Cooperarea Judiciară în Materie Penală în Cadrul Uniunii Europene

Tema lucrării: Cooperarea judiciară în materie penală în cadrul Uniunii Europene

CUPRINS

Introducere

Capitolul I – Necesitatea cooperării judiciare internaționale în materie  penală
Secțiunea I – Importanța și necesitatea cooperării judiciare
Secțiunea a II a – Prezentarea cadrului legal internațional ȋn materia cooperării judiciare

Secțiunea a III a -Necesitatea apariției Legii nr. 302/2004

Capitolul II – Cooperarea judiciară în materie penală la nivel internațional
Secțiunea I – Extrădarea
Secțiunea a II a – Predarea în baza unui mandat european de arestare
Secțiunea a III a – Transferul de proceduri în materie penală

Secțiunea a IV a – Recunoașterea și executarea hotărârilor
Secțiunea a V a – Transferarea persoanelor condamnate

Secțiunea a VI a – Asistența judiciară în materie penală

Secțiunea a VII a- Alte forme de cooperare judiciară internațională în materie penală
Capitolul III – Cooperarea judiciară în materie penală în cadrul Uniunii Europene

Secțiunea I – Considerații generale privind mandatul european de arestare

Secțiunea a II a- Conținutul mandatului european de arestare
Secțiunea a III a – Transmiterea unui mandat european de arestare
Secțiunea a IV a – Proceduri de executare unui mandat european de arestare
Secțiunea a V a – Proceduri de predare/primire.Efecte.

Capitolul IV- Aplicarea în România a formelor de cooperare internațională si europeană

Secțiunea I –Prezentarea cadrului legal național ȋn materia cooperării judiciare

Secțiunea II –Aspecte ale Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională

Concluzii

Bibliografie

CAPITOLUL 1 NECESITATEA COOPERĂRII JUDICIARE INTERNAȚIONALE ȊN MATERIE PENALĂ

Secțiunea I – Importanța și necesitatea cooperării judiciare

În termeni generali, cooperarea judiciară internațională în materie penală  cuprinde: asistența judiciară, extrădarea, transferarea persoanelor condamnate, transferul de proceduri, recunoașterea hotărârilor.

Asistența judiciară în materie penală se solicită de autoritățile judiciare competente din statul solicitant și se acordă de autoritățile judiciare din statul solicitat.

Cooperarea judiciară în materie penală este reglementată și în secțiunea a 4-a (articolele III-270-274) a Tratatului de instituire a unei Constituții pentru Europa, reglementare care extinde dispozițiile anterioare ale articolului 31 din Tratatul Uniunii Europene, introducând unele elemente noi.Astfel, conform art. III-270, prin intermediul legilor europene sau legilor-cadru europene se vor stabili măsurile care vor avea drept scop:

-să instituie reguli și proceduri care să asigure recunoașterea în cadrul Uniunii Europene a tuturor formelor de hotărâri și sentințe judecătorești;

-să prevină și să soluționeze conflictele de jurisdicție dintre statele membre;

-să încurajeze pregătirea profesională a magistraților și a personalului din justiție;

-să faciliteze cooperarea dintre autoritățile judecătorești sau autoritățile echivalente ale statelor membre în materie de urmărire penală și executare a hotărârilor;

-să încurajeze și să sprijine acțiunile statelor membre în domeniul prevenirii criminalității.
Totodată, pentru a facilita recunoașterea reciprocă a hotărârilor și sentințelor judecătorești, precum și cooperarea judiciară și polițienească în cauze penale cu dimensiune transfrontalieră, aceste acte juridice noi vor stabili reguli minime cu privire la:

• admisibilitatea reciprocă a probelor între statele membre;

• drepturile persoanelor în procedura penală;

• drepturile victimelor criminalității;

• definirea infracțiunilor și a sancțiunilor în domenii cu criminalitate deosebit de gravă care au

dimensiuni transfrontaliere, ce rezultă din natura sau impactul acestor infracțiuni sau din nevoia specială de a le combate pornind de la o bază comună;

• alte elemente specifice ale procedurii penale pe care Consiliul le-a identificat a priori printr-o decizie europeană.

De asemenea, în domeniul cooperării judiciare un aport deosebit îl are și Consiliul Europei, care este implicat în armonizarea sistemelor juridice europene din toate domeniile dreptului. În acest demers, el ajută statele membre și candidate să își modernizeze instituțiile și să configureze legea astfel încât aceasta să slujească democrația, să facă justiția mai eficientă și capabilă să se confrunte cu noile probleme juridice.

Cooperarea judiciară internațională și armonizarea reglementărilor interne cu normele europene sunt privite de Ministerul Justiției nu ca un scop în sine, ci ca un instrument pentru participarea României la realizarea unui spațiu juridic european armonios, simplificat și coerent, în care se reduc posibilitățile de apariție a conflictelor de legi și durata desfășurării diferitelor proceduri, creându-se totodată facilități pentru cetățenii români și străini, inclusiv pentru investițiile străine.

Pe plan intern, la data de 28 iunie 2004, Parlamentul României a adoptat Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, ca lege-cadru care reglementează unitar diferite forme de cooperare și asistență judiciară internațională în materie penală.            

Această lege organică reprezintă un pas important spre integrarea României în spațiul de libertate, securitate și de justiție al Uniunii Europene, fiind apreciată ca un  progres pe plan legislativ în domeniu și în Raportul Comisiei Europene din octombrie 2004 privind progresele României pe calea aderării.

La elaborarea legii a fost avută în vedere legislația comunitară în vigoare la acea dată, precum și instrumentele Consiliului Europei în domeniu, care fac parte din acquis-ul comunitar.Potrivit art. 1 alin.(2) din Legea nr. 302/2004, legea privind cooperarea judiciară internațională în materie penală nu se aplică aplică modalităților specifice de cooperare polițienească internațională, dacă, potrivit legii, acestea nu se află sub control judiciar.

Per a contrario, Legea nr. 302/2004 se aplică și cooperării polițienești dacă aceasta se desfășoară sub control judiciar.

Diferența dintre cooperarea polițienească și cea judiciară rezidă în absența unei proceduri legale de remediere pentru persoana în cauză. În unele cazuri, ambele forme de cooperare pot fi folosite alternativ în scopul obținerii unui anume rezultat.

Secțiunea a II a – Prezentarea cadrului legal internațional ȋn materia cooperării judiciare

Convenția din 29 mai 2000 privind asistența reciprocă în materie penală dintre statele membre ale UE și a Protocolului din 16 octombrie 2001 la această Convenție.

Convenția din 29 mai 2000 privind asistența reciprocă în materie penală dintre statele membre ale U.E. (J.O. C 197 din 12.7.2005, în cele ce urmează Convenția din 2000), care a intrat în vigoare în data de 23 august 2005, precum și Protocolul din 16 octombrie 2001 la această Convenție (J.O. C 326 din 21.11.2001, în cele ce urmează: Protocolul din 2001), care a intrat în vigoare în data de 5 octombrie 2005, marchează etape importante în dezvoltarea asistenței judciare în cadrul U.E.

Aceste instrumente au scopul de a completa instrumentele existente ale Consiliului Europei și pe cele multilaterale, și în special:

• Convenția Europeană din 20 aprilie 1959 privind asistența reciprocă în materie penală (în cele ce urmează: Convenția din 1959 privind Asistența Reciprocă),

• Protocolul său adițional din 17 martie 1978 (în cele ce urmează: Protocolul din 1978),

• Tratatul din 27 iunie 1962 privind extrădarea și asistența reciprocă în materie penală dintre Regatul Belgiei, Marele Ducat al Luxemburgului și Regatul Olandei, modificat prin Protocolul din 11 mai 1974 (în cele ce urmează Tratatul Benelux).Tratatul Benelux se aplică în contextul relațiilor dintre statele mebre ale Uniunii Economice Benelux; nu a fost niciodată aplicabil României.

Ulterior a fost adoptat cel de-al Doilea Protocol Adițional din 8 noiembrie 2001 la Convenția din 1959 privind Asistența Reciprocă.

Titlul I al Convenției din 2000 („Prevederi generale”) analizează maniera în care noile elemente introduse prin aceasta relaționează cu o serie de aspecte de asistență judiciară „tradițională”, apoi se referă la prevederile generale ale Convenției din 2000 care descriu legătura cu celelalte instrumente ale asistenței judiciare, domeniul său de aplicare, executarea și transmiterea solicitărilor de asistență judiciară și autoritățile competente. Sunt discutate formele concrete de asistență reciprocă prevăzute în Convenția din 2000, cum ar fi livrările supravegheate, echipele comune de anchetă, anchetele sub acoperire și alte forme de asistență.

Din cauza diferențelor existente între procedurile naționale, informațiile culese într-o țară nu pot uneori să fie exploatate într-o altă țară. Acest lucru se întâmplă atunci când metoda utilizată pentru culegerea informațiilor nu este prevăzută de procedurile naționale. Este motivul pentru care Convenția 2000 prevede că statul solicitant poate să solicite statului destinatar să se conformeze la anumite formalități sau exigențe în materie de procedură, care sunt esențiale în cadrul legislației naționale.

Absența abordării birocratice va facilita cooperarea. Cererile de întrajutorare și comunicările trebuie deci să fie adresate direct autorităților judiciare care au competență teritorială. Totuși, în anumite cazuri, documentele vor putea fi transmise sau returnate prin intermediul unei autorități centrale. Cererile urgente se pot face prin Interpol sau prin orice alt organism competent.

Schimbul liber (adică fără cerere prealabilă) de informații și mecanisme care utilizează mijloacele de comunicare moderne, cum ar fi videoconferința și teleconferința, vor facilita cooperarea între autoritățile judiciare cu privire la infracțiunile penale și administrative.

Asistența judiciară poate fi solicitată în următoarele cazuri:

în vederea predării autorităților competente dintr-un stat care le solicită a obiectelor care au fost furate sau obținute prin mijloace criminale și care au fost găsite într-un alt stat membru;

pentru transferarea temporară pe teritoriul unui stat membru în care este condusă ancheta a unei persoane deținute pe teritoriul unui alt stat membru;

pentru audierile prin videoconferință;

pentru audierile prin teleconferință;

pentru a permite predări supravegheate pe teritoriul unui stat membru în cadrul unor anchete penale cu privire la infracțiuni susceptibile să genereze o extrădare. Aceste predări trebuie să fie conduse și urmărite de autoritățile competente ale statului membru solicitat;

două state membre sau mai multe ale Uniunii Europene pot forma o echipă comună de anchetă cu un scop specific și pentru o perioadă limitată de timp;

anchete discrete pot, de asemenea, fi conduse de agenți ai unui stat membru (sau de agenți naționali) care acționează în secret sau sub acoperire, cu condiția ca legile și procedurile naționale din statele membre în care are loc ancheta să fie respectate;

pentru a permite autorităților competente ale unui stat membru să solicite unui alt stat membru interceptarea telecomunicațiilor. Comunicațiile pot fi fie interceptate și transmise direct autorităților competente ale statului solicitant, fie înregistrate în vederea transmiterii lor ulterioare. Aceste cereri trebuie să fie în conformitate cu legile și procedurile naționale ale statelor membre implicate.

Convenția din 2000 are drept scop facilitarea asistenței reciproce dintre autoritățile statelor membre, prin intermediul creșterii vitezei de reacție și a eficacității, de exemplu datorită prevederii audierilor prin videoconferință și prin dezvoltarea instrumentelor existente, cum ar fi extinderea asistenței judiciare către anumite tipuri de proceduri administrative.

La data de 16 octombrie 2001, a fost adoptat un Protocol privind cooperarea reciprocă în materie de informații referitoare la tranzacțiile bancare, în vederea luptei împotriva spălării capitalurilor și a criminalității financiare. Acest Protocol este parte integrantă a Convenției 2000.

Complexitatea juridică a asistenței judiciare este o consecință a acumulării de reglementări internaționale și naționale care trebuie aplicate în același timp: autoritățile solicitante trebuie să stabilească în fiecare situație care este instrumentul aplicabil, să verifice dacă există prevederi mai favorabile și, în ceea ce privește convențiile multilaterale, să identifice părțile, precum și posibilele declarații sau comunicări cu privire la modalitățile de transmitere și limbile acceptate.

La nivelul dreptului internațional, există mai mult de 20 de instrumente multilaterale care se referă la asistența judiciară din cadrul Consiliului Europei și al Națiunilor Unite. Cele mai importante sunt enumerate mai jos:

A. Instrumente multilaterale

• Convenția din 1959 privind asistența reciprocă ratificată de peste 30 de state. Acoperă toate formele de asistență judiciară și furnizează posibilitatea refuzului asistenței în situația infracțiunilor politice sau fiscale (ultimul motiv de refuz a fost îndepărtat prin Protocolul din 1978), a încălcării suveranității sau din rațiuni de ordine publică. Comisiile rogatorii sunt transmise prin intermediul Ministerului Justiției, în timp ce alte cereri pot fi comunicate direct.

Convenția din 1959 are întâietate față de tratatele bilaterale privind asistența reciprocă în materia penală dintre părți, cu excepția situației în care alte convenții bilaterale sau multilaterale reglementează aspecte specifice ale asistenței reciproce într-un anumit domeniu. Noile acorduri bilaterale sau multilaterale privind asistența reciprocă în materie penală pot fi încheiate de părți doar în scopul completării Convenției din 1959 sau al facilitării aplicării acesteia (Articolul 26).

• Protocolul din 1978 la Convenția din 1959 cu privire la asistența reciprocă, care încă nu a fost ratificat de toate ststele membre ale Consiliului Europei.

Lărgește sfera cooperării internaționale la trimiterea documentelor referitoare la executarea unei pedepse și la măsuri similare (suspendarea executării unei pedepse, liberarea condiționată, amânarea executării unei pedepse sau întreruperea executării acesteia).

• Cel de-al doilea Protocol adițional din 8 noiembrie 2001 la Convenția din 1959 privind asistența reciprocă a început să fie ratificat în februarie 2007:Albania, Bulgaria, Republica Cehă, Danemarca, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia,Portugalia, România, Elveția, Slovacia, Israel.

Protocolul prevede comunicarea directă dintre autorități și este baza mai multor forme de cooperare, cum ar fi audierile video sau conferințele prin telefon, observațiile transfrontaliere, echipele comune de anchetă, livrările supravegheate și anchetele sub acoperire.

• Convenția Consiliului Europei din 8 noiembrie 1990 privind spălarea, percheziția, indisponibilizarea și confiscarea produselor infracțiunii.

• Convenția Europeană din 27 ianuarie 1997 privind suprimarea terorismului.

• Convenția Consiliului Europei din 16 mai 2005 privind prevenirea terorismului.

• Convenția de Drept penal din 27 ianuarie 1999 privind corupția.

Textele Convențiilor precum și lista actuală a ratificărilor și declarațiile pot fi vizualizate la următoarea adresă de internet: http://conventions.coe.int/.

• Convenția ONU din 19 decembrie 1988 împotriva traficului ilegal de substanțe narcotice și psihotrope.

• Convenția ONU din 15 noiembrie 2000 împotriva crimei organizate transfrontaliere și Protocoalele acesteia.

• Convenția ONU din 31 octombrie 2003 împotriva corupției.

Textele multor Convenții ONU în ceea ce privește materia penală, precum și o listă a ratificărilor actuale pot fi citite la următoarea adresă de internet:

În afara instrumentelor multilaterale, România a încheiat circa 20 de tratate bilaterale privind furnizarea de asistență judiciară reciprocă în materie penală.

B. Tratate bilaterale

• Albania, Algeria, Belgia, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Canada, Republica Cehă, China, Coreea de Nord, Croația, Cuba, Egipt, Franța, Grecia, Italia, Maroc, Republica Moldova, Polonia, Rusia, Republica Socialistă Federală Iugoslavia (aplicabil statelor succesoare), Siria, Slovacia, SUA, Tunisia, Ungaria.

Sectiunea a –III- a Necesitatea apariției Legii nr. 302/2004

Cooperarea prin autoritățile polițienești sau judiciare nu înseamnă neapărat că un anume caz este fie de asistență judiciară, fie de cooperare polițienească.

Legea nr. 302/2004 se aplică următoarelor forme de cooperare judiciară internațională în materie penală: extrădarea; predarea în baza unui mandat european de arestare; transferul de proceduri în materie penală;recunoașterea și executarea hotărârilor în materie penală; transferarea persoanelor condamnate; comisiile rogatorii;asistența judiciară în materie penală;alte forme de cooperare judiciară internațională în materie penală.

Titlul I din Legea nr. 302/2004 – Dispoziții generale, reglementează domeniul de aplicare și principiile care guvernează cooperarea judiciară internațională în materie penală.

Acordarea asistenței judiciare internaționale în materie penală este subordonată principiilor constituționale, principiilor fundamentale de drept și ordinii publice ale statului român.

Bineînțeles, cea mai importantă măsură menită a asigura integrarea deplină a României în spațiul judiciar comun european, o constituie transpunerea în dreptul intern, prin dispozițiile Titlului III, care a intrat în vigoare odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, a Deciziei-Cadru privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre.

Legea nr. 302/2004, modificată și completată prin Legea nr. 224/2006, reglementează pentru prima dată audierile prin videoconferință (art. 165), ca alternativă la cererea obișnuită de comisie rogatorie internațională.

Astfel,  în cazul în care o persoană care se află pe teritoriul României trebuie să fie audiată ca martor sau expert de către autoritățile judiciare ale unui stat străin și este inoportun sau imposibil pentru acea persoană să compară personal pe teritoriul acelui stat, statul străin poate solicita ca audierea să aibă loc prin videoconferință.

Completând prevederile Legii nr.39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, noua lege privind cooperarea judiciară internațională în materie penală reglementează constituirea echipelor comune de anchetă și procedura de funcționare a acestora (art. 169).

Textul transpune în dreptul intern Decizia-Cadru a Consiliului UE din 13 iunie 2002 privind echipele comune de anchetă, un instrument important de luptă împotriva criminalității organizate, precum și dispozițiile pertinente ale Convenției UE din 29 mai 2000.

În cadrul Consiliului European de la Tampere s-a decis că echipe comune de anchetă trebuie înființate neîntârziat. În condițiile în care Convenția UE din 29 mai 2000 privind asistența judiciară în materie penală, care, între altele, reglementează și înființarea echipelor comune de anchetă,  nu a intrat în vigoare, pentru că a fost ratificată, până în prezent, doar de 5 state membre, condiția intrării în vigoare fiind existența a 8 ratificări, a fost aleasă soluția adoptării unei decizii-cadru speciale privind echipele comune de anchetă.

La data intrării în vigoare a Convenției pentru toate statele membre UE, decizia-cadru își va înceta efectele (art. 5).

CAPITOLUL 2 COOPERAREA JUDICIARĂ ȊN MATERIE PENALĂ LA NIVEL INTERNAȚIONAL

Secțiunea I – Extrădarea

Legea nr. 302/2004 este structurată în șase capitole, fiecare capitol fiind la rândul său împărțit în secțiuni.

Capitolul I reglementează obligația de a extrăda, preeminența dreptului internațional și declarația de reciprocitate.

Referitor la obligația de a extrăda, art. 1 din lege prevede că România acceptă să predea, la cererea de extrădare a unui stat, persoanele aflate pe teritoriul său și care sunt urmărite penal sau trimise în judecată pentru o infracțiune ori sunt căutate în vederea executării unei pedepse de către autoritățile judiciare ale statului solicitant.

Astfel, domnul profesor Constantin Bulai remarca:„ Extrădarea este actul prin care un stat, pe al cărui teritoriu s-a refugiat un infractor, predă ( remite) la cererea altui stat pe acel infractor pentru a fi judecat ori pus să execute pedeapsa la care fusese condamnat de instanțele acelui stat.

Extrădarea este o instituție utilă în lupta împotriva fenomenului infracțional. Fără utilizarea ei nu s-ar putea înfăptui sancționarea prin aplicarea legii penale în temeiul principiului teritorialității, în cazurile în care, după săvârșirea infracțiunii pe teritoriul țării, infractorul a reușit să-l părăsească. De asemenea, nu s-ar putea realiza aplicarea legii penale în temeiul principiilor personalității și realității legii penale.”

Potrivit art. 3 alin. 2 proiectul de înțelegere ( pentru declarația de reciprocitate dată de statul solicitant ) se negociază din partea statului român de Ministerul Justiției și Ministerul Afacerilor Externe.

Capitolul II, privind condiții pentru extrădare, are cinci secțiuni:

a. Condiții privitoare la persoană;

Persoanele supuse extrădării ( art. 4 ) sunt acelea a căror predare este solicitată de un alt stat în care sunt urmărite penal sau sunt trimise în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni ori sunt căutate în vederea executării unei pedepse penale

Persoanele exceptate de la extrădarea din România, potrivit art. 5, sunt :

Cetățenii români;

Persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil în România;

Persoanele străine care au imunitate de jurisdicție;

Extrădarea oricărei alte persoane străine poate fi refuzată sau amânată, dacă predarea acesteia este susceptibilă să aibă consecințe de o gravitate deosebită pentru ea, în special din cauza vârstei sau a stării sale de sănătate.

Calitate de cetățean român sau de refugiat politic în România se apreciază la data hotărârii asupra executării.

Obligații în cazul neextrădării

Refuzul extrădării propriului cetățean ori a refugiatului politic obligă statul român ca la cererea statului solicitant să supună cauza autorităților sale judiciare competente, astfel încât să se poată exercita urmărirea penală și judecata, dacă este cazul.

În cazul în care România optează pentru soluția refuzului extrădării unui străin, învinuit sau condamnat în alt stat pentru infracțiuni grave sau pentru cele incriminate prin convenții internaționale care nu impun un alt mod de represiune, examinarea propriei competențe și exercitarea, dacă este cazul, a acțiunii penale se fac din oficiu, fără excepție și fără întârziere. Autoritățile române hotărăsc în aceleași condiții ca și pentru orice infracțiune cu caracter grav prevăzută și pedepsită de legea română ( art. 7 alin. 2 ).

b. Condiții referitoare la faptă

Dubla incriminare

Extrădarea poate fi admisă numai dacă fapta pentru care este învinuită sau a fost condamnată persoana a cărei extrădare se cere este prevăzută ca infracțiune atât de legea statului solicitant cât și de legea statului solicitat.

Infracțiuni politice

Extrădarea nu se acordă dacă infracțiunea pentru care este cerută extrădarea este considerată de statul solicitat ca infracțiune politică sau ca faptă conexă unei asemenea infracțiuni.

Atentatul la viața unui șef de stat sau a unui membru al familiei sale nu este considerat infracțiune politică.Nu sunt considerate infracțiuni politice : crimele împotriva umanității și alte violări similare ale legii războiului, precum nici un act de natură teroristă.

Infracțiuni militare

Extrădarea motivată de infracțiuni militare care nu constituie infracțiuni de drept comun este exclusă din câmpul de aplicare al prezentei legi.

Infracțiuni fiscale

În materie de taxe și impozite, de vamă și de schimb valutar, extrădarea va fi acordată între statele părți la Convenția europeană de extrădare și la protocoalele sale.

c. Condiții privitoare la pedeapsă

Gravitatea pedepsei

România acordă extrădarea , în vederea urmăririi sau judecării, numai pentru fapte a căror săvârșire atrage, potrivit legislației statului solicitant, o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 2 ani, iar în vederea executării unei sancțiuni penale, numai dacă aceasta este mai mare de 1 an ( art. 12 )

Pedeapsa capitală

Articolul 13 din lege prevede că dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu moartea de către lege statului solicitant, extrădarea nu va putea fi acordată decât cu condiția ca statul respectiv că pedeapsa va fi comutată.

Pedeapsa cu suspendarea executării

Fracțiunea de pedeapsă rămasă de executat trebuie să corespundă exigențelor de gravitate de la art. 12 pentru acordarea extrădării.

Locul săvârșirii infracțiunii

Când infracțiunea a fost săvârșită în afara teritoriului statului solicitant, extrădarea poate fi refuzată.

d. Condiții privitoare la competență

România poate să refuze extrădarea persoanei reclamate pentru o infracțiune care, potrivit legislației române, a fost săvârșită în totul sau în parte pe teritoriul său.

Când infracțiunea a fost săvârșită în afara teritoriului statului solicitant, extrădarea va putea fi refuzată numai dacă legislația statului român nu autorizează urmărirea unei infracțiuni de același fel, săvârșită în afara teritoriului său, ori nu autorizează extrădarea pentru infracțiunea care face obiectul cererii.

e. Condiții privitoare la procedură

Extrădarea se poate refuza și pentru următoarele considerente: urmăriri în paralel;lipsa plângerii prealabile; dreptul la apărare; judecarea în lipsă; non bis in idem; prescripție; amnistie; grațiere

Capitolul III se referă pe larg la procedura extrădării.

Cererea de extrădare, potrivit art. 24 din lege, trebuie formulată în scris de autoritatea competentă a statului solicitant și se adresează Ministerului Justiției din România.

În sprijinul cererii se vor prezenta documente referitoare la hotărâri judecătorești, expunerea faptelor, dispoziții legale aplicabile. La cerere, ulterior, se vor comunica și informații suplimentare.

Cererea de extrădare și actele anexe ajung la Ministerul Justiției, care le examinează, sub aspectul reciprocității pentru extrădare, al existenței unui impediment în angajarea procedurii. În cel mult 5 zile Ministerul Justiției transmite cererea și actele anexe Parchetului competent.

În 24 de ore de la primirea cererii de extrădare și actelor anexe, Parchetul trebuie să identifice și să aresteze în vederea extrădării persoana reclamată. Cel reclamat este depus apoi la penitenciar, după care procurorul sesizează de îndată Curtea de Apel competentă. Aceasta, în complet format din doi judecători, examinează și se pronunță asupra stării de arest în scop de extrădare.

Art. 33 reglementează arestarea provizorie, pe care autoritățile competente ale statului solicitant o pot cere chiar înainte de formularea cererii de extrădare.

Procedura extrădării la Curtea de Apel este reglementată în art. 34. La primul termen instanța procedează la luarea interogatoriului persoanei extrădabile, care va fi asistată gratuit de un interpret și de un avocat din oficiu, dacă nu există un avocat ales.

După interogatoriu, persoana extrădabilă poate să opteze fie pentru extrădarea voluntară, fie pentru continuarea procedurii, în caz de opunere la extrădare.

Conform art. 37 din lege, Curtea de Apel, după examinarea cererii de extrădare, poate să dispună fie conexarea dosarelor ( în cazul concursului de cereri ), fie amânarea soluționării cererii pentru informații suplimentare, fie să constate prin sentință dacă sunt sau nu sunt întrunite condițiile extrădării. În acest ultim caz, când Curtea de Apel constată că sunt îndeplinite condițiile de extrădare, hotărăște admiterea cererii de extrădare. Sentința poate fi atacată cu recurs.

Referitor la extrădarea activă, solicitarea extrădării se face de către statul român unui stat străin la propunerea motivată a procurorului competent sau a președintelui instanței competente, după caz.

Soluțiile procurorului sau judecătorului privind propunerea de a se cere extrădarea sunt înaintate Procurorului General competent sau Ministerului Justiției.

Ministerul Justiției, dacă socotește că extrădarea propusă este fondată, definitivează și semnează cererea de extrădare, după care aceasta și actele anexe se transmit statului solicitat.

În capitolul IV sunt reglementate efectele extrădării.

Partea română va face cunoscută de urgență părții solicitante soluția adoptată asupra extrădării, comunicându-i totodată un extras de pe decizia definitivă.

Așa cu prevede art. 45 alin. 4, locul predării va fi, de regulă, un punct de frontieră al statului român.Sunt reglementate în continuare reextrădarea, predarea amânată sau condiționată, remiterea de obiecte și tranzitul.

În art. 50 – 52 sunt precizate obligațiile statului român solicitant.Dacă extrădatul urmează să execute o pedeapsă definitivă, el va fi depus la penitenciar.

Potrivit regulii specialității, persoana care va fi predată ca efect al extrădării nu va fi nici urmărită, nici judecată, nici deținută în vederea executării unei pedepse, nici supusă oricărei alte restricții, a libertății sale individuale, pentru orice fapt anterior predării, altul decât cel care a motivat extrădarea.

Capitolul V reglementează extrădarea aparentă, cu referire la crime internaționale grave, când cererea de extrădare se examinează printr-o procedură legală distinctă, și frauda la extrădare. Potrivit acesteia din urmă, predarea unei persoane prin expulzare, readmisie, reconducere la frontieră sau altă măsură de același fel este interzisă, ori de câte ori ascunde voința de a se eluda regulile de extrădare.

Secțiunea a II a – Predarea în baza unui mandat european de arestare

Predarea ȋn baza unui mandat european de arestare se realizează de către poliție, după o informare prealabilă a autorității desemnate în acest scop de către autoritatea judiciară emitentă asupra locului și datei fixate, în termen de 10 zile de la pronunțarea hotărârii judecătorești de predare.

Dacă, din motive independente de voința unuia dintre statele emitente sau de executare, predarea nu se poate efectua în acest termen, autoritățile judiciare implicate vor intra imediat în contact pentru a fixa o nouă dată de predare. În acest caz, predarea va avea loc în termen de 10 zile de la noua dată convenită.

În cazul în care sunt depășite termenele maxime pentru predare, fără ca persoana în cauză să fie primită de către statul emitent, se va proceda la punerea în libertate a persoanei urmărite, fără ca acest fapt să constituie un motiv de refuz al executării unui viitor mandat european de arestare, bazat pe aceleași fapte.

În toate cazurile, în momentul predării, autoritatea judiciară de executare română va aduce la cunoștința autorității judiciare emitente durata privării de libertate pe care a suferit-o persoana la care se referă mandatul european de arestare, cu scopul de a fi dedusă din pedeapsa sau din măsura de siguranță care se va aplica.

În situația în care mandatul european de arestare este emis de o instanță judecătorească din România, legea prevede faptul că mandatul poate fi emis în următoarele situații:

    a) în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecății, dacă fapta este pedepsită de legea penală română cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puțin un an;

 b) în vederea executării pedepsei, dacă pedeapsa aplicată este mai mare de 4 luni.

Când persoana solicitată a fost dată în urmărire internațională în vederea extrădării, instanța informează neîntârziat Centrul de Cooperare Polițienească Internațională din cadrul Ministerului Administratiei si Internelor despre emiterea mandatului european de arestare.

Mandatul european de arestare poate fi emis în cazul faptelor care sunt incriminate și sancționate în statul emitent al mandatului cu închisoarea sau cu o măsură de siguranță privativă de libertate pe o perioadă de minimum 3 ani, predarea persoanei acordându-se chiar dacă nu este îndeplinită condiția dublei incriminări a faptei.

Infracțiunile care pot conduce la emiterea mandatului european de arestare și la predarea persoanei urmărite sunt următoarele: participarea la un grup criminal organizat; terorismul; traficul de persoane; exploatarea sexuală a copiilor și pornografia infantilă; traficul ilicit de droguri și substanțe psihotrope; traficul ilicit de arme, muniții și substanțe explosive;corupția; frauda, incluzând cea împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene; spălarea produselor infracțiunii; contrafacerea de monedă, inclusiv a monedei euro; faptele legate de criminalitatea informatică; faptele privind mediul înconjurător, inclusiv traficul cu specii de animale protejate și vegetale pe cale de dispariție;facilitarea intrării și șederii ilegale, omorul și vătămarea corporală gravă; traficul ilicit de țesuturi sau organe umane; traficul ilegal de bunuri culturale, inclusiv antichitățile și operele de artă; deturnarea de fonduri; contrafacerea și pirateria de bunuri; falsificarea de acte oficiale și uzul de acte oficiale falsificate;falsificarea de mijloace de plată; traficul ilegal de substanțe hormonale și alți factori de creștere; traficul ilicit de materiale nucleare sau radioactive; crimele aflate în jurisdicția Curții Penale Internaționale; sabotajul.

Cu privire la forma și conținutul mandatului european de arestare, acesta trebuie să conțină următoarele informații: identitatea și cetățenia persoanei solicitate, denumirea, adresa, numerele de telefon și fax, precum și adresa de e-mail ale autorității judiciare emitente, indicarea existenței unei hotărâri judecătorești definitive, a unui mandat de arestare preventivă sau a oricărei alte hotărâri judecătorești executorii având același efect, natura și încadrarea juridică a infracțiunii, o descriere a circumstanțelor în care a fost comisă infracțiunea, inclusiv momentul, locul, gradul de implicare a persoanei solicitate, pedeapsa pronunțată, dacă hotărârea a rămas definitivă, sau pedeapsa prevăzută de legea statului emitent pentru infracțiunea săvârșită, dacă este posibil, alte consecințe ale infracțiunii.

Secțiunea a III a – Transferul de proceduri în materie penală

Arestarea unei persoane în baza unui mandat european de arestare se execută în condițiile și cu respectarea garanțiilor prevăzute de Codul de Procedură Penală.

Odată cu modificările aduse Codului de Procedură Penală prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 60 din 06.09.2006 s-a reglementat și prevăzut dreptul organelor de poliție care pun în executare un mandat de arestare sau de executare a unei hotărâri definitive de condamnare, de a pătrunde în domiciliul sau reședința unei persoane fără învoirea acesteia, precum și în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia.

Având în vedere faptul că, începând cu data de 1 ianuarie 2007, organele de poliție din țara noastră primesc în vederea punerii în executare și mandate europene de arestare emise de autoritățile judiciare ale altor state, suntem de părere că prevederile referitoare la pătrunderea în domiciliul sau reședința unei persoane fără învoirea acesteia, precum și în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia, sunt aplicabile și în cazul executării mandatelor europene de arestare. Aceasta este o propunere de lege ferenda pe care o facem în vederea modificării Legii nr. 302/2004 și a Codului de Procedură Penală.

c)  prezentarea persoanei la instanță în termen de cel mult 24 ore de la reținere și încarcerarea acesteia în arestul poliției, după decizia instanței

În termen de cel mult 24 de ore de la reținere, persoana solicitată este prezentată instanței competente. Judecătorul informează persoana urmărită asupra existenței mandatului european de arestare împotriva sa, asupra conținutului acestuia, asupra posibilității de a consimți la predarea către statul membru emitent, precum și cu privire la drepturile sale procesuale.

Instanța dispune arestarea persoanei solicitate prin încheiere motivată, persoana urmând să fie depusă în arestul poliției. Din interpretarea acestor dispoziții se desprinde faptul că persoanele urmărite în temeiul unor mandate europene de arestare sunt introduse în aresturile unităților de poliție în baza mandatelor emise de instanțele române.

Arestarea persoanei se comunică autorității judiciare emitente de către autoritatea judiciară de executare.

Instanța procedează la audierea persoanei solicitate în termen de cel mult 48 de ore de la arestarea acesteia. Persoana arestată va fi întrebată, mai întâi, asupra consimțământului la predare. Instanța se asigură că persoana arestată a consimțit voluntar la predare și în deplină cunoștință de cauză, cunoscând consecințele juridice ale consimțământului, în special asupra caracterului irevocabil.

Dacă persoana arestată consimte la predarea sa, se întocmește un proces-verbal care va fi semnat de către persoana arestată, membrii completului de judecată, reprezentantul Ministerului Public și grefier și în care se consemnează, dacă este cazul, și renunțarea la drepturile conferite de regula specialității.

Dacă persoana arestată nu consimte la predare, instanța procedează la audierea acesteia. Opoziția persoanei solicitate la predare se poate baza numai pe existența unei erori cu privire la identitatea acesteia sau a unui motiv de refuz al executării mandatului european de arestare.

Instanța poate fixa, în condițiile legii, un termen pentru administrarea probelor propuse de persoana arestată și de procuror ori pentru transmiterea unor informații suplimentare de către autoritatea judiciară emitentă, cu privire la cauzele de refuz sau de condiționare a predării.

Instanța se pronunță prin hotărâre cu privire la executarea unui mandat european de arestare în cel mult 5 zile de la data la care a avut loc audierea persoanei solicitate.

Dacă persoana urmărită consimte la predare, hotărârea se pronunță în termen de 10 zile de la termenul de judecată la care persoana urmărită și-a exprimat consimțământul la predare și este definitivă și executorie.

În cazul în care persoana urmărită nu consimte la predare, hotărârea se pronunță în termen de 60 de zile de la arestare.

În ceea ce privește transmiterea mandatului european de arestare, aceasta este reglementată de art. 82 din Legea nr. 302/2004. Astfel, în cazul în care se cunoaște locul unde se află persoana solicitată, autoritatea judiciară română emitentă poate transmite mandatul european de arestare direct autorității judiciare de executare.

În cazul în care locul unde se află persoana urmărită nu este cunoscut, transmiterea unui mandat european de arestare se poate efectua prin Sistemul Informatic Schengen, prin intermediul sistemului de telecomunicații securizat al Rețelei Judiciare Europene, când acesta va fi disponibil, prin Ministerul Justiției, pe calea Organizației Internaționale de Poliție Criminală- INTERPOL sau prin orice mijloc care lasă o urmă scrisă, cu condiția ca autoritatea judiciară de executare să poată verifica autenticitatea acestuia.

Autoritatea judiciară emitentă poate să solicite introducerea semnalmentelor persoanei în cauză în Sistemul de Informații Schengen prin intermediul Sistemului Informatic Național de Semnalări.

Dacă autoritatea judiciară emitentă nu cunoaște autoritatea judiciară de executare, se va efectua cercetarea necesară, inclusiv prin punctele de contact ale Rețelei Judiciare Europene sau prin direcția de specialitate a Ministerului Justiției, pentru a obține informațiile necesare de la statul membru de executare.

Orice dificultate care ar interveni în legătură cu transmiterea unui mandat european de arestare se va soluționa prin contact direct între autoritatea judiciară emitentă și autoritatea judiciară de executare sau cu sprijinul Ministerului Justiției.Ulterior transmiterii mandatului european de arestare, autoritatea judiciară română emitentă poate transmite orice informații suplimentare necesare pentru executarea mandatului.

Autoritățile judiciare emitente române transmit o copie a mandatului european de arestare Ministerului Justiției.

Deși în literatura juridică s-au făcut aprecieri cu privire la conținutul mandatului european de arestare în sensul că acesta nu diferă prea mult de cel al mandatului de arestare, sunt de precizat câteva deosebiri fundamentale:

•  prin emiterea mandatului european de arestare se solicită arestarea și predarea unei persoane – inculpat sau condamnat – aflată pe teritoriul statului membru, în vederea urmăririi penale sau al judecății, ori a executării unor pedepse sau măsuri de siguranță privative de liberate, iar mandatul de arestare preventivă se emite pentru arestarea unei persoane aflate pe teritoriulRomâniei;
• emiterea mandatului european de arestare se bazează deja pe un mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei în vigoare, pe când mandatul de arestare preventivă se dispune în baza condițiilor și cazurilor exprese reglementate de Codul de procedură penală;
• conținutul mandatului european de arestare este mai amplu și constituie un rezumat al cauzei penale care se reflectă în conținutul mandatului tip, în timp ce mandatul de arestare preventivă este mai restrictiv și are conținutul reglementat de art. 151 Cod procedură penală;
• nu se prevede o durată în care se emite mandatul european de arestare, art. 95 prevăzând că acesta se soluționează și se execută în regim de urgență, în timp ce mandatul de arestare preventivă se emite de îndată conform art.151 alin.1 Cod procedură penală

•  mandatul european de arestare în mod firesc nu prevede o durată de arestare, însă mandatul de arestare preventivă se emite pe o durată de maxim 30 zile;

•  mandatul european de arestare se traduce în limba pe care o înțelege persoana solicitată, iar mandatul de arestare preventivă se emite în limba română;

• mandatul european de arestare preventivă se poate referi și la remiterea obiectelor care pot constitui mijloace materiale de probă, în timp ce mandatul de arestare preventivă nu include o asemenea mențiune.

Secțiunea a IV a – Transferarea persoanelor condamnate

Transferarea persoanelor condamnate reprezintă o altă formă de cooperare reglementată de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală. Prin intermediul acestei legi au fost abrogate Legea nr. 704/2001 asupra transferării persoanelor condamnate în străinătate și Ordonanța Guvernului nr. 69/1999 pentru facilitarea aplicării convențiilor internaționale în materie de transfer al persoanelor condamnate, la care România este parte, aprobată prin Legea nr. 113/2000.

Potrivit dispozițiilor legale, o persoană condamnată definitiv pe teritoriul României poate fi transferată, în vederea executării pedepsei, pe teritoriul statului al cărui resortisant este, dispoziții care, în temeiul reciprocității convenționale, se vor aplica în mod corespunzător și în cazul în care un cetățean român a fost condamnat în alt stat.

Astfel, persoana condamnată se poate adresa statului de condamnare ori statului de executare, pentru a fi transferată în vederea executării pedepsei.

Transferarea în vederea executării pedepsei poate fi cerută, fie de către statul de condamnare, fie de către statul de executare numai în următoarele condiții:

• condamnatul este resortisant al statului de executare;

• hotărârea este definitivă;

• la data primirii cererii de transferare, condamnatul mai are de executat cel puțin 6 luni din durata pedepsei; în cazuri excepționale, în baza acordului între statele implicate, transferarea poate avea loc chiar dacă partea de pedeapsă neexecutată este mai mică de 6 luni;

• transferul este consimțit de către persoana condamnată sau dacă, în raport cu vârsta ori cu starea fizică sau mintală a acesteia, unul dintre cele două state consideră necesar, de către reprezentantul persoanei; consimțământul nu se cere în cazul evadatului care se refugiază în statul de executare al cărui resortisant este;

• faptele care au atras condamnarea constituie infracțiuni, potrivit legii statului de executare;
• statul de condamnare și statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestei transferări; în caz contrar, transferarea nu poate avea loc.

Dacă statul român are calitate de stat solicitat, acesta va informa, în scris, în cel mai scurt termen statul străin solicitant, asupra hotărârii sale privind acceptarea sau refuzul transferării solicitate.

Procedura de transfer a persoanelor condamnate este diferită, în funcție de calitatea pe care o are statul român și anume: ca stat de condamnare; ca stat de executare.

În cazul în care condamnatul s-a adresat statului român, ca stat de condamnare, în vederea transferării sale, Ministerul Justiției va informa despre aceasta autoritatea centrală competentă a statului de executare, în cel mai scurt termen, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Orice informare trebuie să cuprindă:

• numele, data și locul nașterii condamnatului;

• dacă este cazul, adresa condamnatului în statul de executare;

• expunere a faptelor care au atras condamnarea;

• natura, durata și data începerii executării pedepsei. 

Persoana condamnată de către o instanță română, care face sau poate face obiectul unui transfer, trebuie să fie informată în scris, despre: conținutul exact al convenției internaționale incidente; orice demers întreprins de către oricare dintre cele două state pe parcursul procedurii;orice hotărâre luată de unul dintre aceste state cu privire la cererea de transferare.

   Statul român solicită statului de executare, în scopul soluționării cererii de transferare, transmiterea următoarele înscrisuri ajutătoare:

-un document sau o declarație care să ateste că persoana condamnată este resortisant al statului de executare;

-copie de pe dispozițiile legale ale statului de executare, din care să rezulte că faptele care au determinat pronunțarea hotărârii în statul de condamnare constituie infracțiuni, potrivit legii statului de executare;

-declarație conținând informațiile privitoare la procedura pentru care se va opta, în vederea punerii în executare a condamnării.

Cu excepția cazului în care unul dintre cele două state nu își dă acordul la transferare, statul roman comunică statului de executare următoarele:

-copia autentică a hotărârii de condamnare definitive, precum și o copie a dispozițiilor legale aplicabile;

-un document menționând durata condamnării deja executate, inclusiv informații asupra oricărei detenții provizorii, asupra reducerii pedepsei, sau un alt act privind stadiul executării condamnării;

· declarația privind consimțământul la transferare;

-dacă este cazul, orice raport sau constatare medico-legală ori alte acte medicale care atestă starea fizică și mintală a condamnatului, tratamentul urmat de acesta pe teritoriul statului român și eventualele recomandări pentru continuarea tratamentului în statul de executare, precum și, în cazul condamnatului minor, copia referatului de anchetă socială efectuată în cauză.

Cererea de transferare, formulată de un resortisant străin condamnat de o instanță română, se transmite Ministerului Justiției, care va solicita să îi fie transmise, în regim de urgență, de către Administrația Națională a Penitenciarelor, actele și informațiile prevăzute de lege. După primirea acestora, Ministerul Justiției le va traduce și apoi le va transmite, împreună cu cererea de transferare, autorității centrale din statul de executare, de la care va solicita, totodată, transmiterea documentelor necesare, precum și hotărârea privind acceptarea cererii de transferare.

Procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel competentă, în vederea soluționării cererii de transferare, îi revin următoarele atribuții:

-primind cererea și actele menționate, procedează la luarea unei declarații condamnatului, pentru a se asigura că acesta și-a dat consimțământul la transferare, personal sau prin reprezentant, declarație pe care o semnează alături de persoana condamnată și o consemnează într-un proces-verbal;

-înainte de sesizarea curții de apel, va verifica dacă persoana condamnată face obiectul unui dosar penal aflat pe rolul autorităților judiciare române, informând în mod corespunzător instanța;      
-sesizează, curtea de apel în a cărei circumscripție se află locul de detenție ori, în cazul în care condamnatul nu a început executarea pedepsei, domiciliul acestuia;

-în cazul în care obținerea informațiilor ar conduce la întârzierea procedurii de transfer, va dispune sesizarea curții de apel, urmând ca acestea să fie obținute cel mai târziu până la primul termen de judecată.

Cererea se judecă în camera de consiliu, cu participarea procurorului, cu citarea persoanei condamnate, precum și, dacă este cazul, cu participarea unui interpret. Judecarea cererii se face de urgență și cu precădere, iar hotărârea se motivează în cel mult 5 zile de la pronunțare și se comunică Ministerului Justiției. Împotriva sentinței pot declara recurs, în termen de 5 zile de la pronunțare: procurorul general al curții de apel, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, precum și condamnatul.

Ministerul Justiției va informa, în cel mai scurt timp, autoritatea centrală a statului de executare, cu privire la soluția definitivă pronunțată de către instanțele române asupra cererii de transferare, iar dacă transferarea condamnatului a fost acceptată, va informa despre aceasta Ministerul Administrației și Internelor , care asigură predarea sub escortă.

Ca efect, preluarea condamnatului de către autoritățile statului de executare suspendă executarea pedepsei în România. De asemenea, statul român nu mai poate să asigure executarea ori să continue executarea condamnării atunci când statul de executare consideră, potrivit legii, ca terminată executarea condamnării.

În cazul unei persoane, care după de a fost condamnată printr-o hotărâre penală definitivă pronunțată de o instanță română, evadează, în cazul începerii executării pedepsei ori, în cazul în care nu a început executarea pedepsei, se sustrage de la executarea pedepsei, refugiindu-se pe teritoriul statului al cărui resortisant este, statul roman va putea adresa acestui stat o cerere de preluare a executării pedepsei aplicate.

O cerere de transferare a persoanei condamnate poate fi refuzată, în principal, pentru următoarele motive:

-persoana a fost condamnată pentru infracțiuni grave care au avut un ecou profund defavorabil în opinia publică din România;

-pedeapsa prevăzută de legea statului de executare este vădit superioară sau inferioară în raport cu cea stabilită prin hotărârea instanței române;

-există indicii suficiente că, o dată transferat, condamnatul ar putea fi pus în libertate imediat sau într-un termen mult prea scurt față de durata pedepsei rămase de executat potrivit legii române;

-persoana condamnată nu a reparat pagubele produse prin infracțiune și nu a plătit cheltuielile la care a fost obligată prin hotărârea instanței române și nici nu a garantat plata despăgubirilor;

-dacă există indicii suficiente că statul de executare nu va respecta regula specialității.

Statul român ca stat de executare are următoarele obligații:

-să furnizeze, la cererea statului de condamnare, informațiile și înscrisurile analizate anterior, necesare pentru transferul unei persoane condamnate în România;

-să solicite oficiului consular român competent, prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe, să obțină de la condamnat sau de la reprezentantul acestuia o declarație în care să se consemneze consimțământul la transfer, exprimat în mod liber și în deplină cunoștință de cauză asupra consecințelor juridice care decurg din transferarea condamnatului în România;

-să solicite oficiului consular român întocmirea un înscris asupra situației sociale și familiale a condamnatului, ținând seama de afirmațiile acestuia și indicând posibilitățile sale de readaptare în România;

-să ceară autorității centrale din statul de condamnare să îi furnizeze o copie de pe cazierul judiciar al condamnatului, precum și informații privitoare la eventualele relații întreținute de acesta cu medii sociale criminogene.

Referitor la procedura de soluționare a cererii, este de precizat că, în cazul în care Ministerul Justiției din România primește o cerere de transferare din partea unui resortisant român condamnat într-un alt stat, înștiințează despre această cerere autoritatea centrală din statul de condamnare, căreia îi solicită totodată informațiile și documentele prevăzute de lege, precum și o declarație precizând dacă autoritățile competente își dau consimțământul la transfer.

În situația în care cererea de transferare este refuzată, Ministerul Justiției îl înștiințează despre aceasta pe condamnat, iar dacă este aprobată, va transmite autorității centrale din statul de condamnare documentele necesare.

Îndată ce Ministerul Justiției primește declarația de consimțământ de la statul de condamnare, transmite documentele procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel competentă, care, la rândul său, sesizează curtea de apel pentru ca aceasta să recunoască hotărârea străină și să o pună în executare. Hotărârea se motivează în termen de 3 zile și este supusă recursului în termen de 10 zile de la comunicare.

Comunicarea hotărârii către condamnat se face prin fax sau prin alt mijloc de transmitere, la autoritatea centrală din statul de condamnare, de către Ministerul Justiției, în cel mai scurt timp posibil.

Curtea de apel emite un mandat de executare a pedepsei, pe care Ministerul Justiției îl transmite autorității centrale competente din statul de condamnare, în vederea transferării persoanei condamnate.

Referitor la predarea condamnatului, aceasta va avea loc, de regulă, pe teritoriul statului de condamnare, iar preluarea acestuia de către statul român se face prin grija Ministerului Administrației si Internelor, cu înștiințarea Ministerului Justiției.

Ca efecte ale transferării persoanei condamnate, autorităților competente ale statului român le revin o serie de obligații:

-fie să continue executarea condamnării imediat sau în baza unei hotărâri judecătorești;
În cazul în care statul român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul de condamnare, el trebuie să respecte felul și durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare.
-fie să schimbe condamnarea, printr-o hotărâre judecătorească, înlocuind astfel pedeapsa aplicată în statul de condamnare cu o pedeapsă prevăzută de legislația română pentru aceeași infracțiune.

În această situație, dacă felul pedepsei aplicate sau durata acesteia este incompatibilă cu legislația română, statul român poate, prin hotărâre judecătorească, să adapteze această pedeapsă la aceea prevăzută de legea română pentru faptele care au atras condamnarea, cu condiția ca această pedeapsă să corespundă, atât cât este posibil, cu felul pedepsei aplicate prin hotărârea statului de condamnare și, în nici un caz, să nu agraveze situația condamnatului.

În acest context, aplicând procedura prevăzută de legislația română, instanța română va trebui să respecte următoarele condiții în ceea ce privește întinderea conversiunii pedepsei:

-va fi legată de constatarea faptelor în măsura în care acestea figurează, în mod explicit sau implicit, în hotărârea pronunțată în statul de condamnare;

-nu va putea schimba o pedeapsă privativă de libertate printr-o pedeapsă pecuniară;
-va deduce integral din pedeapsă perioada de privațiune de libertate deja executată de condamnat;
-nu va agrava situația penală a condamnatului, nici nu va fi ținută de limita inferioară a pedepsei eventual prevăzute de legislația statului de condamnare pentru infracțiunea sau infracțiunilesăvârșite.
Când această procedură de schimbare a condamnării are loc după transferarea persoanei condamnate, statul român va menține acea persoană în detenție sau va lua alte măsuri în scopul de a asigura prezența ei pe teritoriul statului român până la finalizarea acestei proceduri. 

În legătură cu executarea pedepsei, se impun a fi făcute  următoarele precizări:

• executarea pedepsei este guvernată de legea statului român;

• executarea pedepsei încetează de îndată ce statul român a fost informat de către statul de condamnare despre orice hotărâre sau măsură care atrage imposibilitatea continuării executării.

• statul român are obligația de a furniza informații statului de condamnare în ceea ce privește executarea pedepsei în următoarele situații:când pedeapsa a fost executată sau considerată ca executată;  în cazul în care condamnatul a evadat; dacă statul de condamnare solicită un raport special.

Cererea de transferare a persoanei condamnate poate să fie refuzată opțional, în principal, din următoarele motive:

-procesul în care s-a pronunțat condamnarea nu s-a desfășurat în conformitate cu dispozițiile pertinente din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertățilorfundamentale;
-împotriva condamnatului s-a pronunțat în România o hotărâre de condamnare pentru aceeași faptă ori este în curs o procedură penală având ca obiect aceeași faptă pentru care acesta a fost condamnat în străinătate;

-persoana condamnată a părăsit România, stabilindu-și domiciliul într-un alt stat, iar legăturile sale cu statul român nu mai sunt semnificative;

-persoana condamnată a comis o infracțiune gravă, de natură să alarmeze societatea, sau a întreținut relații strânse cu membri ai unor organizații criminale, de natură să facă îndoielnică reinserția sa socială în România.

În altă ordine de idei, trebuie specificat faptul că, statul român poate admite și o cerere de tranzit pe teritoriul său, al unui condamnat, formulată de către un stat terț, dacă acesta din urmă a convenit cu un alt stat asupra transferării spre sau dinspre teritoriul său.

Secțiunea a V a – Asistența judiciară internațională în materie penală

Prin asistență judiciară penală, în sens restrâns, se înțelege asistența pe care organele judiciare dintr-un stat o acordă în cursul procesului penal organelor judiciare din statul în care are loc activitatea judiciară și care constă în efectuarea, predarea sau comunicarea de acte procedurale necesare soluționării acelei cauze.

Asistența judiciară internațională în materie penală se solicită de către autoritățile judiciare competente din statul solicitant și se acordă de autoritățile judiciare din statul solicitat, în baza tratatelor internaționale sau, în lipsa acestora, pe bază de reciprocitate.

Cele mai importante convenții multilaterale  în această materie au fost adoptate sub egida Consiliului Europei și Organizației Națiunilor Unite. De asemenea, România a încheiat peste 20 de tratate bilaterale.Cea mai cunoscută convenție multilaterală în domeniul asistenței judiciare în materie penală este Convenția europeană de asistență judiciară în materie penală, adoptată la Strasbourg la 20 aprilie 1959.

Convenția este aplicată de România în relația cu celelalte 45 de state membre ale Consiliului Europei, dar și cu statele nemembre care au ratificat-o. Ea este completată de Protocolul adițional din 17 martie 1978 și al doilea Protocol adițional, din 8 noiembrie 2001.

Cererile de asistență judiciară adresate statelor care nu sunt parte la instrumentele Consiliului Europei vor fi formulate în baza tratatelor bilaterale, în baza convențiilor O.N.U. aplicabile sau, în lipsa oricărui instrument juridic multilateral sau bilateral, pe bază de reciprocitate.

Asistența judiciară poate fi solicitată (acordată) în baza unui tratat, bi sau multilateral, aplicabil între România și statul solicitat, ori în lipsa unui astfel de instrument, pe bază de reciprocitate. Potrivit art. 6 din Legea nr. 302/2004, în cazul în care statul român formulează o cerere de asistență judiciară, în baza curtoaziei internaționale, asigurarea reciprocității va fi dată de către ministrul justiției, pentru fiecare caz, ori de câte ori va fi necesar, la cererea motivată a autorității judiciare române competente.

Potrivit art. 5 din Legea nr. 302/2004, lipsa reciprocității nu împiedică să se dea curs unei cereri de asistență judiciară internațională în materie penală, dacă aceasta:  

a) se dovedește necesară datorită naturii faptei sau nevoii de a lupta împotriva anumitor forme grave ale criminalității;

b) poate contribui la îmbunătățirea situației inculpatului ori condamnatului sau la reintegrarea sa socială;  c) poate servi la clarificarea situației judiciare a unui cetățean român.

În general cererile de asistență sunt formulate de către autoritățile judiciare: procuror, judecător, judecător de instrucție (acolo unde este cazul), existând însă și posibilitatea ca cererile de asistență să fie formulate de către autoritățile administrative, în cadrul procedurilor desfășurate pentru fapte a căror sancționare incumbă acestora și numai dacă decizia luată, indiferent de denumirea pe care o poartă, este supusă unei căi de atac în fața unei instanțe competente.

În acest sens, art. 1844 din Legea nr. 302/2004 prevede că asistența judiciară se acordă și în proceduri privind fapte pedepsibile conform legii române sau legii statului membru solicitant ca fiind încălcări ale normelor juridice, constatate de autoritățile administrative a căror decizie poate fi atacată inclusiv în fața unei instanțe penale (ceea ce înseamnă că nu este obligatoriu ca instanța respectivă să aibă competență exclusiv în materie penală).

Dispoziții în acest sens se regăsesc și în Convenția de asistență UE din 2000, Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen și Protocolul adițional la Convenția europeană de asistență.

Potrivit principiului specialității, autoritățile statului solicitant nu au dreptul să folosească actele obținute ca urmare a executării cererii în alte scopuri decât cele pentru care a fost solicitată asistența (spre exemplu, în vederea cercetării unei persoane, folosirea ca mijloace de probă într-o altă cauză privind o infracțiune pentru care asistența nu este admisibilă).

În ceea ce privește acordarea asistenței, este greșit să se aprecieze că statul solicitant trebuie să solicite asistența doar după ce a epuizat mijloacele sale interne pentru cercetarea penală a infracțiunii care face obiectul cauzei.

Răspunsul la cererea de asistență trebuie să cuprindă numai acele acte solicitate de către autoritățile străine sau cele care ar putea avea relevanță pentru acestea (în niciun caz nu se va transmite întreg dosarul).

În principiu există trei căi de transmitere a cererilor de asistență judiciară: directă, prin intermediul autorităților centrale și pe cale diplomatică.

a. Cazurile de transmitere directă între autoritățile judiciare a cererilor de asistență judiciară
– în caz de urgență, dar numai dacă o astfel de transmitere este prevăzută în tratatul aplicabil între România și statul solicitat/solicitant (acceptată de statul respectiv). În caz de urgență, cererea de asistență judiciară poate fi transmisă și prin canalele Organizației Internaționale de Poliție Criminală. Chiar și în asemenea caz, o copie trebuie transmisă simultan la Ministerul Justiției sau la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție;

– în toate cazurile (indiferent dacă cererea are sau nu caracter urgent), dacă instrumentul juridic internațional aplicabil în relația dintre statul solicitant și statul solicitat reglementează acest mod de transmitere.

b. Prin intermediul autorităților centrale

Potrivit dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 302/2004, cererile de asistență judiciară internațională în materie penală vor fi transmise prin intermediul următoarelor autorități centrale:

a) Ministerul Justiției, dacă se referă la activitatea de judecată ori la faza executării hotărârilor penale;

b) Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dacă se referă la activități din faza de cercetare și urmărire penală;

 c) Ministerul Administratiei si Internelor, dacă se referă la cazierul judiciar.
c. Pe cale diplomatică

Indiferent de faza procesuală, în cazul în care asistența este solicitată unor state cu care România nu are încheiate tratate bilaterale ori nu sunt parte la tratate multilaterale, cererile de asistență se transmit Ministerului Justiției, pentru a fi remise ulterior, pe cale diplomatică, statuluisolicitat.
Potrivit dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 302/2004, competența autorităților române pentru a formula o cerere în domeniul cooperării judiciare sau de a executa o asemenea cerere este stabilită de dispozițiile titlurilor legii speciale, precum și de alte acte normative pertinente.

Cererea de asistență judiciară trebuie să cuprindă următoarele informații:

denumirea autorității judiciare solicitante și denumirea autorității judiciare solicitate;

obiectul și motivele cererii;

calificarea juridică a faptelor;

datele de identificare a învinuitului, inculpatului sau condamnatului ori a martorului sau expertului, după caz;

încadrarea juridică și prezentarea sumară a faptelor.

Potrivit art. 17 din Legea nr. 302/2004, cererile de asistență adresate României și actele anexe trebuie însoțite de o traducere în limba română sau în limba engleză ori franceză.

În ceea ce privește categoria persoanelor care pot asista la executarea cererii de asistență aceasta este destul de largă, fiind însă obligatoriu ca o astfel de participare să fie conformă cu legea statului solicitant: organele de poliție, procurorii, judecătorii, avocații, inculpații, persoanele vătămate.

Potrivit dispozițiilor legale, asistența judiciară internațională cuprinde îndeosebi următoarele activități:

• comisiile rogatorii internaționale; 

• audierile prin videoconferință;

• înfățișarea în statul solicitant a martorilor, experților și a persoanelor urmărite;

• notificarea actelor de procedură care se întocmesc ori se depun într-un proces penal;

• cazierul judiciar;

• alte forme de asistență judiciară.

1.4.1 Comisia rogatorie internațională

Comisia rogatorie internațională în materie penală este acea formă de asistență judiciară care constă în împuternicirea pe care o autoritate judiciară dintr-un stat o acordă unei autorități din alt stat, mandatată să îndeplinească, în locul și în numele său, unele activități judiciare privitoare la un anumit proces penal.

Obiectul unei cereri de comisie rogatorie îl constituie, în principal, următoarele activități judiciare:

-localizarea și identificarea persoanelor și obiectelor; audierea inculpatului, audierea părții vătămate, a celorlalte părți, a martorilor și experților, precum și confruntarea; percheziția, ridicarea de obiecte și înscrisuri, sechestrul și confiscarea specială; cercetarea la fața locului și reconstituirea; expertizele, constatarea tehnico-științifică și constatarea medico-legală; transmiterea de informații necesare într-un anumit proces, interceptările și înregistrările audio și video, examinarea documentelor de arhivă și a fișierelor specializate și alte asemenea acte de procedură;

-transmiterea mijloacelor materiale de probă;

-comunicarea de documente sau dosare.

Referitor la documentele sau dosarele solicitate în baza unei comisii rogatorii, acestea vor fi transmise de statul român numai în copii sau fotocopii certificate, dar în situația în care statul solicitant cere în mod expres transmiterea documentelor originale, în măsura în care se poate, se va da curs acestei cereri.

Obiectele și originalele dosarelor și ale documentelor comunicate vor fi restituite cât mai curând posibil statului român de către statul solicitant, cu excepția cazului în care statul român renunță la ele.

Totodată, statul român va putea să amâne remiterea obiectelor, a dosarelor sau a documentelor a căror comunicare este cerută, dacă acestea îi sunt necesare pentru o procedură penală în curs.

Despre data și locul constituirii comisiei rogatorii părțile sunt obligate să se informeze reciproc, iar autoritățile și persoanele menționate de partea contractantă solicitantă vor putea să asiste și să colaboreze la efectuarea activităților comisiei rogatorii, în limitele permise de legea părții contractante solicitate.

Cu privire la îndeplinirea comisiilor rogatorii ce au ca obiect perchezițiile, ridicarea de obiecte și înscrisuri și sechestrul, Convenția europeană de asistență judiciară în materie penală, adoptată la Strasbourg la 20 aprilie 1959, oferă posibilitatea fiecărei părți contractante ca printr-o declarație adresată secretarului general al Consiliului Europei, să-și rezerve dreptul de a supune îndeplinirea acestora uneia sau mai multora dintre următoarele condiții:

-infracțiunea care motivează comisia rogatorie trebuie să fie sancționabilă potrivit legii părții solicitante și a părții solicitate;

-infracțiunea care motivează comisia rogatorie trebuie să fie  susceptibilă de a da loc la extrădare în țara solicitată;

-îndeplinirea comisiei rogatorii trebuie să fie compatibilă cu legea părții solicitate.

Astfel, România a optat, prin Legea nr. 236/1998 pentru ratificarea Convenției europene de asistență judiciară, adoptată la Strasbourg la 20 aprilie 1959 în materie penală, pentru ultimele două condiții, care au fost ulterior transpuse și în Legea 302/2004 privind cooperarea judiciară în materie penală.
  
1.4.2 Audierile prin videoconferință

Conform reglementărilor legale, în cazul în care o persoană care se află pe teritoriul României trebuie să fie audiată ca martor sau expert de către autoritățile judiciare ale unui stat străin și este inoportun sau imposibil pentru acea persoană să se înfățișeze personal pe teritoriul acelui stat, statul străin poate solicita ca audierea să aibă loc prin videoconferință.

Statul român poate accepta o astfel de solicitare dacă:

•  cererea nu contravine principiilor sale fundamentale de drept;

• statul român dispune de mijloacele tehnice necesare care să permită efectuarea audierii prin

videoconferință.
Cererile de audiere prin videoconferință trebuie să se precizeze motivul pentru care nu este de dorit sau posibil ca martorul sau expertul să fie prezent personal la audiere, precum și denumirea autorității judiciare și numele persoanelor care vor proceda la audiere.

Autoritățile judiciare române competente în cazul acestei forme de cooperare sunt următoarele: în cursul urmăririi penale, competența revine Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; în cursul judecății, competența aparține curților de apel.

Ori de câte ori are loc o audiere prin videoconferință, trebuie să se țină cont de următoarele reguli:

-audierea se desfășoară în prezența judecătorului sau procurorului român competent, după caz, asistat, după caz, de un interpret; acesta verifică identitatea persoanei audiate și este obligat să asigure respectarea principiilor fundamentale ale legii române.

În cazul în care constată că sunt încălcate principiile fundamentale ale dreptului român, judecătorul sau procurorul ia de îndată măsurile necesare pentru a asigura desfășurarea audierii în conformitate cu legea română;

-autoritățile judiciare române competente și cele ale statului solicitant trebuie să convină, după caz, asupra măsurilor de protecție a martorului sau expertului;

-audierea se va efectua direct de către autoritatea judiciară competentă a statului solicitant sau sub coordonarea acesteia, potrivit legii sale interne;

-martorul sau expertul va fi asistat, după caz, de un interpret, potrivit legii române;
-persoana chemată ca martor sau expert poate invoca dreptul de a nu depune mărturie, care îi este conferit fie de legea română, fie de legea statului solicitat.

Prin intermediul videoconferinței poate fi audiat și învinuitul (inculpatul),dar numai dacă acesta consimte și dacă există un acord în acest sens între autoritățile judiciare române și cele ale statului solicitant.

1.4.3 Transmiterea spontană de informații

Reglementată ca o noutate în Legea nr. 302/2004, aceasta formă de asistență judiciară reprezintă o posibilitate prin care autoritățile judiciare române pot, fără cerere prealabilă, să transmită autorităților competente ale unui stat străin informațiile obținute în cadrul unei anchete, atunci când consideră că acestea ar putea ajuta statul destinatar să inițieze o procedură penală sau când informațiile ar putea conduce la formularea unei cereri de asistență judiciară.
Transmiterea acestor informații este condiționată însă, de următoarele aspecte:
-partea care furnizează informația poate, conform dreptului său național, să supună anumitor condiții utilizarea sa de către partea destinatară;

-partea destinatară este obligată să respecte aceste condiții.

1.4.4 Livrări supravegheate

Al doilea Protocol adițional la Convenția europeană de asistență judiciară în materie penală, adoptat la Strasbourg la 8 noiembrie 2001, cuprinde la art.18, condițiile generale în baza cărora statele semnatare pot da curs acestei forme de asistență judiciară internațională si anume:
-fiecare parte se obligă ca, la cererea unei alte părți, să autorizeze livrările supravegheate pe teritoriul său, în cadrul anchetelor penale referitoare la infracțiuni care pot da loc la extrădare

-decizia de a recurge la livrările supravegheate este luată în fiecare caz de către autoritățile

competente ale părții solicitate, cu respectarea dreptului național al acestei părți;

-livrările supravegheate se desfășoară potrivit procedurilor prevăzute de partea solicitată;

-dreptul de a acționa, de a conduce și de a controla operațiunea aparține autorităților competente ale părții solicitate.

Preluând aceste dispoziții, Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală precizează ca autoritățile judiciare române competente autorizează livrarea supravegheată prin ordonanță motivată, care trebuie să cuprindă, pe lângă mențiunile din Codul de procedură penală, următoarele:

-indiciile temeinice care justifică măsura și motivele pentru care măsura este necesară;
-detalii cu privire la bunurile care fac obiectul livrării supravegheate și, după caz, la bunurile care urmează a fi sustrase ori substituite, precum și la bunurile care urmează a le înlocui pe acestea;

-timpul și locul efectuării livrării sau, după caz, itinerarul ce urmează a fi parcurs în vederea efectuării livrării, dacă acestea sunt cunoscute;

-datele de identificare a persoanelor autorizate să supravegheze livrarea.

Condițiile și procedurile privind livrările supravegheate sunt reglementate de către lege, de către ghidul administrativ, și de către instrucțiunile de serviciu. Toate bunurile, precum și sursa actului infracțional pot fi subiectul sau obiectul unei livrări supravegheate. Excepție fac bunurile care fac obiectul securității naționale, ordinea publică sau sănătatea publică. Permisiunea de desfășurare a unei livrări supravegheate este dată de procuror.

Garantarea cercetării tuturor infractorilor, confiscarea bunurilor și trimiterea acestora în judecată. Înlocuirea totală sau parțială este permisă de lege. Este necesar raportul sau mărturia unui expert privind calitatea și cantitatea bunurilor.

Cu permisiunea procurorului, ofițerilor străini le este permisă participarea la livrarea supravegheată, aceștia fiind însoțiți de un ofițer străin. Folosirea echipamentului tehnic este permisă și necesită acordul unui procuror. Timpul necesar obținerii unei aprobări este 12-24 ore, (pentru trafic aerian cca.2 ore), (în situații de urgență timpul de obținere a permisiunii este mai scurt).

Documentele necesare (permisiunea scrisă) trebuie înaintate procurorului cât mai repede posibil. În cazuri speciale acest lucru se poate face și prin telefon. Informatorilor străini sau agenților sub acoperire le este permisă folosirea de identități false și nume de cod. Aceștia rămân anonimi și nu trebuie să participe ca martori la tribunal.

Autoritatea competentă este procurorul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Canale de comunicație: cererea poate fi trimisă prin fax, urmată de scrisoarea oficială, în original, din partea procurorului țării care solicită permisiunea.

1.4.5 Anchetele sub acoperire

Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală reglementează și procedura de realizare a anchetelor sub acoperire având la bază, în special, prevederile Convenției Uniunii Europene din 29 mai 2000 privind asistența judiciară în materie penală, precum și prevederile celui de-al doilea Protocol adițional al acesteia adoptat la 8 noiembrie 2001.

Conform acestor prevederi, partea solicitantă și partea solicitată  își pot acorda asistență reciprocă pentru desfășurarea de anchete penale de către agenți sub acoperire sau sub o identitate fictivă convenind, potrivit legilor și procedurilor lor naționale, asupra:

duratei anchetei sub acoperire;

modalităților concrete de desfășurare;

statutului juridic al agenților implicați.

Legea nr. 368/2004 pentru ratificarea celui de-al doilea Protocol adițional la Convenția europeană de asistență judiciară în materie penală, adoptat la Strasbourg la 8 noiembrie 2001, stabilește la art. 2 alin 6 că „autoritatea competentă pentru aplicarea acestei forme de asistență judiciară este Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție” și că „efectuarea de acte de cercetare penală sub acoperire, pe baza unei cereri de asistență judiciară internațională adresate României, trebuie autorizată de procurorul competent, potrivit legii române.”

În acest sens, Legea nr. 39/2003 privind prevenirea si combaterea criminalității organizate precizează că, autorizarea pentru folosirea polițiștilor sub acoperire se dă de către procurorul desemnat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, prin ordonanță motivată, care trebuie să cuprindă următoarele informații:

-indiciile temeinice care justifică măsura și motivele pentru care măsura este necesară;
-identitatea sub care polițistul sub acoperire urmează să desfășoare activitățile autorizate;
-numele lucrătorului din structura specializată, desemnat ca persoană de legătură a polițistului sub acoperire.

-activitățile pe care le poate desfășura polițistul sub acoperire;

-perioada desfășurării activităților autorizate.

Folosirea  agenților sub acoperire poate fi aprobată, în vederea strângerii datelor privind săvârșirea de infracțiuni și identificarea făptuitorilor, atunci când există indicii temeinice că s-a săvârșit sau că se pregătește săvârșirea unei infracțiuni grave de către unul sau mai mulți membri ai unui grup infracțional organizat, care nu poate fi descoperită sau ai cărei făptuitori nu pot fi identificați prin alte mijloace.

1.4.6 Echipele comune de anchetă

Completând prevederile Legii nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, Legea nr. 302/2004 reglementează constituirea echipelor comune de anchetă și procedura de funcționare a acestora. Textul transpune în dreptul intern Decizia-Cadru a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 privind echipele comune de anchetă, ce reprezintă un instrument important de luptă împotriva crimei organizate, precum și dispozițiile pertinente ale Convenției Uniunii Europene din 29 mai 2000 și ale celui de-al doilea Protocol adițional al acesteia din 8 noiembrie 2001.

În cadrul Consiliului European de la Tampere din 13 iunie 2002, s-a optat pentru adoptarea unei decizii-cadru speciale privind echipele comune de anchetă, deoarece Convenția Uniunii Europene din 29 mai 2000, care printre altele reglementează și înființarea acestor echipe, nu a intrat încă în vigoare, nefiind încă ratificată de toate statele. Totuși, această decizie-cadru  își va înceta efectele în momentul intrării în vigoare a Convenției pentru toate statele membre ale Uniuni Europene.

Potrivit art. 1 al acestei decizii-cadru, „prin acord, autoritățile competente din două sau mai multe state membre pot înființa echipe comune de anchetă pentru un scop precis, pe o perioadă determinată, care poate fi prelungită prin acordul părților, în vederea efectuării unei anchete penale în unul sau mai multe dintre statele membre care au înființat  echipa.”.

În aplicarea acestor norme europene, legea română prevede că „în vederea facilitării soluționării unei cereri de comisie rogatorie, se pot constitui echipe comune de anchetă, cu un obiectiv precis și cu o durată limitată care poate fi prelungită prin acordul statelor implicate”.
Componența echipei de anchetă este decisă de comun acord și poate fi creată, în special, când:

-în cadrul unei proceduri în curs în statul solicitant se impune efectuarea unor anchete dificile și care implică importante mijloace umane și de altă natură, care privesc ambele state;
-mai multe state efectuează anchete care necesită o acțiune coordonată în statele în cauză.

Referitor la cererea de formare a unei echipe comune de anchetă, aceasta poate fi formulată de orice stat implicat și trebuie să cuprindă propuneri referitoare la componența echipei.
Activitatea desfășurată de echipa comună de anchetă, pe teritoriul statului român, este supusă  următoarelor reguli generale:

-conducătorul echipei este un reprezentant al autorității judiciare române competente (procuror);
-acțiunile echipei se desfășoară conform legii române; membrii echipei și membrii detașați ai echipei își execută sarcinile sub responsabilitatea conducătorului echipei.

Cu privire la membrii detașați pe lângă echipa comună de anchetă, se impun a fi făcute o serie de precizări și anume:

-aceștia sunt abilitați să fie prezenți la efectuarea oricăror acte procedurale, cu excepția cazului când conducătorul echipei decide contrariul;

-atunci când echipa comună de anchetă urmează să efectueze acte de procedură pe teritoriul statului solicitant, membrii detașați pot cere autorităților lor competente să efectueze actele respective;

-un membru detașat pe lângă echipa comună de anchetă poate, conform dreptului său național și în limitele competențelor sale, să furnizeze echipei informațiile care sunt la dispoziția statului care l-a detașat în scopul derulării anchetelor penale efectuate de echipă.

Toate informațiile obținute în mod obișnuit, de un membru sau un membru detașat în cadrul participării la o echipă comună de anchetă și care nu pot fi obținute în alt mod de către autoritățile competente ale statelor implicate, pot fi utilizate în scopurile următoare:

• în scopul pentru care a fost creată echipa;

• pentru a descoperi, a cerceta sau a urmări alte infracțiuni, cu consimțământul statului pe teritoriul căruia au fost obținute informațiile;

• pentru a preveni un pericol iminent și serios pentru securitatea publică;

• în alte scopuri, cu condiția ca acest lucru să fie convenit de către statele care au format echipa.

1.4.7 Supravegherea transfrontalieră

Această formă de asistență judiciară este reglementată în Convenția de punere în aplicare a Acordului de la Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea graduală a controalelor la frontierele comune, semnată la Schengen la data de 19 iunie 1990, ale cărei prevederi au fost transpuse în dreptul intern român prin Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală.

Conform art.40 din Convenția Schengen, agenții de poliție a unui stat Schengen, care, în cadrul unei anchete judiciare, supraveghează pe teritoriul acelui stat o persoană ce se presupune că a participat la săvârșirea unei infracțiuni care dă loc la extrădare sau o persoană față de care sunt motive serioase să se creadă că poate duce la identificarea sau localizarea persoanei menționate mai sus, sunt autorizați să continue această supraveghere pe teritoriul statului român, în baza unei cereri de asistență judiciară prezentată în prealabil.De menționat că, supravegherea poate fi exercitată de autoritățile române competente, la cererea expresă a statului străin.

Cererea de asistență judiciară va fi adresată Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și va cuprinde toate informațiile pertinente în cauză, în conformitate cu prevederile convenției aplicabile. Prin autorizație Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție va putea stabili anumite condiții.

Totuși, dacă din considerente de urgență, autorizarea prealabilă a statului român nu poate fi solicitată, agenții străini ce acționează în cadrul anchetei judiciare aflate în faza de urmărire penală sunt autorizați să continue pe teritoriul României supravegherea unei persoane bănuite că a comis una din următoarele fapte:

a) omor, omor calificat și omor deosebit de grav;

b) infracțiuni grave de natură sexuală, inclusiv violul și abuzul sexual asupra minorilor;

     c) distrugere și distrugere calificată, săvârșită prin incendiere, explozie sau prin orice asemenea mijloc;

d) contrafacerea și falsificarea mijloacelor de plată;

e) furt și tâlhărie în formă calificată, precum și primirea de bunuri furate;

f) delapidare; lipsire de libertate în mod illegal.

h) infracțiuni privind traficul de persoane și infracțiuni în legătură cu traficul de persoane;

     i) infracțiuni privind traficul de droguri sau precursori,etc.

Continuarea supravegherii pe teritoriul României, fără obținerea unei autorizații prealabile, de către agenții unui stat străin, este posibilă cu respectarea următoarelor condiții:
în timpul supravegherii, trecerea frontierei va fi comunicată imediat, Ministerului Justiției, precum și structurii Poliției de Frontieră constituită în cadrul punctului de trecere a frontierei;
să transmită fără întârziere, o cerere de asistență judiciară în care să expună motivele ce justifică trecerea frontierei, fără autorizație prealabilă.

Conform prevederilor legale, supravegherea transfrontalieră nu se poate desfășura fără respectarea următoarelor aspecte:

• agenții observatori trebuie să respecte dispozițiile legii române;

• în afara situaților în care nu s-a obținut o autorizație prealabilă, agenții au asupra lor, pe timpul supravegherii, un document care să ateste că le-a fost acordată permisiunea;

• agenții de supraveghere trebuie să fie permanent în măsură să justifice calitatea lor oficială;

• agenții de supraveghere  pot purta armamentul din dotare în timpul supravegherii, cu excepția cazului când prin autorizație Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a prevăzut altfel; utilizarea ei este interzisă, cu excepția cazului de legitimă apărare;

• pătrunderea în domiciliul unei persoane și în alte locuri inaccesibile publicului este interzisă;

• agenții de supraveghere nu pot nici reține, nici aresta persoana supravegheată;

• despre orice operațiune de supraveghere se va întocmi un raport către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care va cere inclusiv prezentarea în persoană a agenților care au efectuat supravegherea;

• autoritatea statului căruia îi aparțin agenții care au efectuat supravegherea, la cererea autorității competente române, poate asista la ancheta subsecventă operațiunii, inclusiv la procedurile judiciare.

1.4.8 Interceptarea și înregistrarea convorbirilor și comunicărilor

Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, reglementează în art. 171 interceptarea și înregistrarea convorbirilor și comunicărilor alături de celelalte forme de asistență.

Articolul menționat prevede că, în vederea soluționării unei cauze penale, autoritățile judiciare ale statului solicitant sau autoritățile competente astfel desemnate de către statul solicitant, pot adresa autorităților române o cerere de asistență judiciară având ca obiect interceptarea telecomunicațiilor și transmiterea lor imediată către statul solicitant sau interceptarea înregistrării și a transmiterii ulterioare a înregistrării telecomunicațiilor către statul solicitant, în cazul în care persoana urmărită:

-se află pe teritoriul statului român, dacă statul străin are nevoie de asistență tehnică pentru putea intercepta comunicațiile de la țintă;

-se află pe teritoriul statului român, în cazul în care comunicațiile dinspre țintă pot fi

interceptate în statul român;

-se află pe teritoriul unui stat terț care a fost informat și dacă statul solicitant are nevoie de asistență tehnică pentru interceptarea comunicărilor de la țintă.

O astfel de cerere trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să indice și să confirme emiterea unui ordin sau a unui mandat de interceptare și înregistrare, în cadrul unui proces penal; să conțină informații care să permită identificarea țintei interceptării; să indice faptele penale care fac obiectul anchetei penale; să menționeze durata interceptării; dacă este posibil, să conțină suficiente date tehnice, în special numărul de conectare la rețea, pentru a permite prelucrarea cererii.

1.4.9 Înfățișarea martorilor sau experților

Reglementată în titlul III al Convenției Europene de asistență judiciară în materie penală (Strasbourg, 20 aprilie 1959), această formă de asistență este preluată de Legea nr. 302/2004 în articolul 175, intitulat „Înfățișarea martorilor sau experților”.

Conform acestui articol, în cazul în care înfățișarea în persoană a unui martor sau expert în fața autorităților judiciare române este necesară, autoritatea judiciară solicitantă va face mențiune în acest sens, prin cererea de înmânare a citației, în care se menționează și cuantumul aproximativ al indemnizațiilor, precum și al cheltuielilor de călătorie și de ședere.
Autoritatea judiciară română care a dispus chemarea va putea solicita statului solicitant, prin cerere, acordarea unui avans martorului sau expertului, rambursarea urmând să fie efectuată din fondul cheltuielilor judiciare special alocat. Dacă i se prezintă o cerere în acest sens, statul solicitat poate acorda un avans martorului sau expertului, avans ce se va menționa în citație și va fi rambursat de către statul român solicitant.

În același mod, înfățișarea în persoană a unui martor sau expert în fața autorităților judiciare române, poate fi solicitată de un stat străin prin intermediul unei cereri.

În baza acesteia, autoritatea judiciară română va dispune ascultarea persoanei a cărei înfățișare este solicitată și va consemna, prin declarație scrisă, răspunsul martorului sau expertului. În cazul în care martorul sau expertul declară că se va înfățișa personal, acesta poate solicita acordarea unui avans din cuantumul cheltuielilor de călătorie și ședere.

În această situație, instanța va indica prin încheiere suma de bani solicitată de martor sau expert, unitatea bancară unde urmează să se consemneze suma de bani, consemnarea fiind făcută pe numele martorului sau expertului, la dispoziția autorității judiciare române competente. Astfel, atât încheierea instanței cât și declarația scrisă a martorului sau expertului se va comunica statului solicitant, pe una din căile prevăzute de lege..

Fiecare martor sau expert, citat de autoritățile judiciare ale statului român, beneficiază conform legii de o serie de imunități, după cum urmează :

• „nici un martor sau expert, oricare ar fi cetățenia sa, care, în urma primirii unei citații, va consimți să se înfățișeze în fața autorităților judiciare ale statului român solicitant, nu va putea fi nici urmărit, nici deținut, nici supus vreunei alte restricții a libertății sale individuale pe teritoriul României pentru fapte sau condamnări anterioare plecării sale de pe teritoriul statului străin solicitat;

• dacă în timpul procesului ar putea fi dispusă arestarea unui martor care este bănuit că a săvârșit o infracțiune în legătură cu mărturia sa în fața autorităților judiciare ale statului român solicitant, alta decât refuzul de a depune mărturie, se va lua în considerare faptul dacă interesele justiției nu ar fi mai bine protejate prin încredințarea urmăririi, dacă este posibil, către statul străin solicitat ;

• nici o persoană, oricare ar fi cetățenia ei, citată în fața autorităților judiciare ale statului român solicitant, în vederea efectuării urmăririi penale pentru anumite infracțiuni, nu va putea fi nici urmărită, nici deținută, nici supusă vreunei alte măsuri de restrângere a libertății în România pentru fapte sau condamnări anterioare plecării sale de pe teritoriul statului străin solicitat și care nu sunt menționate în citație.” 

Totuși aceste imunități încetează dacă martorul, expertul sau persoana urmărită, având posibilitatea să părăsească teritoriul statului român solicitant în termen de 15 zile consecutive după ce prezența sa nu mai este cerută de autoritățile judiciare române, va rămâne totuși pe teritoriul României sau se va reîntoarce aici după ce îl va fi părăsit.

1.4.9 Transferul temporar al persoanelor deținute, pe teritoriul statului solicitant
        Al doilea Protocol adițional la Convenția europeană de asistență judiciară în materie penală (Strasbourg, 8 noiembrie 2001) aduce o serie de modificări ale acestei forme de asistență judiciară, care au fost preluate, sub o formă asemănătoare, de legislația română în materie.
Conform legii române, o persoană deținută, a cărei prezență în vederea audierii ca martor sau a confruntării este cerută de către autoritățile judiciare solicitante, va fi transferată temporar pe teritoriul acelui stat, cu condiția reîntoarcerii sale în termenul indicat de către autoritatea judiciară solicitată. 

În cazul cererilor adresate autorităților judiciare române, competența de soluționare a cererii aparține instanței în a cărei rază teritorială se află locul de deținere.  În acest sens, instanța va dispune ascultarea persoanei deținute, în prezența unui avocat ales sau numit din oficiu, precum și a unui interpret, dacă este cazul, în camera de consiliu, cu participarea procurorului.
Persoanei deținute trebuie să i se facă cunoscut obiectul cererii, cerându-i-se să declare dacă este de acord să fie transferată temporar pe teritoriul statului solicitant în vederea audierii ca martor, declarație care va fi consemnată într-un proces verbal semnat de președintele completului de judecată, grefier și interpret.

Din declarația persoanei deținute poate să reiasă faptul că:

-persoana deținută nu consimte la transfer, situație în care instanța va dispune prin încheiere respingerea cererii; încheierea este definitivă și se comunică în termen de 48 de ore de la pronunțare Ministerului Justiției;

-persoana deținută consimte la transferarea sa temporară, situație în care instanța va verifica dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, urmând a dispune, prin încheiere, după caz, admiterea sau respingerea cererii; încheierea poate fi atacată cu recurs, în termen de 24 de ore de la pronunțare, de către procurorul competent, recurs care se  va soluționa în termen de 3 zile.

Indiferent de situație, încheierea se comunică Ministerului Justiției, în termen de 24 de ore de la data rămânerii definitive, care, la rândul său, va informa autoritatea centrală a statului solicitant cu privire la decizia autorității judiciare române. Totodată, încheierea prin care instanța a dispus transferarea temporară a persoanei deținute se comunică și Ministerului Administrației și Internelor, care asigură predarea sub escortă a persoanei deținute.

Autoritățile judiciare române pot refuza transferarea în următoarele situații:
-dacă prezența persoanei deținute este necesară într-un proces penal în curs pe teritoriul României;
-dacă transferarea persoanei deținute este susceptibilă să îi prelungească detenția;
-dacă există alte motive care se opun transferării sale pe teritoriul statului solicitant.
În privința locului predării deținutului către statul solicitant, precum și a locului preluării sale, acesta va fi întotdeauna un punct de frontieră al statului român. Ministerul Administrației și Internelor va asigura predarea și preluarea deținutului sub escortă, informând  despre acest lucru Ministerul Justiției.

În cazul cererilor formulate de autoritățile judiciare române, sub rezerva dispozițiilor legale, tranzitul pe teritoriul unui stat terț, al persoanei deținute va fi acordat la cererea adresată de către Ministerul Justiției, autorității centrale a statului solicitat pentru tranzit, însoțită de toate documentele necesare.

Transferul temporar al persoanelor deținute, pe teritoriul statului solicitat

Dacă obiectul cererii de asistență judiciară adresate statului solicitat presupune efectuarea  unor acte de procedură pentru îndeplinirea cărora este necesară prezența unei persoane deținute în România, autoritatea judiciară română solicitantă poate transfera temporar această persoană pe teritoriul statului unde ancheta trebuie să aibă loc, dacă între autoritățile române și autoritățile statului solicitat există un acord, care să prevadă modalitățile de transfer temporar al persoanei și termenul până la care trebuie să fie trimisă pe teritoriul României.

Cu excepția cazului în care autoritățile judiciare române au cerut punerea sa în libertate, persoana transferată va rămâne în detenție pe teritoriul statului solicitat și, eventual, pe teritoriul statului de tranzit.

CAPITOLUL 3 COOPERAREA JUDICIARĂ ȊN MATERIE PENALĂ ȊN CADRUL UNIUNII EUROPENE

Secțiunea a I a – Considerații generale privind mandatul european de arestare

Cooperarea europeană în materie de securitate a început în anii 1970, într-o manieră informală. În anul 1975, miniștrii de interne din cadrul țărilor membre ale Comunității Europene au creat Grupul Trevi, în vederea unificării polițiilor tuturor statelor membre.

După semnarea Actului unic European, negocierile au fost purtate între statele membre pe probleme de securitate și justiție în cadrul cooperării politice europene, cadru informal distinct de cadrul instituțional comunitar.

În anul 1985, semnarea Acordului Schengen între cinci state membre ale Comunității Europene a pus bazele cooperării în domeniul securității frontierelor. Acordul Schengen a fost integrat acquis-ului comunitar în urma semnării Tratatului de la Amsterdam.

Mandatul european de arestare înlocuiește instrumentele anterioare de cooperare judiciară internațională în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene, în special cele prevăzute de Convenția europeană privind extrădarea din 13 decembrie 1957 și Convenția de aplicare a Acordului Schengen din 19 iunie 1990.

Originalitatea și noutatea mandatului european de arestare constă în faptul că el este aplicabil pe întreg spațiul Uniunii Europene.

Introducerea unui sistem simplificat de extrădare a persoanelor condamnate sau suspecte, ȋn scopul executării sentințelor penale sau al urmăririi penale, face posibilă eliminarea complexității și posibilității de intarziere inerente in cadrul procedurii existente.

Ȋn același timp, relațiile tradiționale de cooperare care au prevalat pană acum intre Statele Membre vor fi inlocuite cu un sistem de mișcare liberă a hotărarilor judecătorești in cauzele penale, acoperind atat hotărarile pre condamnare, cat și hotărarile rămase definitive.
Crearea conceptului de „mandat european de arestare” prin Decizia-Cadru a Consiliului Uniunii Europene nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a reprezentat soluția preconizată pentru o cooperare mult mai rapidă și eficientă, fiind conceput ca instrument juridic apt să înlocuiască mecanismele anterioare de extrădare, fiind implementate de către legiuitorul român în cuprinsul Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală.

Mandatul european de arestare este prima măsură concretă în domeniul dreptului penal care implementează principiul recunoașterii reciproce la care Consiliul Europei s-a referit ca la “cheia de boltă“ a cooperării judiciare.

Decizia-Cadru privind mandatul european de arestare oferă un cadru general comun de acțiune tuturor statelor membre ale Uniunii Europene și introduce o serie de dispoziții cu caracter de noutate în raport cu dreptul de extrădare, reprezentând un pas uriaș făcut de țările membre în construirea spațiului penal european.

Secțiunea a II a – Conținutul mandatului european de arestare

Art.79 se referă la informațiile pe care trebuie să le conțină mandatul european de arestare, după cum urmează:

a) identitatea si cetatenia persoanei solicitate;

b) denumirea, adresa, numerele de telefon si fax, precum si adresa de e-mail ale autoritatii judiciare emitente;

c) indicarea existentei unei hotarari judecatoresti definitive, a unui mandat de arestare preventiva sau a oricarei alte hotarari judecatoresti executorii avand acelasi efect, care se incadreaza in dispozitiile art. 81 si art. 85 din prezenta lege;

d) natura si incadrarea juridica a infractiunii, tinandu-se seama mai ales de prevederile art. 85;

e) o descriere a circumstantelor in care a fost comisa infractiunea, inclusiv momentul, locul, gradul de implicare a persoanei solicitate;

f) pedeapsa pronunțata, daca hotararea a ramas definitiva, sau pedeapsa prevăzută de legea statului emitent pentru infracțiunea săvârșita;

g) daca este posibil, alte consecințe ale infracțiunii.

Este obligatoriu ca mandatul european de arestare să precizeze garanțiile de care beneficiază persoana judecată în lipsă, conform legii române, după predarea către autoritățile judiciare garanții care sunt stipulate în art.5 din Decizia-cadru.

Este, de asemenea, important, ca încadrarea juridică a faptei să fie stabilită conform listei reprodusă în formularul tip, întrucât pentru cele 32 de infracțiuni, enumerate în art.85, care corespund conceptului „serious crime” – „criminalitate gravă”, folosit în mod obișnuit în Uniunea Europeană și care sunt transpuse astfel cum sunt enumerate de art.2 alin.2 din Decizia-cadru, instanța de executare a mandatului european de aretare nu verifică îndeplinirea condiției dublei incriminări a faptelor.

Este necesar și ca infracțiunea să fi fost sancționată în statul emitent, cu închisoare sau cu o măsură de siguranță privativă de libertate, pe o perioadă de minim 3 ani.

Pentru alte infracțiuni decât cele prevăzute la alin.2 predare poate fi subordonată condiției ca faptele pentru care se emite mandatul european de arestare să fi incriminate în dreptul statului de executare.

Pentru emiterea mandatului european de arestare se utilizează formularul-tip prevăzut în anexa legii-cadru, urmând ca transmiterea către autoritățile competente ale statelor membre, să se facă în limbile oficiale ale statului de executare sau în una ori mai multe alte limbi oficiale ale Instituțiilor Comunităților Europene, pe care le acceptă acesta.

Traducerea se efectuează, potrivit dispozițiilor art.17 din actul normativ menționat, de către instanța care a emis mandatul european de arestare, în cazul transmiterii directe sau de către autoritatea stabilită conform art.13.

Mandatul european de arestare transmis spre executare autorităților române trebuie tradus în limba română sau în limbile engleză și franceză, potrivit Declarației Notificate Secretariatului General al Consiliului Uniunii Europene, în temeiul art.8 alin.2.

Secțiunea a III a – Transmiterea mandatului european de arestare

Reglementată de dispozițiile art.82 și 83 din Legea nr.224/2006, transmiterea mandatului european de arestare se face diferit după cum se cunoaște sau nu se cunoaște locul unde se află persoana solicitată.

În prima situație, mandatul european de arestare se va transmite direct autorității judiciare de executare.

Dacă persoana nu este însă localizată, este posibilă cooperarea prin Sistemul Informatic Național de semnalări, autoritatea română emitentă putând să decidă introducerea descrierii persoanei în Sistemul de Informații Schengen (SIS), existând și posibilitatea utilizării Rețelei Judiciare Europene și a punctelor sale de contact, dacă nu se cunoaște autoritatea judiciară de executare.

Transmiterea mandatului european de arestare se efectuează prin orice mijloc de transmitere sigur, care lasă o urmă scrică, cu condiția ca autoritatea judiciară de executare să poată verifica autenticitatea acestuia.

De asemenea, mandatul european de arestare poate fi transmis prin sistemul de telecomunicații protejat de Rețeaua Judiciară Europeană, reglementat prin Decizia – cadru 2002/JAI/28.02.2002, de când acesta va fi operativ, prin Organizația Internațională a Poliției Criminale (Interpol) sau prin Ministerul Justiției.

Având în vedere că semnalarea introdusă în SIS echivalează cu un mandat european de arestare, în cazul arestării persoanei solicitate, instanța emitentă va trebui să transmită autorității de executare, în termenul indicat de aceasta, originalul și traducerea mandatului.

Condițiile executării mandatului european de arestare

Potrivit art.86, autoritatea judiciară de executare verifică, la primirea mandatului european de arestare, competența de soluționare și în cazul în care constată că nu este competentă îl transmite autorității de executare respective, informând autoritatea judiciară emitentă.

Executarea mandatului european de arestare de către autoritățile române poate fi condiționată de existența unor garanții de rejudecare a persoanei solicitate, în cazul pronunțării hotărârii de condamnare în lipsa ei sau în condițiile necitării sale sau de revizuire a pedepsei în cazul mandatului european de arestare emis pentru infracțiuni sancționate cu pedeapsa detenției pe viață sau cu o măsură privativă de libertate pe viață.

Refuzul executării mandatului european

Legea română reglementează în art.88 alin.1, trei motive obligatorii de refuz ale autorității judiciare române de executare a unui mandat european de arestare, dacă este identificată vreuna din următoarele situații:

a) când, din informatiile de care dispune, reiese ca persoana urmarita a fost judecata definitiv pentru aceleasi fapte de catre un stat membru, altul decat statul emitent, cu conditia ca, in cazul condamnarii, sanctiunea sa fi fost executata ori sa fie in acel moment in curs de executare sau executarea sa fie prescrisa, pedeapsa sa fi fost gratiata ori infractiunea sa fi fost amnistiata sau sa fi intervenit o alta cauza care impiedica executarea, potrivit legii statului de condamnare;

b) când infractiunea pe care se bazeaza mandatul european de arestare este acoperita de amnistie in Romania, daca autoritatile romane au, potrivit legii romane, competenta de a urmari acea infractiune;

c) când persoana care este supusa mandatului european de arestare nu raspunde penal, datorita varstei sale, pentru faptele pe care se bazeaza mandatul de arestare in conformitate cu legea romana.

Executarea mandatului european de arestare poate fi refuzată, de asemenea, de autoritatea judiciară română de executare, dacă nu este îndeplinită condiția dublei incriminări pentru alte fapte decât cele menționate în art.85 alin.1, dar și în alte situații corespunzând celor prevăzute în Decizia-cadru, când:

a) persoana este supusă unei proceduri penale în România pentru aceeași faptă care a motivat emiterea mandatului european de arestare;

b) cand impotriva persoanei solicitate s-a pronuntat in alt stat membru al Uniunii Europene o hotarare definitiva pentru aceleasi fapte;

c) cand mandatul european de arestare a fost emis in scopul executarii unei pedepse, daca persoana solicitata este cetatean roman si instanta romana competenta dispune executarea pedepsei in Romania, potrivit legii romane.

d) cand persoana solicitată a fost judecata definitiv pentru aceleasi fapte intr-un alt stat terț care nu este membru al Uniunii Europene, cu conditia ca, in caz de condamnare, sanctiunea sa fi fost executata sau sa fie in acel moment in curs de executare sau executarea sa fie prescrisa, ori infractiunea sa fi fost amnistiata sau pedeapsa sa fi fost gratiata potrivit legii statului de condamnare;

e) cand mandatul european de arestare se refera la infractiuni care, potrivit legii romane, sunt comise pe teritoriul Romaniei;

f) cand mandatul european cuprinde infractiuni care au fost comise in afara teritoriului statului emitent si legea romana nu permite urmarirea acestor fapte atunci cand s-au comis in afara teritoriului roman;

g) cand, conform legislatiei romane, raspunderea pentru infractiunea pe care se intemeiaza mandatul european de arestare ori executarea pedepsei aplicate s-au prescris, daca faptele ar fi fost de competenta autoritatilor romane;

h) cand autoritatea judiciara romana competenta a decis fie sa nu urmareasca, fie sa inceteze urmarirea persoanei solicitate pentru infractiunea pe care se bazeaza mandatul de arestare european.

Secțiunea a IV a – Procedurile de executare a mandatului european de arestare

Executarea unui mandat european de arestare de către autoritățile judiciare de executare române poate fi supusă următoarelor condiții:

a) în cazul în care mandatul de arestare european a fost emis în scopul executării unei pedepse aplicate printr-o hotărâre pronunțată în lipsă sau dacă persoana în cauză nu a fost legal citată cu privire la data și locul ședinței de judecată care a condus la hotărârea pronunțată în lipsă, autoritatea judiciară emitentă va da o asigurare considerată suficientă care să garanteze persoanei care face obiectul mandatului de arestare european că va avea posibilitatea să obțină rejudecarea cauzei în statul membru emitent, în prezența sa;

b) în cazul în care infracțiunea în baza căreia s-a emis mandatul de arestare european este sancționată cu pedeapsa detențiunii pe viață sau cu o măsură de siguranță privativă de libertate pe viață, dispozițiile legale ale statului membru emitent trebuie să prevadă posibilitatea revizuirii pedepsei sau a măsurii de siguranță aplicate ori liberarea condiționată, după executarea a cel puțin 20 de ani din pedeapsă sau măsura de siguranță aplicată, ori aplicarea unor măsuri de clemență.

Transpunând în dreptul intern art. 16 din Decizia-Cadru privind mandatul european de arestare, Legea nr. 302/2004 prevede faptul că în cazul în care două sau mai multe state membre au emis un mandat european de arestare în legătură cu aceeași persoană, autoritatea judiciară de executare română va decide asupra priorității de executare, ținând seama de toate circumstanțele și, în special, de locul săvârșirii și gravitatea infracțiunii, de data emiterii mandatelor, precum și de împrejurarea că mandatul a fost emis în vederea urmăririi penale, a judecății sau în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță.

Autoritatea judiciară de executare română va putea solicita, dacă este cazul, avizul Eurojust cu privire la această hotărâre.

Cetățenii români pot fi predați în baza unui mandat european de arestare emis în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecății cu condiția ca, în cazul în care se va pronunța o pedeapsă privativă de libertate, persoana predată să fie transferată în România pentru executarea pedepsei.

Autoritatea judiciară română de executare are dreptul să refuze cu caracter obligatoriu executarea mandatului european de arestare în următoarele cazuri:

a) când, din informațiile de care dispune, reiese că persoana urmărită a fost judecată definitiv pentru aceleași fapte de către un stat membru, altul decât statul emitent, cu condiția ca, în cazul condamnării, sancțiunea să fi fost executată ori să fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, pedeapsa să fi fost grațiată ori infracțiunea să fi fost amnistiată sau să fi intervenit o altă cauză care împiedică executarea, potrivit legii statului de condamnare;
     b) când infracțiunea pe care se bazează mandatul european de arestare este acoperită de amnistie în România, dacă autoritățile române au, potrivit legii române, competența de a urmări acea infracțiune;

 c) când persoana care este supusă mandatului european de arestare nu răspunde penal, datorită vârstei sale, pentru faptele pe care se bazează mandatul de arestare în conformitate cu legea română.

Totodată, autoritatea judiciară română de executare poate refuza opțional executarea mandatului european de arestare în următoarele situații:

a) când persoana care face obiectul mandatului european de arestare este supusă unei proceduri penale în România pentru aceeași faptă care a motivat mandatul european de arestare;
     b) când împotriva persoanei care face obiectul mandatului european s-a pronunțat în alt stat membru al Uniunii Europene o hotărâre definitivă pentru aceleași fapte;

c) când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse, dacă persoana solicitată este cetățean român și instanța română competentă dispune executarea pedepsei în România, potrivit legii române.

d) când persoana care face obiectul mandatului european a fost judecată definitiv pentru aceleași fapte într-un alt stat terț care nu este membru al Uniunii Europene, cu condiția ca, în caz de condamnare, sancțiunea să fi fost executată sau să fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, ori infracțiunea să fi fost amnistiată sau pedeapsa să fi fost grațiată potrivit legii statului de condamnare;

e) când mandatul european de arestare se referă la infracțiuni care, potrivit legii române, sunt comise pe teritoriul României;

f) când mandatul european cuprinde infracțiuni care au fost comise în afara teritoriului statului emitent și legea română nu permite urmărirea acestor fapte atunci când s-au comis în afara teritoriului român;

g) când, conform legislației române, răspunderea pentru infracțiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare ori executarea pedepsei aplicate s-au prescris, dacă faptele ar fi fost de competența autorităților române;

h) când autoritatea judiciară română competentă a decis fie să nu urmărească, fie să înceteze urmărirea persoanei solicitate pentru infracțiunea pe care se bazează mandatul de arestare european.

Secțiunea a V a – Procedurile de preluare/primire.Efecte.

Art.84 prevede posibilitatea solicitării din partea autorităților judiciare emitente române a predării temporare în România a persoanei urmărite în vederea ascultării sale, atunci când a fost emis un mandat european de arestare în situația prevăzută de art.81 lain.1 lit.a, înainte ca autoritatea de executare să se pronunțe asupra predării definitive sau posibilitatea de a solicita autorizarea ca declarația să fie luată pe teritoriul statului de executare a mandatului.

Predarea temporară va putea fi solicitată în vederea ascultării sau judecății persoanei dacă autoritatea judiciară de executare dispune suspendarea predării până la terminarea unui proces sau până la executarea pedepsei aplicată în statul de executare a mandatului pentru o faptă diferită de cea care face obiectul mandatului european.

De asemenea, legea prevede în art.92 și posibilitatea aprobării predării temporare a persoanei urmărite, în situația prevăzută de art.81 alin.1 lit.a , în statul emitent al mandatului sau luarea unei declarații acestei persoane, cu respectarea tuturor drepturilor procesuale.

După primirea mandatului european de arestare verificarea competenței, a existenței traducerii și a celorlalte informații cerute de art.79 alin.1, autoritățile judiciare române comunică Ministerului Justiției, în cel mai scut timp, receptarea mandatului european de arestare.

Curtea de apel ia măsuri pentru identificarea persoanei, sesizând în acest scop procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel respectivă, potrivit dispozițiilor art.881 alin.5, pentru a lua măsurile necesare pentru identificarea persoanei, reținerea și prezentarea ei în fața instanței.

După verificarea identității persoanei solicitate, aceasta este informată, în limba pe care o înțeleg, asupra existenței mandatului european de arestare.

Atât cu ocazia reținerii, cât și a arestării în vederea executării mandatului european de arestare, persoanei respective îi vor fi respectate drepturile prevăzute de lege, procedurile desfășurându-se în condițiile și cu respectarea garanțiilor prevăzute de Codul de procedură penală.

În termen de 24 de ore de la reținere, persoana va fi prezentată instanței competente, aceasta urmând să informeze persoana urmărită asupra existenței mandatului european de arestare, a conținutului său posibilităților de a consimți la predarea către statul emitent, dar și cu privire la drepturile sale procesuale, inclusiv asupra dreptului la un apărător și la un interpret asigurat gratuit.

Instanța dispune, prin încheiere motivată, arestarea persoanei solicitate, care va fi depusă în arest.

Soluția instanței poate fi atacată în termen de 24 de ore de la pronunțate, recursul soluționându-se cu precădere, în termen de cel mult 3 zile de la transmiterea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Aceasta va fi ascultată în termen de cel mult 48 de la arestare, în condițiile prevăzute de art.90, urmând să i se verifice și consimțământul cu privire la predare, întocmindu-se, în situația în care acesta există, un proces-verbal.

Instanța va lua act de consimțământ printr-o hotărâre, care este definitivă și executorie și are același efect juridic ca și hotărârea de predare.

Hotărârea se pronunță în termen de 10 zile de la termenul de judecată la care persoana și-a exprimat consimțământul, conform art.95.

După pronunțarea hotărârii asupra predării, dacă persoana urmărită a consimțit la predare, iar Ministerul Public nu a învederat existența unor motive de condiționare a predării, autoritatea juridică de executare va dispune predarea către statul emitent.

Opoziția la predare se poate face numai în baza existenței unei erori cu privire la identitatea persoanei sau a unui motiv de refuz al executării mandatului european de arestare.

În această situație, instanța va proceda la audierea persoanei și la administrarea probelor propuse de persoana arestată sau de procuror, care va pune concluzii în toate cazurile.

La fiecare 30 de zile, prin încheiere, instanța se va pronunța asupra menținerii măsurii arestării sau punerii în libertate a persoanei, încheierea putând fi atacată cu recurs în termen de 24 de ore de la pronunțare.

În cazul în care persoana urmărită nu consimte la predare, hotărârea se pronunță în termen de 60 de zile de la arestare, conform dispozițiilor art.95 alin.3, iar în situația în care, pentru motive justificate, nu se poate pronunța o hotărâre în termenul menționat, instanța poate amâna pronunțarea pentru 30 de zile, comunicând autorității judiciare emitente motivul amânării sau în cazul unor motive excepționale care împiedică respectarea termenelor va fi informat Eurojust.

Potrivit dispozițiilor art.94, instanța se pronunță prin hotărâre cu privire la executarea unui mandat european de arestare, în cel mult 5 zile de la data la care a avut loc audierea persoanei solicitate.

Hotărârea se atacă în condițiile art.94 1, în termen de 5 zile de la pronunțare, recursul soluționându-se în termen de 3 zile de la transmiterea cauzei Înaltei Curți de Casație și Justiție.Se observă că termenele prevăzute de lege sunt extrem de scurte, pentru a veni în sprijinul realizării obiectivelor avute în vedere de Decizia-cadru.

Procedura de predare a persoanei solicitate

Art.96 prevede că predarea se realizează de către poliție, după o informare prealabilă a autorității desemnate în acest scop de către autoritatea judiciară emitentă asupra locului și datei fixate, în termen de 10 de la pronunțarea hotărârii judecătorești de predare.

Legea prevede posibilitatea ca predarea să fie amânată temporar, în situația în care pentru motive umanitare serioase, în condițiile existenței unor temeiuri suficiente pentru a se crede că predarea va periclita viața sau sănătatea persoanei solicitate, urmând ca executarea mandatului să aibă loc imediat ce motivele menționate încetează să existe, după ce se va conveni o nouă dată de predare cu autoritatea judiciară emitentă.

Dacă termenele maxime de predare se depășesc fără ca persoana solicitată să fie primită de către statul emitent, se va proceda la punerea sa în libertate.

Cereri de predare și extrădare concurente

Legea tratează atât concursul între două mandate europene de arestare, cât și concursul între un mandat european de arestare și o cerere de extrădare.

Potrivit art.99 alin.1 în cazul în care două sau mai multe state membre au emis un mandat european de arestare în legătură cu aceeași persoană, autoritatea judiciară de executare română va decide asupra priorității de executare, ținând seama de toate circumstanțele, și, în special, de locul săvârșirii și gravitatea infracțiunii, de data emiterii mandatelor, precum și de împrejurarea că mandatul a fost emis în vedere urmării penale, a judecății sau în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță.

Pentru luarea unei decizii legea prevede posibilitatea solicitării de către autoritatea judiciară de executare română a avizului Eurojust.

În cazul concurenței între un mandat european de arestare și o cerere de arestare prezentată de către un stat terț, autoritatea judiciară de executare română va decide luând în considerare toate circumstanțele, inclusiv cele prevăzute în Convenția de extrădare aplicabilă în relația cu statul terț.

În cazul în care se dă prioritate cererii de extrădare se vor aplica dispozițiile privind extrădarea.

Declarații notificate Secretariatului General al Consiliului Uniunii Europene în contextul aplicării mandatului european de arestare cu referire la Decizia-cadru nr.584/JAI/2002

În baza dispozițiilor din legislația internă, România a formulat o serie de declarații referitoare la aplicarea deciziei-cadru, privind: autoritățile judiciare emitente; autoritățile judiciare române de executare; autoritatea centrală desemnată să asiste autoritățile judiciare (Ministerul Justiției), dar și să primească cererile de tranzit și documentele în susținerea acestora; limba în care urmează să fie transmis spre executare autorităților române un mandat european de arestare, respectiv, română, sau una din limbile engleză și franceză; consimțământul pentru urmărirea, judecarea, condamnarea sau deținerea unei persoane pentru alte fapte săvârșite anterior predării acesteia, în baza unui mandat european de arestare și care se prezumă.

Traducerea, transmiterea și evidența mandatelor europene de arestare.

Traducerea mandatelor europene de arestare

Potrivit dispozițiilor art. 81 alin. (6) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, cu modificările și completările ulterioare, mandatul european de arestare va fi tradus, prin grija instanței emitente, în limba impusă de statul membru de executare, după ce se confirmă localizarea persoanei solicitate pe teritoriul unui anumit stat membru al Uniunii Europene.

În cazul în care în circumscripția instanței emitente nu există un traducător autorizat pentru limba străină în care este necesară traducerea, autoritatea judiciară emitentă solicită sprijinul Ministerului Justiției, urmând ca traducerea să se efectueze prin grija acestuia.

Din perspectiva traducerii, dispozițiile de mai sus trebuie raportate și corelate cu ale Legii nr. 178/1997 pentru autorizarea și plata interpreților și traducătorilor folosiți de Consiliul Superior al Magistraturii, de Ministerul Justiției, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul Național Anticorupție, de organele de urmărire penală, de instanțele judecătorești, de birourile notarilor publici, de avocați și de executori judecătorești, cu modificările și completările ulterioare (în continuare Legea nr. 178/1997) și ale Regulamentului de aplicare a Legii nr. 178/1997, aprobat prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 1054/C din 27 iulie 2005 (în continuare Regulamentul de aplicare).

Din art. 5 alin. (15) din același Regulament rezultă că interpreții și traducătorii autorizați sunt luați în evidență la curțile de apel. Totodată, potrivit art. 6 din Regulamentul de aplicare curțile de apel au obligația să transmită pe suport hârtie sau în format electronic aceste liste tribunalelor și judecătoriilor din circumscripțiile lor.

Potrivit art. 15 din Regulamentul de aplicare, instanțele judecătorești, parchetele de pe lângă acestea și organele de cercetare penală utilizează interpreți și traducători în condițiile stabilite de Codul de procedură penală sau de Codul de procedură civilă, de Legea nr. 189/2003 privind asistența judiciară internațională în materie civilă și comercială, de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, precum și în condițiile stabilite de tratatele internaționale ratificate de România, folosind tarifele prevăzute prin ordin comun al ministrului justiției și al ministrului finanțelor publice.

Desemnarea interpreților și a traducătorilor de către organele prevăzute mai sus se face dintre persoanele autorizate, prevăzute în listele întocmite potrivit art. 5 din lege, prin încheiere sau prin ordonanță, după caz.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 178/1997 instanțele au posibilitatea ca, în cazul unor refuzuri repetate și nejustificate de a presta serviciile solicitate să sesizeze direcția de specialitate din Ministerului Justiției – Direcția pentru Servicii Juridice Conexe, în vederea luării măsurilor care se impun.

Direcția Drept internațional și Tratate este structura de specialitate care aduce la îndeplinire atribuțiile Ministerului Justiției în calitate de autoritate centrală în materia mandatului european de arestare, atribuții care, spre deosebire de domeniul extrădării ori altor materii care țin de cooperarea judiciară europeană și internațională în materie penală, sunt mult mai reduse, tocmai în vederea facilitării contactului direct între instanța dvs., în calitate de instanță emitentă a mandatului european de arestare, și autoritatea judiciară din statul membru pe teritoriul căruia a fost localizată sau arestată persoană dată în urmărire internațională, competentă să primească și/sau să execute un astfel de mandat.

Traducerea mandatului european de arestare, de către Ministerul Justiției, prin Direcția Drept internațional și Tratate, se efectuează numai în cazul menționat de lege, respectiv lipsa traducătorilor autorizați să traducă în limba solicitată de statul membru de executare mandatul european de arestare.

Ministerul Justiției nu va da curs niciunei solicitări care are ca obiect traducerea unui mandat european de arestare sau a informațiilor suplimentare solicitate de autoritățile străine sau transmise din oficiu, în situația în care, în urma verificărilor se va constata faptul că există traducători autorizați pentru limba respectivă.

Legat de aspectele de ordin financiar, acesta nu constituie un motiv prevăzut de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, cu modificările și completările ulterioare, care să justifice traducerea mandatului european de arestare de către Ministerul Justiției. La elaborarea și fundamentarea bugetului anual de venituri și cheltuieli, la nivelul instanțelor, trebuie să se aibă în vedere și cheltuielile care se efectuează, anual, pentru traducerea cererilor de cooperare judiciară internațională în materie penală, inclusiv a mandatului european de arestare.

Transmiterea mandatelor europene de arestare către autoritățile din celelalte state membre ale Uniunii Europene, competente să le primească și/sau să le execute

Potrivit dispozițiilor art. 82 alin. (1) Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, cu modificările și completările ulterioare, în cazul în care se cunoaște locul unde se află persoana solicitată, instanța emitentă poate transmite mandatul european de arestare direct autorității judiciare de executare. Totodată, potrivit art. 83 din același act normativ instanța emitentă poate transmite mandatul european de arestare prin orice mijloc de transmitere sigur, care lasă o urmă scrisă, cu condiția ca autoritatea judiciară de executare să poată verifica autenticitatea acestuia.

În cazul în care locul unde se află persoana solicitată nu este cunoscut, transmiterea mandatului european de arestare se realizează prin intermediul Centrului de Cooperare Polițienească Internațională din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, care procedează la difuzarea în Sistemul Informatic Schengen sau pe canalele Organizației Internaționale a Poliției Criminale (Interpol), după caz. În acest caz, transmiterea se poate efectua și prin sistemul securizat al Rețelei Judiciare Europene, când acesta va fi operațional.

Dacă instanța emitentă nu cunoaște autoritatea judiciară de executare, se va efectua cercetarea necesară, inclusiv prin punctele naționale ale României de contact ale Rețelei Judiciare Europene sau prin direcția de specialitate a Ministerului Justiției, pentru a obține informațiile necesare de la statul membru de executare.

CAPITOLUL IV- APLICAREA ȊN ROMÂNIA A FORMELOR DE COOPERARE

INTERNAȚIONALĂ ȘI EUROPEANĂ

Secțiunea I –Prezentarea cadrului legal național ȋn materia cooperării judiciare

Cadrul juridic național în ceea ce privește cooperarea judiciară internațională în materie penală este reprezentat de Legea nr. 302/2004 modificată prin Legea nr. 224/2006, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2006 și Legea nr. 222/2008, precum și de Codul de Procedură Penală (în conformitate cu articolul 7 al Legii nr. 302/2004 modificate, solicitările trimise autorităților române sunt îndeplinite conform regulilor de drept penal procedural, în condițiile în care Legea nr. 302/2004 modificată nu prevede altfel).

Prevederile naționale sunt subsidiare acordurilor internaționale (articolele 4 aliniat 1 și 5 din Legea nr. 302/2004 modificată).

Legea nr. 222/2008 modifică și completează Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, cu modificările și completările ulterioare, în sensul că:

a. asigură transpunerea unor noi decizii-cadru ale Consiliului bazate pe principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor: Decizia-cadru nr. 2003/577/JAI a Consiliului din 22 iulie 2003 privind executarea în Uniunea Europeană a ordinelor de indisponibilizare a bunurilor sau a probelor, Decizia-cadru 2005/214/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce sancțiunilor financiare și Decizia-cadru 2006/783/JAI din 6 octombrie 2006 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce la ordinele de confiscare;

b. îmbunătățește cadrul legislativ în materia mandatului european de arestare, ținând seama de propunerile și constatările practicienilor ca urmare a primelor luni de aplicare a acestui instrument de cooperare judiciară în materie penală;

c. elimină unele neconcordanțe legislative constatate în materia extrădării.

Secțiunea II –Aspecte ale Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională

Evidența mandatelor europene de arestare emise de instanțele române

Art. 81 alin. (7) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, cu modificările și completările ulterioare, instituie obligația întocmirii și păstrării la nivelul fiecărei instanțe a unui Registrul de evidență a mandatelor europene de arestare.

În acest registru se fac următoarele mențiuni: numărul curent; numele, prenumele și cetățenia persoanei solicitate; numărul și data adresei parchetului ori a instanței pe rolul căreia se află cauza penală; numărul dosarului instanței de executare; data emiterii mandatului european de arestare; data transmiterii mandatului european de arestare; informații asupra executării mandatului european de arestare; motivele neexecutării mandatului european de arestare; data predării persoanei solicitate; data retragerii mandatului european de arestare.

În ceea ce privește transmiterea mandatelor europene către Ministerul Justiției, spre evidență și date statistice, reamintim faptul că potrivit art. 83 alin. (6) din actul normativ menționat mai sus, instanțele emitente informează Ministerul Justiției în ultima zi lucrătoare a fiecărui trimestru cu privire la mandatele europene de arestare emise în perioada de referință și stadiul executării acestora.

Prin urmare nu este necesar ca mandatele să fie transmise individual, imediat după data emiterii ori a transmiterii lor, ci grupat, în format hârtie, și, eventual, în format electronic, în ultima zi lucrătoare a fiecărui trimestru. O dată cu transmiterea acestora, instanțele au obligația de a informa Ministerul Justiției și cu privire la stadiul executării lor.

Totodată, se impune ca orice problemă legată de aplicarea în practică a Deciziei – Cadru din 13 iunie 2002 și a dispozițiilor Titlului III din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, precum și de aplicarea principiului contactului direct între dvs. și autoritățile judiciare din celelalte state membre ale Uniunii Europene, să fie adusă la cunoștința Direcției Drept internațional și Tratate din cadrul Ministerului Justiției și/sau a judecătorului membru al Rețelei Judiciare Române în materie penală din cadrul curții de apel în circumscripția căreia se află instanța dvs.

Aspecte teoretice și jurisprudențiale privitoare la mandatul european de arestare

a. Principiile generale de reglementare a mandatului european de arestare.

Mandatul european de arestare este primul instrument juridic bazat pe recunoașterea reciprocă a hotărârilor în materie penală.

Legea română confirmă această caracteristică definitorie a mandatului european de arestare și statuează că acesta se execută pe baza principiului recunoașterii și încrederii reciproce, în conformitate cu dispozițiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002.

Decizia-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI reflectă o filozofie de integrare într-un spațiu comun de libertate, securitate și justiție și presupune adoptarea unui nou model funcțional de cooperare bazat pe încredere reciprocă între statele membre.

Plecând de la aceste fundamentări, în cadrul mecanismului instituit prin Decizia-cadru, predarea resortisanților este, în prezent, un principiu și o regulă generală, cu puține excepții și care au legătură cu termenele și cu solicitările referitoare la executare.

Totodată, Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI stabilește că în subsidiar aplicării principiului predării resortisanților, urmează a se face aplicarea principiului specialității predării, stabilind că o persoană care a fost predată nu poate fi urmărită penal, condamnată sau privată de libertate pentru o infracțiune săvârșită înaintea predării sale, alta decât cea care a motivat predarea sa.

Însă, cu privire la aplicarea acestui din urmă principiu, al specialității predării, Camera a III-a a Curții de Justiție a Comunităților Europene a pronunțat o hotărâre în urma formulării, în baza art. 35 a Tratatului privind Uniunea Europeană, a unor întrebări preliminare de către Curtea Supremă din Finlanda (Korkein oikeus), hotărâre prin intermediul căreia a stabilit că excepția prevăzută la articolul 27 alineatul (3) litera (c) din Decizia – cadru 2002/584, potrivit căreia principiul specialității nu se aplică în cazul în care procedura penală nu duce la aplicarea unei măsuri care să restrângă libertatea individuală a persoanei, trebuie interpretată în sensul că, în cazul unei „infracțiuni […] alta decât cea care a motivat predarea”, consimțământul trebuie solicitat, conform articolului 27 alineatul (4) din Decizia-cadru, și obținut dacă este necesară executarea unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate.

Persoana predată poate fi urmărită penal și condamnată pentru o astfel de infracțiune înainte ca acest consimțământ să fie obținut, în măsura în care nu se aplică nicio măsură restrictivă de libertate pe parcursul urmăririi penale sau al judecării infracțiunii respective.

Cu toate acestea, Curtea a statuat că excepția prevăzută la articolul 27 alineatul (3) litera (c) nu se opune posibilității ca persoana predată să fie supusă unei măsuri restrictive de libertate înainte de obținerea consimțământului, în condițiile în care această restrângere este legal justificată de alte capete de acuzare menționate în mandatul european de arestare.

Un alt aspect reglementat la nivelul principiilor prin Decizia-cadru vizează motivele de refuz al cooperării, care au fost reduse, întrucât Decizia-cadru a suprimat verificarea dublei incriminări ca motiv de neexecutare și de nepredare cu privire la o listă de 32 de categorii de infracțiuni, așa cum sunt acestea definite de statul emitent, în cazul în care acestea sunt pedepsite în statul emitent printr-o pedeapsă sau măsură de siguranță privative de libertate pentru o perioadă maximă de cel puțin 3 ani.

Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI nu prevede nicio obligație pentru un stat membru emitent să efectueze un control de proporționalitate, acest aspect urmând să fie stabilit, în ultimă instanță, prin intermediul legislației și practicii judiciare a fiecărui stat membru.

b. Dispoziții cuprinse în legislația română cu privire la emiterea și executarea mandatului european de arestare.

Potrivit dispozițiilor legale în vigoare, în situația în care un mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei nu poate fi dus la îndeplinire, întrucât inculpatul ori condamnatul nu se mai află pe teritoriul României, urmează a se emite un mandat european de arestare ori de câte ori nu a intervenit, potrivit legii române, prescripția răspunderii penale sau a executării pedepsei ori amnistia sau grațierea, și dacă, după caz, pedeapsa prevăzută de lege este de cel puțin un an, dacă arestarea și predarea se solicită în vederea exercitării urmăririi penale ori a judecății sau dacă pedeapsa sau măsura de siguranță privativă de libertate aplicată este de cel puțin 4 luni, dacă arestarea și predarea se solicită în vederea executării pedepsei sau a măsurii de siguranță privative de libertate.

Referitor la autoritatea emitentă, legea română operează anumite distincții, stabilind că mandatul european de arestare este emis, în faza de urmărire penală, de către judecătorul delegat de președintele instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond, iar în faza de judecată și de executare, de către judecătorul delegat de președintele primei instanțe ori de cel al instanței de executare.

Potrivit legii, judecătorul competent verifică îndeplinirea condițiilor sus-menționate și procedează fie la emiterea mandatului european de arestare, la supravegherea luării măsurilor pentru transmiterea acestuia și la dispunerea traducerii mandatului european de arestare, în termen de 24 de ore în cazul în care persoana este localizată pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, fie constată, prin încheiere motivată, că nu sunt îndeplinite condițiile arătate pentru a emite un mandat european de arestare, caz în care încheierea poate fi atacată cu recurs de procuror, în termen de 3 zile de la comunicare, iar recursul se judecă de instanța superioară, în termen de 3 zile de la înregistrarea cauzei, în caz de admitere a acestuia, prima instanță fiind obligată să emită un mandat european de arestare.

În cazul emiterii unui mandat european de arestare, judecătorul poate solicita autorității judiciare de executare remiterea bunurilor care constituie mijloace materiale de probă, iar în situația în care locul unde se află persoana solicitată nu este cunoscut, transmiterea mandatului european de arestare se realizează prin intermediul Centrului de Cooperare Polițienească Internațională din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative, care procedează la difuzarea în Sistemul Informatic Schengen sau pe canalele Organizației Internaționale a Poliției Criminale (Interpol), după caz.

În această ultimă ipoteză, mandatul european de arestare în limba română se transmite Centrului de Cooperare Polițienească Internațională din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative, în vederea difuzării pe canale specifice. Acesta va fi tradus, prin grija instanței emitente, în limba impusă de statul membru de executare, după ce se confirmă localizarea persoanei solicitate pe teritoriul unui anumit stat membru al Uniunii Europene. În cazul în care în circumscripția instanței emitente nu există un traducător autorizat pentru limba străină în care este necesară traducerea, autoritatea judiciară emitentă solicită sprijinul Ministerului Justiției, urmând ca traducerea să se efectueze prin grija acestuia.

Pentru evidența activității instanței, se întocmește și se păstrează Registrul de evidență a mandatelor europene de arestare. În acest registru se fac următoarele mențiuni: numărul curent; numele, prenumele și cetățenia persoanei solicitate; numărul și data adresei parchetului ori a instanței pe rolul căreia se află cauza penală; numărul dosarului instanței de executare; data emiterii mandatului european de arestare; data transmiterii mandatului european de arestare; informații asupra executării mandatului european de arestare; motivele neexecutării mandatului european de arestare; data predării persoanei solicitate; data retragerii mandatului european de arestare. Registrul nu este destinat publicității.

Potrivit legii, autoritățile judiciare române pot transmite mandatul european de arestare prin orice mijloc de transmitere sigur, care lasă o urmă scrisă, cu condiția ca autoritatea judiciară de executare să poată verifica autenticitatea acestuia.

Orice dificultate care ar interveni în legătură cu transmiterea sau verificarea autenticității unui mandat european de arestare se va soluționa prin contact direct între autoritatea judiciară emitentă și autoritatea judiciară de executare sau cu sprijinul Ministerului Justiției, iar ulterior transmiterii mandatului european de arestare, autoritatea judiciară română emitentă poate transmite orice informații suplimentare necesare pentru executarea mandatului.

În cazul în care persoana solicitată care face obiectul unui mandat european de arestare, emis în scopul urmăririi penale sau al judecății, este resortisant sau rezident al statului membru de executare, garanția că, în caz de condamnare, odată predată, persoana solicitată poate fi transferată în condițiile legii în statul de cetățenie este dată de instanța emitentă a mandatului european de arestare.

Mandatul european de arestare se retrage în cazul în care au dispărut temeiurile care au justificat emiterea acestuia ori dacă persoana solicitată a decedat.

Retragerea se solicită de instanța emitentă, care informează despre aceasta autoritatea judiciară de executare, Ministerul Justiției și, după caz, parchetul care efectuează ori supraveghează activitatea de urmărire penală sau instanța care a dispus asupra măsurii arestării preventive a inculpatului ori care a hotărât cu privire la măsurile de siguranță.

Cât privește preluarea persoanei solicitate, aceasta se realizează de Centrul de Cooperare Polițienească Internațională din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative, în termenele stabilite împreună cu autoritățile competente ale statului membru de executare.

Capitolul III al Titlului al III-lea al Legii nr.302/2004 privitoare la cooperarea judiciară internațională în materie penală, cu modificările și completările ulterioare, reglementează modul de executare de către autoritățile române a unui mandat european de arestare.

Astfel, legea a suprimat verificarea dublei incriminări ca motiv de neexecutare și de nepredare cu privire la o listă de 32 de categorii de infracțiuni, atunci când acestea sunt sancționate de legea statului emitent cu o pedeapsă sau cu o măsură de siguranță privativă de libertate a cărei durată maximă este de cel puțin 3 ani.

Pentru faptele ce nu se regăsesc în respectiva enumerare, predarea este subordonată condiției ca aceste fapte care motivează emiterea mandatului european de arestare să constituie infracțiune potrivit legii române, independent de elementele constitutive sau de încadrarea juridică a acestora (principiul dublei incriminări).

Legea stabilește și motivele de refuz a executării mandatului european de arestare, motive asupra cărora, la fel ca și în cazul procedurilor preliminare prevăzute de lege și a căilor de atac prevăzute pentru încheierile pronunțate în cursul acestor proceduri, nu ne propunem să insistăm.

În ceea ce privește drepturile persoanei arestate în baza unui mandat european de arestare, legea prevede că aceasta are dreptul să fie informată cu privire la conținutul mandatului european de arestare, precum și de a fi asistată de un apărător ales sau numit din oficiu de instanță, iar în situația în care persoana arestată nu înțelege sau nu vorbește limba română, aceasta are dreptul la interpret, asigurat gratuit de către instanță.

Referitor la predarea temporară sau luarea declarației persoanei solicitate, legea stabilește că, dacă autoritatea judiciară emitentă solicită, judecătorul poate dispune predarea temporară a persoanei solicitate sau procedează la audierea persoanei solicitate.

În cazul în care s-a acordat predarea temporară, aceasta se efectuează în condițiile și pe durata stabilite de comun acord între autoritatea judiciară emitentă și cea de executare, în toate cazurile persoana urmărită trebuind însă să se întoarcă în România pentru a participa la desfășurarea procedurii de predare în baza mandatului european de arestare.

Cu privire la cazul în care nu se acordă predarea temporară sau aceasta nu este solicitată, legea stabilește că autoritatea judiciară de executare română procedează la luarea unei declarații persoanei solicitate, cu participarea persoanei desemnate de autoritatea judiciară emitentă, dacă este cazul, în conformitate cu legea statului membru emitent.

Audierea persoanei solicitate se face potrivit prevederilor Codului de procedură penală român și în condițiile stabilite potrivit înțelegerii dintre autoritățile judiciare implicate, în toate cazurile urmând a se respecta drepturile procesuale ale persoanei urmărite.

Totodată, legea stabilește că, în toate cazurile, instanța de judecată urmează să se pronunțe asupra executării mandatului european de arestare prin sentință, cu respectarea termenelor legale, și că, în scopul luării unei hotărâri, instanța va trebui să țină seama de toate împrejurările cauzei și de necesitatea executării mandatului european de arestare.

c. Analiza practicii judiciare relevante a instanțelor naționale și comunitare

Din practica recentă a instanțelor naționale și comunitare relevantă în materia tratată de noi, ne vom opri asupra unor hotărâri care vizează aspectele asupra cărora ne-am propus să insistăm în prezentul studiu, respectiv, emiterea și executarea mandatului european de arestare.

Astfel, privitor la executarea mandatului european de arestare, instanța supremă a statuat inadmisibilitatea recursului împotriva hotărârii prin care instanța ia act de consimțământul persoanei solicitate la predare, întrucât potrivit art. 90 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 222/2008, în cazul în care persoana solicitată consimte la predare, dacă nu este incident vreunul din motivele de refuz al executării prevăzute în art. 88, instanța se poate pronunța prin sentință atât asupra arestării persoanei solicitate, cât și asupra predării acesteia, iar în conformitate cu dispozițiile art. 941 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 302/2004, în cazul în care persoana solicitată consimte la predare, hotărârea este definitivă.

Referitor tot la procedura de executare a mandatului european de arestare de către instanțele de judecată române, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că în conformitate cu prevederile art. 87 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004, dacă mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse aplicate printr-o hotărâre pronunțată în lipsă sau dacă persoana în cauză nu a fost legal citată cu privire la data și locul ședinței de judecată care a condus la hotărârea pronunțată în lipsă, autoritatea judiciară emitentă va da o asigurare considerată suficientă care să garanteze persoanei care face obiectul mandatului european de arestare că va avea posibilitatea să obțină rejudecarea cauzei în statul membru emitent, în prezența sa.

Aplicarea principiului „ne bis in idem”, potrivit căruia nicio persoană nu poate să fie judecată de două ori pentru aceeași faptă, nu exclude rejudecarea cauzei privitoare la persoana condamnată în lipsă și, prin urmare, în cazul în care autoritatea judiciară emitentă comunică instanței de judecată române atât informații referitoare la reglementarea principiului „ne bis in idem”, cât și la reglementarea posibilității persoanei condamnate în lipsă de a obține rejudecarea cauzei în statul membru emitent, cerința prevăzută în art. 87 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004 este îndeplinită.

CONCLUZII

Mandatul european de arestare este unul dintre cele mai eficiente instrumente juridice prin intermediul cărora se realizează cooperarea judiciară internațională în materie penală și presupune o schimbare radicală raportat la vechiul sistem de extrădare, întrucât a instituit un sistem funcțional de predare în cadrul spațiului de libertate, securitate și justiție, cu impact, în special, asupra procedurilor, termenelor și motivelor de nepredare a unei persoane, creând un efect uniform în întreaga Uniune Europeană.

În cadrul acestui context mai larg, al cooperării judiciare internaționale în materie penală, mandatul european de arestare reflectă o filozofie de integrare într-un spațiu judiciar comun și implică un nou model de cooperare bazat pe încredere reciprocă între statele membre, având ca fundament creșterea încrederii reciproce și recunoașterea procedurilor judiciare instrumentate în cursul proceselor penale sau a hotărârilor pronunțate în alte state, prin simplificarea sau eliminarea procedurilor de recunoaștere sau punere în executare a acestora.

Prin urmare, mandatul european de arestare are meritul de a putea fi utilizat în mod eficient, efectiv și proporțional ca un instrument pentru prevenirea și sancționarea infracțiunilor, garantând, în același timp, drepturile fundamentale ale suspecților și ale persoanelor condamnate.

Trebuie încurajate și accelărate toate formele de cooperare juridica in probleme penale, in special prin stabilirea de legaturi directe cu departamente competente si autoritati juridice in Statul gazda, sarcinile magistratilor de legatura pot include orice activitate legata de intelegerea reciproca a sistemului legal si informatiilor legale de baza ale Statelor implicate si pentru relatii viitoare intre profesiile legale ale fiecaruia din acele State.

In cadrul unei arii de libera miscare a individului nu se poate combate criminalitatea prin mentinerea obstacolelor cooperarii judiciare in probleme penale, cum ar fi suveranitatea statului, neextradarea persoanelor cu cetatenie, extradarea birocratica si proceduri MLA. Astfel, este obligatoriu ca libera circulatie sa se aplice si proceselor penale si autoritatilor juridice din Statele membre UE , bazate pe increderea si recunoasterea reciproca.

BIBLIOGRAFIE

1.Adrian Iacob-Tactici de cooperare polițienească internațională,Ed.Sitech,Craiova,2007

2.Barbu N.D, N. Năstase, „POLIȚIA JUDICIARĂ”, vol. II Editura M.I., București, 2002, EDITURA M.A.I.;

3.Eugen Corciu, Aurel Băloi- Instituții de cooperare polițienească, Editura Ministerului Administrației și Internelor, București, 2006;

4.Gheorghe Popescu, Cristian Eduard Stefan-Urmarirea judiciara,Ed.Sitech,Craiova 2010

5.Ionel Tiberiu,Mandatul European de arestare si predare,www.procuror.ro/article/Mandatul-european-de-arestare-si-predare

6.I.Chipăilă, N.D.Barbu, „Drept Polițienesc”, Ed. Publishing, București, 2003

7.Revista de investigare a criminalitatii Academia de Politie“AL.I.Cuza”Nr.1/2011,Ed.Sitech

8.Olivian Mastacan-Cooperarea judiciara international in materie penala.Mandatul european de arestare,Analele Facultatii de Stiinte juridice,Universitatea Valahia-Targoviste anul IV,nr.1(8)-martie 2007.

9. Decizia – cadru nr. 2002/584/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare intre statele membre

10.Decizia Consiliului Uniunii Europene nr.2003/170/JAI din februarie 2003 privind folosirea comună a ofițerilor de legatură detasați de autoritațile de aplicare a legii din statele membre

11.Decizia Consiliului Uniunii Europene nr.2002/187/JAI din 28 februarie 2001 de instituire a Eurojust in scopul consolidării luptei impotriva formelor grave de criminalitate.

12. Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, modificată și completată prin Legea nr. 224/2006

13. Legea nr. 208/1999 privind ratificarea Acordului de cooperare pentru prevenirea și combaterea infracționalității transfrontaliere;

14.Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 103/13.12.2006 privind unele măsuri pentru facilitarea cooperării polițienești internaționale, aprobată prin Legea nr. 104/19.04.2007

15.Ordonanța de Urgență nr. 128 din 15 septembrie 2005 privind înființarea, organizarea și funcționarea Sistemului Informatic Național de Semnalări aprobată prin Legea nr. 345 din 29 noiembrie 2005;