Controlul Administrației Publice DIN România

ȘCOALA NAȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

_____________________________________________________________________________

PROIECT DE CERCETARE LA DISCIPLINA METODE ȘI TEHNICI DE ELABORARE A LUCRĂRII DE ABSOLVIRE

-CONTROLUL ADMINISTRAȚIEI PUBLICE DIN ROMâNIA-

OPREA ELENA LORENA

Facultatea de Administrație Publică, Anul III, grupa IV

SNSPA București

11 Februarie 2016

CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………………………………………………………………………….2

CADRUL METODOLOGIC……………………………………………………………………………………………3

CAPITOLUL I. Delimitări conceptuale……………………………………………………………………………4

Secțiunea 1. Statul și administrația publică…………………………………………………………………………4

§1. Conceptul de stat……………………………………………………………………………………………………..4

§2. Organizarea puterilor în stat………………………………………………………………………………………4

§3. Conceptul de administrație publică…………………………………………………………………………….5

Secțiunea a 2-a. Controlul administrației publice………………………………………………………………..5

§1. Definiție și caracteristici…………………………………………………………………………………………..5

§2. Abordări ale controlului administrației publice……………………………………………………………6

2.1. Abordarea politică a controlului……………………………………………………………………………..6

2.2. Abordarea juridică a controlului……………………………………………………………………………..6

2.3. Abordarea managerială a controlului………………………………………………………………………6

Capitolul II. Formele de control asupra administrației publice și autoritățile competente în vederea realizării controlului……………………………………………………………………..7

§1. Controlul exercitat de autoritatea legislativă……………………………………………………………….7

§2. Controlul exercitat de autoritatea judecătorească……………………………………………………….8

§ 3. Controlul administrativ……………………………………………………………………………………………9

§ 4. Controlul prin autorități administrative autonome……………………………………………………10

Capitolul III. Cerințele necesare pentru ameliorarea randamentul activității de control și efectele controlului……………………………………………………………………………………………………..12

§1. Cerințele activității de control………………………………………………………………………………….12

§2. Efectele controlului………………………………………………………………………………………………..13

Contribuții personale………………………………………………………………………………………15

CONCLUZII…………………………………………………………………………………………………………………..

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………………………………..

INTRODUCERE

Exprimând un mijloc de realizare a valorilor politice ale unui stat, în scopul satisfacerii unor interese generale, administrația publică este, în fapt, activitatea prin care se materializează dezideratele majore ale statului, prin acte juridice, existența acesteia fiind vitală pentru organizarea și funcționarea statului.De multe ori, această activitate a cunoscut diverse deficiențe și erori, fapt ce are drept consecință funcționarea și organizarea ineficientă a societății. În acest sens, rolul controlului este de a preveni, corecta și înlătura erorile și deficiențele ce pot apărea pe parcursul organizării executării și executării în concret a legii, precum și de îmbunătăți continuu această activitate, în raport cu schimbarea și multiplicarea continuă a nevoilor colectivităților determinate de schimbările scoiale, politice, economice etc. din statul respectiv.

Actualitatea temei de cercetare decurge, în primul rând, din principiul continuității administrației publice, potrivit căruia activitatea de organizare a executării și de executare a legilor trebuie să se desfășoare permanent, fără întreruperi, pentru evitarea situațiilor de disfuncționalitate și de dezordine socială.

În al doilea rând, actualitatea temei de cercetare mai decurge și din continuitatea procesului de modernizare și din schimbările pe care acest proces le generează, generând totodată și nevoi cât mai complexe ale cetățenilor și impunând îmbunătățirea activității serviciilor public. Administrația publică trebuie să se dezvolte sau să încerce să se dezvolte în egală măsură cu aceste nevoi, fiind, de asemenea, implicată într-un proces continuu de modernizare. Prin urmare, și controlul trebuie să asigure permanent conformitatea activității administrației cu evoluția acesteia, pentru ameliorarea randamentului său, iar administrația publică trebuie să fie verificată permanent, pentru asigurarea adaptabilității la schimbările sociale, politice, economice etc.

Astfel, alegerea temei proiectului de cercetare a fost determinată de importanța și de necesitatea realizării controlului asupra administrației publice, precum și de importanța asigurării unor cerințe pentru ca acesta să poată fi eficient.

În cercetarea dată au fost încadrate concepte-cheie, precum administrație publică centrală, separația puterilor în stat, administrație publică locală, control administrativ, control parlamentar, impeachement, control judecătoresc, Ombudsman, autoritate competentă, lucrarea reprezentând o sinteză a fenomenului de „control al administrației publice”, ce înglobează aspectele generale și particulare ale acestuia.

CADRUL METODOLOGIC

Întrebări de cercetare. Demersul cercetării pornește de la întrebările ce se ridică privind necesitatea efectuării controlului asupra administrației publice, autoritățile și instituțiile competente în vederea realizării controlului, recurgerea la formele cele mai adecvate de control, etapele și rezultatele controlului.

Scopul și obiectivele cercetării. Lucrarea de față își dorește să ofere, într-o manieră directă, răspunsuri pentru aceste întrebări. Scopul lucrării este acela de a evidenția importanța fenomenului de control asupra administrației, de a identifica formele de control corespunzătoare, privind administrația publică în ansamblul său, prin identificarea caracteristicilor fenomenului de „control al administrației publice”, prin descoperirea de relații între activitatea de control asupra administrației publice și eficiența organizării statului, prin compararea mecanismelor de control din diverse state pentru a oferi o perspectivă mai clară a fenomenului, precum și prin urmărirea modului în care controlul își lasă amprenta asupra administrației.

Formularea ipotezei. Controlul exercitat asupra administrației este o etapă vitală în înfăptuirea valorilor politice și satisfacerea interesului general, dat fiind faptul că în urma realizării acestei etape se constată neregularitățile, deficiențele și ilegalitățile din interiorul administrației, se corectează și se iau măsuri de eliminare și de prevenire asupra acestora.

Instrumentarul metodologic (prezentarea metodelor de cercetare și a instrumentelor de cercetare alese pentru validarea/învalidarea ipotezei). În procesul de cercetare al fenomenului de „control al administrației publice” au fost utilizate studiile bibliografice (cursuri de drept administrativ, cursuri de știința administrației, cursuri de contencios administrativ, lucrări de specialitate), dar și surse oficiale (documente parlamentare) și publicații, sondaje – analiză documentară.

În cercetarea dată au fost încadrate concepte-cheie, precum administrație publică centrală, separația puterilor în stat, administrație publică locală, control administrativ, control parlamentar, impeachement, control judecătoresc, Ombudsman, autoritate competentă, lucrarea reprezentând o sinteză a fenomenului de „control al administrației publice”, ce înglobează aspectele generale și particulare ale acestuia.

CAPITOLUL I. Delimitări conceptuale

Secțiunea 1. Statul și administrația publică

§1. Conceptul de stat

Statul reprezintă o formă intituționalizată de organizare politică a unei colectivități umane constituită istoric, ce se regăsește pe un anumit teritoriu, în care un grup de indivizi, deținând prerogativele și instrumentele exercitării autorității publice, ale elaborării și aplicării normelor de conviețuire socială, exprimă și apără interesele fundamentale ale statului și ale națiunii și impune voința general-obligatorie a acesteia. Un stat este constituit din teritoriu, populație și din puterea suverană.

§2. Organizarea puterilor în stat

Principiul separației puterilor în stat este o doctrină fundamentală a statelor democratice liberale, menită să garanteze securitatea cetățenilor vis-à-vis de putere.

John Locke a enunțat pentru prima data acest principiu, susținând existența a trei puteri în stat: legislativă (Camera Lorzilor – puterea supremă, edictează reguli de conduită general-obligatorii), executivă (aparține monarhului, puterea care se limiteaza la aplicarea legilor și la rezolvarea unor cazuri care nu pot fi prevăzute prin lege) și federativă (care aparține tot monarhului, atribuindu-i dreptul de a declara război, de a face pace și a încheia tratate). Scopul acestei doctrine a fost acela de a-l impiedica pe conducătorul statului să dețină puterea absolută, astfel încât acesta să nu devină un tiran.

Ulterior, Charles Montesquieu enunțează trei puteri: legislativă – de a face legi, executivă – de a le executa și judecătorească – de a judeca infracțiunile la nivelul particularilor.

În România, acest principiu este prevăzut expres în Constituție în art. 1 alin. (4), funcția legislativă fiind exercitată de către Parlament, cea executivă de către Președintele României și de către Guvern (prin autoritățile administrației publice centrale și locale), iar funcția judecătorească de către Înalta Curte de Casație și Justiție si de către celelalte instanțe judecătoresți stabilite de lege. Toate aceste trei funcții au o autonomie relativă și sunt dependente reciproc, asigurându-se un echilibru între acestea.

§3. Conceptul de administrație publică

În mod tradițional, administrația publică a fost văzută ca o „parte integrantă a puterii executive”.

Etimologic, termenul de administrație provine din latinescul „minister” (servitor), la care se adaugă prefixul ad-, indicând scopul de a sluji, menirea administrației publice fiind aceea de a pune în aplicare legile și de a asigura menținerea ordinii în stat.

Din cea mai simplă definție a administrației publice, vom percepe administrația ca fiind activitatea de organizare a executării și de executare în concret a legii, fără de care un stat nu poate funcționa.

În concepția lui Andre de Laubadere, noțiunea de „administrație publică” desemnează atât ansamblul autorităților, agenților și organismelor însărcinate, sub impulsuri politice, să asigure multiplele interventii ale statului în viața particularilor, cât și activitatea desfășurată de către aceste autorități, agenți și organisme în vederea înfăptuirii acestor intervenții.

Secțiunea a 2-a. Controlul administrației publice

§1. Definiție și caracteristici

Prin efectuarea unui control (provenit din latinescul „contra rolus” – verificarea unui act duplicat după actul original) se întelege acțiunea de verificare, de inspectare a măsurii în care activitățile întreprinse de către administrația publică se raportează la normele și standardele împuse prin lege de către puterea politică.

Având ca obiect comportamentul și atitudinile autorităților administrației publice centrale și locale si al corpurilor de funcționari din interiorul acestora vis-à-vis de activitățile pe care trebuie sa le întreprindă, rolul și misiunea controlului este de a constata neregularitățile, deficiențele și ilegalitățile din interiorul administrației, de a le corecta, de a identifica măsuri de eliminare și de prevenire pentru acestea și de a asigura îmbunătățirea permanentă a activității administrației, pentru ca aceasta să satisfacă într-o măsură cât mai mare nevoile sociale actuale. Astfel, controlul administrației garantează cetățenilor sau „palierului condus” securitate în raport cu puterea politică, respectiv „palierul conducător”.

§2. Abordări ale controlului administrației publice

Asupra necesității efectuării controlui s-au conturat trei mari viziuni diferite, însă corecte, venind una în completarea celeilalte: politică, juridică și managerială.

2.1. Abordarea politică a controlului

Conform acestei viziuni, misiunea controlului asupra administrației publice este aceea de a inspecta dacă deciziile politice au fost puse în aplicare și procedurile prin care au fost aplicate, precum și aceea de a dispune de o serie de măsuri de corectare în cazul în care se constată anumite deficiențe apărute pe parcursul activității administrației.

2.2. Abordarea juridică

Potrivit abordării juridice, prin control se verifică dacă administrația își duce la îndeplinire sarcinile în mod just, respectând normele aflate în vigoare, urmărindu-se ca aceasta să nu afecteze drepturile și interesele legitime ale indivizilor din societate, iar în cazul constatării unor ilegalități se vor aplica măsuri imediate, precum și sancțiuni stabilite de lege.

2.3. Abordarea managerială a controlului

Din această perspectivă, autoritățile competente în efectuarea controlului inspectează modul în care sunt utilizate resursele publice, în scopul maximizării rezultatelor sub costuri minime și dacă sunt indeplinite sarcinile, atât din punct de vedere calitativ, cât și cantitativ. De asemenea, ceastă perspectivă accentuează ideea propunerii unor modalități adecvate de lucru și a măsurilor de corecție si de eliminare a deficiențelor apărute pe parcursul activităților administrative, propunând chiar reorganizarea activităților și/sau a structurilor instituției verificate.

Din perspectivă managerială, se evaluează eficiența și rentabilitatea activității administrației publice, urmărindu-se îndeplinirea cerințelor principiilor eficienței, eficacității și economicității.

Capitolul II. Formele de control asupra administrației publice și autoritățile competente în vederea realizării controlului

Ca în orice alt stat de drept, în România, formele de control asupra administrației publice și autoritățile competente în vederea realizării activității de control sunt determinate de principiul separației puterilor în stat, fiecare dintre aceste puteri exercitând un control asupra administrației. Vom vorbi, astfel, despre un control exercitat de către autoritatea legislativă, un control judecătoresc și despre un control administrativ asupra administrației publice, la care se va mai adăuga și o altă formă de control, și anume controlul prin autorități administrative autonome.

§1. Controlul exercitat de autoritatea legislativă

Această formă de control este strâns legată de noțiunea de „impeachment” (trad.: punerea sub acuzare) din dreptul englez. Impeachmentul apare pentru prima dată în 1386, în timpul domniei regelui Edward al III-lea, împotriva unuia dintre miniștrii săi, pentru a sancționa abuzurile sale de putere.

Jacques Cadart, analizând sistemul constituțional și mecanismele de interferență dintre puterile statului din Franța, afirma că este necesar ca forma de control parlamentar să cuprindă o sferă largă de mecanisme de interferență între cele două puteri ale statului – legislativă si executivă, precum cele existențe deja la momentul studiului său, în vederea unei funcționări eficiente a sistemului.

În România, Parlamentul exercită asupra Executivului un control prin diverse mecanisme, precum întrebări, interpelări, moțiuni simple, moțiuni de cenzură (retragerea votului de încredere), dări de seamă, mesaje, solicitări de înformații, programe ale Guvernului, rapoarte, control prin comisiile de anchetă sau poate dispune suspendarea Președintelui (urmată de referendum național) și punerea sub acuzare pentru înaltă trădare a acestuia și a membrilor Guvernului.

Administrația publică centrală este si ea supusă controlului parlamentar prin întrebări, interpelări și prin comisii de anchetă, iar administrația publică locală este controlată de către Parlament, prin puterea acestei instituții de a-i stabili limitele autonomiei și prin audieri ale aleșilor locali.

§2. Controlul exercitat de autoritatea judecătorească

Această formă de control rezidă în însărcinarea unui organism independent de Legislativ și Executiv, reprezentat de instanțele de judecată, cu atribuții de soluționare a litigiilor apărute pe parcursul proceselor administrației, pe calea contenciosului administrativ.

În literatura de specialitate, teoria contenciosului administrativ cuprinde trei sisteme:

– sistemul administratorului judecător, specific majorității statelor europene, până la revoluția burgheză din Franța, sistem unde nu exista o separație clară a jurisdicției administrative de administrația activă;

– sistemul francez al jurisdicției speciale administrative (tribunale administrative și Consiliul de Stat), unde se regăsește ideea principiului separării jurisdicției administrative de jurisdicția judiciară și de administrația activă, precum și ideea conform căreia contenciosul administrativ cuprinde ansamblul litigiilor de competența tribunalelor administrative, astfel că vom avea de a face cu o dualitate de jurisdicții. Jean Rivero afirma că „acest sistem a prins contur în urma unor evenimente istorice*, dar eficacitatea sa poate constitui un argument logic pentru supraviețuirea sa”.

– sistemul anglo-saxon al instanțelor de drept comun, competente și în materia contenciosului administrativ, în care controlul actelor administrației a fost încredințat în mod tradițional, instanțelor de drept comun, opunându-se sistemului francez – unitatea de jurisdicție.

România a optat un sistem mixt între cel francez și cel anglo-saxon, punând în același plan unitatea de jurisdicție cu specializarea judecătorilor ce o compun, în sânul jurisdicției ordinare constituindu-se instanțe de specialitate de contencios administrativ. Instanța de contencios administrative este reprezentată de: Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel și tribunalele administrativ-fiscale, dar pot fi însărcinate cu astfel de atribuții și alte autorități, precum Ministerul Public sau Avocatul Poporului.

Contenciosul administrativ este reglementat prin Legea 554/2004 privind contenciosul administrativ, având fundamentul în art. 73 alin. (3) lit. k) din Constituția României, potrivit căruia contenciosul administrativ se reglementează prin lege organică.

Pe această cale a contenciosului administrativ, sunt atacate toate actele consiliilor locale și județene, precum și actele primarilor, dacă se constată că acestea au fost ilegale, actele respective fiind suspendate de drept și orice persoană vătămată într-un drept sau înteres legitim al său poate ataca actele respective.

§ 3. Controlul administrativ

Controlul administrativ este „acea activitate ce se desfășoară regulat, în cadrul structurii generale ale administratiei publice, ca o componentă fundamentală a mecanismului administrativ, al cărei scop îl constituie asigurarea conformității, conduitei administrative cu comandamentele statale, prevăzute de lege, realizându-se unitatea de scop și acțiune în administrația publică”. Acest tip de control are în vedere verificarea legalității și oportunității, rentabilității și eficienței activității administrației publice.

Controlul administrativ poate fi intern și extern.

Controlul administrativ intern este exercitat de conducerea proprie a organizației din cadrul autorității respective asupra fiecăruia dintre comportimentele sale din structura având caracter permanet și se poate face fie din oficiu, fie în urma unei sesizări.

Controlul extern este exercitat de alte autorități admnistrative sau structuri specializate din. Acesta se poate concretiza în: control ierarhic (exercitat de autoritățile ierarhic superioare celei verificate; exista raporturi de subordonare), control de specialitate (care se exercită de autoritățile administrative cu atribuții de coordonare sau control într-un sector determinat de activitate: Garda Financiară, Direcția generală a vămilor etc., dar poate fi exercitat și de către unele compartimente ale serviciilor deconcentrate ale ministerelor și celelalte organe de specialitate ale administrației publice la nivelul unităților administrativ-teritoriale), control de supraveghere generală (care poate fi exercitat direct de către Guvern sau indirect, prin structurile sale proprii) și control de tutelă administrativă (are un caracter special, urmărind restabilirea stării de legalitate în cadrul administrației publice locale).

Controlul extern se poate declanșa din oficiu sau pe baza unei petiții și poate viza întreaga activitate sau numai o parte a acesteia.

§ 4. Controlul prin autorități administrative autonome

Autoritățile administrative autonome sunt acele organe de specialitate ale administrației publice centrale, care veghează activități din diferite domenii ale vieții sociale și sunt înființate prin lege organică, iar a căror activitate nu poate fi controlată de Guvern, însă care sunt răspunzătoare în fața puterii legislative – Parlamentul.

Singurul mecanism de relaționare al acestor autorități administrative cu Guvernul este colaborarea și cooperarea, iar ca și misiune, acestea nu diferă de celelalte autorități ale administrației publice, fiind menite sa participe la activitatea de organizare a executării și de executare în concret a legii, adica de a contribui la înfăptuirea valorilor politice și la satisfacerea interesului general.

De regulă, autoritățile administrative autonome sunt conduse de către un președinte, excepție făcând Avocatul Poporului și directorii Serviciului de Informații Externe și respectiv, Serviciului Român de Informații.

În ceea ce privește controlul administrației publice, există două astfel de organe de specialitate ce pot întreprinde această activitate asupra administrației publice, și anume Avocatul Poporului și Curtea de Conturi.

Avocatul Poporului, denumit și Ombudsmanul României realizează, potrivit Constituției României, protectia juridică a cetățenilor și este numit de către Parlament pe un mandat de 5 ani, fiind obligat să prezinte acestuia rapoarte, anual sau la cerere. Constituția mai stipulează și faptul că funcționarea instituției Avocatul Poporului se stabilește prin lege organică, iar acesta își exercită atribuțiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile și în interesele lor legitime.

Actele Avocatului Poporului sunt acte administrative, ce îmbracă forma recomandărilor sau opiniilor.

Curtea de Conturi a României este o autoritate administrativă autonomă ce exercită controlul asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public, așa cum prevede Constituția în articolul 140.

Ca și în cazul Avocatului Poporului, Curtea de Conturi prezintă anual sau la cerere Parlamentului un raport asupra conturilor de gestiune ale bugetului public național din exercițiul bugetar expirat, raport care trebuie să cuprindă și neregulile constatate.

Mandatul consilierilor de conturi se întinde pe o perioadă de 9 ani, neputând fi prelungit sau înnoit. Consilierii sunt supuși incompatibilităților prevăzute de lege pentru judecători, iar din 3 în 3 ani, Curtea de Conturi se înnoiește cu o treime din consilierii de conturi numiți de Parlament în condițiile prevăzute de legea organică a Curții. Totodată, Parlamentul poate dispune revocarea membrilor Curții de Conturi, în cazurile și condițiile prevăzute de lege.

Curtea de Conturi mai poate avea și competența de audit public extern, exercitând și un control asupra autorităților administrației publice, fiind responsabilă de:

auditul de regularitate asupra activităților financiare, a tranzacțiilor, a controlului intern și auditului intern;

auditul performanței (vizează eficiența și economicitatea activităților și resurselor umane, financiare și materiale);

controlarea procesului decizional și a sistemelor informatice;

stabilirea raspunderilor etc.

Capitolul III. Cerințele necesare pentru ameliorarea randamentul activității de control și efectele controlului

§1. Cerințele activității de control

Pentru ca un control să poată fi întreprins cu succes, este necesar să se țină cont de anumite cerințe ce au fost formulate în acest scop.

Un control trebuie să evite costurile financiare prea mari și consumul exagerat de resurse materiale și umane, astfel că nu doar activitățile administratiei publice trebuie să se desfășoare potrivit imperativului "rezultate maxime cu costuri minime", ci și activitatea de control.

Controlul trebuie să constate dacă au fost puse în aplicare normele legale și dacă acțiunile autorității verificate au fost fundamentate pe satisfacerea interesului general, iar autoritatea care exercită controlul trebuie să acționeze în mod obiectiv, impartial și independent.

Controlul trebuie să se efectueze cu regularitate și la nivelul tuturor compartimentelor autorității supuse controlului, prin acestea putând fi constatate toate deficiențele si ilegalitățile din interiorul organizației și pot fi prevenite alte neregularități ce pot apărea pe parcurs.

Cea mai indicată modalitate de control este efectuarea controlului la fața locului, astfel că autoritatea care exercită controlul poate constata cu exactitate situația autorității verificate. În acest sens, ontrolul trebuie, în mod obligatoriu, să vizeze inclusiv examinarea tuturor documentelelor si materialelor de lucru relevante (regulamentele interne, fișele posturilor, rapoarte, procese verbale etc.).

În cazul controlului administrativ, activitatea de control trebuie desfășurată de către funcționarii publici care au anumite competențe în acest sens, mai precis a funcționarilor de conducere, această categorie fiind mai bine pregătită și mai experimentată să determine nivelul de performanță măsurabil, să proiecteze planul de control, să măsoare parametrii de performanță față de limitele prestabilite și să propună măsuri de corecție și să aplice sancțiuni.

O ultimă cerință pentru eficiența controlului o impune specializarea autorității care efectuează un control. Administrația publică înglobează o mulțime de aspect ale vieții sociale (aspecte juridice, economice, politice, aspecte ce privesc sănătatea, educația etc.), iar autoritățile specializate, cunoscând domeniul social respectiv până la cele mai mici amănunte, pot interveni mult mai rapid și mai eficient, făcându-se astfel o economie de mijloace și de timp.

§2. Efectele controlului

Controlul administrației poate produce diferite efecte, mai mult sau mai puțin semnificative, de la o simplă modificare a unui act administrativ, la demiterea șefului statului.

Luând pe rând fiecare formă de control, vom abserva atât efecte comune (aplicarea sancțiunilor, modificarea și suspendarea actelor etc.), cât și specifice ale acestora.

Astfel, în urma dezbaterii în plen sau în ședință comună a documentelor prezentate de către Guvern în vederea adoptării unei hotărâri sau ordonanțe, membrii Parlamentului pot adopta sau respinge aceste documente sau pot adopta o moțiune simplă sau de cenzură, retrăgând, astfel, votul de încredere al Guvernului și al programului său de guvernare și de asemenea, Parlamentul poate aproba sau refuza ratificarea unor tratate internaționale, convenții si acorduri încheiate de Executiv.

De astfel, în urma efectuării controlului judecătoresc, ne putem afla în fața mai multor situații. De pildă, după atacarea în justiție a unui act administrativ, actul respectiv, care se suspendă de drept în această perioadă, poate fi supus desființării, nemaiputând să producă efecte. Totuși, nu este exclus ca instanța de judecată să considere actul ca fiind legal, ori să refuze să se pronunțe asupra acestuia sau să încalce termenul prevăzut de lege.

Curtea de Conturi și Avocatul Poporului prezintă și ele Parlamentului anumite rapoarte rezultate în urma controlului, pentru care Guvernul poate răspunde în fața Parlamentului. De asemenea, instanța de contencios administrativ poate fi sesizată și de către Avocatul Poporului, în condițiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Consecințele controlului administrativ pot viza și ele actele administrative, în unele cazuri, fiind solicitată revocarea, modificarea, anularea sau înlocuirea unor acte ori operatiuni administrative și de asemenea, mai pot dispune și aplicarea unor sancțiuni asupra personalului responsabil de neregularitățile si deficiențele acțiunilor administrative.

În general, controlul se încheie prin întocmirea unor rapoarte de control și a unor procese verbale, iar în raport, se pune accentul pe măsurile propuse pentru restabilirea legalității activităților autorităților administrației publice.

Nu în ultimul rând, rezultatele controlului pot fi publicate, fie în vederea avertizării publice asupra controlului exercitat, fie în vederea avertizării autorității publice controlate, astfel încât conduita acesteia să fie conformă cu legea și cu interesul public pe viitor.

CONTRIBUȚII PERSONALE