Conținutul Si Semnificația Indicatorilor Specifici Economiei Performante

UNIVERSITATEA CREȘTINĂ „DIMITRIE CANTEMIR“ – BUCUREȘTI

FACULTATEA DE FINANȚE, BĂNCI ȘI CONTABILITATE

LUCRARE DE LICENȚĂ

CONȚINUTUL SI SEMNIFICAȚIA INDICATORILOR SPECIFICI ECONOMIEI PERFORMANTE

CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC:

Conf. univ. dr. CIURLĂU CRISTIAN FLORIN

Nume student:Solovei (Florea) V. Anna

Bucuresti 2015

CUPRINS

INTRODUCERE ……………………………………..…………………………………………3

Capitolul1. INDICATORI STATISTICO-ECONOMICI PE TERMEN SCURT …………….5

1.1.Indicatorii circumstanțiali pe termen scurt folosiți în Uniunea Europeană ……………….5

1.2.Ansamblul indicatorilor pe termen scurt folosiți de Banca Mondială ………………………8

Capitolul 2. DETERMINAREA AGREGATELOR DE REZULTATE SPECIFICE SISTEMULUI CONTABILITĂȚII (CONTURILOR) NAȚIONALE…………………………….11

2.1. Caracterizarea agregatelor rezultatelor activității economice în Sistemul Conturilor

Naționale (SCN) ………………………………………………………………………………………………….11

2.2. Trei noțiuni ale Produsului Intern Brut (PIB) ……………………………………………………13

2.3. Alt mod de descriere a Produsului Național Brut (PNB) și diferențieri față de

PIB ……………………………………………………………………………………………………………………15

2.4. PIB nominal și PIB real (PIBn și PIBr) ……………………………………………………………17

2.5. Elementele care influențează agregatele macroeconomice de rezultate…………………19

Capitolul 3. METODE DE CALCUL A PRINCIPALELOR AGREGATE MACROECONOMICE……………………………………………………………………………………….21

3.1. Calculul Produsului Global Brut (PGB) ………………………………………………………….21

3.2. Proceduri de calcul a Produsului Intern Brut (PIB) …………………………………………..22

3.3. Componentele PIB după metoda veniturilor ……………………………………………………24

3.4. Componentele PIB după metoda cheltuielilor ………………………………………………….26

3.5. Măsurarea și explicarea PIB și PNB ……………………………………………………………….29

3.6. Calculul altor agregate macroeconomice …………………………………………………………31

3.7. Aspecte individuale ale calculului agregatelor macroeconomice ………………………..33

3.8. Agregate monetare ……………………………………………………………………………………….35

Capitolul 4. INFLUENȚA VARIAȚIEI PREȚURILOR ASUPRA AGREGATELOR ECONOMICE DE REZULTATE …………………………………………………………………….47

Studiu de caz: PROGRAMUL NAȚIONAL DE REFORME ÎN ROMÂNIA ÎN PERIOADA 2011-2013 …………………………………………………………………………………..

CONCLUZII ȘI PROPUNERI ……………………………………………………………………………………52

BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………………………………………………55

INTRODUCERE

Sistemul de indicatori reprezintă partea cea mai importantă a sistemului informativ al analizei macroeconomice; cu ajutorul acestora, pe de o parte, se expune obiectivele cantitative și calitative conținute de instrumentele gestiunii (managementului, administrației) macroeconomice și resurse alocate pentru realizarea lor, iar pe de altă parte, se caracterizează fenomenele și acțiunile economico-sociale la toate verigile organizatorice și sub toate aspectele lor– nivel, structură, factori care le influențează.

Examinarea macroeconomică retrospectivă și prospectivă realizată cu ajutorul sistemului de indicatori reprezintă câștig pentru toți agenții economico-sociali (managementul sau gestiunea macro și microeconomică, bancherii, operatorii de bursă, sindicatele, populația etc.), pentru că se referă, în principiu, la: a) evoluția reală a producției naționale (a produsului intern brut sau valorii adăugate, de exemplu); b) rata inflației (măsurată prin prețurile bunurilor de consum și deflatorul produsului intern brut); c) rata șomajului și soldul balanței comerciale; d) raportul dintre veniturile maxime și veniturile minime.

În calitate de element a sistemului informativ al gestiunii economico-sociale, sistemul informativ al activității economice trebuie să infăptuiască următoarele obiective principale: a) asigurarea informațiilor necesare și suficiente pentru prognoza economică pe toate treptele organizatorice; b) asigurarea unei calități înalte a informației vehiculate, modificate și valorificate în sistem; c) diminuarea continuă a timpului de răspuns al sistemului informativ pentru operativitatea corespunzătoare în previziune, și d) dobândirea unei eficiențe adecvate a sistemului informațional, inclusiv prin realizarea și exploatarea sa cu cheltuieli minime.

Regimul informativ al gestiunii economice poate fi caracterizat ca un ansamblu ierarhizat de procese informative dintre sistemul conducător și sistemul condus, respectiv dintre ansamblul organelor de gestiune și sistemul economiei naționale, dintre elementele componente ale acestor sisteme, dintre economia națională și mediul internațional, pentru realizarea scopurilor propuse în condiții de eficiență maximă.

Data fiind diversitatea indicatorilor existenți, care la rândul lor se plaseaza intr-un raport de complementaritate cu alți indicatori, creând derivații de factura economica, proporțiile componentelor care intra în structura averiinaționale sunt diferite și au impact variabil.

Prin urmare, marimea și structura lor, corelată cu posibilitățile reale de exploatare a tuturor fondurilor materiale și spirituale indică atât eficacitatea folosirii lor, cât si măsura în care pot asigura un anumit nivel de dezvoltare pentru populația unei națiuni.

Este necesar ca stabilirea calitații și dimensiunii indicatorilor macroeconomici să fie bazată pe informații veridice ,care respectă principiile științifice impuse de statistica economică, deoarece acestea constituie problematica referitoare la prezentarea rezultatelor produse de indicatori asupra nivelului de dezvoltare al unei națiuni.

Capitolul 1. INDICATORII STATISTICO-ECONOMICI PE TERMEN SCURT

Indicatorul economic constituie expresia numerica a laturii cantitative a fenomenelor si proceselor economice in anumite conditii de spatiu si timp.El permite evidențierea acestor fenomene si procese sub aspect cantitativ, structural, si calitativ,ca si interdependentele dintre anumite subsisteme ale economiei nationale.

Indicatorii pe termen scurt sau conjuncturali se structurează după cum urmează: a) indicatori țintă sau obiectiv (rata inflației și rata șomajului, de exemplu); b) indicatori de pilotaj (de pildă, soldul balanței comerciale); c) indicatori instrumentali (precum deficitul bugetului consolidat).

1.1. Indicatorii circumstanțiali pe termen scurt folosiți în Uniunea Europeană

Organismul de statistică al Uniunii Europene EUROSTAT, urmărește armonizarea categoriilor, definițiilor, indicatorilor, metodologiilor, procedeelor de culegere a datelor, a sistemului de indicatori. Acesta este și obiectivul sistemului de indicatori ai conjuncturii pe termen scurt.

Sistemul indicatorilor conjuncturii își propune: a) reflectarea cât mai precisă a fenomenelor și proceselor economice pe termen scurt, mai ales a ciclului afacerilor (în mod deosebit în industrie și servicii); b) creșterea ponderii informațiilor la nivelul regiunilor majore ale unei țări cu frecvență lunară (sau trimestrială); c) satisfacerea necesităților utilizatorilor de date privind ciclul afacerilor pe diferite piețe, asigurând un nivel de detaliere rezonabil, un număr optim de indicatori, claritatea și comparabilitate sporită.

Asemenea cerințe rezultă în mod firesc din obiectul EUROSTAT, anume prezentarea detaliată a cât mai multor metode posibile pentru evaluarea, analizarea și proiectarea activităților desfășurate în cadrul economiilor naționale ale statelor membre. Proiectul minimal și funcțional al acestui sistem conține un set de indicatori conjuncturali pe termen scurt pentru: a) evaluarea cantitativă a activității (definită prin producție); b) anticiparea activității (sintetizată prin comenzi și contracte); c) evidențierea fluctuațiilor conjuncturale (investițiile); d) anticiparea evoluției profitabilității (prin excedentul brut de exploatare); e) asigurarea comparabilității valorice printr-un indice de preț (indicele prețurilor produselor industriale, indicele prețurilor bunurilor de consum); f) detalierea statistică necesară privind utilizările și destinațiile (prin stocuri și fonduri fixe); g) evaluarea cantitativă a resurselor de muncă, prin numărul forței de muncă, (populație ocupată sau activă) și prin rata șomajului; h) exprimarea utilizării intensive a forței de muncă (prin productivitate); i) evaluarea cantitativă a relațiilor cu restul lumii, dată de cererea externă (prin exporturi) și de competiția din afară (prin importuri); j) aproximarea rentabilității realizate (prin cifra de afaceri și salarii).

Sistemul acoperă trei aspecte majore, după cum urmează:

a) Orizontul de timp – surprinde compararea cu perioada cea mai apropiată, respectiv ultima lună, ultimul trimestru, perioada corespunzătoare a anului precedent; este deosebit de evident în cazul fenomenelor și proceselor cu sezonalitate sporită;

b) Forma indicatorului – este reprezentată, de regulă, de un indice statistic, care evidențiază tendința ciclului cu eliminarea fluctuațiilor; acest lucru este realizat cel mai bine prin seriile de indici statistici cronologici;

c) Tipul de valoare totalizatoare finală – este media lunară sau media mobilă calculată prin mai multe luni; media nu reprezintă practic niciodată exact ultima evoluție, dar are un mare avantaj pentru că este puțin sensibilă la factori externi.

Potrivit metodologiei EUROSTAT, producția are două accepțiuni, și anume: a) fie de activitate în sine de prelucrare, de transformare a bunurilor, și b) fie de rezultat al activității de prelucrare, de transformare a bunurilor; producția devine, astfel, valoare adăugată la costul factorilor, iar indicele producției caracterizează evoluția valorii adăugate.

Dinamica producției se evaluează cu ajutorul indicelui său de volum, determinat sub forma indicelui lunar standard Laspeyres în varianta indice Geary, după relația: , unde: pi = prețul de vânzare unitar; qi = producția fizică pe produse; = prețul unitar al consumurilor intermediare de la terți; = cantitățile cumpărate de la terți. Dinamica producției fizice sau a producției brute se poate evalua și cu indici Laspeyres fără a se ține cont de intrări de la terți, determinați după relația: . Exprimarea valorică a evoluției producției este afectată de dificultatea colectării informațiilor referitoare la prețuri. Soluția adoptată este deflatarea volumului valoric al vânzărilor din perioada curentă cu un indice de preț de tip Laspeyres.

Indicii comenzilor și contractelor caracterizează evoluția atât a comenzilor (contractelor) noi, cât și a stocului de comenzi. Analiza comenzilor este restrânsă la activitățile de producție în principal la comandă, la activitățile cu ciclu de fabricație îndelungat sau la activitățile de comenzi mari. Se calculează indici valorici lunari simpli, după relația: , unde: VCN = valoarea comenzilor noi.

Volumul investițiilor pe termen scurt se evaluează prin metoda fluxurilor bunurilor corporale; metoda se bazează pe conceptul de investiții brute în bunuri corporale, care se referă la toate imobilizările corporale cu durată de viață de peste un an provenite de la terți, indiferent de momentul achiziționării, sau fabricate în regie pentru uz propriu; anchetele sunt trimestriale și conduc în final la evaluarea producției naționale de investiții (PINV) la care, pentru estimarea corectă, se adaugă importurile de bunuri de capital (M) și se scad exporturile de bunuri de capital (E). Relația de calcul este următoarea: INV = PINV + M – E.

Dinamica volumului desfacerilor se aproximează cu indicele cifrei de afaceri. Cifra de afaceri se folosește pentru evaluarea desfacerilor curente, respectiv pentru identificarea fluctuațiilor pieței, pe când producția evaluează valoarea adăugată la costul factorilor. De exemplu, producția nevândută influențează creșterea stocurilor chiar dacă este cuprinsă în indicele producției (nu și în indicele cifrei de afaceri), în timp ce vânzările din stoc sunt incluse în cifra de afaceri, dar nu influențează volumul producției. De asemenea, indicele cifrei de afaceri cuprinde adesea producția secundară, în timp ce indicele producției, construit pe baza unei liste de produse specifice, nu o cuprinde; totodată, cifra de afaceri poate fi deflatată doar cu indicele de preț pentru producția internă (nu cu prețurile de import), ceea ce nu se întâmplă la producție. Cifra de afaceri devine relația sinonimă cu vânzările, expedierile, livrările. Indicele cifrei de afaceri se determină după relația: .

Evidența salariilor sau compensarea factorului muncă se asigură cu un indice agregat la nivel de activități. Unele state care aplică sistemul EUROSTAT publică variabila ca mărime absolută.

Forța de muncă utilizată se exprimă cu ajutorul unor indicatori precum: număr de persoane angajate, rata șomajului și mărimea timpului de muncă lucrat efectiv (exprimat prin numărul de ore-om lucrate), durata medie a săptămânii de lucru.

Indicii prețurilor se exprimă sub forma indicelui prețurilor bunurilor de consum, indicilor prețurilor bunurilor industriale (intern și de export), indicilor prețurilor în construcții, scopul lor este să asigure informații operative despre fluctuațiile ciclului economic în termeni reali.

Legătura dintre economia națională și economia mondială se măsoară cu ajutorul următorilor indicatori: volumul exportului și importului, gradul de acoperire a importurilor prin exporturi și soldul balanței comerciale.

Sistemul indicatorilor conjuncturali EUROSTAT este un sistem deschis, în sensul că se poate extinde sau restrânge, se poate modifica și poate chiar elimina unii indicatori funcție de necesitățile utilizatorilor interni și de cerințele de armonizare și integrare specifice. Armonizarea treptată a sistemului informațional statistic românesc pe termen scurt cu cel european este în curs de finalizare.

1.2. Ansamblul indicatorilor pe termen scurt folosiți de Banca Mondială

Indicatorii conjuncturali pe termen scurt utilizați de Banca Mondială sunt construiți pe baza informațiilor furnizate de statisticile Băncii Mondiale, Institutului Mondial pentru Resurse și ale altor organizații internaționale (ONU, FMI etc.). Sistemul conține un sumar al indicatorilor dezvoltării socio-economice, urmat de indicatori specifici pe următoarele trei domenii: resurse umane, condiții de mediu și performanțe economice.

Indicatorii de bază sunt următorii:

a) Populația și datele detaliate despre forța de muncă – oferă un profil al tendințelor demografice principale dintr-o țară;

b) Suprafața – este furnizată de FAO și cuprinde suprafața totală, adică și apele interioare alături de uscat;

c) Produsul Intern Brut pe locuitor – este calculat după metoda „Atlasul Băncii Mondiale”. Factorul de conversie al „Atlasului” pentru oricare an este media cursului de schimb a unei țări (sau a unui factor de conversie alternativ) pentru anul respectiv și cursul său de schimb pentru doi ani precedenți. Anterior, se operează corecții, datorită diferențelor dintre rata inflației în țara respectivă și rata inflației în grupul principal de țări dezvoltate. Media pe trei ani atenuează fluctuațiile anuale ale prețurilor și cursurilor de schimb ale fiecărei țări. Factorul de conversie al metodei se aplică asupra Produsului Intern Brut al țării respective. Produsul Intern Brut exprimat în dolari se împarte la numărul populației la jumătatea anului, pentru ultimul din cei trei ani; se obține astfel Produsul Intern Brut pe locuitor.

d) Speranța de viață la naștere (numită frecvent durata medie a vieții) – arată numărul de ani pe care se presupune că îi va trăi un nou născut în condițiile în care indicii de mortalitate rămân constanți pe tot parcursul vieții;

e) Proporția analfabetismului adult (sau procentul adulților neștiutori de carte) – definește ponderea populației în vârstă de peste 15 ani care nu poate citi și scrie o propoziție simplă, scurtă, cu subiect din viața curentă, pe care să o înțeleagă.

Pentru domeniul resurselor umane sunt caracteristici următorii indicatori:

a) Rata medie anuală a creșterii populației – se estimează cu ajutorul unui model de trend parabolic sau exponențial; pentru estimarea parametrilor se folosește metoda celor mai mici pătrate sau alt procedeu statistic, pe baza unor serii dinamice de date statistice;

b) Distribuția veniturilor și cheltuielilor de consum – caracterizează împrăștierea față de starea ipotetică de egalitate a distribuției veniturilor sau cheltuielilor de consum la nivel național; pentru măsurarea inegalității sociale se pot utiliza indicele Gini, curba Lorentz sau alți indicatori structurali;

c) Alți indicatori socio-economici, precum: accesul la îngrijirea sănătății, la apă potabilă, canalizare; predominanța malnutriției – ca pondere a copiilor cu carențe în substanțe nutritive care le afectează sănătatea și potențialul genetic de creștere; predominanța contracepției; rata fertilității totale; rata mortalității materne și ratele de școlarizare. Indicatorii din această grupă completează sistemul indicatorilor conjuncturali referitori la resursele umane.

Pentru estimarea calității mediului se utilizează indicatori care privesc aerul (emisiile de bioxid de carbon, de exemplu), folosirea terenurilor, despăduririle, zonele naționale protejate, asigurarea cu apă, orașele și aglomerările urbane și consumul de energie.

Pentru evaluarea finală se folosește un set de indicatori ai performanțelor economice, dintre care cei mai reprezentativi sunt următorii: a) indicatorii specifici Contabilității Naționale privind creșterea și structura economiei (Produsul Intern Brut, consumul public, consumul privat, formarea brută de capital fix, economiile externe brute, exporturile); b) indicatorii privind bugetul guvernamental și deficitul/excedentul general, balanța de plăți, datoria externă.

Setul de mai sus este completat cu un subsistem de indicatori macroeconomici care cuprinde: deficitul/excedentul bugetar curent, ratele nominale ale dobânzilor bancare (rata dobânzii la depozit, la termen sau de economii și rata de împrumut percepută de bănci), media anuală a inflației, echilibrul de cont curent anterior transferurilor oficiale (suma exporturilor nete de bunuri, servicii și transferuri private), rezervele internaționale brute (respectiv, de aur monetar, drepturi speciale de tragere, dolari SUA), poziția care rezultă sub aspectul rezervelor și valoarea netă actuală a datoriei externe totale.

Sistemul indicatorilor statistici conjuncturali conceput de Banca Mondială surprinde schimbările importante mai ales în modul de apreciere și măsurare a dezvoltării economiilor naționale, nu numai în economia mondială.

Capitolul 2. DETERMINAREA AGREGATELOR DE REZULTATE SPECIFICE SISTEMULUI CONTABILITĂȚII (CONTURILOR) NAȚIONALE

Agregatele rezultatelor la nivel macroeconomic reflectă mărimea și structura producției naționale, caracterizează evoluția în timp a acesteia și, totodată, permit efectuarea calculelor de eficiență și determinarea unei game largi de proporții și corelații fundamentale ale dezvoltării economico-sociale.

Agregatele rezultatelor activității economice specifice Sistemului Conturilor Naționale sunt: produs global brut, produs național brut, produs național net, produs intern brut, produs intern net (total și pe locuitor), venitul național, venitul disponibil, venitul personal disponibil și produsul disponibil.

2.1. Caracterizarea agregatelor rezultatelor activității economice în Sistemul

Conturilor Naționale (SCN)

Indicatorii macroeconomici se încadrează în categoria denumită generic agregate. În analizele macroeconomice, agregatele semnifică mărimile globale care caracterizează anumite laturi ale activității economice. Agregatele sunt rezultatul însumării sau estimării globale a informațiilor furnizate de conturile subiecților economici sau sectoarelor instituționale. Însumarea se face prin intermediul unităților și variabilelor; estimarea se face pe baza unor modele (de exemplu, pentru estimarea venitului național se folosește un model al fluxului circular închis).

Agregarea presupune o adecvare bună. Adecvarea este un principiu după care conținutul indicatorilor trebuie să se apropie tot mai mult de conținutul categoriilor sau conceptelor teoretice pe care le cuantifică, precum: producție, venit, consum, menaj etc. Teoria economică își formulează conceptele în mod univoc, pentru că acestea trebuie să permită descrierea și evaluarea derulării activității economice și presupunerea unor ipoteze privind interdependențele economice. Indicatorii statistici trebuie să concorde cât mai deplin cu conținutul categoriilor teoretice, să stabilească clar dacă un fenomen real poate fi inclus într-o anumită categorie.

Indicatorii macroeconomici principali, numiți și agregate macroeconomice, calculați în SCN sunt: produsul global brut, produsul intern brut și net, produsul național brut și net, venitul național și venitul național disponibil. Se observă că este vorba, în principiu, de indicatori de rezultate. Potrivit unor opinii autorizate, în această categorie (a agregatelor macroeconomice) se mai includ: excedentul de exploatare al economiei totale, venitul mixt al economiei totale, venitul întreprinderilor din economie, economia totală, soldul operațiunilor curente cu exteriorul și capacitatea sau necesarul de finanțare a economiei naționale.

Produsul global brut (PGB) reprezintă valoarea bunurilor produse și consumate în societate (satisfactori și prodfactori) într-o perioadă de timp determinată, de obicei un an, indiferent dacă au sau nu caracter de marfă.

Produsul intern brut (PIB): reprezintă valoarea producției finale de bunuri și servicii produse într-o perioadă de timp, de obicei un an, de către agenții economici care activează în cadrul granițelor naționale. PIB include, deci, valoarea tuturor bunurilor și serviciilor produse în economia națională destinate investițiilor, consumului, personal și social, exportului și formării sau creșterii stocurilor. PIB poate fi abordat ca PIB nominal și PIB real.

PIB este, deci, expresia sintetică a rezultatelor activității economice desfășurate pe teritoriul economic național într-o perioadă, indiferent de contribuția agenților economici naționali sau străini. Cu alte cuvinte, PIB măsoară valoarea bunurilor și serviciilor finale produse pe teritoriul național într-o perioadă de timp definită, de regulă un an, respectiv alocarea produselor și serviciilor create în interior după scăderea valorii bunurilor consumate în perioada respectivă în procesul de producție (consumul intermediar).

PIB poate fi definit, de fapt, în trei moduri, după cum urmează: a) ca sumă a valorilor adăugate brute ale diferitelor sectoare instituționale sau ramuri de activitate, la care se adaugă impozitele și se scad subvențiile pe produse (care nu sunt repartizate pe sectoare sau ramuri de activitate); reprezintă, de asemenea, soldul contului de producție al economiei naționale; b) ca sumă a utilizărilor finale de bunuri și servicii, ale unităților instituționale rezidente (consum final efectiv, formarea brută de capital), plus exporturile, minus importurile de bunuri și servicii; c) ca sumă a utilizatorilor contului de exploatare al economiei naționale (remunerarea salariaților, impozitele pe producție și importuri minus subvențiile asociate, excedentul brut de exploatare și venitul mixt al economiei totale – acesta din urmă, brut sau net, este identic cu venitul mixt, brut sau net, al sectorului gospodăriilor populației).

2.2. Trei noțiuni ale Produsului Intern Brut (PIB)

Produsul Intern Brut (PIB) este definit pe o anumită arie geografică (de obicei țară), dar poate fi și o regiune sau un oraș, sau chiar un grup de țări, precum Uniunea Europeană. De asemenea, PIB se referă la un anumit interval de timp, de obicei un an sau un trimestru. Din acest al doilea considerent, PIB este o variabilă de flux (variabilele de flux conțin o dimensiune temporală, spre deosebire de variabilele cantitative sau de stocuri definite la un anumit moment de timp). PIB-ul unei țări este o măsură a rezultatelor activităților productive ale acesteia. Un mod de măsurare a rezultatelor capacității productive este cu ajutorul producției și a valorii finale a vânzărilor de bunuri și servicii. Rezultă de aici o primă definiție, după care PIB este egal cu suma valorii nete finale a vânzărilor într-o anumită arie geografică. Această definiție se referă în mod special la valoarea finală a vânzărilor de bunuri și servicii destinate consumatorilor sau firmelor care le utilizează în ultimă instanță. Vânzările intermediare se referă la bunuri și servicii cumpărate pentru producerea altor bunuri și servicii. Aceste vânzări sunt excluse din PIB pentru evitarea dublei înregistrări. Prin urmare, PIB nu trebuie confundat cu cifra totală de afaceri sau cu totalul vânzărilor într-o economie. Pentru consecvență, exporturile sunt considerate vânzări finale indiferent de modul în care vor fi utilizate în străinătate, iar importurile sunt scăzute întotdeauna din vânzările finale. O a doua definiție a PIB admite că vânzările finale reprezintă o creștere a valorii bunurilor și serviciilor vândute în economie pe perioada luată în considerare. Această creștere poartă numele de valoare adăugată. Ca atare, PIB este egal cu suma valorii adăugate generată într-o arie geografică dată. Valoarea adăugată a întreprinderii este diferența dintre vânzările sale (cifra de afaceri) și consumurile intermediare în principiu, costurile materiilor prime, semifabricatelor și importurilor). Dacă firma produce bunuri intermediare, vânzările sale reprezintă costuri pentru consumatori, care produc și ei, iar valoarea adăugată pe care o generează nu va fi înregistrată de două ori. Prețul bunului sau serviciului cumpărat de pe piață de către consumatorul final include toate valorile adăugate generate în fiecare etapă de producție; rezultă, de aici, consecvența dintre cele două definiții. Valoarea adăugată generată într-o economie este sursa de venituri pentru factorii productivi angajați de firmă (sub formă de salarii, dobânzi, profituri, impozite indirecte nete ș.a.), fapt care conduce la o a treia definiție, după care PIB este egal cu suma veniturilor factorilor obținută din activitățile economice care au loc în interiorul unei arii geografice. PIB este, deci, suma tuturor veniturilor câștigate în interiorul granițelor unei țări (atât de către rezidenți, cât și de către nerezidenți). Factorii productivi sunt furnizați în ultimă instanță, de către gospodăriile populației. Această definiție este compatibilă cu prima, întrucât cheltuiala unei persoane trebuie să reprezinte venitul alteia. Statisticile referitoare la PIB sunt prezentate zilnic în presa politică și financiară. PIB este considerat, în general, cel mai important indicator al „sănătății” unei economii, iar evoluția sa este urmărită cu atenție de manageri, economiști și politicieni. Totuși, definiția PIB conține o anumită doză de arbitrar și rămâne discutabil faptul dacă orice modificare pozitivă a PIB reprezintă o ameliorare a bunăstării țării. PIB este, așadar, o măsură imperfectă a bunăstării economice pentru că se referă numai la tranzacții înregistrate pe piață. Unele activități nu sunt înregistrate pentru că încalcă legalitatea sau pentru că nu corespund activităților de piață (de exemplu, cultivarea legumelor în grădină). Mai mult, bunurile și serviciile sunt măsurate prin prețul lor de vânzare, așa că două bunuri identice sunt cuprinse diferit în PIB dacă unul dintre ele este vândut cu reducere. În final, PIB nu este o măsură a fericirii – cheltuielile dureroase (de exemplu, pentru extragerea unui dinte) sunt înregistrate în PIB ca și cele plăcute. În plus, PIB înregistrează o creștere prin decesul unei persoane – serviciile funerare, cheltuielile de spitalizare și de executare a testamentului de către avocați și bancheri sunt valori finale de vânzare a bunurilor și serviciilor care rezultă. Calculul PIB ignoră și poluarea sau alte forme de determinare a mediului înconjurător pentru că nu sunt comercializate pe piață. Serviciile sunt incluse în PIB ca și produsele sau bunurile. Serviciile includ și onorariile medicilor și comisioanele agenților comerciali imobiliari la vânzarea unei case. În acest ultim caz, dacă valoarea casei a crescut față de momentul când a fost cumpărată, fostul proprietar are un câștig de capital care nu intră, însă, în calculul PIB (din punct de vedere economic, acest câștig de capital ar trebui, probabil, inclus; pe de altă parte, multe asemenea venituri s-ar compensa cu alte pierderi de capital, cel puțin între rezidenți; restul este foarte greu de măsurat, în special când este nerealizat, adică a fost câștigat dar nu a fost convertit încă în bani, prin vânzare). Nu intră în calculul PIB nici vânzările de bunuri folosite (de pildă, autoturisme și mobilă la mâna a doua). Asemenea tranzacții reprezintă mai degrabă un transfer de proprietate decât producție – produsele respective au intrat în calculul PIB când au fost vândute prima oară. Vânzarea, de către detailiști, din stocurile de produse acumulate anterior determină reducerea PIB, pentru că reprezintă scăderea stocurilor. Serviciile publice fac parte din PIB chiar dacă nu sunt vândute propriu-zis. Prețul este măsurat prin costul producerii lor. De exemplu, educația publică intră în PIB cu suma salariilor, costurilor de exploatare (electricitate și încălzire, de exemplu), echipamentelor și chiriei. Apărarea națională intră în calculul PIB cu totalul cheltuielilor asociate forțelor armate).

Produsul național brut (PNB): reprezintă valoarea totală a bunurilor finale și serviciilor produse în interiorul țării sau în restul lumii, într-o perioadă de timp dată, de regulă un an, de către factorii productivi din proprietatea unei țări.

2.3. Alt mod de descriere a Produsului Național Brut (PNB) și diferențieri față de PIB

Spațiul în care operează agenții economici naționali are o dublă semnificație: strict geografică și economică. Granițele geografice ale țării sunt clare, odată ce au fost stabilite. Granițele economice sunt însă mult mai subtile. Se pune, deci, problema dacă granițele unei țări trebuie stabilite prin localizarea activităților sale economice sau prin activitățile rezidenților săi, indiferent de locul unde se desfășoară. PIB ia în considerare prima abordare – acesta reprezintă, după cum am arătat, valoarea adăugată de către toți factorii productivi din interiorul unei arii geografice bine delimitate, inclusiv factorii deținuți de rezidenții străini. De exemplu, dacă o companie franceză are o filială în Germania, venitul rezultat din operațiunile desfășurate în Germania este considerat PIB german; un cetățean italian care se mută într-un oraș elvețian contribuie la PIB-ul locului unde își desfășoară activitatea (Elveția) și nu al țării sale de rezidență (Italia). Produsul Național Brut (PNB) este bazat pe proprietate, spre deosebire de PIB care este bazat pe localizarea geografică. El reprezintă valoarea adăugată generată de toți factorii productivi deținuți de rezidenți, atât în țară cât și în străinătate. Acesta include și valoarea adăugată sau venitul câștigate în străinătate și repatriate de către rezidenți. Diferența dintre PIB și PNB este, în general, mică și evoluează lent în timp, dar există și excepții interesante. De exemplu, în Elveția PNB depășește PIB cu peste 4%, pentru că această țară câștigă o parte importantă a veniturilor sale din activitățile desfășurate în străinătate, datorită numărului mare de firme multinaționale deținute de elvețieni. Pakistanul, de asemenea, are un PNB mai mare cu 1,3% decât PIB, pentru că un număr mare de rezidenți lucrează în străinătate cu angajament temporar și repatriază veniturile din muncă; prin aceste activități, pakistanezii pot obține în străinătate proprietăți importante, care să le aducă venit. Un exemplu mai spectaculos este Kuweit-ul, care a utilizat veniturile obținute din petrol de-a lungul timpului pentru a realiza avere în străinătate; ca rezultat al venitului foarte ridicat din investiții, PNB depășește PIB cu 20%. Prin contrast, PNB în Danemarca și Irlanda este mai mic decât PIB, pentru că în aceste țări sunt localizate filiale ale corporațiilor străine multinaționale, au un număr mare de muncitori străini angajați temporar sau plătesc dobânzi către străini pentru credite localizate în afară. În ultimul timp, tot mai multe țări au început să pună accentul pe statisticile PNB decât pe statisticile PIB; PNB se poate modifica semnificativ de la un trimestru la altul, pentru că un număr mare de firme multinaționale repatriază veniturile din motive care nu au o legătură prea mare cu valoarea adăugată în perioada respectivă. Cele două măsuri sunt utilizate adesea complementar și suplimentar, deși distincția dintre ele poate avea semnificații economice considerabile. De foarte multe ori se presupune, însă, că aceste mărimi sunt identice – venitul net al factorilor din străinătate ar fi egal cu zero.

PNB este măsura de bază a activității economice naționale.

Sunt necesare următoarele distincții: prima, între PNB real și PNB nominal; a doua, între nivelul PNB real și PNB nominal și creșterea acestora, și a treia, între PNB total și PNB pe locuitor. PNB nominal (PNBn) măsoară valoarea producției obținute într-o anumită perioadă de timp exprimată în prețurile perioadei respective, adică în prețuri curente. PNB real (PNBr) măsoară valoarea aceleiași producții în prețuri constante, adică în prețurile unei perioade de bază.

Se apreciază, în literatura de specialitate, că dinamica PNBr măsoară variația producției fizice din economie, pentru că evaluează toate bunurile și serviciile produse în două perioade de timp diferite în aceleași prețuri, adică în prețuri constante.

2.4. PIB nominal și PIB real (PIBn și PIBr)

Bunurile și serviciile luate în calculul PIB sunt extrem de diverse dintr-o multitudine de puncte de vedere, motiv pentru care nu pot fi însumate sau agregate la nivel național. Analiza macroeconomică presupune însă asemenea agregări. Problema se rezolvă cu ajutorul prețurilor, care permit convertirea volumelor în valori și agregarea acestora pentru obținerea unor mărimi economice la nivel național în expresie bănească sau monetară. Prin însumarea produselor dintre volume și prețurile curente se obține PIB nominal, adică: PIBn = . PIBn poate crește prin creșterea (generalizată sau nu) a prețurilor curente cu condiția ca volumul vânzărilor finale să rămână neschimbat. Creșterea PIBn se poate datora fie creșterii prețurilor, fie creșterii producției. Pentru a separa efectele modificării prețurilor de efectele modificării producției se face distincția între PIBn și PIBr, acesta din urmă fiind calculat folosind prețurile dintr-un an de bază predeterminat (când apar produse noi se ivesc o serie de probleme, dar practicienii în domeniu au creat proceduri pentru a lua în calcul aceste efecte). Sporirea valorii PIBr corespunde creșterilor înregistrate în rezultatele fizice ale producției. Relația de calcul: PIBr = . Această diferențiere este generală și se aplică tuturor variabilelor macroeconomice; variabilele nominale reprezintă valori la prețuri curente, iar variabilele reale reprezintă volume la prețuri constante.

PNBn se calculează mai ușor decât PNBr pentru că prețurile curente sunt mai disponibile.

Prin raportarea PNB la numărul locuitorilor țării (P) se obține PNB pe locuitor (PNB/loc), adică:

, de unde: și .

Creșterea PNB, exprimată prin rata sa de creștere, se calculează ca raport, în mărimi absolute sau relative, între nivelul său din anul curent și nivelul său din anul de bază:

și , de unde:

și și și .

PNB este considerat indicator de bază pentru măsurarea activității economice pentru că reflectă rezultatele activității tuturor agenților economici, exprimate în termeni de venituri, care aparțin unei țări indiferent unde își desfășoară activitatea, adică atât în cadrul granițelor naționale, cât și în afara acestora.

PNB, ca indicator de rezultate, se particularizează prin două elemente majore, și anume: a) măsoară veniturile aferente unei perioade, nu producția – se folosește în analizele privind disponibilitatea, repartiția și utilizarea veniturilor, și b) funcție de mărimea sa se stabilește contribuția țărilor membre la bugetul Uniunii Europene – începând cu anul 1992, când a fost înlocuit cu Produsul Intern Brut, nu se mai folosește în măsurarea creșterii economice și în studiile de conjunctură.

Deflatarea PNB întâmpină dificultăți generate de descompunerea veniturilor factorilor din și către restul lumii într-o componentă de volum și o componentă de preț. La determinarea PNBr, se recomandă deflatarea soldului veniturilor factorilor cu indicele prețurilor aferent utilizării finale interne.

PNB, evaluat la prețurile factorilor, se mai numește și Venit Național Brut, iar evaluat la prețurile pieței, se mai numește și Cheltuieli Naționale Brute. De asemenea, mai este definit ca valoare curentă de piață a tuturor bunurilor și serviciilor finale produse de agenții naționali într-o perioadă de un an.

Producția națională de bunuri și servicii care compun PNB, evaluată la prețurilor pieței, exprimă sintetic oferta națională. Privit prin prisma cheltuielilor totale ale națiunii pentru bunurile și serviciile produse într-un an, PNB este un indicator important al cererii agregate.

Excedentul de exploatare brut sau net al economiei: este egal cu suma excedentelor brute sau nete ale diferitelor ramuri de exploatare (de activitate) sau ale diferitelor sectoare instituționale.

Venitul mixt, brut sau net, al economiei naționale: este identic cu venitul mixt, brut sau net, al sectorului gospodăriilor populației.

Venitul întreprinderii, brut sau net, dintr-o economie: este egal cu suma veniturilor brute sau nete ale întreprinderilor din diferite sectoare instituționale.

Venitul național, brut sau net, exprimat în prețuri de piață: reprezintă ansamblul veniturilor primare primite de către unitățile instituționale rezidente: remunerarea salariaților, impozitele pe producție și importuri minus subvențiile, veniturile din proprietate (diminuate cu cele care trebuie plătite), excedentul de exploatare, brut sau net, și venitul mixt, brut sau net.

Venitul național brut la prețuri de piață reprezintă PIB minus veniturile primare plătite de unitățile rezidente către unitățile nerezidente plus veniturile primare primite de unitățile rezidente de la restul lumii. Conceptul de venit național brut la prețurile de piață este identic cu cel de PNB la prețuri de piață, utilizat în general până acum în contabilitatea națională.

Conceptul de venit național este legat de venit, nu de producție; de aceea, pentru a fi mai semnificativ trebuie exprimat în termeni neți, adică după scăderea consumului de capital fix.

Venitul național disponibil (VND), brut sau net: reprezintă suma veniturilor disponibile, brute sau nete, ale sectoarelor instituționale. Venitul național disponibil, brut sau net, este egal cu venitul național, brut sau net, la prețuri de piață minus transferurile curente (impozitele curente pe venit, pe patrimoniu etc., cotizații sociale, prestații sociale, alte transferuri curente) către unitățile nerezidente plus transferurile curente în beneficiul unităților rezidente de la restul lumii.

Economia totală: măsoară partea de venit național disponibil neafectată cheltuielii pentru consum final. Economia națională, brută sau netă, este egală cu suma economiilor, brute sau nete, ale sectoarelor instituționale. Economia totală netă reprezintă, în fapt, valoarea activelor nefinanciare ale economiei naționale diminuată cu soldul dintre activele financiare și pasivele financiare ale restului lumii.

Soldul contului exterior al veniturilor primare și al transferurilor curente: reprezintă excedentul (dacă este negativ) sau deficitul (dacă este pozitiv) economiei totale rezultat din operațiunile cu restul lumii (schimburi de bunuri și servicii, venituri primare, transferuri curente).

Capacitatea (+) sau necesarul (–) de finanțare al economiei naționale: reprezintă suma capacităților sau necesarului de finanțare din toate sectoarele instituționale. Cu alte cuvinte, este suma netă a resurselor pe care economia națională le pune la dispoziția restului lumii (dacă este pozitivă) sau pe care le primește de la restul lumii (dacă este negativă); este egală, dar de semn contrar, cu necesarul sau capacitatea de finanțare a restului lumii.

2.5. Elementele care influențează agregatele macroeconomice de rezultate

Într-o economie, PNB și PIB se modifică sub influența a trei elemente, și anume: primul, modificarea volumului factorilor productivi disponibili în economia respectivă, în speță a capitalului fix și a forței de muncă; al doilea, modificarea eficienței folosirii factorilor productivi, și al treilea, schimbările care apar în angajarea resurselor destinate activității economico-sociale utile.

Trebuie menționat că factorii productivi disponibili în economie nu se folosesc integral. Asistăm, astfel, la subutilizarea capitalului și forței de muncă. Fluctuațiile utilizării capitalului și ocupării forței de muncă provoacă variații ale PNBr.

Ocuparea resurselor de muncă reprezintă gradul de participare a populației apte de muncă la realizarea activităților economico-sociale dintr-o țară. Ocuparea se poate exprima în două feluri, și anume: a) ca ocupare absolută, prin numărul celor care lucrează în orice activitate utilă societății; b) ca ocupare relativă, prin gradul de ocupare a forței de muncă, exprimat sub forma ratei ocupării (ro); această rată, la rândul său, se determină în două moduri, și anume: b1) ca raport, absolut sau relativ, între populația aptă de muncă ocupată (PAMO) și populația aptă de muncă (PAM); b2) ca raport, absolut sau relativ, între populația aptă de muncă dar care nu găsește de lucru, respectiv numărul șomerilor (S), și populația aptă de muncă; ultimul raport reprezintă, de fapt, rata neocupării forței de muncă, echivalentă cu rata șomajului (rs).

PNBr se modifică, deci, în timp, datorită unor influențe ca: disponibilizarea resurselor, creșterea dimensiunilor populației și ale capitalului fix, folosirea mai bună a pământului, creșterea nivelului cunoștințelor. Cantități mai mari de resurse disponibile permit economiei să producă mai multe bunuri și servicii, ceea ce înseamnă creșterea nivelului producției.

Angajarea integrală a factorilor productivi este un concept economic nu unul fizic. Sub aspect fizic, forța de muncă este ocupată total dacă fiecare om lucrează 16 ore pe zi tot timpul anului. Sub aspect economic, însă, se vorbește de ocupare totală a forței de muncă numai atunci când toți cei care doresc o slujbă o pot găsi într-o perioadă rezonabilă. Se afirmă, de obicei, că forța de muncă este ocupată total când rata șomajului nu depășește 5,5%. Nici capitalul fix nu este angajat total din punct de vedere fizic.

Din acest motiv, producția efectivă, reală nu atinge întotdeauna nivelul producției potențiale, adică nivelul producției corespunzător folosirii integrale a tuturor factorilor productivi; producția reală fluctuează în jurul trendului sau al producției potențiale. Diferența dintre producția potențială și producția reală, în faza de recesiune a ciclului economic, reprezintă subproducția; aceasta permite să se măsoare dimensiunile deviațiilor ciclice ale producției reale față de producția potențială sau trend. În literatura de specialitate se menționează faptul că mare parte din istoria economică poate fi interpretată analizând subproducția.

Capitolul 3. METODE DE CALCUL A PRINCIPALELOR AGREGATE MACROECONOMICE

În Sistemul Conturilor Naționale (SCN) se calculează, de regulă, patru agregate macroeconomice, și anume: Produsul Intern Brut, Produsul Național Brut, Produsul Național Net și Venitul Național. Punctul de plecare îl constituie, însă, modul de determinare a Produsului Global Brut (PGB).

3.1. Calculul Produsului Global Brut (PGB)

a) Ca sumă a producțiilor globale brute de bunuri obținute în toate sectoarele instituționale, adică atât a celor care se realizează pe piață ca mărfuri, cât și a celor care nu au caracter de marfă; la instituțiile financiare, producția brută include comisioanele încasate de acestea pentru serviciile prestate și diferența dintre dobânzile și dividendele încasate și plătite; la societățile de asigurare, producția brută include remunerația necesară pentru producerea unui serviciu și nu totalul primelor de asigurare încasate; la instituțiile publice și private fără scop lucrativ, producția brută include costul de producție sau consumul intermediar de bunuri și servicii, remunerațiile plătite salariaților, consumul de capital fix și impozitele indirecte plătite. Bunurile și serviciile produse pentru piață se evaluează la prețurile încasate ale pieței sau ale factorilor, iar serviciile prestate de unitățile bugetare se evaluează la nivelul costurilor;

b) Ca sumă a intrărilor intermediare și a intrărilor primare. Intrările intermediare reprezintă valoarea bunurilor de natura obiectelor muncii folosite pentru consum intermediar. În ramurile producției materiale, consumul intermediar include: consumul de materii prime și materiale, combustibili, energie și apă cumpărate; cheltuielile de cercetare și proiectare a produselor, pentru analize, încercări, probe, publicitate; comisioanele plătite organizațiilor de comerț exterior; plățile pentru serviciile de transport și telecomunicații, de gospodărie comunală și locativă, financiar-bancare; cheltuielile cu protecția muncii, deplasările personalului în interes de serviciu etc. Consumul intermediar nu cuprinde: cheltuielile care satisfac consumul lucrătorilor dar nu sunt legate direct de producție; achizițiile de utilaje de natura capitalului fix; cheltuielile cu reparațiile construcțiilor și bunurilor pentru prelungirea duratei de funcționare sau sporirea capacității de producție a acestora etc. La instituțiile financiare, consumul intermediar cuprinde chiria, cheltuielile generale de administrație, costul reparațiilor mici și cheltuielile de întreținere a localurilor; la fel și la societățile de asigurare; la instituțiile publice și private fără scop lucrativ, consumul intermediar reprezintă costurile de producție aferente bunurilor și serviciilor consumate. Intrările primare sunt formate din consumul de capital fix, respectiv amortizarea sau deprecierea acestuia, remunerațiile lucrătorilor, impozitele indirecte diminuate cu subvențiile, excedentul de exploatare; toate acestea reprezintă forme ale valorii adăugate;

c) Ca sumă a valorii consumului final și a valorii consumului intermediar. Consumul final sau cheltuielile finale arată destinația finală a bunurilor produse în economie, respectiv consumul final public și privat, formarea brută de capital, adică investițiile brute în capital fix și creșterea stocurilor, și exportul corectat cu importul.

3.2. Proceduri de calcul a Produsului Intern Brut (PIB)

Produsul Intern Brut reprezintă valoarea bunurilor produse în societate în timp de un an și ajunse în ultimul stadiu al circuitului economic. Această valoare se determină pe ramuri ale economiei naționale și se însumează la nivelul său.

La nivelul economiei naționale, produsul intern brut se calculează, în principiu, ca diferență între produsul global brut și consumul intermediar; la nivel de ramură, se face diferența între producția globală brută a acesteia și consumul intermediar aferent. Producția globală brută exprimă valoarea bunurilor create, indiferent dacă au sau nu au caracter de marfă.

Această modalitate de determinare a produsului intern brut la nivel de ramură sau economie este cunoscută sub numele de metoda de producție. Prin urmare, metoda de producție presupune agregarea valorii adăugate brute (VAB) corespunzătoare ramurilor de activitate evaluată la prețuri de bază, și corectarea acesteia pentru a se ajunge la prețurile pieței, după relația: PIB =ΣVABi+IP+TV–SP, unde: PIB = Produsul Intern Brut la prețurile pieței, VABi = Valoarea Adăugată Brută pe ramuri la prețurile de bază ale ramurilor, IP = impozitele pe produs, inclusiv Taxa pe Valoarea Adăugată, TV = taxe vamale, SP = subvențiile pe produs și pentru export. VAB pe ramuri se calculează ca diferență între produsul global al ramurii și consumul intermediar aferent, adică: VABi=PGi–CIi.

Metoda se utilizează în mod deosebit când interesează contribuția agenților economici la producerea de bunuri și servicii finale.

Componentele PIB se evaluează bănește, adică se exprimă în unități monetare, pentru a se putea agrega într-o mărime globală. Există mai multe modalități de evaluare. Opțiunea în acest sens depinde de mai mulți factori, între care: scopul urmărit, felul obiectelor și tranzacțiilor, informațiile statistice disponibile. Evaluarea se poate realiza cu ajutorul prețurilor sau cu ajutorul altor elemente de echivalență (unități de timp de muncă, de exemplu). Folosirea prețurilor efective are avantajul că pot fi urmărite statistic.

În practica macroeconomică se procedează astfel: a) procesele de piață se evaluează la prețurile pieței (la valori efective); b) procesele nonpiață se evaluează, pe cât posibil, la prețuri echivalente celor de piață (dacă acest lucru nu este posibil, se recomandă utilizarea costurilor de producție la care se adaugă o marjă normală de profit); c) serviciile de piață care nu pot fi evaluate direct (de exemplu, ale instituțiilor de credit sau de asigurare) se evaluează la diferența dintre anumite venituri și anumite cheltuieli; d) transferurile și fluxurile financiare se evaluează la costurile lor efective.

Prețurile pieței nu cuprind întotdeauna TVA pentru că aceasta grevează asupra consumului final – în unele cazuri, TVA este deductibilă în etape anterioare ale circuitului economic. În Sistemul revizuit al Conturilor Naționale sunt considerate prețuri ale pieței următoarele categorii: prețurile de bază, prețurile de producție și prețurile de achiziție.

În tabelul intrări-ieșiri (input-output) trebuie să se folosească, pe cât posibil, aceleași prețuri pentru evaluarea componentelor. Consumurile intermediare, consumul privat și investițiile se evaluează la prețurile de cumpărare. La aceleași prețuri se evaluează, în calculele macroeconomice, utilizarea produselor și serviciilor. Exporturile se evaluează în prețuri FOB, iar importurile se evaluează în prețuri CIF, funcție de granița țării unde se face evaluarea.

Diferența dintre produsul sau producția brută și consumul intermediar îmbracă forme diferite de exprimare și caracterizare, respectiv consum, cheltuieli sau cerere finală și valoare adăugată, fapt care a condus la formularea a două metode specifice pentru calculul produsului intern brut, anume metoda veniturilor și metoda cheltuielilor.

Potrivit metodei veniturilor, care este cea mai răspândită, produsul intern brut se calculează ca sumă a costurilor care formează valoarea adăugată în toate instituțiile producătoare din țară, și anume: impozitele indirecte nete, adică impozitele indirecte plătite minus subvențiile încasate, consumul de capital fix sau amortizarea, retribuțiile salariaților și alte cheltuieli cu personalul, și excedentele de exploatare. Este vorba de însumarea elementelor care exprimă remunerarea sau compensarea factorilor productivi, concretizate în veniturile primite de proprietarii lor.

Compensarea factorilor productivi exprimă plățile efectuate de producători pentru asigurarea serviciilor acestora, pentru că producerea de bunuri și servicii este posibilă numai prin utilizarea lor.

3.3. Componentele PIB după metoda veniturilor

Impozitele indirecte sunt sumele de bani pe care unitățile le plătesc statului sau unor organisme internaționale și pe care le includ în costurile lor de producție. Este vorba de impozite asupra producției, vânzării, achiziționării sau utilizării de bunuri și de taxele vamale de import. Nu intră aici impozitele directe pe venit sau pe avere plătite de întreprinderi, pentru că acestea sunt incluse în valoarea adăugată ca parte a profitului din care se suportă (excedent de exploatare). Prin urmare, impozitele indirecte nete se determină ca diferență între impozitele plătite de firme guvernului și subvențiile încasate de acestea de la guvern.

Guvernul percepe două tipuri de impozite, și anume:

a) impozite directe, stabilite asupra veniturilor (salarii, dobânzi, dividende, chirii, profituri etc., și b) impozite indirecte, suportate de cumpărătorul consumator, stabilite pe cifra de afaceri (volum de vânzări), pe valoarea activelor din proprietate sau pe unele produse (tutun, alcool etc.); acestea sunt considerate indirecte pentru că sunt percepute de către firme drept o componentă a costului bunurilor finale, fără a reprezenta o cheltuială cu factorii productivi. Asemenea impozite intră în prețurile pieței și sunt suportate de cumpărători în favoarea statului.

Subvențiile se acordă de către stat întreprinderilor publice sau private pentru acoperirea parțială a costurilor acestora. Subvențiile sunt legate de valoarea bunurilor produse, exportate sau consumate, de forța de muncă ocupată sau de suprafețele utilizate pentru producție, precum și de modul de organizare sau executare a acestei producții. Prin urmare, subvențiile completează veniturile din vânzarea produselor și serviciilor. Efectul lor este opus celui al impozitelor indirecte, pentru că nu sunt o componentă a prețurilor (valorii) de piață.

În calculul agregatelor macroeconomice de rezultate, exprimate în prețurile pieței, subvențiile se scad din impozitele indirecte, pentru că sunt o sursă de fonduri ce pot fi folosite de firme pentru asigurarea serviciilor factorilor productivi. Ele intervin, de regulă, când statul (guvernul) este interesat în producția agenților economici care nu-și acoperă costurile pe seama încasărilor din vânzări. Un exemplu tipic este subvenționarea producției agricole în unele state din Uniunea Europeană.

Sumele acordate de stat întreprinderilor private pentru finanțarea investițiilor, acoperirea daunelor sau pierderilor suferite de echipamentele imobiliare și activele reînnoibile sunt considerate transferuri de capital, nu subvenții.

Consumul de capital fix exprimă valoarea bunurilor cu caracter de echipamente consumate pentru producție în timp de un an, ca urmare a uzurii fizice normale. Distrugerile din diferite cauze și scoaterea din uz datorită uzurii morale se consideră pierderi de capital fix. În terminologia specifică Sistemului Conturilor Naționale, pentru a exprima deprecierea fizică a acestora în decurs de un an, se folosește expresia „alocații pentru contul de capital fix”.

Excedentul de exploatare este diferența dintre produsul sau producția brută, pe de o parte, și consumul intermediar, impozitele indirecte nete, consumul de capital fix și remunerațiile salariaților, pe de altă parte; în principiu, este vorba de profit. Excedente de exploatare pot să apară numai la întreprinderile care își valorifică producția la prețul pieței; nu este cazul la administrațiile publice care prestează servicii către terți la costul acestora.

Relația de calcul este următoarea: PIB = R + EBE + IPR I– SE, unde R = remunerarea muncii, EBE = excedentul brut de exploatare, IPRI = impozitele legate de producție și de import, SE = subvenții de exploatare și de import.

Se poate spune, în sinteză, că PIB calculat după această metodă cuprinde: compensarea factorului muncă (salarii, impozite pe salarii, CAS etc.); dobânzi plus rente; alocații pentru consum de capital fix (ACCF); impozite indirecte nete (impozite indirecte minus subvenții de exploatare); profitul proprietarilor (al unităților care nu sunt corporații); profitul corporațiilor, format din impozitul pe profit, dividende și profit nedistribuit.

Potrivit metodei cheltuielilor sau utilizării finale, produsul intern brut se calculează prin însumarea destinațiilor finale ale producției, și anume: consumul final public sau guvernamental (CFG), consumul final al gospodăriilor populației sau al menajelor (CFM), consumul final al instituțiilor private fără scop lucrativ (CFIP), formarea brută de capital fix (FBCF), variația stocurilor (ΔS) și exportul net (EN), adică: PIB = CFG + CFM + CFIP + ΔS + EN, unde exportul net este diferența dintre export și import, adică: EN = E – I.

Formarea brută de capital fix împreună cu variația stocurilor constituie investițiile brute (IB). Ca atare, relația de calcul a PIB în prețurile pieței se poate scrie și sub forma: PIBpp = CFG + CFM + CFIP + IB + EN + IB + EN (unde CF = CFG + CFM + CFIP). Este vorba, de fapt, de însumarea componentelor care exprimă folosirea bunurilor și serviciilor ce formează producția finală.

3.4. Componentele PIB după metoda cheltuielilor

Consumul final public sau consumul statului exprimă cheltuielile instituțiilor guvernamentale generate de cumpărarea de bunuri și servicii. Pentru îndeplinirea funcțiilor sale, sectorul public produce o diversitate de bunuri și servicii, care în mod normal sunt în cantități insuficiente. Aceasta presupune consum de resurse, reprezentate de bunuri și servicii produse de alți agenți economici. Cheltuielile sectorului guvernamental pentru achiziționarea bunurilor și serviciilor respective reprezintă partea PIB utilizată în acest sector.

Consumul final public se determină ca diferență între valoarea producției brute a administrațiilor publice prestatoare de servicii, pe de o parte, și valoarea vânzărilor către terți și formarea brută a capitalului pentru uz propriu, pe de altă parte.

Producția brută se evaluează la costurile de producție și cuprinde: valoarea consumului intermediar, remunerațiile salariale, consumul de capital fix și eventualele impozite indirecte suportate de acestea.

Consumul intermediar cuprinde: cheltuielile militare, indiferent de durata de viață a bunurilor cu destinație militară achiziționate; aeronavele și vehiculele militare; construcțiile realizate pentru nevoile armatei.

Formarea brută de capital cuprinde: construcțiile pentru uz propriu și reparațiile capitale de clădiri, căile de comunicație, barajele, drumurile forestiere, antrepozitele ș.a. executate adesea de ministerele de profil; nu se cuprind lucrările pentru nevoile apărării naționale, dar se include variația stocurilor materiale.

Cheltuielile guvernamentale care nu sunt însoțite de un flux invers de bunuri și servicii (plata pensiilor, plata ajutoarelor de șomaj, plata asigurărilor sociale, plata alocațiilor etc.) nu reprezintă consum guvernamental.

Consumul final al gospodăriilor populației cuprinde consumul de bunuri și servicii procurate de acestea pe piața internă, plus achizițiile directe de bunuri și servicii efectuate de rezidenți în străinătate, minus achizițiile directe de bunuri și servicii efectuate de nerezidenți pe piața internă. Mărimea acestui consum este dată de valoarea bunurilor și serviciilor de consum destinate satisfacerii nevoilor individuale sau personale. Măsurarea sa pornește de la două concepte, anume un concept de piață sau restrâns și un concept extins sau larg. Potrivit primului concept, consumul privat include numai produsele și serviciile cumpărate, adică procurate pe baza relațiilor de piață, pentru că informațiile privind vânzările către populație se obțin ușor. Neajunsul constă în faptul că, astfel determinat, nu cuprinde o serie de componente ale consumului menajelor, precum autoconsumul fermelor agricole, consumul din producția casnică etc. Conform celui de-al doilea concept, consumul privat cuprinde toate bunurile și serviciile folosite pentru satisfacerea nevoilor personale. Utilizarea acestui concept este însă prea costisitoare, pentru că presupune evaluarea unor elemente, precum cadourile, producția casnică (spălat, pregătit hrană etc.). În practică s-a ajuns la un compromis între cele două concepte: consumul privat cuprinde atât bunurile și serviciile cumpărate, cât și unele bunuri consumate din producția proprie. Componentele principale ale consumului populației sunt: a) valoarea bunurilor durabile și de consum curent cumpărate de pe piață, provenite din producția internă și din import, cu excepția imobilelor și uneltelor; b) valoarea serviciilor cumpărate (transport, telecomunicații, servicii de gospodărie comunală etc.); c) valoarea autoconsumului de produse agricole și alimentare din producție proprie; d) valoarea autoconsumului de produse neagricole și nealimentare din producție proprie; e) valoarea îmbrăcămintei și hainelor furnizate militarilor, cumpărate de administrația publică; f) valoarea prestațiilor în natură acordate de administrațiile publice și private, ca măsuri de securitate socială și ajutor social; g) valoarea avantajelor în natură acordate de patroni salariaților lor; h) chiriile imputate (calculate) locuințelor ocupate de proprietarii acestora; i) valoarea donațiilor în natură acordate de alte state, diminuate cu valoarea donațiilor în natură către gospodăriile altor state; j) valoarea serviciilor casnice produse de gospodării pentru consumul propriu. Consumul gospodăriilor nu cuprinde: a) cumpărările de terenuri; b) cumpărările de imobile, cuprinse în formarea brută de capital; c) cumpărările de unelte și materiale.

Instituțiile private fără scop lucrativ care prestează servicii către populație (asociații, sindicate, școli, spitale, fundații, cluburi) nu urmăresc realizarea de profit de pe urma activității desfășurate. Cheltuielile de consum final ale acestora sunt egale cu producția brută minus vânzările lor de bunuri și servicii și eventuala formare brută de capital fix pentru uz propriu.

Formarea brută de capital cuprinde: formarea brută a capitalului fix (FBCF) și variația stocurilor (ΔS), adică: FBC=FBCF+ΔS. Formarea brută a capitalului fix cuprinde: achizițiile nete ale producătorilor de bunuri materiale și reproductibile cu o durată de serviciu de cel puțin un an pentru scopuri nemilitare; cheltuielile producătorilor pentru îmbunătățirea sau modificarea echipamentelor lor în scopul ameliorării vieții economice și a randamentelor; cheltuielile efectuate pentru punerea în valoare sau creșterea bonității terenurilor sau extinderea pădurilor, minelor, plantațiilor, livezilor; costul net al achiziționării și creșterii de animale pentru lapte, lână și de reproducători; marjele de intermediere, onorariile avocaților, timbrele fiscale, cheltuielile de justiție și alte cheltuieli de transfer privind terenurile, zăcămintele minerale, pădurile și alte bunuri tangibile nereproducătoare similare, activele nefinanciare și echipamentele de ocazie. Investițiile brute (IB), care formează partea principală a formării brute de capital fix, includ: a) valoarea bunurilor durabile noi, cumpărate sau produse în regie proprie în perioada de calcul, cu o durată de funcționare mai mare de un an; b) valoarea bunurilor materiale și serviciilor încorporate în bunurile de capital fix existente (consumurile legate de mărimea duratei de viață, de mărirea capacităților de producție, de refacerea bunurilor materiale); c) valoarea bunurilor materiale și serviciilor încorporate în terenuri. Aceste investiții nu includ: a) îmbrăcămintea de lucru, piesele de schimb și uneltele de valoare mică, chiar dacă au o durată mai mare de un an – se evidențiază drept consum intermediar; b) bunurile durabile dobândite de gospodării pentru nevoi casnice – cu excepția imobilelor, se includ în consumul privat; c) bunurile durabile dobândite de unitățile militare – se evidențiază în consumul intermediar, și d) terenurile și activele nemateriale. Formarea brută de capital cuprinde și variația stocurilor de materii prime și materiale achiziționate de producători pentru consumul intermediar, producția în curs de fabricație, produsele finite destinate vânzării, animalele crescute pentru sacrificare, rezervele de materiale strategice etc.

Variația stocurilor reprezintă diferența dintre intrările în stocuri și ieșirile din stocuri în cursul perioadei considerate. Stocurile cuprind toate bunurile care nu fac parte din capitalul fix și care se regăsesc, la un moment dat, în posesia unităților productive rezidente. Variația stocurilor este egală cu diferența dintre valoarea stocurilor achiziționate de o unitate instituțională și valoarea celor disponibilizate în perioada de calcul. Modificarea stocurilor poate fi efectul tranzacțiilor efective (vânzări sau cumpărări) sau/și al tranzacțiilor presupuse. Cele din prima categorie se evaluează la prețurile de vânzare-cumpărare practicate pe piață. Stocurile se structurează astfel: stocuri la producător (produse finite, semifabricate și producție neterminată), stocuri la utilizator (materii prime, materiale, animale pentru creștere și îngrășare etc. destinate folosirii în producție) și stocuri în comerț. Exporturile și importurile de bunuri și servicii se referă la mărfuri, transporturi și telecomunicații, și la prestațiile de asigurare. Exporturile de mărfuri se exprimă în condiția FOB (Free On Board), iar importurile în condiția CIF (Cost, Insurance, Freight). Este important să se înțeleagă sensul în care exportul este o categorie de cheltuieli și, deci, o componentă a PIB, calculat după această metodă. Dacă exportul este mai mare decât importul, diferența poate fi considerată un adaos la celelalte cheltuieli; ca atare, se adaugă la celelalte componente ale PIB. Dacă exportul este mai mic decât importul, diferența se scade din suma celorlalte categorii de cheltuieli.

PIB se poate calcula la prețurile pieței (pp) și la prețurile factorilor (pf). Trecerea de la prețurile pieței la prețurile factorilor presupune scăderea impozitelor indirecte și adăugarea subvențiilor de exploatare.

3.5. Măsurarea și explicarea PIB și PNB

Măsurarea PIB și PIN este o operațiune costisitoare, chiar dacă definirea lor este destul de clară. Responsabilitatea alcătuirii datelor revine, în general, guvernelor, dar, de regulă, le ajustează pentru a economisi bani. Oficiile de statistică apelează de multe ori la surse proprii de informații. O primă sursă o constituie organele fiscale. Firmele comunică vânzările (prima definiție a PIB), indivizii comunică veniturile ( a treia definiție a PIB), iar în majoritatea țărilor (Uniunea Europeană-da, SUA-nu), taxele pe valoarea adăugată (TVA) sunt colectate prin intermediari și vânzători fiscali, care comunică valoarea adăugată de ei atunci când achită taxa (a doua definiție a PIB).

Faptul că cifrele PIB sunt colectate cu ajutorul declarațiilor de venituri ridică indirect probleme privind calitatea informațiilor. Indivizii și firmele, deopotrivă, dovedesc mai puțină corectitudine față de organele fiscale în legătură cu finanțele proprii. Se consideră că datele necomunicate reprezintă economia subterană, care poate deveni destul de mare. În legătură cu economia subterană, se ridică în principiu, două probleme, anume aceea a motivelor pentru care se desfășoară și a dimensiunilor sale. Agenții angajați în economia subterană sau informală fac acest lucru din motive foarte clare. În primul rând, ei vor să evite fiscalitatea (taxa pe valoarea adăugată, obligațiile aferente angajaților sau asigurărilor sociale, impozitul pe profit). În al doilea rând, este vorba de existența activităților criminale, precum comerțul cu droguri, prostituția sau excrocheriile, care se desfășoară mult mai bine în „subteran”. Dimensiunea economiei subterane (pondere procentuală în PIB) este necunoscută, dar statisticienii veniturilor naționale încearcă adesea să o aproximeze. În acest scop, utilizează diverse metode, între care metoda bazată pe consumul privat de electricitate, metoda bazată pe lichiditățile în circulație, precum și diverse combinații ale acestora. Studiile empirice elaborate pe baza unor astfel de metode evidențiază, de pildă, că în economiile în care consumul privat de electricitate este mai ridicat, activitățile neînregistrate sunt semnificative (la nivel mai general, pentru a indica activitățile din economia subterană este utilizată adesea vânzarea de produse intermediare care au legătură cu producția finală – de exemplu, există o discrepanță notabilă între cumpărarea de materiale de construcție și activitățile de construcții înregistrate). De asemenea, abordarea bazată pe dimensiunea circulației mijloacelor monetare uzuale arată că tranzacțiile subterane nu se fac prin conturile bancare, iar profiturile sunt păstrate în bancnote mari. Inspectorii fiscali trebuie să folosească o cantitate considerabilă de informații de acest gen pentru a găsi veniturile subterane, iar descoperirile lor oferă un mijloc de estimare a dimensiunii acestei economii. Utilizarea combinată a celor două metode conduce la limite destul de largi între care se poate situa economia subterană în diverse țări (2-26% din PIB în SUA și 3-8% din PIB în Canada).

Cantitatea de informații presupuse de realizarea contabilității la nivel național este enormă, iar erorile în colectarea și însumarea datelor sunt inevitabile (datorită acestui fapt, datele implicate de cele trei definiții ale PIB sunt comparate și folosite pentru a reduce inconsecvențele). Ca atare, datele finale nu pot fi niciodată precise și complete pe de-a-ntregul. Mai mult, datele din declarațiile de venituri sunt procesate cu o întârziere considerabilă. Cifrele referitoare la trimestru sunt comunicate, de obicei, la sfârșitul primei luni din cel următor. Institutele statistice naționale din economiile avansate au creat proceduri pentru a furniza rapid estimări preliminare asupra PIB și PNB (estimări-fulger) pentru că guvernele, firmele și investitorii cer informații la zi asupra economiei. Procedura se bazează pe faptul că valoarea adăugată, de exemplu, a primelor 100 corporații mari, reprezintă o anumită pondere în PIB (exprimată procentual). Dacă ponderea ar fi, de pildă, de 10%, prin înmulțirea cu 10 a valorilor lor adăugate însumate se obține o primă estimare (grosieră) a PIB – valoarea lor adăugată este cunoscută pentru că ele completează declarații privind taxa pe valoarea adăugată sau răspund unor chestionare de specialitate. După câteva luni, valorile revizuite (actualizate) ale PIB sau PNB se pot baza pe date primite de la un număr mai mare de firme. O așteptare mai îndelungată ar permite estimarea bazată pe o primă și parțială analiză a declarațiilor de venituri. Analiza detaliată a tuturor acestor date (utilizând procedurile pentru atenuarea diferențelor rezultate din măsurătorile specifice celor trei definiții) conduce la o cifră finală. Inexactitatea estimărilor fulger poate induce fluctuații, pentru că ele sunt utilizate de guverne pentru elaborarea politicilor proprii, de investitori în evaluarea activelor și de firme pentru a decide dacă să angajeze sau să concedieze sau dacă să achiziționeze echipamente. Din acest motiv, se utilizează frecvent și alți indicatori pentru completarea valorilor PIB și PNB. Este, de asemenea, și motivul pentru care analiștii tind să se concentreze asupra ratelor de creștere mai mult decât asupra nivelurilor. Măsurarea ratelor de creștere ale PIB și PNB pot fi destul de exacte atâta timp cât denaturările nu se modifică mult în timp.

3.6. Calculul altor agregate macroeconomice

Produsul intern net (PIN) se determină ca diferență între produsul intern brut sau valoarea adăugată brută și consumul de capital fix, respectiv amortizarea; acesta echivalează cu valoarea adăugată netă. Prin urmare, PIN este valoarea netă totală de piață a bunurilor și serviciilor finale, produse de agenții interni într-o perioadă determinată de timp.

Dacă PIN se exprimă la prețurile factorilor, el evidențiază valoarea netă a produsului final din punct de vedere al producătorului, iar dacă se exprimă la prețurile pieței, reflectă același lucru din punct de vedere al consumatorului.

Relațiile de calcul obișnuite sunt: PINpp =PIBpp–ACCF și PINpf=PINpp–IIN, unde IIN = impozite indirecte nete.

Elementele sale componente, după metoda veniturilor de calcul a produsului intern brut, sunt: impozitele indirecte nete, retribuțiile salariaților, taxele vamale și excedentul de exploatare, iar după metoda cheltuielilor finale de calcul a produsului intern brut, sunt: consumul final public și privat, formarea netă de capital fix, variația stocurilor și exporturile nete.

Produsul național brut (PNB) și produsul național net (PNN) au la bază conceptul de național.

Este vorba de faptul că există agenți economici rezidenți care își desfășoară activitatea în străinătate, unde obțin venituri și fac cheltuieli, și agenți economici nerezidenți care își desfășoară activitatea pe teritoriul național, unde obțin venituri și efectuează cheltuieli.

Prin urmare, produsul intern trebuie corectat cu soldul activităților celor două categorii de agenți economici: soldul pozitiv se adaugă, iar soldul negativ se scade.

Calculul PNB are la bază teoria factorilor productivi. Relația de calcul este următoarea: PNBpp = PIBpp + SVABpp, unde SVABpp = soldul dintre VAB a agenților economici naționali din străinătate și VAB a agenților economici străini în țară.

Statele dezvoltate operează, de regulă, cu PIB, în timp ce statele în curs de dezvoltare operează frecvent cu PNB. Această opțiune este determinată, în principal, de amploarea activității agenților economici naționali în străinătate și a agenților economici nerezidenți pe teritoriul economic național.

PNN exprimă valoarea netă a produselor și serviciilor finale, create de agenții economici naționali într-o perioadă de timp determinată. Se calculează pornind de la PIN, prin corectarea acestuia cu soldul dintre veniturile din activitatea economică și din patrimoniu ale agenților economici naționali care operează în străinătate și cele ale agenților economici străini care operează pe teritoriul național (SVAES), adică: PNNpf = PINpf + SVAES. Evaluat la prețul factorilor, PNN este denumit și venit național.

PNN poate fi estimat pornind și de la PNB sau PIB în felul următor: PNNpp= PNBpp – CCF; PNNpp = PIBpp + SVABpp – CCF;

PNNpp = PIBpp– IIN + SVAES –CCF.

Venitul național (VN) este un indicator fundamental care, pe de o parte, evidențiază veniturile încasate de proprietarii factorilor productivi în schimbul resurselor furnizate firmelor sau veniturile din muncă și din proprietate, generate de producția de bunuri și servicii din economia națională, iar pe de altă parte, reflectă utilizarea veniturilor provenite din activitatea productivă pentru cumpărarea de bunuri și servicii și pentru economisire.

VN se determină pornind de la fluxurile de venituri și de la fluxurile de cheltuieli sau folosind fie metoda însumării veniturilor factorilor productivi angajați în producția de bunuri și servicii, fie metoda însumării cheltuielilor.

În SCN, VN se estimează cel mai frecvent prin însumarea veniturilor factorilor productivi.

În economia cu piață concurențială au prioritate fluxurile de venituri și cheltuieli. Venitul național permite dimensionarea veniturilor bănești primite de gospodării (menaje și persoane) într-o perioadă de timp pentru că este o măsură a veniturilor primite de proprietarii factorilor productivi participanți la producția de bunuri și servicii. Veniturile curente care revin persoanelor din activitatea productivă și din transferuri guvernamentale sunt exprimate de indicatorul venit personal (VP).

Determinarea VP și încadrarea lui în analiza fluxurilor din economie sunt impuse de faptul că veniturile menajelor reprezintă sursa consumului de bunuri și servicii și a economiilor gospodăriilor; prin urmare, acesta are implicații asupra cererii finale de bunuri și servicii de consum și de bunuri de investiții.

Mărimea VP este estimată frecvent pornind de la VN, din care se scad toate veniturile care nu revin menajelor (persoanelor) și la care se adaugă veniturile menajelor de la guvern și întreprinderi, care nu provin din participarea la activitatea economică, după relația: VP = VN – (CAS + PNS + IVS) + (TG + DNP), unde CAS = contribuții pentru asigurări sociale, PNS = profiturile nedistribuite ale societăților, IVS = impozitele pe veniturile societăților, TG = transferuri de la guvern și întreprinderi, DNP = dobânzi nete (impozitate) primite de populație.

Venitul disponibil (VD) se determină astfel: a) ca sumă a cheltuielilor naționale și soldului balanței de plăți externe, și b) ca sumă a consumului final privat, consumului final public, formării brute de capital și soldului balanței de plăți externe.

Acest indicator arată măsura în care veniturile agenților economici naționali le acoperă cheltuielile sau dacă este nevoie să se apeleze la resurse externe (când balanța de plăți externe este deficitară), ori dacă resursele interne depășesc nevoile naționale și o parte din acestea poate fi pusă la dispoziția altor țări (când balanța de plăți externe este excedentară).

Venitul personal disponibil al gospodăriilor (VPD) este agregatul care măsoară volumul veniturilor posibil de utilizat de către populație pentru satisfacerea diferitelor trebuințe.

VPD se calculează pornind de la VP, din care se scad elementele VN care nu revin direct populației (impozitele și taxele plătite de populație către guvern – IMP), după relația: VPD = VP – IMP.

Indicatorul VPD caracterizează mai bine disponibilitățile populației pentru consum și pentru economii.

Indicatorul se poate calcula și ca valoare pe locuitor și exprimă veniturile nominale pe o persoană.

Pentru caracterizarea puterii de cumpărare a acestor venituri este necesar calculul veniturilor reale.

Venitului disponibil îi corespunde produsul disponibil, care este format din bunuri și servicii cu o structură determinată. Produsul disponibil este egal cu produsul intern brut plus importul minus exportul.

3.7. Aspecte individuale ale calculului agregatelor macroeconomice

A. Opțiunea între PIB, PNB și PNN. Unii economiști consideră că PNN este măsura cea mai cuprinzătoare a activității economice, dar are o valoare practică scăzută datorită problemelor legate de contabilizarea deprecierii capitalului fix. Conceptele de PIB și PNB sunt mai folositoare. Specialiștii tind să afirme că PIB este o măsură mai bună decât PNB, iar acest fapt pare să fie acceptat în prezent de către toate țările industrializate importante. De exemplu, SUA, Germania și Japonia, care până la începutul anilor 1990 au pus accentul pe PNB, utilizează acum PIB. Diferența dintre PIB și PNB este de obicei relativ mică, poate 1% din PIB, dar există și câteva excepții: Kuweit (datorită veniturilor provenite din proprietățile străine).

B. Omisiuni deliberate în calculul PIB. Există multe elemente care nu se regăsesc în PIB, considerate omisiuni deliberate, și anume: a) transferuri de la bugetul statului (de exemplu, protecția socială și pensiile); b) activitățile casnice și neplătite; c) tranzacțiile de barter; d) tranzacțiile la mâna a doua; e) tranzacțiile intermediare; f) timpul liber (un proces de producție îmbunătățit, care dă aceleași rezultate, dar oferă mai mult timp liber este înregistrat în conturile naționale exact la aceeași valoare ca și vechiul proces); g) epuizarea resurselor (de exemplu, producția de petrol este înregistrată la prețul de vânzare, din care se scad costurile de producție, și nu se face o deducere pentru faptul că se consumă o parte de neînlocuit din stocul de resurse esențiale); h) costurile legate de mediu (PIB nu face distincție între industriile poluante și nepoluante); i) deducerile pentru activitățile care nu aduc profit și cele ineficiente (administrația civilă și forțele de poliție sunt evaluate după cheltuielile pentru salarii, echipamente ș.a.m.d. – prețul corespunzător al acestor servicii ar fi apreciat extrem de diferit dacă ele ar fi furnizate de companii private); j) deducerile pentru schimbările calitative (se pot cumpăra bunuri electronice mult mai performante decât în trecut cu aceeași cheltuială ajustată la inflație ca și cu câțiva ani în urmă, dar datele privind PIB nu țin cont de astfel de îmbunătățiri tehnologice). Unele date excluse se pot regăsi în altă parte. De exemplu, costurile legate de mediu se regăsesc în statisticile asupra poluării și cele mai multe țări raportează rezervele cunoscute de petrol sau cărbune (deși aceste estimări pot fi exagerat de optimiste sau pot fi afectate de necunoașterea mărimii rezervelor subterane). Un lucru care trebuie avut în vedere este acela că agențiile guvernamentale de statistică mai avansate deduc din PIB chiria pe care ar trebui să o plătească proprietarii care locuiesc în imobilele proprii. Aceasta evită o modificare aparentă a produsului național datorită oricărei schimbări între statutul de proprietar și cel de chiriaș.

C. Folosirea informațiilor furnizate de sondaje pentru calculul PIB. Multe informații necesare calculării PIB sunt colectate prin sondaje. De exemplu, guvernele pot cere anumitor companii din industrie sau din comerțul cu amănuntul detalii despre producția sau vânzările din fiecare lună. Aceste informații sunt utilizate pentru a formula concluzii despre toți fabricanții sau despre toți detailiștii. Se poate ca astfel de estimări să nu fie corecte, în special pentru că cele mai dinamice componente ale economiei sunt firmele de dimensiuni mici, care apar și dispar în mod constant și care nu pot face niciodată obiectul unei astfel de cercetări. Probele obținute în urma eșantionării sunt suplimentate cu alte informații, care includ documente cerute inițial în scopuri birocratice, cum ar fi calculul taxelor vamale sau a impozitelor. Este necesară o perioadă lungă de timp pentru colectarea și analiza unor astfel de date, motiv pentru care informațiile economice sunt revizuite în mod frecvent, chiar și atunci când au o vechime de doar câțiva ani.

D. Tranzacții neînregistrate în PIB. Activitatea economică poate fi înregistrată în PIB sub valoarea ei reală și datorită evaziunii fiscale, nu numai datorită dificultății de a include activitatea firmelor mici înființate recent. Tranzacțiile ascunse în mod deliberat formează economia subterană. Aceasta ia amploare în anumite perioade când (și în țările unde) impozitele sunt mari și birocrația sufocantă. Estimările privind mărimea economiei subterane variază așa cum am văzut, foarte mult. De exemplu, diferite studii estimează această parte a economiei la 4-33% în SUA, 3-28% în Germania, 2-15% în Marea Britanie. Totuși, toată lumea este de acord că, în grupa țărilor industrializate, economia subterană are cele mai mari dimensiuni în Italia, aproximativ 1/3 din PIB, urmată de Spania, Belgia și Suedia, în timp ce economiile subterane cu cele mai mici dimensiuni sunt în Japonia și Elveția (aproximativ 4% din PIB). Singurele țări industrializate care își ajustează PIB funcție de dimensiunile economiei subterane sunt Italia și SUA, și se poate foarte bine ca și aceste țări să-i subestimeze amploarea.

3.8. Agregate monetare

Piatra de temelie a economiei moderne o reprezintă banii, care sunt o măsură a valorii, un mijloc de schimb și o modalitate de tezaurizare a bogăției; de asemenea, sunt o punte de legătură între valorile reale și cele nominale – înțelegerea rolului lor este vitală, deci, pentru înțelegerea și controlarea inflației. Banii reprezintă orice instrument acceptat ca mijloc de schimb, în mod deosebit moneda în circulație plus depozitele bancare. Bancnotele și monedele emise de către autoritățile monetare (în principal băncile centrale) reprezintă numai o mică proporție a masei monetare. Restul sunt depozite bancare, create inițial în sectorul bancar.

Cantitatea totală de bani în circulație, stocul de monedă sau masa monetară se notează de regulă cu M. Numărul schimbărilor proprietarului în fiecare an este viteza de circulație (velocitatea), V. Înmulțind M cu V se obține suma de bani care este cheltuită și care, prin definiție, trebuie să fie egală cu producția reală, Y, înmulțită cu nivelul prețurilor, P, adică: M · V = P · Y; această ecuație reprezintă baza pentru înțelegerea banilor.

Se presupune pentru moment că V este fixă sau previzibilă. În acest caz, susțin monetariștii, controlul masei monetare duce la controlul PIB în bani (adică Y · P); dacă tendința producției reale Y poate fi prognozată, atunci poate fi controlată inflația. Oponenții lor susțin că efectul și cauza au o altă direcție, că PIB în bani stabilește cererea de monedă și că nu se poate face nimic pentru influențarea acesteia. Oricine ar avea dreptate, dacă se acceptă că viteza este fixă pe termen scurt, atunci, pentru a estima creșterea producției reale, aplicând o metodă empirică neriguroasă, se scade rata inflației din rata de creștere a masei monetare.

Agregatele monetare sunt mărimi definite de autoritățile monetare care permit măsurarea cantității de monedă susceptibilă a fi cheltuită. Se încearcă, astfel, reprezentarea monedei sub forma unui stoc de diferite elemente care constituie expresia sa statistică, adică masa monetară. Această reprezentare este rezultatul unor convenții revizuibile în timp și variabile funcție de țară.

Noțiunea de masă monetară este utilizată pentru determinarea politicii monetare.

Autoritățile monetare trebuie să facă efortul de a identifica agregatele monetare corelate cel mai bine cu agregatele macroeconomice, cum ar fi procesul intern brut și cheltuiala internă brută, pentru a calcula viteza de circulație a monedei și a asigura supravegherea evoluțiilor monetare.

Agregatele monetare trebuie să includă, pe lângă mijloacele de plată, toate plasamentele pe care agenții economici le consideră ca o rezervă de putere de cumpărare disponibilă imediat, pentru că aceste plasamente pot fi convertite ușor în mijloace de plată, fără riscul de pierdere importantă de capital.

Această abordare largă a agregatelor monetare a fost impusă de apariția unui număr mare de inovații monetare care au extins, de exemplu, în Franța, începând din anul 1984, gama plasamentelor [titluri de creanță negociabile, OPCVM-uri – organisme de plasament colectiv în valori mobiliare (termenul desemnează totalitatea SICAV-urilor – Societăți de investiții cu capital variabil și FCP –urilor – fonduri comune de plasament)]. Această abordare oferă agenților economici un flux continuu de scadențe și, în paralel, de niveluri de riscuri.

În total, agregatele monetare reflectă mijloacele de plată și activele negociabile „neriscante”. Agregatele sunt numerotate în ordinea crescătoare a dimensiunii lor și sunt definite prin integrarea de produse. Teritoriul reținut pentru calculul agregatelor monetare, sectoarele emitente și deținătoare de monedă, precum și categoriile de instrumente utilizate sunt caracteristice fiecărei țări, dar au și elemente comune (de pildă, instituirea zonei euro pe teritoriul Uniunii Europene induce multe elemente de armonizare între statele membre, care își diminuează atribuțiunile în spațiul politicilor monetare).

Agregatele monetare dintr-o țară sau dintr-o zonă monetară, definite de banca centrală, reunesc activele deținute de agenții nefinanciari. Datorită faptului că ele pot servi direct ca mijloace de plată sau se pot converti, rapid și fără riscuri de pierderi de capital, în asemenea instrumente de decontare, acestea sunt reprezentative pentru o anumită capacitate de a cheltui, iar controlul lor face parte din obiectivele de stabilitate a prețurilor, urmărite de instanța de emisiune.

În numeroase țări, controlul expansiunii lichidităților se bazează pe norme fixate pentru evoluția unui anumit agregat; progresia acestui agregat, ca obiectiv intermediar intern al politicii monetare, trebuie să se înscrie într-o tendință compatibilă cu majorarea dorită a prețurilor și cu creșterea planificată a PIB. Respectarea acestui deziderat impune supravegherea surselor de creație monetară, desemnate ca fiind contrapartidele masei monetare.

Delimitarea activelor asimilabile monedei pune probleme delicate. Nomenclatorul actual al agregatelor monetare franceze , de exemplu, a fost elaborat în anul 1990. Ele sunt estimate prin prelucrarea datelor privind angajamentele care figurează în pasivul bilanțurilor instituțiilor monetare, cum ar fi instituțiile de credit sau OCPVM-urile, precum și elemente din situația contabilă a Trezoreriei publice.

Cele mai cunoscute agregate monetare sunt următoarele:

Masa monetară în sens restrâns (M1) – este definită în mod destul de uniform ca incluzând bancnotele, monedele și depozitele la vedere deținute de sectorul privat nonbancar (conturi bancare operabile prin cecuri la purtător, unde numerarul este disponibil la cerere).

În Franța, agregatul M1 cuprinde mijloacele de plată utilizate, anume: bancnotele (biletele de bancă), moneda divizionară (metalică) și depozitele la vedere (moneda scripturală pe baza căreia se fac plățile prin CEC).

Masa monetară în sens larg (M2) – este egală cu M plus depozitele la termen și depozitele de economii, depozitele în valută la termen ale rezidenților, alții decât administrația centrală.

În Franța, agregatul M2 cuprinde, pe lângă agregatul M1, instrumentele care reprezintă o rezervă de valoare și formele de cvasimonedă (active de tezaurizare – pot servi ca mijloc de plată după conversia lor în elemente ale lui M1); diverse livrete de economii, CODE-urile (cont pentru dezvoltarea industrială – compte pour le development industriel) și conturile de economii pentru locuințe, adică ansamblul plasamentelor la vedere (disponibile în orice moment), realizate în conturi de licență cu dobânzi reglementate.

Prin urmare, deosebirea dintre M1 și M2 se face pe baza unui criteriu funcțional. Fluctuațiile acestei a doua componente depind de evoluțiile remunerărilor asociate elementelor sale constitutive, mai ales de impozitarea lor, precum și de inovațiile monetare (noile forme de plasamente) atât în agregatul M2 propriu-zis, cât și în sfera acestui agregat; ele sunt mai pronunțate decât ale lui M1.

Alți indicatori. M3 este egal cu M2 plus alte obligații ale instituțiilor financiare. De exemplu, în SUA M3 este egal cu M2 plus acordurile de răscumpărare la termen și depozitele în eurodolari, acțiunile de pe piața monetară ale fondurilor de ajutor reciproc destinate numai persoanelor juridice și depozitele pe termen lung. M4, așa cum este utilizat în Marea Britanie, include obligațiile în lire sterline ale tuturor băncilor și societăților de construcții din Marea Britanie către alți rezidenți britanici din sectorul privat.

În Franța, agregatul M3 cuprinde, pe lângă M2, plasamentele lichide remunerate la ratele dobânzilor de pe piață, adică depozitele la termen, bonurile de casă, titlurile de creanță negociabile emise de instituțiile de credit, plasamentele în titluri ale OCPVM-urilor (subscrieri de titluri emise de organismele de plasament colectiv în valori mobiliare care investesc în active foarte lichide) și în fonduri comune de creanțe.

Variațiile diferenței M2 – M3 depind, așadar, de evoluțiile ratelor dobânzilor de pe piața monetară și ale fiscalității.

Anumite active din acest agregat induc deținătorilor lor un risc de pierdere a valorii capitalului, în măsura în care se negociază pe piață. Deși sunt substituenți apropiați ai elementelor din M2, caracterul lor monetar este contestabil (începând cu J.M.Keznes, activele monetare sunt definite specificându-se faptul că ele nu provoacă expunere la un asemenea risc).

În Franța se determină și agregatul M4. Acesta ia în considerare, în plus, titlurile de creanță negociabile (bonurile de tezaur, biletele de trezorerie etc.) emise de agenții nefinanciari, respectiv de stat și de societățile comerciale.

Elementele din M3 și cele din M4-M3 sunt separate, așadar, de un criteriu instituțional: acestea din urmă sunt emise de agenții care nu au, a priori, putere de creație monetară – prin urmare, asimilarea lor ca monedă este îndoielnică. Cu toate acestea, arbitrajele pe care le fac investitorii între titlurile de creanță negociabile emise de agenții financiari și nefinanciari depind de randamentele impuse de așa-numitele riscuri de semnătură – factori specifici fiecărui emitent, dar care depind de statutul acestuia; de aceea, elementele din M4-M3 sunt integrate în formele monetare ca substituenți apropiați ai elementelor cuprinse în M3-M2.

Agregatele de plasament reunesc instrumentele de economisire cărora nu li se atribuie un caracter monetar: active cu lichiditate mai mică și cu termen mai lung decât cele din M4, a căror deținere poate expune la un risc legat de fluctuația valorii lor. Cu toate acestea, persoanele care economisesc pot opera substituții atât de importante între activele monetare și activele de plasament încât este necesară o evidență strictă și o monitorizare a evoluțiilor ansamblului acestor investiții pentru a controla și prevedea mai bine fluctuațiile agregatelor monetare.

Agregatul P1 poate fi asemănat lui M3, pentru că el asociază planurile de economii pentru locuințe, planurile de economii populare, titlurile OPCVM-urilor „garantate”etc. Este vorba, așadar, de o economisire contractuală: plasamente destul de stabile (clauzele contractuale care stau la baza lor urmăresc incitarea persoanelor care economisesc să mențină aceste angajamente până la scadența lor) și negogociabile pe o piață.

Agregatul P2 reunește investițiile obligatare, cele în OPCVM-uri „obligatare” și plasamentele în polițele de asigurare de viață.

În fine, agregatul P3 grupează economiile investite în acțiuni și în OCPVM-uri de „acțiuni”.

Contrapartidele lui M3 desemnează sursele din care provine creația monetară realizată de instituțiile financiare care dețin o asemenea putere (identificate de legea de modernizare a activităților financiare din 2.01.1996). Acești factori sunt identificați și estimați mai ales pornind de la posturile din activul bilanțurilor instituțiilor de credit, de la anumite posturi din pasivul acestora, precum și de la elementele contabile legate de activitățile financiare ale Trezoreriei și ale Poștei.

Relațiile existente numai între intermediarii financiari monetari nu induc, a priori, nici o variație a masei monetare: când o bancă preia un credit acordat de altă bancă, de exemplu, acțiunea vizează doar activul bilanțier al acestor două instituții, iar stingerea ei se face printr-un simplu transfer al rezervelor deținute la banca centrală; când o bancă vinde devize băncii centrale, ea își va mări rezervele în cauză. Instituțiile monetare creează monedă numai în schimbul creanțelor asupra agenților monetari rezidenți sau din străinătate, injectând lichidități în economie în contrapartida acestor creanțe.

Contrapartida „Exterior” caracterizează incidențele fluxurilor de fonduri dintre agenții rezidenți nefinanciari și agenții nerezidenți asupra masei monetare (legate de tranzacțiile curente și de mișcările de capital pe termen scurt și lung dintre agenții nefinanciari și reflectate în balanța de plăți).

Contrapartida „Creanțe asupra economiei” reunește sumele acordate de instituțiile financiare agenților nefinanciari, alții decât statul: creditele pentru economii sau întreprinderi și subscrierea de către bănci a unor titluri emise de societățile comerciale (bilete de trezorerie, obligațiuni, acțiuni) generează creșterea cu o sumă echivalentă a prețurilor din activul bilanțului instituției financiare în cauză și a conturilor de depozite din pasivul bilanțului acesteia.

Contrapartida „Creanțe asupra statului”, care reprezintă îndatorarea monetară a acestui agregat, reflectă titlurile emise de puterea publică și achiziționate de instituțiile de credit sau de OPCVM-uri, creația monetară devenind efectivă când aceste resurse permit trezoreriei să opereze plăți în beneficiul agenților nemonetari.

Creanțele asupra economiei și creanțele asupra statului constituie creditul intern, în opoziție cu contrapartida numită „Exterior”.

În sfârșit, pentru identificarea modalităților prin care se realizează oferta de monedă nouă și a dimensiunilor acesteia, trebuie deduse, din ansamblul finanțărilor evocate, resursele stabile ale băncilor (obligațiunile emise, capitalurile proprii etc.), economiile contractuale (activele nemonetare reunite în P1, precum planurile de economii pentru locuințe, de exemplu) și diverse alte posturi; aceste resurse permit băncilor să acorde finanțări fără a opera o creație monetară.

Se observă, din cele de mai sus, că creația monetară se referă la cererea de monedă în schimbul ofertei de active riscante (devize, credite), cerere la care instituțiile financiare răspund favorabil.

O bancă este expusă, însă, și la scurgeri în afara circuitului său: dacă depunătorii săi emit cecuri în favoarea altor bănci, ea trebuie să-și onoreze angajamentele față de acestea din urmă prin transferuri de rezerve, adică de monedă care circulă doar în cadrul băncii centrale și care nu se confundă cu moneda care circulă în public și este inclusă în M4. Orice creare de monedă, provocând o creștere a depozitelor băncii, o constrânge pe aceasta să constituie rezerve noi din inițiativă proprie sau conform cerințelor băncii centrale (rezerve obligatorii).

Rezervele constituite, împreună cu biletele de bancă, formează baza monetară și se poate demonstra că volumul maxim al masei monetare trebuie să fie proporțional cu acest agregat, făcând trimitere la un multiplicator al bazei monetare. De altfel, orice modificare a creditelor și, prin urmare, a masei monetare, trebuie să inducă o consolidare a rezervelor prin refinanțări de tipul operațiunilor de reescont sau open-market (instrument al politicii monetare, utilizat mai ales de statele dezvoltate, prin care banca vinde sau cumpără titluri de credit, ceea ce înseamnă prevalare, respectiv furnizare de monedă pe piață).

Banca intervine, în acest caz, la o rată variabilă a dobânzii, funcție de situația economică și de politica monetară pe care o promovează; spre deosebire de operaținnile cu rată fixă a dobânzii (scontările) statele dezvoltate urmăresc, prin politica de open-market, atenuarea fluctuațiilor pieței monetare ori modificarea lichidităților, cu efecte asupra activității economice interne sau asupra balanței de plăți.

Confruntarea costurilor și câștigurilor generate de surplusul de credite acordate, într-o perspectivă de maximizare a profiturilor băncii, duce la formularea unui model endogen al ofertei de monedă, denumit „divizor al creditului”. Intervenția băncii centrale pe piața monetară pentru a controla costul și disponibilitatea refinanțărilor reprezintă pârghia pe care se bazează controlul său asupra creșterii lichidităților.

Agregatele de credit oferă în prezent doar o perspectivă foarte parțială asupra finanțărilor economiei franceze. Pe lângă agregatul „Credit intern”, care include numai finanțările acordate de instituțiile financiare, agregatul „Datoria internă totală” desemnează ansamblul capitalurilor împrumutate de care beneficiază agenții economici, oferite de rezidenți și nerezidenți, provenite din creația monetară sau având drept suport emisiuni de titluri pe piețe. Dinamica acestui agregat este condiționată de intenția societăților comerciale de a-și reduce sau spori datoriile (dispun sau nu de fonduri proprii corespunzătoare), de cererea de credite imobiliare din partea populației (slabă sau accentuată) și de ritmul de îndatorare a statului. Reducerea sumelor acordate de instituțiile de credit diminuează rata de intermediere financiară (partea sumelor respective în totalul finanțărilor).

Definiția monedei a reprezentat un subiect de dispută pentru mult timp, iar dificultățile au fost sporite de revoluția informatică. Pe vremuri, drept monedă serveau aurul, argintul și alte mărfuri. Încet, dar sigur, banii de hârtie (bancnotele) au depășit stadiul de moneda-marfă. A urmat, apoi, utilizarea pe scară largă a conturilor bancare și cecurilor. În prezent, viteza, ușurința și costul scăzut al convertirii unui tip de activ în altul au îngreunat distincția convențională între monedă și alte forme de bunăstare. O definiție corectă trebuie să includă, însă, calitățile stabile, de durată lungă, ce caracterizează moneda, făcând abstracție de cele trecătoare (efemere), arbitrare sau specifice anumitor țări.

Moneda în sens strict. Numeralul (bancnote și moneda divizionară) constituie, fără îndoială, o formă de monedă, chiar dacă în urmă cu circa un secol existau îndoieli dacă aceste forme erau la fel de demne de încredere precum monedele din metale prețioase (încrederea este trăsătura-cheie a monedei). Numeralul are, totuși, o utilizare relativ limitată în cadrul tranzacțiilor, pentru că agenții economici apelează mai degrabă la depozite bancare. Acesta este punctul de pornire pentru o primă definiție a monedei: numerarul aflat în mâna publicului (gospodării, firme și guvern) plus depozitele la vedere (conturi bancare care sunt plătite la cerere, denumite adesea monedă scripturală). Acest agregat monetar este notat cu M1. O caracteristică-cheie a lui M1 este acceptarea generală ca modalitate de plată. Prin urmare, M1 = numerar în circulație + depozite la vedere.

Această evaluare este deschisă diverselor interpretări care evidențiază pericolul unor definiții rigide. Ce s-ar putea spune, de exemplu, despre cecurile de călătorie. Ele nu respectă definiția strictă, dar par să funcționeze asemănător cu celelalte elemente. Unele țări includ cecurile de călătorie în M1. Semne de întrebare se ridică și în legătură cu cărțile de credit sau chiar cu cartelele de telefon plătite înainte, ori cu moneda străină folosită, în statele foste socialiste din Europa, alături de moneda internă. Practicile diferă, iar circumstanțele și tehnologia în schimbare vor pune fiecare definiție sub semnul întrebării.

Agregate mai largi. Depozitele la vedere aflate în bănci au două caracteristici principale: a) pe baza lor se pot completa cecuri sau se pot efectua transferuri electronice, și b) dobânda plătită este fie nulă, fie mai scăzută decât cea oferită de alte active. Din acest motiv, băncile oferă adesea conturi mai atractive la care se plătește dobândă, dar care nu permit emisiune de cecuri. Asemenea fonduri pot fi transferate, totuși, în conturi curente destul de ușor (un apel telefonic sau tastarea unor cifre pe un receptor de telefon, de exemplu, sunt adesea de ajuns). Ușurința transferării face ca aceste active să fie foarte asemănătoare cu depozitele la vedere. De aceea, se discută deseori în care definiție a monedei să fie inclusă. Este cazul lui M2, o definiție mai extinsă, care, datorită faptului că sistemul financiar al fiecărei țări oferă o paletă diferită de asemenea active, este întrucâtva specifică fiecărei țări în parte. La modul general, M2 = M1 + depozitele la termen (sau conturi de economii) la bănci, cu acces nerestricționat.

O evaluare chiar și mai largă, include instrumente precum: certificatele de depozit importante sau depozitele pe termene mai mult sau mai puțin îndepărtate și/sau cu restricții de utilizare, depozitele de monedă străină și depozitele la instituții nebancare. Sensul precis pentru „importante” sau „termene mai mult sau mai puțin lungi” depinde de legile și reglementările naționale. Distincția se face după grad: aceste instrumente sunt mai puțin lichide, adică sunt mai scumpe sau mai dificil de convertit în numerar sau conturi la vedere. Se obține, astfel, M3= M2+ depozite importante, cu termene fixe+depozite la instituții nebancare.

Dincolo de numerar și de M1, toate definițiile sunt în mod inevitabil arbitrare și variază de la o țară la alta. Acesta este motivul pentru care agregatele monetare nu sunt comparabile direct de la o țară la alta. Toate agregatele măsoară însă „averea lichidă” a sectorului nebancar. M1 este considerat perfect lichid, pe când M2 și M3 se dovedesc mai puțin practice pentru tranzacții.

Diferențele de la o țară la alta reflectă, totodată, stadiul de dezvoltare al serviciilor bancare și reglementările naționale. Băncile și alte instituții financiare (bănci de economii, societăți de investiții, firme de management al investițiilor și companii de asigurări de viață) concurează pentru asigurarea bunăstării clienților. În unele țări, băncile oferă dobândă la conturile la vedere; în altele, trebuie să concureze prin diferite mijloace (conturi bancare fără comisioane, proximitatea filialelor, servicii computerizate). Concurența și schimbările de ordin tehnic forțează băncile și instituțiile financiare să inventeze tipuri noi de conturi care nu fac parte din M1, dar sunt remunerate mai bine și ușor de transformat într-o formă potrivită tranzacționării. Revoluția computerelor a făcut ca operațiunile de transfer să fie practic gratuite, deci ca definițiile monedei să fie tot mai arbitrare. Mulți se gândesc chiar la reinventarea societății fără monedă pe care a imaginat-o odată economistul suedez Wicksell Knut.

Acesta a imaginat un registru central pentru calcularea tuturor creditelor și debitelor. Contul fiecăruia este creditat cu salariul său și debitat cu cheltuiala pe care o face. În principiu, ar putea exista și solduri negative, respectiv contractarea de împrumuturi de la sistem. Banca centrală, în loc să producă moneda, ar opera și garanta sistemul și ar determina valoarea unității de cont. La acel moment, societatea fără monedă a lui Wiclsell a fost considerată ca ficțiune științifică imposibil de aplicat. Un secol mai târziu, problemele tehnice ale realizării „societății fără monedă” au fost rezolvate în mare parte. Computere mari și puternice pot realiza și menține înregistrări corecte, actualizate și pot investiga solvabilitatea gospodăriilor și a firmelor. În Swindon, în apropierea Londrei, se desfășoară deja un experiment pe scară largă în această direcție.

Alte variații se referă la masa monetară și la lichiditate.

Unele țări acordă o atenție deosebită masei monetare. Astfel: a) indicatorul britanic M0 reprezintă aproape în întregime numerarul aflat în circulație, dar include și depozitele operaționale ale băncilor la Banca Angliei; b) stocul monetar al băncii centrale (SMBC) în Germania reprezintă banii în circulație plus rezervele minime obligatorii ale băncilor la banca centrală. Aceasta era variabila principală țintă până în anul 1987.

Alte țări urmăresc totalul activelor lichide, care include o gamă mai largă de instrumente și este mai puțin afectat atunci când fondurile își schimbă plasamentul, ca răspuns la modificările ratelor relative ale dobânzilor.

Viteza de circulație, adică de câte ori banii își schimbă posesorul într-un an, poate fi măsurată prin împărțirea PIB nominal la oricare dintre agregatele monetare (cum ar fi M2), exprimate ca medie anuală.

Băncile comerciale creează bani, prin faptul că pot împrumuta o mare parte a depozitelor plasate la ele, fiind improbabil ca toți depunătorii să-și ceară banii înapoi în același timp.

Din prudență, și pentru a controla masa monetară, băncile centrale limitează proporția de depozite noi pe care băncile le pot împrumuta mai departe, cerându-le să păstreze o proporție fixă a activelor, după cum urmează: a) rezerve de bază – numerar (bani gheață) și soldurile la băncile centrale (depozite operaționale) utilizate pentru a preîntâmpina cererile zilnice ale clienților și decontările interbancare; b) rezerve secundare – active lichide sigure (de exemplu, bonurile de tezaur) care pot fi utilizate pentru a preîntâmpina creșterile temporare ale retragerilor.

Autoritățile monetare încearcă să controleze dimensiunile și creșterea masei monetare în următoarele moduri: a) modificarea ratelor activelor de rezervă – aceasta afectează procentul pe care băncile îl pot împrumuta și se face, de obicei, doar o dată la câțiva ani; b) operațiuni pe piața deschisă – cumpărarea și vânzarea obligațiunilor guvernamentale pe piața deschisă, care duce la creșterea sau reducerea sumei de bani din rezervele bancare și din depozitele private; c) influențarea ratelor dobânzilor – de exemplu, prin operațiuni pe piața deschisă (care afectează oferta și cererea de bani), modificarea ratei scontului sau impunând rate fixe pentru anumite depozite sau credite; d) controlul creditelor – de exemplu, limitări ale sumei totale ce poate fi împrumutată de către bănci, ale creditului total personal sau condiții de acont impuse celor care împrumută, pentru orice acordare de credit; e) convingerea morală – de exemplu, băncile centrale au discuții deschise cu băncile comerciale pentru a le convinge să restricționeze împrumuturile.

Controlul direct asupra ratelor activelor de rezervă și asupra masei monetare afectează oferta de bani, în timp ce celelalte măsuri afectează cererea de bani.

Creșterea masei monetare poate fi observată prin urmărirea depozitelor care sunt incluse în diversele agregate monetare. Se folosesc, în acest scop, indicatorii alternativi ai creșterii masei monetare: a) Bilanțul sectorului bancar. Modificările din coloana pasivelor (depozitele) trebuie să fie egale cu modificările din coloana activelor (în principal împrumuturi) și cu obligațiile care nu sunt incluse în agregatele monetare;

b) Echivalentele sectoriale. Acestea sunt măsurate prin banii pe care sectorul public îi scoate din circulație (în mare, surplusul bugetar plus vânzările de obligațiuni guvernamentale către entități nonbancare) plus sporurile nete ale sectorului bancar (în principal împrumuturi bancare) plus sporurile nete din străinătate (influxurile nete din balanța de plăți externe, orientate către sectorul privat).

Capitolul 4. INFLUENȚA VARIAȚIEI PREȚURILOR ASUPRA AGREGATELOR ECONOMICE DE REZULTATE

A. Modificarea agregatelor economice sub influența variației prețurilor. Un obiectiv important al analizei economice a variației prețurilor este estimarea cât mai exactă a valorii principalelor agregate economice utilizate în SCN. Aceasta înseamnă că, pornind de la studiul statistic al variației prețurilor, se identifică problemele principale care trebuie luate în considerație la interpretarea schimbărilor valorilor nominale și reale ale indicatorilor economici principali.

Cele mai semnificative probleme, în acest context, sunt următoarele: a) evidențierea schimbărilor valorii nominale a bunurilor și serviciilor tranzacționate și identificarea proporției modificărilor care poate fi imputată prețurilor; b) precizarea legăturii dintre nivelul general al prețurilor și inflație; c) implicațiile modificării venitului nominal asupra achiziționării de bunuri și servicii; d) compararea prețurilor și volumelor între țări, stabilirea parității puterii de cumpărare și calculul PIB pe locuitor într-o monedă recunoscută, pentru efectuarea comparațiilor internaționale.

SCN oferă cadrul necesar pentru analiza acestor aspecte într-o manieră integrată și coerentă.

B. Calculul indicelui sintetic al prețurilor. Agregatele economice sunt formate din bunuri și servicii eterogene exprimate într-o multitudine de prețuri și tarife. Agregatele se calculează prin însumarea volumelor ponderate cu prețurile și tarifele aferente.

Orice agregat economic are, deci, o componentă cantitativă, de volum, și o componentă valorică, bănească. Evoluția agregatelor economice de la o perioadă la alta sau de la un moment la altul se datorează atât variației volumelor și prețurilor, cât și variației structurilor.

Contribuția fiecărui factor la modificarea totală se cuantifică greu și presupune construirea unui indice sintetic al evoluției prețurilor. În acest scop, trebuie să se țină seama de următoarele: a) prețurile și volumele se modifică și relativ nu numai absolut, ceea ce conduce și la modificarea proporțiilor dintre prețuri și volume; b) la cele mai multe bunuri, modificările de prețuri și volum sunt interdependente între ele – normal, cantități mici sunt corelate cu prețuri mari și invers; c) nomenclatoarele de bunuri și servicii luate în considerație se modifică în timp pentru că, pe de o parte, apar produse noi, iar pe de altă parte, unele dintre cele existente la un moment dat nu se mai produc; d) modificarea rapidă a calității multor bunuri, ceea ce influențează nivelul prețurilor acestora.

Alegerea unei formule de calcul care să sintetizeze evoluția prețurilor a făcut obiectul unor ample dezbateri în literatura de specialitate. Testele folosite la aprecierea diferitelor formule nu conduc la alegerea uneia singure, în sensul că nici o formulă nu răspunde concomitent la toate testele.

În practică, pentru că nu se poate alege o formulă fundamentată riguros pe aceste teste, agregatele nominale se descompun în prețuri și volume și pe baza unor raționamente care depind de interpretabilitatea rezultatului și de costurile obținerii informațiilor necesare.

Prin urmare, nu există un indice de prețuri real, adevărat în sensul ca unei anumite evoluții economice să-i corespundă totdeauna o valoare exactă privind evoluția prețurilor.

Termenul real asociat agregatelor economice nu trebuie confundat cu acela de volum fizic – bunurile eterogene se reunesc într-o mărime agregată prin însumarea expresiilor monetare ale acestora.

Când interesează dimensiunea reală, se are în vedere că: a) modificarea reală trebuie înțeleasă numai în raport cu prețurile și structura fizică dintr-o perioadă considerată bază de comparație; b) modificarea relativă a prețurilor se bazează pe o convenție, anume pe acceptarea unei anumite formule a indicelui prețurilor ca bază a calculului dinamicii lor.

În practica statistică se utilizează un număr restrâns de indici ai prețurilor, între care se individualizează: indicele Laspeyres, indicele Paasche și indicele Fisher.

Indicii Laspeyres și Paasche sintetizează modificarea relativă a prețurilor unui ansamblu de bunuri. Fiecare are avantaje și limite.

Opțiunea pentru unul dintre cei doi indici se bazează pe posibilitățile de obținere a datelor, ușurința interpretării rezultatelor și comparabilitatea în timp a indicilor calculați.

Ultima variantă a SCN recomandă indicii Fisher anuali în lanț. Ca o alternativă, se recomandă indicii anuali în lanț Laspeyres pentru volume și indicii Paasche pentru prețuri. Teoretic se pot folosi ambele variante, dar statisticienii optează majoritar pentru prima. Indiferent însă de varianta utilizată, se poate folosi ca un test de semnificație abaterea cea mai mică față de indicele Fisher corespunzător.

Utilizarea indicilor Fisher prezintă avantajul că există în același timp, pentru același indicator, atât indici Laspeyres, cât și indici Paasche, fapt care permite stabilirea, prin raportarea lor, a gradului de influență a sistemelor de ponderare. Aceasta poate constitui și un criteriu de apreciere a valorii indicelui Fisher.

C. Folosirea prețurilor și volumelor fizice pentru evaluarea agregatelor economice. Cuantificările respective se realizează prin evaluări succesive pentru componentele agregatelor economice la un nivel cât mai detaliat posibil. Valoarea curentă a unui bun i la momentul t(vit) se obține înmulțind prețul unitar de piață al acestuia (pit) cu numărul unităților de măsură ale bunului (qit), adică: vit = pit · qit.

Se mai folosește și prețul din perioada precedentă care, într-o serie de timp, poate fi preț constant. Evaluarea fluxurilor de bunuri în prețuri constante înseamnă construirea unei serii de timp în care toate tranzacțiile care implică bunul considerat sunt exprimate în prețul unei perioade de bază: vi0 = pi0 · qi0. Indicatorii în prețuri constante se pot exprima în prețuri curente tot cu ajutorul indicilor de prețuri pentru care baza de referință este perioada prețurilor constante.

Se procedează în mod analog și la calculul indicatorilor agregați: Vit = Σ pit · qit și Vi0 = Σ p i0 · qi0. În cazul bunului i, indicele este , iar în cazul agregatului economic indicele este .

Indicele Paasche este indicele prețurilor și ponderarea se face cu volumele perioadei curente, în timp ce indicele Laspeyres este indicele volumului fizic și ponderarea se face cu prețurile perioadei de bază. Relațiile de calcul sunt:

pentru indicele Paasche: , și

pentru indicele Laspeyres: .

Valorile în prețuri constante au proprietatea de aditivitate și, ca atare, pot constitui o modalitate convenabilă de construire a mărimilor agregate, înlăturând variația prețului. Indicele valorii se poate construi ca produs între indicele Paasche și indicele Laspeyres:

.

D. Estimarea agregatelor economice în prețuri constante și înlănțuirea indicilor. Estimarea în prețuri constante a agregatelor din contabilitatea națională presupune utilizarea indicilor individuali ai prețurilor din anul de bază pentru ponderarea componentelor volumului. Datorită acestor ponderi, fiecare an de bază oferă o perspectivă diferită; este necesară, deci, actualizarea anului de bază, mai ales când acesta este relativ îndepărtat de anul curent.

Pentru a construi serii de timp coerente, seriile vechi trebuie legate de seriile construite cu noul an de bază, obținându-se un set de serii de timp înlănțuite. Trebuie menționat, însă, faptul că seriile înlănțuite nu sunt aditive – aditivitatea presupune ca relația care există între un agregat economic și componentele sale în prețuri curente (respectiv egalitatea agregatului cu suma componentelor) să se mențină și atunci când se extrapolează valorile curente (ale agregatului și componentelor) în mod independent, utilizând un set de indici ai volumului fizic.

Distincția dintre PIBn și PIBr poate fi utilizată pentru calculul nivelului general al prețurilor sau al prețurilor bunurilor în unități monetare. Rata de creștere a acestui indicator poate servi ca măsură a inflației. Deflatorul PIB, care este un mod de a măsura nivelul prețurilor, este definit ca raport între PIBn și PIBr, adică: Deflatorul PIB = PIBn/PIBr. Rata de creștere a deflatorului PIB poate fi aproximată prin diferența dintre rata de creștere a PIBn și rata de creștere a PIBr, adică: Inflația (creșterea) deflatorului PIB = rata de creștere a PIBn – rata de creștere a PIBr. În anul de bază, PIBn = PIBr, așa că deflatorul PIB = 1,0 (uneori se exprimă procentual pentru ușurința comparării pe ani). El poate fi considerat ca fiind o medie a tuturor prețurilor bunurilor finale exprimate în unități monetare, unde fiecare dintre prețuri are o pondere egală cu ponderea produsului respectiv în PIB. Ponderile prețurilor variază în timp datorită variației ponderilor produselor în PIB. O măsură alternativă a inflației este bazată pe o medie a prețurilor cu pondere fixă, denumită indicele prețurilor. Se alege un coș zilnic, iar cantitatea din fiecare produs sau categorie de produse din cadrul său va determina ponderea prețurilor respective. Un exemplu îl constituie indicele prețurilor de consum (IPC). Acesta se bazează pe un coș format din produse consumate de un „cetățean obișnuit”. Diferențele dintre cele două măsuri ale prețului (deflatorul PIB și indicele prețurilor de consum nu sunt importante, dar pot deveni (de exemplu, la o modificare abruptă a prețurilor de import). Indicele de prețuri cel mai apropiat de deflatorul PIB este indicele prețurilor de producție (IPP), cu bază fixă corespunzătoare coșului reprezentativ pentru o producție națională. În mod asemănător, IPC este urmărit îndeaproape de deflatorul consumului, raportul dintre consumul nominal și consumul agregat real. Indicii cu bază fixă (IPC și IPP) sunt exemple de baze fixe sau indici Laspeyres. Deflatorul consumului, care se bazează pe cota propriu-zisă reprezentată de bunuri din consumul anului respectiv, este denumit bază variabilă sau indice Paasche. IPC și deflatorul consumului includ bunuri și servicii produse în străinătate și importate, în timp ce IPP și deflatorul PIB includ bunurile și serviciile produse intern și exportate. Divergența dintre creșterea IPP și IPC se poate datora evoluției diferențiate a prețurilor bunurilor importate și a prețurilor produselor interne. Alți deflatori folosiți frecvent sunt legați de exporturi, importuri, bunuri de investiții și achiziții guvernamentale. Indicele prețurilor cu ridicata măsoară media prețurilor bunurilor în etapa vânzării cu ridicata, iar diverși indici de prețuri ale mărfurilor sunt legați strâns de evoluția prețurilor la materiile prime. Diversitatea indicilor și deflatorilor reflectă doar faptul că nu există nici un preț „mediu” absolut. Diferite niveluri de prețuri sunt utilizate pentru scopuri diferite. De exemplu, salariații doresc să pună de acord salariile cu costurile de trai; indicele relevant, în acest caz, este IPC sau deflatorul consumului (în Italia, de exemplu, legarea salariilor de IPC decât de IPP a determinat profituri mai mari pentru firmele ale căror venituri sunt descrise mai bine de IPP). IPC și indicii Laspeyres tind să fie utilizați mai frecvent în practică pentru că se calculează mai ușor.

Studiu de caz: PROGRAMUL NAȚIONAL DE REFORME ÎN ROMÂNIA ÎN PERIOADA 2011-2013

BIBLIOGRAFIE

1. Băbeanu Marin: Macroeconomie deschisă, Editura Universitaria, Craiova, 2008; Macroeconomie, Manual universitar, Editura Universitaria Craiova, 2005

2. Băcescu Marius și Băcescu-Cărbunaru Angelica, Compendiu de macroeconomie, Editura Economică, București, 1997; Macroeconomie intermediară, Editura Universitară, București, 2004, și Macroeconomie și politici macroeconomice, Editura ALL Educational, București, 1998

3. Burda Michael și Wyplosz Charles, Macroeconomie. Perspectiva europeană, Editura ALL Beck, București, 2002

4. Capanu I., Wagner P. și Secăreanu Constantin, Statistică macroeconomică, Editura Economică, București, 1997

5. Caracotă Dumitrache, Previziune economică. Elemente de macroeconomie, Editura Didactică și Pedagogică, R.A.București, 1996

6. Ciucur Dumitru, Gavrilă Ilie și Popescu Constantin, Economie politică, Manual universitar, Ediția a doua, Editura Economică, București, 2001; Economie politică, Academia de Studii Economice, Catedra de economie politică, Editura Economică, București, 1995

7. Ciucur Dumitru, Popescu Constantin și Gavrilă Ilie, Economie. Manual universitar, Editura Economică, București, 2000

8. Ciurlău Constantin (coordonator), Previziune economică. Teorie. Teste grilă. Aplicații, Editura Universitaria Craiova, 2008; Previziune economică, Editura Universitaria Craiova, 2007; Previziune macroeconomică. Abordare conceptual-metodologică, Editura Universitaria Craiova, 2003; Previziune economică. Concepte și metodologie, Editura Universitaria Craiova, 2001; Metodologia previzionării macroeconomice, Editura Universitaria Craiova, 1997; Previziune macroeconomică, Editura DOVA, Craiova, 1996

9. Ciurlău Cristian Florin, Macroeconomia tranzitiei postsocialiste, Editura Economica, Bucuresti, 2012

10. Ciurlău Cristian Florin, Previziune economică. Metode și tehnici (coordonator Enea Smarandache Ion), Editura Universitaria, Craiova, 2009; Previziune economică. Teorie. Teste grilă. Aplicații (coordonator Ciurlău Constantin), Editura Universitaria, Craiova, 2008; Previziune economică (coordonator Ciurlău Constantin), Editura Universitaria Craiova, 2007.

11. Ciurlău Cristian Florin (coautor), Cererea și oferta agregate, variabile fundamentale ale previziunii macroeconomice, Analele Universității din Craiova, Seria Științe Economice, Editura Universitaria, Craiova, 2008

12. Dobrotă Niță, Dicționar de economie, Editura Economică, București, 1999¸Economie politică, Editura Economică, București, 1997

13. Dornbusch Rudiger și Fisher Stanley, Macroeconomie, Editura Sedona, Timișoara, 1997; Macroeconomics, International Editions, McGraw Hill Book Co, 1990

14. Dornbusch Rudiger, Fischer Stanley și Startz Richard, Macroeconomie, Editura Economică, București, 2007

15. Genereaux Jacques, Economie politică, Editura ALL Beck, București, 2000, vol.2, și vol.3,

16. Irimia Simona (asist. univ.), Indicatori macroeconomici de rezultate, Editura Karuna Bistrița, 2008

17. Isaic Maniu Al. (coord.), Dicționar de statistică generală, Editura Economică, București, 2003

18. Jessua Claude, Labrouse Christian și Vitry Daniel (sub direcția), Dicționar de Științe economice, Editura ARC, București, 2006

19. Pașcu Paul, Indicatori macroeconomici in sistemul cibernetic al economiei nationale, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2009

20. Pîrvu Gheorghe, Macroeconomie, Editura Universitaria Craiova, 2004

21. Popescu H. Gheorghe, Ciurlău Cristian Florin, Macroeconomie, Editura Economica, București, 2013

22. Popescu H. Gheorghe, Macroeconomie, Editura Universitară, București, 2009; Economie europeană, Editura Economica, București, 2007

23. Samuelson A.Paul și Nordhaus D.William, Economie politică, Editura Teora, București, 2000

24. Stiglitz E.Joseph și Walsh E.Carl, Economie, Editura Economică, București, 2005

25. ec.europa.eu