și nu mai auzea nici hămăitul mitralierei, nici ropotul puștilor, nici bubuitul tunurilor. Se simțea acum bine, mulțumit și fericit. Cine știe cîtă vreme o mai fi trecut? David era pe altă lume.

Fractura organică descrisă în episodul final al nuvelei dezvăluie o geografie extrem de dură a războiului. Moartea protagonistului este descrisă într-o manieră brutală, crudă, epatantă în comparație cu încipitul textului și seninătatea personajului, dar previzibilă dacă este pusă în discuție perspectiva naturalistă care a fost adesea apropiată de textele lui Rebreanu. Scene precum “Osul pîrîi, țeasta se turti, iar creierii amestecați cu sînge se scurseseră pe țeava mașinii” sau “Cadavrul se rostogolise și rămăsese cu fața în sus, cu mîinile rășchirate, ca un răstignit. Figura zdrobită parcă mai avea un zâmbet amar, iar ochii holbați priveau spre cer mirați, întrebători și totuși mirați.” se încadrează clișeului naturalist aplicat literaturii rebreniene. Eroarea provine probabil din punerea luptei împotriva idilismului sămănătorist și a povestirii poetizate în legătură cu naturalismul, acesta fiind confundat cu dimensiunea realistă a textelor. Una dintre deosebirile dintre Rebreanu și naturaliști constă în specificul vieții psihice ale personajelor sale, precum și particularitățile sondării acesteia. Deseori, degradarea corporală și ereditatea patologică au fost atribuite factorului biologic. Personajele lui Liviu Rebreanu însă nu sunt victime ale propriului lor corp, ci ale întâmplărilor neprevăzute ale destinului care sfârșește prin a le subjuga. În plus, teoriile naturaliștilor resping psihicul și psihologia, caracterul religios al textelor, filosoficul și metafizicul. Dar tocmai aceste ecouri fac proza lui Rebreanu viabilă, memorabilă. De asemenea, o observație pertinentă care demonstrează sustragerea scriitorului de la acest curent este chiar percepția sa asupra creației, scrisului. Rebreanu consideră că fenomenul creației se dezvoltă undeva în subconștient, în afara voinței scriitorului, în timp ce naturaliștii, cu precădere Émile Zola, cred că este necesar un lucru mecanic pentru a proba în mod convingător materialismul artei.

Înțeleasă prin prisma deconstrucției moderne sugerată de conexiunea dintre organic și protetic, corporalitatea nuvelelor lui Rebreanu poate depăși granițele vechii analize și poate fi apropiată de echivalentul ei astăzi – deconstrucția cyborgică. Din acest punct de vedere, relația biologic-mașinic nu mai reprezintă doar o proiecție imaginară, ci o construcție palpabilă, cu rezultate semnificative.

Este de precizat faptul că ciberneticul nu trebuie înțeles ca un produs opus organicului, ci ca un rezultat căruia îi sunt atribuite “relații biologice, digitale și digital-biologice, într-un circuit al feedbackului și al interraportării permanente, al relegăturilor și reinițializărilor în noi forme.” Transpunerea realității în mediul cyborgic pune la dispoziție sanșa unui cadru fertil de evadare din obișnuință, pe lângă binecunoascutele proteze, implanturi medicale sau estetice. Dependența unor persoane de această latură a tehnologiei reprezentată de protezele medicale nu mai constituie o față a hipertehnologizării trupului, ci simbolizează, mai curând, o dovadă a umanizării tehnologiei. A fost evidențiat faptul că inserarea unei proteze în corpul uman afectează natura internă a umanului din punct de vedere biologic, producându-se astfel o ruptură tehnologică a trupului. Modificarea părților corpului care au înregistrat deficiențe duce la transformarea acestora în fragmente tehnice, trupul devenind în aceste condiții o adaptare a mașinii însăși.

În ceea ce privește corporalitatea, dimensiunea artificial-informațională nu se limitează la o formă a cunoașterii, ci urmărește un șablon al algoritmilor biologici, intersectarea dintre ființa umană și mașină reprezentând “o prelungire a naturii ontologice și epistemologice, o extindere a corpului și a minții individuale, dar și o integrare mutuală a sistemelor hibride și colective.”

Un exemplu concret de adaptare a cotidianului în mediul cybernetic sunt virușii elecronici, al căror design este conceput în așa fel încât să corespundă paraziților existenți în corpurile vii, organisme animale sau vegetale care trăiesc și se hrănesc dintr-un alt organism. Catalogate drept organisme autoreproductive, care provoacă adesea vătămare sau chiar moarte, virușii corporali și cei virtuali sunt emblematici pentru natura slabă a ființelor vii și pentru iminența pericolului unei eventuale contaminări. Dezvoltarea unui virus de computer poate fi comparată cu evoluția uneori nebănuită a specie vii, reflectând vulnerabilitate și lipsa de rezistență a organismului în fața agenților patogeni sau ai produșilor toxici ai acestora.

Plecând de la punctul de vedere enunțat de Aristotel, potrivit căruia sufletul reprezintă principiul vieții și superioritatea absolută în raport cu oricare alte forme, s-a ajuns astăzi la o perspectivă radical opusă – motorul existenței umane poate fi înfățișat prin intermediul artificialului, al nenaturalului. Trecerea de la simplu la complex a făcut ca omul să își poată însuși mecanismele mașinăriilor pînă într-acolo încât să ajungă creeze, să comunice și să coabiteze cu o nouă categorie de organisme pe care el însuși a inventat-o.

Corpul uman a căpătat noțiunea unei hibridizări a organiciului și a tehnologicului odată cu dezvoltarea medicinei, fiind transpus apoi în aceeași manieră și în artă. Astfel, așa cum observă și Simona Lucia Popescu, discursul se împletește cu practica existențială, iar știința și arta se întâlnesc într-un culoar comun cu ficționalul. Exemplul oferit de aceasta se regăsește în realitatea virtuală, unde corpul este redefinit ca “o interfață mașinică prin procesul de conectare la calculator, în timp ce interfața realității virtuale încorporează sau întrupează (embody) utilizatorul” sau în cadrul bioingineriei, unde “componentele tehnologice suplinesc organele umane vătămate, reconstruind o parte a corpului natural sau biologic după un model al corporalității anorganice, artificiale.”

În cadrul literaturii de specialitate, se disting două poziții cu privire la fenomenul de corporalitate și decorporalitate: pe de o parte, mediul virtual este considerat vinovat de crearea procesului de destrupare, iar pe de altă parte, este recunoscută natura corporalizantă a virtualității. În cazul primei poziții, este afirmat faptul că virtualitatea contestă existența fenomenologică a corporalității, fiind negat caracterul fizic și însăși trăirea vie, caracteristice corpului uman. De asemenea, se insistă asupra viziunii eronate în legătură cu predilecția pentru construcția artificială a corpului, o simulare care încurajează eliminarea subiectivității în cadrul realității virtuale. Cea de-a doua poziție, însă, argumentează abilitatea ființei umane de a se recorporaliza în mediul virtual, fiind posibilă în acest fel o reconfigurare a corpului uman. Este subliniat totuși faptul că indiferent de gradul în care virtualul pătrunde trupul, corporalitatea reprezintă condiția necesară a existenței, punându-se accent pe importanța de netăgăduit a corpului în cadrul experimentelor cyborgice.

O nouă viziune asupra conexiunii dintre corporalitate și tehnologie ne este oferită de Stelarc. Punctul de plecare al artistului este reprezentat de perimarea ideii de corp. Stelarc susține faptul că trupul uman este nesatisfăcător din punct de vedere calitativ și, deopotrivă, cantitativ, fragil, istabil, redus din punct de vedere fizic și pshihologic, considerând toate acestea argumente suficiente pentru imperiozitatea inserării tehnologiei în corp. Noțiunea de libertate a ideilor este, de asemenea, modificată. Ceea ce este considerat semnificativ astăzi, într-o lume a supraîncărcării informaționale, depășește acestă libertate a ideilor și se rezumă la o libertate a formei, la posibilitatea de a modifica și transforma după bunul plac întreagă interfață a corpului uman. Pentru a își argumenta noile idei și pentru a demonstra veridicitatea crezului său artistic, Stelarc a experimentat cu propriul său corp potențarea undelor creierului, a bătăilor inimii sau a activității musculare. În urma acestor experimente au fost contruite proiecte precum “A treia mână” sau „Brațul tridimensional”. Prima realizare constă într-un concept abstract realizat sub forma unui construct robotic alipit de brațul uman, care se comportă ca o prelungire cyborcică a trupului prin controlarea unor electrozi conectați la anumite părți ale corpului. Al doilea proiect prezintă un braț tridimensional care este controlat în permanență de mănuși speciale cunoscute sub numele de “datagloves”. Prin intermediul acestui dispozitiv computerul poate recunoaște limbajul gesturilor făcute de brațul fizic, fiind capabil apoi să imite aceleași gesturi cu ajutorul brațului virtual. Placând de la această realizare, Stelarc a reușit construirea unui corp virtual dinamic produs de calculator prin amplasarea senzorilor electromagnetici la nivelul întregului trup, făcând posibilă producerea, de exemplu, a unei rotații de 360 de grade a corpului virtual prin simpla rotație la 90 de grade a brațului fizic drept.

Artistul nu oferă importanță transformărilor psihologice pe care aceste mutații cyborgice le produc deoarece vede în corpul uman numai o chestiune de structură supusă unei reconfigurări supravegheate prin intermediul aparatelor specializate. În consecință, ne confruntăm cu omiterea particularităților subiectivității umane din perspectiva conexiunii dintre corporalitate și tehnologie din moment ce în examinarea corpului protezat se pune accent doar pe obiectul de studiu în sine, după cum afirmă Stelarc: “Nu mai este semnificativ faptul de a vedea corpul ca pe un loc al psihicului sau al socialului, ci mai degrabă ca pe o structură de monitorizat și de modificat. Corpul nu ca subiect, ci ca obiect – nu ca obiect al dorinței, ci ca subiect pentru design.” Așadar, noua viziune propusă de artistul australian face să nu mai existe nicio noțiune de subiectivitate umană, totul limitându-se la o tehnică de analiză din punct de vedere operațional.

Conform lui Stelarc, umanitatea se află la momentul final al erei bazate pe legile fiziologiei umane, îndreptându-se spre o postumanitate tehnologică. Indiferent de forma de examinare corporală, din interior sau din exterior, scopul tuturor demersurilor făcute de artist este reprezentat de obiectivizarea trupului. În aceste condiții, corpul uman își pierde proprietatea de a își păstra timp îndelungat caracterele fundamentale și însușirea de a fi subiectiv, transformându-se într-un simplu aparat desprins de natura sa biologică și suferind un proces de adaptare mașinică. Viziunea lui Stelarc ignoră concepția umanului drept esență și punct de plecare al tuturor lucrurilor existente, fiind totodată suprimată însemnătatea conceptelor de viață și de moarte. Tot acest fenomen presupune o autonomie deplină a sistemelor mecanice, o vidare a noțiunii de existență a sensului uman, corporalitatea reducându-se la inserare, atașare, conectare.

Acest nou format al corpului uman este unul destul de periculos, după cum observa și Florina Ilis în Fenomenul science fiction în cultura postmodernă. Ficținea cyberpunck:

Modificările produse pe postmodernitate în modul de a concepe spațiul și timpul precum

și felul în care tehnologia electronică s-a inserat în realitatea cotidiană,

cosmetizând-o, a afectat într-o mare măsură și unitatea eului. Ca urmare a acestei

dislocări a subiectului <<science fiction constructs a space of accomodation to intensely technological existence>>, un spațiu în care i se oferă eului posibilitatea să se debaraseze de toate limitările umane ale condiției sale, precum și de barierele mentale, ridicate de conștiință, și să se pregătească de altceva. Cu o singură condiție: să nu ajungă în Valea Plângerii, valea aducerilor aminte ale lumii din care a plecat și care nu mai există.

Așadar, această încercare de a alătura umanul și tehnologicul, inclinând spre supremația tehnologiei asupra corpului, nu face decât să pună în umbră însemnătatea incontestabilă a biologicului în dezvoltarea ființei umane și să evidențeze riscuri pe care umanitatea încă nu este pregătită să și le asume. De asemenea, Florina Ilis observă că ficțiunea postmodernă cultivată de scriitori precum Margaret Atwood, John Barth, Thomas Pynchon sau Donald Barthelme abordează această inconsecvență a eului. Este avertizat faptul că raportul dintre realitate și eu nu mai este unul real, adevărat, din moment ce eul reprezintă corespondentul unei imagini construite a realității. Este interesant însă de observat, spune scriitoarea, procedeul prin care realitatea virtuală se suprapune realității date, care se transformă ea însăși într-o dimensiune fictivă, ruptă de existența efectivă. Această deosebire între cele două planuri a fost discutată și de Michael Heim, care consideră că ceea ce delimitează realul de realitatea virtuală este constrângerea reprezentată de natura umană mereu predispusă la murire, dispariție biologică. Pe lângă caracterul efemer al vieții, Heim menționează și natura ireversibilă a timpului, care are puterea de a modifica atât realitatea propriu zisă, cât și realitatea virtuală. Cea din urmă, considerată de specialiștii în domeniu o a doua lume, este constuită uneori după niște parametri care se raportează diferit față de imaginea fidelă a realității, deși eforturile de a corespunde acesteia sunt bine cunoscute.

3.4 Destinul postum al corpului. Katherine Hayles și Hans Moravec

Potrivit analizei Luciei Simona Dinescu, postumanul a fost adesea asociat cu o continuare a umanului, reprezentând o modalitate de transfer a acestuia în spațiul virtual. În aceste condiții, postumanul este configurat în direcția continuității corporal-mentale a umanului și în orientarea către includerea sa în structuri de natură hibridă. Prin intermediul postumanului, susține Dinescu, corpul nu este abandonat sau substituit, ci dimpotrivă, el capătă dimensiuni mai ample decât cele inițiale, reușind în acest fel să se reîntrupeze. Construit pe baza unor principii precum includere și recuperare, este sugerată posibilitatea conviețuirii dintre biologic și non-biologic, dintre uman și alte forme realizate în mediul virtual, în defavoarea unei eventuale separări complete a acestora. Se subliniază astfel faptul că, spre deosebire de alte abordări, aceasta nu consideră postumanismul ca fiind de natură antiumanistă , deși este sugerat într-o anumită măsură încheierea unei etape a umanului, motiv pentru există atâta diversitate în reacțiile provocate de noua perspectivă.

Condiția postumană a fost discutată de-a lungul timpului de teoreticieni precum Donna Haraway, Shannon Bell, Francis Fukuyama și Katherine Hayles. Cea din urmă propune o discuție la nivel material a „subiectului virtual”, prin postuman fiind înțeleasă nu o înlocuire a corpului material, ci o pierdere a conceptului abstract al trupului privit ca element central al eului. Această pierdere ar însemna o reconstrucție a corpului într-un nou format, cel postuman. Contestând categoric procese precum decorporalizare și dematerializare, Hayles sugerează existența unui sistem în care subiectul uman este construit ca o formă întreruptă a subiectivității .

Pornind de la modalitatea în care informația a devenit obiectivă în totalitate, pierzându-și în acest fel corporalitatea, cercetătoarea ajunge la problema ciberneticii și a raportului dintre ființele umane și mașini, concluzionând că postumanul, în calitatea sa de liant între subiect și tehnologie, emerge din stimuli umaniști. Prin urmare, Hayles afirmă faptul că relația dintre cibernetică și postuman este una duplicitară, întrucât este sprijinită noțiunea de postuman în aceeași măsură în care este conservat umanul. De asemenea, ea susține calitatea material-tehnologică a subiectivității postumane specifică proceselor realizate prin intermediul virtualizării, o perspectivă care nu presupune distrugerea ființei umane, ci colaborarea dintre aceasta și mediul tehnologic, având obiectivul de a evidenția materialitatea corporală: „În postuman nu există diferențe esențiale sau demarcații absolute între existența trupească și simularea computerizată, între mecanismul cibernetic și organismul biologic sau între tehnologia robotică și țelurile umane.”

Așadar, urmărind afirmațiile lui Hayles se ajunge la concluzia că mediul tehnologic nu poate fi în totalitate separat de caracterul material al corporalității. Deosebindu-se de viziunea transumanistă, care susține faptul că trupul este doar o proteză substituibilă cu o altă proteză artificială, abordarea lui Hayles propune corpul ca o entitate în continuare indispensabilă ființei vii, totuși deschisă spre modificări de natură tehnologică. Mergând mai departe cu teoria sa, teoreticiana insistă asupra problemelor sociale și morale care au intervenit odată cu această explozie a mediului cibernetic, subliniind faptul că „Din ce în ce mai mult , întrebarea nu este dacă vom deveni postumani , pentru că postumanitatea este deja aici. Mai degrabă, întrebarea este ce fel de postumani vom fi.” Ceea ce încearcă să avertizeze este faptul că nu este relevantă apartenența individului la postuman sau cuplarea acestuia cu elemente cyborgice, ci maniera în care noi, ca ființe umane, înțelegem condiția postumană deoarece, după cum afirmă :

„ Întocmai cum postumanul nu trebuie să fie antiuman, nu trebuie să fie nici apocaliptic.

Deși nu critică neapărat apropierea de tehnologie, Hayles susține faptul că trebuie avută în vedere primordialitatea corpului în orice demers pe care cyborgicul îl presupune, organismul biologic reprezentând acum și întotdeauna condiția esențială pentru supraviețuirea omului ca specie. Cercetătoarea își mărturisește în acest sens îngrijorarea în legătură cu posibilitatea ca individul să forțeze această apropiere și să ajungă să își perceapă trupul drept un accesoriu. De aceea, propune o soluție constructivă și optimistă în ceea ce privește contactul dintre tehnologie, corporalitate și postuman. Potrivit acesteia, informația „ca și umanitatea, nu poate exista în afara corporalității care a făcut-o să existe ca enitate materială în lume, iar corporalitatea este întotdeauna locală și specifică.”, întrucât, consideră ea, umanul și postumanul reprezintă construcții care sunt dovada legăturii dintre tehnologie și cultură.

Opus viziunii lui Hayles, transumanismul lui Hans Moravec. La baza conceptului stă termenul „transuman” însemnând, după cum explică Lucia Simona Dinescu, „umanul de tranziție” (transitional human), sintagmă care a fost folosită pentru prima dată de F.M. Esfandiary în 1966. Transumanismul își proclamă existența din umanism, fiind considerat un „derivat din umanismul secular al Iluminismului, cu tradițiile raționalismului științific pus în folosul îmbunătățirii calității vieții.” Se remarcă totuși o deosebire semnificativă între cele două programe, și anume aceea că transumanismul respinge anumite constrângeri ale existenței umane cum ar vârsta sau limitarea la nivel intelectual. Ceea ce propune transumanismul este lărgirea sferei de aplicare și optimizarea condiției umane din punct de vedere fizic, mental și social prin folosirea noilor resurse tehnologice. Astfel, este promovată concepția potrivit căreia omul este abia la începutul evoluției sale, îndreptându-se cu pași repezi către un progres artificial, fază care a fost denumită neodarwinism sau postdarwinism. În cadrul acestei etape se vorbește despre capacitatea umanului de a își depăși limitele și despre posibilitatea extinderii orizontului de viață, despre noi deprinderi intelectuale și fizice.

Programul susținut de transumaniști aduce în prim-plan capacitatea unui individ de a reuși să își modifice structura codului genetic, caracterul său și chiar amintirile. Această nouă perspectivă propusă de transumanism invocă o reinventare a persoanei prin transformarea completă a configurației umane, pledând în continuare pentru valori precum libertate, egalitate și autonomie. Totuși, sunt sunt invocate demersuri pentru clonare, inginerie genetică și nanotehnologie. De asemenea, se pledează pentru construirea unor aparate tehnice care să perfecționeze capacitatea senzorială și afectivă a individului, având ca obiectiv prelungirea duratei de viață, stoparea procesului de îmbătrânire și chiar influențarea unor stări emoționale precum fericirea, melancolia sau regretul.

Nemurirea este un alt criteriu invocat de transumaniști. Aceștia susțin faptul că este posibil ca mintea, personalitatea și toate particularitățile unui individ să fie transmise într-un corp artificial printr-un simplu proces de „downloadare”, sfidând astfel orice limite ale imaginației. În această privință, Dinescu afirmă că teoria transumanistă a mers atât de departe încât, dacă la un moment dat în secolul al XIII-lea se vorbea despre „omul-mașină”, astăzi transumaniștii pun în discuție „mașina-om”. Îngrijorarea acesteia este justificată, întrucât planurile de viitor ale transumaniștilor includ o tehnologie în care computerele sunt dotate cu putere de decizie, instincte și aptitudini de judecată, ceea ce ar însemna că omenirea și-ar pierde controlul asupra propriei lumi, devenind supusă mașinilor și depinzând în totalitate de acestea. Tot Dinescu avertizează faptul că o consecință fezabilă a acestor procese, imaginate deocamdată de transumaniști, poate fi revolta mașinilor împotriva omului, inversându-se astfel raportul dintre creator și creat, ajungându-se până într-acolo încât umanitatea să fie ștearsă de pe suprafața pământului. Mai mult decât atât, ea afirmă că:

Dincolo de aceste proiecții, depășirea de sine și împotrivirea față de stagnare, îmbătrânire sau decrepitudine sunt invocate de transumaniști drept necesitățile tehnologice vitale și urgente ale momentului, în timp ce sunt orientate în sprijinul menținerii semnificației vieții umane, al dezrobirii umanului din chingile morții, ale bolii și ale suferinței. Adesea însă, toate aceste orientări sunt învinuite de interese ideologice și politice ascunse sub aparența bunelor intenții, de naivitate tehniștiințifică sau de optimism nerealist, sunt atacate de pe poziții opoziționale pe motiv că sfârșesc prin a reafirma țelurile și obiectivele tehnocraților, ale albilor, ale bărbaților, ale speciei umane sau sunt incriminate de perpetuarea ideilor tehomistice (pshihedelice) ale anilor ’60 și ’70 sau ale capitaliștilor care fac apologia libertății împotriva oricărei normalizări sau legiferări externe.

Mai mult decât atât, Hans Moravec oferă o versiune radicală a transumanismului prin propunerea construirii unui robot care să fie echipat cu bilioane de senzori electrici și chimici și care să scaneze creierul uman și toate particularitățile acestuia. Mergând mai departe, el susține faptul că prin transmiterea acestor particularități în creierul unui robot se poate păstra intactă identitatea umană și odată cu ea, se poate dobândi nemurirea speciei:

Poziția corp-identitate presupune că o persoană este definită prin materialul din care este făcut corpul uman. Doar menținând continuitatea materiei corpului uman putem păstra o persoană ca atare. Poziția pattern-identitate, prin opoziție, definește esența unei persoane, să spunem eu însumi, ca pattern și proces desfășurat în capul și corpul meu, nu ca mașinărie care suportă acest process. Dacă procesul este păstrat, eu sunt conservat.

Așadar, potrivit concepției lui Moravec, mintea, ca esență a ființei umane, trebuie să fie salvată prin transfer, putându-ne dispensa de corp, care devine inutil în această situație. Noutatea acestui punct de vedere constă în încercarea de a face ca mintea să existe separat de corpul biologic, în acest mod ar fi posibilă propria selecționare a corpului în care mintea noastra ar putea fi plasată. Decizia alegerii unui computer care să găzduiască mintea ar putea fi modificată oricând în funcție de avansarea tehnologiei și de apariția unor modele mai bine pregătite din varii puncte de vedere. Bineînțeles, Moravec merge și mai departe, afirmând că de îndată ce capacitatea de funcționare a minții nu este alterată prin transfer, se poate dezvolta un program care să remedieze acest lucru și să o îmbunătățească prin crearea unei

tehnologii speciale. Prin intermediul noului soft creat omul ar putea beneficia de cresterea capacității de gândire, de atenție sau de memorie.

Ipoteza trasferului conștiinței umane într-un computer a provocat reacții acide printre filosofi, care susțin că acest transfer ar fi absolut imposibil fără să intervină vreo modificare semnificativă, din moment ce se vorbește despre un nou mediu al minții, diferit de cel anterior. Sunt criticate teoriile transumaniștilor potrivit cărora mintea este construită independent de corp, fiind astfel posibilă mutarea ei într-un computer care devine noul organism. De asemenea, este subliniat faptul că mintea nu este obiect care poate fi luat dintr-un loc și pus în altul, așa cum susține programul transumanist.

O altă critică adusă transumaniștilor vine din partea bioconservatorilor, care semnalează încercarea de anulare a ordinii biologice a umanului produsă de schimbările majore pe care transumanismul și le propune. O consecință a acestui fapt ar putea fi reprezentată de “instituirea unei oridini bioteroriste, a crimelor împotriva umanității înseși. Ceea ce se urmărește prin demersurile făcute de acești critici este împiedicarea evoluției tehonologice pentru evitarea unui dezastru de proporții inimaginabile.

CONCLUZII

În lucrarea de față am încercat să argumentez o posibilă relectură a câtorva dintre textele rebreniene în manieră postmodernistă, urmărind aspecte ale dezarticulării psihologice și corporale ale protagoniștilor.

În ceea ce privește dimensiunea organică a ființei umane, am ajuns la concluzia că de-a lungul timpului, viziunea asupra corpului a suferit numeroase modificări, de la cele mai simple și primitive accepțiuni până la cele mai complexe. Teoriile gravitează în jurul semnificației trupului care este considerat de unii cercetători indispensabil, de alții irelevant.

Importanța acordată factorului psihic este în geneal aceeași, începând cu Platon care a pledat pentru încadrarea sufletului într-un cadru non-corporal, susținând ipoteza conform căreia rațiunea și înțelepciunea se desprind în totalitate de condiția trupului, acesta reprezentând chiar un obstacol în calea devenirii absolute a ființei umane, și ajungând la transumanismul lui Moravec care propune conștiința umană ca element identitar al ființei umane și susține faptul că trupul reprezintă o proteză biologică substituibilă cu alte proteze cibernetice.

În mod categoric, dezarticularea psihologică poate conduce la dezarticulare corporală, caz în care funcțiile corpului sunt treptat întrerupte, putându-se ajunge în final la o explozie kinetică Adâncurile inconștientului reacționează la stimuli primiți din exterior, toate elementele organismului angajându-se în a face jocul dictat de creier. Tiparul realității oferă suficienți stimuli pentru ca acest lucru să se întâmple, astfel că dezagregarea psihologică este un fenomen des întâlnit, având consecințe diverse – de la blocajul comportamental până la trecerea în neființă.

Am urmărit reacțiile fiziologice ale dezarticulării corporale ale lui David Pop, Ițic Ștrul, Apostol Bologa și Ion Haramu în același context al conflictului militar unde este înfățișată o realitate brutală în fața căreia individul nu are nicio șansă de supraviețuire. Am analizat îndeaproape descompunerea fiecărui personaj în parte și am ajuns la concluzia că astăzi, dimensiunea corpului uman se reduce la termenul de carcasă, de ambalaj supus alterării și dispariției, reprezentând doar un adăpost pentru minte, cea mai profundă și stabilă caracteristică a ființei umane.

Bibliografie:

A. Corpus de texte:

REBREANU, Liviu : Nuvele, București: Editura Minerva, 1978

REBREANU, Liviu: Pădurea spânzuraților, București: Jurnalul Național, 2010

B. Bibliografie critică și teoretică:

ARISTOTEL: Despre suflet, traducere și note de N. I. Ștefănescu, studiu introductiv de Al. Boboc, București: Editura Științifică, 1969

BALOTĂ, Nicolae: De la Ion la Ioanide, București: Editura Eminescu, 1974

LE BRETON, David: Antropologia corpului și modernitatea, Timișoara: Editura Amacord

BUKATMAN, Scott: Terminal Identity. The Virtual Subject in Postmodern Science fiction, Durham and London: Duke University Press, 1992

DESCARTES, Rene: Principiile filosofiei, Traducere, studiu introductiv și notă biografică de Ioan Deac, București: Editura Iri, 2010

DINESCU, Lucia Simona – Corpul în imaginarul virtual, Iași, Polirom, 2007

HAYLES, Katherine N.: How We Became Posthuman. Virtual Bodies in Cybernetics, Literature and Informatics, Chicago, University of Chicago Press, 1999

HEGEL, Walter Kaufman: Texts and Commentary, Anchor Books, Doubleday & Company, Inc. , Garden City, New York, 1966

IFTENIE, Valentin: Medicină legală din perspectivă juridică, București: Editura Fundației România de mâine, 2006

ILIS, Florina: Fenomenul science fiction în cultura postmodernă. Ficțiunea cyberpunk, Cluj, Argonaut, 2005, subcapitolul 4.2 (Welcome to the VR)

MANOLESCU ,Ion: Videologia. O teorie tehno-culturală a imaginii globale, Iași, Polirom, 2003

MANOLESCU, Ion: Benzile desenate si canonul postmodern, București, Cartea Romaneasca, 2011

MERLEAU-PONTY, Maurice: Fenomenologia percepției, trad. De Ilieș Câmpeanu și Georgiana Vătăjelu, Oradea: Edituia Aion, 1999

The Cyborg Handbook. Edited by Chris Hables Gray, with the assistance of Heidi J. Figueroa-Sarriera & Steven Mentor, New York & London, Routledge, 1995

POP, Marian: Psihologie militară, București: Editura Polirom, 2002

SPINOZA, Baruch: Etica, Traducere din limba latină, studio introductive și note de Alexandru Popescu, Colecție îngrijită de Idel Segall, București: Editura științifică și enciclopedică, 1981

WINDELBAND, Wilhelm: Istoria filosofiei grecești, Traducere de Tudor D. Ștefănescu, Ediție îngrijită și studiu introductiv de Anton Adămuț, Chișinău: Editura Moldova

B.1. Istorii ale literaturii:

LOVINESCU, E.: Istoria literaturii române contemporane, București: Editura Minerva, 1989

B.2 Surse web:

MAREȘ, Alexandru: Suferințele populației și ale prizonierilor în Primul Război Mondial, ultima editare la 01.06.2011, consultat la 30.05.2015, URL:

<http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/suferin-ele-popula-iei-ale-prizonierilor-n-primul-r-zboi-mondial>