Controlul Democratic Civil Asupra Fortelor Armate In Romania

=== 51203015dc71b340b69b24d2b5ec38936d2ebab0_486983_1 ===

UNIVERSITATEA BUCUREȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINTE POLITICE

SPECIALIZAREA: STUDII DE SECURITATE

LUCRARE DE

LICENȚĂ

Coordonator științific:

Prof. univ. dr. /alt grad

NUME:

Prenume :

Absolvent :

NUME

Prenume

București , 2017

UNIVERSITATEA BUCUREȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINTE POLITICE

SPECIALIZAREA: STUDII DE SECURITATE

LUCRARE DE

LICENȚĂ

Titlu: Controlul democratic civil asupra forțelor armate în România

Coordonator științific:

Prof. univ. dr. /alt grad didactic

NUME:

Prenume :

Absolvent :

NUME

Prenume

București , 2017

Pagina de gardă

CUPRINS

§Cuprins…………………………………………………………………………………………..4

§Introducere……………………………………………………………………………………..5

§Capitolul I. Definirea conceptelor cheie necesare studiului…….….…7

§Capitolul II Tranziția de la cotrolului totalitar la cel democratic asupra forțelor armate în România în perioada 1987-2007……………………………………..……………………………..….18

§ Capitolul III. Studiu de caz: Controlul democratic civil în perioada 2007-2014 ……………………………………………………..…………34

Concluzii…………………………………………………………………………………………51

Bibliografie…………………………………………………………………………………….54

Anexe……………………………………………………………………………………………..57

Controlul democratic civil asupra forțelor armate în România

§INTRODUCERE

În țările democratice în care politica se face prin convingere și compromis, și nu prin forță și constrângere, controlul civil este identificat tocmai cu guvernarea democratică. Scopul acestui studiu este cercetarea ipotezei : Controlul civil într-o societate democratică reprezintă maximizarea profesionalismului militar? Dorim să demonstrăm dacă realizarea acelei distribuiri a puterii politice între grupurile militare și civile care influențează cel mai mult apariția atitudinilor și comportamentului profesional în rândul cadrelor militare, în general, al corpului ofițerilor în special. Metodologia studiului se structurează în cercetarea sistematică a României, stat din Lumea a doua, democrație tânără, viziunea și rolul istoric al acesteia în stratgia de politică și securitate a Europei. Sursele sunt atât de ordin legislativ , cât și de ordin academic sau publicistic. Întâlnim atât viziuni interne, ale unor specialiști de prestigiu români, cât și a specialiștilor în domeniu de peste hotare. Cercetarea se bazează în primă fază pe analiza teoretică a conceptelor cheie ca apoi să se structureze un studiu de caz pe două capitole, pe baza a surse deja existente , fapte și rezultate istorice care au dus la situațiile problematice de astăzi, precum și un orizont de soluții pentru impasurile relațiilor civil-militare. Din punce de vedere cronologic se alege pentru debutul observației României 1987, un reper ales pe axa timpului în intervalul totalitarismului, pentru ca să se continue cu momentul zero al aderării U.E.-2007, situație generatoare de noi începuturi pentru țara noastră , oprindu-ne la 2014, desigur cu perspective în momentul actuașl și viitor. Controlul civil al armatei reprezinta un ansamblu de concepte, proceduri, legi, standarde și tradiții prin care se exercita autoritatea politică civilă asupra forțelor armate ale unei țări. Legitimitatea controlului civil este asigurată de legitimitatea procesului democratic (electoral), prin intermediul căruia voința populară este delegată autorității politice. Rolul armatei în societate a fost și este prezentat frecvent în termeni de „control civil”, care pune în evidență modul de funcționare a puterii relative a grupurilor civile și militare. Conceptul general de control civil este identificat cu interesele specifice ale unui anumit grup civil sau ale unor grupuri. O aplicare concretă a unei asemenea identificări se realizează într-un regim democratic, care numai el este în masură să poată asigura în mod autentic controlul democratic. Controlul civil, ca practica se regaseste in continutul, natura si modul de manifestare a raporturilor dintre armata și societate.

§CAPITOLUL I. DEFINIREA CONCEPTELOR CHEIE NECESARE STUDIULUI

Ar fi dezirabil ca atât experiențele practice cât și conceptele științifice să fie analizate critic pentru a face recomandări de îmbunătățire a managementului de securitate națională.

Controlul civil democratic asupra forțelor armate este o trăsătură definitorie a statului de drept și reprezintă ansamblul prerogativelor conferite de Constituție și de lege autorităților societății politice, democratic aleasă, de a stabili cadrul normativ privind organizarea, funcționarea și responsabilitățile forțelor armate, de a fixa limitele lor de acțiune,precum și de a verifica modul în care activitatea acestora este conformă dispozițiilor legii și hotărârilor autorităților civile competente. Această sintagmă se referă, în esență, la dreptul societății politice de a veghea ca forțele armate să ocupe și să păstreze locul ce le-a fost destinat în cadrul societății.

Conceptul de societate civilă este unul deosebit de controversat,neexistând o definiție unanimă și nici un acord stabilit vis-à-vis de el. Definițiile sunt specifice fiecărei surse în parte și, de aceea, este necesară desprinderea caracteristicilor esențiale ale acestui concept. Cei mai mulți îl folosesc în mod eronat sau restrictiv, referindu-se ori la noțiunea de civil (ca opusă celei de militar) orinumai la organizațiile non-guvernamentale (chiar dacă acestea reprezintă cea mai importantă parte a societății civile). “Definiția cea mai simplă, direct și intuitive evidentă, dar și cu cea mai mare valoare este că societatea civilă reprezintă acel ansamblu de instituții non guvernamentale diverse, suficient de puternice pentru a contrabalansa statul și care,fără a-l împiedica să-și îndeplinească rolul de menținere a păcii și de a judeca imparțial cu privire la interesele majore, este totuși capabil să-l împiedice să domine și să atomizeze restul societății.”

Din punct de vedere al relațiilor internaționale, conceptul de „putere”s-ar putea defini ca fiind influența unui subiect (X) asupra altui subiect (Y) sau mai sintetic reprezintă controlul exercitat într-un sistem de către un factor asupra altui factor. Sub aspect politic, guvernarea reprezintă un grup de bază teritorială, în care anumite organizații, instituții sau organe asigură managementul puterii în ansamblu și organizează relațiile de putere între subgrupuri.

În relațiile internaționale și în politologie (știința politică) suveranitatea reprezintă calitatea majoră a centrelor de putere care se manifestă pe scena globală.

Cuvântul ,,strategie´´ provine din limba greacă (strategos) și are sensul de ,, artă a generalilor´´, activitatea strategos pet imp de pace și de război . Istoria gândirii strategice consemnează că termenul de: strategie este asociat în principal domeniului militar. O definiție clasică a strategiei este dată de Clausewitz, ca fiind arta de ,, folosirea forței sau amenințării cu forța pentru realizarea propriilor politici.´´

Statele au nevoie de strategii de securitate pentru următoareale motive:

Să se asigure că se iau în considerare toate amenințările, de o manieră comprehensivă,

Să crească eficacitatea sistemului de securitate , prin optimizarea contribuțiilor fiecărui actor ,

Să ghideze implementare apoliticii de securitate națională,

Să construiască un consens național,

Să crească încrederea și să îmbunătățească cooperarea regională și internațională.

După cum se analizează de către Marian Zulean în lucrarea ,, Militarul și societatea´´, referitor la relațiile civil-militare, avem în vedere un tip de relații sociale pe filament sociologic, definite ca fiind: ,, raport între unități sociale, indiferent de structura acestora´´.

Max Webber consideră că armata este instituția ce deține monopolul violenței în stat, iar politologul American Harold Lawell este cel care pune întrebarea fundamentală: cine ne apără de gardieni? Am înțeles, până acum, că relațiile civil-militare sunt un tip de relații sociale între sfera militară și sfera civilă a unei societăți.

Atât termenil de ,, civil´´ cât și cel de ,,militar pot fi conceptute ca un continuum. Prin termenul de ,,militar´´ se înțelege în sens restrâns, ofițerul forțelor armate, iar în sens larg, un membru al oricărei structuri de securitate natională, iar prin termenul de ,,civil´´ se înțelege în sens restrâns un decident politic, iar în sens larg, întreaga societate. Cooperarea civil-militară, cunoscută prin acronimul CIMC, este, cel puțin pentru militarii români cel mai notoriu aspect al relațiilor civil/militare.

Trebuie făcută precizarea că termenul CIMC nu este echivalent cu teoria relațiilor civil-militare ci reprezintă una din aplicațiile sale practice din perspectiva militarilor folosirea colaborării dintre militari și civili pentru derularea operațiilor militare.

Este necesar a se realiza diferența în mentalitatea civilă, între termenul de Securitate ante 1989 și cel de securitate în sensul problematicii actuale, a anului 2017. Dacă în prima situație teama survenea din pricina factorului intern, a jugului totalitar asupra atât a civilului, cât și a tuturor instituțiilor statului, filiera privată fiind un deziderat al viitorului, în a doua situație, se întâlnesc noi provocări din sfera angrenării internaționale în zonele de conflict, migrației populației sinistrate din aceste zone , din statutul României ca membră NATO . Întotdeauna va exista un butoi cu pulbere la baza oricăui conflict internațional, iar aceste zone ale Orientului aride atât climatic cât și politic ard mocnit de multă vreme, în pofida eforturilor depuse de către diplomația internațională.

„Securitatea națională” este un concept teoretic destul de complex și greu de definit, pentru că intervine percepția subiectivă a indivizilor, a grupurilor sociale sau a diferitelor școli de gândire. Mai mult decât atât, dilema securității presupune faptul că, dacă un grup sau un stat este mai sigur asta se face in detrimentul grupului/statului oponent.  Provocarea cea mai mare este aceea de a proiecta o strategie de securitate națională, în care poporul să se simtă în siguranță, evitând capcana „falsei securități” (cazul perioadei interbelice) sau „obsesia” securității.´´

În multe privințe, NATO oferă, în stil democratic, repere detaliate și clare cu privire la relațiile civil-militare. În completarea inițiativelor menționate mai sus privind guvernanța democratică a sectorului de securitate, în 2002, ONU a stabilit Programul de Dezvoltare al Organizației Națiunilor Unite subliniind astfel „necesitatea de a avea o guvernare democratică a sectorului de securitate pentru a garanta siguranța oamenilor, pentru a preveni militarii să aibă putere coercitivă, precum și pentru asigurarea responsabilității militare. Nu în ultimul rând, Consiliul Europei, apare ca un puternic susținător al democrației pluraliste, al libertăților fundamentale și drepturilor omului, dar și al statului de drept. Din acest punct de vedere, statutul de membru în Consiliului Europei este adesea considerat ca o confirmare a prerogativelor democratice ale unei țări. În ceea ce privește guvernanța democratică în domeniul specific, începând cu anul 2005, Consiliul Europei a emis o recomandare privind „supravegherea democratică a sectorului de securitate în statele membre”.

Schimbările survenite în epoca post- Război Rece afectează și sistemele de control democratic. Așa cum afirma Hans Born:,, era post Război Rece necesită o nouă privire asupra controlului democratic și asupra forțelor armate. Perioada post Război Rece a aadus o atenție sporită acordată misiunilor de pace, reforme ale armatei în aproape fiecare țară și desfășurarea activității militare din ce în ce mai mult la nivel international.„

Termenul de democrație nu este similar, observăm, cu cel de pace. La origini, puterea poporului, are alte înțelesuri pentru cetățeanul lumii de astăzi decât pentru cetățeanul Eladei de odinioară. Sub această mască democratică se pot ascunde , după cum ne arată istoria, înțelesuri totalitare. Oare nu există până și astăzi o Republică Populară Democrată Coreeană? Dacă ieri, spartanul își apăra propriul pământ , familie și țară, acum , soldatul de astăzi are în vedere unele obligații diplomatice de îndeplinit, în vederea unor viitoare alianțe, chiar și pe timp de pace. Obligațiile față de țară , cu care se motivau cei ce au pierdut eroic la Turtucaia, din cauza dotărilor nule, se traduc acum prin obligații față de pacea globală. Această situație instigă la a raționa: Care ar fi progresul dotărilor și tactic de la Turtucaia până în prezent? După cum Donald Trump susținea în primele declarații de după campanie, America nu are niciun interes să finanțeze acțiuni ce nu îi aduc profit.

Progresul acestor aparente forme fără fond vin însăși dintr-o puternică colaborare între societatea civilă și armată. Manifetând dezinteres față de media, cu mentalitatea de elită și ușile închise, breasla armatei nu o să dobândească noi adepți voluntari., fapt care este dovedit de statisticile recente.Încă din timp de pace se dobândește calitatea soldatului, a dotării cu echipamente și armament, a devotamentului față de valori commune, atât civilului, student în domeniu, viitor cadru al armatei, cât și a veteranilor.

O veche strategie a armatei romane, în perioada Imperiului era aceea de a pune în avantgardă soldați care nu mai aveau mult de pierdut, nu aveau familie, copii, iar în ariergardă erau tinerii care constituiau viitorul detașamentului. Încă din acele timpuri se protejau noii adepți, și încă în timp de conflict, pe baza unor valori înalt clasate și de civili cât și de militari: familia, copiii, viitorul generației tinere. Cu atât mai ușor ar putea fi pe timp de pace a se ajunge la un accord și la măsuri pentru ocrotirea acestor valori, pe cale instituțională, economică și transparentă.

Chiar dacă cei dezinteresați de fenomen în sondajele de opinie se bazează pe un act normativ privitor la abrogarea obligației de a efectua stagiul militar, pierd din vedere idea că granite dintre conflict și pace este foarte subțire și există, în mod legal și constitutional o stare de conflict, unde obligațiile civilului sunt comasate nevoilor statului , transformându-se din drepturi în datorii, care pot aduce sancțiuni pentru neîndeplinire.

Nu este cazul în România pentru instalarea unui conflict intern cum se întâlnește în teatrele de operațiuni. Este un capitol de istorie ce tine de perioada Evului Mediu, chiar și atunci, exista o conștiință națională care ducea la alianțe. În cazul ipotezei unei stări de urgență însă, educația civilului servește însăși independenței naționale. Se manifestă ideea că astăzi nu mai există o conștiință națională. Este adevărat. Este adevărat și faptul că românul ignoră apartenența la un teritoriu, ceea ce nu s-a mai vehiculat până în era globalizării, ceea ce dovedește înțelegerea greșită a avantajelor primite de la aliați.

Cei mai mulți oameni folosesc noțiunea de societate civilă în mod eronat, sau restrictiv, referindu-se ori la noțiunea de civil (ca opus termenului de militar) ori numai la organizațiile neguvernamentale. Astfel, în ultimii ani, s-a simțit nevoia unei completări aduse noțiunii, denumităacum sectorul nonprofit, sau cel de-al treilea sector al societății, unde primele două sunt institute iile fundamentale ale statului și sectorul de afaceri. Societatea civilăeste cel mai simplu termen pentru a descrie un întreg sistem de structuri, care implică cetățeanul în diferitele sale ipostaze de membru într-o organizație neguvernamentală, într-un sindicat sau într-o organizație patronală. Oricare dintre aceste organizații este formatădin cetățeni, asociați benevol sub diferite forme, care au aceleași interese și care își dedică timpul, cunoștințele și experiența pentru a-și promova și apăra drepturile și interesele personale. Se pare cădefinirea societății civile drept un ansamblu de capacități morale și politice este mult mai apropiatăde realitate, decât să fie văzută ca o entitate ce produce, între altele, revendicări pe care statul trebuie săle satisfacă, sub amenințarea unei crize de conducere. De fapt, așa era concepută societatea civilăîn România anilor ‘90 și, din păcate, uneori și în prezent. În acest sens, la noi, uneori se face partizanat politic de către organizații ale societății civile care își propun săfacăeducație civicăcetățenilor, să-i determine să-și însușeascăvalori și norme specifice unei societăți profund democratice. Totuși, nimic nu permite săse creadăîn posibilitatea unui model teoretic care ar explica „tranziția” și l-ar ghida către o situație în care oamenii ar poseda asemenea capacități. Înțeleasăastfel, societatea civilă nu este o stare finală determinată, o condiție socialăla care oamenii să poată spera să acceadă, nici ceva definitiv cucerit pentru o colectivitate umană sau alta: ea nu este niciodată disponibilă decât într-o manieră precară și aleatoare.

Virtutea toleranței si capacitatea de a fi pregătit sa-i întâlnesti pe alții la jumatatea drumului, virtutea responsabilității si simțului echității larg răspandite și susținute de concepția politică asupra dreptății constituie marele bun public și partea cea mai importantă a capitalului politic al societății.”

Ca și concept , societatea diferă de la o țară la alta, dar cel mai important este semnificația societătii civile, Marx definește societatea ca fiind un concept vicios și pune în valoare ideea unei societăți umane sau umanizate și nu numai civile, deoarece din perspectiva lui, sistemul social este echitabil, specific capitalismului și a societătilor de clasă. Capitalul social așa cum îi spune Putnam, societatea civilă poate duce la o creștere a performanței a guvernării, prin „ mutația pe care o produce asupra naturii cerințelor pe care cetățenii le formulează față de actul de guvernării, prin deplasarea procupărilor cetățenești dinspre interese de tip individual la interese ce ies din sfera individuală”. Societatea civilă în raport cu capitalul social are rădăcini mult mai adanci in gândirea politică, ea îndeplinind funcția de monitorizare a modului în care se exercită putrea în statele democratice limitand abuzul de aceasta.

Modelul teoretic al lui Huntington prevede un „control civil obiectiv”. Răspunsul corect este „negocierea” liberală, care definește drepturi și responsabilități specifice pentru conducerea militară și civilă. Armata trebuie să recunoască că respectă legea; trebuie să rămână apolitică și să respecte autoritatea civilă. În schimb, civilii trebuie să respecte rolul special al armatei în societate, să ofere finanțare corespunzătoare pentru rolurile și misiunile armatei și să se pregătească astfel, încât să interacționeze într-un mod pozitiv cu armata”.

Ultima decadă asecolului al XX-lea a adus problema relației civil-militare în centrul vieții politice, o chestiune de securitate națională, legală și subiect de studii sociale în țările din Sud-Estul Europei și în Balcani implicit.

N-ar trebui să ne surprindă, pentru că nevoia de un control democratic civil mai amplu și mai puternic la nivelul sectorului de securitate a fost în atenția dezbaterilor politice și sociale în țările unde au avut loc schimbări politice fundamentale.

Sunt variate aspecte demne de analiză în problematica relațiilor civil-militare în sud-estul Europei. În primul rând, chestiunea este un aspect de tranziție , parte a substanței schimbării în societățile reale, așa cum Iugoslavia și Albania au trecut pragul de la socialism la democrație, de la economia centralizată, la economia de piață. În al doilea rând, relațiile militaro-civile în sud-estul Europei , în perioada 1990-2000, au experimentat un impact în Iugoslavia de după conflic și război, de pildă. Consecințele de facto ale conflictelor și războiului și reflecția acestora asupra relațiilor dintre civili și militari au fost diferite, fapt condiționat de situația politică, economică și diplomatică din regiunea respectivă, dar și religie și cultură.

Statele democratice, ca și alte forme de guvernare , se luptă cu provocarea de a se apăra împotriva amenințării agresiunii externe. Modelele de organizații militare pe care democrația le-a testat au fost de la forma de miliție cetățenească la o formă mai înaltă instituțional :armata, cu mai multe variații între aceste stadii.

Explozia de tehnologie, dezvoltarea și propagarea naționalismului a forțat toate democrațiile să se confrunte cu nevoia de o armată profesionistă , opusă celei rezerviste. Acest trend a luat cu asalt voluntarii ce au intrat în producție, fiind o castă modernă de soldați.. În ultimul timp, cadrele profesioniste s-au orientat chiar, prioritar către perfecționarea în domeniul managementului conflictelor armate și a restabilirii stării de pace.

O analiză atentă a relațiilor civil-militare în estul Europei scoate la iveală doar câteva atribuții comune în întreg teritoriul. Aceste atribute includ influența persuasivă a Moscovei, ce a slăbit gradual după 1950, dar a revenit în forță direct sau indirect în situațiile de criză, suspiciunea comunistă asupra forțelor armate survine din era de dinainte de 1945, care s-a manifestat cu repercusiuni, nu rare au fost ocaziile când un partid comunist a încercat să aibă controlul forțelor armate și a și reușit în unele cazuri celebre. Rata cadrelor militare care erau membre ale partidului comunist era crescută. Nu trebuie să neglijăm însă rolul forțelor armate ca făuritoare ale relațiilor politice, cum a fost în Polonia , Ungaria , dar și în România de pildă, în perioada dictaturii antonesciene.

§CAPITOLUL II TRANZIȚIA DE LA COTROLULUI TOTALITAR LA CEL DEMOCRATIC ASUPRA FORȚELOR ARMATE ÎN ROMÂNIA ÎN PERIOADA 1987-2007

În continuare, vom începe prin a enumera unele principia ale sistemul politic românesc – 1991 (2003): România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil, forma de guvernământ este republica, România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sunt garantate; suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative și prin referendum; teritoriul este inalienabil și este organizat administrativ în comune, orașe și județe, pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populații străine; pluralismul în societatea românească este o condiție și o garanție a democrației constituționale; simbolurile naționale sunt: drapelul, ziua națională, imnul național,stema țării și sigiliul statului; limba oficială este limba română; cetățenii sunt egali în fața legii: nimeni nu este mai presus de lege(Art.16, aln.2); funcțiile publice pot fi ocupate numai de către cei care au cetățenia română și domiciliul în România; cetățenii U.E. în condițiile aderării României pot alege și să fie aleși în autoritățile administrației publice locale conform legii organice; în materie de drepturi ale omului, au prioritate reglementările internaționale la care România este parte, excepție fiind când cele interne sunt mai favorabile; libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile;dreptul la viață și integritate fizică și psihică sunt garantate;dreptul la libera circulație în țară și în străinătate este asigurat;reținerea până la 24 ore, arestarea preventivă până la 30 zile cu prelungiri de câte 30 zile, total nu mai mult de 180 zile; inviolabilitatea domiciliului; libertatea conștiinței; libertatea de exprimare; dreptul la informație. dreptul la învățătură – învățământul general este gratuit și obligatoriu;. învățământul de stat este gratuit; libertatea întrunirilor; dreptul de asociere; interzicerea muncii forțate; proprietatea privată este garantată;cetățenii străini și apatrizii pot fi proprietari ai terenurilor – lege organică;obligația statului de a asigura cetățenilor un nivel de trai decent.

Președintele României are rolul: reprezintă statul român și este garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării. Exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate. Veghează la respectarea Constituției și buna funcționare a autorităților. Alegerea Președintelui: prin vot universal, egal, secret și liber exprimat (pentru perioada de cel mult două mandate, fiecare cu durata de 5 ani).Validarea mandatului: de către Curtea Constituțională. Numirea Guvernului: desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru și numește Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament. Atribuții în domeniul apărării:este comandantul forțelor armate și președinte al C.S.Ap.T., poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parțială sau generală a forțelor armate în cazuri excepționale și supune aprobării Parlamentului în cel mult 5 zile de la adoptare; ia măsuri pentru respingerea agresiunii și aduce la cunoștință. Parlamentului prin mesaj; instituie starea de asediu sau de urgență și solicită încuviințarea, Parlamentului în cel mult 5 zile. Actele Președintelui: Decrete, contrasemnate de primul ministru și publicate în Monitorul Oficial al României. Guvernul României are rolul: potrivit programului de guvernare aprobat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice. Președintele României nu îl poate revoca pe primul ministru. Actele Guvernului: hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor,iar ordonanțele în temeiul unei legi speciale. Se semnează de primul-ministru și secontrasemnează de ministrul respectiv, apoi se publică în Monitorul Oficial al României.

Partidele politice, din punct de vedere ideologic, partidele pot fi grupate în câteva sfere de doctrine contemporane, liberalismul, creștin-democrația, social-democrația; ecologismul; naționalismul etc. Din cele 161 partide înregistrate până la 01.10.1994, o parte din ele sunt lipsite de o concepție ideologică proprie (Partidul Liber Schimbist, Partidul Democrat al Muncii Agricole etc.). Din punct de vedere al sferei de cuprindere teritorială pot fi clasificate în: partide naționale; partide regionale; partide zonale; partide fictive. Aproape toate partidele românești sunt creația efervescenței revoluționare, creații ad-hoc bazate pe anturajul liderilor politici și numai în mică măsură pe relația normală grup social-partid politic. Anomia (dezordinea) a fost determinată de spargerea spontană a monolitismului ideologico-partidist practicat de regimul comunist și susținută, atât de lipsa maturității și experienței democratice a oamenilor, cât și de reacția de a respinge nediferențiat orice formă de ideologie. Partidismul românesc a alimentat mozaicarea excesivă a societății, suprapolitizarea și instabilitatea structurală a partidelor (spectrul larg al dezidentelor, fracționările și reorganizările conjuncturale) sau altfel spus creșterea entropiei sistemului politic și social global.Morfologia partidelor politice relevă formalismul procesului de naștere a pluripartidismului, preponderența cantității în defavoarea calității, ca și efectele politice și sociale ce s-au făcut simțite. Lipsa de maturitate a clasei politice a afectat voința și conducerea eforturilor asupra intereselor fundamentale ale țării, a marilor probleme care ar fi permis elaborarea unei concepții clare privind realizarea reformei și intrarea României în familia statelor democratice.

Actul de naștere a sistemului pluripartidist a fost Decretul-lege nr.8/31.12.1989 care a avut o dimensiune teleologică în sine reînnodarea tradițiilor democratice și legitimarea puterii politice, fiind finalități colaterale sau chiar secundare ale procesului. A fost maximalizată concurența interpartinică în vederea accesului la putere. Ritmul apariției partidelor politice a fost foarte alert, astfel că în perioada 22.12.1989 – 20.05.1990 au apărut peste 80 de partide. Actul politic s-a caracterizat prin labilitate, ambiguitate și în final, prin lipsă de eficiență. Ca urmare în opinia publică politicul a fost redus doar la funcția sa electorală ce a avut ca efect scăderea constantă a autorității și a credibilității politicului. Inconștiența actului politic, criza clasei politice, lipsa experienței democratice a politicienilor, abandonarea principiilor și valorilor morale conjugate cu complexitatea tensionată a tranziției au condus la o adevărată restaurație a politicianismului interbelic. În compunerea sistemului social global intră, alături de subsistemul politic, economic etc. și subsistemul militar. Armata este componenta de bază a subsistemului militar și se află într-un ansamblu complex de relații cu celelalte subsisteme. Societatea este considerată o totalitate complexă ce ia naștere ca urmare a interacțiunii diferitelor sisteme sociale. Societatea civilă este expresia formelor libere de asociere naționale, regionale, locale, profesionale ale cetățenilor – asocieri care să fie benevole, democratice, tolerante și necontrolate sau manipulate de către stat sau partidele politice. Armata este o instituție cu un sistem propriu de organizare, conducere și ierarhizare, a cărei activitate se desfășoară în conformitate cu prevederile legilor statului, regulamentelor militare, ordinelor și dispozițiilor superiorilor.

Organizarea, caracterul și evoluția armatei sunt determinate de: − tipul și forma puterii de stat; progresele în domeniul științei și tehnicii; posibilitățile economice, tehnico-științifice și democratice ale fiecărui stat; politica internă și externă a acestuia; tradițiile și specificul național al fiecărui popor; poziția geografică, dimensiunile și caracteristicile teritoriului țării.Armata permanentă presupune:existența unui corp de comandă profesionalizat, care organizează și conduce trupele în conformitate cu directivele puterii de stat: aplicarea integrală și continuă a normelor vieții și activității militare;disciplina militară fermă; continuitatea instruirii; înzestrarea cu tehnică și armament adecvate.

2. Puterea politică și armata: La scară socială puterea este rezultanta cumulării mai multor factori materiali și spiritual: economici, sociali, culturali, ideologici, tehnico-științifici,

geo-spațiali, demografici, psihici, morali, religioși etc. Julien Freund în lucrarea „Esența politicii” – 1965 întrebându-se unde este puterea, răspunde: „Ea este în sindicate, în presă, partide, asociații de toate felurile, în academii și laboratoarele tehnice și științifice, ea este în guvern”.Puterea este potențialitate, forță latentă și exprimă abilitatea de a folosi forța într-o anumită situație socială. În compunerea puterii, după părerea unor analiști, intră averea, forța și știința. Puterea este voința și presupune inteligență, prestigiu, autoritate, fermitate, iar forța reprezintă puterea în acțiune, aplicarea puterii acolo unde nu se reușește prin alte acțiuni.Forța reprezintă ansamblul mijloacelor de coerciție, presiune, distrugere folosite de voința politică pentru menținerea unei ordini sociale date. În mod curent, în practică, mai ales în sfera relațiilor dintre state, interesele

se promovează prin mijloace politice nonviolente (juridice, ideologice, morale) și se bazează în principal pe tratative, fiind reduse în ultimă instanță la diplomație, înțeleasă ca „artă de a convinge fără a întrebuința forța”. Definiția lui Clausewitz conform căreia „războiul este continuarea politicii cu alte mijloace” – sugerează că acesta nu aparține, în mod normal politicii. Dar, în compunerea puterii intră forța, nu neapărat în forma sa violentă. În teorie, dar și în practică s-a acceptat ideea că puterea politică este tipul suveran de putere care poate dispune de toate mecanismele instituționale pașnice și nepașnice pentru exercitarea dreptului său legitim de a guverna. Deci, ei îi aparțin deopotrivă atât mijloacele noviolente cât și cele violente, cadrul normativ – juridic fiind cel care impune restricții în folosirea lor. Întrebarea care se pune în relația putere politică – armată este dacă armata este cu adevărat un instrument (mijloc) al politicului sau este independentă de aceasta? Din dorința de a legitima „științific” subordonarea armatei de către puterea politică, definiția lui Clausewitz, a fost teoretizată în sensul că armata este mijloc al politicii. Consecințele practice nu au fost întotdeauna benefice, mai ales în societățile nedemocratice, când armata a fost înregimentată în slujba unor partied aflate la putere. În societățile democratice există pârghiile juridice necesare pentru ca armata să nu poată fi angajată în alte acțiuni decât cele constituționale. Armata face politica țării, se subordonează voinței poporului și este folosită ca ultimă soluție

pentru apărarea intereselor naționale. Având în vedere delimitarea putere-forță se naște întrebarea cum este mai corect să folosim pentru factorul militar, termenul de „putere militară” sau „forță militară”. La o analiză sumară, având în vedere modul specific de organizare și funcționare a organismului militar, gradul de înzestrare, suntem tentați să considerăm că este vorba de o putere. Dar, armata nu poate exista ca o instituție total autonomă, idependentă față de orice sistem de control social și nu dispune de libertatea deplină de a folosi acest potențial potrivit opțiunilor propriei conducerii. Abateri de la modelul general al simplei acceptări au avut loc și în Polonia și România. După ce a suprimat mișcarea radicală "Solidaritatea" în 1981, conducerea militară poloneză, în condiții foarte geopolitice diferite la sfârșitul anilor 1980, a promovat în mod activ o evoluție liberală pașnică a sistemului, chiar prin presiunea asupra corupției civile comuniste. În România, unele părți ale armatei au sprijinit răsturnarea dictatorului comunist N. Ceausescușcu și revoluția liberală care a urmat. Stabilite pe provocări non-militare. Prima este acum pe forțele militare și de securitate mai ușoare și mai puține, cu capacități multiple și o configurație orga nizată diferită. În termeni organizaționali, această mutație necesită substituiția diviziunilor convenționale grele cu brigăzi și batalioane mai mobile, ca unități operaționale de bază ale forțelor terestre. În multe privințe, aceste schimburi parcurg paralel cu schimbările recente ale doctrinarelor și organizaționale din democrațiile occidentale. Evoluția doctrinelor a cerut, de asemenea, o modificare a relațiilor între apărare, afaceri externe și alte ministere și comisiile parlamentare corespondente în abordarea problemelor securității și apărării integrate. Asocierea cu NATO, prin aderarea la NACC și "Parteneriatul pentru Pace", a contribuit, de asemenea, la schimbarea organizațională a forțelor armate și a relațiilor dintre acestea și instituțiile civile.

Adevăratul pluralism politic în societatea civilă și misiunile tuturor forțelor armate sunt incompatibile cu simbioza potrivită între forțele armate și nucleul său profesional și orice partid politic. De vreme ce până în momentul în care liberalizarea a avut o astfel de simbioză cu partidul de guvernământ în toate statele central și sud-est europene, pluralizarea politică a ridicat o serie de întrebări dificile, atât pentru militarii profesioniști, cât și pentru partenerii lor comuniști. Separarea partidului comunist de guvernământ de stat, asigurarea egalității, statul de drept și introducerea democrației politice competitive (toate strâns legate de pluralismul politic) au necesitat o serie de măsuri în relațiile din cadrul ordinelor politice, în forțele armate și în civil-militare.. Unele dintre acestea au fost: – identificarea legăturilor dintre Partidul Comunist, forțele armate și componenta sa profesională; Desființarea monopolului și a altor privilegii ale partidului comunist în cadrul armatei; Eliminarea tuturor prevederilor relevante din constituțiile și legile apărării naționale; Dizolvarea principalelor departamente politice și a organismelor corespunzătoare; Schimbarea radicală sau eliminarea responsabilităților ofițerilor politici militari; Desființarea organizațiilor de partid, a comisiilor și a celulelor comuniste din cadrul militarilor și desființarea lucrătorilor profesioniști de partid din forțele armate; Oprirea activităților legate de partid ca parte a activităților oficiale ale armatei ", plătite de contribuabili; Întreruperea utilizării serviciului militar universitar universal pentru recrutarea partidelor și încetarea îndoctrinării personalului militar bazat pe ideologia partidului; Înlăturarea reprezentanțelor militare de către organismele partidului comunist; Tăierea legăturilor dintre oficialitățile militare politice (partid), securitatea militară, procurorii militari și sistemul judiciar militar; Revizuirea sistemelor de educație militară și a curriculei școlilor militare și a cadrelor didactice, dizolvarea școlilor politice militare (partidelor);

Laudată atât de călduros după revoluția din 1989, România aștepta ca lumea democratică să o primească rapid în instituțiile din Occident. Noii lideri ai României au solicitat prima dată aderarea la Consiliul Europei, NATO și Uniunea Europeană. Cu toate acestea, România a aflat curând că intrarea în aceste organizații nu este ușoară și că statele membre nu vor fi aprobate de drept. Între timp, COMECON și OMC au dispărut, iar echilibrul internațional a devenit incert. Conceptul de "securitate comună" conceput în timpul Războiului Rece nu mai funcționa și viitorul zonei a devenit dificil de prezis. Cehoslovacia s-a divizat în mod pașnic. URSS a căzut în bucăți, iar eforturile Iugoslaviei de a-și păstra federația nu au reușit tragic. Războaiele din Iugoslavia și conducerea separatistă din Transnistria (în Republica Moldova nou formată, după dezintegrarea URSS) au reprezentat cea mai apropiată zonă de conflict din punct de vedere geografic, în România încă de la al doilea război mondial, iar românii au considerat ambele conflicte ca fiind naționale amenințări.

Revenirea întrebărilor referitoare la statutul minorităților în țările democratice a amplificat foarte mult teama de eventuală răspândire a acestor crize. Populația maghiară semnificativă a României – reprezentând mai mult de 7 procente din populația totală și concentrată în regiunea istorică Transilvania – a cerut în mod public mai multă autonomie, mergând până în a contesta unele dintre prevederile constituționale privind utilizarea publică în administrare a limbii române. De-a lungul frontierei de vest a României, guvernul ungar de dreapta al lui Joszef Antall a susținut că acesta nu numai că era în interesul celor 10 milioane de maghiari din Ungaria, ci și al popoarelor de origine din întreaga lume. Având în vedere acest cadru, oficialii români au remarcat de multe ori că statul are doar doi prieteni tradiționali de-a lungul frontierei – Iugoslavia și Marea Neagră. Deși politica oficială a majorității de guvernământ a fost destul de rece atunci când sa confruntat cu Belgradul în timpul conflictelor din Balcani, mulți romani au privit în general Serbia ca un aliat regional.

Pentru România a fost esențială limitarea tensiunilor regionale prin stabilirea de noi relații cu doi vecini importanți: Ungaria și Ucraina. Partidele naționaliste au exprimat deschis temerile că Ungaria ar interveni în afacerile interne ale României, atât în ceea ce privește drepturile minorităților, cât și cele legate de frontiere. Oficialii au considerat că proiectele comune dintre România și Ungaria au fost cheia depășirii neliniștilor dintre cele două state. Astfel de măsuri de consolidare a încrederii au inclus formarea unui batalion româno-ungar, semnarea Tratatului care prevede acordarea fiecărui stat a unor drepturi de survol, acceptarea reconcilierii istorice (urmând modelul franco-german) și, în final, negocierea unui nou tratat de bază Cu stipulații ferme privind frontierele și drepturile minorităților etnice, în ciuda acestor eforturi de colaborare, mulți români au crezut că obiectivele politicii externe a țării lor ar fi frustrate de aderarea timpurie a Ungariei la instituțiile în care România a căutat aderarea. Există un anumit nivel de tensiune între state. Negocierile României cu Ucraina – reprezintă un centru de interes . Țară nou înființată, fără precedente istorice care să stabilească modele pentru relațiile viitoare – ar fi mai dificilă. Relația româno-ucraineană a fost în continuare înrăutățită de includerea pe teritoriul Ucrainei a unui teritoriu pe care România se întemeiază în mod tradițional. Cele două țări au convenit asupra unui tratat româno-ucrainean de bază, prezentat publicului drept "sacrificiu istoric necesar". Liderii de la București și Kiev au semnat și au ratificat tratatul în grabă, în timp pentru summit-ul NATO din iulie 1997 de la Madrid . Responsabilii politici români, în special președintele Emil Constantinescu și ministrul de externe Adrian Severin, au considerat că tratatul a susținut argumentul României în favoarea aderării la NATO. Membrii partidelor de opoziție și multe organizații neguvernamentale, însă, au acuzat guvernul și liderii săi că l-au forțat în mod inutil pe România într-un tratat dezagreabil și dezavantajos sub presiunea extinderii NATO. Toate guvernele și parlamentele românești post-1989 au urmat o politică externă comună. Niciun oficial sau partid nu a contrazis obiectivul strategic de integrare în NATO și UE. Acest sprijin universal face integrarea o problemă unică în domeniul diviziv al politicii românești. Acordul sa extins chiar și la detaliile integrării – și anume, viteza abordării și eforturile legislative, financiare și diplomatice necesare. Încă din 24 iulie 1990, premierul român Petre Roman la invitat pe secretarul general al NATO, Manfred Womer, să efectueze o vizită oficială în România, la doar câteva luni după prăbușirea regimului Ceaușescu. La acel moment, Roman a cerut acreditarea unui ambasador român la sediul NATO din Bruxelles. Un an mai târziu, Womer a venit la București. Secretarul general era în principiu, un susținător.

Analiza situației de securitate continentală (europeană) și cea regională (balcanică) a condus (în opinia experților bulgari de securitate, încă de la începutul războaielor, la diplomația militară militară) și își asumă un rol special în Securitatea națională a țării, mai ales după dizolvarea Pactului de la Varșovia. O diplomatie activă bulgară a reușit să creeze un scop regional mai puternic al Irustului multilateral. Măsurile de consolidare a încrederii au fost negociate în Grecia, Turcia și România Rolul Consiliului Suprem de Apărare Națională este de a organiza: coordonarea într-o manieră unitară (în domeniul apărării și securității publice fundamentale în domeniul serviciilor.
Consiliul are un rol deosebit de important în exercitarea: rolului asupra armatei, care derivă din natura, numărul și importanța atribuțiilor atribuite prin lege, precum și din componența sa. În ceea ce privește numărul și importanța atribuțiilor, este de remarcat că toate problemele majore care intră în domeniul apărării naționale sunt preluate de Consiliu – obligatorii și înainte de examinarea lor de către orice altă autoritate publică.
Politica de securitate a României se bazează pe prevenirea, descurajarea și soluționarea pașnică a crizelor și conflictelor care ar putea afecta interesele și valorile statului român. Potrivit Strategiei de Securitate Națională a României, principalele interese naționale sunt:garantarea drepturilor fundamentale, libertății și securității cetățenilor săi:, consolidarea unui regim politic democratic, bazat pe respectarea Constituției și a

supremației legii; asigurarea (existența României ca stat național, independent, suveran, unitar și indivizibil;s usținerea relațiilor cu diaspora românească în vederea păstrării identității lor, asigurarea statutului României ca furnizor de securitate și stabilitate în Europa. În scopul de a promova și apăra intențiile sale litice. România va acționa prin mijloace politice, juridice, diplomatice, economice, sociale, militare, relații publice și informații, precum și prin cooperarea cu alte state și organizații internaționale. România nu consideră că vreun stat este un inamic potențial. Obiectivele politicii de apărare a României sunt următoarele: Optimizarea capacității de apărare a pneurilor; integrarea în structurile mililitare ale Alianței Nord-Atlantice; creșterea (contribuția la stabilitatea regională, Pe baza Strategiei de Securitate Națională a României "și a Cartei Albe, Ministerul Apărării Naționale, ca autoritate responsabilă cu apărarea militară a țării, elaborează Strategia militară națională. Acest document conține obiectivele și opțiunile de politică militară majore ale statului român pentru perioada de vară (este valabil și Siguranța Națională a României). Documentul urmează să fie aprobat de Guvern în pierdere de 45 de zile de la aprobarea de către Parlament a În timp ce Guvernul a stabilit: structura forțelor, misiunile, Organizarea, achiziționarea, pregătirea și pregătirea, sprijinul logistic și infrastructura necesară sistemului militar pentru a atinge obiectivele de securitate italioit, ca și conceptul de instruire și angajare în operațiunile militare. De asemenea, cuprinde acțiunile militare necesare pentru a îndeplini cooperarea, parteneriatul, comitetele de alianță asumate de România la nivel internațional. • Pe baza prevederilor Strategiei militare a României, Ministrul Apărării Naționale emite Ghidul de Planificare a Apărării, care este documentul principal utilizat de organismele MOD, specializat în planificarea structurii și capacităților de forță, pentru: prioritizarea alocării resurselor, emiterea politicilor Și elaborarea programelor specifice; • Șefii structurilor centrale din Ministerul Apărării Naționale emit ordine de planificare pentru șefii structurilor subordonatet. Aceste Ordinuri de Planificare reprezintă baza structurilor subordonate pentru a emite propuneri și proiecte de proiecte strategice și operaționale pentru forță de muncă. Bazându-se pe Programele de înființare, modernizare și rambursare a forțelor armate, Planul anual pentru modernizarea și instruirea Forțelor Armate Române este prezentat simultan cu proiectul Bugetului Apărării pentru următorul an fiscal. În perioada 1990-1995 au fost adoptate deciziile care reglementează fundamentarea, organizarea și funcționarea diferitelor organisme militare, precum și relațiile militare internaționale ale României și participarea la misiunile de menținere a păcii. Potrivit Constituției, forțele armate, ca parte a puterii executive, sunt plasate sub controlul direct al Parlamentului, Președintelui, Guvernului, Ministrului Apărării și Curții SupremeDe Justiție. Controlul exercitat de aceste autorități

În principal, Parlamentul și Guvernul aprobă documentele-cadru privind activitățile de apărare – Strategia de Securitate Națională, Strategia Militară, programele de constituire, modernizare și pregătire a forțelor), precum și bugetul apărării ca parte a Bugetul de stat. În același timp, autoritățile publice împuternicite monitorizează modul în care resursele alocate pentru acest tabel sunt utilizate în conformitate cu programele aprobate. În afară de autoritățile publice (furtunile reprezintă structurile de putere clasice din Stale, forțele armate sunt, de asemenea, supuse controlului direct al Consiliului Național Suprem de Apărare (SNDC), Curții Constituționale SITHJ, Curții de Conturi. La transparența activităților militare și la eforturile de reformă și integrare euro-atlantică, cetățenii dispun de încredere în domeniul controlului democratic și civil al forțelor armate . A fost prioritară stabilirea cadrului conceptual si legislativ pentru implementarea unui nou sistem de aparare, similar celui al tarilor membre ale NATO; elaborarea Strategiei Romane de Securitate Nationala a Strategiei de Aparare Anti-Militare adoptată de SNDC si prezentata de către președintele a creșterea numărului de membri ai personalului civil care lucrează în structurile centrale ale Ministerului , inclusiv prin poziții de conducere; (Relația cu autoritățile publice și cu organismele neguvernamentale: creșterea volumului de voturi oficiale furnizate Parlamentului (inclusiv vizite documentare ale deputaților și ale deputaților) Participarea la exerciții) îmbunătățirea serviciilor de relații cu publicul: Creșterea ponderii reprezentanților partidelor politice, media și demnitarilor civili în rândul studenților Colegiului Național Uulinic Conform Conștiluției Statul român, are rolul de a păstra în siguranță independența națională, unitatea și integritatea lerritorială a țării. El supraveghează buna funcționare a autoritășilor publice. Dispozițiile care definesc instituția prezidențială sunt cuprinse în articolul 80 din Constituție , care indică faptul că Președintele României este șeful statului, care are atribuții în această instituție politică aridă administrativă. Relația dintre președinte și armată Forțele sunt circumscrise sferei Constituției și sunt împărțite între autoritatea prezidențială și organul executiv. Articolul 92 din Constituție definește Președintele are atribuția de comandant al indienilor forțelor armate ale țării, aceeași dispoziție este în Art. 3 din Legea nr. 39/1990 privind rolul prezidiv al Presedenului asupra Consiliului Suprem de Apărare, Legislația constituțională a exclus, totuși, posibilitatea ca șeful statului să aibă o deplină independență în exercitarea acestei atribuții, făcând obligatoriu ca Declarația privind mobilizarea armatei să fie aprobată de Parlament.

Prin comparație , prezentăm în cele ce urmează și schimbările controlului democratic asupra instituției armatei și în una dintre emblemele diplomației mondiale. Constituția Statelor Unite, în ciuda opiniei larg răspândite în ceea ce privește contrariul, nu prevede un control civil. Legiuitorul nu este de acord că controlul civic obiectiv este compatibil cu un nivel înalt de profesionalism militar. Sensul său face este o distincție clară între răspunderea politică și cea militară sub care se termină subordonarea instituțională a celor din urmă de către cei dintâi. Acestea sunt necunoscute în Constituție, care combină echitabil funcțiile politice și militare, interzice politica în afacerile militare În prezent, criticii spun că atunci când s-a scris și perpetuat prevederile sale,Constituția americană a fost o abordare esențială subiectivă a relațiilor civil -militare, controlul civil a existat uneori în Statele Unite, dar a dispărut, în pofida dispozițiilor constituționale. Aspectele fundamentale ale Constituției, care se citează frecvent ca stabilirea controlului civil, sunt cele care îi fac dificilă realizarea. Controlul civil ar fi maximizat în cazul în care miliarul ar fi fost condus în domeniul de aplicare al acestuia și ar fi retrogradat într-o poziție subordonată într-un mediu piramidal de autoritate, culminând într-un singur lider civil. Clauzele care reglementează domeniul armatei din Constituție , cu toate acestea, prevăd exact exact contrariul. Acestea împart responsabilitatea civilă pentru afacerile militare și promovează accesul direct al autorităților militare la cele mai înalte niveluri de guvernare: Discursurile și scrierile criticilor Constituției abundă de afirmații conform cărora armata ar trebui să fie subordonată puterii civile. Răspunsul este că, desigur, profesionalismul militar, istoric vorbind, a lucrat ca subaltern controlului civil, subordonarea acestei profesii față de instituțiile politice au fost de fapt recunoscute abia în secolul al XVIII-lea. În ceea ce privește asigurarea controlului civil, Constituția a fost elaborată la momentul greșit al istoriei. .Dacă ar fi fost înființat douăzeci și cinci de ani mai târziu, clauzele sale cu privire la puterea militară s-ar putea să fi fost în mod semnificativ diferite.Dar, așa cum a fost, pentru toată înțelepciunea și înțelegerea lor politică, legiuitorii nu au făcut-o, cu câteva excepții, să prevadă apariția profesionalismului militar și controlul civil obiectiv, nu este just să le criticăm că nu au prevăzut ceva care nu exista atunci când au elaborat Constituția. Abordarea lor civilă a fost reflectată în ideile privind ofițerii militari, forțele militare și organele guvernamentale. Constituția nu prevede o clasă separată de persoană dedicată exclusiv conducerii militare. "Nu sunt familiarizat cu profesia militară", a declarat George Mason la convenția de la Virginia și, cu excepția lui Hamilton, Pinckney, și a câtorva a vorbit tuturor celor care au lucrat la elaborarea Constituției.. Nu cunoșteau nici profesia militară, nici abilitățile militare separate. Militaritatea era atributul: a oricărui om de afaceri. Multe membri ai Convenției Federale au avut rang militar în timpul Revoluției: Washington era doar cel mai evident dintre soldații politicieni. Ei au combinat în propriile lor persoane talente militare și politice ca și fondatorii Samurai ai Japoniei moderne . Aceștia din urmă le-au combinat și cu o sută de ani mai târziu. În urma lui Blackstone, ei credeau că într-un stat liber cetățeanul nu a încetat să mai fie cetățean atunci când a devenit soldat, ci mai degrabă a devenit soldat pentru că era cetățean. Controlul s-a desfășurat în pace pe parcursul secolului al XIX-lea, deoarece Congresul, în Actul de miliție din 1792, care era legea de bază, a fost refuzat în exercitarea puterilor sale în temeiul clauzelor militare și nu a fost nici eficient Supravegherea federală și sprijinul federal efectiv, în consecință (militia a era recunoscută doar de către soldații care nu era în serviciul activ al Statelor Unite.) când erau în același serviciu, controlul dublu în temeiul clauzelor militare și civile a dus la o constantă confuzie în ceea ce privește scopurile pentru care militia ar putea fi folosită și numirea ofițerilor. În 1812, atunci când președintele –arepus în funcție miliția, guvernatorii Statelor Unite ale Americii și Connecticut au afirmat că ei ar avea dreptul să decidă dacă împrejurările justificau situația. În războiul spaniol-american, unitățile militare au refuzat să servească în afara Statelor Unite. Președintele a fost comandant constituțional în funcția de șef al miliției în timpul serviciului federal. Cu toate acestea, cum ar putea funcționa în această calitate când ofițerii săi în război și pace au fost numiți de guvernatorii de stat? În războiul din 1812, guvernatorii militari au contestat autoritatea președintelui

§ CAPITOLUL III. STUDIU DE CAZ: CONTROLUL DEMOCRATIC CIVIL ÎN PERIOADA 2007-2014

Pentru a proiecta o nouă capacitate militară împotriva unei structuri adecvate, în conformitate cu cerințele Strategiei de Securitate Națională, au fost emise "Restructurarea Forțelor Armate Române și Conceptul de modernizare", "Planul de acțiune pentru implementarea conceptului începând cu anul 2000". În conformitate cu ciclul multianual de planificare, procesul de restructurare va fi elaborat în două etape:

Etapa I (2001-2003) vizează restructurarea și punerea în funcțiune a structurii forțelor la un nivel minim necesar, impus de necesitatea asigurării unei capacități de apărare credibile și a nivelului de interoperabilitate planificat și asumat de România în cadrul planificării și revizuirii procesului. A doua etapă (2003-2007) vizează modernizarea forțelor armate, achizițiile publice, realizarea capacităților operaționale ale structurilor stabilite, la nivelul planificat, precum și finalizarea principalelor programe de achiziții publice. Luând în considerare capacitatea de apărare de a fi
realizat de către Consiliul Suprem de Apărare Națională care a aprobat numărul maxim de personal al Forțelor Armate . În vederea realizării acestei structuri de forță, bugetul apărării este de așteptat să fie de cel puțin 710 milioane USD în 2000 și să crească la un minim de 190 milioane USD în 2007. În plus, este necesar să se adauge la linia bugetară fonduri pentru Tribunalele militare, sănătate, cultură, sport etc., precum și plata creditelor deja angajate în achiziție. În prima etapă, stabilirea noii structuri de forță va determina un număr corespunzător de personal redundant, care va conduce la o creștere a volumului de cheltuieli necesare unei protecții sociale reale pentru acest personal. În acest stadiu, pe lângă restabilirea și punerea în funcțiune a forțelor armate, vor fi dezvoltate unele dintre cele mai importante programe de achiziții publice. Nu vor fi lansate alte programe noi. Redimensionarea personalului Forțelor Armate este rezolvată prin promovarea scăderii cantitative a forțelor și a echipamentului, simultan cu compensarea calitativă a achizițiilor, pentru a permite aplicarea optimizării formării personalului și a forțelor și procedurilor de forță de muncă.
Până în 2010, 50% din forțele armate vor fi compuse din personalul profesionist. Aceeași structură a serviciilor este și ploaia – armata, forțele aeriene și marina, fiecare cu organizația sa specifică, logistică și misiuni, dar care acționează în comun în baza principiilor stabilite de Strategia Militară Română. Conform criteriilor operaționale, forțele armate vor fi structurate după cum urmează:

-Forțele de supraveghere și de avertizare timpurie;
-Forțele de reacție la criză:
A). Forțe rapide de desfășurare;
B}. Forțe de reacție rapidă;

– Forțe principale;
– Forțe de rezervă.
La cea de-a doua etapă , se va concentra pe procesul de modernizare și achiziționarea de echipamente noi, precum și pe realizarea capacității operaționale a structurii de proiectare, la nivelul planificat.

Amenințarea de intervenție militară provine de la liderii militari care sunt slabi din punct de vedere politic. Moștenirea privilegiului militar vine de la militari puternici din punct de vedere politic. O problemă demnă de disputat este cea a rolurilor și a misiunilor, se confruntă cu aproape toți militarii din lumea postbelică. Este, probabil, cea mai puțin dificilă între marile puteri, cum ar fi Statele Unite, Rusia și China, care își remodelează forțele pentru a face față contingențelor regionale. Pentru democrațiile mai noi, în special cele care au fost susceptibile de lovituri militare, problema este mai serioasă. În măsura în care ideea că democrațiile nu luptă împotriva democrațiilor este valabilă, proliferarea democrațiilor din lume sporește problema. În timp ce era sub conducere militară, Argentina a luptat într-un război cu Marea Britanie și sa apropiat de lupta cu Chile. Acum, că toate cele trei țări sunt democratice, există relații amiabile între ele. Ce funcții există atunci pentru forțele armate argentiniene? Menținerea păcii este în mod clar o parte a răspunsului; Trupele argentiniene au fost implicate în astfel de misiuni în Golful Persic, Croația, Cambodgia, Angola, Maroc și Sinai, și alte alte democrații s-au mutat în această direcție. În timp ce o misiune de menținere a păcii este evident diferită de o misiune de luptă, ea presupune totuși desfășurarea forțelor armate în străinătate în situații în care ar putea fi chemate să deschidă focul sau să fie concediați. Implicarea armatei în noi alianțe și relații de colaborare poate oferi, de asemenea, instituții militare cu misiuni constructive și exigente. Mai mult, este eliminată din misiunile militare tradiționale folosirea forțelor militare pentru combaterea mafiilor de droguri, a criminalității sau a tulburărilor interne. Tocmai pentru că devin din ce în ce mai profesioniști, forțele militare rezistă de regulă unor astfel de misiuni (așa cum sa întâmplat în Rusia).

Dezvoltarea și difuzarea noii tehnologii militare și reducerea probabilității unui război total, care necesită mobilizare națională, alianțează relațiile dintre unitățile militare și societățile lor în noile democrații, în vechile democrații și în continuarea navelor dictatorului. În Spania, Germania și Rusia, jumătate sau mai mulți potențiali recruți găsesc căi de evitare a serviciilor. Practic toate țările din Europa Centrală și de Est au redus în mod semnificativ durata serviciului necesar. Belgia a abolit recrutarea, iar Venezuela, Argentina și Africa de Sud se află în proces de a face acest lucru. Chiar și liderii militari ruși au examinat pe scurt posibilitatea de a avea o forță de voluntariat. Era armatei conspirate, care a început cu Revoluția franceză începe să se estompeze în istorie. Cu toate acesta, se presupune că vor merge identitatea strânsă între cetățean și soldat, oameni și armată. Cel puțin unii teoreticieni ai democrației au susținut că o astfel de identificare strânsă este foarte de dorit – "fiecare cetățean este soldat, fiecare soldat cetățean". Cuvintele lui Jefferson – și mișcarea de la acel ideal necesită regândirea naturii relațiilor civil-militare într-o Democratice. Viitoarele probleme legate de relațiile civil-militare în noile democrații nu vin din partea militară, ci din partea civilă a ecuației. Ele vor veni din eșecurile guvernelor democratice de a promova dezvoltarea economică și de a menține legea și ordinea. De asemenea, vor rezulta din instituțiile politice slabe și liderii politici ambițioși care ar putea să-i unească pe militari drept complici în subminarea sau distrugerea democrației, așa cum făcuse Alberto Fujimori în Peru și Boris Elțîn, Lech Walesa și alții ar putea fi tentați să facă în propriile lor țări. Noile democrații au avut mai mult succes în ceea ce privește relațiile civil-militare decât cele cu cele mai multe provocări majore cu care se confruntă. Susținerea succesului depinde în prezent de capacitatea lor de a face progrese în ceea ce privește rezolvarea problemelor care se află în afara militarilor lor și în cadrul societăților lor în general.

Cea mai serioasă provocare în domeniul controlului civil este studierea asertivității acestuia. În loc să se bazeze pe profesionalismul militar și profesional, controlul asertiv folosește mecanismele instituționale și inerția civilă individuală pentru a menține agresivitatea în atitudinea, managementul și inițiativa politicii militare. Într-adevăr, controlul asertiv provoacă în mod specific virtuțile autonomiei militare, în special în timpurile de război În timp ce controlul obiectiv este adesea metoda preferată a militarului, controlul asertiv este frecvent preferința oficialilor civili, spre exemplu, cei aflați în administrarea Bush.

Aranjamentele instituționale menite să sprijine controlul civil au un istoric lung și au fost utilizate frecvent de către regimurile democratice și nedemocratice. În mod surprinzător, mulți cercetători și factori de decizie găsesc aceste aranjamente soluții deosebit de convingătoare pentru problema controlului civil. Cea mai obișnuită a fost limitarea, limitarea sau împărțirea în mod legal a puterii militare. Alte mecanisme includ forma (și agresivitatea) oversiglitului civil al militarilor – De exemplu, Peter Feaver lucrează în aplicarea teoriei agentului principal în domeniul relațiilor civile și militare – ceea ce el numește "teoria agențiilor" 1 – evidențiază importanța utilizării mecanismelor de monitorizare și pedepsire a militarilor pentru a ofensivă, mai degrabă decât pentru defensivă – " Monitorizarea include stimulente contractuale, controale de selecție și selecție, "alarme de incendiu", controale instituționale, "patrule de poliție" Secretariatul civil și Biroul Secretarului Apărării și revizuirea definitivă a delegației inițiale. Clauzele sancționatorii, ar include și o monitorizare mai restrictivă, referitor la bugete. (de exemplu., descărcarea de gestiune și a acțiunii legale și extralegale împotriva unui ofițer individual ). Cu toate acestea, ipoteza nu susține o combinație originală a acestor abordări. Combinația optimă de mecanisme de monitorizare este cea care minimizează stimulentele și oportunitatea ca agentul să respingă ordinele superiorului și păstrând în același timp eficiența specializării care vine cu delegarea. În timpul războiului, teoreticienii controlului asertiv subliniază importanța deosebită a intervenției civile în domeniul militar. După cum susține Eliot Cohen,. comandamentul, liderii civili trebuie să se angajeze într-un "dialog inegal" cu liderii militari, Restrângerea civilă în interrogarea, cercetarea și chiar în cazuri extreme, dictând acțiunea militară "este o decizie prudențială, nu una principială" – și, prin urmare, nu este critică pentru relațiile sănătoase ci-militare. Într-adevăr, o astfel de constrângere bazată pe principii ar putea fi periculoasă dacă ar împiedica atingerea scopurilor politice și ar fi îndepărtat supravegherea și controlul de la cei a căror slujbă o cere. Pe scurt, contează puterea din mâinile liderilor civili pentru a coordona în mod corespunzător militarul. Controlul obiectiv al obiectivelor: separarea, normele și responsabilitățile din punctul de vedere aș unei democrații liberale ar trebui să se bucure de relațiile civil-militare permisive (sau dominația civilă.) Într-adevăr, așa cum observă Fearer , civilii au chiar dreptul să conducă. În Statele Unite, acest principiu este consacrat în Constituție. În practică, înseamnă că reprezentanții aleși ai cetățenilor, președintele și Congresul fac politică și că sunt respectați de cei care sunt însărcinați cu punerea în aplicare a acesteia.

În situația SSNR, o problemă de formă intens dezbătută a fost critica privind legalitatea documentului. mai exact președintele României nu a făcut publică strategia in timpul prevăzut de lege, și anume șase Iuni de la instituirea sa in funcție, stârnind astfel ample critici. Intr- un articol publicat in Revista 22. Manan Zulean. profesor asociat al Universității din București la momentul respectiv și expert al Departamentului Securității Naționale, precum ș. membru al echipe. de experți care a realizat strategia din 2006. a demonstrat că impresia conform căreia SSNR este un document ilegal Acesta a evidenția, in articolul ..Reforma sectorului de securitate- '«•re lege și fărădelege. Strategia de Securitate Națională, un ghid realist (acceptă că strategia este un document de planificate strategică și a fost adoptată in unanimitate de către toți membrii CSAT.)

Legea nr. 415/2002, în ciuda întârzierii publicării sale oficiale in forma finală., este un studiu amplu asupra Strategiei care a analizat problema planificării apărării in România In perioada 2004 2012. A fost vizată Legea nr. 473/2004".

Administrația Băsescu a avut tic rezolvat acest ..nod gordian" și a ales. in 2005, să dezbată intâi și să promoveze strategia de securitate națională (aprilie 2006), apoi strategia națională de apărare (2008). Acest lucru l-a costat politic, intrucât opoziția a considerat că prezentarea strategiei naționale de apărare, la 6 luni de la depunerea jurământului, era unul dintre motivele pentru suspendare. În al doilea mandat, președintele Băsescu a ales să promoveze Strategia națională de apărare la termenul de 6 luni (iunie 2010) dar documentul a fost respins de către Parlament, nefiind luat în dezbatere, din cauza articolului ce considera campaniile de presă drept vulnerabilitate națională. Cu toate acestea, guvernele Emil Boc și Victor Ponta au întocmil documentele numite Carta Albă a Apărării, in 2011 și 2013, niciunul dintre ele nefiind aprobat de către Parlament, așa cum cere legea 473/2004.

Administrația lohannis a întocmit Strategia națională de apărare. care a fost prezentată in Parlament și votată de către camerele reunite in ședința comună din dm 23 iunie 2015. Totuși, este de urmărit modul în care Administrația lohannis va impăca cerințele legale și constituționale ale elaborării unei strategii de securitate națională, în contextul in care strategia națională apărare livrează securitate extinsă. Varianta adoptată este de fapt o strategie de securitate națională extinsă?.

Un factor crucial pentru relansarea economică a României a fost decizia din 1999 a Uniunii Europene de a accepta cererea de aderare a României și de a începe negocierile de aderare. România solicitase aderarea la Uniunea Europeană încă din iunie 1995, după ce toate forțele politice parlamentare semnaseră Declarația de la Snagov, prin care își asumau obiectivul aderării și o strategie comună în vederea atingerii acestui obiectiv. într-o primă fază, Comisia Europeană și statele membre au considerat această cerere oarecum prematură, și au plasat România într-un grup de țări postcomuniste care nu urmau să adere la Uniune decât într-un al doilea val, într-un viitor încă neprecizat. Criza din fosta Iugoslavie și războiul din Kosovo au convins factorii decidenți din UE că nu are sens să amâne prea mult aderarea și că pentru stabilizarea regiunii este mai important să ofere o perspectivă clară de aderare țărilor candidate. în cazul particular al României, această decizie a fost stimulată și de deschiderile de politică economică în raporturile cu marile companii occidentale, și de sprijinul politic și logistic acordat pentru intervenția NATO în Kosovo.

De altfel, constrângerile legate de nevoia de a închide în prealabil cele 31 de capitole ale procesului de negociere a aderării au fost un element fundamental pentru structurarea politicilor economice din anii 2000-2006. într-un fel, imperativul negocierilor de aderare a ținut loc și de strategie economică, deși România a trebuit, tocmai pentru a răspunde cerințelor UE, să elaboreze o Strategie pe termen mediu în 2000. Deși se poate argumenta că această strategie reprezenta mai degrabă un catalog de dorințe decât o selecție riguroasă a priorităților.

Apartenența la NATO ne va da timp sǎ ne dezvoltǎm. Sǎ ne dezvoltǎm infrastructura, economia, mentalitǎțile. Să dăm timp rănilor trecutului să se repare. Să dăm prilej rețelelor și practicilor sociale, cele care compun textura zilnică a societății, să apară și să evolueze încetul cu încetul, neforțat, în rostul lor, în maniera specifică istoriei a la longue, cea care face lucrurile cu adevărat să se așeze. Apartenența la NATO și la Uniunea Europeană ne va da pentru prima dată prilejul în istoria noastră să avem o gurǎ de aer prelungitǎ de pace, prosperitate și libertate. În cei cincizeci de ani de comunism singurul lucru de care am beneficiam de pe urma umbrelei militare sovietice a fost pacea. Dupǎ experiența celor 50 de ani de lipsǎ de libertate, România trǎiește pentru prima datǎ în istoria sa modernǎ șansa de a face parte dintr-un sistem de alianțǎ militarǎ stabil, care și-a dovedit principiile, fidelitatea, consecvența și eficiența timp de mai bine de jumǎtate de secol. Spre deosebire de alte alianțe militare din România a fǎcut parte în trecut și care s-au dovedit în cele din urmǎ nu tocmai fericite pentru destinul pe termen mediu și lung al țǎrii noastre, acum facem parte din cea mai puternicǎ alianțǎ militarǎ existentǎ în prezent pe glob.

În cei cincizeci de ani de existențǎ, nici una din țǎrile care au fǎcut parte din NATO nu a suferit de pe urma unei agresiuni externe, nu a avut teritoriul invadat, nu a suferit pierderi teritoriale, ocupații sau intruziuni în politica internǎ. Iatǎ un trecut militar de succes, care prefigureazǎ cu un grad ridicat de probabilitate un viitor militar de succes. Felul în care țǎrile NATO, mai ales Statele Unite, pune accentul atât din punct de vedere al resurselor investite (de departe cel mai mare buget de apǎrare din toate țǎrile lumii, cu un ordin întreg de magnitudine peste ceilalți), cât și al efortului de cercetare / dezvoltare face foarte plauzibilǎ ca situația României sǎ fie una stabilǎ, lipsitǎ de evenimente nefericite în viitorul apropiat și mediu (urmǎtorii 50 de ani). Apartenența la aceste douǎ mari organisme supra-naționale ne va permite sǎ ne dezbǎrǎm încetul cu încetul de nǎravul complacerii în relații publice pre-instituționale, personalizate, lipsite de eficiențǎ și dreptate. Nu ne va fi ușor și probabil nu vom face tot drumul pânǎ la capǎt. Avem experiența altor țǎri de mentalitate latinǎ, mai greu împǎcate cu eficiența, rigoarea și caracterul impersonal al instituțiilor birocratice moderne. Vezi cazul Italiei, al Portugaliei sau al Greciei. Însǎ același caz, al acelorași țǎri, ne demonstreazǎ și contrariul: de când sunt în Uniunea Europeanǎ aceste țǎri și-au îmbunǎtǎțit performanța instituționalǎ. Cetǎțenii lor beneficiazǎ de o distribuție mai judicioasǎ, mai transparentǎ a resurselor publice, relațiile instituții – cetǎțeni și-au pierdut din caracterul clientelar paternalist.

O rigoare instituționalǎ la care încǎ de pe vremea lui Carol I România visa, pe care încetul cu încetul începuse sǎ o realizeze pânǎ prin anii 20-30, ani de glorie ai României de atunci, când decalajele instituționale, economice și valorice începeau sǎ se estompeze. România intrase clar pe fǎgașul modernizǎrii. Pe urmǎ a venit cel de-al doilea rǎzboi mondial și, la sfârșitul lui, ne-am trezit de partea greșitǎ a Cortinei de Fier. Și am așteptat 50 de ani sǎ scǎpǎm de ea, timp în care nu numai cǎ nu am progresat la fel ca ceilalți, dar în multe privințe am regresat (3), mai ales la nivel de mentalitǎți (valori, atitudini fațǎ de viațǎ). În strânsǎ legǎturǎ cu protecția militarǎ și cu modernizarea instituțiilor este conectarea României la economia globalǎ. De-abia dupǎ ce au primit asigurarea datǎ de apartenența la NATO și, mai recent, la UE, marii jucǎtori economici au început încetul cu încetul sǎ vinǎ în România. Iar procesul este unul care de-abia a început: vezi exemplul investiției Ford la Craiova care dintr-o datǎ, dupǎ ani și ani de tǎrǎgǎnare, a cǎpǎtat vitezǎ și dintr-o dată s-a finalizat; vezi exemplul Nokia la Cluj – lista poate continua. Pentru investitorii strǎini este simplu: România în NATO și UE le dǎ siguranța cǎ nu bagǎ bani în afaceri și zone riscante. O datǎ intrați, riscul de țarǎ a scǎzut considerabil și dintr-o datǎ am apǎrut pe harta economicǎ globalǎ. Efectele pentru români sunt la fel de simple și de evidente: locuri de muncǎ, nivel de trai mai ridicat, prosperitate, un cerc virtuos al creșterii economice din ce în ce mai evident, atât în statistici, cât și în viața de zi cu zi, care genereazǎ creștere a nivelului de trai, care genereazǎ un consum mai mare, care genereazǎ o cerere mai mare, care genereazǎ creștere economicǎ etc.

Exemplul paradigmatic este cel al Turciei. O țarǎ care, o datǎ intratǎ sub umbrela protectoare a NATO, a reușit sǎ continue procesul de modernizare inițiat de Kemal Ataturk și de Junii Turci și, în ciuda proximitǎții cu un spațiu cu elemente puternice de risc (Orientul Apropiat la sud și la vest, Rusia la nord), a reușit sǎ evite pericolele asociate cu acesta (tulburǎri interne, conflicte armate, stagnare economicǎ, lipsǎ de reformǎ a instituțiilor) și sǎ se bucure de o modernizare susținutǎ, în momentul de fațǎ fiind una din țǎrile importante din punct de vedere economic.

Sǎ facem un efort de imaginație și sǎ încercǎm sǎ ne închipuim cum ar fi fost Turcia dacǎ nu ar fi fost membrǎ NATO… De aceeași șansǎ se bucurǎ în momentul de fațǎ și România.

Cunoaștere. Mentalitǎți. Dinamism. Un alt element pozitiv al intrǎrii României în NATO și UE îl reprezintǎ accesul la cunoaștere.

• Economic: acces la tehnologii de producție, strategii de distribuție și comunicare mai eficiente.

• Educațional: proceduri și conținuturi educative; migrație reversibilǎ a materiei cenușii.

• Militar: acces la tehnologie și proceduri de ultimǎ orǎ.

• Academic și cercetare: Acces la rețelele de cunoaștere, transfer de informații și personal.

• Mental: valori, proceduri sociale, textura interacțiunii cotidiene și valorile adiacente acestora.

Câștigul la nivelul mentalitǎților este cel mai important, iar fenomenul migrației este relevant în acest sens.

Fenomenul masiv de migrație pe care România îl trǎiește în momentul de fațǎ are cu siguranțǎ elementele sale negative: lipsa forței de muncǎ, lipsa contribuției la bugetul asigurǎrilor sociale și dezechilibrul bugetar generat, problemele care apar în cadrul populației inactive (copiii fǎrǎ pǎrinți care sǎ le asigure cǎldura cǎminului și modelul de educație, bǎtrâniii fǎrǎ copiii care sǎ le fie prin preajmǎ).

Dincolo de asta însǎ, și dincolo de evidentul avantaj financiar de care România se bucurǎ în momentul de fațǎ de pe urma emigrației temporare (6 miliarde Euro în 2007), principalul câștig îl reprezintǎ modernizarea celor care pleacǎ în strǎinǎtate la nivel mental. Exemplele de succes pe care le trǎiesc, interacțiunea cu instituțiile publice din celelalte țǎri, procedurile sociale pe care le asimileazǎ sunt tot atâtea câștiguri la nivel valoric.

România se modernizeazǎ prin românii care se modernizeazǎ. Pânǎ recent, aculturația, împrumutul cultural se fǎcea predominant mediat: prin intermediul produselor culturale (cǎrți, filme etc) cu care românii intrau în contact.Acum, românii au din ce în ce mai des ocazia sǎ intre în contact direct cu o societate modernǎ și, prin asta, sǎ grǎbeascǎ modernizarea României. Nu toți care pleacǎ vor rǎmâne în strǎinǎtate. Unii se vor întoarce, din ce în ce mai mulți pe mǎsurǎ ce lucrurile se așeazǎ și în România. Iar aceștia aduc cu ei practici sociale moderne.

Ce se întâmplǎ acum este comparabil ca ordin de magnitudine și de dezirabilitate cu ce s-a întâmplat atunci. Vor fi cu siguranțǎ pericole și dificultǎți. Unele din ele deja cunoscute, altele de-abia bǎnuite sau nici mǎcar pe atât.

Ne pregǎtim sǎ intrǎm într-o perioadǎ din ce în ce mai puternic marcatǎ de problema resurselor de energie epuizabile (combustibili fosili) și de marile tensiuni geopolitice generate de aceasta. Deja, încetul cu încetul, facem parte din acest joc, cu pǎrțile sale bune și rele. Un exemplu recent elocvent îl reprezintă vânzarea Rompetrol cǎtre o firmǎ de stat din Khazastan, dar de departe cel mai recent și mult mai semnificativ în acest context este cel al războiului din Georgia.Alte probleme cu care cu siguranțǎ ne vom confrunta datorită apartenenței noastre la NATO sunt conflictele asimetrice și escaladarea terorismului, de care mai devreme sau mai târziu, părerea mea este că vom avea, din păcate, și noi parte; evoluțiile demografice nefavorabile pe termen lung acestei pǎrți a lumii și presiunile migratorii asociate cu acestea; emergența Chinei.

Per ansamblu, însǎ, putem cu adevǎrat vorbi de șansǎ. Să nu uităm că a fost o perioadă destul de lungă, aproape un deceniu, în care am bătut la porți închise.

Atât înainte, cât și, mai ales, după accederea in Alianță, România cooperează strâns in afirmarea noii dimensiuni a strategiei organizației, prin participarea cu trupe in teatrele de operații, prin susținerea: politică, economică, financiară, informațională. a ofensivei contra terorismului. Pe de altă parte, țara noastră conlucrează, pentru combaterea terorismului internațional, cu UE, ONU și OSCE. Notabile sunt activitatea României în SEE GROUP, ce funcționează în cadrul Inițiativei NATO pentru Sud-Estul Europei, punerea în aplicare, din 2002, a unei Strategii naționale de prevenire și combatere a terorismului și racordarea, prin structuri specifice, la campania antiteroristă internațională. Edificarea spațiului unic de securitate și cooperare nu este scutită de „crizele construcției europene“, ce relevă o Europă a diversităților, in care lărgirea UE este un proces dificil, deloc simplu și linear6. Cum securitatea se relevă ca obiectiv prioritar în fața complexității lumii, a prăbușirii fostelor echilibre internaționale, a terorismului și altor amenințări globale, NATO și UE trebuie să așeze o Europă activă, unită, ce și-a proiectat o justă viziune strategică, s-a eliberat de spectrul naționalismelor, extinzându-și frontierele teritoriale și ideatice spre frontiera unică a unui spațiu european comun. Un pas în plus spre acest obiectiv îl face noul Tratat Constituțional, adoptat în iunie a.c. la Bruxelles, ce cuprinde referiri exprese la politica externă și de securitate comună și la politica europeană de securitate și apărare, la cooperarea dintre cele două organizații, oferind un suport legislativ solid relațiilor dintre ele pentru protecție în cazul evenimentelor majore, prin avioane ale Forței aeriene de detecție îndepărtată și de control a NATO, creșterea contribuției operației Active Endeavour la lupta contra terorismului, continuarea unor eforturi viguroase în cadrul operațiilor din Balcani și Afghanistan pentru împiedicarea reapariției terorismului, dezvoltarea noilor tehnologii de apărare contra acestuia, sporirea cooperării cu partenerii și punerea în aplicare a planului de acțiune referitor la planurile civile de urgență și a planului de acțiune al Parteneriatului contra terorismului, continuarea activă a consultărilor și schimburilor de informații cu UE, a cooperării cu alte organizații internaționale și regionale. Consacrată prin Tratatul de la Nisa, actuala politică de securitate și apărare dezvoltată de Europa îi permite acesteia să-și joace propriul rol și să-și asume responsabilitățile asupra destinului propriu. Totodată, o obligă să-și definească mecanisme de planificare, structuri de comandă, să sporească forța noilor sale capacități de acțiune și proiecte politico-strategice, să-și asigure o largă securizare, care să țină cont de faptul că prioritățile SUA se orientează deja spre alte regiuni ale lumii, dar și de necesitatea prezervării legăturii transatlantice, ce va continua să aibă și în viitor un rol determinant în securitatea regiunii noastre.

Conform strategiei de securitate 2015-2019, ,, România trebuie să își concentreze eforturile strategice pentru apărarea și securitatea cetățenilor, a teritoriului național, precum și acordarea de sprijin statelor aliate și partenere, în conformitate cu angajamentele asumate prin tratate internaționale. În acest sens, sunt necesare atât dezvoltarea capacității de răspuns la noile provocări ale mediului de securitate, cât și pregătirea populației și apărare´´. De asemenea: în domeniul securității direcțiile de acțiune vizează: apărarea ordinii și valorilor constituționale; identificarea și semnalarea actelor de corupție; semnalarea disfuncțiilor sist mice în asigurarea serviciilor vitale pentru populație, precum și a deficiențelor în marile sisteme publice; identificarea și semnalarea disfuncțiilor, riscurilor și amenințărilor la adresa: securității energetice; gestionării fondurilor europene; funcționării piețelor financiare; securității alimentare a populației; securității mediului; obiectivelor de dezvoltare regională și a infrastructurii de transport; identificarea imixtiunilor de natură să afecteze decizia economico‐financiară de nivel strategic și combaterea actelor de evaziune de amploare; asigurarea mecanismelor de prevenire și contracarare a atacurilor cibernetice la adresa infrastructurilor informaționale de interes strategic, promovarea intereselor naționale în domeniul securității cibernetice; identificarea și contracararea acțiunilor ce pot împiedica funcționarea optimă a identificarea și semnalarea deficieninfrastructurilor critice; prevenirea și combaterea terorismului; cunoașterea, prevenirea și înlăturarea riscurilor și amenințărilor generate de acțiunile informative ostile, asigurarea protecției contra informative a intereselor naționale, precum și a informațiilor clasificate; identificarea și contracararea rețelelor de crimă organizată transfrontalieră ce desfășoară activități cu grad sporit de risc economic și social și prevenirea e eta i accesului acestora la mecanismele de decizie privitor la resursele economice naționale; cunoașterea obiectivelor, resurselor și direcțiilor de dezvoltare a programelor clandestine de înarmare convențională sau cu arme de distrugere în masă și vectori purtători, precum și contracarare a transferurilor ilegale de produse strategice. ´´

Conform Legii nr. 427/2001, Art. 2. — (1) Misiunile și operațiile la care participă forțele armate în afara teritoriului statului român sunt:a) de apărare colectivă în cadrul Organizației Tratatului Atlanticului de Nord sau de asigurare a securității statelor membre ale Uniunii Europene; b) de răspuns la crize; c) de pace;d) de asistență umanitară.(2) Misiunile și operațiile prevăzute la alin. (1) pot fi desfășurate sub mandatul Organizației Națiunilor Unite sau al Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa, sub conducerea Organizației Tratatului Atlanticului de Nord sau a Uniunii Europene, precum și în cadrul unor coaliții. (3) Misiunile și operațiile prevăzute la alin. (1) lit. d) se pot desfășura și la solicitarea statului afectat.

Art. 3. — (1) Forțele armate pot participa la misiunile și operațiile prevăzute la art. 2 alin. (1), în condițiile legii și potrivit obligațiilor asumate de România prin tratate.

CONCLUZII

Strategia europeană de securitate este o realizare conceptuală foarte importantă, însă ar fi necesară actualizarea acesteia precum și a politicii de securitate și apărare națională în sensul armonizării cu cea europeană, ca parte a politicii comune externe și de securitate, asigurând existența instituțiilor în măsură să ia decizii, să se angajeze în activități de planificare, de coordonare și de acțiune în timp util, precum și capacitatea de a finaliza sarcinile repartizate.Transformarea nu este nimic mai mult decât un proces de schimbare. Transformarea instituțională a armatei are nevoie de un management politic eficient și riguros atât pentru realizarea procesului în sine, cât și pentru reorganizare – aspect ce necesită mandat și sprijin politic, nu numai în România, ci și la nivelul Uniunii Europene. Reformele în derulare în armatele europene au hrănit inițial unele iluzii că ne putem îndrepta spre o lume fără conflicte, că războaiele în teren sunt un lucru de domeniul trecutului. Scăderea efectivelor militare a fost cel puțin compensată de investițiile în armament, Armatele occidentale au descoperit în Irak, Afganistan și Liban că au de-a face cu situații complexe și consumatoare de resurse. Acest lucru a generat reticență atât în rândul politicienilor, cât și al publicului de a mai disloca forțe militare în regiuni îndepărtate și pentru o lungă perioadă de timp. Forțele armate au adaptabilitatea și capacitatea de a se angaja într-o gamă largă de misiuni, constituindu-se astfel într-o resursă pe care liderii guvernamentali trebuie să o dețină, în cazul în care speră ca țările lor să îndeplinească roluri vizibile în politica externă.Cu toate acestea, rămâne o realitate faptul că prezența fizică a forțelor terestre oferă speranța stabilizării situației în teren. În peisajul de securitate multidimensional și complex de astăzi, reconstruirea statelor, suprimarea terorismului, precum și răspunsul la catastrofe umanitare sunt sarcini de o importanță egală cu capacitatea de a lansa operații militare.

Începând cu momentul semnării Parteneriatului pentru Pace în anul 1994, România ca stat, dar și armata română și-au adecvat treptat politicile, orientându-se către valorile și reformelor care au deschis drumul spre NATO.

România, ca țară membră a Alianței Nord-Atlantice a demarat un proces de transformare fundamentală a structurii de forțe având ca scop adaptarea Armatei României la necesitățile prezente și viitoare.

Un alt element de ordin strategic îl constituie faptul că aplicarea standardelor operaționale NATO, într-o primă etapă, numai în unitățile participante la aceste misiuni, a permis identificarea căilor și modalităților eficiente de implementare a acestora la nivelul întregii armate, asigurându-se astfel eșalonat „vocabularul“ militar și operațional comun, necesar eficientizării relațiilor funcționale în cadrul structurilor militare multinaționale.

Capabilitățile și deprinderile personalului militar român, dobândite cu prilejul participării la misiunile NATO, a constituit baza creșterii nivelului de profesionalism necesar planificării și desfășurării acțiunilor militare într-un cadru multinațional, în condiții diferite de ordin geopolitic, de relief și climă, de tradiție și civilizație. Politica pragmatică și reforma în domeniul militar, dar și procesul de transformare realizat în vederea integrării euroatlantice, au asigurat valorificarea potențialului militar al statului român, prin angajarea și participarea la operațiuni în sprijinul păcii și de asistență umanitară în diferite părți ale lumii. Astfel, participarea la operațiunile și misiunile NATO a permis statului român să câștige și să mențină statutul de actor credibil și furnizor de securitate în sistemul internațional. În anul 2009, România participă la misiuni sub egida NATO cu un număr de peste 1270 militari, angajați într-un larg spectru de misiuni, cu un nivel foarte ridicat.

Dacă la început participarea românească s-a rezumat la misiuni conduse de ONU, cu rambursarea ulterioară a cheltuielilor, în prezent România face, alături de eforturile umane și materiale și eforturi financiare considerabile pentru susținerea implicării sale în misiunile NATO. Inițial, participarea la misiunile Alianței avea ca scop atingerea obiectivelor de integrare euro-atlantică, în timp ce în prezent această participare ține de îndeplinirea responsabilităților de membru NATO legate de participarea la operațiunile și misiunile Alianței

Valoarea corpului de cadre militare și a capabilităților probate ale întregului personal au întrunit aprecierea unanimă a factorilor de decizie din țările membre NATO, precum și a personalităților militare, care consideră Armata României ca un partener credibil și de nădejde, pe care se poate conta oricând în alcătuirea forței multinaționale participante la astfel de misiuni.Cooptarea Armatei României în cadrul Forței de Pace din Afganistan a reprezentat o recunoaștere atât a poziției României față de flagelul terorismului contemporan, cât și o confirmare a încrederii pe care Alianța o are în probitatea și profesionalismul militarilor români.

BIBLIOGRAFIE

BARANY Zoltan, Democratic Consolidation and the Military The East European Experience, Source: Comparative Politics, Vol. 30, No. 1 (Oct., 1997) Ph.D. Program in Political Science of the City University of New York Stable, 2012.

BEBLER Anton : Civil military relations in post communist States: Central and Eastern Europe in transition,Westput, London, 1997.

CURPĂN Vasile Sorin, Burleanu Sorin Ștefan , Științe politice și doctrine politice internaționale, Editura Grafit, Bacău, 2008.

Conceptualizarea relațiilor civil-militare, suport al proceselor de instituționalizare.

DIACONESCU, Gheorghe; SERBAN, Floarea; PAVEL, Nicolae. – Controlul democratic asupra armatei în România / București : Enciclopedica, 1996.

GELLNER, Ernest, Condițiile libertății. Societatea civilă și rivalii ei, Ed.Polirom, Buc., 1998.

IRINA Ioana, Conceptualizarea relațiilor civil-militare, Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I“ , Septembrie, 2015.

KHILNANI Sunil , La société civile, une resurgence, Critique international, nr, 10/2001.

MATTOX Gale A. and Arthur Rachwald, Lynne Rienner, Enlarging the National Debates NATO, U.S.A., 2001.

MUREȘAN Mircea Duțu, Petre, Societatea civilă-actor nonstatal major, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I” , București, 2006

RAWLS John,, Theory of Justice, Harvard University Press, 2005.

Precupețu Marius , Democratizarea postcomunistă și integrarea europeană , Editura Academia Română, București , 2006.

PAVEL, Nicolae, Egalitatea în drepturi a cetățenilor și nediscriminarea /. – București : Universul Juridic, 2010.

PUTNAM Robert , Cum funcționează democrația, Editura Polirom, Iași, 2001.

PLAMEN Pantev, Civil-military relations in south eastern Europe a survey of the national perspectives and of the adaptation process to the partnership for peace standards, Partnership for Peace Consortium of Defense Academies and Security Studies Institutes Working Group on Crisis Management in South-East Europe.

PLATTNER Marc, Larry Diamond, Civil Military relations and democraty,

Samuel Huntington: , Reforming civil-military relations, page3, John Hopkins University Press, U.S.A, 1996.

REVERON Derek, Judith Stiehm, Understanding the U.S. Military in the 21 st century, Palgrave Mac Millan, 2008, New York.

YOUNG Thomas Durell Military profesionalism in democraty, Editată de către C. BRUNEAU, Scott Tollefson, in Who Guards the Guardians and How, Democratic Civil-Military Relations, University of Texas Press.

ZULEAN Marian. , Armata și societățile postcomuniste în tranziție, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2005.

ZULEAN Marian , coord., Strategiile de securitate națională în spațiul euroatlantic, Editura Tritonic, București, 2015.

ZULEAN Marian , Militarul și societatea, Editura Militară, București, 2008.

MURGESCU Bogdan, România și Europa, Polirom, Iași, 2010

ROS, Jav, Situațiile de criză, Rentrop & Stranton, București, 2001

PAUL, Vasile și dr. COȘCODARU, Ion, Centrele de putere ale lumii de la unipolaritate la multipolaritate, Editura Științelor Sociale și Politice, București, 2003,

PALADA Mirel, Integrarea României în NATO și UE, șansa modernizării, în publicația Vox Publica, mai, 2011.

VASILE Paul, , Războiul mileniului HI, Editura D.B.H., 2000,

BIDU Ioan, Meridiane de securitate. Editura Academiei Naționale de Informații, București, 2003,

POPA Vasile , Nicolae Dolghin, NATO și UE, determinări și finanțări, Ed. Univgersității Naționale de Apărare, București, 2004.,

IRINA Iona, Conceptualizarea relațiilor civil-militare, suport al proceselor de instituționalizare, septembrie 2012, în Buletinul Militar.

COSMA Mircea , Relațiile civil-militare în societatea românească, în Army Aacademy, nr. 4/2003.

Surse Internet

http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/armata_si_societatea_civila.pdf.

Ce este Strategia de Securitate Naţională: Dialog exclusiv LaPunkt între Cristian Pătrăşconiu şi Marian ZULEAN

https://voxnato.wordpress.com/2012/11/05/unele-reflectii-asupra-relatiilor-civili-militari/.

http://www.presidency.ro/files/userfiles/Strategia_Nationala_de_Aparare_a_Tarii_1.pdf

Legea nr. 121/2001, publicată în Monitorul Oficial nr. 427/2011.

http://www.mapn.gov.ro/legislatie/doc/l121.pdf

https://nato.mae.ro/node419

https://www.mae.ro/node/5926

ANEXE

Anexa nr.2

Cronologia relațiilor România-NATO

CRONOLOGIA PRINCIPALELOR EVENIMENTE LA NIVEL ÎNALT DIN 2003 PÂNĂ ÎN PREZENT PRIVIND PREZENȚA ROMÂNIEI ÎN ALIANȚĂ

26 martie 2003 – Ministrul român al afacerilor externe participă, la Bruxelles, la Ceremonia de semnare a protocoalelor de aderare.

·4-5 aprilie 2003 – Reuniunea informală a primilor miniștri din cele șapte state invitate să adere la NATO, Snagov, România.

7 mai 2003 – Reuniunea NAC + 7, Bruxelles

7-8 mai 2003 – Vizita în SUA a celor șapte miniștri ai afacerilor externe din țările invitate să adere la NATO, cu ocazia votului din Senat asupra rezoluției de ratificare a Protocoalelor de aderare.

8 mai 2003 – Ratificarea protocoalelor de aderare de către Congresul SUA.

4-5 decembrie 2003 – Reuniunea ministerială NAC+7 la nivel de miniștri de externe, Bruxelles.

2004 

26 februarie 2004 – Adoptarea de către Parlamentul României, cu unanimitate de voturi, a legii de aderare la Tratatul Atlanticului de Nord

1 martie 2004 – Promulgarea legii de aderare la Tratatul Atlanticului de Nord de către Președintele României, Ion Iliescu,

4 martie 2004 – Semnarea de către Președintele României, Ion Iliescu, a instrumentului de aderare a României la Tratatul Atlanticului de Nord

·         29 martie 2004 – Depunerea de către prim-ministrul României, Adrian Năstase, a instrumentului de aderare a României la Tratatul Atlanticului de Nord, Washington, SUA

2 aprilie 2004 – Ceremonia înălțării drapelelor de stat ale României și celorlalți 6 noi aliați la Cartierul General al NATO, Bruxelles; reuniunea informală a miniștrilor de externe ai statelor membre NATO.  

28-29 iunie 2004 – Summit-ul NATO de la Istanbul.

13 octombrie 2004 – Reuniunea informală a miniștrilor apărării din statele membre NATO, Poiana Brașov.

2005 

22 februarie 2005 – Summit-ul NATO de la Cartierul General al Alianței, Bruxelles.

2006 

3 aprilie 2006 – Cu prilejul Zilei NATO, Ministerul român al Afacerilor Externe a organizat, in parteneriat cu Institutul Diplomatic Român, conferința "NATO în perspectiva Summit-ului de la Riga". NATO a fost reprezentat la eveniment de Jean Fournet, asistent al secretarului general al NATO pentru diplomație publica.

28-29 noiembrie 2006 – Summit-ul NATO de la Riga. 

2007 

· 28 martie 2007 – Reuniunea Consiliului Nord-Atlantic, care adoptă decizia privind găzduirea de către România a Summit-ului NATO din 2008 (2-4 aprilie)

·29 octombrie 2007 – Vizita la București a secretarului general al NATO, Jaap de Hoop Scheffer.

11 ianuarie 2008 – Vizitala București a secretarului general al NATO, Jaap de Hoop Scheffer.

31 ianuarie 2008 – Vizita Președintelui României, Traian Băsescu, la sediul NATO de la Bruxelles .

6 martie 2008 – Reuniunea informală a miniștrilor de externe din țările NATO, Bruxelles.

2-4 aprilie 2008 – Summit-ul NATO de la București.

30 iunie 2008 – Vizita Președintelui României, Traian Băsescu, la sediul NATO de la Bruxelles. 

2009 

·ianuarie 2009 – Ambasada României la Baku își începe primul mandat de Ambasadă Punct de Contact NATO în Azerbaijan (până în decembrie 2010).

5 martie 2009 – Reuniunea informală a miniștrilor afacerilor externe ai statelor membre ale NATO, Bruxelles.

3-4 aprilie 2009 – Summit-ul NATO de la Strasbourg / Kehl.

24 aprilie 2009 – Vizita la Bucuresti a secretarului general al NATO, Jaap de Hoop Scheffer. 

19 noiembrie 2009 – Vizita Președintelui României, Traian Băsescu, la sediul NATO de la Bruxelles. 

2010 

22 martie 2010 – prima întrevedere oficială a ministrului român al afacerilor externe, Teodor Baconschi, cu secretarul general al Alianței, Anders Fogh Rasmussen, la sediul NATO, Bruxelles.

6-7 mai 2010 – vizita la București a secretarului general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, prima efectuată în România de acesta de la preluarea mandatului. ·         14 octombrie 2010 – reuniunea comună a miniștrilor afacerilor externe și ai apărării din statele membre NATO, consacrată pregătirii Summit-ului de la Lisabona al Alianței, Bruxelles.

28 octombrie 2010 – Vizita Președintelui României, Traian Băsescu, la sediul NATO de la Bruxelles.

19-20 noiembrie 2010 – Summit-ul NATO de la Lisabona.

2011 

ianuarie 2011 – Ambasada României la Baku își începe al doilea mandat de Ambasadă Punct de Contact NATO în Azerbaijan (până în decembrie 2012).

·         10-11 martie 2011 – Reuniunea informală a miniștrilor apărării din statele membre NATO, HQ NATO.

·         14-15 aprilie 2011 – Reuniunea informală a miniștrilor afacerilor externe ai statelor membre ale NATO, Berlin.

·         8-9 iunie 2011 – Reuniunea informală a miniștrilor apărării din statele membre NATO, HQ NATO.

·         5-6 octombrie 2011 – Reuniunea informală a miniștrilor apărării din statele membre NATO, HQ NATO..

·         10 octombrie 2011  – Participarea secretarului general al NATO, Anders Fogh Rasmussen la Adunarea Parlamentară a NATO de la Bucuresti. 

2012

·         27 ianuarie 2012 – Vizita Președintelui României la Cartierul General al NATO.

·         2 februarie 2012 – Reuniunea miniștrilor apărării din statele membre NATO, HQ NATO.

·         8 martie 2012 – Vizita ministrului român al afacerilor externe la Cartierul General al NATO .

·         18-19 aprilie 2012 – Reuniunea comună a miniștrilor de externe și ai apărării din statele membre NATO, NATO HQ.

·         10 mai 2012 – Vizita Primului-ministru al României la Cartierul General al NATO.

·         20-21 mai 2012 – Summit-ul NATO de la Chicago

·         8 octombrie 2012 – Reuniunea informală a miniștrilor apărării din statele membre NATO, NATO HQ.. 

·         15-16 octombrie 2012 – Vizita ministrului român al afacerilor externe la Cartierul General al NATO .

·         4-5- decembrie 2012 – Reuniunea miniștrilor de externe din statele membre NATO, NATO HQ.

2013

·         1 ianuarie 2013 – România preia rolul de Ambasadă Punct de Contact NATO (CPE) la Tbilisi și începe cel de-al treilea mandat de CPE la Baku.

·         18 februarie 2013 – Vizita la NATO HQ a ministrului educației naționale, Remus Pricopie.

·         21-22 februarie 2013 – Reuniunea miniștrilor apărării din statele membre NATO, NATO HQ. 

·         23 aprilie 2013 – Reuniunea miniștrilor de externe din statele membre NATO, NATO HQ.

·         13 mai 2013 – Vizita la NATO HQ a ministrului apărării naționale, Mircea Dușa.

·         24 mai 2013 – Vizita în România a Secretarului General al NATO, Anders Fogh Rasmussen.

·         4-5 iunie 2013 – Reuniunea miniștrilor apărării din statele membre NATO, NATO HQ. 

·         21-22 octombrie 2013 – Reuniunea miniștrilor apărării din statele membre NATO, NATO HQ.

·         3-4 decembrie 2013 – Reuniunea miniștrilor de externe din statele membre NATO, NATO HQ.

2014

·         26-27 februarie 2014 – Reuniunea miniștrilor apărării din statele membre NATO, NATO HQ.

·         3 martie 2014 – Vizita la NATO HQ a ministrului afacerilor externe, Titus Corlățean. 

·         29 martie 2014 – Aniversarea a 10 ani de la aderarea României la NATO.

·         1-2 aprilie 2014 – Reuniunea miniștrilor de externe din statele membre NATO, NATO HQ.

·         15-16 aprilie 2014 – Vizita în România a asistentului Secretarului General al NATO pentru diplomație publică, amb. Kolinda Grabar-Kitarovic.

·         15-16 mai 2014 – Vizita în România a Secretarului General al NATO, Anders Fogh Rasmussen.

·         3-4 iunie 2014 – Reuniunea miniștrilor apărării din statele membre NATO, NATO HQ.

·         24-25 iunie 2014 – Reuniunea miniștrilor de externe din statele membre NATO, NATO HQ.

·         4-5 septembrie 2014 – Summit-ul NATO, Țara Galilor, Marea Britanie.

·         21 octombrie 2014 – Vizita la NATO HQ a ministrului afacerilor externe, Titus Corlățean.

·         2 decembrie 2014 – Reuniunea miniștrilor de externe din statele membre NATO, NATO HQ.

2015

·         16 ianuarie 2015 – Vizita la NATO HQ a Președintelui României, Klaus Werner Iohannis

·         5 februarie 2015 – Reuniunea miniștrilor apărării din statele membre NATO, NATO HQ.

·         13-14 mai 2015 – Reuniunea miniștrilor de externe din statele membre NATO, Antalya, Turcia.

·         24-25 iunie 2015 – Reuniunea miniștrilor apărării din statele membre NATO, NATO HQ.

2017

·         15-16 februarie 2017 – Reuniunea miniștrilor apărării din statele membre NATO, NATO HQ.

·         22 februarie 2017 – Vizita la NATO HQ a secretarului de stat George Ciamba.

·         31 martie 2017 – Reuniunea miniștrilor afacerilor externe din statele membre NATO, NATO HQ.

.          25 mai 2017 – Summit-ul NATO, Belgia.