Controverse Asupra Naturii Juridice a Contractului de Asigurare

=== 60ee162492edbb8388e3ebe771d07a385f171ca3_685789_1 ===

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

FACULTATEA DE DREPT

SPECIALIZAREA:DREPT

LUCRARE DE ABSOLVIRE

Coordonator științific,

Prof. univ. dr. Manuela Tărăbaș

Student/Masterand,

Prenume Nume

București

2018

Pagina de gardă

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

FACULTATEA DE DREPT

SPECIALIZAREA:DREPT

LUCRARE DE ABSOLVIRE "Controverse asupra naturii juridice a contractului de asigurare"

Coordonator științific,

Prof. univ. dr. Manuela Tărăbaș

Student/Masterand,

Prenume Nume

București,

2018

CUPRINS

§INTRODUCERE…………………………………………………………………………………………….5

§CAPITOLUL 1. Natura juridică a contractului de asigurare…………………………..7

Subcapitolul 1.1. Natura comercială………………………………………………………………….7

Subcapitolul 1.2. Natura civilă………………………………………………………………………….. 12

§CAPITOLUL 2. Noțiuni generale…………………………………………………………………..18

Subcapitolul 2.1. Factorii dezvoltării ………………………………………………………………..18

Subcapitolul 2.2 Distribuirea riscului………………………………………………………………..24

Subcapitolul 2.3. Caracterizarea contractului de asigurare……………………………….26

Subcapitolul 2.4. Elemente contractului de asigurare……………………………..34

§CAPITOLUL 3. Studiu de caz: jurisprudență…………………………………………………36

Concluzii………………………………………………………………………………………………………….49

Bibliografie………………………………………………………………………………………………………50

"CONTROVERSE ASUPRA NATURII JURIDICE A CONTRACTULUI DE ASIGURARE"

§INTRODUCERE

Asigurările au evoluat ca un proces de protejare a interesului oamenilor de pierderi și incertitudini. Acesta poate fi descris ca un dispozitiv social pentru reducerea sau eliminarea riscului de pierdere a vieții și a proprietății. Asigurarea contribuie mult la creșterea economică generală a societății prin asigurarea stabilității funcționării procesului. Industriile de asigurări dezvoltă instituții financiare și reduc incertitudinile prin îmbunătățirea resurselor financiare. Asigurarea oferă sprijin financiar și reduce incertitudinile în viața oamenilor de afaceri și a oamenilor. Oferă siguranță și securitate împotriva unui anumit eveniment. Există întotdeauna o teamă de pierdere bruscă. Asigurarea oferă o acoperire împotriva oricăror pierderi bruște. De exemplu, în caz de asigurare de viață, asistența financiară este acordată familiei asiguratului la moartea sa. În cazul altor asigurări se asigură o garanție împotriva pierderilor cauzate de incendii, accidente maritime, etc. Asigurările generează fonduri prin colectarea de prime. Aceste fonduri sunt investite în titluri și acțiuni de stat. Aceste fonduri sunt angajate cu plată în dezvoltarea industrială a unei țări pentru generarea mai multor fonduri și utilizate pentru dezvoltarea economică a țării. Oportunitățile de ocupare a forței de muncă sunt majorate prin investiții mari care conduc la formarea de capital. Asigurările nu protejează doar împotriva riscurilor și incertitudinilor, ci oferă și un canal de investiții. Asigurările de viață permit economii sistematice datorate plății primei obișnuite. Asigurările de viață oferă un mod de investiție. Se dezvoltă un obicei de economisire a banilor prin plata primelor. Asiguratul primește suma forfetară la scadența contractului. Astfel, asigurarea de viață încurajează economiile. Asigurarea generează un impact semnificativ asupra economiei prin mobilizarea economiilor interne. Asigurările transformă capitalul acumulat în investiții productive. Asigurarea permite reducerea pierderii, stabilitatea financiară și promovarea activităților comerciale și comerciale ale acestor rezultate în creșterea și dezvoltarea economică. Astfel, asigurarea joacă un rol crucial în creșterea durabilă a unei economii. O asigurare medicală considerată esențială în gestionarea riscurilor în sănătate. Oricine poate fi victima unei boli critice în mod neașteptat. Și creșterea cheltuielilor medicale este de mare îngrijorare. Asigurarea medicală este una dintre polițele de asigurare care răspund unor riscuri diferite pentru sănătate. Asiguratul beneficiază de asistență medicală în caz de poliță de asigurare medicală. Asigurarea facilitează răspândirea riscului de la asigurat la asigurător. Principiul de bază al asigurării este răspândirea riscului în rândul unui număr mare de persoane. Un număr mare de persoane primesc polițe de asigurare și plătesc asigurătorului o primă. Ori de câte ori apare o pierdere, aceasta este compensată din fondurile asigurătorului. Fondurile mari sunt colectate prin intermediul primei. Aceste fonduri sunt utilizate în dezvoltarea industrială a unei țări, care accelerează creșterea economică. Oportunitățile de angajare sunt sporite de astfel de investiții mari. Astfel, asigurarea a devenit o sursă importantă de formare a capitalului. În studiul de față ne propunem analiza din punct de vedere juridic, în sfera teoretică și practică a contractului de asigurare.

§CAPITOLUL 1. NATURA JURIDICĂ A CONTRACTULUI DE ASIGURARE

Definiția contractului de asigurare. în conformitate cu dispozițiile art. 9 din Legea nr. 136/1995, prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească asiguratului, beneficiarului asigurării sau terțului păgubit, despăgubirea sau suma asigurată, denumită în continuare indemnizație, rezultată din contractul de asigurare încheiat în condițiile prezentei legi, în limitele și la termenele convenite. Din analiza acestei dispoziții normative se desprinde concluzia că legiuitorul român a înțeles să definească contractul de asigurare prin prisma celor mai importante obligații ce revin părților, anume plata primei de către asigurat și plata indemnizației de asigurare de către asigurător.

Subcapitolul 1.1. Natura comercială

Vechiul Codul comercial, abrogat la intrarea în vigoare a Noului Cod Civil prevedea un criteriu subiectiv al trăsăturilor comerciale, prin care acesta este determinat de statutul comerciantului subiectului care efectuează fapta juridică în cauză. Astfel, în afară de faptele comerciale obiective menționate mai sus, toate și orice alte contracte și obligații care decurg dintr-un om de afaceri sunt considerate, fapte comerciale subiective, cu excepția cazurilor de natură civilă sau derivate în alt mod foarte acționând . Prin acest articol, legiuitorul comercial a lansat presupunerea că toate faptele comerciantului au un caracter comercial. Cu toate acestea, conform Art. (5) din Codul comercial, nici achiziționarea de produse sau bunuri pentru uzul sau consumul cumpărătorului sau a familiei sale, nici a bunurilor (care nu sunt considerate drept combustibili comerciali, a produselor obținute de proprietar sau cultivator din propriul său teren sau din terenurile cultivate de acesta. Se va aplica în domeniul asigurărilor excepția modificată privind societățile de asigurare și supravegherea asigurărilor. Reglementările generale privind societățile comerciale, precum și cele speciale vor fi completate ulterior cu Codul comercial, Codul civil și alte prevederi, atâta timp cât există compatibilitate între caracteristicile lor specifice, regăsindu-se loc și de propuneri și de îmbunătățiri de lege ferenda, unele instituții ale vechiului Cod Comercial nefiind cuprinse în cadrul Noului Cod Civil, nici în legile speciale. În prezent, în ceea ce privește activitățile comerciale desfășurate în România, principiul libertății comerțului este în vigoare. permite participarea gratuită a oricărei persoane fizice sau juridice, române sau străine, la relațiile comerciale, în orice domeniu al vieții economice din România. Orice restricție existentă va fi strict interpretată și va stipula în mod expres reglementări clare. Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, tuturor societăților și persoanelor române li se acordă cele patru libertăți fundamentale, recunoscute de Uniunea Europeană: libera circulație a persoanelor și cetățeniei), inclusiv libera circulație a lucrătorilor și libertatea de stabilire, libera circulație a serviciilor, libera circulație a capitalurilor, cu anumite perioade de tranziție, stabilite în timpul negocierilor de aderare. a obiectivelor urmărite de statele membre este aceea de a realiza politica comercială a Uniunii Europene, în scopul atingerii unei dezvoltări durabile prin integrarea cât mai multor state în relațiile comerciale internaționale. pare a fi necesar ca toate părțile să-și deschidă în mod corespunzător piețele, ca obstacolele existente în domeniul comerțului să fie înlăturate treptat, într-un ritm acceptat în mod obișnuit, să soluționeze pe cale amiabilă orice litigii comerciale și să coopereze pentru a stabili un set comercial norme acceptate de toți participanții. O consecință derivată din statutul de membru al Uniunii Europene este reprezentată de necesitatea adaptării armonioase egalitatea cu cea a Uniunii Europene, prin adoptarea acquis-ului comunitar, Adoptarea acquis-ului comunitar implică mai multe semnale; transpunerea, implementarea, aplicarea și controlul aplicării reglementărilor comunitare. Printre domeniile în care adaptarea legislației pare a fi necesară, se află legea societății comerciale, conturile și compania, politica în domeniul concurenței, ocuparea forței de muncă în domeniul politicii sociale etc. De aceea, România a intrat, în ceea ce privește înființarea și funcționarea societăților comerciale, într-o nouă etapă în care, pe lângă prevederile naționale, trebuie respectate și prevederile comunitare. Ca urmare, România este considerată responsabilă pentru aplicarea imediată, fără transpunere prin legi interne, a reglementările comunitare, care sunt obligatorii pentru toate statele membre. Spre deosebire de reglementări, directivele nu sunt de aplicare imediată, motiv pentru care aceste anunțuri trebuie transpuse, fie prin adoptarea unor măsuri adecvate în materie de documente juridice interne, fie prin eliminarea dispozițiilor naționale incompatibile cu prevederile directivelor.

Există două criterii care definesc caracterul comercial al comerțului, și anume; un criteriu obiectiv și unul subiectiv. Criteriul obiectiv constă în natura specifică a faptelor comerciale. Calitatea comercială a acestor acte și fapte este o consecință a legii, care le consideră fapte comerciale. Aceasta înseamnă că orice persoană care le efectuează intră în relații comerciale reglementate de legile comerciale.

Prin urmare, legea consideră următoarele drept fapte comerciale;

(a) Achiziționarea de produse sau bunuri cu scop de revânzare, fie în natură, fie ca urmare a prelucrării lor finale sau neterminate sau în scop de leasing; de asemenea, achiziționarea de obligațiuni de stat sau orice alte instrumente negociabile care circulă în comerț, cu scopul de restituire.

(b) vânzarea de produse, vânzarea și închirierea de bunuri, în natură sau prelucrate, precum și vânzarea de obligațiuni sau orice alte instrumente negociabile care circulă prin intermediul comerțului, atunci când sunt cumpărate în vederea vânzării sau a leasingului,

(e) Contractele raportoare privind obligațiunile artificiale sau alte instrumente negociabile care circulă prin intermediul comerțului.

(d) Achiziționarea sau vânzarea de părți sociale sau de acțiuni ale societăților comerciale,

(e) orice întreprindere care furnizează bunuri sau servicii; adică orice acte și fapte juridice efectuate de un antreprenor în întreaga sa întreprindere, care vizează livrarea de bunuri sau prestarea de servicii în timp, continuu sau periodic.

Dacă Întreprinderile care se ocupă de spectacole publice.

(g) întreprinderi legate de agenții, întreprinderi și birouri.

(h) inginerie.

(i) Întreprinderile care implică plante, artizanat și tipărire.

(j) Întreprinderi care implică publicarea, vânzarea de cârlige și obiecte de artă, atunci când sunt vândute de către altcineva decât autorul sau artistul acestuia.

(k) operațiuni bancare și de schimb. Așa cum se adaugă la acest paragraf. Articolul 6 alineatul (2) din Codul comercial se aplică. contul curent și

verificați-l considerat ca fiind comercial ori de câte ori este efectuat de comercianți; pentru non-comercianți, contul curent și cecul nu sunt fapte comerciale decât dacă se desfășoară în scop comercial,

(1) Operațiunile agenției în afaceri comerciale,

(m) Întreprinderi pentru transportul de pasageri sau mărfuri prin apă sau pe uscat.

(n) cambii, care, potrivit legii române, se pot referi numai la sumele de bani, precum și la biletele la ordin pentru produse sau bunuri,

(o) construirea, cumpărarea, vânzarea sau revânzarea de orice tip de nave, pentru navigație interioară sau pe uscat, precum și toate aspectele legate de echipamentul, furnizarea și servirea unei nave,

(expediere pe mare, închirierea navelor, întreprinderi maritime, precum și toate contractele privind comerțul maritim și navigația.

(q) Asigurarea terestră, chiar reciprocă, împotriva daunelor, precum și asigurarea de viață.

(r) Asigurări, chiar reciproce, împotriva pericolelor de navigație. Articolul 6 paragraful I al Codului Comercial prevedea o suprimare a dispozițiilor paragrafelor 17 și 18, care afirmă că asigurarea este întotdeauna un act comercial pentru asigurător, chiar și în cazul bunurilor sau al clădirilor asigurate de asigurare), care nu a fost implicat în circuite comerciale și chiar în cazul asigurărilor de viață, în ceea ce privește asiguratul, o asigurare este un fapt comercial, cu condiția ca bunurile sau clădirile care urmează să fie asigurate să fie implicate în tranzacționare Contractele înzestrate cu o trăsătură comercială exclusiv pentru o parte, în timp ce pentru cealaltă sunt civile, se numesc contracte mixte,

(e) Depozitarea cu scop comercial,

(f) Depozitarea în doc și în depozit, precum și garanții și garanții de garanție.

Literatura comercială românească evaluează includerea în listă a articolului Codului Comercial prin exemplificare și nu restrictivă. Prin urmare, orice fapte comerciale care, în virtutea naturii lor, se aseamănă cu faptele enumerate în listă, sunt considerate comerciale, în conformitate cu argumentul analogic.

Suntem de acord cu opinia, în special pentru că el ar trebui completat cu câteva acte și fapte comerciale, care au rezistat din evoluția tehnică și economică (de exemplu, transportul aerian și asigurarea).

Prevederile generale în domeniul societăților comerciale sunt reprezentate de Legea nr. 31/1990, deși, în completare, sunt considerate de asemenea aplicabile legile naționale speciale, precum și legislația comunitară. Directorii ar fi compensați munca lor, iar valoarea acestei compensări este stabilită în conformitate cu prevederile articolului 1531, paragraful 2, de către administratori, în limitele generale stabilite prin actele constitutive sau printr-o hotărâre a adunării generale a acționarilor. Compensația administratorilor obținută în baza acordului de mandat este din punct de vedere fiscal, asimilat veniturilor salariale și este impozitat în conformitate cu legislația relevantă. Dispozițiile privind exercitarea mandatului de către administrator cu prudența și diligența unui bun administrator, obligațiile de loialitate și confidențialitate, precum și cele privind asigurarea de răspundere profesională, sunt în consecință aplicabile directorilor. Directorii sunt responsabili să ia toate măsurile legate de conducerea companiei în cadrul limitele obiectului de activitate al societății și respectarea competențelor exclusive care sunt rezervate prin lege sau prin documentele constitutive pentru consiliul de administrație și pentru adunarea generală a acționarilor, în cazul în care consiliul de administrație deleagă puterea de a conduce societatea directorilor, puterea de a reprezenta societatea va fi alături de directorul general. Între competențele de bază ale tezaurului administratorilor pe care nu le-a delegat directorilor este supravegherea directorilor "și munca. Prin urmare, orice administrator poate solicita directorilor informații privind conducerea operațională a companiei, iar administratorii vor informa periodic și în mod cuprinzător consiliul de administrație despre operațiunile întreprinse și despre cele preconizate. Potrivit prevederilor articolului l5316, directorii au obligația să participe la ședința adunării generale a acționarilor. Directorii sunt responsabili pentru neîndeplinirea sarcinilor lor, iar cererea de răspundere din partea adunării generale a acționarilor cu privire la prejudiciile cauzate societății poate fi depusă și împotriva directorilor. directori, aceștia sunt de jure suspendați de la funcțiile lor până când decizia rămâne irevocabilă. În consecință, dispozițiile privind cererea de despăgubiri depuse în nume propriu, dar pe contul societății, de către acționari, reprezentând în mod individual sau în totalitate cel puțin 5% din capitalul social, se vor aplica, de asemenea.

Subcapitolul 1.2. Natura civilă

Caracterele juridice ale contractului de asigurare. Stabilirea și analizarea caracterelor juridice ale unui contract sunt absolut necesare pentru configurarea sa juridică, pentru determinarea esenței sale și pentru delimitarea sa de celelalte contracte.

Contractul de asigurare prezintă o serie de caractere juridice a căror analiză este esențială pentru a putea înțelege reglementările ce se referă la încheierea contractului de asigurare, interpretarea și legea aplicabilă acestui contract, precum și drepturile și obligațiile părților. Putem aprecia contractul de asigurare ca un contract numit, consensual, sinalagmatic, unic, temporar, oneros, aleatoriu și de adeziune.

Contractul numit Contractul de asigurare este un contract numit a cărui specificitate este subliniată de existența unei legislații particulare. Este o convenție reglementată de lege, încheiată între o societate de asigurare și o persoană fizică sau juridică, prin care asigurătorul acceptă să preia asupra sa o serie de riscuri la care este expus asiguratul, în condițiile stipulate în contract.

Caracterul sinalagmatic. Contractul de asigurare are caracter sinalagmatic. Acest caracter al contractului de asigurare rezultă chiar din definiția pe care legiuitorul o dă acestui contract, obligațiile asiguratului și asigurătorului fiind reciproce și interdependente. Cauza fiecărei obligații o constituie executarea obligației corelative. Asiguratul plătește prima de asigurare cu scopul de a fi despăgubit la producerea sinistrului, iar asigurătorul își asumă preluarea riscului la care este expus asiguratul, întrucât, din primele încasate, constituie un fond tocmai pentru a acoperi aceste riscuri, pe baza principiului mutualității.

Deoarece asigurătorul își va executa obligația asumată prin contract numai după producerea evenimentului asigurat, fenomen viitor și imprevizibil, caracterul interdependent al obligațiilor prezintă anumite particularități. Drepturile și obligațiile celor două părți pot fi împărțite în raport cu data producerii evenimentului asigurat în două grupe; drepturi și obligații pe care le au părțile contractului de asigurare până la data ivim riscului asigurat și drepturi și obligații pe care le au asiguratul și asigurătorul după producerea prejudiciului.

Calitatea de creditor al indemnizației de asigurare nu se poate naște decât la data producerii evenimentului asigurat. Corelativ, producerea riscului asigurat reprezintă momentul nașterii obligațiilor contractuale ale asigurătorului, obligații condiționate de plata primei, anterior survenirii acestui eveniment imprevizibil.

Caracterul anticipat al plății primei. Realizarea riscului generează reciprocitate și simultaneitate, astfel că, după survenirea cazului asigurai, obligațiile pe care le au în continuare asiguratul și asigurătorul se încadrează perfect în schema contractelor sinalagmatice. Este specificul acestui contract ca obligațiile părților să devină reciproce numai după ce asiguratul a plătit prima rată sau întreaga sumă care reprezintă prima de asigurare. Deoarece niciun text de lege nu prevede expres caracterul

anticipat al plății primei și nici nu îl internet, grație libertății contractuale, părțile pot condiționa, de comun acord, răspunderea asigurătorului de plata primei sau a primei tranșe de primă. De regulă, părțile prevăd în condițiile de asigurare un anumit termen fis dc la care începe răspunderea asigurătorului și care este, de regulă, ulterior momentului semnării poliței de către asigurat (de exemplu, după 24 de orc de la semnarea poliței sau la începu Lui zilei următoare celei in care s-a semnat polița).

Caracterul consensual. Respectând principiul autonomiei de voință, contractul de asigurare are un caracter consensual, fiind încheiat în mod valabil numai prin acordul de voință al părților, fără să fie necesară îndeplinirea unei anumite condiții de formă pentru validitatea actului juridic ca negotium iuris. Legea nr. 136/1995 cere ca actul să îmbrace forma scrisă, interzicând proba cu martori a respectivului contract, chiar dacă există un început de dovadă scrisă (art. 10 din lege). Prin unitare, legea impune forma scrisă ca instrumentam probationis. Prin derogare de la dreptul comun, dacă părțile nu și-au preconstituit un înscris, ca mijloc de probă, vor putea să facă dovada contractului numai prin înscrisuri din care să se poată deduce faptul că respectivul contract a fost încheiat (de exemplu, polița, certificatul sau nota de acoperire emisă și semnată de broker), așa cum prevăd dispozițiile an. 10 și art. 11 din Legea nr. 136/1995.

Contractul sinalagmatic imperfect, Se impune precizarea că acest contract sinalagmatic, care are o serie de particularități, nu ar putea Fi încadrat în așa-nurnita categorie a contractelor sinalagmatice imperfecte, deoarece contractul de asigurare îndeplinește condițiile prevăzute de codul civil în vigoare , părțile obligându-se reciproc una față de alta, încă de la încheierea contractului. Cum aceste obligații reciproce sunt asumate de ia început prin contract, simplul fapt că aceste îndatoriri se execută la date diferite nu poate înlătura caracterul sinalagmatic a! convenției. De altfel, contractele sinalagmatice imperfecte au fost, toate, la data încheierii lor, contracte un ilare rele, iar obligațiile celeilalte părți s-au născut dintr-un fapt posterior, contractul de asigurare nu poate fi considerat contract sintagmatic imperfect și pentru motivul că, în cadrul acestui contract, obligațiile sunt nu numai reciproce, dar și interdependente, fiindcă fiecare dintre obligațiile reciproce reprezintă cauza juridică a celeilalte.

În consecința caracterului sintagmatic, în literatura juridică se susține că, din cauza lipsei simultaneității obligațiilor reciproce ale părților, în contractul de asigurare nu se ponte invoca excepția de neexecutare1.

Este adevărat că obligațiile părților își au temeiul în același contract, dar pentru că asiguratul este cd care trebuie sa treacă mai întâi Ia executarea contractului, înseamnă că el nu va putea opune asigurătorului excepția de neexecutare. De altfel, o asemenea excepție este dc reconceput în favoarea asiguratului, fiindcă atâta timp cât nu s-a produs riscul asigurat, nu s-a născut dreptul la excepție. La contractul de asigurare, lipsa simultaneității de executare rezultă din prevederile exprese ale Legii nr. 136/1995 cu privire la ordinea îndeplinirii obligațiilor reciproce ale părților, astfel că invocarea excepției de către asigurat nu este posibilă. Uneori, prin derogare de la regulile contractului de asigurare, este posibil ca această convenție să intre în vigoare chiar înainte de plata primei rate, și anume alunei când asigurătorul este de acord să acopere dauna produsă de riscul asigurat chiar înainte de plata oricărei prime.

Examinând drepturile și obligațiile părților după producerea evenimentului asigurat, din perspectiva laturii pasive a raportului dintre asigurat ți asigurător, se constată că, în cazul neîndeplinirii du către asigurat a obligațiilor de a lua măsuri pentru limitarea pagubei și salvarea bunurilor asigurate, de a comunica producerea riscului asigurat în termenul prevăzut în contract, de a înștiința unitățile de pompieri, organele de poliție sau alto organe de cercetare în caz de incendiu, furt, explozie, în scopul de a efectua investigațiile necesare pentru determinarea cauzei și mărimii pagubei etc., asigurătorul va putea refuza plata despăgubirii dacă din acest motiv nu a putut determina cauza producerii riscului și întinderea pagubei.

Acest refuz ai asigurătorului poate fi analizat ca expresie a invocării excepției de neexecutare a contractului, deoarece asiguratul, deși este în culpa ne luării unor măsuri esențiale pentru determinarea cauzei producerii riscului și întinderea prejudiciului, tot el este cel care, ieșind din pasivitate, pretinde plata indemnizației.

De altfel, în aceste situații, între obligațiile asiguratului și obligațiile asigurătorului există nu numai reciprocitate, dar se constată o adevărată legătură de cauzalitate necesara, deoarece conduita neglijentă a asiguratului are valoare cauzală, fiindcă datorită ti asigurătorul s-a găsit în imposibilitatea evidențierii riscului asigurat și întinderii pagubei, astfel că, este cât se poate de normal și de firesc ca pe baza unei simple excepții de neexecutare asiguratul să suporte consecințele negative ale gravelor sale omisiuni.

De remarcat faptul că, în celelalte contracte sinalagmatice, acela care invocă excepția nor adimpleti contractus ar putea să-și îndeplinească obligația asumată, dar refuză tocmai pentru că cel care pretinde prestația corelativă este de rea-credință. Asigurătorul nu poate în mod obiectiv să plătească indemnizația, fiind zădărnicite de către asigurat dovezile pe baza cărora se putea stabili cauza producerii riscului și întinderea prejudiciului, putând fi vorba și de o imposibilitate fortuită de executare, care nu face decât să consolideze excepția de neexecutare a contractului. Unicitatea contractului de asigurare. Contractul de asigurare este unic pentru întreaga sa durată, chiar dacă modul de plată a primei este divizat în mai multe perioade de asigurare. Din această cauză, calculul primei anuale se face raportat la întreaga perioadă de asigurare, iar condițiile stabilite în momentul încheierii sale se mențin pe întreaga sa durată.

Contract cu executare succesivă. în literatura noastră juridică, contractul dc asigurare este considerat, în unanimitate, un contract cu executare succesivă, cu motivarea că executarea acestei convenții nu are loc dintr-o dată, printr-o singură prestație. Dimpotrivă, asigurătorul acordă, în mod constant și continuu, protecție asiguratului, prin acoperirea eventualului risc, iar asiguratul este obligat a plăti primele la termenele stabilite. Ambele părți sunt ținute a-și îndeplini necontenit obligațiile ce le revin din contract, până la expirarea acestuia. Contractul de asigurare face pane din grupul contractelor cu executare succesivă, fără să putem vorbi însă de o repetabilitate, de o succesiune necesară executării unor prestații, ci, mai degrabă, de o executare a lor continuă, în timp, pe durata prevăzută în contract, similar unui contract de închiriere a locuinței.

Caracterul oneros al contractului de asigurare. Contractul de asigurare are caracter oneros, întrucât fiecare parte urmărește obținerea unui folos patrimonial. Asiguratul urmărește să obțină o protecție din partea asigurătorului, exprimată prin despăgubire sau sumă asigurată, iar asigurătorul urmărește, la rândul său, obținerea unor beneficii, în cazul în care riscul nu se produce.

Fiind un contract de adeziune, contractul de asigurare este un contract de adeziune. Clauzele contractului sunt stabilite numai de către una din părți, respectiv de către asigurător, iar cealaltă parte, adică asiguratul, nu are posibilitatea decât să adere sau nu la acestea. Aceasta nu influențează caracterul consensual, întrucât contractul nu se încheie decât dacă asiguratul este de acord cu clauzele stabilite de asigurător.

Caracterul intuita persoane. în doctrina recentă de drept privat, cu ocazia analizării caracterelor juridice ale contractului de asigurare de bunuri, s-a susținui că „polița de asigurare este un contract încheiat intuita personae, pentru că se bazează pe un studiu personalizat al riscului, realizat împreună de asigurător și de asigurat, cu ajutorul eventual al unui curtier, mandatar al asiguratului, care trebuie să-l sfătuiască în alegerea și decizia încheierii contractului de asigurare. întreaga operațiune se înscrie într-un climat de încredere și sinceritate reciprocă, însoțită de o obligație de discreție și de confidențialitate a informațiilor schimbate’’.

Nu putem accepta teza caracterului intuita personae al contractului de asigurare de bunuri, în primul rând, acest contract se referă la asigurarea de bunuri, iar nu la asigurarea de persoane sau de răspundere profesională, astfel că orice considerație cu privire la calitatea de asigurat sau de asigurător ocupă un loc secundar atunci când se analizează o asemenea convenție, în al doilea rând, pentru a fi în prezența unui contract cu caracter intuita personae, considerația persoanei cu care s-a contractat ar trebui să fie un element esențial, adică să fie cauza principală pentru care s-a făcut convenția, ceea ce este greu de acceptai, fiindcă oferta asigurătorului de a încheia un contract de asigurare de bunuri are o destinație anonimă, persoana cocontractanților fiind irelevantă din punct de vedere juridic. Aceasta înseamnă că o eroare asupra identității fizice, identității civile ori calităților esențiale ale asiguratului sau asigurătorului nu va putea fi invocată drept cauză principală pentru care s-a făcut asigurarea de bunuri.

Simplul fapt că operațiunile privind încheierea contractului: de asigurare de bunuri se bazează pe un studiu „personalizat" ai riscului nu este de natură a transforma acest contract întruniți intuita personae„ fiindcă ceea. ce se „personalizează” este riscul, tar nu persoana cocontractantului, obligațiile de încredere, sinceritate, discreție, confidențialitate și altele fiind comune majorității contractelor, ele derivând din principiul ocrotirii bunei-credințe, iar nu din vreun caracter strict persontd ai participanților la actul juridic.

Caracterul intuita personae în asigurările de răspundere civilă sau de persoanfe Cu torni altfel se particularizează riscul în funcție de calitățile personale ale asiguratului în asigurările de răspundere civilă sau cele de persoane. Profesiunea asiguratului, vârsta, conduita prudentă a asiguratului în desfășurarea unei anumite activități, nivelul său de pregătire profesională influențează probabilitatea producerii riscului intr-o manieră directă, îr comparație cu modul indirect în care conduita asiguratului determină creșterea posibilității de a se produce riscul într-un contract de asigurare de bunuri. în mod asemănător, vârsta, starea de sănătate a unei persoane,

antecedentele familiale legale de o anumită boala sunt esențiale pentru consimțământul asigurătorului la încheierea unui contract de asigurare de viață.

Ni se pare importantă corelarea caracterului oneros cu cel aleator al contractului de asigurare, întrucât părțile își asumă de la început șansa câștigului sau riscul pierderii. Contractul nu-și va pierde caracterul oneros în cazul în care riscul nu se produce, întrucât esențială este intenția părților în momentul încheierii contractului, aceea de a obține un folos patrimonial dacă evenimentul se va produce (în cazul asiguratului) sau nu se va produce (în cazul asigurătorului). Caracterul oneros al contractului nu împiedică existența unei liberalități din partea asiguratului către terțul beneficiar. în special în asigurările de bunuri care îmbracă forma stipulației pentru altul. Intenția liberală privește raportul dintre contractantul asigurării și beneficiar, și nu raportul dintre asigurat și asigurător. Contractul de asigurare are un caracter aleatoriu. Așa cum am precizat deja, incertitudinea privește realizarea evenimentului vizat. Riscul preluat în sarcina sa de către asigurător este un eveniment viitor, imprevizibil, independent de voința părților. La încheierea contractului, niciuna din părți nu poate ști în ce măsură va avea un câștig sau va suferi o pierdere de pe urma derulării acestui contract. Incertitudinea riscului se poale referi la faptul producerii lui (implicit și la momentul producerii) (incertus an, incerrus quando), caz specific asigurărilor generale sau de nonviață, sau numai la momentul producerii sale, situație specifică asigurărilor de viață, când faptul producerii (decesul) este de necontestat (certus an, incertus quando).

§CAPITOLUL 2. NOȚIUNI GENERALE

Subcapitolul 2.1. Factorii dezvoltării

Codul comercial din secolul al XlX-lea (Codul comercial), care a urmat modelului italian, este încă pus în aplicare, deși unele dintre prevederile sale au fost abrogate sau modificate. Codul este împărțit în patru părți (cărți). Prima parte este în continuare împărțită în paisprezece titluri care conțin reguli generale de comerț (agenți și acte de comerț). Titlul XIII conține reguli de asigurare, unele dintre ele fiind abrogate de legislația post-1989. Cea de-a doua parte este subîmpărțită în nouă titluri care conțin reguli de drept maritim. A treia și a patra parte conțin reguli de faliment, care au fost, de asemenea, abrogate. (Vezi secțiunea privind falimentul). După 1989, Parlamentul României a adoptat legislația în conformitate cu decizia guvernului de a adopta un sistem juridic capitalist.

Legea nr. 15 din 31 iulie 1990, publicată în Monitorul Oficial nr. 98/1990, reglementează reorganizarea întreprinderilor de stat ca preocupări administrate în mod autonom și precizează procedurile de privatizare și de înființare a asociațiilor de întreprinderi private.

Legea nr. 26 din 5 noiembrie 1990, publicată în Monitorul Oficial nr. 121/1990, prevede regulile comerciale și comerciale.

Legea nr. 31 din 15 noiembrie 1990, publicată în Monitorul Oficial nr. 126-27 / 1990, cuprinde formarea, competențele, activitățile și lichidarea parteneriatelor, societățile cu răspundere limitată și societățile pe acțiuni.

Legea nr. 58 din 31 iulie 1991, publicată în Monitorul Oficial din 16 august 1991, modifică și perfecționează Legea nr. 15 în domeniul privatizării comerciale.

Legea nr. 36 din 30 aprilie 1991, publicată în Monitorul Oficial nr. 97/1991, conține regulile de constituire a entităților agricole private.

Decretul nr. 96 din 14 martie 1990, în completarea Legii nr. 31, prevede norme pentru încurajarea investițiilor străine de capital.

Legea nr. 507 din 12 iulie 2002 privind desfășurarea activității comerciale de către persoane fizice a fost publicată în Monitorul Oficial di n 6 august 2002.

Legea asigurărilor – România

Printre principalele acte legislative din acest domeniu se numără:

Legea nr. 136 din 29 decembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial din 30 decembrie 1995, privind asigurarea si reasigurarea si

Legea nr.145 din 24 iulie 1997, publicată în Monitorul Oficial nr. 178 din 1997, privind asigurarea de sănătate.

Potrivit noului Cod civil, dacă nu s-a convenit altfel, contractul de asigurare se reziliază în cazul în care sumele datorate de asigurat cu titlu de primă, nu simt plătite în termenul prevăzut in conți actul de asigurare .

Confruntându-se cu o practică judiciară restrânsă, grefată pe principiile generale ale răspunderii civile delictuale sau contractuale, răspunderea civilă profesională este unul dintre cele mai interesante și fragile domenii ale dreptului civil.

O viitoare reglementare unică a răspunderii civile a profesiilor juridice nu ar fi oportună deoarece există foarte multe diferențe de statut profesional.

In cazul avocaților și a medicilor, răspunderea civilă are fundamentare preponderent contractuală iar în raport cu terții. în mod excepțional, cum ar fi răspunderea civilă a medicilor atunci când este o urgență medicală.

Procedura de soluționare a mior litigii de malpraxis medical este destul de anevoioasă din perspectiva elementelor probatorii deoarece există experți în toate domeniile și activitățile, cu o singură excepție, domeniul medical.

In ceea ce privește instanța competentă, aceasta este judecătoria în a cărei circumscripție teritorială a avut loc actul de malpraxis medical. însă. de preferat ar fi fost o competență alternativă, la alegerea reclamantului așa cum este întâlnită în dreptul muncii, pentru că trebuie să avem în vedere și cazul în care victima se află în imposibilitate de a se deplasa la instanța competentă.

Diferența dintre cele două asigurări de răspundere civilă profesională este aceea că asigurarea de malpraxis se bucură de cea mai detaliată reglementare, asigurarea de răspundere civilă profesională a avocaților neavând o asemenea reglementare care să se ocupe în detaliu.

În următoarea speță vom analiza dacă a fost sau îndeplinită una dintre principalele obligații ale personalului medical, aceea de informare și obținere a consimțământului pacientei și ce a dispus Curtea Europeana a Drepturilor Omului.

Prin hotărârea din 15 ianuarie 2013 pronunțată în cauza Cosma c. României (cererea nr. 8759/05). Curtea a constatat încălcarea aii. 8 din Convenție prin faptul că. pe de o parte. pacienta nu a fost complet informată cu privire la riscurile intervenției medicale, nu s-a obținut consimțământul scris al acesteia, s-a omis efectuarea testelor pre-operative obligatorii, iar pe de altă parte, la momentul respectiv, statul nu asigura iui cadrul legal adecvat pentru reclamantă de a obține un remediu efectiv pentru prejudiciul cauzat.

Reclamanta, de profesie asistentă medicală, a rămas însărcinată in ianuarie 2002. evoluția sarcinii fiind monitorizată de dr. P.C.. medic ginecolog la Spitalul Orășenesc Covasna. iar în a 16-a săptămână a sarcinii fătul a fost diagnosticat cu hidrocefalie. ceea ce l-a determinat pe medic să decidă întreruperea sarcinii.

In acest scop. reclamanta a fost internată în Spitalul Orășenesc Covasna la data de 13 mai 2002. unde i s-a administrat prin perfuzie, iar a doua zi prin injecție abdominală, soluție concentrată de glucoză care a determinat astfel moartea fătului.

In noaptea zilei de 15 mai 2002, deși pacienta se afla îrrtr-o stare critică, pe parcursul transportului ea a fost asistată doar de o asistentă medicală. Ajunsă la Spitalul Județean, medicii au trebuit să procedeze la o histerectornie totală și anexectornie bilaterală pentru a-i salva viața1.

Apreciind că doctorul P.C. a comis erori medicale grave îrr tratamentul efectuat, reclamanta a adresat o plângere Colegiului Medicilor Covasna. care. la 18 septembrie 2002. a ajuns la ruinătoarele concluzii:

întreruperea sarcinii fusese corect indicată:

injectarea soluției de glucoză pe cale abdominală impunea monitorizarea acesteia și o localizare precisă a placentei cu ajutorul unei ecografii care însă lipsea din foaia de observație a pacientei: o atare metodă impunea o prealabilă informare a pacientei asupra posibilelor riscuri si complicații precum și obținerea unui consimțământ scris al acesteia, care de asemenea lipsea din fișa medicală;

CID nu reprezenta o consecință directă a injectării pe cale abdominală a soluției deși reprezintă o rară și gravă complicație rezultată din folosirea acestei metode:

luând în considerare că CID a fost detectată îrr timp util. ceea ce a permis transferul pacientei către un alt spital cu consecința salvării vieții acesteia, nicio neglijență medicală nu a putut fi identificată.

Toate aceste argumente au fost suficiente pentru a determina Curtea să constate că reclamantei i-a fost încălcat dreptul la viață privată prin lipsa de informare a acesteia asupra riscurilor pe care le implica procedura medicală și prin neimplicarea acesteia de către medic la alegerea tratamentului medical administrat. Mai mult. statul nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a asigura la momentul respectiv un sistem legal eficient prin care reclamanta să obțină o reparare adecvată a încălcării dreptului său la viață privată.

Curtea a dispus ca statul pârât să plătească reclamantei. în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii, suma de 6.000 EUR. cu titlu de daune morale.

Costurile privind asigurarea cad în sarcina utilizatorului, dacă prin contract nu se prevede

altfel.

Legea prevede însă și posibilitatea utilizatorului de a-și alege, cu consimțământul finanțatorului, societatea la care se va asigura bunul. In practică totuși, de cele mai multe ori. societățile de leasing simt cele care impun utilizatorului o societate de asigurare, folosindu-se de argumentul că respectiva societate este agreată de finanțator. O astfel de prevedere este contrara legii și ar trebui cenzurată legal prin declararea expresă a nulității acesteia.

Mai nou. societățile de leasing transferă în mod indirect obligația de asigurare către utilizator prin interpunerea unui broker de asigurare. Bunul însă. conform legii, ar trebui asigurat de către societatea de leasing, care după plata ratelor de asigurare, să le refactureze către utilizator. Astfel în cazul producerii riscului asigurat, chiar dacă utilizatorul nu a plătit ratele de asigurare către finanțator, bunul este asigurat la timp prin plata ratelor de către finanțator. In cazul interpunerii brokerului de asigurare, contractul de asigurare se încheie practic intre utilizator și firma de asigurare și astfel, in caz de întârziere a plății primelor de asigurare, finanțatorul, în cazul producerii riscului asigurat, va avea afectat dreptul la despăgubire.

Potrivit art. 26 al ordonanței, indemnizația de asigurare se poate încasa de către finanțator și. în cazul în care aceasta nu acoperă întreaga valoare a bunului din contractul de leasing, acesta se poate îndrepta și împotriva utilizatorului prin întregirea valorii totale a contractului de leasing.

Bineînțeles că și reversul este valabil, astfel finanțatorul nu se poate îmbogăți fără justă cauză prin încasarea unor despăgubiri de depășesc valoarea totală a bunului1.

Contractul de asigurare prevede părți contractante precum cabinetele individuale de avocatură, care încheie fie pentru fiecare avocat, acesta fiind titular sau colaborator, fie în numele cabinetului, elaborându-se un tabel ce turnează să fie anexat la polița de asigurare.

Asigurarea poate fi încheiată și în numele societății civile profesionale, a cabinetelor grupate sau asociate de avocați, de barourile de avocați în numele și pentru fiecare membru.

Mai nou, societățile de leasing transferă în mod indirect obligația de asigurare către utilizator prin n interpunerea unui broker de asigurare. Bunul însă. conform legii, ar trebui asigurat de către societatea de leasing, care după plata ratelor de asigurare, să le refactureze către utilizator. Astfel în cazul producerii riscului asigurat, chiar dacă utilizatorul nu a plătit ratele de asigurare către finanțator, bunul este asigurat la timp prin plata ratelor de către finanțator. In cazul interpunerii brokerului de asigurare, contractul de asigurare se încheie practic între utilizator și firma de asigurare și astfel. în caz de întârziere a plății primelor de asigurare, finanțatorul, în cazul producerii riscului asigurat, va avea afectat dreptul la despăgubire.

Potrivit art. 26 al ordonanței, indemnizația de asigurare se poate încasa de către finanțator și, în cazul în care aceasta nu acoperă întreaga valoare a bunului din contractul de leasing, acesta se poate îndrepta și împotriva utilizatorului pentru întregirea valorii totale a contractului de leasing.

Bineînțeles că și reversul este valabil, astfel finanțatorul nu se poate îmbogăți fără justă cauză prin încasarea mior despăgubiri de depășesc valoarea totală a bunului1.

Instituția răspunderii asigurătorului de răspundere civilă are un regim juridic diferit față de răspunderea învinuitului sau inculpatului ori a pârtii responsabile civilmente. In primul rând. aceste două forme de răspundere au o na tină juridică diferită întrucât, răspunderea asigurătorului este o răspundere contractuală, angajată în baza contractului de asigurare încheiat cu asiguratul și nu o formă a răspunderii civile delictuale. In acest sens s-a pronunțat și Instanța Supremă stabilind că aceasta „participă în calitate de asigurător de răspundere civilă, iar nu ca parte responsabilă civilmente sau garant al plății despăgubirilor civile”'. Drept urmare, asigurătorul nu va putea fi obligat la plata despăgubirilor în solidar cu asiguratul. Tot înalta Curte de Casație și Justiție, a statuat că „nici Legea nr.136/19954 și nici contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă nu prevăd că față de persoanele prejudiciate prin accidente de autovehicule asiguratul și asigurătorul răspund în solidar. Dacă răspunderea părților ar fi o răspundere solidară, ar însemna că. potrivit art. 1042 din Codul civil, creditorul obligației civile s-ar putea adresa la acela care va voi dintre debitori, deci că acesta ar avea dreptul să urmărească pe acel debitor pe care și l-a ales întrucât toți debitorii sunt debitori principali, contrar prevederilor art. 55 alin. (1) din Legea nr.136/1995, redat mai sus. în cazul producerii unui accident de circulație, având ca urmare cauzarea unui prejudiciu, pentru care s-a încheiat un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă, coexistă răspunderea civilă delictuală, bazată pe art. 998 din Codul civil, a celui care. prin fapta sa. a cauzat efectele păgubitoare, cu răspunderea contractuală a asigurătorului, întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condițiile reglementate prin Legea nr. 136/1995”.

Referitor la cuantumul despăgubirilor plătite de societatea de asigurare, art. 50 din Legea nr. 136/1995 stabilește că acestea vor trebui să acopere „sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri”. în schimb, asigurătorii de RCA. potrivit art. 22 pct. 6. 7 din Ordinul nr. 3108/2004. nu acordă despăgubiri pentru „amenzi de orice fel și cheltuieli penale la care ar fi obligat proprietarul sau conducătorul autovehiculului asigurat, cheltuieli făcute în procesul penal de proprietarul, utilizatorul sau conducătorul autovehiculului asigurat, chiar dacă în cadrul procesului penal s-a soluționat și latina civilă a cauzei”. În ceea ce privește Fondul de protecție al victimelor străzii, acesta, potrivit Instanței Supreme, are „calitatea de parte responsabilă civilmente și poate fi obligat singur, iar nu în solidar cu inculpatul, la plata despăgubirilor civile către persoanele păgubite prin accidente de vehicule neasigurat8.

Subcapitolul 2.2 Distribuirea riscului

Riscul și incertitudinea există ori de câte ori viitorul este necunoscut. Omenirea sa luptat de-a lungul veacurilor pentru a face față riscurilor și incertitudinilor, precum și consecințelor acestora și a obținut un nivel modest de succes în acest sens. Într-adevăr, se poate susține că lupta umanității de a gestiona sau de a face față riscului este o temă critică în istoria socială, economică și politică. Persoanele fizice, familiile, companiile, toate se confruntă cu pierderi financiare potențial devastatoare din cauza unei varietăți de pericole. Un program de asigurare este un sistem de protecție împotriva pierderilor monetare cauzate de astfel de pericole. Un număr de persoane sunt de acord să plătească periodic anumite sume (prime) în schimbul garanției că vor fi compensate dacă ar trebui să suporte un anumit pericol sau nefericire. În momentul încheierii contractului, asiguratului i se pun multe întrebări care nu par să aibă importanță. Dar rolul lor este de a strânge date clare și exacte pentru a evita încercările diferite de fraudă.

Potrivit noului Cod Civil, Art.2205, în ceea ce privește riscul de asigurare, contractul de asigurare devine nul, daca înainte de momentul în care obligația asiguratorului produce efecte, riscul asigurat a avut loc sau evenimentul a devenit imposibil, precum si după ce obligația menționată a produs efecte, apariția riscului asigurat a devenit imposibilă. Atunci când asiguratul sau titularul poliței de asigurare plătesc, chiar parțial, prima, acesta are dreptul să îl restituie în mod proporțional în funcție de perioada neexecutată a contractului de asigurare. Suma de bani dintre prima plătită și prima calculată conform paragrafului precedent este restituită asiguratului sau titularului poliței de asigurare numai dacă banii de asigurare nu sunt plătiți sau nu sunt datorate pentru producerea de evenimente perioada de asigurare a asigurării.

Există riscul ca asiguratul să ascundă informații importante, cum ar fi valoarea reală a proprietăților, o altă poliță de asigurare pentru aceeași proprietate sau o stare de sănătate precară la semnarea contractului. Deci, acest tip de chestionar este un mijloc de a proteja companiile de aceste tipuri de fraudă. În România, din punct de vedere juridic, nu există nici o legislație specifică pentru acest domeniu, nici informații centralizate sau o bază de date cu privire la acest fenomen. Pe piața noastră, politicile cele mai expuse fraudei sunt cele pentru mașini și proprietăți. În anul 2010, din totalul polițelor plătite, acest tip a reprezentat 1507 miliarde lei, ceea ce conduce la concluzia că în acel an piața asigurărilor din România a pierdut peste 150 miliarde de lei.

O societate de asigurări își asumă riscurile asiguratului. Analizează anumite elemente, cum ar fi prețurile și probabilitatea de risc, și pe baza acestor studii stabilește primele de asigurare (sumele regulate care trebuie plătite de către asigurat). Atâta timp cât pierderile asigurătorului sunt mai mici decât veniturile din primele și investițiile proprii, acesta are un profit. Dacă pierderile încep să depășească veniturile, compania ar putea fi nevoită să majoreze primele pentru a-și acoperi costurile. În România activitatea de asigurare se referă în principal la obținerea, medierea, negocierea, încheierea contractelor de asigurare și reasigurare; primirea de prime de asigurare, decontare a creanțelor, recesiune și recuperare; investirea fondurilor proprii atrase prin activitatea desfășurată. Asigurătorul poate fi fie o persoană juridică română sau străină, fie o societate mutuală (atât asigurător, cât și asigurată). Toți acești asigurători funcționează prin intermediul unor agenți care sunt autorizați să negocieze sau să încheie contracte cu terțe părți în numele lor, conform unor termeni conveniți; aceste contracte contribuie la formarea portofoliului de asigurări. Atât persoanele obișnuite, cât și companiile pot beneficia de diferitele oferte existente pe piața asigurărilor. Protecția este disponibilă pentru toată lumea în mai multe forme; tot ce trebuie să faceți este să alegeți cel potrivit pentru situația respectivă. În România există acum aproximativ 5 milioane de persoane care beneficiază de astfel de servicii; aproape 1 milion dintre aceștia au asigurări de viață. În modelele de referință ale alegerii cererii și ofertei de asigurare nu există niciun rol pe care guvernul ar trebui să îl joace, deoarece se presupune că piețele satisfac condițiile de concurență perfectă. Aceasta înseamnă că există cunoștințe complete atât de către consumatori, cât și de către asigurători cu privire la risc, astfel încât nu este nevoie ca niciun grup extern să furnizeze informații părților relevante. Intrarea și ieșirea fără costuri ale firmelor există astfel încât nicio firmă să nu obțină profituri excesive . Deoarece există informații perfecte cu privire la risc, asigurătorii nu se confruntă cu probleme de selecție adversă în cazul în care nu pot distinge riscurile ridicate de riscurile scăzute. Contractele de asigurare sunt supuse riscului moral în cazul în care asigurătorii se comportă diferit (în cazul în care asigurătorii informați știu când sunt neatenționați și ajustă primele în mod nejustificat), atunci când informațiile sunt incomplete, oricare dintre aceste condiții pot conduce la eșecul pieței și există posibilitatea ca intervenția guvernamentală să îmbunătățească eficiența conform teoriei pozitive a cererii și a ofertei. Se pot face schimbări care ar putea fi benefice reciproc (îmbunătățirea eficienței) și există motive politice care să motiveze organele legislative să facă aceste schimbări.

Subcapitolul 2.3. Caracterizarea contractului de asigurare

În România, putem spune că piața asigurărilor se află la o răscruce de drum. rezultatele obținute anul trecut de companiile de asigurări din România, chiar dacă au avut o pantă pozitivă, nu au fost atât de impresionante încât să modifice în mod substanțial dinamica pieței. Un studiu realizat de Roland Berger1 arată că piața asigurărilor din țara noastră este situată pe una din ultimele poziții, în comparație cu celelalte țări candidate la Uniunea Europeană. De asemenea, rezultatele obținute de cele zece țări candidate (Ungaria, Polonia, Cecul Republicii, Bulgaria, Slovacia, Slovenia, România, țările baltice) sunt mult sub rezultatele obținute de membrii actuali ai Uniunii Europene. Statele în cauză au acumulat, în ceea ce privește prima brute colectată, 9.446 mil. USD, din care piața Poloniei reprezintă peste 40%, în timp ce Polonia, Republica Cehă și Ungaria împărtășesc împreună peste 72% din piața examinată. În ciuda unor diferențe, aceste piețe au multe caracteristici. De exemplu, piața serviciilor predomină puternic pe fiecare dintre piețele menționate. Asigurarea automobilelor deține în mod cumulat cea mai mare parte a pieței, urmată îndeaproape de asigurările de incendiu și de proprietate. Un număr mic de concurenți, în principal în proprietate străină, domină piața de viață. În ceea ce privește prima brută încasată, principalii trei concurenți dețin 75% până la 90% din piața de viață în fiecare dintre sistemele economice considerate, în timp ce cota de piață a primelor cinci se apropie de 82% până la 97%. De remarcat că în anul 2010 în Slovenia funcționau doar 17 companii de asigurări, campionul regional în ceea ce privește cheltuielile brute / locuitor (366 USD), în timp ce 73 de companii au fost autorizate pe piața din România, unde cheltuielile brute / ultima (1,8 USD). Rata de penetrare, unul dintre indicatorii care reflectă cel mai bine importanța sectorului de asigurări în economie, este de 3,4% din PIB în UE și de 2% în țările candidate. În România, rata de penetrare, care stabilește relația veniturilor asigurătorilor față de primele pe cap de locuitor, deși cu un trend ascendent (echivalentul a 11,8 $ în 2011 comparativ cu 10,6 $ în 2010), continuă să stagneze la niveluri foarte scăzute .

Când vorbim despre asigurarea de viață, diferențele sunt chiar mai mari în UE cu -4,9% și doar 1% în cele zece țări. România este una dintre țările care contribuie la creșterea acestor diferențe. În 2010, de exemplu, în România, asigurările reprezentau doar 0,75% din PIB, iar situația nu sa schimbat mult de atunci. Atunci când analizează densitatea polițelor de asigurare, România este din nou cu mult în urma celorlalte nouă țări. Dacă Slovenia avea 336 $ pe cap de locuitor pentru polițele de asigurare, Polonia avea 117 $, iar Ungaria avea 124 $, România este din nou ultima cu 12,5 $ pe cap de locuitor. Acest studiu comparativ arată că Polonia este singura țară compatibilă cu UE, atât din punct de vedere al rezultatelor, cât și din punct de vedere legislativ. Din 33 de companii de asigurări din Polonia, 17 au capital majoritar străin. Această situație poate fi explicată prin condițiile economice nefavorabile, care au un impact negativ asupra pieței asigurărilor, cum ar fi rata mare a inflației, deprecierea monedei naționale, politica fiscală excesivă și scăderea puterii de cumpărare a populației. Studiul realizat de Roland Berger trage concluzii explicite cu privire la această chestiune: primele brute colectate pe locuitor se află într-o relație aproape liniară cu produsul intern brut pe cap de locuitor. Slovenia și România se află la extrema acestei linii, cheltuielile pentru prime de asigurare de viață pe cap de locuitor nu cresc proporțional cu indicele libertății economice (care arată o capacitate mai mare de a salva în valute greu) și este, de asemenea, într-o relație indirectă cu salariul mediu lunar (ceea ce sugerează că asigurarea educația în legătură are o influență mai mare).

Țările în care piața de asigurări este cea mai dezvoltată sunt în mod clar cele în care politica monetară și stabilitatea prețurilor, pe de o parte, și capacitatea de economisire a monedelor grele, pe de altă parte, reprezintă o realitate economică. Liderii în această privință sunt Republica Republică și Republica Slovacă. Există o întrebare principală privind asigurarea în termen de Cadrul economic: care este partea esențială și semnificativă a unei asigurări care o face să fie diferită de alte aspecte economice? B. Csakany consideră că există trei trăsături principale ale asigurărilor: existența riscului, a comunității de risc și a reciprocității în susținerea daunelor. Conform altor autori, caracteristicile exclusive ale asigurărilor sunt scopul și metoda; – compensarea prejudiciilor cauzate de calamități naturale și accidente, prevenirea daunelor (cu consecința subsidiară a finanțării și creditării economiei naționale); metoda – acoperirea unor riscuri, fundamentul unei comunități de risc, toate acestea fiind materializate prin crearea și utilizarea fondului de asigurări. Sensul economic al asigurării ține seama de următoarele caracteristici exclusive: a) existența riscului; b) existența unei comunități de risc; c) crearea fondului de asigurări, prin colectarea primelor plătite de persoanele asigurate și prin utilizarea acestui fond în conformitate cu principiul reciprocității. Piața asigurărilor are câteva caracteristici, dar cele mai importante sunt: ​​atomicitatea participanților, fluiditatea pieței, mobilitatea perfectă a factorilor de producție, transparența pieței și omogenitatea produselor.

Aceste caracteristici reprezintă, de asemenea, piața presupusă de asigurare cu concurență perfectă, cu explicația că acestea acționează diferit în funcție de trăsăturile esențiale ale participanților, de fluiditatea și transparența, de mobilitatea factorilor de producție și de omogenitatea asigurării produse. Omogenitatea produsului: În general, asigurarea este văzută de clienți ca un bun. Produsele unui asigurător sunt considerate identice sau ușor de înlocuit cu produsele unui alt asigurător. Pe piața asigurărilor se comercializează o gamă largă de produse, care constau în asigurări pentru diverse riscuri. Un tip de asigurare nu poate fi înlocuit cu altul. De exemplu, produsul "asigurarea autovehiculelor pentru daune" nu poate fi înlocuit nici de produsul "asigurarea de răspundere civilă pentru autovehicule" și nici de produsul "asigurare de viață". Societățile de asigurare contractează asigurare pentru aceleași riscuri. Transparența pieței înseamnă că toți agenții comerciali sunt perfect informați, au o cunoaștere completă a elementelor pieței și a schimbărilor care ar putea interfera cu aceasta. Pentru un produs este suficient a se cunoaște prețul acestuia, scris pe o eticheta sau publicat cumva. Pentru a obține informațiile necesare pentru a lua o decizie, persoanele interesate trebuie să facă apel la un specialist, respectiv la un agent de asigurări. O piață este considerată a fi atomizată atunci când adună un număr atât de mare de cumpărători și furnizori încât niciunul dintre participanți nu poate influența funcționarea acesteia. Fluiditatea pieței apare atunci când cumpărătorii își pot alege în mod independent proprii furnizori, iar producătorii pot intra independent sau pot părăsi o anumită piață. Creșterea sau scăderea numărului de organizații de asigurare este rezultatul apariției pe piață a unor noi societăți, asociații mutuale sau alte tipuri de organizații, simultan cu părăsirea altor persoane prin lichidare, fuziune sau schimbare în obiectul de activitate. Astfel de fluctuații arată că piața asigurărilor nu este o piață apropiată, ci o piață deschisă, în schimbare. Mobilitatea perfectă a factorilor de producție: Natura activității de asigurare și reasigurare pentru persoane, bunuri, responsabilitatea civilă oferă un caracter limitat mobilității factorilor de producție în acest domeniu. Pe piața asigurărilor, mobilitatea factorilor de producție se limitează, în primul rând, la menținerea muncii și a capitalului între cele câteva categorii de asigurări și reasigurări proclamate în fiecare țară și între diferitele tipuri de organizații de asigurări. Limitarea libertății de intrare și părăsirea piețelor de asigurări reprezintă o modalitate de a reduce concurența. Pot fi adoptate legi care pot mări capitalul minim cerut pentru a începe și pentru a continua un anumit tip de activitate de asigurare. Barierele la intrare pot fi create de guvern, probabil la cererea asigurătorilor deja existenți. Cererea de asigurare provine de la persoane fizice și juridice care pot fi asigurate și care doresc să contracteze diferite tipuri de asigurare.

Deși toate contractele partajează concepte fundamentale și elemente de bază, contractele de asigurare dețin în mod obișnuit un număr de caracteristici care nu se regăsesc pe scară largă în alte tipuri de acorduri contractuale. Cele mai frecvente dintre aceste caracteristici sunt:

Dacă o parte la un contract ar putea primi cu mult mai multă valoare decât cea pe care o renunță în condițiile acordului, contractul este declarat atent. Contractele de asigurare sunt de acest tip deoarece, în funcție de șansă sau de un anumit număr de rezultate nesigure, asiguratul (sau beneficiarii săi) poate primi în mod substanțial mai mult în câștigurile de plată decât a fost plătit societății de asigurări în dolari de primă.

Într-un contract de adeziune, una dintre părți redactează contractul în întregime și o prezintă celeilalte părți pe baza unei "luări sau ieșiri"; partea care primește nu are opțiunea de a negocia, revizui sau șterge orice parte sau dispoziție a documentului. Contractele de asigurare sunt de acest tip, deoarece asigurătorul scrie contractul, iar asiguratul fie "aderă" la acesta, fie îi este refuzată acoperirea. În cadrul unei instanțe judecătorești, atunci când trebuie să se facă determinări legale din cauza ambiguității într-un contract de aderare, instanța va face interpretarea împotriva părții care a scris contractul. În mod normal, instanța va acorda orice așteptare rezonabilă din partea asiguratului (sau a beneficiarilor acestuia) care decurge dintr-un contract de asigurări pregătit.

Deși toate contractele trebuie să fie executate cu bună-credință, contractele de asigurare sunt menținute la un standard și mai ridicat, necesitând cea mai mare parte a acestei calități între părți. Datorită naturii unui contract de asigurare, fiecare parte are nevoie – și are dreptul legal – să se bazeze pe reprezentările și declarațiile celuilalt. Fiecare partid trebuie să aibă o așteptare rezonabilă că cealaltă parte nu încearcă să înșele, să inducă în eroare sau să ascundă informații și se întrunește într-adevăr cu bună-credință. Într-un contract de bună credință, fiecare parte are datoria de a dezvălui toate informațiile materiale (adică informații care ar influența probabil decizia unei părți de a intra sau de a refuza contractul) și, dacă astfel de date nu sunt dezvăluite, altă parte va avea, de obicei, dreptul de a anula acordul.

Un contract executoriu este unul în care convențiile uneia sau mai multor părți la contract rămân parțial sau total nerealizate. Contractele de asigurare intră în mod obligatoriu sub această definiție strictă; desigur, în asigurare și acord este stipulat că asigurătorul își va îndeplini obligația numai după ce vor avea loc anumite evenimente (cu alte cuvinte, vor apărea pierderi).

O altă caracteristică unică a contractelor de asigurare este asigurarea unilaterală. Un contract de asigurare unilaterală se bazează pe premisa că o anumită parte face o promisiune și, în schimb, va primi un act specific de la o altă parte. Aceasta este contrariul unui contract de asigurare bilaterală, unde fiecare parte specifică va promova promisiunile. Atunci când vine vorba de contractele de asigurare care sunt unilaterale, un asigurat este responsabil de plata primelor, în timp ce societatea este responsabilă pentru plata înapoi a asiguratului pentru eventualele pierderi acoperite care se produc.

Un contract poate fi bilateral sau unilateral. Într-un contract bilateral, fiecare parte își schimbă promisiunea pentru o promisiune. Cu toate acestea, într-un contract unilateral, promisiunea unei părți este schimbată pentru un act specific al celeilalte părți. Contractele de asigurare sunt unilaterale; asiguratul efectuează actul de plată a primei de poliță și asigurătorul promite să ramburseze asiguratului pentru eventualele pierderi acoperite care pot apărea. Trebuie remarcat faptul că, odată ce asiguratul a plătit prima de politică, nu este nevoie de nimic altceva; nu s-au făcut alte promisiuni de performanță. Numai asigurătorul a încheiat o acțiune ulterioară și numai asigurătorul poate fi tras la răspundere pentru încălcarea contractului. O condiție este o prevedere a unui contract care limitează drepturile prevăzute în contract.

Pe lângă faptul că sunt executorii, aleatorii, de adeziune și cu bună credință, contractele de asigurare sunt, de asemenea, condiționate. Chiar și atunci când este suferită o pierdere, trebuie îndeplinite anumite condiții înainte de intrarea în vigoare a contractului. De exemplu, persoana sau beneficiarul asigurat trebuie să îndeplinească condiția de a prezenta societății de asigurare dovezi suficiente de pierdere sau de a dovedi că are un interes asigurător în persoana asigurată. Condițiile de contracte de asigurare pot fi definite ca acele asigurări care au o prevedere într-un contract sau contract care au capacitatea de a limita anumite lucruri în contract. De exemplu, un beneficiar va primi un beneficiu de la un trust sau de o voință, cu condiția ca asiguratul să treacă. Condiția trebuie mai întâi îndeplinită înainte ca beneficiarul să poată primi orice tip e de a beneficia de voință sau de încredere. Alt tip de asigurare condiționată este o clauză de sinucidere, care de obicei precizează că o plată la moarte nu este autorizată în cazul în care asiguratul moare într-o manieră de sinucidere. O clauză de sinucidere este un tip de condiție ulterioară, care este un act care apare care termină un contract. În schimb, o condiție precedentă este un act care trebuie să aibă loc mai întâi pentru ca contractul să fie onorat. Un exemplu al unui contract precedent ar fi un acord între un cumpărător de origine și un vânzător care spune că o inspecție trebuie mai întâi furnizată înainte de efectuarea unei tranzacții. Există două tipuri de condiții de bază: condițiile precedente și condițiile ulterioare. O condiție precedentă este orice eveniment sau act care trebuie să aibă loc sau să fie efectuat înainte de acordarea dreptului contractual. De exemplu, înainte ca o persoană asigurată să poată beneficia de prestații medicale, trebuie să se îmbolnăvească sau să se rănească. Mai mult, înainte ca un beneficiar să primească un beneficiu de deces, asiguratul trebuie să devină de fapt decedat. O condiție ulterioară este un eveniment sau un act care servește la anularea unui drept contractual. O clauză de sinucidere este un exemplu al unei astfel de condiții. Clauzele tipice de sinucidere anulează dreptul de plată a decesului în cazul în care persoana asigurată își ia viața în termen de doi ani de la data intrării în vigoare a politicii de asigurare de viață. Contractele de asigurări sunt de obicei acorduri personale între compania de asigurări și persoana asigurată și nu sunt transferabile altei persoane fără consimțământul asigurătorului. (Asigurările de viață și unele polițe de asigurare maritimă sunt excepții notabile față de acest standard.) De exemplu, dacă proprietarul unei mașini vinde vehiculul și nu se prevede ca cumpărătorul să continue asigurarea existentă a mașinii (care, este vorba de scrierea noii politici), atunci acoperirea va înceta odată cu transferul titlului către noul proprietar. Garanții și reprezentări Garanția este o declarație care este considerată garantată a fi adevărată și, odată declarată, devine o parte efectivă a contractului.

De obicei, o încălcare a garanției oferă motive suficiente pentru anularea contractului. Dimpotrivă, o reprezentare este o afirmație care se crede a fi adevărată pentru cele mai bune cunoștințe ale celeilalte părți. Pentru a anula un contract bazat pe o declarație greșită, o parte trebuie să dovedească faptul că informațiile false prezentate sunt într-adevăr importante pentru acord. În conformitate cu legile majorității statelor și în cele mai multe cazuri, răspunsurile pe care o persoană le oferă unei cereri de asigurare sunt considerate a fi reprezentări și nu garanții. Ca exemplu, luați în considerare o persoană care caută o asigurare de viață. El sau ea ar fi în mod obișnuit obligat să completeze o cerere, pe care ar fi solicitat sexul și vârsta solicitantului. Exactitatea acestor informații este necesară pentru ca asigurătorul să își poată corecta riscurile și să determine prima de politică. În cazul în care solicitantul dă aceste răspunsuri incorect, acestea ar fi considerate (în absența unei fraude directe) drept denaturări și ar putea fi utilizate de societate ca o bază pentru anularea politicii.

De exemplu, în cazul în care un solicitant de asigurare își păstrează în mod intenționat intenția de a obține o acoperire sau de a face o plângere falsă, ar putea fi foarte bine motivarea acuzației de fraudă. Cu toate acestea, în cazul în care un solicitant declară în mod eronat o anumită informație fără intenția de câștig (cum ar fi, de exemplu, că nu a dezvăluit un tratament medical că aplicația nt este personal stânjenit să discute), atunci nu a avut loc nicio fraudă. Atunci când o persoană își asumă identitatea altcuiva pentru a comite o fraudă, acea persoană se face vinovată de infracțiunea de falsificare a identității). De exemplu, o persoană care ar putea fi refuzată pentru acoperirea de asigurare din cauza unei sănătăți discutabile ar putea cere unui prieten să stea pentru el (sau ea) pentru a finaliza un examen fizic. Parol (sau oral) regulă de probă. Acest principiu limitează efectele că declarațiile orale făcute înainte de executarea unui contract pot avea asupra contractului. Presupunerea este că orice acorduri orale încheiate înainte de încheierea contractului au fost incluse automat în redactarea contractului. Odată ce contractul este executat, orice declarații orale prealabile nu vor fi permise, prin urmare, în cadrul unei instanțe judecătorești să modifice sau să contracareze contractul.

La 28 iunie 2018, Guvernul României a aprobat proiectul de lege privind societățile mutuale de asigurări, care va fi trimis în curând Parlamentului pentru dezbateri și aprobare. Prin asigurarea reciprocă, participanții vor câștiga încrederea în avantajele conceptului de asigurare a riscurilor pe care nimeni nu ar putea să-l suporte dacă s-ar confrunta numai cu pierderea. Sistemul societăților mutuale ar trebui să pună asigurări la îndemâna românilor și companiilor românești, salariile și nevoile lor Societățile de asigurări se întorc la români, dar cetățenii se vor uita de asemenea la asigurare Oamenii pot deveni asigurători proprii în societățile mutuale, cu inițiativa proiectului de lege și vicepreședintele sectorului de asigurări ASF .În conformitate cu proiectul de lege, "Companiile mutuale urmăresc să acopere, prin contracte de asigurare, riscurile membrilor lor și plata indemnizațiilor și indemnizațiilor de asigurare pentru beneficiarii contractelor și / sau terții care sunt vătămați în caz de riscuri asigurate și care sunt finanțați, în principal prin contribuții ale membrilor. "Principalele prevederi ale proiectului de lege sunt: ​​ companiile mutuale poartă doar asigurarea și operațiunile direct legate de această activitate pentru membrii lor, pe baza principiului reciprocității, având atât calitatea asiguratului, cât și colectiv, asigurătorul, numărul membrilor fondatori ai societăților mutuale, la înființarea acestora, este de cel puțin 5 ani, nu sunt condiționate de dobândirea calității asiguratului în momentul stabilirii; resursele financiare ale societăților mutuale sunt constituite din: fondul inițial, fondul de compensare pentru situații nefavorabile, contribuții fixe si / sau variabile, contribuții suplimentare, alte resurse furnizate în actul constitutiv. Contribuțiile membrilor sunt plătite exclusiv în numerar, fără să se facă nicio contribuție în natură. • Societățile mutuale își organizează conducerea în mod similar cu societățile pe acțiuni prevăzute de Legea nr. 237/2015. A.S.F. autorizează funcționarea societăților mutuale. Mandatul primilor directori, al primilor membri ai consiliului de supraveghere și al primilor membri ai consiliului de administrație este de 4 ani. Companiile mutuale pot acționa oriunde în Europa, inclusiv pentru a face afaceri în baza dreptului de stabilire sau libertatea de a presta servicii. Dacă la un moment dat vrea să devină o societate pe acțiuni, societatea mutuală se poate transforma într-o societate de asigurări. Companiile mutuale sunt supuse acțiunilor de supraveghere ale Autorității de Supraveghere Financiară din România. Legea intră în vigoare la trei zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, cu excepția art. 29 – Măsuri de sancționare și sancționare, care intră în vigoare la 30 de zile de la publicare.

Subcapitolul 2.4. Elemente contractului de asigurare

Elementele unui contract de asigurare sunt condițiile standard care trebuie îndeplinite sau convenite de ambele părți în contract. În ceea ce privește asigurarea, acestea sunt condițiile fundamentale ale contractului de asigurare care leagă ambele părți, validează acordul și-l fac executoriu prin lege.

Contractele de asigurare pot fi create pentru toate tipurile de asigurări; viață, auto, acasă sau handicap, doar pentru a numi câteva. Aceste documente sunt utilizate pentru a stabili regulile și reglementările care stabilesc anumite condiții, liniile directoare care trebuie îndeplinite și orice excluse din asigurare. Aceste orientări trebuie îndeplinite de ambele părți; asigurătorul și asiguratul. Asigurătorul garantează, în esență, că vor plăti, în caz de necesitate, suma stabilită de asigurat. Aceste linii directoare garantează că fiecare parte este sigură și protejată dacă se utilizează asigurarea. Fiecare contract este unic pentru asigurarea sa; cu toate acestea, există elemente care sunt standard.

Pentru ca un contract de asigurare să fie obligatoriu din punct de vedere juridic, anumite condiții esențiale trebuie să fie stipulate în contract. Elementele juridice ale unui contract general de asigurare sunt : oferta si acceptarea, capacitatea juridică, scop legal, existența unei indemnizații, un interes, bună credință, subrogare, cesiune și nominalizare, garanți, cauză apropiată returnarea primei.

Elementele generale ale contractului pot fi elaborate în continuare, după cum urmează.

Ofertă și acceptare: Asiguratul face o ofertă prin depunerea unei cereri către compania de asigurări. Asigurătorul acceptă și confirmă cererea și emite o politică.

Examinare: Primele plătite de asigurat asigurătorului. Acesta include, de asemenea, banii plătiți de compania de asigurări atunci când asiguratul depune o plângere.

Capacitatea juridică: Asiguratul trebuie să aibă competență juridică înainte de a încheia un acord cu asigurătorul. Asigurătorul trebuie să fie, de asemenea, competent și licențiat în conformitate cu legislația în vigoare pentru a asigura asigurarea.

Scopul juridic: Scopul eliberării politicii de asigurare trebuie să se încadreze în cadrul legal. Un contract de asigurare care încurajează o activitate ilegală este nevalid.

Propunerea, care este, de obicei, un document emis de asigurator în format standardizat, care se adresează limitelor intereselor părților la contractul de asigurare și condițiilor inițiale și valorii acordării și compensării;

Politica, care este documentul principal care reglementează responsabilitățile și obligațiile fiecărei părți și dacă contractul este stabilit de asigurător, prin reguli impuse de lege și organele oficiale care supraveghează această afacere.

În multe situații, în special în ceea ce privește asigurarea, parametrizată prin lege sau reglementările organismelor publice, poate fi utilizată pentru a asigura biletul, oferind cerința propunerii și înlocuirea politicii.

Beneficiarul, care este persoana sau entitatea care solicită valoarea compensației în cazul producerii accidentului prevăzut în poliță. În unele cazuri, destinatarul poate fi, de asemenea, stipulant și asigurat; Asigurătorul, care este compania care primește contractul de asigurare și care este obligată să plătească despăgubirile acordate în caz de accident. Riscul, care este evenimentul ipotetic care cauzează daunele fizice, morale sau active asiguratului și din cauza contractului de asigurare. Revendicarea, care este dăunătoare pentru evenimentul conținut în contractul de asigurare, premiul, care este suma cu care asiguratul a plătit pentru asigurarea siguranței și este primit de asigurător ca plată pentru asumarea riscului.

§CAPITOLUL 3. STUDIU DE CAZ: JURISPRUDENȚĂ

În continuare , analizăm cazul din dosarul 11728/299/2014, care a fost pe rolul Judecătoriei Sector 1, al unei societăți cu răspundere limitată, , domeniul de activitate fiind construcțiile, care este chemată în garanțe de o societate de asigurări în vederea despăgubirii prejudiciului suferit prin defectarea autoturismului unui conducător auto, persoană fizică pe strada construită de către această societate de construcții, stradă care este în termenul de garanție lucrări. Prin prisma resurselor interne și examinarea momentelor esențiale în construirea apărării, vom corobora analiza asupra deciziei instanței: Judecătoria Sector 1, în ceea ce privește de cizia pronunțată. În fapt, ADMINISTRAȚIA STRĂZILOR ȘI APA NOVA BUCUREȘTI, au fost chemate în judecată de către SC OMNIASIG VIENNA INSURANCE GROUP S.A., pentru a fi obligate la plata unei sume cu titlu de despăgubiri civile , la plata dobânzii legale aferentă sumei menționate, conform art.3, alin.2 din O.G. NR. 13/2011, de la data plății despăgubirilor , până la achitarea integrală a debitului, cât și la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea acțiunii, reclamanta arată că la data de 08.07.2011, autoturismul , asigurat, a fost avariat în timp ce circula pe stradă din pricina unor fisuri în carosabil. Administrația Străzilor a chemat în judecată pe subsemnata S.C. TEHCON EDILITARE & INFRASTRUCTURA S.R.L., societate în present în procedura de insolvență, dar activă la data cu pricina, pentru ca , în cazul în care vor fi obligați la plata sumelor cerute de reclamanta OMNIASIG VIENNA INSURANCE GROUP S.A., să fie obligați la plata sumei cu titlu de despăgubiri civile , la plata dobânzii legale aferentă sumei menționate, conform art.3, alin.2 din O.G. NR. 13/2011, de la data plății despăgubirilor , respectiv până la achitarea integrală a debitului, cât și la plata cheltuielilor de judecată.

În baza Contractului de lucrări nr. 28/05.07.2010, încheiat între Administrația Străzilor(București) în calitate de Achizitor și S.C. TEHCON EDILITARE & INFRASTRUCTURA S.R.L. , în calitate de Excecutant, s-au realizat lucrări de reabilitare sistem rutier și pe strada cu pricina,, astfel, prin Procesul Verbal s-a preluat amplasamentul de la Asministrația Străzilor. În baza Managementului de trafic, întocmit de către societatea de construcții pentru stradă s-a obținut Avizul nr. 296, de la Brigada de Poliție Rutieră- Biroul Semnalizare, privind lucrarea în zona drumului public în perioada 22.06.2011-22.09.2011.

În susținerea excepției admisibilității cererii de chemare în garanție formulată de către ADMINISTRAȚIA STRĂZILOR, societatea de construcții a invocat dispozițiile art. 26,, Soluționarea litigiilor”, din Contractul de lucrări nr. 28/05.07.2010, în conformitate cu care , Achizitorul și Executantul vor rezolva pe cale amiabilă orice neînțelegere sau dispută în legătură cu îndeplinirea contractului, iar numai dacă după 15 zile de la începerea tratativelor, nu reușesc să soluționeze disputa, fiecare parte poate solicita fie prin arbitraj la camera de comerț și Industrie a României, fie de către instanțele judecătorești competente din România. În ipoteza în care s-ar fi presupus existența unor eventuale neconformități sau deficiențe privind modul de lucru al societății noastre în vederea reabilitării sistemului rutier pe strada Pescarilor în baza Contractului de lucrări nr. 28/05.07.2010, Achizitorul Administrația Străzilor era obligat să respecte iniția prevederile art. 26 din contractul menționat , referitoare la soluționarea pe cale amiabilă a litigiilor. Mai mult , ținând cont că Administrația Străzilor cunoștea existența asigurării de răspundere civilă( fapt precizat și î cererea de chemare în garanție ), pentru lucrarea ,, Reabilitare sistem rutier pe strada Pescarilor”, încheiată în baza prevederilor art. 20,, Asigurări” din contractual de lucrări nr. 28/05.07.2010. Consideră că, în cazul în care vor fi obligați la plata sumelor cerute de reclamanta , asiguratorul OMNIASIG VIENNA INSURANCE GROUP S.A., va trebui să suporte plata sumei cu titlu de despăgubiri civile, la plata dobânzii legale aferente sumei menționată, conform art. 3, alin.2din OG. NR. 13/2011, de la data plății despăgubirilor , până la achitarea integrală a debitului, cât și la plata cheltuielilor de judecată, în baza poliței de asigurare nr. CAR002646-22.07.2010, cu actele adiționale aferente, pentru lucrarea ,,Reabilitare Sistem Rutier- Str…….”.

Remarcăm aici faptul că societatea de construcții are un prejudiciu mai vechi suferit de la aceeași reclamantă, aceasta fiind asigurator al lucrărilor care implică strada unde s-a produs prejudiciul conducătorului auto din acest dosar. Contractul asigurat de OMIASIG este unui de tip FIDIC, model European, încheiat de societatea de construcții în cauză cu PRIMĂRIA SECTOR 2, adiționat cu Act Aadițional 1 și accord de asociere Administrația Străzilor.

Având în vedere prevederile art. 2519, alin. 1, Dreptul la acțiune întemeiat pe un raport de asigurare sau reasigurare se prescrie în termen de 2 ani” și art. 2523 ,, Prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui”, astfel, face precizarea că Asigurarea de răspundere civilă încheiată cu asiguratorul OMNIASIG VIENNA INSURANCE GROUP S.A. nu este prescrisă, deoarece societatea noastră doar la data de 22.07.2014(prin comunicarea cererii de chemare în garanție), a luat la cunoștință despre existența producerii incidentului rutier din data de 08.07.2011. A rugat ca instanța să constat ecă subscrisa și-a îndeplinit obligațiile legale de semnalizare conform prevederilor contractului nr. 28/05.07.2010-Reabilitare sistem rutier pe prin semnalizarea lucrărilor conform avizului nr. 296- eliberat de către Brigada de Poliție Rutieră, a schemei de semnalizare temporară pe durata execuției lucrărilor de refacere sistem rutier , fapt dovedit și prin Procesul Verbal nr. DMQ178, încheiat la data de 29.06.2011 , de care responsabilii împuterniciți ai societății pentru lucrările de reabilitare pe Str. Pescarilor , în urma verificărilor de rutină realizate în perioada respectivă. Mai mult, în perioada respectivă , nu s-au dispus măsuri de sancționare împotriva societății

În ceea ce privește respingerea cererii de chemare în judecată, formulată de Vienna Insurance Group SA, societatea de construcții a învedereat instanței faptul că, reclamanta la dosarul cauzei nu a depus nici-o fotografie care să ateste, pe de/o parte, locul producerii incidentului rutier și avariile suferite de autoturismul și faptul că este pretinsă nesemnalizată este cauza avariei. Astfel, nu se poate reține culpa societății noastre în temeiul răspunderii civile delictuale, având în vedere faptul că nu s-a probat sub nici-o formă de către reclamant (OMNIASIG VIENNA INSURANCE GROUP SA)sau administrația străzilor că societatea noastră, în momentul producerii incidentului în data de…, a lăsat nesemnalizată corespunzător, astfel încât s-au produs avariile suferite de autoturism. Termenele au fost amânate în mod repetat pentru a se aduce raportul de expertiză care întârzia să apară, expertul fiind convocat de OMNIASIG, care a achitat și onorariul.

Comentariu:

Față de prevederile Art. 1357-1371 din Noul Cod Civil, nu s-a făcut dovada faptului că societatea de construcții ne-am îndeplinit obligația de a semnaliza corespunzător lucrările de reabilitare sistem rutier efectuate pe strada Avrig și nici nu s-a dovedit faptul că prejudiciul suferit de conducătorul autoturismului a fost cauzat într-adevăr  de către canalul nesemnalizat , ridicat prea mult de la nivel, aflat pe str. Avrig și nici într-un alt loc din București( Aici juristul și departamentul tehnic au primit în final fotografiile avariilor, iar prejudiciul din raportul expertizei viza daune la nivel de oglindă și portieră care în nici un caz nu puteau fi cauzate de un capac de canal- societatea a depus la dosar planul de construcție a canalelor, avizat și semnat de părți care atestau faptul că, canalele nu s-au ridicat deasupra carosabilului decât cu un nivel admis de 10 cm, care nu puneau traficul în pericol). Totodată, nu s-a dovedit faptul că producerea incidentului nu a avut loc din cauze imputabile conducătorului autoturismului, cum ar fi modalitatea necorespunzătoare de conducere a autoturismului, neadaptarea vitezei la condițiile de drum, neatenția conducătorului autoturismului, consumul de băuturi alcoolice, probleme tehnice la autoturism, etc.

Totodată, facturile, comanda de lucru și procesul verbal de constatare încheiat între asigurat și asigurator, depuse la dosarul cauzei nu pot fi acceptate ca dovadă a unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul constatat, deoarece acestea reprezintă o simplă atestare a declarației asiguratului, fiind dovada faptului că asiguratul a dat acea declarație pe propria răspundere și nu alta la fața locului în prezența organelor de Poliție. De asemenea, societatea de construcții nu a fost convocată la locul unde s-a produs incidentul rutier, susținerile reclamantei, întemeiate pe simpla reclamație a asiguratului sunt nefondate. În declarația pe propria răspundere, conducătorul auto avea tot interesul să declare că incidentul rutier s-a produs din cauze care nu îi sunt imputabile, sau să nu declare circumstanțele ce i-ar fi putut fi defavorabile, pentru a beneficia de avantajele asigurării facultative (CASCO) fără a se reține un incident rutier din culpa sa, precum și pentru a evita sancțiunile contravenționale. Prin umrare, apreciem faptul că cererea de chemare în judecată, respectiv cererea de chemare în garanție, se întemeiază pe simple afirmații (declarația pe propria răspundere a conducătorului auto) neexistând încheiat cel puțin un proces verbal de constatare la data și locul producerii incidentului de către organele de Poliție, astfel nu se poate atrage răspunderea pecuniară a societății noastre cu privire la evenimentul produs , din moment ce vinovăția chematului în garanție nu a putut fi dovedită sub nici-o formă în această cauză.

În concluzie, atâta vreme cât nu este probată existența legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și incidentul rutier pe de/o parte și vinovăția societății noastre pe de altă parte, solicităm respingerea cererii de chemare în garanție formulată de către Administrația Străzilor, respectiv a cererii de chemare în judecată formulată de către OMNIASIG VIENNA INSURANCE GROUP SA ca fiind neîntemeiate și nelegale. În drept, societatea și –a întemeiat apărarea pe dispozițiile Art. 205-208 și Art. 249, Cod Procedură Civilă, Art. 1357-1371 N.C.C., contract nr.  28/5.07.2010… autorizația de construire nr. 101/…, avizul nr. 296/…. eliberat de Brigada de Poliție Rutieră-Biroul Semnalizare și procesul verbal de control nr. DMQ 178/… În probațiune, a solicitat adiministrarea probei cu înscrisuri, cât și alte probe necesare soluționării litigiului. De asemenea, S.C. TEHCON EDILITARE & INFRASTRUCTURA S.R.L, față de acțiunea : ADMINISTRAȚIEI STRĂZILOR, având ca obiect cererea de chemare în garanție a subsemnatei; Și -OMNIASIG VIENNA INSURANCE GROUP S.A., având ca obiect cererea de chemare în judecată împotriva Administrației Străzilor București, a solicitat excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție, respingerea cererii de chemare în garanție ca fiind neîntemeiată și nelegală; respingerea cererii de chemare în judecată formulată de către OMIASIG VIENNA INSURANCE ca fiind neîntemeiată și nelegală.

Mai jos, cităm situația din portal just, la două termene după depunerea întâmpinării, cât și soluția finală adoptată de către instanță:

´´ Portal  > Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREȘTI  > Informații dosar

Informații dosar

Informații generale

Părți

Ședințe

Căi atac

Citare prin publicitate

Informații generale

Părți

Ședințe

Observăm că procesul s-a amânat nu mai puțin de 6 termene, doar pentru a se aduce raportul de expertiză comandat de către firma de asigurări, ceea ce ne face să ne întrebăm care este cauza duratei extinse de judecare a litigiilor de asigurări și nu numai în România: Suprasolicitarea personalului instanței printr-un număr mare de dosare sau simplu: căutarea de către părți a unui refugiu pentru a amâna termenele legal, în scopul de a câștiga timp în avantajul acestora?

Deși au fost mai mulți reclamanți, am observant în practică, când am asistat din sală la termenele din sala de judecată că s-au prezentat doar 3 reprezentanți, la unele termene chiar 2 sau1. Societatea de construcții și-a trimis la fiecare termen juristul pentru reprezentare. Termenele însă au durat chiar și 3 minute, atât cât a fost nevoie să se amâne.

Deznodământul și implicit hotărârea în cazul acestei spețe a fost resingerea cererii de chemare în judecată, rămasă prin urmare fără obiect, soluție pe care societatea de construcții a salutat-o și este justă în opinia noastră, însă, toate detaliile acordate în întâmpinare au fost ignorate și excepțiile respinse. Practic, societatea a depus mai mult efort decât era cazul în acest litigiu de asigurări. Criticând procedura, se poate nota că putea deschide pe cale separată un proces împotriva reclamantei, fapt recunoscut și de către instanță. Însă, o nouă cerere de chemare în judecată presupunea cheltuieli suplimentare pentru societate, implicit onorariu de avocat, de expert, pe care nu și le putea permite, fiind în prag de insolvență.

Acesta nu este singurul caz în care societatea de asigurări a acționat firma de construcții menționată indirect, aceasta fiind chemată în garanție de către Administrația Străzilor, cererile de chemare în judecată ulterioare fiind de asemenea respinse ca majoritatea din multele de acest fel introduse pe rol de către societatea de asigurări, fiind o îndeletnicire constantă a pentru a recupera prejudiciul conducătorilor auto asigurați de către aceștia.

Completăm analiza jurisprudenței prin referiri la spețe de pe rolul Curții de Arbitraj Constanța, unde contractul de asigurare are implicații mai mari, de ordin economic decât cazul anterior.

ASIGURARE MARITIMĂ- Curtea de Arbitraj Constanța

Consort Shipping Line Ltd împotriva FAI Insurance Ltd [2014] (29 octombrie 2014); Allianz Insurance Ltd împotriva Consort Shipping Line Ltd [2014] FJCA 10; (11 februarie 2014)

Asigurare marină – Dispoziție obligatorie de arbitraj – dreptul la arbitraj nu sa renunțat la începerea procedurii

Pârâtul a asigurat navele reclamantului cu o politică standard a coca maritimă. Politica a inclus o dispoziție obligatorie care prevedea că toate diferențele trebuie să fie adresate unui arbitru. Fără să se înțeleagă de dispoziție, asiguratul a depus un act de revendicare a daunelor pentru scufundarea celor două nave. La obținerea unei copii a politicii, asiguratul a solicitat suspendarea procedurii, astfel încât problema să poată fi adresată arbitrajului. Asigurătorul a susținut că, din moment ce asiguratul a inițiat o procedură judiciară, instanța nu a putut fi convinsă că reclamantul era pregătit să meargă la arbitraj așa cum prevede Legea privind arbitrajul. Asiguratul nu și-a renunțat la dreptul la arbitraj. De fapt, contractul de asigurare preciza că orice renunțare sau modificare a drepturilor trebuie să fie convenită în scris. În plus, inițierea unei acțiuni nu indică neapărat o lipsă de disponibilitate și disponibilitate pentru arbitraj.

Regatul Tonga & Transport Corporation of Polynesia Ltd împotriva Allianz Insurance Ltd [2005] TOSC 8; CV 723 2003 (25 februarie 2005)

Asigurare marină- Îndepărtarea voluntară din "clasă" – încălcarea garanțiilor exprese, suspendarea asigurării – reînnoirea asigurării constituie un contract nou – nu se înnoiește automat. Vasul reclamantului, MV Olovaha, a suferit daune grave într-un ciclon pe 15 ianuarie 2003. Reclamantul a căutat asigurătorul să-și acopere pierderile, dar asigurătorul a negat acoperirea. Reclamantul a dat in judecata recuperarea.

DECIZIE: Acțiunea a fost respinsă.

Comentariu:

Pârâtul a fost asigurătorul pentru 3 dintre navele reclamantului, inclusiv MV Olovaha. Cu toate acestea, în iulie 2002, reclamanții au înlăturat MV Olovaha de la "clasă", o astfel de clasă referindu-se la o clasificare de către Germanischer Lloyd, o societate de clasificare mondială. O navă în clasă este supusă regulilor societății, inclusiv supravegherea periodică și întreținerea. Reclamanții au înlăturat în mod voluntar nava din cauza vârstei sale și au fost conștienți de faptul că asigurarea ar fi suspendată ca urmare a faptului că eliminarea din clasă a fost contrară unei garanții din politică. Pârâtul a susținut că acoperirea nu a fost reînnoită pentru anul 2003, dar, chiar dacă ar fi existat, ar fi fost supusă aceleiași garanții și la data producerii navei nu era clasă. Reclamanții au susținut că inculpatul a fost de acord să restabilească acoperirea după certificarea că nava a fost până la standardul necesar pentru certificarea Local Class – o clasificare mult mai puțin strictă. Cazul reclamantului s-a bazat pe diverse discuții orale și comunicări scrise între brokerul reclamantului și managerul de subscriere al inculpatului. Instanța a decis că orice decizie privind restabilirea protecției ar putea fi luată numai de către subscriptorii după o analiză corectă a tuturor faptelor semnificative și nu a existat nici o dovadă că beneficiarul a primit un raport al navei. Fiecare reînnoire a constituit un nou contract, iar orice acord încheiat în iulie 2002 nu ar fi relevant pentru contractul din 2003, cu excepția cazului în care acest lucru fusese convenit în mod expres în negocierea contractului din 2003. Nu a existat nicio dovadă de promisiune de reînnoire automată a acoperire în 2003, după ce reclamanții au suspendat în mod voluntar acoperirea în iulie 2002. Acest lucru era valabil mai ales în cazul în care nava a fost scoasă din clasă, astfel încât vechea acoperire nu putea fi reînnoită.

Asigurare marină – navigabilitate – prezumția de pierdere din cauza "pericolelor mării" dacă se poate demonstra că nava era navigabilă.

Vasul deținut de reclamant s-a scufundat la bord cu 27 de persoane. Evenimentele din jurul scufundării nu erau cunoscute. Reclamantul a solicitat declararea că asigurătorul pârât a fost obligat să despăgubească reclamantul în legătură cu pierderea. Nava a fost asigurată pentru pierderi cauzate de "pericolele mării".

Dacă se știa că nava era navigabilă când a pornit și a dispărut împreună cu echipajul, atunci pe balanța probabilităților ea trebuia să se scufunde și, pe baza probabilităților, scufundarea trebuia să se fi datorat pericolelor mare. În cazul în care nava nu este dovedită a fi navigabilă atunci când a plecat în ultimul ei voiaj, prezumția nu se aplică deoarece nu se poate ține cont de probabilitatea că se presupune că scufundarea sa se datorează mai mult pericolelor mării decât stării ei nepotrivite. Reclamantul nu a fost în măsură să dovedească, pe un echilibru de probabilitate, că nava era navigabilă atunci când a pornit în ultimul ei voiaj. Curtea respinge acțiunea în această privință, dar a continuat să ia în considerare celelalte cereri ale pârâtului. Neprezentarea faptelor materiale va anula acoperirea asigurărilor în cazul în care nedivulgarea faptelor semnificative a determinat asigurătorul să-și asume riscul. În acest caz, nava a preluat apă și au fost efectuate lucrări substanțiale asupra corpului navei după emiterea certificatului de siguranță pe care asiguratul la furnizat asigurătorului și înainte de eliberarea asigurării. Asiguratul a solicitat, de asemenea, creșterea volumului de pasageri de la 20 la 25, ceea ce, de asemenea, nu era cunoscut asigurătorului. Instanța a considerat că acestea sunt fapte materiale care nu fuseseră dezvăluite asigurătorului și că ar fi fost acoperite fără voie. Curtea a constatat, de asemenea, că asiguratul a încălcat garanțiile exprese în poliță. Garanțiile expres trebuie să fie respectate cu exactitate dacă sunt materiale pentru risc sau nu. În acest caz, reclamanții nu s-au conformat cu personalul strict al cerințelor navei. Procedura de despăgubire este interzisă în cazul în care reclamația este interzisă Reclamantul deține și exploatează o navă de coastă. În 2008, mărfurile transportate de navă au fost avariate în tranzit și, prin urmare, proprietarul mărfurilor a dat în judecată reclamantul și i sa acordat daune. Reclamantul afirmă că, la momentul transportului, inculpatul era proprietarul real al navei și a formulat o acțiune pe motiv că pârâtul îl despăgubește pe reclamant pentru despăgubiri. Acțiunea de despăgubire a reclamantului este interzisă în temeiul Legii privind transportul maritim al mărfurilor Art. III, r. 6 care prevede că acțiunea în privința pierderii sau a daunelor trebuie să fie adusă în termen de un an de la livrarea mărfurilor sau atunci când mărfurile ar fi trebuit livrate. În procesul inițial, proprietarului mărfurilor i sa acordat o hotărâre de fond împotriva reclamantului. Cel de-al doilea inculpat în acel caz era compania care fusese formată să cumpere nava. Cu toate acestea, în momentul pierderii, actualul inculpat a fost proprietarul real al navei, deoarece corporația nu fusese încă formată. Pârâta personală ar trebui să aibă, dar nu a fost adăugată ca terță parte în acțiunea inițială. Întrucât pârâtul nu a dat răspundere proprietarului mărfurilor stabilite în termenul de prescripție, reclamantul nu mai poate solicita despăgubiri în afara perioadei de timp. Despăgubirea nu poate fi acordată fără sprijinul răspunderii părții vătămate din partea despăgubirii.

Pentru asigurarea marină – neplata primelor nu afectează existența contractului de asigurare – instanța se uită la formularea anunțului de reînnoire și a istoricului relațiilor dintre părți. Prezonatorii au fost proprietarul navei asigurate și banca care a deținut ipoteca pe navă și a fost numită beneficiar pe poliță. Pârâta a fost asigurătorul. Reclamantul a asigurat nava împreună cu inculpatul din octombrie 2000. Au existat 3 reînnoiri ale acoperirii. Nava a fost avariată în reparație în martie 2014. Pârâtul asigurătorului a negat acoperirea pe baza faptului că nu există nici o asigurare primele au fost primite de la reînnoirea. Faptul că nu au fost plătite prime nu afectează existența acestuia. Instanța sa uitat la anunțurile de reînnoire și la istoria relațiilor dintre părți. În ceea ce privește notificările de reînnoire, în timp ce cereau plata, nu exista nicio declarație clară că acoperirea ar fi anulată dacă plata nu ar fi fost primită. În ceea ce privește relațiile dintre părți, instanța a constatat că creanțele anterioare au fost plătite ca un credit pentru plata primelor, astfel încât în ​​trecut era practică reînnoirea fără plata primelor.

CONCLUZII

Contractul de asigurare reprezintă o nevoie necesară în societatea contemporană, caracterul său juridic constituind din ce în ce mai des interes pentru persoanele fizice și juridice. Acoperirea este valoarea garantată de asigurător în cazul în care este numită evenimentul de avarie. Diferența, adică momentul în care asiguratul își plătește aprecierea, dar asigurătorul nu este obligat să despăgubească dacă evenimentul dăunător; Franciza, care reprezintă o limitare a sumei care urmează să fie suportată de asigurat în caz de accident și din care este responsabil pentru asigurare, toate cerute de contract. Franciza este sub contract, poate fi mai mare, mai mică sau mai mică. Diviziunea, care este un contract care permite asiguratului să ia o parte din indemnizația de asigurare dacă valoarea asigurată este mai mică decât valoarea reală a bunului asigurat; Perioada de valabilitate, care reprezintă perioada de acoperire a asigurării, trebuie examinată și considerată ca formator în valoarea premiului. Deși asigurările în general sunt angajate timp de un an, există deja pe piață diverse tipuri de asigurări care acoperă perioade de luni, săptămâni sau chiar zile.

Reînnoirea contractelor de asigurare nu este automată, cu excepția anumitor contracte cu o clauză în acest sens, prin urmare, cu interes al asiguratului în prelungirea sa. Asigurarea de vătămare corporală este mai extinsă și mai completă decât dacă asigurarea de viață urmărește, de asemenea, plata indemnizației către asigurați sau beneficiarii acestora în caz de accident. Acoperirea minimă, acest tip de asigurare acoperă moartea evenimentului și invaliditatea permanentă. Cu toate acestea, în majoritatea cazurilor, contractele deja în sine aduc o altă acoperire suplimentară, în special în ceea ce privește cheltuielile medicale și spitalicești și diurna de invaliditate temporară a asiguratului.

Bibliografie

Ştefu, Ioan, Dreptul asigurărilor, Psihomedia, Sibiu, 2012.

Panait Nemeș Marinela. Teză de doctorat. Contractul de asigurare de răspundere civilă. Ed. AII Beck, București, 2012.

Tăbăraş, Manuela; Constantin, Mădălina, Asigurări, C. H. Beck, Bucureşti, 2009.

Stănciulescu, Liviu, Drept Civil, Ed. All Beck, Bucureşti, 2016.

Catană, Radu N, Dreptul asigurărilor, Sfera Juridică., Cluj-Napoca, 2013.

Florescu Cristina-Maria. Răspunderea civilă profesională, Editura C.H. Beck. București , 2012, p. 209.

Dogaru, Ion, Bazele dreptului civil, C.H. Beck, București, 2018.

Cosmin Ilieseu, Contractul de asigurare de bunuri în Români, Ed. AII Beck, București, 2012.

Panait Nemeș Manuela, Teză de doctorat. Contractul de asigurare de răspundere civilă, p.7.

Harabagiu, Lizeta; Pascu, Mariana, Pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, Hamangiu, Bucureşti, 2011.

Nenu, Carmen; Popescu, Carmina Elena, Dreptul asigurărilor sociale, Sitech, Craiova, 2014.

Gîlcă, Costel, Pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, C. H. Beck, Bucureşti, 2018.

Nemeş, Vasile, Dreptul asigurărilor, Hamangiu, Bucureşti, 2012.

Pasăre, Denisa, A diachronic view on English borrowings in Romanian, Universitaria, Craiova, 2008.

I.Deleanu. Ficțiunile juridice. Ed.All Beck, București, 2005, p.409

Floreseu Cnstma-Maria. Răspunderea civilă profesională, Editura C.H. Beck. București, 2012, p. 207.

înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, decizia nr. 1 din 28 martie 2015.

Tribunalul Mureș, decizia penală nr. 281 dm 15 octombrie 2017.

Toma, Mircea, Dreptul asigurărilor, Argument, Bucureşti, 2014.

înalta Curte de Casație și Jusție, prin decizia nr. 3 din 15 iunie 2015.

LEGE nr. 136 din 29 decembrie 1995 privind asigurările și reasigurările în România.

înalta Curte de Casație și Justiție, decizia nr. 1/2015.

http://www.hotararicedo.ro/index.php/news/2013/02/malpraxis-medical-lipsa-consimtamantului-scris-al-pacientei-omisiunea-medicului-de-a-informa-adecvat-pacienta-asupra-riscurilor-procedurii-medicale-incalcare-art8-conventie-cauza-csoma-c-romaniei

Ungureanu, M.A.; Gruiescu, M.; Ioanăș, C.; Morega, D. (2010) The evaluation of risk regarding insursance. Statistical methods of risk dissipation, Annals of the University of Petroșani, Economics, vol. 10(2), pp.353-362

Popescu, D.; Macovei, I., Treaty of Insurances, 2nd Edition, Editura Economica, București

Tănăsescu, P.; Lăzărescu, S.; Dragotă, M.; Șerbănescu, C. (2007) Asigurari moderne de bunuri și servicii, Editura ASE, București.

Ciurel V-,,Asigurări și reasigurări: abordări teoretice și practici internaționale”,ed.AllBeck Buc.2000

Negoiță, I., “Aplicatii practice in asigurari si reasigurari ”, Editura Etape, Sibiu, 2001

Bente, C., Managementul asigurarilor in Romania, Editura Universitatii din Oradea, Oradea,  2003

Enache, Cristiana Dana, Clauze abuzive în contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, Hamangiu, Bucureşti, 2012.

Stănescu, Andreea-Teodora, Legislaţia contractelor încheiate de profesionişti, Editura Hamangiu, [Bucureşti], 2015.

Blayac T., Introducere în Teoria Asigurării, Ed. Dunod, Paris, 2000;

Caraiani Gh., Tudor M., Dreptul asigurărilor, Probleme juridice și tehnice, București, Ed. Lumina Lex, 2001;

Galiceanu I., Asigurările în activitatea agenților economici, Ed. Tribuna Economică, București. 2004;

Lambert Faivre Y. Droit des assurances, 12e edition, Dalloz, Paris, 2005;

Stănciulescu L., Gabriel B., Drept Civil, Curs selectiv pentru licență, Ed. Hamangiu, 2006;

Abravanel-Jolly S, Elisabeth F., Maleville-Costedoat M.V., Riscuri diverse. Revista Generală de Drept al asigurărilor, nr.4/2008, L.G.D.J, p.1034;

Galiceanu V., Cristea M., Risc și asigurare, Tribuna Economică, nr. 15/1997, p.22 și nr. 14/1997;

M.M. Pivniceru, Efectele contractelor aleatorii, Ed. Hamangiu, București, 2009, p.101.