Coordonate ale Dezvoltarii Economice a Romaniei In Perioada Contemporana

Cuprins

Introducere

Tema lucrării mele de licență se intitulează “ Coordonate ale dezvoltării economice a României în perioada contemporană“ și analizează componentele mediului economic în contextul unei dezvoltări economice-sociale care interacționează tot mai puternic în timp și spațiu. Importanța acestei teme derivă din intensificarea progresului științifico-tehnic pe planul național care duce la o diminuare a rolului piețelor concurențelor locale, creșterea celor naționale, regional- internaționale și mondiale. Este vorba despre o mutație ce reflectă chiar globalizarea unora dintre cele mai grave fenomene, precum: sărăcia, degradarea componentelor mediului înconjurator, încredere pierdută în instituțiile statului, urbanizare necontrolată, dificultate în ocuparea unui loc de muncă, alienarea tineretului și a valorilor tradiționale, inflație, șomaj, etc.

Astfel, este interesant de studiat cum economia tinde să includă în domeniul său de studiu tot mai mult fenomene și procese economice la nivelul macroeconomiei generate de globalizare. Apar, din perspectiva raționalității, noi teorii economice privitoare la dezvoltarea națională care este constrânsă de resurse și speranțe limitate, reusind să păstreze la bază etica egalității între șansele generațiilor deja existente și care se succed in viață.

În prima parte a lucrării sunt prezentate elemente teoretice legate strict de creșterea și dezvoltarea economică și, de asemenea, conceptul de dezvoltare durabilă. Consider că este foarte important să abordăm acest subiect în economie, cel al unei dezvoltări durabile, deoarece această idee face referire la satisfacerea nevoilor generațiilor viitoare cu ușurința și totodată satisfacerea celei existente deja. Este vorba despre integrare ulterioară, a unui “viitor comun” și posibilitățile de creștere a oportunităților economice viitorare.

În cel de-al doilea capitol al temei se face referire la diferitele evoluții pe plan macroeconomic creionate în România, în perioada actuală. Este util să știm cum evoluează diferiții indicatori ai domeniul economic, precum PIB, piața muncii, inflația, investițiile pe teritoriul țării noastre deoarece, se știe faptul că, toate aceste mecanisme lucrează in buclă, interacționează în timp în sensul repetării a unor fenomene asemănătoare la o anumită perioadă de timp.

Astfel, părerea mea este că într-o țara precum România, care din decembrie 1989 și-a schimbat sistemul politic ce a dus și la transformarea economiei socialiste într-o economie liberă și care intre timp a aderat și la Uniunea Europeană, este interesant de pus accentul și de studiat felul în care se crează premisele unei creșteri și dezvoltări economice ce poate produce beneficii pentru populația țării, pe o perioada de timp îndelungată.

Totodată, teoria creșterii economice conduce către o teorie de previzionare și reglare a acestui proces de creștere economică, având rol de fundamentare a unor decizii macroeconomice și de analiză.

Capitolul 1

Fundamente teoretico-metodologice privind creșterea si dezvoltarea economică

1.1. Creșterea economică si dezvoltarea economică

Analiza macroeconomică a proceselor economice și abordarea lor în manieră dinamică a dus la conturarea unor noi concepte, precum cele de creștere și dezvoltare economică. Există o multitudine de noțiuni folosite pentru investigarea proceselor de tip macroeconomic, însă cea mai mare frecvență o au termenii: creștere, dezvoltare, evoluție economică, progres tehnic, ciclu economic, etc. Între autorii ce au contribuit la definirea sensurilor acestor termeni exista și deosebiri, dar și puncte de convergență, ce fac ca aceste noțiuni să capete un caracter universal.

Creșterea economică are loc într-un cadru spațial și într-un anumit cadru temporal. În timp, se pot înregistra rezultate macroeconomice în manieră cantitativă, sub forma de creșteri, scăderi sau stagnări. Astfel, creșterea economică nu înseamnă neapărat o creștere economică liniară chiar daca prin conținut, această noțiune se referă la o evoluție pozitivă și ascendentă a sistemelor naționale, internaționale-mondial, dar care nu exclude și oscilații pe termen mediu si lung, ba chiar și regrese temporale. Se apreciază că o economie națională poate înregistra creștere econimică atunci când își are bazele în existența unei tendințe pozitive reale într-un orizont corespunzător de timp.

Se utilizează concepte precum “creștere econimică zero” și “creștere economică negativă” ce corespund rațiunilor politicii economice, nu doar unor meditații de tip teoretic.

“Creșterea economică zero” este menționată pentru prima dată într-un raport destinat Clubului de la Roma, intitulat “Limitele creșterii”. Aceasta reprezintă situația în care nivelul agregatelor/locuitor rămân constante în cazul în care rezultatele economice și populația sporesc concomitent.

În politica economică, o astfel de rată de creștere este motivată prin promotorii săi ca fiind unica reacție socială normală în concordanță cu caracterul limitat al resurselor naturale și a unui echilibru ecologic tot mai instabil. Astfel, societatea trebuie să limiteze ritmul creșterii economice ce reprezintă o opțiune discutabilă deoarece pentru țările foarte dezvoltate ar putea fi aceptată, însă pentru cele mai puțin dezvoltate înseamnă o menținere sau o accentuare a decalajelor sale raportate la acestea ce presupune urmări grave asupra echilibrului unei înaintări comune si a sărăciei comunităților.

“Creșterea economică negativă” evidențiază situația în care rezultatele macroeconomice, într-o anumită perioadă, au tendința de scădere. În acest caz, se mențin totuși sub control corelații fundamentale ale echilibrului, ce împune anumite compromisuri în planul unei eficiențe economice sau al bunăstarii generale a indivizilor.

Creșterea economică este reprezentată de modificările ce au loc într-un spațiu și timp delimitat, în creșterea dimensiunilor agregatelor de tip macroeconomic pe locuitor, strâns legate de factorii determinanți ai acestora.

Rezultatele se pot măsura cu ajutorul unor indicatori semnificativi în aprecierea dinamicii economice într-o țară. Din multitudinea acestora, o semnificație aparte o au produsul intern brut, venitul național ,produsul național brut în mărimi reale, total și pe locuitor.

Conținutul unui proces de creștere economică implică luarea în considerare a elementelor următoare:

procesul este dependent strict de dinamica macroeconomică care este determinată de anumiți factori specifici, dar și de o dinamică demografică, reprezentată prin factori biologici, sociali;

rezultatele economice trebuie privite pe perioade suficient de lungi pentru a se realiza o delimitare a expansiunii conjuncturale în cadrul unui ciclu de afaceri scurt, de o creștere a economiei propriu-zise, care se manifestă ca tendintă pe o perioadă mai mare de timp;

un proces de creștere economică se referă la rezultate reale în macroeconomie, nominale, corectate prin mărimea deflatorului;

cantitativ, expresia unei creșteri economice este reprezentată de ritmul sporului PIB și PNB, ce prezintă și câteva limite, precum faptul că apare ca și o valoarea medie și nu furnizează informații despre o distribuire efectivă în spațiu și timp a veniturilor populației. De aceea, se apelează la alți indicatori ce sunt mai relevanți, precum durata timpului liber sau speranța de viată medie.

Factorul timp este o variabilă în dezvoltarea economică și implică aspecte cu referire la creștere economică ce adâncesc această analiză: lungimea perioadei în care se observă o creștere economică și evoluția indicatorilor macroeconomici, dar și totalul populației în perioada considerată.

Factorul timp este semnificativ din perspectiva luptei purtate cu raritatea unor resurse, raționalitatea alegerilor și egalitatea șansei generațiilor.

În concluzie, creșterea economică poate fi apreciată ca un proces ce desemnează o evolutie pozitivă a economiei pe termen lung, o tendință de creștere a produsului național brut și a venitului național, dar că nu exclude și anumite oscilații negative sau stagnări ale acestora.

Conceptul dezvoltării economice este multidimensional.

În primul rând, o dezvoltare economică implica și o creștere economică pe termen lung. Pentru a putea fi considerat un proces al dezvoltării economice, această creștere trebuie să cuprindă și transformări pozitive în economie de timp cantitativ- structurale, precum calitatea vieții oamenilor sau modul acestora de trăi. Este vorba despre o relație de la parte spre întreg.

În al doilea rând, poate fi vorba despre conotații istorice mai ample, surprinzând trecerea economiei de la o formă inferioară a evoluției spre una superioară, chiar și zigzagurile temporare conjuncturale istorice. Dezvoltarea economică desemnează și raporturi tehnico-economice noi, economico-sociale ce apar în cresterea economică și procesul acesta.

În cel de-al treilea rând, dezvoltarea economică poate fi privită mai restrâns, ca și dezvoltarea unor factori de producție, elemente precum: infrastructura materială, condiții optime la nivel microeconomic și macroeconomic cu privire la combinarea acestor factori de producție, avantaje ale specializării și comunicării intre agenții economici, fluxuri economice stabile între sectoare și regiuni, dezvoltarea coeziunii interne a economiei naționale, calitatea activităților comerciale sau financiar-bancare, etc.

În ultimul rând, noțiunea dezvoltării economice face referire la progrese realizate între agenții economici și mediul lor economic, structuri tehnice și nu numai ( sociale și culturale). Această abordare oferă posibilitatea ca fenomenele de baza economice să fie privite și circumscrie progresului economic, social.

Esența progresului economic o reprezintă schimbarea calitativă a factorilor de producție, relațiilor din viata economică, pentru că economia să se poată adapta la nivelul progreselor sociale într-o anumită etapă, țară sau pe plan mondial. De asemenea, este un proces de trecere de la un nivel inferior la superior manifestat, în general, prin creșterea productivității muncii, nivelului relativ și absolut al indicatorilor macroeconomici, în contextul modernizării structurilor economiei naționale (sectorială, zonală, de ramură, tehnologică, financiar-bancară, etc). Toate acestea trebuie să conducă la îmbunatățirea condiției umane și a calității vieții, fiind totodată un proces social.

În teoria economică se regăsesc mai multe tendințe rezultate din convergența proceselor economice de dezvoltare și creștere în progresul economico-social.

Prima dintre ele se referă la ideea de a acorda semnificație identică, de a egala termenii de dezvoltare și creștere economică.

Cea de-a doua identifică creșterea cu dezvoltarea economică și, uneori, pe ambele, cu progresul economic.

A treia tendință consideră sporirea globală a indicatorilor macroeconomiei, pe fondul transformărilor de structura din economia națională, ca fiind specifică pentru creșterea economică iar progresul economic, o creștere continuă a produsului (consumului) real pe locuitor, sau o creștere a resurselor disponile mai mult decât proporțional fată de populație.

Cea de-a patra tendința combină creșterea economică cu creșterea venitului național, creștere durabilă, ce este susținută pe o perioadă mai lungă, spre deosebire de o expansiune economică ce are loc pe termen scurt. În această viziune, dezvoltarea economică apare ca și schimbări în structura socială și mentală ce împlică relații de antrenare reciprocă între producție și populație ce asigură o creștere durabilă și cumulativă a produsului național global, calitate superioară a vieții și a populației în ansamblu. Astfel, dezvoltarea implică, determină o creștere pe care o și înglobează și o susține.

În cadrul unei dezvoltări economice se desfăsoară acest proces de creștere economică în timp și în spațiu, astfel raportul este de la parte la întreg. Dezvoltarea presupune o creștere economică, dar o creștere economică nu implică întotdeauna și dezvoltare economică. Este socotită că și dezvoltare doar acea creștere care combină și modificări structurale-calitative în economie.

Procesul de creștere economică interferează și cu procesul de reproducție lărgită. Deosebirea constă in faptul că reproduțtia lărgită conturează doar reluarea pe scară mai mare a acestuia, acumulare de capital tehnic, uman, pe când o creștere economică reliefează și factorii utilizați pentru acest scop, combinarea lor și substituirea celor de producție.

În ultimele decenii, teoria creșterii economice evidențiază anumite particularități ce îi definesc identiatea în contextul teoriei normative economice: aceasta este o componentă din cadrul economiei politice ce unește constante cu caracter aplicativ și se caracterizează prin operaționalitate; obiectul său de studiu este bazat pe indicatori economici și modele specifice; reunește achiziții teoretice, dar și aplicative din mai multe discipline, precum: economie, statistică, cibernetică, matematică; se situeaza la granița dintre interdisciplină economiei politice și altele din cadrul sistemului de știinte economice sau din afara acestuia.

1.2. Factorii și tipurile creșterii economice

Factorii creșterii economice reprezintă forma pe care condițiile creșterii economice o îmbracă în viața reală economică a unei țări.

Condițiile unei creșteri economice sunt reprezentate prin ansamblul elementelor natural-materiale, umane, politice, socaile, economice, ecologice, tehnice care, prin consistența lor, permit și favorizează procesele creșterii economice. Acestea pot fi definite ca premisele creșterii economice pentru că îndeplinesc un rol de cadru general, necesar declanșării activităților economice dintr-o țară, precum condiția umană, natural- materială, ecologică, politică, economică, educațională, etc.

Transformarea acestor condiții în factori de creștere economică este rezultatul unui proces mai complex, ce se bazează pe rațiunea și voința umană ce includ si educația, experiența generațiilor ce există și se succed într-un mediu natural și social limitate prin mijloace de atingere a țelurilor, stabilite dinainte. Această transformare are loc in cadrul societății.

Factorii ce intervin în procesul de funcționare unei economii naționale sunt implicați direct sau indirect, mediat, în procesul de creștere economică. Influențele lor sunt foarte complexe, contradictorii și dificil de delimitat. Nu se exclude o ierarhizare a influențelor acestora asupra procesului de creștere economică, unii având acțiune directă și caracter prioritar, decisiv, alții mediată.

Factorii cu influență nemijlocită și decisivă asupra procesului sunt reprezentați de factorii de producție, precum factorul uman (resurse de muncă), factor material ( resurse naturale, echipamente de producție), factor informațional-tehnologic și instituțional.

Sunt generate influențe complementare factorilor anteriori ce sunt considerate factori cu acțiune indirecă, mediată. Aici sunt incluși rata investițiilor, politici financiare, cheltuieli de cercetare-dezvoltare, politici monetare, fiscale, bugetare, capacitatea de absorbție a pieței interne, politici ecologice,etc.

Factorii creșterii economice sunt abordați tridimensional și anume, cantitativ, calitativ și structural.

Dimensiunea cantitativă face referire la volumul global al factorilor. Aportul specific este strict de natură pur extensivă, se produce prin mobilizarea, utilizarea unui volum sporit de elemente de la o perioadă la alta ce presupune un randament constant al lor.

Dimensiunea calitativă presupune randamentul utilizării factorilor, chiar și a cadrului instituțional ce pune amprenta pe viața economică în ansamblu si funcționalitatea sa. Aportul specific este de natură pur intensivă rezultat prin ridicarea nivelului randamentelor specifice implicate in sporirea eficienței economice, de la o perioadă la alta.

Dimensiunea structurală intensifică contribuția cantitativă-calitativă în funcție de proporția în care se combină categoriile de factori si se repartizează pe destinații utile, grup de produse, ramuri economice. Aportul factorilor anteriori depinde și de intensitatea lor și de modificarea ponderii lor în structura economiei naționale. Astfel, influențele pot fi favorabile sau nefavorabile, extensive sau intensive.

1.2.1. Factorul uman

Sub aspect cantitativ, se concretizează în munca prestată de populația ce ocupă un anumit teritoriu într-o anumită perioadă de timp. Acțiunea sa ține de ocuparea populației disponibile. Este asociat cu o creștere economică procesul de creștere a numărului de locuri de muncă, chiar dacă specialiștii au păreri diferite cu privire la această depdendență. Creșterea ocupării prin locuri de muncă noi create sporește creșterea economică, dar există opinii ce consideră că aceasta este doar o consecință a creșterii ce se datorează antrenării pe care sporirea PNB o are asupra fondurilor de investiții.

Calitativ, factorul uman se exprimă prin calitatea sa, ce este dependentă de capitalul uman și de motivația in muncă, prin productivitatea muncii, înzestrarea tehnică, informatică a muncii. Evoluțiile de acest gen sub subsumate unui progres calitativ al acestui factor. Importanța acesteia rezultă din existența unor rezerve nelimitate teoretice ce pot fi mobilizate în decizii corespunzătoare, fără prea multe eforturi investiționale.

Dimensiunea structurală este reprezentată prin structuri specifice ocupării pieței muncii. Între ramuri, sectoare, industrii, firme există transferuri de personal în funcție de tendințele pieții muncii, cum ar fi tendințele tehnico-științifice din sistemul de învățământ sau cererea de locuri de muncă pentru ramurile aflate pe poziții avansate tehnologic. Intervine și interesul întreprinzătorului, investiții de dezvoltare, plasarea capitalului.

1.2.2. Factorul material

Dimensiunea cantitativă se prezintă sub aspectul de volum de capital tehnic in exploatare, stoc de bunuri de capital pentru investiții la un anumit moment. Mobilizarea se realizează prin formarea de fluxuri de resurse de acest tip, materiale, ce au destinație productivă, ce conduc la o producție sporită. De regulă, acestea apar prin procese de investiții ce duc la cumularea de capital tehnic. Restricțiile apar din limitarea acestor fonduri sau din criterii tehnologice, economice de combinare a celor doi factori, uman și material. De asemenea, caracterul epuizabil al resurselor materiale limitează această dimensiune.

Dimensiunea calitativă a factorului material menține creșterea economică prin productivitatea capitalului real tehnic. Acest randament depinde de tehnologie, valorile sale reale fiind condiționate și de colaborarea cu factorul uman. Acest factor, sub aspect cantitativ, nu are în timp comportament cumulativ, variază între diferite caracteristici tehnice, informatice, economice,etc.

Dimensiunea structurală a acestuia pune în evidență eterogenitatea resurselor factorului material, se referă la repartizare teritorială a resurselor de capital tehnic, intermediant fiind piața bunurilor de capital cu capitalul tehnic fix si circulant. Resursele de materiale și energie, materii prime, echipament de producție se utilizează alternativ, astfel pot fi plasate diferit structural. Tendințele si cererea pieței intervin în echilibrarea dinamicii de resurse pe ramuri, activități, industrii, agenți economici.

1.2.3. Factorul informațional, tehnologic

Progresul științei sporește semnificativ rolul calitativ al acestora, intensificându-se acțiunea unor neofactori de producție, cum ar informațiile științifice, managementul afacerilor, inovații, etc. Sectoarele prioritare în această categorie sunt electronica, telematica, informatica, robotica, etc. Există un proces de transformare permanent a dimensiunilor pe care factorii clasici le aduc in creșterea economică, spre accelerarea vitezei timpului și spațiului în afaceri. Acesta semnifică, de fapt, progresul in om și mediul pe care îl crează.

Factorul instituțional organizațional creionează normele si regulille care asigură o funcționare normală a organizațiilor în afaceri. Acest factor devine important în sistemele în care complexitatea interdependențelor crește puternic în planul intrărilor, ieșirilor, orizontal și vertical. În esență, factorul conturează mediul în care agenții economici își desfășoară activitatea, adecvat unei funcționări normale, legale si etice.

1.2.4.Tipurile de creștere economică

Tipurile de creștere economică sunt extensiv și intensiv în funcție de contribuția pe care factorii direcți o aduc la sporirea PIB sau PNB pe locuitor, într-o anumită perioadă.

Tipul extensiv presupune ca, contribuția majoritară să corespundă laturii cantitative a factorilor direcți. Acest tip se întâlnește în țările care au înregistrat în trecut sau în prezent un nivel economic mai scăzut, care nu permite satisfacerea cererii agregate de pe piață sau valorificarea resurselor naționale. Miza creșterii se bazează pe eforturi investiționale, prin atragerea de capital intern sau extern. Alte limite sunt reprezentate de numărul populației care necesită efort ridicat de susținere a creșterii.

Crearea unui potențial propriu si utilizarea acestuia este crucială pentru că o creștere extensivă se poate susține pentru o perioadă de timp limitată, deoarece resursele sunt epuizabile, greu regenerabile. Această creștere determină crearea unui aparat tehnic ca și suport în vederea acumulării unei infrastructuri productive ce poate susține efecte calitative pe termen lung.

Tipul intensiv de creștere economică are o structură diversificată, proprie economiilor avansate, capabile de generarea de progrese tehnice sau aflate deja în echilibru consolidat cu oferta pieții. Astfel, activează mecanisme economice speciale create prin politici ce țintesc antrenarea unor resurse din latura cantitativă a lor, ce pot contribui la majorarea și sporirea rezultatelor macroeconomice viitoare pe locuitor.

Această creștere este mult mai în masură de a se autoîntreține și de a se autoaccelera prin conexiune pozitivă inversă. Sistemele beneficiază de impactul favorabil al inovării, de efectele tehnologiei, informației, telecomunicațiilor.

Tipul intensiv succede, în general, pe cel extensiv, la granița dintre acestea se află tipul intermediar, în care elementele cantitative si calitative contribuie relativ egal și comparabil la sporirea rezultatelor macroeconomice. Acesta poate predomina în economie pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă, depinzând de factori interni și de conjunctura mondială.

1.2.5. Modele de creștere economică

Modelarea se referă la a elabora și a utiliza modelele economico-matematice în scop teoretic sau pragmatic, de previzionare și de dirijare a procesului de creștere economică. Modelele de creștere economică reprezintă expresia matematică dintre factorii și rezultatele acestui proces de creștere economică prin intermediul unor funcții și parametri specifici.

Tipurile de modele de creștere economică sunt:

modele macroeconomice: acestea acoperă întregul spațiu economic național și operează cu indicatori macroeconomici ce reflectă efortul și rezultatele, funcționalitatea și structura sistemului economic per ansamblu.

modele de dinamică economică: reflectă modificarea în timp a valorilor parametrilor ce indică creșterea economică și a corelațiilor dintre ei; conceptul de traiectorie a creșterii economice este esențial și reprezintă o serie de momente, stări atinse sau previzibile ale procesului de creștere economică într-o anumită perioadă de timp, permițând analiza și construirea traiectorii de creștere prin ipoteze și opțiuni.

Datorită complexității, procesul de creștere economică nu poate fi reprezentat doar printr-un simplu model agregat. Fiecare dintre modele este rezultatul unei abordări simplificate care se confruntă cu limitele gradului de formalizare și poate face abstracție de factori și corelații esențiale. Astfel, se operează cu modele integrate ce sunt capabile să ofere o reprezentare a creșterii economice corespunzătoare.

Atunci când sunt utilizate în scop previzional, modelele au un caracter descriptiv si sunt folosite pentru simulare. Utilizarea lor în scopuri de optimizare permite asocierea lor cu cele proprii a unor economii de comandă unde se folosește o funcție cu scop unică la nivelul sistemului ce oferă un caracter normativ modelului.

Din punct de vedere al gradului lor de agregare, modelele creșterii economice pot fi monosectoriale sau multisectoriale. Primele dintre acestea nu permit o diferențiere pe ramuri economice a intrărilor și rezultatelor , astfel abstractizarea lor este crescută. În acest caz, indicatorii de efort și rezultate iau expresia cea mai agregată și combinarea lor este considerată de aceeași natură în ansamblul economiei. Modelele multisectoriale diferențiază funcțiile de transformare a factoriilor în rezultate pe ramuri, precum și contribuția specifică a fiecărei ramuri la obținerea unor indicatori macroeconomici sintetici. Astfel de modele lucrează cu variabile precum: PNB pe locuitor, rimtul său, volumul capitalului si volumul muncii, coeficienți de substituire a factorilor de producție, volumul investițiilor, importul, exportul, soldul balanței de plăți externe, înzestrarea tehnică a muncii, etc.

Printre cele mai cunoscute modele de creștere economică se află cel al lui R.F. Harrod ce presupune existența unor ritmuri posibile de creștere a venitului național: rata garantată, rata naturală și rata turism sau rata de facto. Rata garantată se referă la deciziile individuale și dă satisfacție întreprinzătorului, cea naturală este determinată de condiții fundamentale, precum creșterea populației, a forței de muncă, a productivității muncii, a progresului tehnic, iar cel de-al treilea ritm poate fi egal cu oricare dintre cele anterioare sau nu poate coincide cu niciunul dintre ele.

Aceste rate se exprima cu ajutorul unor ecuatii.

Rata garantata poate fi exprimată prin relația:

Gw * Cr=s ,

in care:

Gw= rata garantată a venitului național ce oferă întreprinzătorului posibilitatea de a-și menține investițiile si oferă satisfacție

Cr= coeficientul necesar de capital în concordanță cu necesitățile întreprinzătorului

s= rata acumulării, raportul dintre investiții (I) și venitul net (Δy)

Rata naturală se exprimă prin relația:

Gn*Cr=s sau Cn*Cr≠s,

în care, Gn este rata de creștere naturala ce o permit condițiile fundamentale.

Rata de turism sau de facto se calculează cu relația:

G*C= s,

unde:

G= rata de creștere a venitului național, raportul dintre creșterea venitului național ΔY și venitul național al perioadei anterioare (Y0)

C= coeficientul capitalului, raportul între investiții (I) și creșterea venitului (ΔY)

S= rata acumulării

În opinia lui R.F. Harrod, pentru a exista o situație stabilă si prosperă, trebuie ca rata de facto (G) să fie egală cu rata garantată (Gw) și cu rata naturală (Gn). Însa, în realitate, acestea sunt diferite și poate exista o stare de recesiune sau o stare de boom.

Dacă rata de facto este mai mare ca cea garantată (G>Gw), atunci apare tendința de boom, iar dacă este mai mică are loc tendința de recesiune. Starea de boom se explică prin faptul că pe piață va exista o ofertă de bunuri de investiții mai mică decât cererea și astfel investițiile vor fi impulsionate. Starea de recesiune corespunde unui surplus de bunuri investiționale ce duce la o reducere a boom-ului.

Acest model reflectă legături reale funcționale, precum cele dintre rata acumulării și ritmul creșterii venitului național sau cea dintre coeficientul capitalului, necesarul de capital și creșterea populației.

1.3. Dezvoltarea durabilă- premisa evoluției economice contemporane

1.3.1. Definiții ale conceptului

Conceptul a fost lansat pentru prima dată la Conferința O.N.U. asupra Habitatului Uman de la Stockholm, în anul 1972. Acesta s-a consacrat după 15 ani, cu ocazia Conferinței Mondiale privind Mediul și Dezvoltarea, atunci când Comisia Brundtland a publicat „Viitorul nostru comun” cu privire la schimbări necesare pentru o dezvoltare durabilă. Conceptul s-a definit ca „acel mod de dezvoltare care satisface necesitățile actualei generații fără a compromite șansele generației viitoare de a-și satisface propriile nevoi”.

Banca Mondială a definit acest concept de dezvoltare durabilă ca fiind „ acel proces prin care politicile de dezvoltare și de protecție a mediului se bazează pe o comparație a costurilor cu beneficiile, astfel încât să se asigure protecția mediului, concomitent cu creșterea bunăstării sociale”.

1.3.2. Obiectivele, dinamica abordării

Conceptul de dezvoltare durabilă cuprinde mai multe obiective de natură politică și socială, anume:

modificarea procesului de creștere;

asigurarea unui nivel al creșterii sustenabile a populației;

sporirea și conservarea resurselor;

satisfacerea nevoilor de muncă, energie, hrană, locuințe, apă, asistență medicală pentru locuitori;

restructurare tehnologică;

integrarea acestor procese într-unul unic.

În acest cadru au fost formulate și alte concepte ce îl dezvoltă pe cel de bază, precum „dezvoltarea industrială ecologic durabilă” , exploatarea forestieră durabilă, comerțul durabil, energia durabilă, gestiunea durabilă a apei, bunăstarea locurilor de muncă durabile (cele din urmă formând obiectul unor documente și dezbateri pe planul internațional de tipul U.N.I.D.O., U.N.C.T.A.D).

Pentru toate acestea s-a stabilit un model dezvoltare cu ajutorul a următoarelor criterii: să protejeze biosfera, să utilizeze capital uman și material eficient, să promoveze echitatea în legătura cu distribuția cheltuielor pentru protecția mediului între segmentele populației și între țări, generații, în ceea ce privește calitatea factorilor de mediu.

Înca din 1987, se subliniază necesitatea de a menține diversitatea genetică, în acest scop s-au introdus programe politice pentru problemele protecției speciilor și a ecosistemelor amenințate, insistându-se asupra dezvoltării unei cooperări internaționale pentru asigurarea unei stabilități a ecosistemelor de care economia mondială depinde.

Prin documentele și dezbaterile respective se conturează o abordare mai complexă a obiectivelor generale ale dezvoltării durabile pe trei subsisteme, în următorul fel:

-Redistribuirea veniturilor -Estimare

-Angajare – Participare – Evaluare

-Asistență direcțională – Consultare – Internalizare

Esența unui sistem economic este dată de maximizarea cantității de bunuri si servicii produse în condițiile maximizării eficienței utilizării resurselor de toate felurile. Obiectivele sistemului social conturează alocarea echitabilă, la toate nivelurile, a bunurilor și serviciilor, antrenrarea membrilor societății la procesul dezvoltării și menținerea diversității culturale pentru egalitatea șanselor și posibilitatea de adaptare la modificarea unor condiții socio și geo-economice. Sistemul ecologic are ca obiective principale menținerea biodiversității pentru adaptarea la biosferă și la modificări geoclimatice.

Provocarea lansată de Lester R. Brown in lucrarea sa cea din urmă, „Planul B”, este de a construi „o nouă economie și a face asta suficient de rapid, înainte să depășim suficiente termene impuse de mama natură ca sistemul economic să înceapă a se prăbuși”. Se impune promovarea unui „buget pentru refacerea planetei”, concomitent cu cel pentru eradicarea sărăciei, folosirea unor oportunități ce sunt oferite de noile tehnologii pentru a putea fi economisite resursele, accelerarea reciclării materialelor, trecerea la economia bazată pe resurse regenerabile (energie solară, geotermală, eoliană, hidrogen, bioenergie), trecerea la o economie bazată pe reciclare și pe reutilizarea resurselor.

1.3.3. Politica Uniunii Europene în domeniul mediului

Politica în domeniul mediului prezintă o importanță deosebită pentru România, devenită membra U.E. la 1 ianuarie 2007. Politica de mediu a Uniunii Europene este un capitol nou al politiciilor comunitare ce a apărut în 1972 la impulsul Organizației Națiunilor Unite asupra mediului înconjurător de la Stockholm. Au fost formulate principii și șase programe de acțiune pentru mediu (PAM), dintre care PAM 6 care face referire la strategia de dezvoltare durabilă si precizează patru arii ale politicii de mediu pentru perioada 2001-2010:

schimbarea climatică, încălzirea globală și reducerea emisiilor de gaze ce produc efectul de seră cu 8% față de 1990, conform Protocolului de la Kyoto;

protecția naturii, biodiversitatea, îndepărtarea amenințărilor speciilor;

sănătatea raportată la mediu și asigurarea unui mediu ce nu implică riscuri pentru sănătatea oamenilor;

conservarea resurselor naturale, gestionarea deșeurilor.

Principiile ce stau la baza politcii U.E. de mediu sunt:

principiul prin care poluatorul plătește, astfel acesta suportă cheltuieli legate de măsurile pentru combatarea poluării stabilite de autorități publice;

„ Principiul precauției” ce prevede măsuri de precauție în cazul în care există amenințări la mediu și la sănătatea umană;

„ Principiul protecției ridicate a mediului”;

„ Principiul integrării” care prevede ca cerințele protecției să existe în definirea altor politici comunitare;

„Principiul acțiunii preventive”;

) „Principiul proximității” ce are drept scop de a încuraja comunitățile locale spre a-și asuma responsabilități în legătură cu deșeuri si poluarea ce o produc.

România și-a asumat principiile și normele Uniunii Europene precum și celelalte prevederi în legătură cu asigurarea unui cadru instituțional și a mijloacelor pentru realizarea acestor obiective a politcii de mediu.

Capitolul 2

Evoluții macroeconomice ale economiei românești în perioada contemporană

2.1. Evoluția produsului intern brut al României la nivel național și la nivel regional

Indicatorul macroeconomic, produsul intern, exprimă producția finală de bunuri economice, în expresie brută și netă, ce ține seama de criteriul „intern”.

Produsul intern brut este principalul agregat macroeconomic și reprezintă „valoarea adăugată brută a producției finale produsă în decursul perioadei de calcul de agenții economici care își desfășoară activitatea în interiorul țării”.

a) În funcție de metoda de producție (metoda valorii adăugate), acest indicator se calculează ca suma valorii adăugate brute (V.A.B) ce este creată de factorii de producție in unitățile din interiorul țării ce produc bunuri materiale și servicii și agregarea valoriilor pe sectoare, pe ramuri și pe ansamblul economiei naționale.

PIB= ∑ VABi,

în care i reprezintă sectorul sau ramura economiei naționale.

Dacă din valoarea brută a bunurilor produse într-un sector scădem consumul intermediar (CIi) , valoarea bunurilor și serviciilor produse într-o perioadă de calcul folosite pentru a produce noi bunuri economice se obține valoarea adăugată brută pe sector sau ramură economică națională (VABi):

VABi= PBi – CIi,

în care produsul intern brut se calculează cu relația:

PIB= ∑PBi – ∑CIi

Daca la valoarea PIB exprimată în prețurile factorilor, se adaugă impozitele indirecte nete (IIN), se obține produsul intern brut la prețurile pieței (PIBpp):

PIBpp= PIBpf + IIN.

Produsul intern net în prețurile factorilor (PINpf) reprezintă valoarea adăugată netă (VAN) a agenților economici, a sectoarelor sau a ramurilor economiei naționale. Se calculează prin scăderea din valoarea adăugată brută a consumului capitalului fix sau amortizarea (A):

PIN pf= ∑VABpf – ∑A = ∑VANpf – PIBpf –A

Pentru a trece de la PIN exprimat în prețurile factorilor, la PIN în prețurile pieței se adaugă valoarea adăugată netă în prețurile factorilor și impozitele indirecte nete (IIN):

PINpp = ∑VANpf + IIN

Cu ajutorul indicatorilor PIB și PIN se obțin informații cu privire la contribuția fiecărei ramuri la obținerea indicatorilor macroeconomici și la satisfacerea unor cerințe sociale, de import și export.

b) Prin metoda utilizării finale sau metoda cheltuielilor, produsul intern brut la prețurile pieței se obține prin însumarea elementelor: consum privat (CPV), consum public (CP), investiții brute (Ib), export net, diferența dintre valoarea bunurilor ce fac obiectul exportului și a celor importate (EN):

PIBpp= CPV + CP + Ib+ EN

După această metodă, un astfel de indicator macroeconomic însumează elemente ce țin de utilizarea finală a bunurilor economice, cu excepția bunurilor importate.

c) Prin metoda repartiției sau a însumării veniturilor, produsul intern brut în prețul factorilor se obține prin însumarea veniturilor factorilor de producție (VF) și a amortizării capitalului fix (A):

PIBpf = ∑VF + A,

în care produsul intern net în prețurile factorilor se calculează ca sumă a veniturilor factorilor de producție:

PINpf = PIBpf –A sau PINpf = ∑VF

Prin utilizarea acestei metode se face posibilă trecerea de la un calcul macroeconomic intern la un calcul macroeconomic național folosit în determinarea venitului național (VN) și a celui disponibil (VD).

„Produsul național este un indicator macroeconomic agregat ce exprimă rezultatele activității de producție din punct de vedere al criteriului național, sub forma valorii producției finale de bunuri economice. El se calculează ca produsul național brut (PNB) și produsul național net (PNN), exprimat în prețurile factorilor de producție și în prețurile pieței” .

Produsul național brut se calculează prin adăugarea la produsul intern brut a veniturilor factorilor producției obținute de agenții economici la nivel național din producția desfășurată în alte țări și scăderea veniturilor factorilor producției realizată de agenții economici străini din țară. Astfel, la PIB se adaugă soldul veniturilor factorilor producției raportați la străinătate (SVFSVAB) la valoarea bruta:

PNB= PIB + SVFSVAB

Produsul național net este egal cu produsul intern net la care se mai adaugă și soldul veniturilor factorilor producției străini, ca și valoare adăugată netă:

PNN= PIN + SVFSVAB

În prețurile factorilor, PNN reprezintă venitul național al societății (VN):

PNNpf = VN

Prin raportarea PIB sau PNB la un indice ce reflectă modificarea prețurilor bunurilor ce fac parte din metodologia calcului acestora, se va obține mărimea indicatorilor în prețuri comparabile. Spre exemplu, raportând PIB în prețuri curente la PIB în prețuri comparabile se obține deflatorul PIB. Acesta are această denumire pentru că poate fi utilizat la ajustarea deflației sau inflației a calculelor indicatorilor macroeconomiei exprimați în prețuri curente, pentru a se ajunge la a măsura modificări reale ale producției. Deflatorul este un indice general al prețurilor, mai cuprinzător decât deflatorul PIB sau PNB.

Exemplu: PIB-ul într-un an în prețuri curente este de 20.000 mld. u.m., iar deflatorul PIB este de 50% în perioada curentă raportat la perioada de bază. Atunci:

PIBp.com.1 = = 4.000 mld. u.m.

Dacă, în perioada de bază PIB era de 10.000 mld. u.m., atunci indicele de creștere PIB exprimat în prețuri comparabile va fi egal cu:

PIBp.com1/0 = = = 0,4 = 40%

Acest lucru semnifică faptul că PIB-ul real, în prețuri comparabile a scăzut cu 60%, la 40% în perioada curentă față de cea de bază, reprezentând dinamica reală a PIB-ului.

Dacă se raportează PIB nominal la PIB în prețuri curente din perioada de bază se obține dinamica nominală PIB. Astfel, pe exemplul anterior:

PIB np1/0 = = = 200%

În expresie reală, indicele PIB se poate calcula și cu relația:

PIBCOMp1/0 = = = 0,4= 40%

Acest rezultat înseamnă că indicele creșterii PIB în prețurile curente ale perioadelor include influența modificării producției fizice și influența modificării prețurilor. Valoarea reală ce poate elimina influența prețurilor în perioada curentă este PIB = 40.000 mld. u.m.

Grafic nr. 1 Evoluția produsului intern brut în România

Sursa: Anuarul Statistic al României, 2013, p.371.

În graficul de mai sus se poate observa evoluția produsului intern brut în ultimii 23 de ani, respectiv din anul 1990 până în anul 2012, datele din 2013 fiind semidefinitive.

Se observă că, odată cu încetarea perioadei comunismului în România, valorile produsului intern brut erau sub 100%, în anul 1990, înregistrând un procentaj de 94,4%. A urmat apoi o perioadă de declin, care a fost redresată dupa numai un an de zile, astfel că în anul 1993 PIB-ul a înregistrat valori peste 100%, situație ce a continuat sa se mențină pentru inca trei ani. Au urmat apoi fluctuații ale procentelor PIB, valori mai scăzute precedate de altele care au sporit odată cu anul 1998 si până în 2001 când indicatorul a început să cunoască valori de peste 100% și, cel mai important fapt de subliniat, este că acestea s-au menținut aproape constante pe parcursul a celor opt ani, până in 2008. În anii 2008-2009, efectele crizei se fac simțite și in România, astfel că valorile produsului intern brut cunosc o scădere bruscă, de la 107,3% la doar 93,4 %. Economia țării are de suferit, această criză încercând să se redreseze până în 2013, situație în care PIB-ul începe să cunoască valori estimative peste 100%.

O analiză a acestui indicator este permisă și în funcție de contribuțiile la creșterea PIB pe categorii de resurse. Astfel, se observă in graficul următor cum contribuie fiecare categorie de resurse la formarea produsului intern brut (agricultură, silvicultură și pescuit, industrie, construcții, servicii, impozite nete).

Grafic nr.2 Contribuții la creșterea produsului intern brut, pe categorii de resurse

Sursa: Anuarul Statistic al României, 2013, p.371.

Tendința generală a PIB-ului din 2009 până în 2012 este de creștere. Contribuțiile fiecărui sector la sporirea PIB sunt, însă, diferite de la an la an, în sens crescător sau descrescător, cunoscând o multitudine de valori, mai puțin constante.

Astfel, se observă, pe ramura agriculturii un trend crescător pe parcursul celor trei ani, din 2009 până în 2011, dar o scădere bruscă a procentelor cu care contribuie la creșterea PIB în anul 2012, scădere semnificativă, astfel reducându-se volumul valorii adăugate provenite din agricultură, vânat și silvicultură începând cu anul 2012. În anul 2013, contribuțiile încep să cunoască valori pozitive.

Cele mai mari contribuții întâlnite de ramura industriei la sporirea PIB-ului a fost în anul 2010, procentul de participare a fost pozitiv, spre diferență de ceilalți ani luați în calcul în această perioadă, ani în care valoarea adăugată provenită din industrie a înregistrat valori foarte apropiate de zero sau chiar negative.

Procentul provenit din construcții nu cunoaște valori pozitive decât în anul 2012 și 2013, când se pare că a întâlnit o redresare destul de imprevizibilă, datorită valoriilor foarte apropiate de zero.

Serviciile cunosc într-adevăr o creștere a procentului ce îl aduc la sporirea produsului intern brut, întrucât valoarea adăugata provenită din acest sector crește începând cu anul 2011, menținându-se aproape constantă și în anul 2012, dar întâlnind scăderi în anul 2013.

Cea din urmă, contribuția impozitelor nete la crearea valorii adăugate brute în România, este reprezentată prin valori pozitive, apropiate de cea nulă, din 2010 până în 2013, astfel se poate spune că ponderea acestora, deși a crescut față de anul 2009 semnificativ, pe parcursul ultimilor ani analizați a rămas aproape constantă, ceea ce poate însemna și faptul că populația țării nu a fost afectată de plata unor impozite din ce în ce mai mari.

Tabel nr. 1

Produsul intern brut pe categorii de resurse

anul precedent = 100

Sursa: Anuarul Statistic al României, 2012, p.354.

Acest tabel sintetizează gradul de implicare și procentul contribuției fiecărei ramuri la formarea produsului intern brut în România. Așa cum am precizat anterior, valorile acestui indicator în țara noastră se redresează ușor, crescând treptat, iar în anul 2012 apare o ușoară scădere de la 102,8 procente la 100,6 față de anul anterior. Astfel, produsul intern brut pe locuitor reflectă aceleași tendințe valorice.

Un aspect important îl constituie și felul în care valoarea adăugată creată în interiorul țării a fost utilizată. În acest tabel se observă corelațiile dintre anul precedent și anul următor, ceea ce reflectă un consum final efectiv tot în creștere în ultimii ani, într-un ritm mai alert decât creșterea valorii adăugate, deci a produsului intern brut, creând posibile dezechilibre.

Astfel, în figura următoare este prezentat procentul cu care contribuie la formarea produsului intern brut fiecare dintre utilizările precizate anterior. În acest fel, se poate observa felul în care valoarea adăugată creată se modifică, cunoscând anumite limite, scăderi constante concomitent cu fluctuațiile consumurilor concretizate în consumuri finale individuale ale gospodăriilor, colective ale administrațiilor publice, exportul net, consumuri din variația stocurilor si formarea brută de capital fix.

Grafic nr.3 Contribuții la creșterea produsului intern brut, pe categorii de utilizări

Sursa: Anuarul Statistic al României, 2013, p. 372

2.2. Piața muncii și ocuparea forței de muncă la nivelul economiei românești în perioada contemporană

După evenimentele din 1989, a început formarea pieței muncii în România având la bază o nouă teorie privind munca ca o marfă specifică, spre diferență de sistemul anterior economic în care aceasta nu era văzută ca o marfă. Acest proces face parte din tranziția la o economie de piață concurențială modernă.

Piața muncii se formează cu ajutorul mai multor procese, în cadrul cărora se realizează perfecționări profesionale, restructurări, schimbări esențiale ale înzestrării tehnice a muncii, etc, în concordanță cu obiectivele strategice stabilite de această reformă a economiei. Aria de cuprindere, ritmul, profunzimea și costurile acestor procese conturează diferitele stadii prin care ele trec spre atingerea țintelor unei piețe de muncă modernă și eficientă.

Trăsăturile ce caracterizează piața muncii sunt:

resursele muncii cunosc evoluții divergente; ele sunt relativ constante, în general, cu ușoare tendințte temporare de creștere, ponderate în populația locală, în timp ce populația ocupată se reduce considerabil. Astfel, rata șomajului crește pe fondul resurselor de muncă relativ constante și se modifică pe seama ieșirilor de sub perioada legală a perioadelor de șomaj;

raportul între populația ocupată, salariați, pensionari are efect direct asupra echilibrului de pe piața muncii ținând cont de principiul potrivit căruia pensiile se plătesc din contribuțiile celor ce lucrează; această relație trebuie apreciată mai complex și trebuie să implice și ajutoarele de șomaj, contribuțiile la pensii;

restructurarea este specifică nevoii de contracarare a inflației și a recesiunii; acest lucru înseamnă că restructurarea nu s-a înfăptuit în România prin substituția normală dintre capital și muncă urmând calea investițiilor, astfel nu a fost realizată o restructurare de dezvoltare economică competitivă.

Ramurile ce au cunoscut o restructurare semnificativă a ocupării sunt cele în care se înregistrează productivitate mai scăzută sau cele care sunt consumatoare de PIB directe și de valoare adăugată. Unele dintre acestea vor putea contribui la creșterea valorii adăugate.

Cunoașterea stării pieții muncii ajută la crearea unor soluții viabile pentru o gestionare mai bună a sa și conduce la realizarea unor previziuni realiste cu privire la relațiile dintre muncă, salariu și management, inflație, productivitate și șomaj sau la relația dintre negocierile colective și salarii. Astfel, se conturează mai multe aspecte semnificative, precum:

piața muncii noului sistem din România poate fi formată pe o perioadă de timp îndelungată, având nevoie de legi noi, reglementări juridice, structuri la care să se raporteze agenții economici cu grad de maturitate si responsabilitate ridicat;

În România, piața muncii nu cunoaște înca toate reglementările legislative ce pot evita distorsiuni, blocaje sau disfuncționalități și ce pot permite formarea și funcționarea sa normală. Acest lucru se află în concordanță cu piața monetar-financiară și a bunurilor economice pentru că nu se poate utiliza și reglementa doar mecanismul muncii, fără ca moneda, prețul, titlurile de valoare, creditul,etc să funcționeze eficient.

piața muncii românești are o sferă limitată de cuprindere și se intercondiționează cu ocuparea forței de muncă; astfel trebuie apreciată exact ocuparea ca și un proces ce poate să depășească cadrul pieței muncii;

Ocuparea pe structuri profesionale demonstrează că aceasta este rezultatul procesului de tranziție spre un tip de economie nou ce are la bază modificări substanțiale în domeniul stimulării liberei inițiative și a domeniului proprietății.

Problemele ce apar pe piața muncii se lovesc de tensiunile instituțional-legislative care duc la efecte negative pe termen lung și mediu. În practică, noua legislație a muncii se dovedește a fi incoerentă și insuficientă raportată la dinamica pieței muncii, fiind slab abordate aspecte sociale, precum: protecția salariaților din sectorul particular, în situații de lichidare a întreprinderilor, în cazul restructurărilor,etc.

mecanismele de gestiune a pieței întâmpină disfuncționalități pe plan microeconomic și macroeconomic;

Un rol important îl ocupă informația. Colectarea, prelucrare, distribuirea informației trebuie să ajute la înfăptuirea și elaborarea strategiilor și politicilor referitoare la piața muncii ce trebuie să aibă la bază credibilitate, veridicitate, transparență, eficiență sistemică. Informația implică aprecierea justă și operativă a cererii și ofertei de muncă, a costului forțelor de muncă, a șomajului, aspecte sociale, etc.

pe fondul crizei din întreaga economie, se manifestă și o criză a locurilor de muncă;

Stoparea și reducerea cererii de muncă apare datorită unor procese esențiale, cum ar fi: decapitalizarea întreprinderilor, devalorizarea leului, dereglări monetar-financiare, deficitul balanței de plăți, scăderea investițiilor. Astfel, criza de locuri de muncă este expresia crizei muncii și a pieței acesteia fiind limitată doar la forma de șomaj, până nu demult. În prezent, aceasta nu mai este limitată doar la fenomenul șomajului, manifesându-se și în domeniul ocupării, ce devine precară, depășind proporțiile șomajului.

Gradul de cuprindere în învățământ a populației cu vârstă de școlarizare se diminuează;

Acest aspect determină scăderea nivelului de instruire mediu a populației ce implică consecințe grave pe termen lung asupra forței de muncă. La acest lucru contribuie și o pondere redusă în PIB a cheltuielilor cu învățământul, ceea ce indică o subapreciere a dimensiunii umane și sporește riscul economio-social, precum și cel al integrării în U.E.

În anul 2012: În anul 2013:

Grafic nr. 4 Populația ocupată civilă pe activitățile principale ale economiei naționale

sursa: Sursa: Anuarul Statistic al României, 2013, p.102.

Se poate observa din graficele anterioare faptul că populația ce ocupă diferitele sectoare ale economiei românești își păstrează valorile apropiate de la an la an, cel mai mare procent al populației regâsindu-se și menținându-se în cadrul serviciilor.

Grafic nr.5 Evoluția numărului mediu al salariaților

Sursa: Anuarul Statistic al României, 2013, p.104.

Numărul mediu al salariaților manifestă o ușoară tendință de scădere în ultimii ani, rămânând în limite destul de constante. Se observă din graficul de mai sus faptul că mai mult de jumătate din populația de salariați din România lucrează în sectorul privat, iar acest număr este tot mai mult în creștere în ponderea numărului mediu total de salariați din interiorul țării.

După cum am precizat și anterior, un subiect delicat este reprezentat de șomajul înregistrat la nivelul economiei românești. Acesta a cunoscut cele mai crescute valori în perioada anilor 2009-2010, în ultimii ani scăzând favorabil odată cu scăderea ratei totale a șomajului. Astfel, numărul șomerilor înregistrați în ultima perioadă este prezentat în graficul următor.

Grafic nr.6 Numărul șomerilor înregistrați

Rata șomajului înregistrată în această perioadă se manifestă în următorul mod:

Grafic nr.7 Evoluția ratei șomajului

Sursa: Anuarul Statistic al României, 2013, p.104,105

Din ambele grafice se poate vedea că, începând cu anul 2009, aproape de jumătatea numărului de persoane șomere este reprezentată de populația de sex feminin, acest trend păstrându-se chiar până în anul 2013, o cauză posibilă putând fi chiar criza economica mondială.

Important este că, per ansamblu, rata șomajului reflectă o scădere și, deci, tot mai multă populație a României contribuie la ocuparea forței de munca pe teritoriul țării.

2.3. Inflația și politicile antiinflaționiste

2.3.1.Evoluția fenomenului inflaționist în România

Inflația este percepută, ca și fenomen economic, ca fiind o creștere generalizată și de durată a prețurilor și respectiv, o reducere a puterii de cumpărare a unității monetare.

Există unele creșteri ale prețurilor care nu reprezintă expresia inflației, astfel dacă calitatea intrinsecă a unor bunuri marfare economice crește nu putem vorbi despre fenomenul de inflație sau dacă intervin anumite șocuri timpurii asupra cererii sau a ofertei agregate sau chiar dacă apar accidente la aprovizionare se produce o creștere a prețurilor după care revin la nivelul anterior.

Inflația este expresia unui dezechilibru macroeconomic de tip monetar-marfar, fenomen ce a însoțit o mare parte din istoria omenirii, evoluând modest în perioada în care a existat sistemul monetar aur (din secolul al XVIII-lea până la jumătatea secolului XX), iar după cel de-al Doilea Război Mondial, inflația a avut un caracter continuu, de durată, permanent, fără a înâlni perioade deflaționiste.

În România, potențialul inflației s-a acumulat ritmic în anii economiei de comandă și a explodat odată cu liberalizarea prețurilor din 1990. Inflația aceasta galopantă a fost alimentată și susținută de procesele de autoîntreținere ce o generează și de modul proiectării și promovării Reformei economice în contextul economic internațional nefavorabil. Chiar dacă în ultimii ani se observă un fenomen dezinflaționist, procentul de creștere a prețurilor are semnificație mai amplă și efectele asupra agenților economici iau înca amploare.

Măsurarea și formele inflației

Pentru a se calcula nivelul și evoluția inflației există anumite modalități convenite instituțional bazate pe indici ai prețurilor ce reprezintă o medie ponderată a acestora pentru un anumit număr de bunuri și servicii. Se pot alege: indicele general al prețurilor și deflatorul PIB (PNB), indicele prețurilor de consum (IPC), indicele costului vieții, indicele prețurilor bunurilor de capital, scăderea puterii de cumpărare a banilor, „coeficientul de devansare a creșterii indicatorilor macroeconomici rezultativi (PIB,PNB) de către masa monetară aflată în circulație și disponibilă pentru achiziționarea mărfurilor” .

Cel mai utilizat dintre acestea este indicele prețurilor de consum, fiind determinat de organismele autorizate pe baza unui „coș de bunuri” de consum ce cuprinde: bunuri de uz curent, alimente, bunuri de folosință personală, îmbrăcăminte, articole de toaletă, sport și excursii, servicii de transport, de ocrotire a sănătății, de învățământ,etc.

În țara noastră, inflația se evaluează cu ajutorul indicelui prețului de consum de tip Laspeyres, cu următoarea relație:

IPC= * 100,

unde:

q= cantitățile de bunuri

p= prețurile unitare

i= ponderea fiecărei grupe deținute în bugetele de familie ale salariaților, pensionarilor, etc.

0,1= perioada de bază, curentă

Rata inflației= IPC – 100

IPC se calculează cu ajutorul unui nomenclator de sortimente ce cuprinde 1442 de poziții reprezentative pentru consumul populației strucutrate pe zece grupe de bunuri marfare, astfel prețurile se înregistreză în 42 de localități reședință de județ și în Municipiul București. Pentru fiecare grupă este atribuită o pondere rezultată din Ancheta integrală din gospodării efectuată de INS și MMPS.

Se calculează, în final, după modelul Uniunii Europene, indicele de preț de tip Laspeyres sub următoarea formă:

IPC= W0i * Ipi,

unde:

W0i= ponderea deținută de fiecare sortiment în coșul de bunuri în perioada de bază

Ipi= indicele elementar al prețurilor fiecărei grupe ce intră în calculul indicelui general

Grafic nr. 8 Evoluția indicelui prețului de consum în perioada 2000-2013

Sursa: Anuarul Statistic al României, 2013, p. 348

Formele inflației în funcție de intensitate

Inflația târâtoare (moderată și liniștită): se caracterizează prin creștere generalizată a prețurilor din coșul de bunuri de referință cu 2-3% anual. În aceste condiții se manifestă o mare încredere în monedă, agenții economici având tendița de a încheia contracte pe termene lungi, convinși de ideea că prețurilor bunurilor tranzacționale rămân previzibile și moderate. Productivitatea muncii crește mai repede ca salariile, iar PIB sau PNB-ul real are evoluții ascendente având la bază evoluții pozitive.

Inflația deschisă: caracterizată prin creșterea anuală a prețurilpor mai mică de 10% dar peste 3% și o economie ce devine preocupantă pentru agenții economici. În țările dezvoltate aceasta se manifestă doar episodic, însă în cele slab dezvoltate și de tranziție acesta este un criteriu de performanță, guvernele punând în aplicare programare și măsuri antiinflaționiste pentru protejarea populației.

Inflația galopantă, inflația cu două cifre: este expresia unor ample dezechilibre în economie, frecvente înâlnită în țări în curs de dezvoltare din Africa sau America Latină, episodică în cele dezvoltate. Moneda națională cunoaște o rapidă pierdere a valorii economice, viteza de rotație a banilor crește rapid, rata dobânzii de asemenea, o parte de economii părăsind economia națională spre străinătate.

Hiperinflația: se caracterizează prin creșteri amețitoare ale prețurilor, scăderi considerabile ale cererii de monedă națională, tranzacțiile efectuându-se sub o monedă alternativă. Salariul real al unei persoane scade lunar cu circa 30%, iar prețurile relative devin foarte instabile. Acest fenomen s-a întâlnit cu precădere în țările socialiste după cel de-al Doilea Război Mondial, precum Polonia, Rusia, Chile, Brazilia).

Având la bază aceste tipuri de inflații, există diferite feluri de creșteri economice:

Creștere economică neinflaționistă: dinamică înaltă a creșterii economice și inflație târâtoare, fiind un factor stimulativ pentru sporirea economiei, creșterea PIB-ului și PNB-ului real, ritmul pe locuitor depășind rata inflației;

Creștere economică inflaționistă: în care ritmul creșterii economice e depășit de rata inflației, scăzând și PIB-ul și PNB-ul real.

Stagflația concretizează situația în care economia unei țări cunoaște o inflație rapidă, deschisă însoțită de o stagnare a economiei, în care PIB-ul și PNB-ul real se reduc sau stagnează și prețurile cresc, masa monetară se sporește sau stagnează și rata șomajului este ridicată. Slumpflația caracterizează situația critică dintr-o economie națională.

Formele inflației în funcție de cauza principală

Inflație prin cerere:

Acest tip de inflație are la bază creșterea globală a cererii, bruscă, sub forma unui șoc sau treptat, în fața căreia oferta este indiferentă sau inelastică. Prin creșterea cererii, indicele prețului și cantitatea de echilibru cresc de la IP0, PNB0 la IP1, PNB1 sub forma expresiei modificării echilibrului E0 în E1 ce se adaptează prin prețuri și prin cantități. Această forma are la bază teoria cantitativă a banilor pe baza căreia variația în procente a masei monetare este egală cu suma variaților procentuale ale cantităților oferite și a prețurilor:

M%= Q% (sau PNB%, PIB%) + P%, viteza de rotație a banilor fiind constantă.

Premisa acestui tip de inflație este ca masa monetară să sporească mai rapid decât PNB-ul sau PIB-ul, oferta de monedă să crească mai intens ca oferta de bunuri economice.

IP C C1 O’

IP1 E1

E0 C’1

IP0

O C’

0 PNB0 PNB1 PIB real

Diagrama inflației prin cerere

2. Inflația prin costuri

Această formă se caracterizează cu ajutorul legăturilor ce există între nivelul costurilor, comportamentul întreprinzătorilor, eficiența utilizării factorilor de producție și a resurselor.Ipoteza este că nivelul costurilor unitare primește un impuls de creștere (medii și marginale), fiind una plauzibilă și posibilă din următoarele motive: cursul de schimb al monedei naționale se depreciază, se scumpesc importurile, se restrâng anumite piețe de desfacere, crește costul mediu fix, sunt atrași factori de producție mai rari cu prețuri superioare raportate la productivitatea marginală sau există deja un fenomen inflaționist ce implică revendicări ale sindicatelor și patronatelor pentru conservarea veniturilor reale ce duce la creșterea veniturilor nominale, soldate cu creșterea costurilor unitare.

IP C E1 O’1 O’

IP1 O1 E0

IP0

O C’

0 PNB1 PNB0 PNB real

Diagrama inflației prin costuri

Inflația prin costuri poate să apară ca urmare a politicilor guvernamentale, atunci când guvernarea este menită să păstreze o cerere crescută și promovează politici fiscale și monetare expansive.

3. Inflația structurală

Acest tip reflectă o gravă situație din economie unde cererea și oferta agregate se modifică în sens contrar, cererea crescând și oferta scâzând. Este rezultatul unei combinații între inflația prin cerere și inflația prin costuri, cu anumite componente specifice: existența unor structuri monopoliste puternice, de oligopol sau administrative, ce au capacitatea să stimuleze componentele cererii globale în concordanță cu reducerea unor elemente ale ofertei globale.

Pe termen scurt, evoluția acestui tip de inflație este dată de relația dinte dinamica cererii globale și ritmul ofertei globale, ca regulă, cererea este sensibilăla creșteri și inelastică la scăderi, iar oferta este elastică la scăderi și inelastică la factorii de creștere.

Ca și concluzie, inflația este un proces ce reflectă diferite stări și dezechilibre ale comportamentului oamenilor, aceștia fiind punctul de plecare și asupra lor se răsfrânge și se întreține fenomenul inflaționist. Acest lucru semnifică faptul că fiecare are vina sa în declanșarea procesului: guvernul, instituțiile financiar- bancare, firmele, pensionarii, salariații,etc. Gradul de vinovăție depinde de forța fiecărui agent economic de a-și urmări propriile interese, ignorându-le pe ale altora, abordând comportamente bazate pe obiective pe termen scurt.

2.3.2. Politici antiinflaționiste

Inflația, în economia contemporană, a condus la ample dezbateri teoretice și practice pentru a se realiza reducerea și punerea sa sub control, precum și menținerea sa în limite ce sunt considerate normale, pentru a favoriza creșterea economică reala prin sacrificii minime ale agențiilor economici.

După obiectivele imediate urmărite se pot distinge:

programe pentru prevenirea și reducerea efectelor negative ce le suportă agenții economici în urma inflației: o importanță deosebită o are indexarea parțială sau totală a salariilor și a altor categorii de venituri.

Indexarea este o componentă antiinflaționistă ce are ca obiectiv compensarea puterii de cumpărare pe care salariații sau alte persoane cu venituri fixe au pierdut-o. Aceasta este o tehnică care permite evoluția veniturilor în funcție de sporirea prețurilor în vederea influențării puterii de cumpărare a veniturilor.

Indexarea parțială presupune indexarea veniturilor cu o cotă procentuală din rata inflației cu îndeplinirea mai multor condiții.

Acest proces, în consecință, este o măsură de protecție socială.

Măsuri și programe pentru reducerea inflației prin scăderea costurilor sale sociale: acestea au ca obiectiv stoparea inflației sau micșorarea sa cu cele mai mici posibile costuri.

Strategia standard susținută de FMI se bazează pe reducerea cererii agregate cu ajutorul unor politici fiscale cooperative pentru a redimensiona masa monetară aflată la dispoziția agenților din economiei pentru cumpărări, în corelație cu oferta bunurilor marfare. Ea vizează micșorarea ecartului inflaționist relativ și absolut.

Măsurile de politică fiscală și bugetară vizează: creșterea obligațiilor fiscale pentru firme și pentru fiscalități pe seama impozitării directe, reducerea cheltuielilor reale bugetare și menținerea celor nominale în limite controlate. Acestea pot fi: lente, de proporții mici, graduale sau bruște, rapide, de mari proporții și dure. Nu există soluții tip pentru optarea uneia dintre aceste variante, totul depinzând de climatul social din țară și de gradul de suportabilitate al economiei.

Pe lângă măsura standard FMI există și alte măsuri menite să completeze soluții de politică bugetară și monetară:

Politica veniturilor: presupune acțiuni directe asupra salariilor, prețurilor, ajungând în situații extreme chiar la înghețarea acestora. Poate da rezultate parțiale dacă este completată de măsuri ce vizează stimularea ofertei totale și reducerea cererii totale și a deficitului bugetar de stat.

Practicarea unor stimulente sociale: se practică pentru cei ce contribuie la sporirea productivității și nu măresc prețurile, salariile peste un procent anume.

Măsurile esențiale sunt cele care stimulează creșterea productivității factorilor de producție, reducerea costurilor, ce conciliază aspirația normală la creștere a cererii agregate și la majorarea producției și ofertei pe cale intensivă. Acest lucru presupune consolidarea economiei reale prin creșterea calitativă și structurală a ofertei.

2.4. Investițiile străine și impactul lor asupra dezvoltării economice a României

Perioada postdecembristă a influențat evoluția economiei în sensul că agenții economici și-au schimbat comportamentul față de investițiile de capital . La începutul acestei perioade, investițiile s-au derulat într-un mediu mai puțin favorabil de afaceri, marcat de un declin al producției, deficit bugetar și al balanței de plăți, rate înalte ale inflației, dobânzi ridicate, curs de schimb în depreciere continuă, experiență managerială insuficientă, dar și de imperfecțiunile cadrului instituțional și legislativ.

Astfel, fondul de investiții a înregistrat de la an la an oscilații. În anii tranziției, la început, s-a înregistrat o reducere puternică a investițiilor orientate spre modernizări ale capacităților de producție și de desfacere, în sectorul privat al economiei, pe fondul accentuării unor dezechilibre macroeconomice și sectoriale structurale și al declinului producției bunurilor și al productivității muncii.

Cu cât s-a dezvoltat sectorul privat, investitorii privați și-au lărgit sfera de activitate, în concordanță cu crearea unui cadru legislativ și instituțional și cu accentuarea eforturilor investiționale.

Creșterea economică ce a marcat începutul anilor 2000 s-a datorat relansării procesului de investiții ce a contribuit la atenuare unor tendințe nefavorabile din perioada anterioară și la atragerea unei părți din forța de muncă disponibilă în circuitul economic, fapt ce a generat efecte pozitive macroeconomice.

Tabel nr.2

Investiții nete pe activități ale economiei naționale

milioane lei

Sursa: Anuarul Statistic al României, 2013.

Cele mai dinamice sectoare în perioada 2010-2013, din prisma investițiilor realizate, au fost în cadrul industriei, pe ramura industriei prelucrătoare, urmate de activitățile din construcții. Față de anul 2012, în 2013, totalul investițiilor nete a întâlnit o ușoară scădere, ca urmare și cele mai dimamice ramuri au avut de suferit, cu un trend ușor descrescător.

În cadrul serviciilor, în continuare se acordă ponderi importante serviciilor de administrație publică și apărare și a asigurărilor sociale din sistemul public..

O privire mai detaliată se prezintă în următoarele grafice:

Grafic nr. 9 Structura investițiilor

Sursa: Anuarul Statistic al României, 2013.

De la an la an, în structura ramurilor participante la activitățile de investiții, nu se observă diferențe prea mari, cea mai mare pondere deținând-o tot sectorul serviciilor, urmat la o diferență de doar câteva procente de cel al industriei, pe ultimele locuri situându-se ramurile construcțiilor și agriculturii, silviculturii și pescuitului.

Investițiile străine

Investițiile străine ocupă un loc aparte în volumul investițiilor realizate în economia românească. Un prim pas în suplimentarea necesarului de capital intern îl constituie politica investițiilor străine și introducerea de noi tehnologii, know-how-ului și a unui management performant. Prin politica de investiții străine se urmărește o creștere continuă a producției, a exporturilor, dezvoltarea IMM-urilor, fiind considerate instrumente majore ce materializează premisele integrării europene a țării noastre.

România s-a apropiat de structurile europene, astfel că, din anul 2003 se cunoaște un ritm superior mediei celor 13 ani anteriori în ceea ce privește investițiile străine și numărul acestora. Astfel, spațiul românesc se transformă într-o țintă de interes pentru arealul balcanic, fosta Iugoslavie și zona vestică a spațiului rusesc.

Cadrul legal pentru atragerea de investiții străine îl asigurp Legea 390/2002 privind înființarea Agenției Române pentru Investiții Străine, organism specializat și subordonat direct Guvernului, responsabil cu implementarea politicilor privind aceste procese de investiții și cu promovarea investitorilor străini pe diferite sectoare și ramuri ale activității românești. Legislația susține firmele ce efectuează investiții mai mari de un milion de dolari americani, astfel se acordă exceptarea plății unor taxe locale și oportunitatea de a transfera integral, în străinătate, într-un termen de 30 de luni, a profiturilor ce au rămas pe teritoriul României după plata impozitelor legale.

Primele 4 țări clasate după ponderea deținută în soldul ISD la 31 decembrie 2012 sunt: Olanda (22,4% din soldul ISD la sfârșitul anului 2012), Austria (18,5 %), Germania (11%) și Franța (8,9%), ierarhie neschimbată din anul 2009.

Tabel nr. 3

Ponderea deținută în soldul ISD

Sursa: Banca Națională a României

Făcând o paralelă între investițiile străine și cele proprii țării pentru anii 2012-2013, se pot stabili diferite grafice semnificative, precum cele ce urmează:

Grafic nr. 10 Sursele investițiilor

Sursa: Anuarul Statistic al României, 2013, p. 403

Reprezentările de mai sus indică faptul că procentul creditelor externe a scăzut de la 4% la 2% în numai un an, chiar dacă capitalul străin existent în România a întălnit o creștere cu un procent. Acest lucru semnifică faptul că investitorii străini sunt tot mai puțini atrași de domeniile românești, primând investițiile finanțate din sursele proprii țării noastre, creditele interne menținându-se destul de constante între acești doi ani.

Ca și valori începând din anul 2009 până în anul 2012, acestea se încadrează în tabelul următor:

Tabel nr. 4

Sursele investițiilor în România

milioane lei

Sursa: Anuarul Statistic al României, 2013.

Astfel, se poate observa din tabelul de mai sus, faptul că valoarea surselor proprii ce finanțează investițiile în cadrul țării noastre, deși primează în totalul sumelor, aceasta tinde să scadă pe perioada ultimului an analizat. Creditele interne se mențin destul de constante, iar creditele externe întâlnesc o scădere ușoară față de anul 2012, pe parcursul anului 2013. Cu toate că, capitalul străin întâlnește o ușoară creștere, acest lucru nu înseamnă neapărat faptul că valoarea investițiilor străine pe teritoriul țării noastre are o tendință crescătoare.

Concluzii

În urma efectuării acestui studiu de caz, se pot trage o serie de concluzii referitoare la dezvoltarea economică contemporană a României.

Cu ajutorul statisticii, am prezentat tendințele ce s-au manifestat în evoluția activității economice prin intermediul indicatorului economic, PIB-ul, al studiului pieței muncii și ocuparea forței de muncă, precum și al inflației și a investițiilor străine cu impactul pe care îl au asupra dezvoltării economice a României.

Ca urmare, PIB-ul, in perioada 2000-2010 a înregistrat valori constante, de peste 100%, cu excepția anilor de criză, în care suma valoriilor adăugate a scăzut spre 90-95%. Contribuțiile la formarea și creșterea acestuia s-au manifestat în maniere diferite, astfel încât agricultura, serviciile, industria, construcțiile și impozitele nete au avut valori predominant diferite de la an la an, pe perioada crizei din ce în ce mai scăzute, urmând apoi o redresare continuă, până în prezent, conform ultimelor date obținute, din anul 2013.

Referitor la piața muncii din țara noastră, se poate concluziona faptul că aceasta a fost total reformată începând cu anul 1989, începând să fie privită ca o marfă specifică, trecând astfel la o economice de piață concurențială modernă.

Din studiul de caz, se poate observa că, până în prezent, cea mai mare parte din populație este canalizată spre domeniul serviciilor în ceea ce privește piața muncii. Acesta este urmat de cel al agriculturii, destul de strâns legat, la rândul său, de cel al industriei. Cel mai mic procent al populației lucrează, însă, în domeniul construcțiilor.

Comparativ, între sectorul privat și cel public, există mai mulți angajați în cadrul celui privat, chiar dacă numărul salariaților întâlnește în ultima perioadă o tendință de scădere, concomitent cu numărul șomerilor ce crește de la an la an.

Având în vedere indicele prețurilor de consum, se observă din cele prezentate anterior, faptul că acesta a scăzut de la an la an în toate domeniile: domeniul mărfurilor alimentare, nealimentare și cel al serviciilor, dar păstrându-se în limitele unei inflații galopante, a unei inflații cu două cifre. Aceasta reprezintă expresia unor dezechilibre în economie, întrucât moneda națională cunoaște pierderi rapide de valoare, iar viteza de rotație a sa crește foarte rapid.

În cele din urmă, am prezentat domeniul investițiilor. Am precizat faptul că au fost generate efecte pozitive macroeconomice odată cu creșterea economică din anii 2000, atunci când a fost atrasă și o mare parte din forța de muncă disponibilă. A fost creat un spațiu economic mai favorabil pentru afaceri ce a adus cu sine și investiții ulterioare, mai ales în domeniul serviciilor.

De asemenea, de la începutul anilor 2000, țara noastră a reușit să se apropie din ce în ce mai mult de standardele și structurile europene în cadrul investițiilor străine, reprezentând un spațiu țintă de interes pentru vestul Rusiei, dar și pentru țările membre ale Peninsulei Balcanice și a fostei Iugoslavii.

Dar, ținând cont și de restul aspectelor prezentate, per ansamblu, procentul creditelor externe este în scădere continuă, cu toate că există capital străin pe teritoriul țării. În detrimentul investitorilor străini, primează investițiile finanțate din surse proprii naționale.

Astfel, concluzionând, având în vedere principalele ramuri ale economiei naționale, ultimele date de la sfârșitul anului 2013, începutul anului 2014,evoluțiile arată astfel:

Tabel nr. 5

Evoluția ramurilor economice în România

Sursa: Tribuna Economică, numărul 51, decembrie 2013, p.10

Pornind de la acest tabel, putem concluziona anumite aspecte economice. Astfel, prin urmare, în industria prelucrătoare, există o stabilitate relativă a volumului de producție ce se realizează. Pentru prețurile produselor industriale sunt evidente creșteri moderate, iar în ceea ce privește numărul salariaților, acesta este stabil, soldul conjunctural fiind de 0% pe întreaga industrie prelucrătoare.

În activitatea de construcții sunt înregistrate scăderi ale producției, precum și a stocului de contracte și comenzi, dar și a numărului de salariați ai acestui domeniu. Prețurile, însă, rămân relativ stabile.

Cam aceeași situație se înâlnește și în cadrul comerțului cu amănuntul, o activitate economică în scădere, volum al comenzilor către furnizori în scădere, dar o stabilitate a numărului salariaților și o creștere a prețurilor de vânzare.

Ca urmare a estimărilor din luna ianuarie 2014, domeniul serviciilor întâlnește scăderi a cifrei de afaceri, precum și unele scăderi moderate a numărului angajaților acestei sfere economice.

Astfel, ca și concluzie, tendințele generale ale coordonatelor economice din perioada contemporană se rezumă la stabilitate relativă în domeniul industriei prelucrătoare, scăderi moderate în sectorul comerțului și serviciilor, precum și cel al construcțiilor. Aceste concluzii rezultă pe baza indicatorului de sold conjunctural care indică percepția pe care repondenții o au în legătura cu dinamica unui fenomen, însă nu trebuie confundat cu modalitatea și intensitatea cu care un indicator statistic crește sau descrește.

Bibliografie

Cărți:

1. C. Angelescu, I. Stãnescu, Economie politicã – elemente fundamentale, Editura Oscar Print, 1999

2. R. Barre, Economie politique, Paris, PUF, 1963

3. M. Băcescu, A. Băcescu Cărbunaru, Macroeconomie intermediară, Ed. Universitară, București, 2004

4. M. Băcescu, A. Băcescu Cărbunaru, Macroeconomie și politici macroeconomice, Ed. ALL Educational, București, 1998

5. N. Dobrotă, Economie politică, Editura Economică, 1998

6. L. R. Brown, Planul B2.0. Salvarea unei planete sub presiune și a unei civilizații în impas, Editura Tehnică, București, 2006

7. C. Popescu, I. Gavrilă, D. Ciucur, Teorie economică generală, vol. II Macroeconomie, Editura ASE, București, 2005

8. x x x Istoria capitalismului. De la 1500 până în 2000. Editions du Seuil, lb. română, Editura Cartier, SRL,Chișinău, 2001

9. x x x World Development Report 1992, The World Bank, Washington D.C., 1993

10. x x x Proceedings of the Conference on Ecological Sustainable Industrial Development, Copenhaga, Danemarca, 14-18 octombrie 1991, U.N.I.D.O., 199

11. x x x Cunoaște România, Academia Română, Editura Economică, 2006

Internet:

12. www.insse.ro

13. www.insse.statistici.ro

14. www.bnr.ro

Reviste:

15. Tribuna Economică, numărul 51, decembrie 2013