Controlul Judecătoresc ÎN Procedura Arbitrală

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE DISERTAȚIE

MASTER DREPTUL AFACERILOR

Coordonator:

Prof. univ. dr. Dragoș-Alexandru Sitaru

Masterand:

Mihaela Dabu

București

2016

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE DISERTAȚIE

la disciplina

ARBITRAJ COMERCIAL

cu titlul

CONTROLUL JUDECĂTORESC ÎN PROCEDURA ARBITRALĂ

Coordonator:

Prof. univ. dr. Dragoș-Alexandru Sitaru

Masterand:

Mihaela Dabu

București

2016

INTRODUCERE

În derularea activității de zi cu zi, dar mai ales în activitatea de afaceri, există o nevoie inerentă de interacțiune care presupune raporturi între persoanele fizice și/sau juridice, o interdependență generatoare de potențial conflict. În încercarea de rezolvare a acestor posibile dispute s-au dezvoltat numeroase metode de soluționare, alternative justiției statale, aceasta din urmă prezentând inconveniente precum supraaglomerarea instanțelor, lipsa de celeritate și de eficacitate. Una dintre instituțiile prin care a fost sustrasă soluționarea unor litigii din competența instanțelor judecătorești este arbitrajul.

Arbitrajul comercial reprezintă „o jurisdicție privată, facultativă, pentru soluționarea litigiilor comerciale, cu excepția celor excluse de lege din domeniul arbitrabilității, dintre subiecte de drept privat și, după caz, de drept public, jurisdicție efectuată de persoane particulare neînvestite cu autoritate publică, a căror competență rezultă, de regulă, din convenția părților, jurisdicție desfășurată potrivit unei proceduri speciale și care se poate finaliza prin o hotărâre definitivă și obligatorie pentru părți.”

Părțile împuternicesc conform înțelegerii lor consemnate în convenția arbitrală, în limitele permise de lege, una sau mai multe persoane private care, în împrejurările date, au competența de a soluționa litigiile și divergențele, virtuale sau actuale, și să pronunțe o hotărâre arbitrală prin care se tranșează definitiv și cu autoritate de lucru judecat diferendul. Din mecanismul acestei proceduri reiese natura sa duală, contractuală și jurisdicțională, arbitrajul implicând „două componente care interpentrează.” Natura contractuală se fundamentează pe faptul că arbitrajul își are originea în convenția părților, acestea alegând regulile procedurale aplicabile, arbitrii și modul de soluționare a litigiului (potrivit normelor legale sau în echitate), iar natura jurisdicțională reiese din funcția arbitrajului de înfăptuire a justiției prin soluționarea unui litigiu juridic, respectând principiile fundamentale ale procesului civil, conform unei proceduri speciale ce se finalizează cu o hotărâre arbitrală care are efectele unei hotărâri judecătorești definitive. Fizionomia arbitrajului este impusă de cele trei componente ale sale – judecata, caracterul privat și originea contractuală, însă aceste elemente, potrivit Motulsky, realizeaza un „corp compus”, originea contractuală și scopul jurisdicțional fiind elemente care intercondiționează, acordând arbitrajului o natură mixtă sau hibridă și care nu pot fi disociate.

Procedura arbitrală este o procedură specializată, privată, ce complinește justiția statală, prezentând numeroase avantaje precum celeritatea, confidențialitatea și lipsa de formalism a procedurii, obligativitatea hotărârii pronunțate, dar și încrederea în arbitrii desemnați pe baza aptitudinilor ce îi fac apți să realizeze o judecată eficientă, aspecte ce sunt compatibile cu mediul de afaceri, permițând menținerea și continuarea relațiilor între parteneri.

Recurgerea în mod voluntar la această jurisdicție alternativă presupune unele dezavantaje legate, în special, de lipsa de imperium a tribunalului arbitral ce se manifestă prin faptul că nu poate recurge la mijloace de constrângere și nici nu poate aplica sancțiuni martorilor sau experților, nu poate lua măsuri cu caracter asigurător sau vremelnic, ascultarea martorilor și a experților se desfășoară fără prestare de jurământ, iar hotărârea, deși este definitivă, pentru a fi executată trebuie învestită cu formulă executorie (aplicabil doar hotărârilor arbitrale emise înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, ulterior acestei date hotărârile arbitrale – conform modificării operate prin OUG nr. 1 din 3 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 85 din 4 februarie 2016, sunt executorii și se execută silit întocmai ca o hotărâre judecătorească). Unele neajunsuri sunt înlăturate prin recurgerea la instanțele statale ce joacă un rol complementar în procedura arbitrală, deoarece alegerea soluționării litigiului prin arbitraj nu înseamnă că justiția publică pierde orice posibilitate de a interveni, existând situații în care este necesară și benefică pentru protejarea drepturilor și intereselor părților ce au ales acest mod judiciar de soluționare a diferendului.

Odată cu încheierea unei convenții arbitrale valabile, tribunalul arbitral dobândește competență exclusivă cu privire la disputa cu care a fost învestit, nefiind posibilă o „judecată paralelă” în fața instanțelor statale. Cu toate acestea, instanța poate participa în procesul arbitral pentru rezolvarea unor aspecte procedurale cu caracter incidental, pentru asigurarea controlului de legalitate a hotărârii arbitrale și pentru îndeplinirea altor atribuții ce îi revin în procedura arbitrală. Este importantă distincția între arbitrajul instituționalizat și arbitrajul ad-hoc, intervenția instanței fiind diferită după forma de organizare a arbitrajului, astfel că în cazul arbitrajului instituționalizat o mare parte din atribuțiile instanței judecătorești sunt preluate de Centrul permanent de arbitraj.

Rolul subsidiar al instanțelor judecătorești în procedura arbitrală este diferit și în funcție de etapa procesuală în care ne aflăm. Pe această structură se bazează și lucrarea de față, urmând a fi analizate atribuțiile instanțelor judecătorești în etapa anterioară constituirii tribunalului arbitral, în etapa ulterioară constituirii tribunalului arbitral și în etapa ulterioară pronunțării hotărârii arbitrale.

În primul capitol voi analiza, în prealabil, caracterul dual al atribuțiilor pe care le pot îndeplini instanțele judecătorești – ce manifestă un rol coercitiv și un rol de control în procedura de arbitraj, urmând a privi din perspectivă doctrinară și jurisprudențială controlul judecătoresc în procedura arbitrală exercitat înainte de constituirea tribunalului arbitral………..

În perioada ulterioară constituirii tribunalului arbitral ……..

În perioada ce urmează pronunțării hotărârii arbitrale ……..

CAPITOLUL 1. CONTROLUL JUDECĂTORESC ÎN PERIOADA ANTERIOARĂ CONSTITUIRII TRIBUNALULUI ARBITRAL

Arbitrajul, ca jurisdicție privată, este guvernat de reguli alese de părți, derogatorii sau în completarea dreptului comun, fiind, însă, organizat în cadrul unui sistem de drept statal, de obicei acela al locului în care se desfășoară arbitrajul. Instanțele naționale păstrează prerogative de control asupra procedurii arbitrale pentru a se asigura respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil și pentru a asigura părților un minim de garanții. Aceste prerogative diferă în funcție de etapa procesuală a diferendului, după cum suntem în perioada anterioară constituirii tribunalului arbitral, în perioada ulterioară constituirii tribunalului arbitral sau în perioada ulterioară soluționarii litigiului arbitral/pronunțării hotărârii arbitrale.

Secțiunea I. Rolul instanțelor judiciare naționale în arbitraj

Deși unul dintre efectele încheierii convenției arbitrale este excluderea competenței instanțelor judecătorești pentru litigiul care face obiectul convenției, intervenția instanței statale apare ca necesară fie pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi în organizarea și desfășurarea arbitrajului, fie pentru îndeplinirea altor atribuții ce revin instanței judecătorești în arbitraj. Este complinit cel mai dezarmant dezavantaj al arbitajului reprezentat de lipsa de imperium prin acest sprijin acordat de instanțele judecătorești în luarea măsurilor cu caracter constrângător, coercitiv. Nu se dorește o imixtiune a instanțelor în judecata arbitrală, ci mai degrabă o intervenție sub forma unui concurs sau a unei asistențe acordate părților atunci când arbitrajul se află în impas. „O ruptură față de instanțele judecătorești nu ar fi indicată și nici nu ar fi posibilă, date fiind, pe de-o parte, competența generală a instanțelor judecătorești în raport cu competența altor organe de jurisdicție, iar, pe de altă parte, consacrarea prin art. 21 din Constituție a accesului liber la justiție.” Complementaritatea existentă între instanțele statale și tribunalul arbitral nu exclude eficacitatea arbitrajului pentru soluționarea cauzelor deduse judecății, hotărârea arbitrală comunicată părților fiind „definitivă și obligatorie”.

Un element de noutate introdus de noul Cod de procedură civilă este cel de-al doilea scop al exercitării atribuțiilor instanțelor statale, reglementarea devenind flexibilă și permițând identificarea unor alte atribuții ale instanțelor judecătorești, având ca reper reglementările legale.

Partea interesată se poate adresa instanței judecătorești pentru înlăturarea tuturor piedicilor care împiedică bunul mers al procedurii arbitrale, privind chestiuni prealabile, prejudiciale sau ivite după sesizarea tribunalului arbitral, până la încheierea procesului. Instanța judecătorească competentă va judeca toate cererile cu care este sesizată, în îndeplinirea atribuțiilor cuprinse în Cartea a IV-a Despre arbitraj.

Noul Cod de procedură civilă reglementează mult mai clar instanța competentă din punct de vedere material și teritorial pentru a statua asupra incidentelor ivite în organizarea și desfășurarea arbitrajului și pentru îndeplinirea altor atribuții conferite de lege, fiind competent tribunalul în circumscripția căruia are loc arbitrajul ce va soluționa cauza în completul prevăzut de lege pentru judecata în primă instanță. Art. 54 alin. (1) din Legea 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată prevede că litigiul va fi judecat de un complet format din un judecător. Din interpretarea reglementării reiese că nu poate fi vorba de un control judiciar, ci, mai degrabă, de un sprijin acordat părților și arbitrilor ce nu au instrumentele procedurale necesare pentru rezolvarea incidentelor intervenite în organizarea și desfășurarea arbitrajului.

Art. 342 din vechiul Cod de procedură civilă stabilea că instanța competentă din punct de vedere material era instanța care ar fi competentă să judece în primă instanță în lipsa convenției arbitrale – competență ce se determina după natura litigiului sau după tipul ori valoarea pretențiilor, iar din punct de vedere teritorial era competentă instanța în raza căreia se desfășura arbitrajul.

Modificarea pentru care a optat legiutorul, având la bază și propunerile de lege ferenda existente în doctrina corespunzătoare vechiului Cod de procedură civilă, este capabilă să înlăture posibile probleme în determinarea competenței instanței de judecată, fiind avatajoasă și pentru părțile ce își manifestaseră opțiunea pentru un anumit loc de desfășurare a arbitrajului.

Pentru că aspectele puse în discuție prin astfel de cereri, prin trecerea timpului, pot crea prejudicii părților, soluționarea lor se va face de urgență și cu precădere, prin procedura ordonanței președințiale, iar nu după normele dreptului comun.

Hotărârea pronunțată de tribunalul competent nu este supusă niciunei căi de atac, ordinară sau extraordinară, rațiunea textului având la bază specificul procedurii arbitrajului, dar și pentru ca intruziunea instanțelor statale să fie redusă cât mai mult.

Reglementările noului Cod de procedură civilă mai instituie două norme de competență specială, și anume: curtea de apel în circumscripția căreia a avut loc arbitrajul este competentă să judece acțiunea în anulare, iar conflictul de competență între tribunalul arbitral și o instanță judecătorească este soluționat de instanța judecătorească ierarhic superioară celei aflate în conflict.

Intervenția instanțelor judecătorești în arbitraj nu trebuie să aducă atingere principiului autonomiei de voință a părților, interpretare ce rezultă din faptul că până și în cazul acțiunii în anulare – art. 613 alin. (3) lit. b) noul Cod de procedură civilă prevede că, anulând hotărârea arbitrală, curtea de apel se va pronunța în fond, în limitele convenției arbitrale.

„Autonomia de voință a părților are ca limită respectarea ordinii publice, a bunelor moravuri și a dispozițiilor legale imperative. (…) Atribuțiile instanțelor judecătorești și, mai ales, controlul judecătoresc al hotărârilor arbitrale se va focaliza, în condițiile legii, asupra respectării acestui principiu în întreaga organizare și desfășurare a arbitrajului.”

Așadar, instanțele judecătorești pot manifesta fie un rol coercitiv, complementar puterii cu care este investit tribunalul arbitral, fie un rol de control, existând între instanțele statale și tribunalele arbitrale o relație de cooperare sau o relație de coexistență forțată.

Rolul coercitiv

„Tribunalul arbitral, neavând imperium, nu are la îndemână mijloacele de coerciție întâlnite în sistemul jurisdicției statale. (…) În acest context apare ca legitimă preocuparea pe care legiuitorul a avut-o în crearea unor mecanisme, cu caracter subsidiar, de natură a se substitui tribunalului arbitral, în luarea unor măsuri în contul lui sau al părților din litigiul arbitral, dându-se, astfel, deplină eficiență procedurii arbitrale.”

Lipsa acestor prerogative de putere publică sunt resimțite în cazul administrării probelor, luării de măsuri asigurătorii și vremelnice sau a altor măsuri de constrângere statală. Deși pot dispune aplicarea unor anumite măsuri, în cazul neexecutării de bunăvoie a acestora, instanțele arbitrale nu pot determina executarea lor pe cale silită.

Noul Cod de procedură civiă continuă să reglementeze în mod expres situațiile în care partea interesată poate apela la ajutorul instanțelor judecătorești în procedura arbitrală, preluând regulile dezvoltate de Codul de procedură civilă 1865 și adaptate ………

Putem clasifica aceste prerogative oferite de legiuitor instanțelor judecătorești și în funcție de rolul pe care îl au: atribuții în organizarea arbitrajului, atribuții în desfășurarea arbitrajului și alte atribuții. Pentru o analiză completă ne vom raporta la arbitrajul organizat ad-hoc, având în vedere că în cazul arbitrajului instituționalizat mare parte din aceste atribuții sunt preluate de instituția permanentă de arbitraj, conform regulamentului sau, afară numai dacă acel regulament prevede altfel (după cum statua art. 3531 C. proc. civ. 1865, text nepreluat de n. C. proc. civ.), intervenția instanțelor fiind mult redusă.

Atribuțiile instanțelor judecătorești în organizarea arbitrajului:

intervenția în constituirea tribunalului arbitral prin posibilitatea de a cere tribunalului competent să procedeze la numirea arbitrului sau, după caz, a supraarbitrului – art. 561 n. C. proc. civ., dar și pentru înlocuirea arbitrului – art. 564 n. C. proc. civ.; art. 1114 alin. (1) n. C. proc. civ.

soluționarea cererii de recuzare a unui arbitru – art. 563 n. C. proc. civ.; art. 1114 alin. (4) n. C. proc. civ.;

Atribuțiile instanței judecătorești în desfășurarea arbitrajului:

posibilitatea de a cere tribunalului statal competent să dispună încuviințarea de măsuri asigurătorii și măsuri provizorii cu privire la obiectul litigiului sau să constate anumite împrejurări de fapt, ori, în ipoteza în care aceste măsuri au fost dispuse de tribunalul arbitral și există împotrivire la executarea lor, să dispună executarea acestor măsuri – art. 585 n. C. proc. civ.; art. 1117 alin. (2) n. C. proc. civ.;

dacă sunt necesare măsuri de constrângere sau aplicarea unor sancțiuni martorilor sau experților, acestea pot fi dispuse doar de tribunalul statal competent, la cererea părților – art. 589 n. C. proc. civ.;

dacă autoritățile publice refuză să pună la dispoziție informații scrise solicitate de tribunalul arbitral, informații necesare pentru soluționarea cauzei, părțile sau arbitrii pot sesiza tribunalul statal ce poate dispune punerea la dispoziție a acelui înscris – art. 590 n. C. proc. civ.;

examinarea temeiniciei măsurilor dispuse de tribunalul arbitral în ceea ce privește cuantumul onorariilor arbitrilor și al celorlalte cheltuieli arbitrale, precum și modalitățile de consemnare, de avansare sau de plată – art. 598 n. C. proc. civ.;

administrarea probelor prin comisie rogatorie ???

Alte atribuții:

păstrarea dosarului litigiului în cazul arbitrajului ad-hoc – art. 607 n. C. proc. civ., în cazul arbitrajului organizat de o instituție permanentă, dosarul se păstrează la acea instituție;

judecarea conform dreptului comun a acțiunii în daune împotriva arbitrului – art. 565 n. C. proc. civ..

Rolul de control

Anumite acte realizate în cadrul procedurii arbitrale pot fi supuse controlului instanțelor judecătorești pentru a se asigura părților respectarea garanțiilor procesuale esențiale.

Acest rol îndeplinit de justiția statală este cel mai bine evidențiat de posibilitatea de a desființa hotărârea arbitrală doar pe calea acțiunii în anulare pentru motivele expres reglementate de codul de procedură civilă.

Spre deosebire de Codul de procedură civilă 1865, actuala reglementare (după modificarea prin OUG nr. 1 din 3 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 85 din 4 februarie 2016) nu mai prevede posibilitatea exercitării controlului instanței prin învestirea cu formulă executorie a hotărârii arbitrale, sentința comunicată fiind obligatorie și definitivă, constituind „titlu executoriu și se execută silit întocmai ca o hotărâre judecătorească.”

Hotărârile arbitrale pot fi puse în executare, chiar dacă sunt atacate cu acțiune în anulare, sub rezerva suspendării executării, însă, în ipoteza în care nu sunt executate de bunăvoie, sunt supuse unei proceduri de încuviințare a executării silite în cadrul căreia instanța judecătorească competentă verifică aspecte identice celor verificate în procedura de învestire cu formulă executorie. În această procedură instanța competentă este diferită, fiind în sarcina instanței de executare, așa cum este definită la art. 651 alin. (1) n. C. proc. civ.. Procedura încuviințării executării silite poate fi cerută și de persoana interesată să se prevaleze de o hotărâre arbitrală străină, când nu este adusă la îndeplinire în mod voluntar.

Noul Cod de procedură civilă mai prevede o situație specială, mai exact cea reglementată la art. 603 alin. (3) n. C. proc. civ., în cazul în care hotărârea arbitrală se referă la un litigiu legat de transferul dreptului de proprietate și/sau de constituirea altui drept real asupra unui bun imobil, când hotărârea arbitrală trebuie supusă unor formalități. Această prevedere a fost criticată în doctrină din cauza neclarității. (Boroi pg. 328)

În doctrină a fost exprimată părerea conform căreia, în dreptul nostru, printre situațiile în care instanțele naționale pot fi implicate în exercitarea unui rol de control asupra procedurii arbitrale se regăsește și recuzarea arbitrilor, examinarea cuantumului onorariilor arbitrilor și a celorlalte cheltuieli arbitrale, păstrarea dosarului litigiului, pe când învestirea cu formulă executorie (în sistemul Codului de procedură civilă 1865) reprezintă o manifestare a rolului coercitiv al instanțelor judiciare în arbitraj.

Aceste atribuții, în opinia mea, sunt o îmbinare între rolul coercitiv și rolul de control al instanțelor naționale, iar în această lucrare se va încerca o abordare cât mai sistematizată și bazată pe caracterul dominant pentru a surprinde elementele esențiale pentru înțelegerea intervenției instanțelor judiciare naționale în arbitrajul organizat sub legea română.

Secțiunea a II-a. Rolul coercitiv al instanțelor judiciare naționale în perioada anterioară constituirii tribunalului arbitral

Din analiza reglementărilor noului Cod de procedură civilă rezultă că instanțele judecătorești pot interveni și în perioada anterioară constituirii tribunalului arbitra, exercitând un rol coercitiv, în următoarele situații:

Numirea arbitrilor de către instanță – art. 561 noul C. pr. civ.

Numirea arbitrilor de către părți este de esența arbitrajului, însă, pentru a se evita blocarea procedurii, legiuitorul a conferit o competență cu caracter subsidiar și suplativ instanțelor judecătorești, dacă convenția arbitrală nu prevede o autoritate de nominare sau un alt mod de determinare a acesteia. „Numirea unui arbitru de către instanță face parte integrantă din procesul de punere în mișcare a procedurii arbitrale.”

Primul impas în rezolvarea unui diferend pe calea arbitrajului, așadar, îl reprezintă neînțelegerile între părți legate de numirea arbitrilor pentru că este nevoie ca instanța arbitrală să fie constituită legal pentru a proceda la judecata litigiului (nu se poate invoca nulitatea sau lipsa de eficacitate a convenției arbitrale pentru a împiedica procedura de numire a arbitrilor de către instanța statală).

Această procedură ar presupune îndeplinirea a două condiții: prima se referă la existența unei convenții arbitrale valide (pentru că în ipoteza unei convenții arbitrale invalide nu ar mai exista temeiul pentru ca instanța judecătorească să îndeplinească rolul de autoritate de nominare), iar a doua presupune existența fie a unei neînțelegeri între părți sau între arbitrii desemnați de părți sau fie a pasivității părții pârâte. Pe lângă aceste condiții, am mai putea adauga necesitatea existenței unui litigiu a cărui soluționare este guvernată de convenția arbitrală și ca tribunalul statal să fie învestit prin actul de sesizare al părții care vrea să recurgă la arbitraj.??? Există controverse cu privire la competența instanței de a se pronunța în legătură cu validitatea convenției arbitrale în această procedură de numire a arbitrilor – Dănăilă pg. 144.

În cazul în care părțile, „cu rea credință sau nu” nu se înțeleg cu privire la persoana arbitrului unic, dacă o parte nu își numește arbitrul ori dacă cei doi arbitrii nu cad de acord asupra persoanei supraarbitrului, partea care dorește să recurgă la arbitraj poate cere instanței judecătorești competente conform art. 547 alin. (1) n. C. proc. civ. să procedeze la numirea arbitrului ori, după caz, a supraarbitrului. Cazurile expres și limitativ prevăzute nu pot fi extinse prin analogie la alte situații asemănătoare.

A fost exprimată și opinia conform căreia tribunalul poate fi sesizat și când numărul arbitrilor, locul arbitrajului și modul de desemnare al arbitrilor nu este specificat în mod clar, iar una dintre părți se prevalează de aceste carențe pentru a împiedica desfășurarea arbitrajului.

Calitatea procesuală activă aparține părții care vrea să recurgă la arbitraj, însă prevederile art. 561 n. C. proc. civ. nu se vor aplica dacă cel care nu a numit arbitrul, deși avea această obligație, este tocmai partea care vrea să recurgă la arbitraj. În cazul în care cei 2 arbitrii numiți de părți nu cad de acord cu privire la persoana supraarbitrului, „textul trebuie interpretat în sensul că această calitate este acordată fiecăreia dintre părți”, nu doar părții ce vrea să recurgă la arbitraj.

Rolul de autoritate de nominare în cazul arbitrajului ad-hoc, în situațiile expres prevăzute la art. 561 n. C. proc. civ., aparține tribunalului din circumscripția în care are loc arbitrajul, instanță ce va soluționa cererea prin o procedură rapidă, cu citarea părților, emițând o încheiere interlocutorie, care nu este supusă niciunei căi de atac, fiind deci definitivă.

În doctrină s-a afirmat că această cerere este una „necontencioasă” deoarece nu urmărește stabilirea unor drepturi contradictorii, instanța judecătorească procedând la numirea arbitrului sau a supraarbitrului dintre persoanele propuse de parte, de ambele părți sau de arbitrii. În cazul neacceptării însărcinării de arbitru, în baza unei noi cereri, se poate relua procedura de numire a arbitrilor de către instanță.

Tribunalul, în termen de 10 zile de la sesizare, se va pronunța în sensul numirii unuia sau mai multor arbitrii, conform convenției arbitrale sau, când nu s-a prevăzut modalitatea de numire, conform legii. Pentru că nu există o sancțiune pentru nerespectarea acestei prevederi, termenul poate fi calificat ca fiind un termen de recomandare.

Examinarea cererii se va face prin procedura ordonanței președințiale – art. 547 alin. (2) n. C. proc. civ.

În ipoteza arbitrajului instituțional se vor aplica Regulile de procedură arbitrală corespunzătoare litigiului, iar în cazul Curții de arbitraj comercial internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României art. 17 din Regulile de procedură arbitrală prevede că autoritatea de nominare este președintele Curții de arbitraj ce va proceda la numirea arbitrului sau supleantului, exclusiv la cererea unei părți (art. 14 alin. (4) Regulile de procedură arbitrală). Art. 17 alin. (3) din Regulile de procedură arbitrală prevede că desemnarea făcută de președintele Curții de arbitraj devine caducă dacă pârâtul numește arbitrul cel târziu până la constituirea tribunalului arbitral. O astfel de prevedere nu există în cazul reglementărilor cuprinse în noul Cod de procedură civilă, afirmându-se în doctrină că dreptul părții de numire a arbitrului se pierde, însă numirea va avea loc doar după verificarea motivelor ce stau la baza neînțelegerilor sau la baza refuzului de numire pentru a nu fi în situația unor cereri introduse doar pentru întârzierea constituirii tribunalului arbitral.

Măsuri asigurătorii, provizorii și constatarea unor împrejurări de fapt – art. 585 noul C. pr. civ.

În etapa anterioară constituirii tribunalului arbitral pot fi încuviințate măsuri asigurătorii, provizorii cu privire la obiectul litigiului viitor și pot fi constatate anumite împrejurări de fapt. Aceste măsuri de conservare, înainte de constituirea tribunalului arbitral, pot fi dispuse exclusiv de instanța națională competentă potrivit art. 547 n. C. proc. civ., la cererea oricăreia dintre părți, fără a echivala cu o renunțare la efectele convenției arbitrale.

Este necesar ca partea care introduce o astfel de cerere să aducă argumente privind competența teritorială a tribunalului statal, pentru că, nefiind constituit tribunalul arbitral, nu se cunoaște circumscripția în va avea loc arbitrajul. Cererea trebuie să fie însoțită de cererea de arbitrare sau, în lipsă, de dovada efectuării comunicării numirii arbitrilor și de convenția arbitrală, ambele în copie.

Măsurile ce pot fi luate pe această cale sunt prezentate pe larg în noul Cod de procedură civilă Cartea a VI-a, Titlul IV, Măsuri asigurătorii și provizorii, Cartea a VI-a, Titlul VI, Procedura ordonanței președințiale și art. 364 n. C. proc. civ. privind constatarea de urgență a unor stări de fapt.

Art. 585 alin. (3) n. C. proc. civ. stabilește în sarcina părții căreia i s-a încuviințat măsura o obligație de aducere la cunoștința tribunalului arbitral, dacă această măsură a fost dispusă de o instanță statală, indiferent dacă a avut loc înainte sau în cursul arbitrajului.

Art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. d) noul C. proc. civ. deschide calea la acțiunea în despăgubiri în cazul în care s-a pricinuit o pagubă pârâtului când reclamantul a obținut dispunerea de măsuri asigurătorii, cu rea-credință, iar cererea principală i-a fost respinsă.

Soluționarea cererii va avea loc pe baza procedurii ordonanței președințiale și, pentru că nu există nicio prevedere derogatorie, se vor aplica regulile de soluționare de la art. 999 n. C. proc. civ., hotărârea pronunțată nefiind supusă niciunei căi de atac.

Contestație la executare – art. 712 – 720 n. C. proc. civ.

Secțiunea a III-a. Probleme de competență

Arbitrajul reprezintă afacerea părților, convenția de arbitraj fiind opera voinței lor. „Convenția de arbitraj produce un dublu efect esențial și anume, un efect principal, direct, negativ, acela de a sustrage anumite litigii de sub competența jurisdicției statale, și un efect pozitiv și complementar și anume de a conferi arbitrilor competența de a statua asupra litigilor respective.”

Părțile pot decide să apeleze la instanța națională chiar dacă există între ele o convenție arbitrală, renunțând, fie expres, fie tacit, la invocarea necompetenței. În această parte a lucrării analiza problemelor de competență privește doar perioada anterioară punerii în mișcare a procedurii arbitrale, pornind de la ipoteza că o parte a sesizat instanța judecătorească cu o cauză cu privire la care s-a încheiat o convenție arbitrală.

Invocarea necompetenței instanței judecătorești (în ipoteza existenței unei convenții arbitrale)

Instanța judecătorească care a fost sesizată cu o cauză are obligația ca, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, să verifice și să stabilească, din oficiu, dacă este competentă din punct de vedere al competenței generale, materiale și teritoriale să judece pricina. Dacă există o convenție arbitrală încheiată între părți cu privire la cauza dedusă judecății se pune problema competenței generale a instanței și, deși această excepție de necompetență este de ordine publică, încălcarea va putea fi invocată doar de către părți (inclusiv de partea care a sesizat instanța) pentru că instanța nu dispune de mijloacele necesare pentru a cunoaște existența convenției arbitrale.

Excepția de necompetență are drept titular pe una dintre părțile litigiului, dar și ambele părți pot solicita declararea necompetenței prin invocarea convenției arbitrale. Momentul procesual până la care poate fi formulată „este reprezentat de depunerea în instanță de către pârât a apărărilor pe fondul cauzei”, peste acest termen dreptul nu mai există, iar cererea prin care se invocă excepția de necompetență este lovită de nulitate potrivit art. 185 alin. (1) n. C. proc. civ.. Caracterul relativ al excepției necompetenței instanței judecătorești a fost statuat și pe cale jurisprudențială, nefiind permisă invocarea acestei excepții direct în calea de atac de către pâratul care, în fond, nu a făcut nicio rezervă întemeiată pe convenția arbitrală.

Soluțiile pronunțate de instanța judecătorească care își constată necompetența generală vor fi diferite după cum părțile au stabilit prin convenția arbitrală soluționarea pe calea arbitrajului ad-hoc sau a arbitrajului instituțional.

În cazul arbitrajului ad-hoc, instanța națională sesizată, dacă va admite excepția de necompetență, va respinge cererea ca nefiind de competența instanței judecătorești, soluție care se „justifică prin faptul că, atât timp cât tribunalul arbitral nu este încă format, instanța de judecată care se declară necompetentă nu are unde trimite dosarul”. Sentința astfel pronunțată poate fi atacată numai cu recurs la instanța superioară, potrivit art. 132 alin. (4) n. C: proc. civ..

În cazul în care părțile au optat pentru un arbitraj organizat de o instituție permanentă de arbitraj, instanța națională își va declina competența în favoarea organizației sau instituției pe lângă care funcționează arbitrajul instituționalizat, care va lua măsurile necesare în vederea constituirii tribunalului arbitral. Sentința astfel pronunțată nu este supusă niciunei căi de atac, potrivit art. 132 alin. (3) n. C. proc. civ..

Instanța judecătorească sesizată va rămâne competentă să soluționeze cauza cu care a fost sesizată dacă părțile, deși există o convenție arbitrală valabilă, decid să nu o invoce, renunțând „la beneficiul care rezultă din alegerea unui organ arbitral”. Primul caz în care instanța statală va reține spre soluționare procesul îl reprezintă formularea apărărilor în fond de către pârât, fără a face vreo rezervă întemeiată pe convenția arbitrală, cu condiția ca nici reclamantul să nu fi invocat necompetența instanței.

A doua ipoteză presupune că s-a ridicat excepția de necompetență a instanței judecătorești, însă aceasta, analizând convenția arbitrală, constată nulitatea sau caracterul inoperant („sintagma ar trebui să acopere toate ipotezele în care, datorită modului defectuos de concepere sau de redactare a contractului de arbitraj și în lipsa unui act juridic ulterior care să înlăture/să complinească defectele ori lacunele acestui contract, după caz, arbitrajul ar deveni imposibil de organizat sau de desfășurat”) al acesteia, reținând spre soluționare cauza.

Ultima situație în care instanța națională va soluționa cauza, independent de existența unei convenții arbitrale valabile, se bazează pe existența unei culpe a pârâtului („cauze vădit imputabile”) care împiedică constituirea tribunalului arbitral. Prin atitudinea sa, pârâtul pune piedici în organizarea tribunalului arbitral, acestea putând fi înlăturate de tribunalul în circumscripția căruia are loc arbitrajul dacă partea care dorește să recurgă la arbitraj îl sesizează în acest sens (numirea arbitrilor de către instanța națională) sau partea poate să decidă să apeleze la instanța judecătorească, care ar fi fost competentă în absența convenției arbitrale, pentru soluționarea cauzei.

Aceste cazuri în care se continuă judecata de către instanța statală sesizată sunt incidente atât în cazul arbitrajului intern, cât și în cazul arbitrajului internațional, după cum prevede art. 1069 n. C. proc. civ..

CAPITOLUL 2. CONTROLUL JUDECĂTORESC ÎN PERIOADA ULTERIOARĂ CONSTITUIRII TRIBUNALULUI ARBITRAL

Secțiunea I. Rolul coercitiv al instanțelor judiciare naționale în arbitraj în perioada ulterioară constituirii tribunalului arbitral

Neînțelegeri privind revocarea sau înlocuirea arbitrilor – art. 564 noul C. pr. civ.

În cazul neînțelegerilor referitoare la revocarea sau la înlocuirea arbitrilor se vor aplica dispozițiile stabilite pentru numirea lor, în consecință se vor aplica și prevederile art. 561 n. C. proc. civ. ce dă dreptul unei părți să ceară tribunalului din circumscripția unde are loc arbitrajul să procedeze la numirea arbitrului sau, după caz, a supraarbitrului. Acestea au fost tratate în lucrarea de față în Capitolul I, Secțiunea a II-a, punctul 1.

Revocarea arbitrului reprezintă sancțiunea pentru nerespectarea îndatoririlor care îi revin potrivit misiunii date de părți, dar poate fi determinată și de pierderea încrederii părților în arbitrii. Aceasta, spre deosebire de recuzare, emană de la ambele părți (odată numit un arbitru de una dintre părți, acesta devine arbitrul cauzei), iar dacă nu se ajunge la un consens este necesar un mecanism care să ducă la depășirea acestui incident. Există și opinia conform căreia revocarea arbitrului poate emana doar de la o parte, fără să fie abuzivă (dacă este abuzivă, arbitrul poate solicita despăgubiri), însă este necesar să îmbrace formă scrisă și să fie comunicată celeilalte părți. Procedura de soluționare a acestui incident este simetrică procedurii de numire a arbitrului.

Înlocuirea arbitrilor și cazurile în care ea operează este reglementată expres de noul Cod de procedură civilă la art. 564 pentru arbitrajul ad-hoc, fără a fi limitativă enumerarea făcută de textul legal, însă, pentru ca această soluție de rezervă pentru soluționarea litigiului să fie aplicabilă, este necesar ca și arbitrul titular și arbitrul supleant să fie împiedicați să-și îndeplinească însărcinarea deoarece, dacă doar arbitrul principal este împiedicat să-și îndeplinească misiunea cu care a fost însărcinat de părți va fi înlocuit cu arbitrul supleant. Înlocuirea arbitrilor se va realiza potrivit dispozițiilor stabilite pentru numirea lor, făcând posibilă, în caz de neînțelegere între părți, intervenția instanței judecătorești. În cazul arbitrajului instituțional organizat de Curtea de arbitraj comercial internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României prerogativa numirii arbitrului, dacă partea care avea obligația să îl numească nu procedează la desemnarea unui arbitru în termenul de 10 zile de la luarea la cunoștință de survenirea împrejurării ce a determinat înlocuirea, aparține președintelui Curții de Arbitraj.

Măsuri asigurătorii, provizorii și constatarea unor împrejurări de fapt – art. 585 noul C. pr. civ.

Atribuțiile instanței judecătorești în legătură cu dispunerea de măsuri asigurătorii și provizorii cu privire la obiectul litigiului și constatarea unor împrejurări de fapt au fost analizate în primul capitol al acestei lucrări. Tribunalul în circumscripția căruia are loc arbitrajul poate fi sesizat cu o astfel de cerere de oricare dintre părțile litigiului, atât înaintea, cât și în cursul arbitrajului, existând anumite deosebiri ce depind de momentul la care are loc învestirea acestuia.

După constituirea tribunalului arbitral, la cererea adresată instanței statale se vor anexa, în copie, cererea de arbitrare și convenția arbitrală.

Partea interesată poate cere direct tribunalului arbitral dispunerea acestor măsuri (nemaiexistând competența exclusivă a instanței judecătorești), însă, dacă nu sunt executate în mod voluntar, este necesar ca partea interesată să sesizeze instanța judecătorească statală pentru a suplini lipsa de imperium a tribunalului arbitral (care poate dispune în această materie doar cu titlu de recomandare), dispunând executarea măsurilor. Această din urmă judecată la care va proceda instanța judecătorească va fi una sumară, o interpretare contrară descurajând părțile să adreseze tribunalului arbitral astfel de cereri. Este exprimată opinia conform căreia ar fi indicat ca instanța judecătorească, în această situație, să procedeze doar la încuviințarea executării silite, în condițiile art. 635 n. C. proc. civ.. În susținerea acestei opinii putem invoca și reglementarea privind arbitrajul instituțional român care prevede la art. 39 alin. (2) că, în caz de împotrivire, executarea acestor măsuri se solicită instanței judecătorești competente, în conformitate cu dispozițiile privind executarea silită din noul Cod de procedură civilă.

În funcție de instanța de la care emană decizia, regimului atacării hotărârilor prin care au fost dispuse aceste măsuri este diferit, astfel încât hotărârea instanței statale este definitivă, neputând fi supusă niciunei căi de atac, iar încheierea de ședință a tribunalului arbitral privind luarea unor măsuri asigurătorii sau provizorii poate fi „atacată separat cu acțiunea în anulare prevăzută la art. 608” n. C. proc. civ..

În jurisprudență s-a arătat că o cerere privind încuviințarea de măsuri asigurătorii (în cursul arbitrajului) nu are caracterul de cerere accesorie sau incidentală, de aceea dacă instanța națională este sesizată cu o astfel de cerere nu poate să își decline competența în favoarea tribunalului arbitral, fiind ținută a soluționa cererea. Posibilitatea de a opta între competența alternativă stabilită de art. 585 n. C. proc. civ. aparține părții care solicită luarea măsurilor asigurătorii, provizorii sau constatarea stării de fapt, iar nu instanței de judecată, legal sesizate cu cererea.

O problemă o reprezintă existența unor cereri simultane pentru luarea unor astfel de măsuri, posibilitate ce rezultă din faptul că, în cursul arbitrajului, părțile pot opta între sesizare tribunalului arbitral și sesizarea instanței de judecată cu o astfel de cerere. Această aptitudine nu permite părții a cărei cerere (pentru încuviințarea unei măsuri asigurătorii, provizorii sau pentru constatarea unei stări de fapt) a fost respinsă, spre exemplu, de instanța judecătorească, să adreseze ulterior tribunalului arbitral aceeași cerere pentru că „se opune autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanței de drept comun”, cât timp împrejurările nu s-au schimbat.

În cazul arbitrajului internațional, art. 1117 n. C. proc. civ. instituie un regim asemănător privind dispunerea de tribunalul arbitral a unor măsuri provizorii sau conservatorii, cu precizarea că poate fi subordonată de arbitru sau judecător dării unei cauțiuni adecvate.

Mijloace de constrângere și sancțiuni aplicabile martorilor și experților – art. 588 alin (2) și art. 589 noul C. pr. civ.

Procedura de administrare a probelor este specifică în arbitraj deoarece tribunalul arbitral are doar prerogativa jurisdictio, neexistând instrumentele coercitive ale puterii publice care să îi permită să recurgă la mijloace de constrângere față de părți, martori sau experți ori să aplice sancțiuni martorilor sau experților.

Limitările privind procedura de administrare a probelor sunt suplinite de posibilitatea părților de a se adresa tribunalului în circumscripția căruia are loc arbitrajul pentru luarea unor măsuri de constrângere sau de sancționare a martorilor și experților. Printre situațiile descrise în doctrină în care se poate proceda astfel se numără: neprezentarea martorului legal citat, refuzul acestuia de a depune mărturie, de a răspunde în scris la întrebările ce i se pun, refuzul expertului de a primi lucrarea, nedepunerea lucrării în termenul stabilit ori refuzul acestuia de a da lămuririle cerute, iar măsurile ce pot fi dispuse sunt: emiterea unui mandat de aducere pentru martorul care lipsește sau pentru expert, sancționarea pecuniară prin aplicarea unei amenzi martorului sau expertului.

Partea care sesizează instanța judecătorească, conform unei opinii doctrinare la care mă raliez, va trebui să facă dovada că persoana față de care cere să se dispună măsurile de constrângere sau de sancționare are calitatea de martor sau expert în litigiul dedus judecății tribunalului arbitral, că aceasta avea cunoștință de această calitate și că se sustrage de la îndeplinirea ei.

Tot în materia probelor, în privința măsurilor ce pot fi luate de tribunalul arbitral față de părțile litigiului, art. 588 alin. (2) n. C. proc. civ. aduce un element de noutate față de reglementarea anterioară, însă este incomplet și neclar. Legiuitorul a prevăzut că în ipoteza în care o parte deține un mijloc de probă, tribunalul arbitral poate ordona înfățișarea lui, fără să instituie o sancțiune pentru nerespectarea acestei obligații. Pe de-o parte, în doctrină s-a afirmat că este excesivă sesizarea tribunalului în condițiile art. 547 n. C. proc. civ., consecința fiind că litigiul arbitral va fi soluționat pe baza probatoriului deja existent, ceea ce se întâmpla și în lipsa acestei prevederi normative. Pe de altă parte, dacă refuzul înfățișării privește un înscris deținut de către una dintre părți, „consecințele ar fi aceleași ca și în dreptul comun, tribunalul având posibilitatea de a socoti ca dovedite afirmațiile făcute cu privire la conținutul acelui înscris”. De lege ferenda, în opinia mea, este necesară o trimitere expresă la prevederile dreptului comun, respectiv la art. 295 n. C. proc. civ. pentru ca această interpretare să aibe temei.

În cazul refuzului înfățisării celorlalte mijloace de probă (în opinia mea, și în cazul refuzului înfățișării unui înscris), ar putea fi considerat o piedică în desfășurarea arbitrajului pentru care să fie necesară sesizarea instanței prevăzute la art. 547 n. C. proc. civ. ce poate aplica sancțiuni pecuniare.

Instanța judecătorească va soluționa aceste cereri pe calea ordonanței președințiale, pronunțând o hotărâre care nu este supusă niciunei căi de atac.

Art. 712 – 720 n. C. proc. civ. privind contestația la executare.

Măsuri pentru aducerea informațiilor scrise deținute de autoritățile publice – art. 590 noul C. pr. civ.

Prevederile art. 590 n. C. proc. civ. reprezintă un element de noutate preluat din dreptul comun și adaptat procedurii arbitrale, legiuitorul acordând tribunalului arbitral dreptul de a solicita informații scrise, concludente și pertinente, deținute de autoritățile publice, în legătură cu actele și acțiunile acestora, care sunt necesare pentru soluționarea cauzei. Informațiile ce pot fi cerute nu se limitează la înscrisuri ca mijloace de probă propriu-zise.

Solicitarea de către tribunalul arbitral a acestor informații scrise se poate face din oficiu sau poate avea ca temei o cerere a unei părți – aprobată de tribunalul arbitral – iar dacă autoritatea publică refuză transmiterea informațiilor în mod nejustificat (nefiind îndeplinite condițiile art. 298 alin. (2) n. C. proc. civ. conform cărora autoritatea publică este în drept să refuze trimiterea informației dacă se referă la apărarea națională, siguranța publică sau relațiile diplomatice) atunci părțile sau arbitrii (tribunalul arbitral) pot sesiza instanța judecătorească prevăzută la art. 547 n. C. proc. civ.. Aceasta va lua măsuri pentru aducerea informației scrise în fața instranței arbitrale, punând în vedere conducătorului autorității publice deținătoare măsurile ce se pot dispune în caz de neconformare, mai exact sancționarea pecuniară prin aplicarea unei amenzi conform art. 187 alin. (1) pct. 2 lit. g) n. C. proc. civ.

Soluționarea cererii de către tribunalul din circumscrpția în care are loc arbitrajul se realizează prin procedura ordonanței președințiale, hotărârea nefiind supusă niciunei căi de atac.

Spre deosebire de reglementarea din dreptul comun, în materia arbitrajului sunt câteva limitări, pe de-o parte, legate de subiectele ce pot fi obligate la furnizarea acestor informații, mai exact sfera subiectelor cuprinde doar autoritățile publice, pe când reglementarea generală cuprinde și alte instituții publice, și, pe de altă parte, informațiile ce pot fi solicitate trebuie să aibă legătură cu actele și acțiunile autorității publice deținătoare și trebuie să fie necesare pentru soluționarea cauzei.

Legiuitorul a încercat să pună la dispoziție un mijloc pentru sprijinirea realizării justiției și stabilirea adevărului în cauză………dreptul propriu al tribunalului arbitral de a solicita informațiile și de a sesiza instanța judecătorească în cazul refuzului autorității publice de a transmite informațiile.

Art. 712 – 720 n. C. proc. civ. privind contestația la executare.

Secțiunea a II-a. Rolul de control al instanțelor judiciare naționale în arbitraj în perioada ulterioară constituirii tribunalului arbitral

Recuzarea arbitrilor – art. 563 C. pr. civ.

Recuzarea reprezintă mijlocul prin care este înlăturată starea de incompatibilitate a arbitrului, stare ce blochează desfășurarea procedurii arbitrale. Legiuitorul a urmărit prin reglementarea instituției incompatibilității respectarea principiilor fundamentale ale procesului, garantând părților dreptul la un proces echitabil soluționat de arbitrii independenți și imparțiali.

Motivele pentru care arbitrii pot fi recuzați pot fi încadrate în două categorii, pe de-o parte, cazurile de incompatibilitate prevăzute pentru judecători și, pe de altă parte, motivele proprii arbitrilor, prevăzute la art. 562 alin. (1) n. C. proc. civ.:

neîndeplinirea condițiilor de calificare sau a altor condiții privitoare la arbitri, prevăzute în convenția arbitrală;

Acest caz de recuzare derivă din caracterul voluntar al arbitrajului privat, părțile având libertatea de a stabili prin convenția arbitrală anumite condiții de calificare sau orice alte condiții speciale privitoare la arbitri, iar „neîndeplinirea de către arbitru a respectivelor condiții nu pune neapărat la îndoială independența și imparțialitatea sa, ci pune la îndoială aptitudinea sa profesională de a soluționa respectivul litigiu”.

Astfel, observăm că, pe lângă cauzele de recuzare legale, expres și limitativ prevăzute de lege, în procedura arbitrală există și cauze de recuzare convenționale care reies din voința părților exprimată în convenția arbitrală, instituind anumite condiții privitoare la arbitrii. Acestea sunt cerințe fără de care o persoană nu poate avea calitatea de arbitru, pe lângă condițiile legale (persoană fizică cu capacitate deplină de exercițiu) și/sau cele din regulamentele privind organizarea și funcționarea Curților de Arbitraj (spre exemplu, condiția unei reputații neștirbite, a unei înalte calificări și a unei experiențe profesionale în domeniul dreptului privat, relațiilor economice interne și internaționale și arbitrajului comercial.). Spre exemplu, părțile pot să își exprime opțiunea ca arbitrul să fie un profesor de drept internațional privat, fără a individualiza nominal arbitrul.

când o persoană juridică al cărei asociat este sau în ale cărei organe de conducere se află arbitrul are un interes în cauză;

Arbitrul care este asociat sau care face parte din organele de conducere ale unei persoane juridice este dator să acționeze în interesul acesteia, motiv pentru care îndeplinirea misiunii în litigiul arbitral în mod independent și imparțial este pusă la îndoială. Indiferent de natura patrimonială sau nepatrimonială a interesului pe care îl manifestă persoana juridică în cauza, arbitrul aflat în o asemenea situație poate fi recuzat.

dacă arbitrul are raporturi de muncă ori de serviciu, după caz, sau legături comerciale directe cu una dintre părți, cu o societate controlată de una dintre părți sau aflată sub un control comun cu aceasta;

Acest motiv de recuzare reflectă existența unei dependențe economice între arbitru și una dintre părțile litigiului, fie că este vorba de o relație de subordonare (în raporturile de muncă ori de serviciu) sau de o relație de colaborare (legături comerciale). Independența arbitrului aflat în o asemenea relație este pusă la îndoială, în special, dacă dependența economică este contemporană cu numirea arbitrului în litigiul ce are loc între partea cu care arbitrul este în raport și o altă parte.

Și o relație de dependență economică anterioară sau ulterioară litigiului poate determina incompatibilitatea arbitrului, depinzând de durata perioadei de timp ce a trecut de la încetarea raportului de muncă ori de serviciu sau a legăturii comerciale directe până la numirea arbitrului sau de la pronunțarea sentinței arbitrale până la începerea relației economice dintre arbitru și una dintre părțile litigiului.

dacă arbitrul a prestat consultanță uneia dintre părți, a asistat sau a reprezentat una dintre părți ori a depus mărturie în una dintre fazele precedente ale litigiului.

Serviciile de consultanță (juridică, economică) prestate uneia dintre părți, asistarea sau reprezentarea unei părți ori depunerea de mărturie pot conduce la impresia lipsei de imparțialitate a arbitrului, însă ca acestea să poată constitui motiv de recuzare este necesar ca să fi avut loc în una dintre fazele precedente litigiului supus arbitrajului, adică „să fie proceduri succesive, etape ale unui proces unic”, nefiind îndeplinită condiția dacă, spre exemplu, s-a derulat între alte părți decât cele ale litigiului supus arbitrajului.

Codul de procedură civilă 1865 nu reglementa aceste cazuri specifice de recuzare a arbitrilor, reținându-se că arbitrul poate fi recuzat pentru aceleași cauze pentru care pot fi recuzați și judecătorii, nefiind permisă o interpretare extensivă, astfel încât, în jurisprudență, s-a apreciat ca neîntemeiată critica prin care petenta a susținut că nu i-a fost respectat dreptul la apărare când i s-a respins cererea de recuzare a arbitrului, având în vedere că respectivul arbitru este și asociat în cadrul unei societăți de avocați care apăra în un alt litigiu un adversar al petentei. Consider că și potrivit reglementării actuale ar fi fost respinsă critica formulată de petentă deoarece prestarea de consultanță, asistarea sau reprezentarea uneia dintre părți trebuie să fi avut loc în una din fazele precedente ale litigiului supus arbitrajului și, în plus, arbitrul nu este cel ce a acordat consultanța, ci este doar asociat în cadrul societății de avocați.

Existența acestor cazuri de incompatibilitate nu determină automat neparticiparea arbitrului respectiv la judecarea litigiului, fiind necesar ca partea interesată să solicite recuzarea, „sub sancțiunea decăderii, în termen de 10 zile de la data când partea a luat cunoștință de numirea arbitrului (moment subiectiv) sau, după caz, de la survenirea cauzei de recuzare (moment obiectiv)”, cererile introduse după curgerea termenului fiind sancționate cu nulitatea. Pentru a da eficiență acestei sancțiuni, legiuitorul a instituit o obligație legală în sarcina persoanei căreia i s-a încredințat misiunea de arbitru, care este obligată să înștiințeze părțile și pe ceilalți arbitri mai înainte de a fi acceptat însărcinarea de arbitru dacă știe că în privința sa există o cauză de recuzare, iar dacă aceste cauze survin după acceptare, de îndată ce le-a cunoscut. Obligația de informare se poate duce la îndeplinire prin orice mijloc de comunicare. Pentru că nu a fost prevăzută o anumită sancțiune pentru nerespectarea acesteia se vor aplica principiile fundamentale ale procesului civil și persoana care își încalcă obligația va putea fi ținută să plătească despăgubiri pentru prejudiciile cauzate părților prin amânarea procesului.

Alin. (4) art. 562 din Codul de procedură civilă care prevede că arbitrul cu privire la care există o cauză de recuzare nu poate participa la judecarea litigiului decât dacă părțile, înștiințate potrivit alin. (3), comunică în scris că înțeleg să nu ceară recuzarea. Această formulare poate da naștere unor probleme în practică deoarece, în opinia mea, dacă părțile au o atitudine pasivă și nu cer recuzarea arbitrului, dar nici nu comunică în scris că renunță la dreptul de a mai invoca recuzare și nici arbitrul nu formulează cerere de abținere, procedura arbitrală este blocată. Am putea interpreta acest caz ca fiind o situație ce determină înlocuirea arbitrului conform art. 564 n. C. proc. civ. („în orice alt caz în care arbitrul este împiedicat să își îndeplinească sarcina”). În doctrină s-a exprimat o opinie, cu care nu pot fi de acord, potrivit căreia, în lipsa unei comunicări din partea părților prin care arată că înțeleg să nu recuze arbitrul, se consideră că arbitrul a formulat cerere de abținere. Textul legal nu prevede astfel, ci acordă dreptul arbitrului să se abțină de la judecarea litigiului, fără ca abținerea să echivaleze cu recunoașterea cauzei de recuzare, chiar dacă părțile aleg să nu valorifice motivele de incompatibilitate.

Spre deosebire de reglementarea de drept comun, „abținerea produce efecte pe data formulării ei, fără nicio formalitate”, manifestarea unilaterală de voință își produce efectele automat, nefiind supusă controlului judecătoresc și nefiind necesară o încheiere de constatare a vacantării. Cu atât mai mult, nu putem considera că îndeplinirea obligației legale de înștiințare cu privire la cauza de recuzare ar echivala cu formularea unei declarații de abținere.

Dacă există atât o cerere de recuzare, cât și o declarație de abținere, se va proceda la înlocuirea arbitrului pentru că efectele cererii de abținere se produc pe data formulării ei, iar cererea de recuzare rămâne fără obiect, nefiind aplicabile dispozițiile privind abținerea și recuzarea judecătorilor.

Partea interesată să formuleze cererea de recuzare se va adresa tribunalului din circumscripția în care are loc arbitrajul, care va soluționa cererea prin încheiere, pronunțată cu citarea părților și a arbitrului recuzat, în termen de 10 zile de la sesizare. În procedura arbitrală, spre deosebire de recuzarea din dreptul comun care este soluționată în camera de consiliu, fără prezența părților și a arbitrului, citarea părților și a arbitrului se face pentru ca aceștia să dea eventualele explicații care apar a fi „necesare în legătură cu temeiul de incompatibilitate invocat.”

Din interpretarea textului art. 562 alin. (2) n. C. proc. civ. reiese o limitare a calității procesuale active, astfel că o parte nu poate recuza arbitrul numit de ea decât pentru cauze survenite sau de care a luat cunoștință după numire. Legiuitorul a dorit evitarea tergiversării procedurii arbitrale, sancționând potențialul abuz de drept al părții care, cu rea-credință, a nominalizat un arbitru despre care știa că este incompatibil doar pentru a introduce ulterior o cerere de recuzare. În privința arbitrilor nenumiți de partea ce formulează cererea de recuzare nu există o prevedere legislativă care să stabilească condiții pentru invocarea incompatibilității, sub rezerva termenului de decădere prevăzut la art. 563 alin. (1) n. C. proc. civ..

Soluționarea cererii de recuzare se realizează pe calea ordonanței președințiale, încheierea pronunțată, tot ca o particularitate a procedurii arbitrale, nefiind supusă niciunei căi de atac. Textul legal a suferit o modificare („niciunei” căi de atac) care pune capăt controverselor existente în doctrina corespunzătoare Codului de procedură civilă 1865, deși unii autori preiau și acum ideea că încheierea prin care a fost soluționată cererea de recuzare ar putea fi atacată pe calea contestației în anulare sau a revizuirii.

În materia recuzării arbitrilor, noul Cod de procedură civilă la art. 563 alin (3) prevede „asimilarea, pe cale legală, a statutului arbitrului statului judecătorului, cel puțin din perspectiva aplicării dispozițiilor privind recuzarea judecătorilor în materia recuzării arbitrilor.” Din punct de vedere jurisprudențial, prin încheierea interlocutorie pronunțată de C. A. București din 3 august 1970 în Dosarul nr. 549/1969, a fost statuat că „reglementările privind organizarea și funcționarea instanței arbitrale se completează cu dispozițiile de drept comun ale Codului român de procedură civilă și în ceea ce privește incompatibilitatea, abținerea și recuzarea judecătorilor, aplicabile în mod corespunzător și arbitrilor.” În toate cazurile, cererea de recuzare se introduce pentru fiecare arbitru în parte și trebuie să se arate cazul de incompatibilitate și probele pe care partea înțelege să le folosească. Astfel, cererea de recuzare poate fi formulată doar pentru motivele prevăzute de lege sau de convenția arbitrală, în caz contrar fiind inadmisibilă. Va fi respinsă ca inadmisibilă și cererea de recuzare îndreptată împotriva aceluiași arbitru pentru aceleași motive de recuzare. În dreptul comun se prevede că până la soluționarea cererii de recuzare cauza nu se suspendă de drept, însă nu poate fi pronunțată soluția decât după soluționarea cererii de recuzare, de aceea, în considerarea completării dispozițiilor privind recuzarea din materia arbitrajului cu dispozițiile privind recuzarea judecătorilor, putem considera că este valabilă interpretarea și în procedura arbitrală. Având în vedere textul art. 562 alin. (4) n. C. proc. civ. („această persoană nu poate participa la judecarea litigiului …”) și suspiciunea relativă la lipsa independenței și imparțialității arbitrului, ar fi recomandat să se procedeze la suspendarea procedurii arbitrale până la pronunțarea unei decizii cu privire la cererea de recuzare. Dacă tribunalul din circumscripția în care are loc arbitrajul a admis cererea de recuzare, arbitrul se va retrage de la judecarea pricinii, încheierea pronunțată arătând și în ce măsură actele îndeplinite de arbitru urmează să fie păstrate.

Prerogativa instanței statale de a soluționa cererea de recuzare este preluată în cazul arbitrajului instituțional organizat de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României de Tribunalul arbitral, fără participarea arbitrului recuzat, care este înlocuit de președintele Curții de Arbitraj sau de un arbitru desemnat de el; de Președintele Curții de arbitraj sau de un arbitru desemnat de el în cazul recuzării arbitrului unic; de un tribunal arbitral desemnat de Președintele Curții de Arbitraj dacă recuzarea privea toți arbitrii unui tribunal arbitral.

Verificarea cheltuielilor – art. 598 C. pr. civ.

Caracterul privat al arbitrajului se reflectă și asupra cheltuielilor arbitrale, regula fiind că acestea sunt suportate potrivit înțelegerii dintre părți. În absența unui acord cu privire la acest aspect, tribunalul arbitral va stabili modul în care vor fi acoperite cheltuielile arbitrale.

În structura cheltuielilor de arbitrare sunt cuprinse cheltuielile realizate pentru organizarea și desfășurarea arbitrajului, onorariile arbitrilor, cheltuielile de administrare a probelor, cheltuielile de deplasare a părților, arbitrilor, experților, martorilor. Având în vedere că tribunalul arbitral se constituie pentru rezolvarea respectivei dispute dintre părțile convenției arbitrale, are nevoie de resurse care să permită organizarea și desfășurarea arbitrajului în condiții optime, care nu sunt asigurate de către stat, cum se întâmplă în cazul instanțelor judecătorești, motiv pentru care poate dispune o serie de măsuri privind cheltuielile arbitrale, având competența de a evalua provizoriu cuantumul acestora, de a stabili modul în care sunt suportate de către părți (în solidar sau individual, prin contribuție egală), de a obliga părțile la avansarea lor anticipată, de a nu da curs arbitrajului până la consemnarea, avansarea sau plata lor.

Oricare dintre părți, dacă este nemulțumită de măsurile luate cu privire la cheltuielile arbitrale, poate sesiza instanța judecătorească competentă potrivit art. 547 n. C. proc. civ., care va efectua un control, examinând temeinicia măsurilor dispuse de tribunalul arbitral. Aceste măsuri sunt supuse cenzurii tribunalului din circumscripția în care are loc arbitrajul.

Intervenția instanței statale în procedura arbitrală are un rol de control judiciar, însă ajută și la înlăturarea piedicilor în organizarea și desfășurarea arbitrajului deoarece, în ipoteza în care apar nemulțumiri cu privire la aceste măsuri și părțile nu se conformează, desfășurarea procedurii arbitrale ar fi împiedicată pentru că tribunalul arbitral nu dispune de mijloacele financiare pentru realizarea ei.

„Din analiza textelor de lege rezultă, fără posibilitate de interpretare, că instanța judecătorească poate examina temeinicia măsurilor privind cheltuieli arbitrale numai atunci când acestea sunt stabilite de tribunalul arbitral, și nu când cheltuielile arbitrale au fost stabilite prin acordul parților în litigiu și al arbitrilor, ori atunci când se stabilesc potrivit regulamentului instituției permanente de arbitraj.”

Controlul exercitat de tribunalul statal poate viza orice măsură dispusă de tribunalul arbitral cu privire la cheltuielile arbitrale, însă va fi limitat la ceea ce partea a solicitat prin cererea adresată instanței, cu respectarea principiului disponibilității.

Soluționarea cerererii se va face prin procedura ordonanței președințiale, tribunalul stabilind cuantumul onorariilor arbitrilor și al celorlalte cheltuieli arbitrale, precum și modalitățile de consemnare, de avansare sau de plată a acestora printr-o încheiere executorie, care nu este supusă niciunei căi de atac.

Art. 712 – 720 n. C. proc. civ. – contestație la executare.

Secțiunea a III-a. Probleme de competență

După constituirea tribunalului arbitral în mod legal este necesar să se procedeze la verificarea competenței acestuia de a soluționa litigiul. În această etapă pot să apară și conflicte de competență între instanțele judecătorești și tribunalele arbitrale.

Invocarea necompetenței tribunalului arbitral

„Arbitrul are dreptul, dar și obligația, de a se pronunța asupra propriei sale competențe”, iar această verificare se realizează din oficiu și, spre deosebire de situația verificării competenței instanței judecătorești reglementate la art. 554 n. C. proc. civ., declararea necompetenței nu este condiționată de invocarea excepției de către părți.

Noul Cod de procedură civilă reglementează în mod expres momentul la care se va proceda la efectuarea verificării competenței, mai exact primul termen de judecată cu procedura de citare a părților legal îndeplinită, pentru ca să existe contradictorialitate în discutarea problemei competenței tribunalului arbitral. Această soluție exista și sub imperiul vechii reglementări, deși nu se menționa expres.

Pentru a stabili dacă este sau nu competent să soluționeze litigiul, tribunalul arbitral va analiza și convenția arbitrală pentru a stabili dacă este validă și operantă și va verifica dacă obiectul litigiului este arbitrabil, mai ales că „orice excepție privind existența și validitatea convenției arbitrale, constituirea tribunalului arbitral, limitele însărcinării arbitrilor și desfășurarea procedurii până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată trebuie ridicată, sub sancțiunea decăderii, cel mai târziu la acest termen, dacă nu s-a prevăzut un termen mai scurt”. Situația de necompetență poate fi invocată și de către părți, fiind o garanție suplimentară pentru a nu se ajunge la pronunțarea unei hotărâri de către un tribunal arbitral necompetent. În cazul arbitrajului organizat potrivit regulilor de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României art. 55 alin. (3) stabilește că excepția de necompetență a tribunalului arbitral poate fi invocată cel mai târziu la prima zi de înfățișare, spre deosebire de vechile reguli care nu mai permiteau invocarea excepției de necompetență după ce pârâtul a formulat întâmpinarea fără să invoce acest aspect.

În urma verificării competenței, tribunalul arbitral, dacă constată că este competent, va consemna acest lucru în o încheiere interlocutorie. Această încheiere va putea fi atacată doar împreună cu hotărârea arbitrală pe calea acțiunii în anulare, conform art. 608 n. C. proc. civ., neputând fi atacată separat deoarece nu se încadrează în enumerarea limitativă prevăzută la art. 594 alin. (1) lit. a) – c) n. C. proc. civ..

Art. 579 alin. (3) n. C. proc. civ. oferă soluția unei dispute doctrinare stabilind că, dacă tribunalul arbitral hotărăște că nu este competent să soluționeze litigiul cu care a fost sesizat, va interveni declinarea de competență prin o hotărâre de declinare. Aceasta prevedere este justificată atât de „principiul simetriei juridice (dacă instanța își poate declina competența către arbitraj, ar trebui ca și reciproca să fie valabilă), cât și de componenta jurisdicțională a arbitrajului, căruia legiuitorul îi recunoaște atribuții comparabile cu cele ale instanțelor de judecată.”. Hotărârea prin care tribunalul arbitral își declină competența în favoarea instanțelor de drept comun determinate, în favoarea unei alte instituții permanente de arbitraj ori a altui organ cu activitate jurisdicțională nu poate fi atacată pe calea acțiunii în anulare prevăzută la art. 608 n. C. proc. civ..

Conflicte de competență între instanțele judecătorești și tribunalele arbitrale

Verificarea competenței de către instanța judecătorească și de către tribunalul arbitral poate avea ca rezultat un conflict de competență, pozitiv sau negativ, născut între o instanță judecătorească și un organ cu activitate jurisdicțională (tribunalul arbitral, în cazul de față). Prevederile din materia procedurii arbitrale se reduc doar la a desemna instanța competentă să soluționeze conflictul apărut între tribunalul arbitral și instanța judecătorească, conflict ce va fi rezolvat de instanța judecătorească ierarhic superioară instanței în conflict. Art. 554 alin. (3) n. C. proc. civ. nu face decât să preia soluția stabilită în dreptul comun, reglementările privind conflictul de competență prevăzute la art. 133 – 137 n. C. proc. civ. venind în completare, în măsura în care sunt compatibile.

Conflictul de competență pozitiv între o instanță judecătorească și un tribunal arbitral nu conduce la un regulator de competență propriu-zis deoarece rezolvarea survine fie prin apelarea la căile de atac împotriva hotărârii pronunțată de instanța judecătorească în un litigiu arbitrabil în care a fost invocată în termen necompetența instanței de drept comun, fie prin introducerea unei acțiuni în anularea hotărârii arbitrale (și a încheierii interlocutorii prin care a hotărât că este competent).

Conflictul negativ de competență se poate manifesta în două situații.

Dacă a fost sesizată mai întâi instanța judecătorească și aceasta a stabilit că nu este competentă să soluționeze litigiul, aceasta va pronunța o hotărâre de declinare a competenței în favoarea organizației sau instituției pe lângă care funcționează arbitrajul instituționalizat (în cazul arbitrajului ad-hoc, neexistând încă tribunalul arbitral, instanța judecătorească nu poate să își decline competența, ci doar va respinge cererea ca nefiind de competența instanței judecătorești). Tribunalul arbitral sesizat astfel (excepție de la sesizarea de către reclamant prin cererea scrisă) va lua măsurile necesare pentru constituirea tribunalului, însă nu va fi ținut de ceea ce a stabilit instanța judecătorească cu privire la competență, verificându-și la rândul său competența. Dacă și acesta hotărăște că nu este competent să soluționeze litigiul cu care a fost sesizat, își va declina competența, iar dacă această declinare de competență este reciprocă (declinarea operând în favoarea instanței care deja a statuat că nu este competentă) există conflict negativ de competență.

Procedura se desfășoară în mod similar și în cazul în care a fost sesizat mai întâi tribunalul arbitral și acesta decide că nu este competent, pronunțând o hotărâre prin care își declină competența. Problema rămasă nerezolvată și sub imperiul Codului de procedură civilă actual este legată de declinarea competenței când există o competență alternative, în doctrină fiind exprimată opinia că poate opera o declinare de competență în favoarea oricăreia dintre instanțele statale competente deopotrivă, exceptând situația în care necompetența instanței arbitrale este invocată de reclamant care solicită declinarea de competență în favoarea uneia dintre acestea, caz în care tribunalul arbitral își va declina competeța în favoarea instanței statale alese de reclamant.

Noul Cod de procedură civilă stabilește că hotărârea cu rol de regulator de competență va fi pronunțată de instanța judecătorească ierarhic superioară instanței aflate în conflict, înlăturând disputele doctrinare cu privire la determinarea instanței judecătorești ierarhic superioare instanței înaintea căreia s-a ivit conflictul, în ipoteza în care tribunalul arbitral este cel care constată conflictul de competență. „Ca atare, instanța competentă să rezolve conflictul de competență se va determina în funcție de instanța statală aflată în conflict, și nu în funcție de entitatea care a constatat conflictul (fie instanța statală, fie tribunalul arbitral).” Entitatea în fața căreia s-a ivit conflictul negativ de competență va suspenda din oficiu judecata cauzei și are obligația de a sesiza instanța competentă să soluționeze conflictul, căreia îi va înainta dosarul.

Instanța competentă să rezolve conflictul va hotărî, în camera de consiliu, fără citarea părților, pronunțând o hotărâre definitivă. Art. 135 alin. (4) n. C. proc. civ., spre deosebire de reglementarea anterioară, nu mai prevede posibilitatea atacării hotărârii cu recurs, în termen de 5 zile de la pronunțare, asigurând celeritatea procedurii. Regulatorul de competență este obligatoriu pentru entitatea declarată competentă (instanță judecătorească sau tribunal arbitral), aceasta nemaiputând șă își decline competența, totuși, fiind admis în doctrină că instranța de trimitere își poate verifica din nou competența, dar numai pentru temeiuri noi, care nu au fost discutate cu ocazia regulatorului de competență.

CAPITOLUL 3. CONTROLUL JUDECĂTORESC ÎN PERIOADA ULTERIOARĂ PRONUNȚĂRII HOTĂRÂRII ARBITRALE

Secțiunea I. Rolul coercitiv al instanțelor judiciare naționale în perioada ulterioară pronunțării hotărârii arbitrale

Păstrarea dosarului – art. 607 noul C. pr. civ.

Dosarul litigiului (de la cererea de învestire și până la hotărârea arbitrală) împreună cu dovezile de comunicare a hotărârii arbitrale trebuie să fie depuse la tribunalul în circumscripția căruia a avut loc arbitrajul, spre păstrare. Această obligație pe care legiuitorul a instituit-o în sarcina tribunalului arbitral trebuie îndeplinită în termen de 30 de zile (reglementarea anterioară prevedea un termen de 20 de zile) de la data comunicării hotărârii arbitrale sau, dacă a fost solicitată lămurirea, completarea ori îndreptarea ei, în termen de 30 de zile de la pronunțarea hotărârii de lămurire sau de completare ori de la pronunțarea încheierii de îndreptare a hotărârii arbitrale.

Această intervenție a instanței judecătorești se justifică prin necesitatea conservării dosarului litigiului soluționat pe calea arbitrajului ad-hoc, specific acestei proceduri fiind constituirea tribunalului arbitral strict pentru soluționarea cauzei respective. Deoarece reglementarea privește administrarea justiției, de la această regulă nu se poate deroga prin convenția arbitrală, fiind o „normă de ordine publică”.

Consider că opinia exprimată în doctrină cu privire la aplicabilitatea acestei prevederi și în cazul arbitrajului instituțional pentru motivul că art. 607 n. C. proc. civ. nu deosebește după cum este vorba de arbitraj ad-hoc sau arbitraj organizat de o instituție permanentă nu poate fi acceptată întrucât contravine unui text din noul Cod de procedură civilă (preluat și în regulamentele de organizare a arbitrajului comercial de către camerele de comerț și industrie) ce prevede expres că, „în cazul arbitrajului organizat de o instituție permanentă, dosarul se păstrează la acea instituție.”

Primind dosarul, instanța națională nu procedează la efectuarea unui control asupra actelor realizate în procedura arbitrală, ci doar asigură păstrarea suportului hotărârii arbitrale, deoarece „odată cu pronunțarea hotărârii, tribunalul arbitral își încetează existența, în timp ce hotărârea arbitrală, împreună cu suportul ei (dosarul litigiului), își continuă existența, intrând în ordinea judiciară.”

Încuviințarea executării silite a hotărârii arbitrale – art. 615 noul C. pr. civ.

Executarea hotărârilor arbitrale străine pe teritoriul României – art. 1125 -1133 noul C. pr. civ.

Secțiunea a II-a Rolul de control al instanțelor judiciare naționale în perioada ulterioară pronunțării hotărârii arbitrale

Desființarea hotărârii arbitrale pe calea acțiunii în anulare – art. 608 – 613 noul C. pr. civ.

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

Babiuc V., Căpățână O.(coord.), Jurisprudență comercială arbitrală 1953-2000, Editura Edimpress Camro SRL, București, 2002.

Băcanu I., Atribuțiile instanțelor judecătorești în domeniul privat, Revista Dreptul, Anul VIII, Seria a III-a, Nr. 9/1997.

Bobei R. B., Arbitrajul intern și internațional. Texte. Comentarii. Mentalități, Editura C. H. Beck, București, 2013;

Chiuariu T., Giurea R., Arbitrajul intern și internațional. Reglementare. Doctrină. Practică arbitrală și judiciară, Universul Juridic, București, 2012;

Dănăilă G., Procedura arbitrală în litigiile comerciale interne, Editura Universul Juridic, 2006;

Deleanu I, Deleanu S, Arbitrajul intern și internațional, Editura Rosetti, 2005;

Dimitriu A. P., Noul Cod de procedură civilă, Note. Corelații. Explicații, coord. Gh. Piperea, Editura C. H. Beck, București, 2012;

Frențiu G. C., Băldean D. L., Noul Cod de procedură civilă. Comentat și adnotat, Editura Hamangiu, 2013;

Leș I., Noul Cod de procedură civilă, Comentariu pe articole, art. 1-1133, Editura C. H. Beck, București, 2013.

Motulsky H., Ecrits, t. II, Edudes et notes sur l’arbitrage, Dolloz, 1975;

Păncescu F. G., Noul Cod de procedură civilă – comentariu pe articole. Ediția a doua revăzută și revizuită, coord. G. Boroi, Vol. II, Editura Hamangiu, 2016;

Popescu T. R., Bârsan C., Dreptul comerțului internațional, Vol. IV, București, 1983.

Prescure T., Crișan R., Arbitrajul comercial – Modalitate alternativă de soluționare a litigiilor patrimoniale, Universul juridic, București, 2010;

Prescure T., Crișan R:, Arbitrajul comercial. Modalitate alternativă de soluționare a litigiilor patrimoniale, Universul Juridic, București, 2010.

Rațiu A., Arbitration in Romania, A Practitioner s Guide, editat de Leaua C., Baias F. A., Editura Wolters Kluwer, 2016;

Stănescu Ș. A., Note de curs Arbitraj comercial, Master Dreptul Afacerilor, 2015;

Tăbârcă M., Drept procesual civil, Vol. I, Ediția a II-a, Editura Universul Juridic, București, 2008.

Tăbârcă M., Drept procesual civil, Vol. II, Ediția a II-a, Editura Universul Juridic, București, 2008.

Articole:

Geert Van Calster, Instanțele de judecată ale Regatului Unit, cauza West Tankers și "excepția" referitoare la arbitraj din Regulamentul Bruxelles, Publicat în "Revista Română de Drept European (Comunitar)" cu numărul 5 din data de 31 octombrie 2012.

Dinu C. C-tin., Aspecte de noutate privitoare la hotărârea arbitrală în lumina noului Cod de procedură civilă, publicat în "Revista Pandectele Române" cu numărul 8 din data de 31 august 2013.

Ștefănescu B., Despre conflictul de competență între instanța judecătorească și instanța de arbitraj, publicat în Revista Română de Drept Privat cu numărul 1 din data de 31 ianuarie 2012.

Site-uri:

http://www.rasfoiesc.com/legal/drept/COMPETENTA-TRIBUNALULUI-ARBITR62.php

http://www.rasfoiesc.com/legal/drept/INSTANTA-JUDECATOREASCA36.php

http://www.scipio.ro/documents/204712/71eefe14-93c8-4c33-bad2-3e6ad3c2c81e

http://legeaz.net/spete-drept-comercial/jurisprudenta-arbitraj-comercial-selectie

Jurisprudență:

Decizia comercială nr. 110 R pronunțată în ședință publică 25.01.2010, Curtea de Apel București, Secția a VI-a, Comercială, http://www.jurisprudenta.org/Idoc.ashx?i=2&y=2010&d=200000000811753.

Decizia nr. 1117/19.12.1995, C.S.J., Secția comercială, , în B.J.C.D. 1995, pg. 390-391, http://legeaz.net/cpc-cod-procedura-civila/art-343-cprciv.

Decizia nr. 200 din 6 decembrie 2011, Curtea de Apel Craiova, http://portal.just.ro/54/Lists/Jurisprudenta/DispForm.aspx?ID=891.

Decizia nr. 209 din 12.04.2010, Curtea de Apel Iași, http://portal.just.ro/45/Lists/Jurisprudenta/DispForm.aspx?ID=587

Decizia nr. 306/2003C.A. Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, B.J. 2003, p. 565, http://legeaz.net/cpc-cod-procedura-civila/art-343-cprciv.

Decizia nr. 423/1995, C.A. București, Secția comercială, http://legeaz.net/cpc-cod-procedura-civila/art-343-cprciv.

Încheierea interlocutorie pronunțată de C. A. București din 3 august 1970 în Dosarul nr. 549/1969, http://legeaz.net/spete-drept-comercial/jurisprudenta-arbitraj-comercial-selectie

Sentința civilă nr. 2/PI pronunțată în ședința public din data de 18 martie 2013, Curtea de Apel Timișoara, Secția a II-a, Civilă, http://www.rolii.ro/hotarari/56b4c1b580fbb454fee3f612

Sentința civilă nr. 2302/2015 pronunțată în ședința publică din 26 octombrie 2015, Tribunalul Iași, Județul Iași, Secția I, Civilă, http://www.rolii.ro/hotarari/56b40c2fc5d0590fb7f4b85f

Sentința civilă nr. 490 pronunțată în ședința publică din 3 februarie 2015 de Tribunalul București, Secția a VI-a, Civilă, Dosar nr. 27078/3/2014, http://portal.just.ro/3/Lists/Jurisprudenta/DispForm.aspx?ID=474.

Sentința civilă nr. 55/2013, Curtea de Apel București, Secția a V-a, Civilă, pronunțată în ședința publică din 13 iunie 2013, http://www.rolii.ro/hotarari/56b609ce85641f16fcb86e31

Sentința comercială nr. 147, pronunțată în ședință publică 30.11.2009, Curtea de Apel București, Secția a V-a Comecială. http://www.avocatura.com/speta-29511-comercial–actiune-in-anularea-hotararilor-arbitrale.html#ixzz4ArQBTCir

Sentința nr. 229 din 17 noiembrie 2003, CAB, publicată în R. D. C. nr. 4/2004, pg. 297-298.

Sentința nr. 359 pronunțată în ședința publică din 23 aprilie 2013 de Tribunalul Dolj, Secția a II-a, Civilă, http://www.rolii.ro/hotarari/56b49da7fce91b3eb51b8604.