Contribuția Religiei Creștine LA Realizarea Stării DE Securitate

Introducere

Omul contemporan se prezintă ca un „om fără rădăcini”, cu autonomie și libertate proprie, prin această stare, crede în ideea realizării prin el însuși, fără ajutor din altă parte. Omul modern a ajuns în această stare prin separația artificială pe care el însuși a introdus-o între domeniul public și cel privat, separație care se manifestă prin tendința de a elimina religia din viața socială și de a transforma societatea într-un domeniu rezervat cu precădere problematicilor imanente, care, însă, nasc idoli, incapabili de a satisface setea omului după Absolut. Omul modern a separat umanitatea sa de natura înconjurătoare, proclamându-se stăpânul ei absolut, care poate dispune discreționar de ea, impunându-i propriile sale legi.

Având în vedere că fiecare om are dreptul la o evaluare morală a fenomenelor culturale, Biserica își rezervă același drept și pentru sine, considerând aceasta chiar o obligație. Atunci când o activitate culturală contribuie la transfigurarea morală și spirituală a omului sau a societății, Biserica o binecuvântează. Dacă o cultură devine antireligioasă sau antiumană, Biserica are obligația morală de a i se opune cu mijloacele specifice.

Forurile legislative și executive au datoria să-și reconsidere atitudinea față de religie, cultură și educație. Iar oamenii Bisericii, științei, culturii și educației trebuie să reabiliteze pentru totdeauna armonia dintre ele, spre folosul comunitar. Dezvoltare științei și tehnologiei sub influența ideologiilor seculare a dus la consecințe care provoacă serioase temeri, crize și probleme, deoarece principiul a priori, care stă la baza dezvoltării științifico-tehnologice contemporane, ce susține că această dezvoltare nu trebuie limitată de nici un fel de exigențe morale, religioase sau filosofice, s-a dovedit un fals total. De aceea este necesară restaurare legăturii dintre cunoașterea științifică și valorile spirituale și morale creștine.

Biserica îl avertizează pe om împotriva ispitei de a vedea știința, educația și cultura ca domenii cu totul independente de principiile morale. Biserica ajută în felul acesta cultura să treacă dincolo de limitele unui lucru pur pământesc, îi dă valori spirituale și îl ajută astfel pe om „să nu dea crezare oricărui duh” (I Ioan 4,1).

Educația religioasă în școală contribuie la curățirea inimii, „înnoirea minții” (Romani 12,2), a unirii și conlucrării lor cu divinitatea, ajută la aflarea vederii duhovnicești, care distinge cu ușurință între bine și rău, între divin și demonic. Cultura seculară națională sau multinațională poate contribui și ea la conservarea și îmbogățirea moștenirii spirituale și intelectuale dacă rămâne fidelă valorilor morale autentice. Biserica a respectat întotdeauna

educația seculară. Cu toate acestea, ea nu se poate substitui Revelației divine, nici nu poate fi considerată egală cu ea, sau suficientă omului pentru viață spre mântuire.

Biserica consideră inadmisibilă impunerea unor idei antireligioase elevilor și afirmarea monopolului viziunii materialiste despre lume. Pornind de la concepția materialistă despre viață, comunismul a îndreptat societatea într-o direcție care nega absolut toate valorile culturii și civilizației, iar prin impunerea concepției proprii s-a situat singur în afara normelor firești de conduită umană, generând teroare și oribile persecuții, distrugând astfel, intelectualitatea și țărănimea. Aceste orori nu trebuie să se mai repete. În acest sens, Biserica, școala și știința sunt chemate să conlucreze în misiunea lor educativă pentru profitul spiritual, moral, cultural și intelectual al unei persoane, pentru mântuirea ei veșnică, precum și în numele salvării, demnității, organizării și optimizării vieții.

Faptul că patronul spiritual al travaliului politic este autorul unei Utopii, cu o vastă circulație în epocă până azi, este el singur sugestiv. Cu alte cuvinte: dimensiunea utopică este însăși cheia de lectură a raportului dintre sfera statului/politicii și cea a Bisericii, cele două realități fiind aflate, prin natura și finalitatea lor, într-o tensiune venită din incapacitatea de a suprapune total în ciuda tendințelor etatiste referitoare la Biserică dar și a celor de

„îmbisericire” a statului.

Din orice punct de vedere confesional și aducând cele mai variate exemple din istoria îndepărtată sau recentă, un lucru este limpede: oricât de bine ar fi organizat un stat și oricât de fidel ar fi urmate preceptele moralei creștine, cetățenia pământească nu poate fi asimilată integral niciodată și niciunde cu cea duhovnicească. Iată de ce, interesul conflictual ale oricărui stat este acela de a-i convinge pe locuitorii lui de confirmarea spirituală a puterii ce o deține și pe care o exercită. Biserica transcende pur și simplu statul, văzut așa cum este acesta: „o formă umană de organizare îngăduită de Dumnezeu în (răs)timpul ce se desfășoară între facerea lumii și cea de-a doua venire a Mântuitorului. Dacă ne putem defini exact și complet conținutul de taină al Bisericii, putem cel puțin să delimităm rostul acesteia de cel al structurilor de diriguire a cetății”.

Pentru a înțelege unde se află potențialul integrator al ortodoxiei și modul în care

Ortodoxia mileniului al III-lea înțelege să dialogheze cu statul, este nevoie de o privire asupra

moștenirii Bizanțului, parte a memoriei creștine a acestui continent și a lumii creștine în ansamblu. Că vor sau nu vor adepții lozincilor comode, moștenirea istorică a Ortodoxiei este o parte esențială a Europei în întregul ei, de la Ural la Atlantic, și din Grecia până în Finlanda. Orice fel de limitare artificială, potrivit unei tendințe sau alteia, riscă tocmai compromiterea abordării firești și legitime a proiectului integrator.

„Nu există alt domeniu al istoriei europene care să fie atât de străin cărturarilor, atât de încețoșat și atât de îndepărtate precum Bizanțul”.

Statul român post-comunist va reuși să aibă o identitate, să îmbogățească comunitatea țărilor în care își vede locul, numai în măsura în care va asimila profund specificitatea relației sale cu Biserica. Iar pentru a ajunge aici avem nevoie de o dezbatere largă care, iată, a și început. O sperăm rodnică, păzită de exagerări sau de bune intenții utopice. Locul Ortodoxiei în strategia culturală a statului, în „geopolitica Ortodoxiei” cum ar spune unii, departe de a provoca teama unei presupuse discriminări a confesiunilor minoritare, oferă întregului orizont creștin de la noi șansa unei mai sporite și mai conștiente mărturii.

În zilele noastre, lumea face eforturi tot mai susținute pentru a crea raporturi de apropiere, de încredere, de înțelegere și de colaborare între oameni și popoare care să le asigure securitatea existenței și conviețuirea în armonie cu semenii. Dacă nu va ține seama și de starea spiritual-duhovnicească a semenilor, care să le asigure experiența întâlnirii cu Dumnezeu prin dimensiunea transcendentă, șansele sunt minime. Tendința spre realizarea unei comunități globale este un proces aflat în plină desfășurare, o evidență istorică, care se consumă indiferent de dorințele sau obiecțiile noastre și de factorii neutri care influențează într-un mod negativ, din punct de vedere religios. Desigur, realizarea unității creștine și într-un sens larg a întregii umanități, este și trebuie să rămână o dorință sacră a fiecărui om de bună credință care își raportează conștiința la testamentul Domnului Iisus Hristos, „ca toți să fie una” (Ioan 17, 21), precum și la faptul că întreaga creație devine astfel poporul lui Dumnezeu. Unitatea devine una pe de o parte și globalizarea este alta, iar globalizarea, nu va putea să asigure sub nici o formă unitatea și supraviețuirea lumii. Noi am făcut deja experiența unei globalizări forțate (comunismul), care a sfâșiat și mai mult unitatea lumii. Așadar, înainte de a ne referi la contribuția religiilor privind datoria lor față de edificarea unei comunități mondiale, se cuvine să recunoaștem responsabilitatea lor față de multe dintre paginile negre ale istoriei mondiale și să înțelegem și noile împrejurări în care sunt obligate să activeze.

Cap. I. DOCTRINA SOCIALĂ A BISERICII

Conținutul conceptului

Înainte de a prezenta câteva aspecte ale doctrinei sociale, trebuie să reamintim că izvoarele pe care le avem la dispoziție – atâtea câte ni s-au transmis – sunt puține, ne-au parvenit adesea din întâmplare și sunt răzlețe, întrucât sunt alcătuite de autori diferiți, cu scopuri diferite, în timpuri și locuri diferite. Aceasta înseamnă că Sfânta Scriptură va avea un rol central în dezvoltarea temelor sociale. Cultura nu este niciodată impersonală.

Este foarte important să nu abordăm studiul trecutului cu criterii finaliste sau utilitare. Spre exemplu, afirmațiile creștinismului primar despre proprietate nu se pot aplica decât limitat la societatea noastră industrială, unde capitalul e acumulat în mâinile unui număr mic de persoane și unde există corporații publice (sindicate, societăți de ajutor reciproc, asigurări…) necunoscute în Biserica antică, a cărei etică nu poate așadar, să ofere un sistem general de reguli care obligă.

Astăzi se evită în general să se citească textele creștine antice printr-o interpretare

teologică univocă, așa cum este înlăturată și ideea considerării creștinismului ca un simplu fenomen social. Nașterea sa nu se poate explica ca o mișcare sau revoluție socială, ci trebuie înțeleasă ca fapt de natură religioasă. Această realitate religioasă are însă un impact sigur și foarte puternic asupra „socialului”, chiar dacă indirect, deoarece Evanghelia nu dă indicații concrete sau rețete pentru o practică socială, ci acestea sunt deduse din principiile sale etice și, în primul rând, din marele principiu „să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Mt. 22, 39). Acesta pare a fi elementul caracterizant al noutății creștine.

Există un prim pas ce trebuie făcut pentru a intra în inima problemei. Expresia „doctrina socială” presupune de fapt că există o dimensiune socială de care trebuie să se ocupe doctrina. Astfel spus, vorbim despre realitatea umană, despre istorie, despre societate, despre politică, ca despre ceva real, înzestrat cu o consistență proprie: și vorbim despre ele ca și cum aceste realități și această consistență a lumii umane ar fi sigure. Dar nu sunt sigure, dacă nu altfel cel puțin pentru că de fapt conștiința consistenței ființării lumii umane e o cucerire recentă a umanității, legată de pătrunderea creștinismului în istorie.

Doctrina socială a Bisericii nu reprezintă o colecție de instrucțiuni sau dispoziții utile pentru rezolvarea problemelor filantropice ale societății, ci este mai degrabă elementul constitutiv al teoriei creștine despre viață. Importanța teologică reiese din următoarele considerații:

omenirea, care a fost răscumpărată prin jertfa de pe Golgota a Fiului lui Dumnezeu, nu este și nu poate fi văzută ca un instrument și totodată un obiect al unor procese economice și sociale: totul trebuie să fie în slujirea ordinii și a oamenilor, dar nu invers;

Hristos răscumpărătorul omului căzut, l-a înzestrat cu toată integritatea ca persoană, în raporturile sale sociale cu semenii și societatea în care există ;

-omul decăzut fiind, a păstrat totuși, o ordine de împreună viețuire socială voită de Creator, ordine ce este adânc fixată în natura activității desfășurate în comun a omului;

sub înfățișarea mântuirii, pentru cei mai mulți oameni, condițiile sociale au o influență deosebită, adesea fiind abătuți de la calea binelui și împinși înspre perfidie;

ca urmare a unirii ipostatice a Fiului lui Dumnezeu, Biserica devine în acest sens elementul cel mai vital al societății. Deci, ea își însușește în mod obligatoriu pentru societate salvarea sufletelor și devine aluat, sare și lumină (cf. Mat. 5,13-14; 13,33).

Pe aceste considerații, Doctrina Socială a Bisericii s-ar putea defini ca un ansamblu de noțiuni caracteristice filosofiei (care exprimă latura socială omului) și teologico-dogmatice (care exprimă latura interioară – sufletul), datorită faptului acestuia, Biserica, datorită faptului că are această poruncă de a face cunoscută Evanghelia lui Hristos, proclamă și atestă demnitatea omului, învățându-l în același timp, exigențele dreptății și a păcii, conform înțelepciunii cerești.

Biserica, în câmpul doctrinei sociale, propune tot timpul păreri și convingeri ferme de a reflecta asupră-le, anumite principii de gândire pentru întemeierea unei societăți drepte și fraterne. Ea nu ne pune în față soluții de tehnologie sau implementează anumite programe economice și politice în același timp, ci propovăduiește despre adevăr, care este Hristos și despre omul răscumpărat de Acesta și măreția lui.

Doctrina Socială este un document de bază, conceput de un sinod local sau național, și

are ca obiectiv Macrodiaconia. Doctrina Socială este valabilă și obligatorie numai pentru teritoriul canonic al unei Patriarhii Ortodoxe.

Fundamentele doctrinei sociale a Bisericii

Spectrul unor noi și tulburătoare schimbări amenință fundamental condiția umană, în zilele noastre, în care recuzita istoriei e plină de concepte noi, paradigme și doctrine ce pun în fața umanității un viitor mai incert ca niciodată: sfârșitul istoriei, civilizația de consum post- modernă, Statul planetar, era vidului și a individualismului, împărțirea lumii în valuri și națiuni high-tech și low-tech, pare din ce în ce mai stringentă nevoia de reîntoarcere la începuturi.

În acest context, o analiză a principalelor elemente ale doctrinei sociale a Bisericii, ca depozitară a începuturilor lumii, a planului inițial după care s-a diriguit Lumea, exponent al dimensiunii sacrosante a existenței și legătura lor cu securitatea sau felul în care ele pot fi furnizoare de securitate constituie câteva repere de bază ale conștiinței umane.

Doctrina Socială a Bisericii în fața lumii contemporane

Atentă la principiile sale, Biserica trebuie să se adapteze în mod conștient la nevoile timpului și a locului. Biserica are misiunea să răspândească învățăturile și exigențele Sfintei Evanghelii.

În această epocă, misiunea este recunoscută cu aceea pe care Papa Ioan Paul al II-lea a numit-o „nuova evengelizzazione”. Pentru ducerea la bun sfârșit a acestei misiuni, Biserica este datoare tot timpul să cerceteze și în același timp să se intereseze despre cum trăiesc fii săi și să le pună înainte prin exegeze lumina Sfintei Evanghelii, ca să poată în felul acesta, astfel răspunde în modul cel mai adaptat oricărei generații, la cerințele și întrebările fără de sfârșit ale acestora, asupra înțelesului vieții de azi și de mâine și asupra reciprocității dintre ele. Conform Constituției Gaudium et Spes numărul 16, trebuie să cunoaștem și să înțelegem lumea în care trăim și existăm, precum și caracterul ei. Același document scoate în evidență faptul unei părți a trăsăturilor fundamentale societății contemporane. Seria schimbărilor profunde și rapide, în lumea de azi, ce sunt provocate de inventivitatea inteligibilă și de îndeletnicirea de creație a omului i se întorc împotrivă, a doleanțelor personale și comune, se răsfrâng asupra modului de gândire și acționare. Deci se poate nota faptul unei transformări sociale și culturale ce sunt reflectate și în viața cultică (religioasă) în această transformare, omul se confruntă adeseori cu greutățile ce-l depășesc (puterea proprie și legile sociale). În ciuda faptului că pământul deține și are surse și bogății incomprehensive totuși, în lume predomină lipsa hranei și sărăcia. În timpul afirmării de libertate și unitate, încep să iese la iveală noi forme de supunere socială și intelectuală, precum și anumite forțe ce rup coeziunea familiei umane (acestea fiind dimensiunile politice, ideologice, sociale, economice și rasiale). Comportamentul omului de azi față de sine și cei din jurul lui, este foarte influențat de mutațiile psihologice, morale și sociale, stabilite în urma dezvoltării științifice, a progresului tehnic și economic.

Se constată faptul că în urma unei schimbări rapide se deschide drumul unor contradicții

și al unui dezechilibru mintal, atât la nivel de persoană cât și comunitar și al activității umane. Din punct de vedere economic lumea contemporană se caracterizează printr-o intensificare a globalizării economice, devenind dependentă astfel de centrele financiare și comerciale, acest fenomen cristalizându-se deja după al doilea război mondial. Prezența în lumea contemporană a unui alt factor prezent, ce este constituit dintr-o serie de acțiuni ale planului economic, având ca promotor o filozofie a libertății, care nu deține vreo limită sau control solidar al individului sau societății. Printre acestea pot fi remarcate: o nemăsurată preocupare pentru un profit fără întârziere din producția industrială, din domeniul financiar-bancar, dar și din injustițiile sociale practicate de către stat. Doctrina Socială a Bisericii, care este consolidată pe Evanghelie și Tradiție, vine înainte să dea răspuns la aprofundarea propriilor ei resurse specifice, ca apoi să poată deveni un instrument util în propovăduirea cea bună a vestirii Evangheliei persoanelor, a întregii comunități umane, a lumii care i-a fost încredințată spre a fi transformată, de Hristos, bisericii Sale (cf. Mat 28). Înaintea acestei dezvoltări, dar și a tentațiilor acestei lumi desacralizate, numai Biserica mai poate oferi încă răspunsuri ale problemelor fundamentale proprii existenței umane. Ca și entitate absolută, Biserica poate și trebuie să intervină în viața socială, politică și economică a lumii. Înzestrată de capul ei cu păstrarea adevărurilor absolute revelate, Biserica își ia angajamentul ducerii omului pe cele mai înalte culmi ale existenței.

Se constată faptul unei crize totale și al unei ecuații integratoare, o formă a unui spațiu gol, care cuprinde, schimbă forma și anulează. Din interiorul inexistenței unui amalgam generalizat, pătrund fără ecou zgomotele mâniei, chemări exasperate ale elementelor sociale, culturale și religioase. Criza nu mai devine o noutate. Privește pe toată lumea. Dacă un individ se trezește și afirmă că suntem deja în criză!, nimeni nu îi dă nici o crezare, cu scopul de a nu- l înțelege sau nu vrea să-l înțeleagă. Spunând că este criză, domnule! este o banalitate. Tocmai pentru aceasta nu i se dă nici o crezare. Purtarea care privește pe toți cei din criză deschide

așteptările simțitoare superioare ale comunității, și, în același timp, în cazuri cu totul excepționale, sensibilitatea poate fi activată providențial în persoane. Persoanele pot urma sau nu sensibilității intrinsece de a denunța le mal du siècle. Pot să o denunțe in două direcții, urmând instanța infailibilă a rațiunii, a deșteptăciunii de tip zoologic a propriei inteligențe (creierul produce idei, concepte, sisteme infailibile, precum aparatul digestiv este producătorul sucului gastric pentru dizolvarea alimentelor înghițite; sau urmează instanța de drept infailibilă a unicei Inteligențe nelimitată cu o puternică legătură subiectivă și a unei acțiuni simultane și nepătimașă cu Aceasta. Și populația, socialul, societatea civilă, comunitatea, etc. descoperă tragedia viețuirii, involuției, întristându-se de ce ține pasul pe loc.nu este momentul să ne rezumăm aici la o dimensiune diametral opusă evoluției ci la una pur și simplu biologică. Constatând aceasta nu metamorfozăm cuvântul, care este lipsit de substanță, ci numai de ceea ce este promis, care construiește și devine astfel faptic.

Cuvântul devine expresiv când este personalizat. Numai personalitatea dă un caracter special existenței ființei umane (entității individului). Caracteristic persoanei este alteritatea și conștiința. Acestea nu sunt un produs al gândirii, ci o funcție a creierului, (a inteligenței), și aici ne referim la conștiința propriei identități, ego, existențe.

Persoana implică în virtutea alterității sale altă/alte persoană/persoane (προοσοπον- de la

προς –ωφιν = a sta față în față);

Persoana poate să fie religioasă, profetică, politică, culturală, individuală sau colectivă, sub nici o formă una universală. Persoana este unică, în felul ei. Faptul de a fi unic definește persoana și îi dă nume;

nu se vorbește despre un „ceva” abstract, ci despre un „ceva” real2.

Enunțurile intelectualiste, în ceea ce privește problematica personalității (existenței personale) nu se oglindesc în abordările politice, filosofice, deterministe și raționaliste. Și totuși, societatea și știința societății, precum și știința descoperirilor, știința politică se găsește în plin proces de acționare în disocierea personalismului societății și umanității în intervale uniforme între ele, proprietăți, caracteristici sau sisteme.

În această direcție, Biserica, și ne referim aici la Biserica Ortodoxă are nefericirea sau ocazia de a se confrunta, mai mult sau mai puțin violent, atât cu socialul, cât mai ales cu

corpusculul ideologic care îl generează. Civitasul, polisul, socialul, continuă să gliseze din ce în ce mai mult spre exteriorul identității sale și, evident, Biserica nu poate rămâne indiferentă, mai ales ca o bună parte din corpusul social, cel puțin nominal, intră în consistența ei. De altfel, după cum bine observă cardinalul Christoph von Schönborn, criza polisului și cea a ecclesiei nu pot fi separate întrucât viața creștină care subzistă în viața Bisericii este integrată organic în viața țării originare și a societății. Ba mai mult, însăși Biserica are de suferit în urma mediatizărilor negative și unilaterale ale acestei crize care pare să atingă social chiar pe ea. Civitasul, sau ca să întrebuințăm un termen la modă, societatea civilă își repudiază cu înverșunare și sistematic constanta metafizică, în general, și pe cea creștină, în special, își asasinează civilizat (ideologic) părinții – moștenirea etno-lingvistică, cea culturală a antichității greco-latine (rudenia culturală) și cea creștină (rudenia moral-religioasă). Mai plastic, vorbim despre tăierea crăcii de sub picioare, și a obligativității morții caprei vecinului. Situația este cu atât mai dramatică cu cât proeminențele laice, declarate de la caz la caz, alchimic și cameleonic, ortodocși, catolici, liber-(ne)cugetători, se pronunța răspicat pentru accentuarea secularizării societății, precum și a misiunii Bisericii în societate, precum și separarea acesteia cât mai pronunțată de societate-stat, înhățarea frățească a prerogativelor puterii ei, a ei către stat și a așezării ei în rând cu celelalte comunități religioase sau chiar supunerea ei. De aici, se constată o reținere sau poate o frică nejustificată în a se aborda, misiologic, evanghelizator, politica, de către o anume pătură eclesiastică, mai ales în contemporaneitate, mai ales acum, când fenomenologia politică este atât de complexă. Certarea politicului de către Biserica este cu atât mai necesară, cu cât politicul se distanțează din ce în ce mai mult de sacru. Politicul – cu pretenția de a se intitula cât mai umanist – se dezumanizează și exploatează abstract pro domo sua, în mod unilateral, necesitățile urgente ale polisului alunecat volens nolens în biologic, totodată excluzând agresiv alma mater care îi este suport energetic – Biserica. Aceasta se retrage timorată, aghesmuind totuși, din rațiuni practice, acțiunile lui. A nu se confunda, totuși, politicul, ca manifestare genetică, cu părțile lui de manifestare, după cum nici Biserica nu se poate confunda cu o anumită ierarhie servilă. Poliția, manifestare firească a societății umane, nu poate și nu trebuie confundată cu unele din acțiunile denaturate, antiumane și de aici anticreștine ale acesteia. În paralel, acțiunile curbate, servile, ale unor membri ai Bisericii în

fața politicului rău, nu se suprapun cu trupul infailibil al Bisericii, identic cu al Mântuitorului Hristos Însuși.

Dilemele/conflictele generate de secularism, ca de exemplu cea dintre naționalism și universalism (internaționalism), individualism și colectivism, creaționism și evoluționism, ecumenism și prozelitism, etc. sunt produsul unei mentalități unilaterale, redenționiste, de factură raționabilă, care nu pot cuprinde realitatea în complexitatea ei organică, și acestea s-au mulțumit cu fragmente de adevăr care s-au transformat în tot atâtea ideologii. Este vorba despre antropocentrism radical care împinge omul spre o lume artificială care nu mai vrea să țină cont de legile lui Dumnezeu imprimate ontologic în el și în natura lucrurilor din jurul său.

Biserica și problemele sociale

Nevoia participării Bisericii la abordarea și soluționarea problemelor sociale constituie o convingere comuna tuturor creștinilor. Ceea ce este firesc, întrucât scopul Bisericii nu este să rămână deoparte, ci să se apropie de om în toate aspectele și manifestările vieții lui. Doar astfel îi slujește după pilda Mântuitorului: „Care n-a venit să I se slujească, ci El să slujească și să își dea viața răscumpărare pentru mulți” (Marcu 10, 45). Dar, în același timp, există deosebiri importante între Biserica Ortodoxă și confesiunile creștine apusene în ceea ce privește viziunea asupra acestor probleme sociale. Biserica Ortodoxă nu găsește cu cale dezvoltarea unui sistem de referință special destinat vieții sociale, precum face romano-catolicismul, ca de altfel – până la un punct – și confesiunile protestante. Din această perspectivă, Ortodoxia se găsește, de asemeni, în absolută armonie cu învățătura Noului Testament și cu tradiția Bisericii sobornicești. Morala socială a protestantismului sau doctrina socială a romano-catolicismului nu își au corespondent în tradiția teologiei ortodoxe. Fenomenului acesta nu i se datorează anumite motive exterioare, ci însăși naturii acestei tradiții dinamice. Biserica Ortodoxa nu abordează morala sau viața socială a omului dintr-un sistem special de referință, deoarece faptul acesta duce fără doar și poate la o denaturare relativă, sau chiar absolută și autonomizare a acestora. Sistem de referință folosește numai pentru Creatorul Universal, ce nu poate fi conceput altfel decât ca Adevăr Absolut. Acest sistem are un caracter simbolic și este păstrat ca atare, confirmat si realcătuit, în experiența Sfinților.

Adevărul lucrurilor nu se abordează prin concepte și teorii, ci prin anularea și dispariția înșelăciunii sau rătăcirii pe care o făptuiește simțurile și raționamentele: de aceea cele văzute

se cer după cruce […] iar cele inteligibile au trebuință de mormânt. Aici, este cuprinsă din punct de vedere sinoptic negarea absolută a lumii, dar în același timp și acceptarea ei absolută, dintr-un mod de gândire analog, așa cum sunt abordate și problemele social-filantropice. Poziția Bisericii față de acestea poate fi numit deopotrivă catafatism și apofatism. Este catafatică deoarece sunt abordate în duhul slujirii omului. Dar poate fi și apofatică, deoarece nu mai încetează credința că este de trebuință doar un singur lucru trebuie. Nici chiar supravegherea acestui scop final, unic în felul lui nu justifică indiferența aceasta față de viața quotidiană, nici grija de cotidian nu îndreptățește lăsarea deoparte a unicului scop final. Găsirea și urmărirea căii împărătești, în fiecare caz, constituie un exercițiu ce presupune înțelepciune și cumpătare și care trebuie să se facă întru cunoștința și întru toată simțirea.

Mântuitorul Iisus Hristos nu ne-a adus noi moduri de a ne organiza viața socială, ci harul Lui înnoitor. Iar Biserica nu constituie un organism social, ci locul primirii harului divin. Biserica are ca scop primordial de a primeni lumea cu harul înnoitor al lui Dumnezeu și nu acela de a ameliora lumea de toate plăgile și necazurile ei. Acest har fiind adus în lume de Fiul, o transfigurează în esența ei și nu o îmbunătățește doar superficial. În sfârșit, această transfigurare trebuie să se vadă mai întâi în înseși comunitățile de credincioși, adică în Bisericile locale. Când aceste comunități nu se transfigurează, când în ele nu își află – cel puțin într-o anumită măsură-soluția problemele care chinuie lumea sau, mai mult, când în cadrul lor problemele acestea sunt mai intens prezente decât în lume, atunci devine firesc că nu o poate influența în mod pozitiv. Nu trebuie uitat însă, nici faptul că scopul Bisericii, cea care ne oferă comuniunea și devenim astfel mădulare ale ei formând o comunitate divino-umană, fericirea veșnică nu o poate realiza în interiorul acestei lumi. Cine caută raiul în interiorul lumii căzute dă dovadă că persistă în păcatul strămoșesc și este sortit totdeauna eșecului.

Răul nu este lăsat să îi chinuie pe oameni, ci este îngăduit provocând astfel probleme sociale. Persoanele care acceptă de bunăvoie răul sunt generatoare ale răului, ci creează răul nu doar prin săvârșirea directă a lui, ci și prin indiferența lor față de bine. Combaterea în esență a

răului, poate fi realizată numai la nivel cognitiv al fiecărei persoane în parte, adică doar în planul spiritual. De altfel problemele sociale își au totdeauna obârșia în problemele morale și spirituale ale omului.

În Noul Testament și în tradiția ortodoxă stăpânește întâietatea persoanei față de lucruri și față de legile impersonale. Principiului socialo-fundamental al Bisericii, care este filantropia, i se dă un caracter absolut personal, întemeindu-se pe iubirea de oameni pe care Dumnezeu a arătat-o față de om. Totodată însă, răul – ca și binele – se obiectualizează în structuri ale vieții sociale, care contribuie la transmiterea și dăinuirea lui. Importanța acestor structuri au subliniat- o inițiatorii reformelor sociale, care au ajuns până la aceea de a asimila răul cu aceste structuri. Astfel s-a cultivat concepția că problema răului social este o problemă de structuri. Și pe baza acestei concepții s-au creat mișcări care au avut ca scop exclusiv răsturnarea și înlocuirea structurilor sociale.

Experiența dovedește, însă, că structurile și sistemele vieții sociale nu pot aborda și combate cauza răului, care are dimensiuni metafizice. Pe de o parte răul, se poate înfăptui și într-un anumit cadru al unor structuri sociale mai drepte, pe de altă parte și binele se poate manifesta și în cele mai nedrepte structuri sociale. În fine, nu rareori răul se înfăptuiește sub masca aplicării dreptății sau a restaurării unor legi drepte. În politică este susținută adesea dreptatea socială cu prețul libertății mane sau este ocrotită libertatea umană cu prețul nedreptății sociale sau al samavolniciei. Intervenția care îi revine factorului juridic impersonal nu are puterea de a distruge răul. Răutatea izvorăște din folosirea greșită a libertății și apare sub înfățișarea binelui. De aceea nu este limitat doar la anumite situații concrete ale proximității, nici nu păstrează forme stabile, ci creează neîncetat situații noi și se deghizează adesea în „înger de lumină”. Binele se naște odată cu noi și devine veșnic, de aceea nu facem binele pe care-l vrem, ci răul pe care nu-l vrem. (Romani 7,19). La nivelul acesta binele ni se prezintă doar fragmentar. Pentru a putea porni în căutarea lui, precum și încercarea de realizare a lui la nivelul proximității, este însoțită de opoziții și conflicte.

Cu toate acestea, nu trebuie omisă importanța structurilor vieții sociale pentru promovarea binelui și pentru restrângerea răului. Structurile care exprimă și mențin stări de nedreptate îl oprimă pe om și subminează viața socială, îndeosebi în epoca noastră, în care relațiile sociale primare se comprimă și lasă în locul lor alte grupări generale impersonale, care au tendința să acopere întregul spectru al relațiilor sociale, interesul pentru aceste structuri poate fi de la sine înțeles. Astfel se activează o chestiune cu un adaos, care ar avea nevoie de o

abordare specială. De aici indiferența credincioșilor față de nivelul structurilor sociale, cu neîncetat sporita lor importanță, dovedește lipsa cunoștinței și a simțirii. Iubirea creștină nu poate rămâne nepăsătoare înaintea structurilor nedrepte și acțiunilor sistematice din cadrul vieții sociale, care creează și mărește problemele sociale. Aceste probleme sunt abordate, în mod sigur, prin politică. Însă politica nu poate funcționa corect fară istețime și consiliu. acest adevăr este astăzi foarte evident. Transformarea oamenilor în numere și caracterul mecanic căpătat de viața socială și relațiile sociale creează o nevoie stringentă de înviorare a legilor impersonale și a relațiilor formale prin respectarea persoanei și prin simțământul iubirii.

Biserica nu personalizează legile sau instituțiile societății, nici nu preface persoanele în mecanisme, ci urmărește punerea în valoare a persoanelor în cadrul legilor sau instituțiilor societății și mai presus de acestea. Dar nici grija modificării structurilor sociale nedrepte nu trebuie să îl lase nepăsător pe creștinul care este membru viu al societății. De altfel lupta împotriva lor este, în ultima analiză, lupta duhovnicească.

Este lupta „împotriva începatoriilor (sau principiilor), împotriva stăpâniilor (sau puterilor), împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac” (Efeseni 6,12). În spatele nedreptelor instituții sau legi sociale stă duhul celui rău. De aceea creștinii sunt datori să se îngrijească de soluționarea problemelor create de modul organizării vieții sociale, economice și politice. Nedreptatea socială, tirania, exploatarea, razboiul etc. constituie probleme esențiale, care este firesc să îi intereseze pe credincioși. Dar interesul față de ele nu își află împlinirea finală dacă nu il ajută pe om în împlinirea acestuia ca persoana „după chipul lui Dumnezeu” (Facere 1,27). Câtă vreme omul se limitează la nivelul social, fară a înainta către cel ontologic, ajunge inevitabil la eșec. Împlinirea omului se realizează prin desăvârșirea lui după modelul Dumnezeului Treimic. Desăvârșirea aceasta nu este amânată pentru viața viitoare, ci se urmărește încă din cea prezentă, pentru că încadrarea în împarația lui Dumnezeu nu se realizează în viitor, ci începe din prezent. Biserica – spațiul săvârșirii tainice a încadrării omului în împărăția lui Dumnezeu – este totodată și spațiul în care este cultivată desăvârșirea lui.

Nu orice ordine socială de tip eclesial este neapărat și Biserica, ci comuniunea sau comunitatea divino-umana, aceea care săvârșește tainic mântuirea și înnoirea omului. Dar întrucât în vremea noastră viața eclesială a devenit foarte convențională, este nevoie de alcătuirea unor centre ecleziale vii, care să funcționeze în duhul evanghelic ca „lumină a lumii” și „sare a pământului” (Mt 5,13-14) și să devină centrele unei mai largi reevanghelizări. Pe de altă parte Biserica este chemată să abordeze și problemele sociale. Iar aceasta nu este posibil dacă nu începe de la persoanele concrete, care trăiesc aceste probleme ca probleme ale lor proprii și își simt responsabilitatea lor personală. Repartizarea nedreaptă a bunurilor materiale și a mijloacelor de dezvoltare, care subminează conviețuirea pașnica și dă naștere conflictelor sociale, constituie o problemă vitală și pentru Biserică. Greutatea constă aici în trezirea simțului dreptății sociale.

Când cineva cunoaște că o mică minoritate a umanității are la dispoziția ei cea mai mare parte a mijloacelor de dezvoltare și a bunurilor economice, în vreme ce majoritatea este lipsită de mijloacele elementare de civilizație și este subnutrită sau chiar moare de foame, nu poate rămâne indiferent. Astfel cea mai bogată cincime a populației mondiale deține 86% din produsul mondial net, în vreme ce cea mai săracă cincime deține abia 1%. Conștientizarea acestei nedreptăți constituie și primul pas în combaterea ei. Al doilea pas este punerea în acțiune pentru refacerea dreptății sociale. Desigur aceasta nu se poate realiza doar prin eforturi individuale. Necesită mobilizări mai ample și schimbări la nivelul instituțiilor (legilor) sociale, Biserica fiind chemată să fie în fruntea acestor mișcări.

În afară de problema dreptei repartizări a bunurilor există, însă, în societatea actuală și alte probleme, încă și mai serioase. Putem aminti aici problemele războaielor, refugiaților, comerțului cu droguri, șomajului, naționalismului, filetismului, minorităților, violenței, crimei organizate, dezorientării în grup, dezinformării în masă, destabilizărilor politice ș.a. Problemele acestea nu au pretutindeni și totdeauna aceeași formă, nici nu apar cu aceeași intensitate. Însă semnalarea lor promptă și abordarea lor de către Biserică are o mare importanță.

O dispoziție specială în semnalarea și abordarea problemelor vitale contemporane ale așa-zisei lumi a treia au prezentat-o teologiile mai noi. Dezvoltarea excesivă de către creștinătatea apuseană a unei teologii de tip catafatic și secularizarea incoercibilă au dus la teologia morții lui Dumnezeu și au provocat în mod dialectic teologia revoluției și celelalte teologii mai noi. Este foarte sugestiv faptul că teologia revoluției a succedat temporal și logic teologia morții lui Dumnezeu. În ultima analiză teologia morții lui Dumnezeu încearcă să îl reînvie pe neputinciosul și decedatul – pentru ea -Dumnezeu printr-o puternică activare politică a omului. Cu alte cuvinte, de vreme ce omul nu simte prezența lui Dumnezeu înlăuntrul lumii – conform cu concepția pe care el o are în ceea ce privește această prezență – și de vreme ce nu vede că ar domni dreptatea – iarăși, conform cu înțelesul pe care el îl dă acestei dreptăți – consideră de datoria lui să intervină. O evoluție ulterioară a acestei teologii este teologia eliberării, precum și celelalte teologii moderne secularizate.

Inițiatorii acestor teologii au încercat să prezinte credința creștină astfel încât să corespundă mentalității și așteptărilor oamenilor contemporani, așa cum acestea au fost cultivate de spiritul renașterii și iluminismului. Este, desigur, de la sine înțeles faptul că toate aceste teologii, care au un caracter efemer (teologia morții lui Dumnezeu, a speranței, a

revoluției, a eliberării etc), sunt clar determinate de concepțiile și aspirațiile inițiatorilor lor. Aproximativ în aceeași perspectivă se încadrează și așa-zisa teologie contextuală.

Teologiile acestea, oricât ar fi corespuns anumitor nevoi concrete, înlăturând concepții teologice anacronice și promovând adevăruri vitale ale creștinismului, nu au încetat de-a avea un caracter selectiv și o orientare imanentă. Nu au văzut relațiile orizontale pe baza verticalei, ci verticală pe baza orizontalelor. Mai mult, nu au promovat Noul Testament în întregul lui, ci selectiv. Un element comun al lor este faptul ca au înlăturat sensul crucii și al învierii și au absolutizat datele sociale directe.

Prin globalizare se promovează deja sincretismul religios, iar problemele sociale capătă o nouă înfățișare. Globalizarea economiei în societatea actuală este direct legată de globalizarea exploatării celor slabi din punct de vedere economic de către cei tari din punct de vedere economic. La rândul ei globalizarea exploatării acesteia duce la globalizarea reacției celor slabi. În acest climat apare și globalizarea terorismului, care provoacă mai apoi globalizarea măsurilor și normelor de siguranță. În modul acesta este promovată globalizarea puterii politice, care își însușește și promovează supraputerea mondială. De altfel, însăși această supraputere se îngrijea mai de demult să promoveze globalizarea ei și să dicteze celorlalte state, indirect sau direct, politica pe care acestea să o urmeze.

1.5. Doctrina socială a epocii industriale

De o doctrină socială creștină se vorbește pe larg și explicit începând de la sfârșitul secolului trecut, pe când Papa Leon al XIII-lea a publicat, în 15 mai 1891, enciclica Rerum novarum. Ea aduna reflecțiile pe care creștinismul european le elaborase în contact cu revoluția industrială; apărută în Anglia în ultimele trei decenii ale lui 1700, aceasta se răspândise pe continent, transformând radical viața tuturor persoanelor și familiilor implicate în noul proces de producție.

Revoluția industrială genera procese sociale și politice care duceau la modificarea legilor și instituțiilor; se constituiau clase sociale noi, se nășteau forme noi de bogăție și sărăcie. Epoca industrială deschidea oportunități noi și, în paralel, genera noi nedreptăți. Enciclica lui Leon semnala deschierea oficială a Bisericii Catolice față de noua eră, care era analizată și evaluată în principalele sale teze sociale și economice.

Nu trebuie să credem însă că doctrina socială creștină își face apariția doar în secolul trecut; asistăm acum mai degrabă la aducerea la zi a unei doctrine preexistente și la elaborarea unor elemente noi stimulate de situațiile noi, dar în perfectă continuitate cu linia tradiției anterioare. De fapt, importante elemente ale doctrinei sociale sunt deja conținute la Părinții Bisericii, aprofundarea principalelor teme sociale, fie în domeniul sexual, fie economic și politic continuându-se de-s lungul întregului Ev Mediu.

Noutatea secolului trecut, așadar, nu privește nașterea doctrinei sociale, ci începutul

unei noi epoci și aplicarea doctrinei sociale la noua situație. Epoca industrială transformă radical societatea precedentă puternic ierarhizată, și impune în schimb o structură cu precădere orizontală: concentrării de mari mase de muncitori în industrie îi corespunde în plan politic dezvoltarea democrației; se impune o tendință evolutivă care stimulează tot mai mult auto- organizarea orizontală a persoanelor și grupurilor: este explozia socialului, a experimentării de către om a bogăției infinite a posibilităților sale de relație.

Cap. II. BISERICA ORTODOXĂ ÎN FAȚA PROVOCĂRILOR LUMII CONTEMPORANE

Misiunea Bisericii Ortodoxe în postmodernitate

Biserica se poate implica în social, prin mai multe feluri și forme. În lucrarea de față acestea pornesc de la definiția teoretică și teologică a filantropiei și carității creștine, ajungându- se la aspecte concrete (practice și tehnice), noțiuni ce sunt specifice asistenței sociale ca și disciplina. De asemenea mai sunt reliefate unele metode moderne folosite în prezent pentru întocmirea sondajelor sau implementarea unor programe/proiecte sociale având la dispoziție instrumente specifice Bisericii. Din acest punct de vedere putem spune că Biserica dispune de o gamă bogată de instrumente cu ajutorul cărora poate atinge orice deziderat social.

În același timp se încearcă definirea unor trăsături specifice perioadei postmoderne, justificând în acest context misiunea pe care Biserica Ortodoxă o are. Respectând legile și actele normative în vigoare Biserica organizează și desfășoară cu resurse proprii activități de asistență socială prin care promovează aceleași măsuri de protecție socială, existente la nivelul societății în ansamblul ei. Cu resurse financiare modeste Biserica încearcă prin serviciul de specialitate să desfășoare mai multe proiecte. Din acest motiv Ea propune Statului ca întregul sistem național de asistență socială să fie atributul Bisericii, care să pună la dispoziție resursele, iar statul să asigure finanțarea lui. Prin clericii săi care sunt adevărați lideri ai comunităților pe care le păstoresc, Biserica reușește să mobilizeze și să antreneze oamenii pentru rezolvarea majorității problemelor apărute la un moment dat. De aceea, este necesar ca cele două instituții Biserica și Statul să colaboreze în condiții foarte bune astfel încât politicile sociale să asigure un nivel cât mai ridicat de trai și prosperitate așa cum prevăd normele Uniunii Europene.

Prezența preotului în mijlocul enoriașilor din parohia pe care o păstorește face ca activitatea socială să se desfășoare în mod organizat la diferite ocazii sau evenimente care au loc în instituțiile sau lăcașurile din zona de responsabilitate ce o administrează. Slujind aproapele, prin întreaga sa activitate de asistență socială și filantropică Biserica se implică în cele mai diversificate aspecte ale vieții atât din punct de vedere al pastorației cât și al apostolatului social.

Astfel slujirea devine adevăr fundamental în revelația biblică și istoria bisericii creștine, constituindu-se într-un factor dinamic al mișcării ecumenice din zilele noastre. Conform învățăturii Noului Testament, filantropia înglobează toată Legea și Proorocii, devenind astfel cea mai mare poruncă din Lege (Matei 22, 37-40). Toate au ca fundament dragostea. Dragostea față de Dumnezeu nu este compatibilă cu cea lumească, ea constând în împlinirea Poruncilor

Divine și în iubirea dintre oameni. Pentru aceasta este nevoie de educație creștină, făcută cu tact, pricepere și iubire de către cei chemați la slujire imprimând sentimentul dumnezeiesc al filantropiei și milei. Tocmai de acest sentiment este nevoie astăzi, când lumea în care viețuim este dominată de tehnologii de înaltă calificare și nevoia de umanizare, milă și iubire față de oameni este din ce în ce mai benefică. Prin încreștinarea poporului român de Sfântul Apostol Andrei, Biserica Ortodoxă Română devine astfel, biserică de origine apostolică. Astfel la români creștinismul are o vechime de aproape două mii de ani, iar poporul român este singurul născut creștin. Cu alte cuvinte istoria poporului român este contemporană și paralelă cu istoria Logosului întrupat. Încă de la începutul creștinismului românesc, asistența socială se desfășoară sub forma unor acțiuni umanitare, având un puternic caracter religios. De aceea asistența socială la români a avut și are un pronunțat caracter bisericesc și asemeni învățământului s-a dezvoltat în jurul Bisericii.

Ca act teologic, spiritual și duhovnicesc, filantropia Bisericii este o lucrare a dreptății divine. Este asociată celorlalte forme de slujire divină și nicidecum formelor de dreptate socială ale diverselor ideologii moderne. Foarte important este pregătirea și formarea specialiștilor pentru domeniul asistenței sociale bisericești. Dubla specializare, Teologie Asistență Socială aflată în proces de transformare conform tratatului Bologna, s-a intitulat „Teologie Socială”, specializare care nu oferă absolvenților decât dreptul de o profesa în instituțiile de asistență socială bisericească. Acest lucru îi defavorizează pe absolvenții acestei specializări, deoarece nu sunt competitivi pe piața muncii. De asemenea Biserica nu a absorbit în sistemul de asistență socială propriu absolvenții acestei specializări. Foarte mulți profesează în această specialitate, dar în instituții de stat și nu în cele bisericești. Această specializare a pornit de la faptul că toți studenții au o mare deschidere către problemele posibililor clienți, iar formarea teologică de specialitate creează o sensibilitate și disponibilitate aparte pentru rezolvarea problemelor oamenilor care au nevoie de asistență socială.

Disponibilitatea Bisericii de a rezolva problemele anumitor persoane prin asistență socială a fost posibilă prin funcționarea unei duble specializări și anume Teologie Ortodoxă – Asistență Socială, specializare care a avut un ascendent foarte bun până în anul 2004. După anul 2004 această specializare a încetat să mai fie eficientă, deoarece la nivelul Bisericii, serviciile de asistență socială s-au confruntat cu diferite limitări identificate și teoretic și practic.

Ineficiența filantropică este prezentă în asistența socială a Bisericii, datorită faptului că unele comunități dispun de resurse puține pentru a se putea furniza servicii de bună calitate și în proporții suficiente. Aceasta ar fi o primă limitare cu care se confruntă asistența socială bisericească. A doua limitare poate fi considerată amatorismul filantropic care se datorează

puținelor cunoștințe și pregătirii de specialitate insuficiente pe care le au o parte din clerici, în vederea acordării unor servicii calitative. A treia limitare este particularismul filantropic care este mai puțin prezent în comparație cu celelalte două întrucât oferă mai puține servicii, iar acestea nu discriminează apartenența la comunitatea bisericească.

A doua limitare poate fi considerată amatorismul filantropic care se datorează puținelor cunoștințe și pregătirii de specialitate insuficiente pe care le au parte de clerici, în vederea acordării unor servicii calitative.

A treia limitare este particularismul filantropic care este mai puțin prezent în comparație cu celelalte două, întrucât oferă mai puține servicii, iar acestea nu discriminează apartenența la comunitatea Bisericii.

De asemenea paternalismul filantropic în asistența socială bisericească se manifestă prin faptul că Biserica stabilește unilateral domeniul serviciilor pe care le oferă, neținând cont de ceilalți factori sociali și de necesitatea și dezirabilitatea tipurilor de servicii. Paternalismul filantropic este reflectat și în standardul de organizare și chiar calitatea serviciilor pe care le oferă. Însă aceste limitări pot fi depășite, dar numai printr-un proces amplu de profesionalizare a serviciilor și mai ales a personalului care aservește acestea. În acest moment preotul este cel care trebuie să intervină în comunitate prin modalități specifice zilelor noastre, mobilizând oamenii astfel încât energia comunității să fie orientată spre progres, realizând deci să impulsioneze viața socială și coeziunea dintre oameni.

În consecință Biserica nu este numai pentru comunitate cu un număr foarte mare de enoriași ci aparține și celei cu număr mai mic de membri, dar misiunea ei este să arate că trăirea vieții noastre este trăirea vieții în Hristos, adică cea autentică: „Astfel înțeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatițe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan și acțiune sistemului – ci de intervenția în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete și a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creștin botezat, nu numai clericul și nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică”. Constatăm că Ortodoxia este o formă de creștinism nesecularizată încă, foarte rafinată, nobilă, fină, dar puțini sunt cei care știu să aprecieze astăzi care sunt profunzimile ei încă de la începuturi. De aceea este necesar faptul de a ne ruga lui Dumnezeu, să ne ajute și să ne lumineze mințile, deoarece sunt acoperite de umbra păcatului și a morții.

Activitatea filantropică sub aspect comunitar și bisericesc

Când vorbim despre Biserică în aceste vremuri postmoderne și mai ales când ne referim la importanța și rolul Ei în societate, observăm faptul că acesteia i se atribuie mai multe definiții, acestea rezultând din nuanțarea detaliilor și teoretizarea acestora. Nu știm dacă împlinim practic cunoștințele pe care le deținem despre Biserică și mai ales dacă împlinirea lor are loc acolo unde este locul și rolul, adică în Biserică. Din acest motiv există o adevărată tensiune între istorie și Împărăția lui Dumnezeu, între real și ireal. Mai corect spus cu alte cuvinte, între viața pământească pe care o ducem, și idealul creștin care este viața în Iisus Hristo. Pentru rezolvarea acestei dileme este nevoie de o acțiune divină, dar și una umană. Omul prin el însuși a rezolvat foarte puțin în planul sensului și destinului său. Atunci când omul încearcă singur să se autodivinizeze, ajunge să devină fiară și nu înger așa cum și-ar dori. Omul pentru a se mântui trebuie să se așeze sub Revelație și nicidecum deasupra ei. Când omul refuză Revelația, el pune condiții acesteia, iar erezia, care este un produs demonic, face ce vrea cu Revelația și chiar cu transmiterea acesteia prin Biserică. Se uită de fapt că Revelația nu reprezintă o alcătuire de informații și propoziții, iar mântuirea nu este de natură teoretică. De aceea creștinismul nu se reduce doar la moralism sau doctrinalism, acestea două fiind metode ale misionarismului neoprotestant. Trebuie căutat și înțeles că dogma nu înseamnă doctrinalism și nici morala eticism, ci ele înseamnă viață, participare la Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama a spus că: „ Bucuria Tatălui și a Fiului este în Duhul Sfânt”, atunci nu se poate face din iconomia lor în Biserică și în istorie.

Mântuitorul Iisus Hristos, după ce a înviat s-a arătat ucenicilor și a spus: „mergând, învățați toate neamurile botezându-le în numele Tatălui, și al Fiului și al Sfântului Duh….și iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 19-20). Prin expresia toate se exprima natura și porunca misiunii, misiunea realizându-se în baza Sfintei Scripturi și tradiției liturgice și patristice. De aceea Iisus Hristos a zis: „iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul” (Ioan 16, 13). Trebuie lărgită conștiința misiunii, dar misiunea Bisericii nu a înțeles alegerea ca o supremație. Ca și Sfintele Taine, care reprezintă legătura cu Mântuitorul Iisus Hristos, acest trup al Bisericii (Efes., 1, 23; 5, 23), este organizat conform concepției pauline din Epistola către Efeseni. Biserica Ortodoxă și cea Romano Catolică au o înțelegere socială, eclezială și comunitară a credinței, deci este obiectivă din punct de vedere al realizării și plenitudinii lui Iisus Hristos. Ereziile istorice, denominațiunile creștine

înțeleg credința, individualist. Biserica poate fi contestată secularistic (sociologic, ideologic- ateiste), nu numai din exterior ci și din interiorul ei.

Deci între biserică și Iisus Hristos există o unitate indisolubilă. Istoria Bisericii este identificată cu istoria misiunii. Relația dintre Dumnezeu și semeni, precum și a semenilor cu Dumnezeu, înseamnă istorie. Nu putem vorbi de o istorie a Bisericii dacă nu există și o istorie e misiunii, fapt ce ar putea duce la a considera Biserica ca pe o simplă adunare, un grup de oameni care apar ca un meteorit pe scena teologiei și istoriei. Revelația omenirii cu Dumnezeu este înțeleasă ca și o realitate istorico-teandrică și sinergetică. Glasul profetic al Bisericii răzbate în istorie, deoarece ea propovăduiește adevărul și mustră păcatul. Vocea ei este ca și cuvintele din Scriptură: „iată Eu stau la ușă și bat…” (Apocalipsă 3,20), chemându-i pe toți și face acest lucru din ziua Cincizecimii, cu toate vicisitudinile istoriei. De-a lungul veacurilor mărturisirea credinței creștine, aparținând doar Bisericii, a făcut să se ajungă la o relație simfonică din Biserica luptătoare și cea triumfătoare.

Biserica și postmodernitatea – Factorii postmodernității

Societatea actuală care valorizează excesiv sinele uman hipertrofiat și îl postulează în contextul cuceririlor științei și tehnologiei în spirit secularizant și globalizant, reprezintă postmodernitatea. Această societate reușește să dezvolte și o cultură postmodernă, care este perfect adoptată cerințelor acesteia. Raportându-ne la definițiile atribuite de către specialiști arătăm împreună cu J. Françoise Lyotard că: „postmodernitatea este incredulitatea arătată meta-istoriei”. Este evident și firesc ca făcând o analiză semantică, după modernitate să urmeze postmodernitatea, pentru că aceasta își are rădăcinile și sevele în modernitate. Postmodernitatea este definită în acest context foarte larg a prefacerilor economico-sociale, care au revoluționat lumea întreagă, odată cu descoperirile științifice, care au determinat transformarea sistemelor de conducere, aristocratică, feudală în sisteme ale democrației capitaliste. Din punct de vedere economic apariția mașinii cu abur din era modernă a însemnat deschiderea căii pentru toate invențiile tehnice și cercetării științifice asidue. Din punct de vedere social treptat s-a realizat ridicarea gradului de confort al populației, cu toate că la începuturi nu toate aceste cuceriri științifice au fost accesibile maselor largi, ci doar unui număr restrâns de persoane, comparativ cu populația planetei. Încet, încet apar și încep să progreseze

mijloacele de comunicare. Astfel se pun bazele mass mediei, și apar primele publicații și radioul.

Astăzi prin modificările profunde care au avut loc, specialiștii denumesc această eră postmodernitate, iar notele ei dominante sunt date de această expansiune a tehnologiei informației, a accesului la date și rolul mass mediei pentru formarea personalității umane. Tehnologiile avansate, asistate de diferite forme de inteligență artificială, iau din ce în ce mai mult avânt. De asemenea se observă o creștere a gradului de accesibilitate a oamenilor la realizările progresului și civilizației contemporane. Tot mai mulți oameni au acces la tehnologia de ultimă generație. Din punct de vedere al progresului economic, care generează bunăstare materială, acesta a încurajat apariția și instalarea unei mentalități postmoderne. Această mentalitate se observă foarte bine la țările puternic dezvoltate, neafectate de conflicte etnice sau războaie. Ca etalon pot fi luate S.U.A., care în ultimii două sute de ani nu a suportat pe teritoriul ei desfășurări militare, excepție făcând actele de terorism de la 11 septembrie 2001. Țările Uniunii Europene se încadrează și ele în această categorie, dar mai sunt și alte state precum Japonia sau Australia. Postmodernismul s-a instalat pe fondul unui progres al bunurilor de consum, în detrimentul culturii spiritului aflat în regres.

Individualismul

Cultivarea valorii sinelui într-o formă exagerată reprezintă individualismul în societatea postmodernă. Această societate îl suprasolicită pe om, cerându-i să se afirme indiferent de sacrificiu. Astfel, omul caută să promoveze cât mai sus posibil, la toate nivelurile economic, politic, cultural… . În acest mod se neagă identitatea primită la naștere, inclusiv apartenența religioasă. Din ce în ce mai mulți tineri sunt indiferenți față de existență sub aspectul tradiției, dar sunt foarte receptivi la pseudo-culturile importante. În goana sa după avansare socială/agonisire materială omul se transformă într-un sclav al rutinei zilnice, care generează stres și multă oboseală, privându-se singur de dorința de elevare spirituală, exceptând cazurile unor distracții facile aflate în trend. În acest mod omul devine sclavul jocurilor de computer, al imaginilor comerciale, împiedicat să gândească liber, iar conștiința lui este amorțită. Devin astfel, quasi inexistente lectura, dezvoltarea imaginației, poezia, lirismul. Individul, astfel este pus în valoare, iar persoana este abandonată. Omul și forța lui interioară nu se mai bazează pe echilibru, pe abandonarea în voia lui Dumnezeu: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate celelalte se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33).

Forța omului postmodern rezultă din dezechilibrul interior care îl determină să rămână în condiția stresantă a vieții, scăpând astfel de chestiunile existenței. Așadar, el se află continuu într-o depresie, pe care o justifică psihologilor, aceștia refăcându-i echilibrul prin terapiile ce exacerbează propria personalitate.

Secularismul

Acest curent neagă într-un mod foarte violent, exprimarea în Bisericile tradiționale, a religiozității. Pentru a fi definit acesta, trei aspecte sunt analizate în profunzimea lor:

slăbirea graduală a interesului pentru a practica elementele ce definesc religia de bază;

plictiseala sau refuzul pentru a primi date și informații de natură religioasă, care justifică existența lui Dumnezeu;

dezaprobarea și chiar combaterea prin orice mijloc a prezenței religioase în structurile economice și social-politice, care sunt considerate strict laice.

Analizându-le pe rând, vom observa:

Secularizarea ridică ca o problemă principală planul individual. A devenit certitudine că omul se îndepărtează de trăirea faptului religios în sine. Foarte mulți din semenii noștri sunt sau se declară că sunt indiferenți față de orice fel de exprimare a religiozității. Singurul remediu pentru această situație este ca omul să se întoarcă la soluțiile pe care le dă viața spirituală, la valorile sfințeniei, ce se doresc a fi cultivate chiar din această viață. În acest sens găsim în Ortodoxie inestimabile resurse, dar care din păcate nu sunt puse în valoare așa cum trebuie, uneori chiar estompate de rutină, folclorism sau lipsă de evlavie ale unor slujitori ce sunt nevrednici.

Negarea, uneori chiar violentă a oricăror forme de religie instituționalizată, făurirea unei religii proprii, descătușarea apartenenței la o confesiune sunt caracteristici ale secularismului postmodern. Se aduc critici dintre cele mai vehemente, tuturor Bisericilor, cultelor și confesiunilor, imputându-li-se tenebrele trecutului și oprindu-se la contestările unei anume rigidități din zilele noastre. Sub imperiul anumitor contexte minore mulți oameni spun: am terminat-o cu Biserica! și în asemenea condiții ei chiar reușesc să pună în practică acest deziderat al lor. Pentru aceasta încearcă să stea cât mai departe de această instituție, evitând

orice contact indiferent că este vorba de un lăcaș de cult sau întâlnire cu un material religios sau sacerdot.

Secularismul și postmodernitatea au o paletă variată de raportări la nivelul conducerii politice. Postmodernitatea s-a instalat definitoriu în anumite țări (S.U.A. și Japonia), însă un procent destul de mare din populație este de credincioși practicanți. Mai sunt state care deși statueaza ca fiind religie națională o anumită confesiune, sunt quasiseculare (lutheranismul din Danemarca), iar altele deși pretind că sunt complet laicizate (Turcia) din umbră sunt condusse de către o religie majoritară.

În România s-a discutat foarte mult în ultima perioadă despre interzicerea orei de religie, ca o necesitate, în învățământul de stat, accentuându-se separația celor două instituții. În același timp Consiliul pentru Combaterea Discriminalității, a avertizat Ministerul Educației și Cercetării în vederea scoaterii simbolurilor religioase din instituțiile laice de învățământ. Decizia a fost anulată de Înalta Curte de Casație prin hotărârea din 13 iunie 2008, dar o neliniște persistă totuși pentru că prin mediatizare nu s-a reușit o solidarizare a părerilor favorabile, așa cum de fapt se aștepta, revendicările seculare fiind clamate cu insistență. Manualele de Religie au fost prezentate tendențios urmărindu-se câștigarea sprijinului opiniei publice pentru a le denunța ca fiind abuzive, violente și chiar intolerante. Este evident că scopul este de a marginaliza religia și educarea tinerei generații pentru cunoașterea și trăirea acesteia. Cu toate acestea acțiunile ce au avut ca scop promovarea secularismului, adică un fel de laicizare forțată, efectul a fost contrar așteptărilor celor ce-l promovau. Reacția Bisericii a fost fermă, combătând toate erorile și denigrările proferate și în același timp implementând strategii misionare eficiente, remediind și revizuind aspectele negative care s-au semnalat. Ar trebui în această situație să-i atribuim secularismului și un rol pozitiv.

Religiozitatea pe care postmodernismul o acceptă (dacă acceptă vreun fel de religiozitate), este una total diferită de ceea ce omul a trăit și experimentat până acum. Se numește totală descătușare ce menține distorsionat formele tradiționale și prelucrează sincretic elemente din cultura altor religii, sau promovează acțiuni proprii, idei personale, forme de divertisment – sub formă de idolatrii, care sunt extrem de periculoase (exemple: munca și ascensiunea profesională, banii și agonisita materială, idealuri politice, economice sau sociale, familia sau anumiți membri ai acesteia, ficțiuni din media sau cinematografie, vedete din toate domeniile – se vorbește tot mai mult de zeul fotbal). Rămâne doar la nivel declarativ credința tradițională în Dumnezeu. Paștele și Crăciunul au fost transformate în evenimente mondene, având relevanță mai mult gastronomică sau și mai nou transformate în turism exotic, celebrate tinerește prin cluburi și discoteci. Slujbele de botez, nuntă și înmormântare sunt privite din

punct de vedere folcloric și numărul invitaților este în continuă scădere. Cauza acestor stări rezultă din faptul că lumea se consideră autonomă și ideală, și impune un abis între transcendența divină și imanența lumii.

Progresul științei și tehnologiei – factor constitutiv al postmodernității

Promovarea raționalității cu ajutorul mijloacelor ultramoderne (internet, biblioteci virtuale, baze de date computerizate), pune accent pe cunoașterea intelectuală care duce la o informare facilă și detaliată. Însă toate acestea pot dăuna, deoarece este suficient să existe doar câteva atacuri la adresa Bisericii, care dacă sunt gestionate cu abilitate de către anumite grupuri de interese pot justifica legitimitatea poziției detractorilor din interior.

Comportamentul omului postmodern generează consecințe iresponsabile dacă le raportăm la cosmos în întregul lui. Omul reușește să genereze și să amplifice criza ecologică, în goana lui după bunăstare, iar consecințele acesteia sunt foarte greu de anticipat pe termen mediu și lung. Efectele sunt resimțite nu numai de omul însuși ci chiar și de plante și animale. Prin dezinteres omul reușește să se opună creației lui Dumnezeu, căzând în nesupunere și neascultare, deoarece el a fost pus nu să distrugă natura ci să o stăpânească. În prezent cercetările de știință și tehnologie au o atitudine potrivnică normelor creștine de etică și bioetică. Așadar, „efortul constant de a realiza roboți cu viață psihică asemănătoare omului poate trăda fie o consecință a golirii de conținut a vieții noastre, compensate prin crearea de artefacte cu conștiință, fie o expresie a unei tentații demiurgice”. Fertilizarea in vitro, Clonarea, care sunt metode ale ingineriei genetice și neacceptate de Biserică, întrucât sunt joaca de-a Dumnezeu, pot duce la consecințe fatale și chiar imprevizibile.

Globalizarea culturală, economică și politică

Astăzi lumea a devenit prin dispariția a mai multor granițe, prin crearea de noi alianțe comerciale la nivel mondial, o imensă piață de desfacere. Planul material atrage după sine pe cel spiritual, încercându-se să se realizeze un conglomerat de culturi, tradiții și religii diferite. Astfel se va ajunge la sincretism inevitabil, ca și țintă a globalizării. Specialiștii susțin că este

important ca sincretismul să nu fie înțeles numai în accepțiunea sa negativă, ca o trădare a Ortodoxiei. Biserica nu este o realitate statică, ci una dinamică. Rezultă deci că este necesar să se continue dialogurile ecumenice, multilaterale pentru a statornici niște principii clare misionare, în vederea gestionării sinergice păstrându-se Tradiția neștirbită și adaptând discursul condițiilor impuse de postmodernitate. În acest fel se evită două principii antagonice și anume: izolarea, care duce la un colaps al suicidului și topirea identității, care este incapabilă la autodeterminare în contextul sincretismului absolut.

România – cultura și spiritualitatea ei în fața postmodernității

Țara noastră are deosebita șansă de a schimba mentalitatea accidentului. Ospitalitatea și toleranța de care dă dovadă poporul român se combină foarte bine apropierea de latinitatea limbii. România dă un exemplu foarte bun altor state prin exemplele de pașnică coexistență între diferite etnii și religii, care au intrat într-un dialog pe făgașul ecumenismului local. Originea ortodoxiei românești nu este nici fundamentalistă și nici intolerantă. Există riscul unor influențe care pot veni din Grecia sau Rusia, însă religiozitatea românească nu are șanse să mobilizeze masele, în sensul protestului așa cum s-a întâmplat în cazul Răscolului în Rusia, sau manifestațiile împotriva cărților de identitate electronice, desfășurate în Grecia. Mai viguros și chiar mai rodnic, ortodoxia românească reușește să se exprime în zone mici, numite enclave,

comunități cu rezultate bune în plan misionar, adică acolo unde se împlinește datoria

evanghelică. Prin intermediul vizitelor turistice, prin migranți români care sunt secătuite de spiritualitatea din Occidentul secularizat totuși occidentalii reușesc să cunoască comunitățile parohiale și monastice din țara noastră realizându-se astfel o imagine cât mai corectă a Ortodoxiei românești.

Părintele Teofil Tia, când vorbește despre Ortodoxie și Europa analizează doi poli de opinie și anume: „unul al entuziaștilor care sunt puțini dar foarte instruiți având studii în țară și străinătate, iar al doilea al scepticilor, care sunt mai mulți, dar par mai puțin școliți și care dezvoltă o expresie stereotipă și confuză”.

Deși nu este înțeleasă și cunoscută în întregime legislația europeană care de multe ori este luată drept etalon, ea prezintă un interes deosebit. Ea a fost invocată nu de mult pentru rezolvarea problemei religiei în școli, deși la nivelul Uniunii Europene nu există în acest sens prevederi oficiale. În legislația Uniunii Europene este condamnată discriminarea, dar nu este cazul și în țara noastră, deoarece și cele mai mici culte legal recunoscute, au voie să țină cursuri de religie adepților lor.

Din punct de vedere al culturii, postmodernismul se concretizează prin două elemente esențiale și anume: multiculturalismul este promovat, iar actele de cultură sunt valorizate în funcție de legile economiei de piață. Globalizarea nu acționează asupra culturii în mod reducționist, ci ea modelează aceasta ca într-o simfonie de culturi locale, care prin intermediul internetului și mass mediei, interacționează între ele. Pentru a supraviețui ele trebuie să aibă capacitatea de a putea să se muleze pe cerințele economiei de piață, altfel cu certitudine va fi un eșec, ce va deschide alte oportunități pe principiul alterității.

Sincretism și haos doctrinar

Valorile religioase absolute și paradigmele unice sunt contestate, doctrinele universale valabile sunt negate, învățătura tradițională este relativizată. În acest fel sunt mai bine primite fracțiunile centrifuge, distrugându-se practic încrederea în structura eclezială centralizată. Se discută tot mai mult și mai ales confuz, despre un ecumenism similar cu sincretismul. Conform celor afirmate de Părintele Prof. Gheorghe Petraru că: „dacă religia nu a dispărut, conform programului modernist, atunci postmodernitatea decretează egalitatea religiilor, sursa lor în rațiunea omului și nu în transcendent, nu originea divină a religiei, ci crearea ei de către om, care L-a creat și pe Dumnezeu, refuzul Revelației iudeo-creștine ce culminează în Iisus Hristos și egalitatea creștinismului cu celelalte religii, limbajul inclusivist, care nu mai face diferență între adevăr și eroare, între dreaptă credință mântuitoare și erezie, în plan eclesial”.

Nu trebuie să ne mire acest lucru, pentru că observăm respingerea transcendenței lui

Dumnezeu și a contingenței lumii. Observăm că se propune o nouă spiritualitate, de tip individualist, fiind dublată de revalorificarea religiosului, din punct de vedere folcloric, tradiția jucând un rol de transmitere a moștenirii etno-culturale și doar apoi de religioase.

Împotriva lui Iisus Hristos s-a pornit o ofensivă fără precedent. Modurile diferite în care El a fost perceput, precum și confuzia dintre acestea, l-au determinat pe Mihail Neamțu să afirme că: „destinul cultural al Europei nu poate fi gândit independent de această decizie de a

pune întrebarea lui Iisus Hristos – voi cine ziceți că sunt Eu?” (Marcu 8, 29). Această întrebare primește răspunsuri foarte variate din punct de vedere al modernismului și anume: un simplu om, un întemeietor de religie, un profet, un învățător, un inițiat etc. Însă toate aceste răspunsuri ocolesc adevărul, sintetizat de răspunsul petrin neechivoc, care este acesta: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu” (Matei 16, 16). Această multitudine de variante, care sunt de fapt eronate, specifică negarea dumnezeirii lui Hristos și impecabilitatea Lui. Din acest motiv, codul lui Da Vinci și documentarul privind mormântul lui Iisus Hristos prezentat de către National Geografic a înregistrat un succes răsunător. Societatea fiind imorală, a dinamitat familia ca instituție și este clar că ea a aclamat varianta că Iisus Hristos a fost un simplu om și concubin al Mariei Magdalena. Tot aceeași societate, care este neîncrezătoare în înviere și viață veșnică, a primit cu foarte mare bucurie vestea că s-a aflat mormântul lui Hristos, cu sarcofagul aferent și plin de oseminte. Nu a contat nici un pic că datele prezentate erau precare și lipsite de concludență și nici interesul pentru a extrage o concluzie care să fie favorabilă sionismului dezvoltat de Jakobovici, atâta timp cât informația nu a venit dintr-un roman polițist, ci ea este rezultatul unei cercetări științifice, girate fiind de un foarte prestigios canal media.

Impunerea drepturilor minorităților, în detrimentul dreptului firesc al majorității

Grupări care sunt nesemnificative ca reprezentativitate și pondere în rândul populației, insistă cu o adevărată isterie pentru clamarea unor drepturi cum ar fi: scoaterea icoanelor din școli, promovarea homosexualității, excluderea religiei din rândul disciplinelor care se studiază în școli, etc. Cu toate că în acest mod este lezat dreptul majorității, se câștigă totuși teren datorită unei nepăsări generale a societății – care este o altă trăsătură a postmodernității (lehamitea față de toate). Cu gălăgie sunt promovate extremele sau extremismele.

Însă ce este interesant este faptul că aceste grupuri declară deschis că sunt victime ale discriminării și intoleranței. Mizând pe o apariție generalizată a majorității, se încearcă prin această metodă, să sensibilizeze opinia publică, care este deja anesteziată. Regulile de genul că totul este permis, plăcerile de orice fel trebuie cultivate, sunt impuse de relativismul moral care de fapt guvernează postmodernitatea. În acest mod minoritățile sexuale sunt încurajate de către o parte a majorității, fără a conștientiza că este un pericol legalizarea căsătoriilor și adopțiile

pentru cuplurile de homosexuali, și că, publicitatea deșănțată a acestor practici este abominabilă. Din această nepăsare apar părinți ce devin monștri de indiferență, care nu se apleacă asupra educației copiilor, în unele cazuri chiar încurajează deviațiile grave, nepăsând- le de urmarea consecințelor.

Școala a devenit un loc predestinat dezvoltării tensiunilor dintre postmodernitate și religie. în timp ce religia revendică spiritul tradițional, postmodernitatea susține că este absolut necesar un învățământ secular. Și de aici apare inevitabil conflictul. Religia în România, ca și disciplina de studiu are un statut cert și este respectată opțiunea sau libertatea studierii ei, afiliată strict unui cult recunoscut. Aici apar contestările, solicitându-se stoparea legăturii cu confesiunile girante și conceperea unei materii hibrid ce propune un amestec de noțiuni religioase prezentate critic din exterior sub masca culturii generale care privește istoria religiilor. Astfel tot mai des se vorbește despre îndoctrinare și intoleranță ca fiind păcatele capitale ale învățământului religios de tip confesional. Analizând cu obiectivitate fenomenul, vom observa că elevii în urma participării la orele de Religie în firma actuală nu sunt îndoctrinați și nici intoleranți, ci este doar o temere falsă. Autorii acestei temeri urmăresc de fapt să distrugă personalitatea religioasă, să anihileze orice judecată echilibrată privind fenomenul religios și să considere grosso modo că toate sistemele religioase sunt falimentare. Intenția este să se creeze generații care să nu se implice, să fie dezamăgite, debusolate, ca o adevărată masă manevrantă de către idolii postmoderni. Susținerea și cunoașterea acestei credințe o fac de fapt necredincioșii și ateii.

Din punct de vedere al intoleranței, de reținut este cazul unui manual de Religie care a prezentat importând practici străine trăirii și spiritualității ortodoxe, și anume fiind vorba de yoga. În acest caz s-a folosit expresia demonism și manualul a fost etichetat ca fiind intolerant. Acesta este un caz în care domină contradicția de opinii în sensul că mesajul teologiei ortodoxe este intransigent și inflexibil din punct de vedere doctrinar și al practicii religioase, și presiunea exercitată de către cei care doresc schimbări chiar și sub forma sincretismului oriental.

Timpul, comprimat datorită programului

În postmodernitate omul își trăiește cu precădere clipa, își dorește să facă totul, dar, de fapt nu face nimic. Monoton timpul trece și viața se scurge fără ca omul să realizeze ceva în plan spiritual. Ceea ce agonisește din punct de vedere material nu îl satisface și în permanență găsește ceva către care tinde sau dorește să aibă. Există totuși ceva care nu poate fi cumpărat cu absolut nimic și acesta este timpul, a cărui trecere dorește să o mascheze pe cât posibil prin

operații estetice, tratamente geriatrice, promovarea unui stil de viață neconformist sau adolescentin la vârsta senectuții, comportament indecent, angajarea și după pensionare, invocând falsa penurie, etc. Pe om nu-l mai interesează trecutul, adică cultul strămoșilor, cinstirea înaintașilor, ocrotirea părinților sau a bunicilor sunt din ce în ce mai rare, căutând instituții de ocrotire (azile), deoarece aceștia au devenit adevărate poveri familiale. Omul postmodern nu este interesat nici de viitor, căci fiind victimă a autosuficienței, este de acord cu raiul pământesc, fără să-și pună problema veșniciei, pentru că nu crede în ea. Catolicii francezi au declarat ce ei cred în viața veșnică doar 10% dintre ei. Varianta existenței mai multor vieți este acceptată cu mai multă ușurință, datorită percepției metempsihotice din sincretismul oriental, puternic mediatizând în Occident. Rezultă deci, că omului postmodern îi mai rămâne doar prezentul cu accesoriul său indispensabil, numit internet care îl menține într-un prezent continuu.

Migrația

Migrația transformă societatea postmodernă prin două variante și anume din mediul rural în cel urban, și din țări sărace în cele bogate. Oamenii aflați în această situație sunt pasibili să-și părăsească tradițiile, obiceiurile și datinile, fiind nevoiți să se ghideze după reperele pe care structurile sociale, la care sunt siliți să se adapteze, le impun. În ceea ce îi privește pe românii plecați în străinătate putem arăta că mediul în care aceștia trăiesc nu este prielnic pentru a se putea exprima că aparține Ortodoxiei. Din acest motiv Ortodoxia în Occident rămâne o prezență discretă, care încearcă să explice lumii occidentale unele aspecte ale spiritualității ar fi: „icoana, rugăciunea lui Iisus, liturghia bizantină”. De aceea este necesar asigurarea asistenței religioase foarte diversificată în diaspora și din acest punct de vedere Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române are o inițiativă lăudabilă sporind numărul episcopiilor și parohiilor române aflate peste hotare.

Dacă nu se reușește, Internetul rămâne singura posibilitate de a păstra legătura migranților cu tradiții și spiritualitatea românească, deși are și el capcanele lui. Un lucru îmbucurător este că structurile ecleziale ale Bisericii Ortodoxe Române aflate în afara granițelor sunt recunoscute și au toate drepturile ce li se cuvin. Astfel, în Germania avem Mitropolia Ortodoxă Română pentru Europa Centrală și de Nord, în Franța avem Mitropolia Ortodoxă

Română a Europei Occidentale, în S.U.A. avem Arhiepiscopia Ortodoxă Română a celor două Americi, în Italia avem Episcopia Ortodoxă Română a Italiei, în Portugalia și Spania avem Episcopia Ortodoxă Română a Spaniei și Portugaliei, în Anglia avem Episcopia Ortodoxă Română a Angliei, în Ungari avem Episcopia Ortodoxă Română a Ungariei, care sunt recunoscute drept corporații publice.

Analizând fenomenul migrației de la sat la oraș, trebuie menționat faptul că sentimentul religios s-a păstrat nealterat în mediul rural deoarece condițiile au fost propice. Prin pătrunderea tehnologiilor moderne și odată cu integrarea României în U.E. s-ar putea să asistăm la un proces de corupere al acestui sentiment. Este necesar să se instituie niște măsuri misionare de prevenție. Din punctul de vedere al lui Mirel Bănică, care susține că experiența secularizării occidentale a arătat că exista o legătură directă între pierderea identității religioase a unei societăți și

„derularizarea acesteia”.

Motivația acestor forme de migrație est pur materială. Când migranții părăsesc spațiul spiritualității tradiționale de foarte multe ori activează într-un mediu ostil acesteia. Din acest motiv există pericolul pierderii identității. Omul care este avid după agoniseală pământească, este luat pe nepregătite de către capcana pe care i-o întind societățile supertehnologizate. Biserica Ortodoxă Română nu se împotrivește muncii cinstite care generează progres material ci doar folosirii egoiste a surplusului, fără a avea grijă de aproapele, necugetând a sta treaz la mântuirea proprie, pentru că bunurile materiale nu contribuie decât dacă au fost convertite în fapte ale milosteniei trupești și sufletești.

Confuzia între spiritualitatea ortodoxă și ocultismul păgân

Horoscoapele și astrogramele, divinațiile și ghicitoria, superstițiile și magia demonică, datinile folclorice ilustrează consecințele nefaste ale New Age-ului în România. În postmodernitate omul devine victimă sigură, căci el trăiește drama unei confuzii foarte mari, căci susține că nu crede decât în ceea ce poate fi experimentat. Analizând impactul mediatic pe care îl au anumite produse ale culturii postmoderne, cum ar fi Lord of the Rings și Harry Potter se observă că doar necredința este invocată pentru a introduce crezuri noi care sunt legate de practicile oculte.

Invocarea norocului și asumarea riscurilor

În societatea postmodernă în jurul loteriilor și al tombolelor s-a creat o adevărată isterie și toate acestea sunt aducătoare de câștig nemuncit. Asemenea provocări riscante se întâlnesc peste tot și anume la burse, în afaceri, uneori chiar în practicarea unor distracții sau sporturi extreme. În spatele acestor practici se află o mentalitate individualistă, adică câștigul realizat prin asemenea căi este unul cuvenit și este perfect, dar fără ca omul să aibă vreun resentiment față de ceilalți care au pierdut și care sunt foarte mulți. Aceasta pe de o parte, iar pe de altă parte este mentalitatea nihilistă, adică desconsiderarea sinelui, a familiei și chiar a propriei vieți. Această concepție are o coordonată exclusiv trupească și pământească, deoarece susține că fără risc nu există câștig și că viața trebuie trăită la intensitate maximă.

Exacerbarea violenței

Aceasta este o altă consecință negativă a postmodernismului în planul vieții umane. Gonind după bunuri materiale, sentimentalismul nu-și mai găsește locul în omul postmodern, deciziile luate fiind foarte dure și lovesc de cele mai multe ori în cei mai apropiați, prieteni și chiar membri de familie. La ordinea zilei sunt violențele domestice, cauza principală a divorțurilor fiind neînțelegerile din plan material, asistând astfel la o recrudescență incredibilă a contractelor prenupțiale. Amploarea muncii, precum și ritmul acesteia generează conflict între generații, iar părinții alocă din ce în ce mai puțin timp pentru educarea și creșterea copiilor. De asemenea mai observăm și alte tipuri de violență cum ar fi violența de limbaj, dorința de promovare și câștig, competiția din mediul de afaceri, conflictele inter-etnice, non-conformiste, conflictele inter-religioase, inter-statale. Dar toate acestea, sunt legate indestructibil de Mamona acestei lumi (Matei 6, 24). De toate acestea profită în mod inevitabil, toate sectele și grupările parareligioase, care se răspândesc foarte repede, favorizate fiind de mondializare și de pretențiile împlinirii individualiste. Fournier și Picard afirmau că „individual ne angajăm pe cale sectară, iar colectiv pe calea totalitară”.

Rutina și plafonarea – curse și capcane ale postmodernității

În societatea postmodernă putem afirma fără să greșim că avem de-a face cu o rigidizare a atitudinilor umane, unde trăirile expresive, tandrețea, delicatețea și visarea, sunt estompate. Omul înconjurat numai de mașini, ajunge el însuși o mașină. Astfel el execută stereotip anumite condiționări existențiale, nemaidorindu-și un progres spiritual sau să depășească anumite limite culturale, gnoseologice sau religioase autoimpuse. Confortul este asigurat de un serviciu bun, o viață normală a trupului, adică sănătate și împlinirea nevoilor fizice: hrană, apă, sexualitate și pseudo-cultivarea spirtului ce se află într-o amorțeală continuă, adică dependența de televizor, de jocurile pe computer. Orice intervenție din exterior care ar strica acest echilibru este catalogat ca dăunător. Există tendința de a impune un program stabilit dinainte și de la care nu se acceptă abateri. Programul săptămânal sau chiar cel zilnic, cuprinde vizitarea unor cluburi, vizionarea unor meciuri sau seriale, pe care semenii noștri îl respectă. Însă dacă se intervine pentru schimbarea acestui program în vederea stimulării creșterii duhovnicești, trebuie să ne așteptăm la o opoziție fățișă, dacă nu chiar un refuz categoric. Deci, viața omului postmodern are un echilibru precar și este centrat pe cultura trupului și incultura duhului.

Deosebit de grav este atunci când cad victime ale rutinei anumiți slujitori ai Bisericii, care săvârșesc cele sfinte într-o atmosferă de platitudine totală, pe chipul lor citindu-se un oarecare dezgust față de misiunea lor, scurtând ritualurile și lăsând impresia, în permanență, că slujba este pe sfârșite. Și mai grav este atunci când unii monahi pentru a respecta tipicul, citesc pasaje foarte lungi din catisme și canoane într-un stil inconfundabil, neinteligibil. Dar câteva cuvinte rostite din suflet fac mai mult decât mii de vorbe dedate fără participare afectivă.

Cap. III. CONTRIBUȚIA RELIGIEI CREȘTINE LA REALIZAREA STĂRII DE SECURITATE

III.1. Religia și factorii religioși – mereu prezenți în viața umanității

Chiar dacă omul modern a fost influențat de teoriile lui Marx, Freud și Nietzsche analizând secolul XX, în profunzimea lui descoperim o altă față a acestei perioade. Aceasta este defapt ceea ce Anthony Gidens numea destul de elocvent ,,the return of the oppressed”, adică o revenire în ultimele decenii ale secolului, în forță, a factorului religios programatic oprimat. De asemenea și Virgil Nemoianu încercând să răspundă la întrebarea ,,crește sau scade religiozitatea în lume?”, confirmă acest lucru. În ultimii ani sondajele au arătat că peste 90% din populația României este religioasă, din care 86% aparțin Bisericii Ortodoxe Române. Din ultima categorie doar peste 60% participă la slujbele religioase numai cu ocazia marilor sarbatori și doar 1,7% afirmă că fregventează cu regularitate Biserica. Din acest punct de vedere România se află pe primele locuri în Europa. Dar sondajele internaționale care se referă la corupție, avort și criminalitate, arată în mod paradoxal că țara noastră se situează tot pe unul din locurile fruntașe. Acest contrast deosebit de frapant impune ca studiul religiozității să se facă din ce în ce mai mult cu accent deosebit pe impactul social al acesteia precum și potențialul ei de a devenit un factor credibil pentru îmbunătațirea vieții sociale și mai ales să devină un imperativ al vremurilor noastre.

La începutul mileniului trei, pentru a putea înțelege care este rolul religiei, capcanele, provocările sau cursele cu care se confruntă omul religios și implicit Biserica contemporană, trebuie nu doar să ne oprim la teorii sociale care se referă la modernitate și modernitate târzie sau postmodernitate. Înțelegerea cât mai responsabilă a factorului religios, trebuie sa pornească de la studierea în primul rând a marilor tradiții religioase ale omenirii. Etimologic cuvantului religie îi sunt asociate două înțelesuri latine, unul care vine de la verbul ,,reculegere” care înseamnă a reveni în urmă prin lectură, cuvânt, gândire, a reculege care presupune legătura cu trecutul, cu tradiția. Astfel religia devine un fel de aduce anumite a trecutului, o permanentă actualizare a lui. Cel de-al doilea înțeles etimologic provine de la cuvantul ,,religare” care presupune ,,a lega”, ,,a fixa”, lucru care se întâmplă în multe regiuni din lume. Religia unește, construește și fundamentează coeziunea socială, coeziune socială care pe langă competența religioasă mai dispune și de avantajul aportului tradiției istorice, al limbii și mai ales al atașamentului la un anumit teritoriu. De fapt aceasta înseamnă norme unitare de comportament, modele unitare și o cultură comună.

De-a lungul istoriei, religia a avut diferite sensuri, în funcție de semnificația faptelor din viața societății. Ea poate să însemne rituri, norme morale, precum și modul de a gândi sau mai ales de a se raporta la sacru și de a trăi sacrul care este propriu unui grup. Cu alte cuvinte înseamnă un sistem de viață al unui grup, sau în cazul nostru, al românilor un factor constitutive al etnogenezei. Religiile în trecut influențau toate aspectele vieții sociale și dețineau o competență complexe îmbinându-se și întrepătruzându-se cu legistlația, filozofia, politică, arta sau formele de recreație.

Aceste sectoare ale vieții sociale, în epoca noastră modernă, secularizată au căpătat anumite ipostaze și consistente speciale autonome. Mulți factori cum ar fi dezvoltarea accelerate a științei și tehnologiei, dreptul umanitar, organismele internaționale care au programe de perspectivă mondială, au fost caracterizați ca fiind produse secularizate ale religiei și mai ales ai culturii creștine. Acesti factori care defapt sunt ,,nereligiosi” nu trebuie priviți ca adversari și să fie înfruntați ci dimpotrivă ei trebuiesc abordați ca niste parteneri pentru realizarea idealurilor spirituale universale care trebuie să urmărească apropierea și înțelegerea universală. Totuși ce cere să nu se formeze un front comun al religiilor împotriva altor forțe spirituale ale lumii contemporane, gen mentalitatea ofensivă a cruciadelor ci să se aducă o contribuție substanțială în abordarea circumstanțelor nou create, implicând toți factorii într-un dialog deschis celor doua dimensiuni verticală și orizontală (transcendentă și imanentă). Rolul esențial al religiei rămâne indiscutabil, chiar și în pofida acestei disponibilități pozitive. Nu trebuie permis doar o contribuție ce se reduce doar la încercarea de întelegere intelectuală, sau la remedieri neînsemnate, la explicarea de suprafață a fenomenelor. Cugetarea religioasă, în multe cazuri este datoare să renunțe la rolul ei de simplu exeget. Religia are datoria de a se exprima cu îndrazneală, cu viziune și acuitate profetică în ceea ce priveste problemele ce solicită contemporaneitatea. Aceasta presupune că religia trebuie să-și ia serios dimensiunea ei profetico-eshatologică, astfel contribuind prin toate mijloacele pe care le deține la îmbunătățirea vieții credincioșilor. Ea este chemată să se implice activ în problemele reale ale vieții.

III.2. Importanța și rolul religiilor la începutul celui de-al treilea mileniu

Datorită puterii religiei de a legitima puterea laică, în multe țări ea a devenit o componentă foarte importantă a culturii politice. Pretizând că se afla deasupra lumii pământești, se spune despre religie că mai degrabă oferă decât primești legitimitate. Acest lucru se observă foarte bine și clar în istoria poporului nostru. Marile evenimente social- politice ale poporului roman care i-au marcat existent au fost încununate și legitimate de evenimentele religioase și bisericești (de exemplu, înființarea statului feudal Țara Românească la 1330,a fost recunoscută în anul 1359 oficial de catre Imperiul Bizantin și Patriarhia Ecumenică prin înființarea Mitropoliei Ungrovlahiei. Este adevarat că statele comuniste au încercat să construiască o politică din care religia sa fie eliminată. Atunci în construcția socialismului religia nu avea nici un rol și nici în formarea omului nou, fiind doar ,,un atribut al celor nefericiți care erau fortați să înfrunte fărădelegile capitalismului”. Dar în ultimul deceniu al secolului XX fostele state comuniste din estul Europei au permis official exprimarea tradițiilor religioase în legatură cu care comunismul a eșuat în efortul sau de a le elimina.

Însă simultan cu renasterea ortodoxiei în România și în republicile slave are loc și renasterea Islamului, traversând Asia Centrală, prin aceasta urmarindu-se reafirmarea identităților suprimate vreme de decenii de catre Moscova. De fapt redesteptarea globală a religiei în adevaratul sens al cuvantului s-a produs în a doua jumatate a secolului XX când modernizarea economică și socială a devenit globală. Împortanța religiei este evidențiată astăzi într-un mod dramatic prin resurgența Islamului, ale cărui mișcări fundamentaliste se propaga cu o viteză uimitoare, deoarece se pare că el raspunde aspirațiilor umane și nemulțumirilor față de societatea contemporană. Aceasta este o problemă foarte delicată cu care societatea europeană contemporană se confruntă, chiar și în contextul în care Uniunea Europeană se extinde. Prezența din ce în ce mai simțită a islamismului constituie pe langa pluralismul și sincretismul religios si raportarea acestora la adevăr o problemă ce trebuie abordată cu foarte multă seriozitate de catre Uniunea Europeană. Abordarea acestei probleme trebuie făcută cu multă competență, dar și cu delicatețe și sensibilitate pentru că este vorba de întâlnire dintre civilizații și culture diferite, exprimate fiecare prin sensibilități specifice care nici nu trebuiesc stârnite dar nici neglijate. Nu trebuie uitat faptul ca specificul fiecaruia dintre cele trei religii – crestinismul, iudaismul și islamismul cu care Europa se confruntă, este monoteismul care reprezintă factorul lor de coeziune și că toate trei sunt de sorginte avraamică. Se impune deci ca in Europa să apară dialogul interreligios și mai ales dialogul cu toți oamenii, nu numai cel ecumenic și interconfesional, care deja a devenit tradiție.

În general religia este relevantă în orice fel de conflict întru-cât ea vorbeste de viață și moarte, de război sfânt sau război drept. Indiferent de spațiul geograpfic, în epoca contemporană, religia este o prezentă vie în viața umanității și putem spune că și în spațiul Uniunii Europene se manifestă, deoarece creștinismul este o componentă importantă a identității europene. Deci asupra continentului European crestinismul și-a pus amprenta. Caracteristică dominantă a Europei este cultura și spiritualitatea care sunt de sorginte creștină și poartă amprenta eclesiatică. Nu este mai putin adevarat că lumea occidentală secularizată este plină de contradicții. Ateismul și raționalismul se situează pe poziții solide, la fel ca și secularizarea care specifică că în societatea occidentală religia își pierde din importanță avută în trecut în funcționarea sistemului social, dar nici legiferarea și generalizarea dreptului la credință nu sunt minimalizate. De asemenea în fostele state comuniste, unde încep să se edifice societăți democratice, prin lege este garantată libertatea de credință și în mare parte este respectată în viața socială. Putem afirma că extinderea democrației în Răsărit și a economiei libere cu tehnologie avansat a indus în acelasi timp și un model de societate european, în care problema religiei și a credinței nu mai este abordată ca ,,afacere de stat”. Tocmai de aceea tensiunile și conflictele religioase din spațiul european greu se pot transforma în ciocniri violente sau armate. Aceasta înseamnă că atunci când religia se manifestă liber, ea devine un element important de stabilitate care nu trebuie niciodată ignorat sau neglijat.

Rene Remound numea o ,,secularizare amiabilă” modul în care Europa construește în present relația cu religia. În locul separației radicale dintre opinia religioasă ce aparține spațiului privat și puterea politică, în sfera nevazutului și cea a vizibilului, apare o viziune nouă potrivit căreia distincția domeniilor de competență nu înseamn și irelevanța lor reciprocă. Deci aceasta înseamnă că religia nu mai legitimizează politicul iar statul în egală măsură își asumă o neutralitate față de credințele religioase, ceea ce nu împietează cu nimic și nu este echivalat cu a nu recunoaste sau valorifica în spațiul public a rolului religiei. Se pune întrebarea: Cum gândim acest? Ce rațiune ne determină să-l recunoaștem și mai ales sa-l încurajăm? Într-o societate ce anume justifică prezența religiosului, după cum spune Marcel Gauchet, se articulează deliberând asupra ei fără a se referi la ceea ce o trancende? Cu toate că religia este astăzi un fenomen și un process dinamic de necontestat și celebra expresie a scriitorului Andre Malraux ,,secolul XXI va fi unul religios sau nu va fi deloc’’ confirmă faptul că aduce un reviriment al religiilor, fără precedent, se asistă și la o redimensionare a conștiinței de sine a religiilor în spațiul în care acționează. Astăzi în Europa se propune în baza libertății noi religii și noi secte care contestă din ce ăn ce mai mult valoarea și legitimitatea vechii religii creștine.

Privind cu luciditate fenomenul religios contemporan la nivel global vom înțelege că astăzisituați de pluralism religios presupune o competiție a religiilor, pentru că fiecare consideră cădeține adevărul și astfel tind să prevaleze asupra altor religii. În acest caz nu mai putem vorbi de funcția de coeziune socială a religiei. Deci ăn aceasta situație de pluralism, religia își pierde funcția de integrare și poate genera chiar stări de tensiune în anumite situații. Există astăzi inițiative concrete de a construi, care țin cont de ponderea civilizaționala a religiei, de solidaritatea regională, care au scopul de a asigura stabilitate și cooperare. Orice proiect politic dacă se derește a fi realist este obligat să dialogheze cu credințele religioase tradiționale, care au alcătuit defapt profunzimea unei societăți, indiferent de sensul deciziilor sale ulterioare. Așa ajungem la argumentul istoric al revelației religiei, chiar dacă actuala Constituție Europeană nu a inclus în preambul referințe la ,,rădăcinile creștine’’. Europa nu are voie să nu-ți recunoască originea istorică, ea datorând creștinismului pricipiul de unitate (observant foarte bine în mileniul I), dar și actuala divizare confesională, căci s-a făcut vorbire de mai multe Europe religioase, fiecare raportându-se in felul său la modernitate. Așadar religia reprezintă factorul determinant, care este present în toate relațiile vieții. Apartenența la credința în Dumnezeu, statele europene și-au afirmat-o în textul Constituțiilor proprii. Unele state care se numesc laice au precizat în Constituțiiloe lor mosștenirea religioasă. Relațiile juridico-religioase care se refeăa la Bisericile de stat si laicitate, neutralitate și cooperare, cuprind un spectru mai larg, dar acesta se datorează imanentei diversități existente în țările comunitare. Un exmeplu în acest sens este Franța care deține 7 sisteme legislative religioase diferite, ale căror particularități le intâlnim în Alsace-Moselle, în Guyana sau în La Mayotte. Regatul Unit nu poate să nu țină cont de cerințele regilioase ale Angliei și Scoției, apoi să continue cu cele ale Irlandei de Nord, ajungând până în țara galilor, și altele. Gracia are un statu aparte în Sfântul Munte Athos, iar Germania prezintă particularități specific fiecărui land. În unele țări comunitare se acordă o mare atenție factorului religios, încheindu-se tratate între stat și respectivele comunități religioase.

Diversitatea aceasta care există în statele Comunității Europene se află într-o mișcare permanent. Această mișcare tinde spre convergență deoarece într-un anumit sens sistemele legislative religioase din Europa, converg. Relațiile și legăturile dintre Stat și Biserică în Anglia sunt prezentate sub fosrma unei destinderi ce caracterizează relația dintre cele două instituții. Schimbările din Germania au vizat aspect si prebleme diverse cum ar fi juristdictia bisericească, predarea religiei sau statutul diferitelor asociații. Structure care s-au situate initial pe poziții antagonice dovedesc acum o forță de cooperare impresionantă. Se observă acum o convergența spre autodeterminare a elementului religios, însă tot atât de bine și o alta în sensul colaborării dintre comunitățile religioase și stat.toate încercările de a marginaliza religia, de-a lungul istoriei, au eșuat în statele comunității europene, deoarece s-a încercat o perceptive greșită, considerându-se religia un fenomen social ca oricare altul. În viața publica pretutindeni, problemele religioase dețin un loc special deosebit.

Societatea civilă al cărui model estecentrat pe idea de stat, nu poate să asimileze în modul cel mai potrivit posibil, religia în unicitatea ei. Datorită acestui infinitum internum este impiedicată încercarea de mediatizare permanent a elementului religios și i se atribuie acestuia sfere limitate și particulare de interes. În Uniunea Europeană, sistemele legislative converg și în ceea ce privește fixarea sarcinilor viitoare, deoarece au la bază, ca fundament libertatea de coștiință. De aceea într-o libertate religioasă recunoscută, trebuie să se bucure de un loc corespunzător și religia. În măsura în care se poate lipsi de religie pentru transmiterea rădăcinilor ei culturale – dacă se derește a fi cu adevărat europeană, tot așa îi este îngăduit și Uniunii Europenesă minimalizeze rolul religiei la cel de simplu furmizor de valori. Pentru stat, religia nu este o ancilă in ethicis. Religia nu este nici paravanul folosit pentru diferite interese religioare și economice și nici ,,muzeu’’ cultural – istoric al Uniunii Europene. Ea trebuie să aibă in Uniunea Europeană, un loc propriu și un rol deosebit pentru realizarea libertăților oamenilor. Misiunea ei este de a asigura o viață împlinită oamenilor. Pentru a da suflet Europei trebuie trezită conștiința identității religios-spirituale ai europenilor occidentali, garantarea existenței personale și demnității proprii, ajutarea lor pentru a redescoperii sensul existenței prin redeschiderea perspectivei transcendentului precum și indicarea țintei spre care trebuie să se îndrepte. La ora actuală în Occidentexistă o criză profundă de natură religioasă și culturală, oamenii sunt bulversați și dezorientați din punct de vedere spiritual deoarece libertatea este înțeleasă ca libertinaj și consumism iresponsabil, relativizând rațiunea, științele și valorile perene și mai ales că trăiesc într-un pluralism religios multicultural.

Religia trebuie impusă de către Uniunea Europeană în dimensiunea ei instituțională. Dacă va ignora acest lucru înseamnă că defapt contestă aspectele esențiale ale vieții cetățenilor ei. În cadrul instituțiilor religia există cu viața ei specifică, iar Uniunea Europeană este obligată să respecte acest lucru. Uniunea Europeană trebuie să răspundă în mod corespunzător nevoilor populației ea fiind garantul principiilor democratice. Așadar, lucrul este valabil atât pentru nevoile religioase ale oamenilor cât și a instituțiilor. Ea trebuie și are obligația de a intra în dialog oficial cu Bisericile și comunitățile religioase. Deschiderea dialogului presupune respectarea unor drepturi comunitare primare și secundare. Uniunea Europeana nu poate să nu țină seama de situația juridică a Bisericilor. Cinstruirea unui sistem legislativ religios european trebuie să aibă ca fundament respectarea sistemelor din fiecare țară a comunității, iar acesta se poate realiza prin conlucrarea cu membrii desemnați de toate Bisericile. Dar Bisericile europene dețin drepturi de suveranitate și nu există în mod izolat. Aceste drepturi de suveranitate sunt și rămân în relație cu alte îndatoriri ce vizează bine comun. Însă acest lucru presupune să se țină seama de religie, de nevoile religioase ale omului contemporan din Uniunea Europeană. Uniunea Europeană trebuie să țină cont mai mult ca înainte de ceea ce reprezintă religia în sine , pentru că religia poate devenii factorul ei de coeziune și stabilitate, care să-i asigure dimensiunea verticală de spiritualitate.

III.3. Importanța și locul bisericii creștine în construcția europeană

Biserica are un rol important în construcția europeană ținând cont de calitatea acesteia de continuatoare fidelă și autentică a Cinzecimii primare. Tezaurul liturgico-sacramental pe care ea îl aduce este de neprețuit, pe lângă experiența si duhul nou al vieții crștine ce a fost păstrat între continuitatea neîntrerupă cu Biserica primară și într-un dialog permanent cu istoria timpurilor prin cele doua dimensiuni teologice verticalăa și orizontală, dimensiuni ce i-au asigurat un continuu echilibru. La nivel mondial, rolul Bisericii în aceste vremuri de schimbări majore trebuie să fie înțeles în funcție de Crucea lui Iisus Hristos, care ne face să fim responsabili de faptele noastre și care în aceeași măsură ne imprimă disponibilitatea de jertfă. Învierea Domnului Iisus Hristos ne dă speranța învierii noastre. Cincizecimea care se trăiește de fiecare dată la Sfânta Liturghie euharistică și Înalțarea lui Iisus Hristos ne dă perspectiva ridicării din starea de păcat în care ne aflăm. Înainte de toate acestea este misiunea comunității, o misiunea de comuniune, deoarece comunitatea trebuie săa reflecte dragostea. Mântuitorul ne îndeamnă: ,,Să vă iubiți unii pe alții…Întru aceasta vor cunoaște toți ca sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste între voi ’’(Ioan 13,34).

Pentru ceea ce Uniunea Europeană doresște să fie astăzi, un exemplu foarte bun îl constituie Istoria Bisericii. La progresul moral și spiritual al popoarelor Biserica a contribuit din plin, ea a devenit o adevărată mama a lor. Biserica întotdeauna s-a identificat cu nazuințele neamului pe care l-a slujit, luând parte cu mijloace specifice, la lupta de eliberare socială sau națională. Ea a contrubit din plim la formarea și consolidarea conștiinței naționale, la progresul și fericirea popoarelor la care a fost trimisă. Ortodoxia reprezintă biserica una care se manifestă în deplinătatea ei, într-o plinitudine a bisericii locale. Biserica locală asimilează în identitatea ei elementele specifice națiunii culturii și lin=mbii poporului respectiv. Dumnezeiasca revelație și botezul creștin nu s-au dat cu scopul uniformizării creației și a suprimării varietății naturale și istorice a omenirii. Botezul creștin șterge doar păcatele celui botezat și nu identitatea etnică a acestuia. Viața ne demonstrează că după mai multe veacuri de la îmbrățișarea creștinismului diferite popoare n-au încetat a fi ceea ce au fost la ănceput – comunități uname distincte prin naționalitate, limbă, simțire, cultură și tradiție specifică.

Astfel, ființa unamă devine universală și trăiește universalitatea atât temporal cât și spatial, fiind interesată și în același timp se roagă pentru întreaga lume și întreaga creație, care a fost binecuvântată de Dumnezeu Creatorul, Stăpânul, Pantocratorul și Proniatorul. Universalitatea creștină nu este numai o unificare a lumii dar și drumul către această lume, adică spre Împărăția lui Dumnezeu care este veșnică. Este foarte elocvent și mai ales relevant pentru idea universalității și unității însuși mesajul liturgic în a cărui conținut ne rugăm: ,,Pentru pacea a toată lumea, pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu biserici și unirea tuturor…’’; ,,Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim’’; ,,Beți dintru Acesta toți, Acesta este Sângele Meu, al Legii cei noi, Care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea pîcatelor’’; ,,Unirea credinței șiîmpărtășirea Duhului Sfânt cerând, pe noi înșine și unii pe alții și toată viața nostră lui Hristos Dumnezeu sa o dăm’’. Citatele acestea fac referiri și trimiteri către unitatea eclesiologică, liturgică și euharistică a persoanei, a neamului și popoarelor Care-L preamăresc ca Domn și Stăpân pe Mântuitorul nostrum Iisus Hristos. ,,Veniți toți credincioșii să ne închinăm sfintei Învierii lui Hristos, că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea’’; ,,Pace lumii Tale daruiește, bisericilor Tale, preoților și la tot poporul Tău’’; universalitatea afirmându-se la slujba vecerniei pentru că ,,văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gatit-o înaintea feței tuturor popoarelor; lumen[ spre descoperirea neamurilor’’.

Așadar, unitatea creștină se realizează pe pământ dar se continuă și se desăvârșește în cer. Realitatea cerească este prefigurată de biserica lui Hristos care este tipul ,,tipul și icoana întregii lumi’’, după afirmațiile Sfântului Maxim Mărturisitorul. Globalizaea în relație cu universalitatea creștină pare să fie o traducere a universalității care caracterizează Biserica creștină împlinită prin Domnul Iisus Hristos. Înțelegerea sau percepția privin globalizarease dovedesc a fi contradictorii. Datorită faptului că este un fenomen complet și variat pentru unii reprezintă o posibilitate de dezvoltate economică și prosperitate, unificată într-un system mondial și răspândit ca model unic de acțiune și gândire. Dar pentru unii reprezintă un fenomen care este promovat de noua ordine mondială și care duce la transformarea în mase de indivizi, a popoarelor, iar punctual culminant este relativizarea și anihilarea omului ca persoană. Societatea mondială nu se poate construi asimilând și omogelizând oamneii, ci înălțând pe aceștia la demnitatea persoanei, prin descoperirea chipului în Dumnezeu, deschizând astfel realitatea și autenticitatea din oameni. Aceasta trebuie să știe omul contemporan. Până astăzi Europa a fost întemeiată pe interese economico-financiale și politice, încercând să facă față nevoilor primare ale ,,omului contemporan’’, însă fără a face să dispară tensiunile, conflictele și crizele. Conform piramidei lui Maslow acesta este nivelul cel mai de jos al nevoilor umane, desigur important dar insufficient și incomplete. Apoi urmează nivelul second, cel intelectual, care și el este necesar. Deși este imperfect și nedesăvârșit răspunsul Europei este și pentru acest nivel prin circulația de idei prin cu ajutorul mass-mediei. Este însă nevoie de creerea nivelului superior, adică metafizic și spiritual duhovnicesc, nivel ce are menirea de a le identifica și ilumina pe cele infirioare. ,,Tecentrismul’’ și ,,Prosopocentrismul” pe care îl propune creștinismul, fără acest nivel va rămâne fără ecou, iar persoana umană devine victimă. Fară acesta omul se vede determinat și constrâns obedienței și slugărniciei nedemne, față de o societate impersonală sau în contrapoziție cu acesta. Tocmai pentru aceea omul european are nevoie de propria personalitate, de o identitate care să fie bine conturată și care să-i remarce și evidențieze ăntreaga valoare, deoarece el creează Europa și nu Europa îl creează pe el. Omul creează Europa pentru sine și pentru generațiile viitoare. El trebuie să aibă o contrubuție și un aport substanțial pentru consolidarea și unificarea familiei umane, chiar și europeană pentru că religia unității este creștinismul și reprezintă fraternitatea și iubirea în Domnul Iisus Hristos. Așa cum a fost comunismul o înșelare și o dezamăgire și Europa poate devenii același lucru fără Iisus Hristos. O Europă cu Hristos ar fi o ,,utopie…adevărată și fericită!…’’.

Bierica în contextual European actual își evidențiază tot mai mult rolul de dimensiune coagulantă, prin comuniunea și iubirea în Domnul nostrum Iisus Hristos. Modelul unității creștine transpare din scopul și dorința Bisericii de a constitui comuniunea deplină care nu este absorbire ci comuniune în adevăr și dragoste. Această cale nu are alternativă: este calea bisericii. Biserica având această imagine a credincioșilor din atâtea vremuri, neamuri și locuri, credincioși ce au fost uniți prin credința în Hrstos, trebuie să reprezinte pentru Europa și popoarele ei un puternic factor catalizator pentru unitatea acesteia.

Scopul Bisericii în această construcție europeană este de a aduna toți credincioșii în Trupul Domnului nostru Iisus Hristos și de a-și extinde Cincizecimea asupra tuturor, respectând în același timp diversitatea proprie, pentru că această diversitate nu desființează unitatea ci chiar o îmbogățește și o întărește. Acest lucru l-a arătat Cincizecimea în decursul istoriei. Așadar putem spune că Biserica nu reprezintă o realitate închistată și nici închisă în ea însăși ci este trimisă în lume și este deschisă lumii. Posibilitățile care se creează îmtr-o Europă deja unită, care își lărgește granițele penru îmbrățișarea culturilor și popoarelor din centrul și răsăritul continentului reprezintă o provocare pentru Răsărit și Apus ai căror creștini sunt chemați împreună s-o întâmpine. Cu cât creștinii vor fi mai uniți în mărturisirea și cunoașterea Unicului Dumnezeu cu atât vor da mai multă consistență, expresie și spațiu sufletului creștin al Europei, demnități, sfințeniei vieții și drepturilor fundamentale ale persoanei, solidarității și dreptății, reconcilierii, pacii, valorilor familiei și apărării ecoteologice a creației. Întreaga Europă are nevoie de bogăție culturală care trebuie creată de Creștinism și mai ales în Creștinism. Creștinismul a unit pe cei care erau de limbi și etnii diferite printr-o înțelegere comună duhovnicească. Tot el i-a învățat limba iubirii, limba care trebuie să o învețe în Uniunea Europeană toți cetățenii. Deși vremea Războiului Rece a trecut, trebuie ca ei să înțeleagă că doar împreună și rămânând împreună, indiferent cine sunt, este o necesitate din punct de vedere al supraviețuirii Uniunii Europene și chiar a întregii planete.

III.4. Despre viitorul educației religioase în cadrul Uniunii Europene de la începutul celui de-al treilea mileniu creștin

Scopul învățământului rezidă în a comunica cunoștințe și a crea deprinderi în direcția folosirii lor, în cadrul unei profesii. Scopul învățământului religios constă în instrucție, adică în comunicarea unui adevăr religios și în educație, ceea ce înseamnă exercitarea în deprinderea formelor de trăire religioasă. Scopul educației religioase constă în formarea caracterului religios, moral al omului. Nu se poate face educație fără instrucție, fiindcăînvățarea înseamnă cunoaștere. La rândul ei cunoașterea rămâne fără finalitate dacă nu este aplicată în viață. Aici sunt două probleme importante, care sunt prezentate sub forma următoarelor întrebări:

Cui revine responsabilitatea sau controlul educației religioase în școlile de stat?

Care este conținutul educației religioase?

Abordarea educației religioase, în multe țări este situată între oferta educațională catehetice și asigurarea informației cognitive. O perioadă mare de timp societatea a fost puternic animată atât de gândire religioasă dar și de vitala prezență a bisericilor. În zilele noastre apar două abordări care sunt oarecum opuse. Prima abordare presupune concentrarea asupra componentei confesionale a educației relogioase, care presupune redefinirea educației religioase ca formă de mărturie (trebuie precizat faptul că mărturia în Istoria BisericiiOrtodoxe Române a fost unită mereu cu diaconia și liturghia, devenind de cele mai multe ori, martoriu, în cele din urmă, adică jertfire de sine. Aceasta arată că nu se poate să existe mărturisire care să nu presupună răspunderea jertfelnică. Indiferent care este contextul în care a fost facută). Cel care predă religia, profesorul de religie este un martor al credinței sale. Abordarea aceasta devine problematică datorită a două motive. Primul se referă la ruptura existentă între religie și celelalte discipline de învățământ. Caracterul incognitiv al educației religioase (cel puțin așa susțin unii) izolează atât materia cât și profesorii respectivi viața și activitatea obișnuită din școală. Al doilea motiv se referă la aspectul mărturiei religioase într-o sicietate secularizată, în care pentru a avea succes, mesajul religios trebuie să fie un exemplu viu transmis de profesorul de religie. A doua abordare presupune scoaterea în evidență a caracterului cognitiv al educației religioase. Astfel religia devine ca orice materie ce nu diferă cu nimic față de celelalte care se predau în școală, producând indiferentism și absenteism. Această concepție este negativă, deoarece religia nediferind cu nimic față de celelalte materii, eficiența și finalitatea educației religioase nu sunt de așteptat. Pentru o educație religioasă modernă care să includă o colaborare strânsă între învățământul religios și organele de stat, trebuie să existe două lucruri:

O politică de stat modernă privind învățământul religios;

Un dialog matur al celor doi factori, dar și interreligios.

Fundamental și temeiul asupra cărora se sprijină lecția de religie, este Iisus Hristos, Mântuitorul și Reînnoitorul lumii. De aceea și duhul ce trebuie să caracterizeze lecția de religie în deosebi lecția de morală creștină, este duhul libertății și reînnoirii în Hristos. Aici trebuie obsevat că scopul lecției de morală creștină este foarte clar formulat în programa analitică a clasei a III-a de liceu, unde se afirmă că e ,,îndrumarul tînărului om de a accepta în mod liber chemarea lui Dumnezeu de a trăi printr-o cunoaștere conștientă viața în Hristos în spațiul Bisericii și Tradiției Ortodoxe…’’. totuși materialul prezentat în carte prezintă unele neajunsuri. Principalul fundamental, pentru oapreciere corectă a morale creștine, este cel formulat de Apostolul Pavel, care spune: ,,Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva’’. Omul este înrobit și condus la impas, de către hedonism și imoralism, care nu îl eliberează pe om ci îl conduc către o stare existențială fără ieșire. Acest fapt poate fi cunoscut de către elev într-un mod foarte ușor numai dacă învață cum să așeze concepțiile într-o perspectivă mai vastă și să le controleze pron criteriul timpului. În general prin intercalarea variabilei timpului cu temele (subiectele) morale și sociale din această perspectivă morala creștină din liceu trebuie să fie dominant.

La această vârstă elevii pot și chiar vor să se simtă la un nivel din ce în ce mai înalt. Tocmai pentru acest fapt lecția trebuie să aibă o alcătuire teoretică foarte îngrijită. Pentru dezvoltarea interesului lor în ceea ce privește lucrul social trebuie dat o amploare din ce în ce mai mare dimensiunii sociale a credinței creștine, dimensiune ce devine revelatoare pentru soluționarea problemelor sociale contemporane. ,,Aici trebuie notat faptul că e necesar și o clarificare a credinței vis-à-vis de falsificările ei conștiente sau incoștiente de către creștini sau de cei din afara creștinismului. De aceea trebuie să o studiem mai bine și de obicei nu este prezentată atât de bine ce aceea ce-i fac propaganda ostentativ. Încă e nevoie să se aibă în vedere interpretările diferite ce i le dau și în genereal și Creștinismului teoriile moral-sociale actuale, ce circulă între tineri’’. Treebuie spus că de fapt este necesar un material auxiliary specific profesorilor. Atunci va exista și informarea care este specifică și îl ajută pe professor să prezinte desăvârșit material lui, confruntând cu success problemele ce le analizează. Toate obiceiurile specifice noii generații sunt cultivate în cadrul celei anterioare. Așa se formează conștiința morală colectivă specifică fiecărui popor, dar fiecărei noi generații a poporului. Conștiința aceasta colectivă se schimbă foarte greu.

Pentru ca în conștiința unei societăți să se producă o schimbare importantă trebuie să treacă cel puțin trei generații. Dar cum astăzi sunt excitații puternice pentru schimbări multe și intense, este normal și firesc ca să se creeze o situație instabilă de lungă durată, care este foarte greu de urmărit chiar dacă cineva își dorește acest lucru. De aceea a apărut o anumită prăpastie între generații, constatată în zilele noastre. Ca și viață de învrednicire universal a omului, viața creștină nu face altceva decât să îmbrățișeze fiecare element omenesc oriunde îl întâlnește. Pentru tineri creștinisnul devine respingător datprită încercării de a identifica tipuri și forme convenționale care să-l suplinească. creștinismul nu reprezintă o ideologie și el este deplinătatea adevărului și vieții. El este etosul omului desăvârșit în Hristos, în persoana Căruia omul își descoperă ,,propria măsură’’. E viața noul etos în Hristos. Adevărul care există în om și chiar în civilizația lui, în creștinism își găsește valoarea și poziția lui corectă. Pentru acest motiv morala creștină stă mereu deschisă pentru a primi și accepta tot ce este omenesc. Dar morala creștină se sprijină în tot acest demers pe omul adevărat ce s-a arîtat în Iisus Hristos.

Dintr-un alt punct de vedere dialogul interreligious înțelept și inteligentpresupune o acțiune ce trebuie să se desfășoare în etape sau trepte. Nu sunt suficiente intâlnirile și îmbrățișările cordiale între liderii religioși, ci este necesar să se realizeze un process complet, începând cu toleranța pasivă, apoi trecând prin cea activă și cu respect reciproc, ajungând la dragoste și comuniune iubitoare. Trebuie să recunoaștem că nu este un process simplu, dar trebuie să acceptăm ca nu numai noi putem crește în importanță ci și alții care pot avea același success sau chiar mai mare. Astfel, prozelitismul nu mai poate devein un delict, pentru că nimic nu îi justifică prezența. Pentru ca un stat să aibă o politică matură și înțeleaptă, el trebuie să fie caracterizat prin trei elemente:

Respectarea integrală a Convenței Europene a Drepturilor Omului;

Acceptarea libertății religioase individuale, inclusiv a dreptului de a recunoaște sau adopta orice religie, a dreptului de a-ți schimba religia sau de a nu fi deloc religios;

Alegerea ca politică de stat, a unui pluralism care să îmbrățișeze o gamă largă de drepturi religioase, căci acceptarea acestora este singura poartă spre o societate multiculturală sigură și încununată de succes.

Deci, religiozitatea fiind opusă profețiilor modernismului are nenumărate resurse care pot aduce echilibrul interior atât de dorit de omul zilelor noastre, care este bulversat de anxietate și îndoială, sau să-i umple golul sufletesc pe care nimeni și nimic nu îl poate umple, astfel el poate deveni motorul schimbării sociale. Provocarea celor credincioși este după cum spunea Mântuitorul nostru Iisus Hristos de a ,,înțelege bine vremurile’’ de ,,a ne lua crucea în fiecare zi’’ și de a fi gata sa-L urmăm, aducând mesajul Vieții, al Iubirii și al Adevărului unei lumi care este prea adesea lăsată pradă ideologiilor depersonalizate, de orice fel.

Importanța respectului identității și specificului cultural fiecărui popor sau națiune trebuie să fie conștientizată de Uniunea Europeană. Partea de nord a Europei este predominant protestantă, iar cea sudică este catolică și împreună manifestă trăsături semnificative și relevante pentru Uniune Eoropeană, dar li Biserica dispune de experiențe, posibilități și resurse noi. Fiind moștenitoarea tradiției patristice care este pătrunsă de tainele dogmelor trinitare și hristologice, Ortodoxia are o structură spiritual proprie fiind preocupată de realitățile vieții duhovnicești și chiar de raporturile ei inter și intraumane. Îndreptată către lume prin Întruparea Fiului lui Dumneze, Viața Sfintei Treimi Cea de viață dătătoare, a reușit să cultive în interiorul existenței create a lumii o viață nouă de conținut dumnezeiesc care este comuniunea. Această idee a comuniunii este îndreptată și spre exterior dar și interior. Din punct de vedere al aspectului exterior, acesta este găsit în însușirile și atributele Bisericii, așa cum este arătat în Simbolul de Credință niceoconstantinopolitan, sobornicitatea configurează și alcătuiește sufletul și trupul specific Bisericii. Termenul acesta care este folosit astăzi de Biserică redă în mod calitativ termenul de catolicitate, pe când biserica sobornicească (catolică și ecumenică) este cea care unește, adună și trăiește în comuniune.

Dialogul cu Islamul, din punct de vedere al politicii interne și externe este de mare importanță și el poate avea loc numai prin intermediul bisericilor creștine. Nici îndatorirea Germaniei față de iudaism nu trebuie trecută cu vederea la nivel european. Uniunea Europeană trebuie să gândească iarăși tema diversității religioase și a întâlnirii dintre culturi, și să respecte în același timp specificul bisericilor și comunităților religioase. Trebuie căutate și găsite soluțiile cele mai bune pentru a realiza un dialog între instituțiile și religiile europene. Ecumenismul realizat de Uniunea Europeană, prin constrângere, ori prin dirijarea acestuia, nu ar fi în consens cu principiul libertățile religioase (revendicat de Legea nr.489/2006 privind ,,Libertatea religioasă și regimul general al cultelor’’ din România) și al dreptului la autodeterminare al comunităților și bisericilor religioase. Cu alte cuvinte statele comunitare printer care se numără și România (prin noua lege a cultelor) au reușit să-și reglementeze raportul cu bisericile, religia și comunitățile religioase din punct de vedere constitutional: regatul Unit al Marii Britanii, Franța, Spania, Damenarca, Italia, Germania, Austria, România, etc. De aceea se cuvine ca și Uniunea Europeană să facă același lucru. În aceasta constă răspunderea Uniunii, forța ei integratoare, viitorului ei. Întregul sistem legislativ european, în aceste condiții trebuie să se dezvolte într-un respect făță de religie. Constituția europeană trebuie să conțină ca și o normă a acesteia obligația de a garanta și proteja libertatea religioasă. Pentru un sistem legislativ în Uniunea Europeană, aceasta trebuie să constituie primul pas, deoarece libertatea religioasă este o temă majoră în societatea contamporană. Drept urmare pentru toate acestea din partea Bisericii este necesară ,,o reflexie teologică profundă privind legătura dintre etică și politică, dintre spiritual și social, dintre național și universal, dintre local și global, dintre urban și rural. O atenție deosebită trebuie acordată reflexiei comune privind natura și finalitatea libertății, precum și asupra relației dintre libertatea individuală și solidaritatea socială…’’. în perioada comunistă foarte mult ne preocupa întrebarea – cum să dobândim libertatea? Astăzi trebuie ca permanent să ne întrebăm ,,Cum să folosim libertatea?’’ mai ales pentru a deveni mai umani și pentru a promova și apăra umană, create după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Viața omului reprezintă pentru Biserică nu doar o dimensiune istorică sau temporală, ci mai ales una eterna, perenă, veșnică. Mântuirea sau viața veșnică depinde de faptele noastre pe care le-am săvârșit de-a lungul istoriei și acestea în raport cu semenii nostril. Pentru aceasta libertatea de acțiune are o consecință terestră sau socială dar în același timp și un spiritual transcendentă sau eshatologică, care are scopul de a menține în corabia duhovnicească, bisericească ce ne poate duce la limanul veșniciei în Împărăția Cerurilor.

Capitolul IV. RELIGIA – FACTOR DE STABILITATE SAU SURSĂ DE CONFLICT?

Spiritualul zilelor noastre se caracterizează prin dinamică, vitalitate și diversitate. Excesul poate însemna și confuzie, iar atestarea provoacă uneori reacție adversă. El este principiul de unitate – comuniune și înțelegere, factor de divizare, sămânță de antagonisme și de rupturi: cultivarea ecumenismului din zilele noastre întreține conflicte religioase, care sunt ca și desprinse din altă epocă, prin conflicte rasiale sau etnice, păstrând totdeauna un fir religios. Duhovnicescul este principiul de mișcare, de speranță, de progres, obstacol și rezistență în fața schimbării fiind considerată deicidă hotărârea catolică, care culminează cu jumătate de secol de ani modernism, a apărut ca simbol izbitor. În zilele noastre sunt evocate: fundamentalismul protestant (Regatul Unit al Mării Britanii și Statele Unite ale Americii), tradiționalismul catolic și integrismul musulman (Orientul Apropiat și Mijlociu, Europa și America).

Analizarea religiei înseamnă examinarea unui tablou care nu se poate reduce la câteva considerații lămuritoare, dar care se apreciază prin dominarea pe pământ de secole.

De 25 de ani, cercetările ce s-au făcut în domeniul strategiei arată că există unele modele de comportament ce reies din condițiile cultural-religioase.

Realitatea lumii moderne ne îndeamnă să credem că, pe lângă factorii politici, economici și militari, factorul cultural și cel cultural-religios, au avut si au un rol important în actuala configurație a mediului global de securitate. Acțiunile factorilor politici, economici și militari pot fi impuse relativ ușor în ceea ce privește factorul cultural-religios, acesta este dificil de evaluat, din pricina caracterului său care este dat de ansamblul de idei, mentalități și filosofii care aparțin unor culturi și civilizații diferite.

Este inevitabil să ne întrebăm de ce religia care înseamnă iubire, dragoste, toleranță respect față de aproapele, are posibilitatea de a fi, în unele cazuri, generatoare de conflicte. Religia este o formă de exprimare a identității colective, dar care poate fi și purtătoare a unor germeni agresivi. Atunci când agresivitatea care opune o comunitate alteia, se combină cu vulnerabilitatea umană și cu voința de a securiza supraviețuirea, reiese un potențial de violență, care este mult mai mare când se combină cu identitatea etnică sau cu naționalismul.

Religia cauzează război? Într-un studiu realizat de David Martin, acesta arată că

responsabilitatea religiilor ca generatoare de conflicte ar trebui să fie reconsiderată și definită ca topos cultural, o reminiscență a luptei dintre creștinism și secularizare. Crawford și Lipschutz susțin în lucrarea lor The Myth of „Ethnic Conflict”, că violența nu este altceva decât o consecință directă a globalizării, care a dus la transformări structurale în toate domeniile.

Instituțiile statului pot să legitimeze relevanța politică a identității culturale și să canalizeze conflictul cultural în direcții care pot servi armoniei sociale, sau pot pune pază relevanței politice a identității culturale și atunci aceasta se va transforma în violență. Puterea politică și economică este cea care conferă sustenabilitate și suport statului și face ca orice potențial conflict cultural să se mențină în limite pașnice. Când instituțiile statului sunt slabe, liderii politici sau de opinie, pot polariza populația în jurul identităților culturale sau pot transforma identitatea culturală într-una politică.

Factorii care întrețin, agravează și stimulează conflictele cu caracter religios sunt instituții politico-administrative influente, corupte, slabe, nefuncționale și cu un grad slab de materializare a coerenței social-economice.

Factorul religios a început să fie luat serios în considerare atunci când se dezbat temele majore privind securitatea și stabilitatea locală, regională și chiar cea globală. O mare importanță se acordă monitorizării permanente a zonelor de conflict, se întocmesc prognoze privind evoluția evenimentelor, se evaluează impactul pe care îl are un conflict asupra securității naționale, regionale și internaționale pe termen scurt, mediu și lung, iar actorii internaționali cooperează pentru cooperare reciprocă și coordonarea planurilor și a programelor de acțiune.

Cu toate că aceste măsuri sunt absolut necesare, considerăm că ele trebuie diversificate și amendate. Sistemul de securitate internațională nu poate preveni și gestiona într-o manieră exclusivă și absolută conflicte și tensiuni a căror forță se constituie din credințele și aspirațiile spirituale ale factorului uman implicat. Cunoașterea aspectelor religioase care stau la baza acestor conflicte, precum și a modalităților prin care religia poate deveni promotoare a valorilor umane, a securității internaționale și a păcii.

IV. 1. Starea conflictuală a etniilor religioase

Când religia se asociază cu politica și cu naționalismul extremist se generează conflicte sângeroase în diferite zone ale lumii: Caucazi, Balcani, Orientul Mijlociu și Apropiat și Extremul Orient. Una din cauzele care generează această stare de fapt este că statele mici, care și-au dobândit independența în perioada interbelică și postbelică își reafirmă acum identitatea națională, iar religia este un bun fundament pentru a susține identitatea lor.

Dacă privim o hartă a religiilor, constatăm că aceasta a fost relativ stabilă de-a lungul secolelor. Civilizațiile majore sunt: occidentală, ortodoxă, latino-americană, musulmană, hindusă, budistă, iar principalele arii de conflict în epoca de după războiul rece apar acolo unde aceste civilizații se întâlnesc. Se identifică o frontieră de sânge între lumea islamică și cea neislamică, mai ales în spațiul occidental și se consideră că cele mai sângeroase conflicte din secolul al XXI-lea sunt cele rezultate din întâlnirea lumii occidentale cu islamul.

Este posibil ca civilizațiile să se împartă după criterii religioase, dar conflictele de astăzi au o componentă religioasă fără ca aceasta să fie exclusă. În zona Balcanilor există o frontieră între musulmani și creștini, însă elementele de limbă, autonomie și aspirație sunt mai puternice. Balcanii sunt o frontieră între Occident și Orient, la fel cum s-a cristalizat ea de la scindarea Imperiului Roman (395), trecând prin Marea Schismă (1054) și până la dihotomia Bizanț (lumea otomană). Sângeroasele conflicte etnice din zonele: fosta Iugoslavie, Kosovo și Macedonia nu pot fi disociate de cauzele istorice.

Afirmarea identității cultural-religioase într-o Europă a națiunilor reprezintă alt element

fundamental al închegării unei stări de securitate culturală, suplimentară securității social- economice. Fiecare cultură națională europeană vine cu contribuția ei la identitatea culturală a Europei și de aceea putem spune că aceasta se întemeiază pe diversitate, universalitate și unitate. Diversitate, deoarece cele 27 de națiuni sunt prezente în Uniunea Europeană cu particularitățile lor culturale distincte, unitatea, prin elementele comune care le unește, istoria comună sau moneda unică europeană și universalitatea, pentru că sunt deschise spre lume. Întărirea și garantarea securității culturale naționale, în condițiile unei reale deschideri spre cultura universală, încurajează procesele de afirmare a identităților individuale, închegând un mediu intern de securitate în care individul se regăsește în sistemul de valori al societății. Asigurarea securității individului întărește unitatea de voință și acțiune a comunității sociale și descurajează formele de înstrăinare culturală, care sunt baza multor forme de comportament antisocial (corupție, fundamentalism, crimă organizată, terorism și extremism).

Manifestarea vieții religioase pe plan intern, cercetătorii consideră că fenomenul etnico- religios din România nu ridică probleme grave, din categoria vulnerabilităților și riscurilor pentru securitatea națională. După Revoluția din 1989, România a fost spațiul unor tensiuni etnice care au degenerat în conflicte împotriva populației rrome sau violențele inter-etnice de la Târgu Mureș din 1990. Cauza acestora trebuie căutată în disfuncționalitatea instituțiilor statului și în lipsa lor de maturitate, la acel moment, de a acționa ca organisme ale statului de drept.

Riscurile de natură strict religioasă sunt foarte reduse, în special între marile Biserici creștine din România, dar și între marile Biserici și celelalte religii desfășurându-se o relație de cooperare ecumenică fructuoasă. Biserica Ortodoxă Română a reușit să contracareze orice tentativă de transformare a unor tensiuni etnice și inter-confesionale în conflicte interne, arătându-se tolerantă față de alte culte, și manifestându-și dorința de colaborare cu Bisericile creștine surori și celelalte religii. Astfel, Biserica și-a adus contribuția la transformarea României în spațiu internațional de securitate și stabilitate.

Noile secte religioase

În general stările religioase nu constituie un obiect de îngrijorare pentru societatea civilă sau pentru instituțiile statului. În ultimele decenii, lumea întreagă a fost cutremurată de câteva tragedii cărora le-au căzut victime membrii unor grupări apocaliptice, teroriste și fundamentaliste. În Statele Unite ale Americii, în anul 1993, 88 de persoane care erau adepți ai sectei apocaliptice Branch Davidians, dintre care 27 erau copii, au murit, unii prin sinucidere, iar alții în conflict cu forțele federale. În 1994 și 1997, 63 de adepți ai Ordinului Templul Solar s-au sinucis, în Canada, Elveția și Canada, din dorința de a ajunge pe planeta Sirius și a scăpa de o iminentă catastrofă apocaliptică. Din această cauză, cunoașterea punctelor specifice pe care se întemeiază grupurile religioase și a mecanismelor care conferă o aparență coerență mesajului este foarte importantă.

Secta Branch Davidians era o dizidență a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea și apăruse ca o reacție împotriva liniei moderate pe care o adoptase conducerea Bisericii față de problema Parusiei. Unele grupuri religioase sunt momite de un resentiment față de putere, de succes și bogăție care îi face să aibă o atitudine revoluționară față de societate în ansamblul ei, la fel ca secta Martorii lui Iehova.

Mulți cercetători sunt de părere că ele pot ajunge la comportamente deviante din cauza unei teologii deviate care se opune revelației divine, a unei structuri de autoguvernare, a manipulării exacerbate a individului. De exemplu, în Biserica Sfinților Ultimelor Zile, există o tendință de infiltrare în societate la toate nivelurile și în spatele ei se ascunde un risc de control și de destabilizare a instituțiilor publice în anumite cazuri.

Noile mișcări religioase sunt foarte bogate , deoarece ele dețin mari proprietăți, obțin profituri de milioane de dolari în fiecare an și desfășoară activități productive diversificate, în timp ce veniturile lor sunt scutite de taxe și impozite. Ele se folosesc de o mulțime de metode pentru a-și construi o entitate eficientă, deoarece ele își atrag persoane influente (jurnaliști oameni politici, istorici ai religiilor sau cunoscuți sociologi), care să le sponsorizeze conferințele științifice și chiar să ofere mici atenții în schimbul unui punct de vedere pozitiv. De obicei, ele își desfășoară activitatea din spatele unor asociații, a instituțiilor financiare care se alimentează din diferite surse sau a propriilor lor întreprinderi.

Tragediile pe care le-am invocat au marcat memoria socială și au reclamat clasificarea

acestora în categoria flagelului sectar chiar dacă opiniile sunt foarte disputate. O mediatizare mai slabă dar nu mai puțin tragică, se vede la adepții care ies traumatizați dintr-un grup și care mărturisesc suferințele cotidiene pe care ei le-au îndurat. Pericolul pe care îl reprezintă aceste grupări poate fi observat pe două nivele: pericole pentru societate și democrație si pericole pentru individ, rezultate din scopuri economice li politice ilegitime.

Trebuie precizat că ne situăm pe două planuri diferite. Aceste constrângeri ale individului sunt percepute ca atare numai din afară, de membrii societății civile care privesc totul în lumina drepturilor omului. Indivizii unei grupări religioase se situează benevol în planul credinței, iar pentru aceștia constrângerile sunt datorii sacre, adică posibilități de emancipare spirituală sau căi de mântuire, oricare ar fi riscurile la care se expun.

Unele dintre secte incită la pasivism refuzând serviciul militar sau votul (conduita

abstenționistă), iar altele amenință libertatea presei în măsura în care jurnaliștii sunt amenințați sau agresați, mai ales prin campanii juridice tracasate și alte metode legale. În unele cazuri ele aduc atingere ordinii socio-economice și cauzează prejudicii bugetului practicând evaziunea fiscală, spălarea banilor sau constituindu-se în false asociații. Una dintre cele mai dese acuzații aduse sectelor se referă la eforturile lor de a se infiltra în mediile influente, cum ar fi: politic, militar, economic, universitar, juridic, artistic, științific, pentru a-și asigura influența colectivă sau pentru a-și asigura aliați și protectori. În acest sens, sectele sunt percepute ca încercând să se camufleze, în spatele respectabilității religioase, obiective economice și politice ilegitime, care se referă la îmbogățirea elitei conducătoare și la stabilirea unei noi ordini mondiale.

În general, se poate aprecia că sectele prezintă un pericol pentru societate prin:

destabilizare mentală; dezechilibre financiare; ruptură față de mediul înconjurător; atingerea integrității fizice; înregimentarea copiilor; discursul anti-social; tulburări de ordin public; deturnare de fonduri; infiltrare în instituțiile publice. Ceea ce este dificil de controlat este aspectul multinațional al majorității acestor grupuri. Legislația este diferită de la stat la stat și este greu de realizat o investigație amănunțită și pertinentă până la capăt. „Aceasta înseamnă că o parte a necunoscutei ne scapă constant, și că nu este imposibil ca fonduri primite de la alte națiuni să fie reinjectate într-o manieră mai mult sau mai puțin legală în Franța pentru a ajuta o anume sectă”.

Nu trebuie să considerăm că toate sectele sunt periculoase, dar trebuie să ajungem la o bună cunoaștere a lor pentru a evita comportamentele deviante. Aceasta implică o reconsiderare a legislației actuale, o comparație și un schimb de experiență între țările considerate represive și cele laxe în materie de secte. În ceea ce privește situația actuală din România, este vorba de o adevărată invazie a sectelor, astfel încât, pe lângă celelalte culte recunoscute, au apărut noi mișcări, marea majoritate de proveniență străină, care nu au nici o legătură cu tradițiile spirituale ale poporului român. Pe lângă cele șaisprezece culte recunoscute de stat, au fost înregistrate trei sute optzeci și cinci de asociații și fundați religioase.

Grupurile religioase care activează în România pot fi împărțite în patru mari categorii: concepții și mișcări esoterice-neognostice, mișcări cu un fundament religios oriental; grupări și curente cu un caracter religios-filosofic și psihologic; ocultism și satanism. Există multe studii care se referă la cauzele proliferării noilor mișcări religioase și care apreciază că acestea încep de la eșecul secularismului și deplasarea, poate chiar deraparea sentimentului religios și ajung până la sistemul cerere-ofertă (marketig religios) pe piața religioasă, la care se referă sociologul Rodney Stark.

Conflictele religioase din România se pare că au fost mai puțin în atenția specialiștilor și a fondurilor în drept, probabil și din cauza insuficientei lor mediatizări. Cu toate acestea, lista lor este îngrijorătoare: Filea de Jos (Bistrița-Năsăud), octombrie 1991; Visuia (Bistrița- Năsăud), octombrie 1991; Turda, decembrie 1991; Margău (Cluj), februarie 1992; Ceaba (Cluj), iulie 1992; Tarsolț (Satu Mare) decembrie 1992; Hodac (Mureș), noiembrie 1993; Hopirța (Bistrița-Năsăud), ianuarie și iulie 1993; Salva (Bistrița-Năsăud), ianuarie 1994; Romuli (Bistrița-Năsăud) și Bicazu-Ardelean (Neamț), mai 1994; Pârâul Frunții (Neamț), august 1994; Breb (Maramureș), iulie 2004 etc., pentru a aminti doar o parte din ele.

În afară de conflictele și litigiile juridice cu greco-catolicii, mai mediatizate au fost unele

incidente dintre comunitățile ortodoxe și membrii unor grupări religioase venite să facă prozelitism în acele comunități.

Neînțelegerile au degenerat în conflicte din cauze diferite: de la dorința de a gestiona educația religioasă în școală și până la dorința de a acorda asistență religioasă în penitenciare sau armată, acolo unde minoritățile se plâng că nu sunt reprezentate. Instituțiile internaționale, mai ales Curtea Europeană a Drepturilor Omului sunt deosebit de receptive la doleanțele lor și ajung să impună statelor în cauză respectarea unor rezoluții care nu au nimic în comun nici cu tradiția, nici cu situația concretă a vieții religioase din acel stat. Astfel, în luna august a anului 2005, ca răspuns la o plângere depusă de un ONG la Consiliul pentru combaterea discriminării, Comitetul Helsinki a decis că prevederile referitoare la clerul militar din legea 195/2000 și acordurile dintre Ministerul Justiției și Biserica Ortodoxă Română, cu privire la asistența religioasă în penitenciare, discriminează minoritățile religioase. Ca urmare, la 17 februarie 2006, Ministerul Justiției a schimbat prevederile în cauză, noile reglementări prevăzând acces nerestricționat pentru toate religiile cunoscute și asociațiile religioase, în toate locurile de detenție, chiar dacă nu este solicitare expresă a deținuților, ceea ce favorizează în mod flagrant și deosebit prozelitismul. Administrația Națională a Penitenciarelor poate interzice intrarea membrilor unui grup religios în spațiul de detenție numai dacă deține dovezi că aceștia pun în pericol securitatea locului de detenție.

Astfel orice grupare poate să își facă prozeliți oriunde și nu se pot condamna doctrine, chiar dacă sunt nocive și aberante, ci doar atitudini și manifestări concrete.

Religia – generatoare de pace și securitate

Această realitate mobilă și controversată ne scapă continuu, la fel ca arta, ego-ul și conștiința. Se strecoară peste tot și-i cuprinde pe toți, reușește să trăiască pe pământurile cele mai ingrate, sub cerurile cele mai dezolante, adeseori în pofida celor mai ostile condiții. Specialiștii în istoria religiilor se resemnează greu în fața acestei situații, și totuși ultimul cuvânt nu le aparține: în acest domeniu ca și în altele, aceasta va rămâne totdeauna o realitate pe care nu o pot determina. A ști și a spune ce este și ce nu este religios nu poate fi o problemă academică. Realitatea zilelor noastre ne ajută să înțelegem că adesea aceasta poate fi mai repede una politică, o dezbatere socială relansată fără încetare, care admite nenumărate răspunsuri între două extreme: ce este adevărul religios și cine îl reprezintă și despre adevărata religie și cine o trăiește.

Religia, mai primitivă sau mai evoluată, Biserică, sectă, denominație sau cult, dacă nu este generatoare a păcii și nu se preocupă de securitatea adepților sau a membrilor societății în care ființează, are pus sub semnul întrebării statutul său de realitate sacră care face legătura omului cu Dumnezeu, pe verticală, pe de o parte, și a oamenilor între ei, pe orizontală, pe de altă parte, pentru ca să poată trăi în pace și securitate și să aibă deplină comuniune cu Divinul.

Conceptul de existență a marilor religii în doctrina lor

În societatea noastră modernă, orice poate da substanță unei expresii sau unei manifestări religioase. La o mai atentă analiză putem descoperi repede că orice religie este în mod ireductibil unică, prin comparație cu altele, dar că împreună ele oferă o cale excepțională de a intra în universul uman. Dacă religiile vin de la Dumnezeu și duc spre El – oricare le-ar fi numele și manifestările recunoscute de fiecare dintre ele – ele circulă printre oameni; sunt realități umane; fac corp comun cu istoria și vicisitudinile oamenilor, deci cu acea aventură fără seamăn pe care Leon Brunschvicg a numit-o progresul conștiinței.

O religie poate apărea în ochii adepților ei revelație și grație divină, ori ca răspuns la această chemare, credința de acțiune și gândire a adepților operează, la rândul ei, după acea construcție a omului și a funcțiilor sale împrumutate de la Creator, căreia Ignace Mayerson i-a atribuit toate dimensiunile.

Statutul public social și intelectual al unor asemenea construcții s-a schimbat în

societățile noastre avansate; acesta nefiind un motiv pentru a închide ochii asupra formelor pe care le îmbracă și a forțelor pe care le investesc, asupra a ceea ce persistența și necunoașterea lor ne învață despre noi înșine.

Pentru a fi înțelese marile religii trebuie să avem cunoștință de faptul că ele se abordează din perspectiva a patru mari capitole: doctrina, morala, cultul și eshatologia.

Vorbind despre valorile religioase nu putem concepe o religie fără prezența sacrului. Acest element definitoriu este și cel dintâi capabil să delimiteze spațiul religios de oricare alt domeniu al activității umane. Când spunem sacru, cu siguranță, trebuie să ne raportăm la un Centru al sacrului, la un Dumnezeu care, deși are nume diferite de la o religie la alta, este Cel Atotputernic, este Certitudinea, este Reperul de siguranță într-un univers mișcător și nesigur. Se înțelege că El este mai mult decât atât. Vom încerca să-L descoperim după trăsăturile pe care marile religii I le evidențiază.

Poporul evreu a fost multă vreme un stat teocratic în care familia era la loc de cinste, ca și nașterea de prunci și educația morală sănătoasă. Aceste valori religioase funcționau în Israelul oriental aflat sub stăpânirea romană, în care desfrâul, orgiile și politeismul constituiau adevăratele repere morale ale cotropitorilor. Protejând nu doar familia, ci chiar identitatea și demnitatea ființei umane, religia iudaică (mozaismul) a însemnat, prin comparație cu religiile primitive, un pas înainte pe care omenirea l-a făcut omenirea spre cunoașterea lui Dumnezeu.

Prin propovăduirea învățăturii despre Tatăl Ceresc, despre Duhul Sfânt și despre Iisus Hristos, Fiul Mântuitor, Biserica ni-L relevă pe Dumnezeu Cel în Treime lăudat. Aceasta este concepția cea mai înaltă despre Dumnezeu, Cel Unul în ființă și Întreit în Persoane, pe care o întâlnim în doctrinele religiilor lumii.

Este important de precizat faptul că mozaismul și creștinismul sunt singurele religii revelat ale omenirii; le-am prezentat în ordinea de mai sus întrucât creștinismul s-a născut în sânul mozaismului.

Viața pământească are sens în creștinism, iar viața de apoi devine răsplată pentru efortul din lumea aceasta în a-L urma pe Hristos. Împărăția Cerurilor din Viața de apoi este rezervată celor râvnitori, care s-au ostenit în lumea aceasta luptându-se cu păcatul și cu ispitele, dar și iubindu-l pe aproapele și purtându-i de grijă.

Brahmanismul este marea religie a indienilor. Nu se știe cine și când a întemeiat-o. Din istoria ei se constată că de la întemeiere și până astăzi a trecut prin trei faze: vedismul, brahmanismul propriu-zis și neobrahmanismul sau hinduismul.

Brahmanismul este religia panteistă a zeului Brahma. Brahma este o abstracție: absolutul, esența și existența impersonală a toate, personificarea și zeificarea rugăciunii și a pietății, aparența și realitatea, schimbarea și neschimbarea, spiritul și materia, principiul netrecător, izvorul și scopul tuturor sufletelor, corpul din care se nasc castele: brahmanii din capul lui Brahma, militarii (ksatrias) din mâinile lui, agricultorii, meseriașii și comercianții (vaisyas) din corpul lui și servitorii (sudras) din picioarele lui.

Cultul brahmanic constă din rugăciuni dimineața și seara, la mâncare, la intrarea și ieșirea din casă, la strănutat și scuipat etc.; apoi din ofrande alimentare, din sacrificii de animale, din numeroase ceremonii superstițioase, curioase și foarte complicate, din cultul morților și evident din cultul zeilor.

Neobrahmanismul sau hinduismul este o reformă a brahmanismului, rezultă din presiunea mișcării budiste în secolul al V-lea î. Hr. El constituie religia actuală a Indiei, care numără peste 207 milioane de adepți. Hinduismul este o întoarcere la religia vedică și o îndreptare a ei spre popor. Brahmanismul era o religie pentru asceți, lipsită de cult divin public și neadmisă pentru popor. Principiile hinduismului sunt oarecum asemănătoare din punctul de vedere al relațiilor sociale cu ale creștinismului, numai că se observă lipsa intervenției divine; în cazul hinduismului lipsește căldura Duhului Sfânt.

Cultul și morala hinduismului reprezintă, de asemenea, o degradare față de vedism și brahmanism. Deodată cu zeii căsătoriți, apar monstruozități și moralități revoltătoare: suicidul văduvelor pe mormintele soților, sacrificiile de oameni, ceremoniile rituale însoțite de orgii, prilejuite de sărbătorile idolilor Krishna, Shiva și Kali, superstiții și corupție, îngroparea de vii a leproșilor, uciderea copilelor mici prin strivirea sub carul lui Vișnu și alte asemenea practici, care au determinat în timpurile mai noi guvernul englez să le interzică, iar pe unii vizionari să inițieze o nouă reformă a hinduismului, care la temelie teismul.

Între marile religii ale omenirii budismul ocupă un loc aparte. Întemeietorul lui este Bugha, născut într-o familie regală lângă celebra localitate Benares (Mecca – locul de pelerinaj al budhismului), după unii la 560, după alții la 557, în orice caz la mijlocul secolului al VI-lea î. Hr.

În acest moment budhismul are aproximativ 408 milioane de adepți. În funcție de țări, popoare și ținuturi, budhismul ia altă înfățișare. O înfățișare are în Ceylon și alta în Siam; una în Nepal și alta în China sau Japonia. Ca regulă generală, budhismul tolerant se altoiește pe tradițiile religioase ale popoarelor cucerite. În Tibet, budhismul se numește lamaism. Caracterul lui specific îl constituie doctrina reîncarnării. Fiecare mănăstire din Tibet își stabilește reputația după criteriul și numărul sfinților reîncarnați în copii (în acei copii care se nasc în clipa când oare sfântul). Dalai-Lama, șeful ierarhic al Budhismului tibetan, este reîntruparea lui Budha.

Orice religie presupune doi factori: Dumnezeu și omul, fără de care nu poate să existe, după cum nu poate să existe nici comuniune fără cel puțin două ființe raționale. Budha nu a fost un ateu; nu a negat pe Dumnezeu, dar a avut față de El o atitudine de totală indiferență și independență. Dumnezeu, dacă ar exista, nu ajută cu nimic la mântuire, spune Budha, căci omul se mântuiește singur, numai prin puterile sale proprii.

Cosmologia, de asemenea, nu există în concepția lui Budha. Există doar o cosmografie. Întrebarea despre originea lumii n-a intrat în preocupările lui Budha, ea neavând nicio valoare practică.

Antropologia budhistă este un evoluționism supus legii implacabile și universale a reîncarnărilor.

Morala budhistă propovăduiește egalitatea oamenilor, frăția, asceza, blândețea, toleranța, dreptatea, binefacerea, pocăința, castitatea, bunătatea, umilința, sfințenia și iubirea de oameni, de animale și de tot ceea ce înseamnă viață.

Pentru China taoismul și confucianismul sunt religiile dominante. Taoismul este religia străveche a chinezilor, reformată de filosoful și arhivistul imperial Lao-tse. Tao este principiul universal, cauza unică din care au emanat toate ființele și lucrurile.

Confucianismul este tot religia străveche a Chinei, dar reformată de virtuosul și înțeleptul Cong-fu-tse (înțeleptul din Cong sau, latinizat de iezuiți, Confucius 551-479 î. Hr.), contemporan cu Lao-tse. Acest mare bărbat de stat și pedagog a fost și un mare reformator.

Învățătura lui Confucius este clară, educativă, utilitaristă și autoritară; ea promovează calea dreaptă, calea de mijloc, calea care nu deviază, calea virtuții, care se poate asemăna cu cărarea care urcă de jos până în vârful muntelui. Virtuțile și datoriile omului pe această cale sunt dreptatea, omenia, bunăvoința, bărbăția, respectul sacru față de legile familiei și ale statului, concretizate în admirabile axiome și reguli de conduită socială practică.

Idolatria este interzisă în confucianism, în schimb este introdusă ca ideal de viață legea perfecțiunii morale și spirituale. Confucius e considerat cel dintâi filosof și reformator care a pus perfecțiunea de sine la temelia moralei și a politicii.

În opera lui Confucius se regăsesc pagini adevărate de reguli clasice pentru conduită morală. În serviciul acestor principii și norme practice de interes individual și colectiv sau familia, statul și religia.

După câte se știe din opera lui Confucius, religia chineză cu 500 de ani înainte de Hristos era monoteistă. Cultul religios era destul de sărac și rece; în cadrul lui se adorau zeii și spiritele strămoșilor cărora li se aduceau jertfe. Slujirea sacerdotală nu exista, în schimb era îndeplinită de capul statului, șefii provinciilor și capii familiilor. Morala chineză se rezuma la pietatea către cer și dreptatea față de oameni, concretizată în datoriile dintre soți, dintre părinți și copii, dintre frați, dintre prieteni, față de autorități și față de popor. Nu se amintește nimic despre libertate și caritate.

Islamul sau mahomedanismul este religia arabilor, de altfel singura religie apărută după Hristos. Întemeietorul acestei religii este Mahomed (născut la Mecca la 20 aprilie 570 d. Hr.), o figură istorică interesantă, un om care-și trăiește viața de la o extremă la cealaltă: de la anonimat la glorie, de la sărăcie la bogăție, de la ascetism la depravare, între arme și altar, între viclenie și seriozitate – o personalitate care, deși n-a știut să scrie, a lăsat după el o carte și o religie.

Din copilărie Mahomed a avut predispoziție spre meditație și asceză bolnăvicioasă. Învățătura lui se cuprinde în Coran, cartea sfântă a mahomedanilor împărțită în 114 capitole și alcătuită din rugăciuni, maxime, cuvântări, sfaturi, îndemnuri religioase și morale, legi civile,

penale, matrimoniale etc. Mahomed combate idolatria predicând monoteismul și idolarea lui Allah, ca unic Dumnezeu.

Sistematizată, doctrina de credință a islamului e împărțită în capitole: despre Dumnezeu, despre îngeri, despre cărți sfinte, despre profeți, despre predestinație, despre învierea și judecarea morților. Mahomed este profetul lui Allah. Credința monoteistă a fost păstrată prin profeți dintre care cel din urmă și cel mai mare este Mahomed.

Datoriile moral-religioase ale fiecărui musulman credincios se rezumă la următoarele cinci porunci: mărturisirea credinței, rugăciunea de cinci ori pe zi, milostenia, postul și pelerinajul. Caracteristica vieții familiale este poligamia. În islam femeia este considerată proprietatea bărbatului și pradă lăsată de Dumnezeu. Abia în secolul al XX-lea femeile mahomedane se emancipează peste voia Coranului.

Militând pentru monoteism Mahomed a luptat împotriva idolatriei cu pasiune de profet și a făcut din arabi o forță care a umplut lumea de groază, de lacrimi de sânge. Exacerbarea conceptului de război în islam a generat o atitudine de rezervă față de acest sistem filozofico- religios, deoarece a făcut din această realitate un precept religios, acela de Jihad – război sfânt, declarat și angajat de către adepți și lideri împotriva tuturor acelora care nu împărtășesc convingerile lor, considerați păgâni (și cărora nu le oferă alternativă decât moartea sau islamul) și care a stat la baza multor atentate teroriste în general și ale terorismului în special.

Toate religiile, sau aproape toate, inclusiv formele de manifestări religioase mai noi, dar și cele primitive au între preceptele și în doctrina lor o poruncă asemănătoare cu cea din creștinism: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22, 39), chiar dacă este exprimată, formulată sau prezentată altfel cumva. Și în islam se regăsește, în mod cu totul paradoxal și surprinzător, chiar în miezul conceptului de Jihad. Aceasta dovedește, pe de o parte, diversitatea viziunii despre Divinitate, iar pe de altă parte, grija omului pentru om ca bază a relației sale cu Dumnezeu. Grija omului pentru om înseamnă în primul rând pentru unii și în ultimă instanță pentru alții preocupare pentru siguranța și securitatea lui fizică și spirituală. Fizică mai întâi, pentru că sufletul în trup sălășluiește și mai apoi spirituală pentru că dacă speranța și securitatea fizică sunt garantate, omul se poate preocupa și de mântuirea sufletului.

IV. 5. Securitatea persoanelor, grupurilor de persoane si a statelor – preocupare permanentă a marilor religii

Specialiștii în istoria și filosofia religiilor apreciază că religiile vin de la Dumnezeu și duc spre El – oricare le-ar fi numele și manifestările recunoscute de fiecare dintre ele. Ele circulă printre oameni; sunt realități umane; fac corp comun cu istoria și vicisitudinile oamenilor, deci cu aceeași aventură fără seamăn pe care Leon Brunschvicg a numit-o progresul cunoștinței.

Specialiștii, încercând un alt mod de abordare, consideră că spre sfârșitul mileniului al II-lea a apărut gândirea care a cuprins treptat toate compartimentele vieții: religios, social- politic, cultural și economic și s-a impus treptat, dovedindu-se a fi o caracteristică a acestui sfârșit de mileniu – gândirea dialogală.

La începutul noului mileniu, toți sunt chemați la dialog și comuniune pentru a supraviețui în contextul pluralismului cultural ce caracterizează lumea contemporană. Acest realism ne cheamă pe noi la evidențierea a două principii esențiale referitoare la relația noastră cu Uniunea Europeană, rezultată din integrare. Primul este acela că nu Uniunea Europeană reprezintă o problemă, iar al doilea se cuprinde în faptul că problema noii compoziții și sinteze nu este sorginte politică sau economică, ci de natură culturală și spirituală. Dincolo de influențele permanente ale Occidentului în țările răsăritene, deosebirea de cultură dintre Europa apuseană și popoarele ortodoxe rămâne, iar în multe situații ea nu poate fi depășită.

În perspectiva extinderii Uniunii Europene, se apreciază că această structură pluriculturală și suprastatală trebuie să realizeze o dezvoltare cultural-spirituală regională și nicidecum o integrare mai mult sau mai puțin bazată pe forță și pe structuri socio-politice și economice. Dezvoltarea cultural-spirituală a tuturor statelor integrate va asigura valoare și trăinicie Uniunii Europene și o va feri de capcana devenirii unui simplu imperiu politic și economic. Există tendința de a se impune cu orice preț modelul economic și cultural occidental și considerat universal valabil, fundamental pe relativizarea și pervertirea valorilor morale, religioase, culturale, artistice cu grave consecințe: laxism și libertinaj moral, consumism, bunăstarea materială și căutarea plăcerii, sincretism religios, cultura morții etc., considerate paradoxal drept: calitatea vieții. Dar ce sens mai poate avea viața, când prin pervertirea ei axiologică și-a pierdut total sensul existenței?

În zilele noastre lumea face eforturi tot mai susținute pentru crearea unui climat de apropiere, de înțelegere, de încredere și colaborare între oameni și popoare care să le asigure securitatea existenței și conviețuirea în armonie cu semenii. Dar, dacă nu se va ține seama și de dimensiunea cultural-spirituală a omului religios, prin care se realizează experiența mistică a întâlnirii cu Dumnezeu, șansele sunt minime pentru asigurarea înțelegerii și colaborării între oameni și popoare, pentru siguranța și securitatea existenței și conviețuirii în armonie, ca și condiții care să facă posibilă preocuparea pentru mântuire, pentru emancipare spirituală. Tendința de realizare a unei comunități globale este un proces aflat în plină desfășurare, o evidentă devenire istorică, care poate deveni realitate, indiferent de opțiunile sau obiecțiile noastre și care este accelerat de factori neutri din punct de vedere religios. Realizarea unității creștine și în sens larg a întregii umanități este și trebuie să rămână dorința sacră a fiecărui om care își raportează cugetarea la Divinitate, precum și la faptul că întreaga creație este opera Acesteia. Pe de altă parte, unitatea este una și globalizarea este alta. Noi am trăit deja experiența unei globalizări forțate (comunismul), care a sfâșiat unitatea noastră spirituală, dar și a altor neamuri care s-au confruntat cu aceeași plagă. De aceea, când suntem nevoiți să ne confruntăm tot cu o globalizare, chiar dacă de această dată este la nivel regional, este normal să avem rezervă și să fim precauți, încercând împreună să lămurim problema pe cât este cu putință, pentru a realiza o implicare personală responsabilă. Această problemă delicată pe care societatea și religiile nu o pot soluționa atâta vreme cât nu există dezbatere, conlucrare și dialog, ci doar atitudini exclusiviste, relativiste, reducționiste sau posesive cu privire la adevăr, care nu fac altceva decât să-l fărâmițeze și mai mult și să-l facă să devină obscur prin denaturare și conceptualizare. Diferite religii au jucat deja un rol foarte important în edificarea unei comunități mondiale, cu recunoașterea și asumarea responsabilităților față de o parte din paginile negre ale istoriei mondiale și cu înțelegerea noilor împrejurări în care sunt obligate să activeze.

Dacă analizăm evoluția perceperii religiei în secolul trecut, observăm că intrarea în

secolul al XX-lea a fost dominată de un scepticism generalizat în ceea ce privește rolul și viitorul religiei în societatea modernă. A fost o perioadă în care gândirea occidental-europeană ducea la extrem consecințele pozitivismului epistemologic, – profeții suspiciunii – anunțând cu multă emfază caracterul retrograd, inutilitatea și iminenta dispariție a religiei. Marx a fost puternic influențat de teologia antropologică a lui L. Feuerbach, el fiind primul teoretician social care a putut să vadă în religie unul din factorii principali ce se opune progresului și schimbării sociale. Religia este soarele iluzoriu care se rotește în jurul său însuși, susținea Marx. Din punctul lui de vedere, societatea viitorului, în care diferențele de clasă vor fi eliminate și care va da naștere unui alt om, va fi acea societate în care religia va deveni o chestiune de

istorie. Mergând mai departe în aceeași direcție Nietzche anunța în 1885 prin intermediul nebunului din – Așa grăit-a Zarathustra – , moartea lui Dumnezeu și nașterea lui der Übermensh (super-omul), care nu cunoaște altă lege în afara propriei voință, pentru ca un pic mai târziu Freud, să pretindă a da loviturile finale persoanei religioase și religiei. Viitorul unei iluzii (1927), lucrarea în care Freud vorbește despre tema rolului și al viitorului religiei, se termină pe un ton cinic cu pretenții programatice de acțiune, ce se doreau a rezolva tranșant această maladie a societății moderne.

IV. 6. Contribuția Ortodoxiei în promovarea păcii și securității

Teologul grec Christus Yanaras spunea că sunt câteva popoare ca poporul român, grec, bulgar sau rus, care au o tradiție de secole, tradiția unei culturi întemeiate pe prioritatea absolută a persoanei. Nu vorbesc aici de o ideologie, ci de o cultură, adică de un mod de viață. Iar acest mod de viață s-a întrupat în arta noastră populară, în concepția noastră despre viață, societate și relații sociale și mai ales în praxis-ul eclezial al cultului ortodox. Însă din nefericire toate aceste popoare pe care le-am menționat sunt de mai multe secole vrăjite de visul modernității europene.

Ființa umană, creată după chipul și în vederea dobândirii asemănării cu Dumnezeu este

o persoană, adică o ființă care se definește întotdeauna în raport cu alții și a cărei existență înseamnă coexistență. Există o distincție clară între conceptul de individ și conceptul de persoană, fie numai și din perspectiva doar sociologică. Individul, atâta vreme cât este înțeles ca individual, desprins de contextul de relații în care se află cu ceilalți oameni și cu Dumnezeu, nu poate fi persoană decât în sens anti-teologic. O persoană, pe de altă parte, nu este un individ, ci o ființă plurală relațional, este alteritate în comuniune și comuniune în alteritate. Un alt fundament care poate sta la baza unei viziuni ortodoxe constructive în lumea contemporană este accentul pus pe comunitatea euharistică a parohiei. Parohiile ortodoxe, care pot fi considerate ca modele pentru societate în ansamblul ei.

Violența în manifestările ei cele mai variate conflicte inter-statale, violență împotriva femeilor și a copiilor, violență etnică și religioasă, familială etc. Constituie o problemă stringentă a lumii post moderne față de care Ortodoxia poate avea o poziție constructivă.Ambivalența religiei în raport cu violența nu este străină Scripturii Vechiului Testament, prezintă o imagine realistă a potențialului distrugător al ființei umane. Cu toate acestea, violența era absentă din creația lui Dumnezeu care a fost făcută bună foarte. Ea a apărut numai după ce omul a dobândit cunoștința binelui și a răului și a experimentat această libertate. Sfânta Scriptură relatează uciderea lui Abel, arătând în același timp că violența nu poate fi înlăturată folosind violența. Astfel, deși Dumnezeu îl condamnă pe Cain, îl protejează în același timp de răzbunare. De fapt, a cincea poruncă a Legii este: Să nu ucizi!

Mântuitorul Hristos ne învață că violența nu poate fi depășită tot prin violență, ci prin iubire și iertare. Orice rezistență violentă la violență nu face decât să continue la nesfârșit ciclul răului. Singura formă de violență despre care se vorbește în Noul Testament este cea spirituală, adică efortul spiritual al fiecărui creștin în drumul spre theosis – îndumnezeire.

Relația dintre Biserică și națiune este complexă; membrii Bisericii sunt parte a națiunii dar, nu toți membrii unei națiuni sunt în același timp și membri ai Bisericii celei Una. Biserica, la a cărei temelie se află însuși Mântuitorul Iisus Hristos, nu divide oamenii pe motive sociale sau etnice, în ea nu este diferență între iudeu și elin (Romani 10, 12). Biserica prin însăși natura sa este universală și prin urmare supranațională și aceasta este baza înțelegerii creștine a ideii de națiune. Orice accent excesiv care se pune pe națiune este o violare a etosului ortodoxiei și chiar negarea ei. Revelația divină și viața în Iisus Hristos prin tainele Bisericii, sunt valorile absolute față de care celelalte valori sunt marginale pentru Biserică. Dumnezeu cheamă toate națiunile să participe la trupul mistic al lui Hristos pentru că toți oamenii sunt creați după chipul și în vederea asemănării cu Dumnezeu.

IV.7. Relația dintre Biserică și Stat în spațiul ortodox

Statul are responsabilitatea dialogului cu Biserica, cel puțin din două rațiuni majore: pe de o parte pentru că unele decizii politice privesc în mod direct credința și consecințele sale în plan social; iar pe de altă parte deoarece urmărirea binelui comun al întregii societăți presupune ascultarea vocii corpului eclezial. La acestea se adaugă respectul față de creativitatea culturală și socială impresionantă a Bisericii de-a lungul timpului. Biserica la rândul ei prin vacația sa trebuie să investească multă atenție și mare grijă în relația cu statul, pentru că cetățenii statului sunt potențiali fii ai bisericii. Obiectul colaborării în constituie cetățeanul, respectiv credinciosul. Dacă statul se preocupă de binele material al individului, biserica are în grijă starea sufletească a credinciosului.

În spațiul ortodox Biserica ocupă rolul pe care îl merită prin vechime și numărul de credincioși. Ea nu este în subordinea statului și nici statul nu este în subordinea Bisericii; această caracteristică fiind în acest caz mai puțin un indiciu de privilegii și mai mult unul care dă mărturie despre câmpul de lucrare al Bisericii. Raportul dintre Biserică și Stat este unul de colaborare între doi parteneri sociali egali, chiar dacă sunt diferențiați de calitatea ultimă, teologică. Specificul Ortodoxiei este simfonia (bizantină) sau tradiția nomocanonică și care nu este înțeleasă ca supunere, ci prin învecinare, ca o apropiere simbolică.

Biserica și statul sunt două realități distincte, prima ocupându-se în mod direct de mântuirea credincioșilor, în vreme ce statul se ocupă de problemele din viața de zi cu zi a oamenilor. Biserica nu numai că recomandă supunerea față de autoritatea statului, indiferent de convingerile și credința conducătorilor lui, ci se și roagă pentru acesta. Nu trebuie să uităm nici faptul că în cadrul slujbelor aparținând cultului divin public se fac rugăciuni pentru autoritățile statului, chiar pentru persoanele care dețin funcții înalte în conducerea statului (I Timotei 2, 12), iar acest act nu trebuie înțeles ca atitudine de frumoasa purtare față de conducerea lumească, ci mai degrabă ca un act de aducere aminte a sursei proniatoare a lui Dumnezeu pentru întreaga lume.

În general, Ortodoxia nu s-a implicat în lupta pentru puterea pământească, temporală, așa cum a făcut-o de aproape o mie de ani Biserica Romano-Catolică, în sânul căreia s-au stârnit conflicte sângeroase și războaie pentru supremație, culminând cu Inchiziția, mișcările Reformei și Contrareformei iezuite. Această cumințenie politică a Bisericii Răsăritene este doar un aspect al viziunii ortodoxiei față de problemele societății aice, în care se manifestă un așa-zis spirit contemplativ și măsură sau dreaptă socoteală. Disprețuit de occidentali întrucât văd în el doar pasivitate și dezinteres față de latura practică a vieții umane, dezordine, anarhie și ineficiență în viața bisericească, precum și un laxism etic, duhul contemplativ păstrează grija apostolică pentru mântuire prin puterea harului divin, dăruită acelora care se străduiesc să-l primească și să-l întărească pe subiectul creștin în adâncurile sufletului.

În Bizanț, principiile relațiilor dintre Stat și Biserică și-au găsit expresia în canoanele și legile Imperiului și s-au reflectat în scrierile Sfinților Părinți. În mod tradițional, relațiile dintre Biserică și Stat în țările majoritar ortodoxe au urmat principiul simfoniei, adică al armoniei, al înțelegerii și cooperării dintre cele două instituții distincte: una spirituală și alta politică. Într-o astfel de situație Statul caută sprijinul duhovnicesc al Bisericii, binecuvântare pentru a atinge țelul bunăstării cetățenilor săi, pe când Biserica obține de la Stat sprijin în crearea condițiilor favorabile propovăduirii și grijii duhovnicești și trupești față de credincioșii ei, cetățeni ai Statului.

Totuși, această simfonie nu a existat totdeauna într-o formă absolut convingătoare. Biserica a fost nevoită de multe ori să facă față imixtiunilor din partea Statului, atunci când basileii bizantini se amestecau și dictau în probleme ecleziastice în calitatea lor de reprezentanți ai lui Dumnezeu pe pământ. Această tendință, numită cezaropapistă, s-a manifestat mai ales în politica împăraților eretici, în epoca iconoclasmului, dar și a împăraților cu pretenții universaliste, ca Justinian (527-565) sau Manul I Comneanul (1143-1180). Pe de altă parte, Biserica și-a apărat ferm independența, înțelegând prin asta doctrina (legea) canonică, afirmarea realității celor două puteri (a împăratului și a patriarhului) și chiar a superiorității puterii spirituale.

Biserica Ortodoxă Română nu a fost niciodată un rival sau un concurent real al Statului,

ci spațiul în care lumea trecătoare a pământului, se întâlnește cu împărăția veșnică a cerului. Autonomia Bisericii față de Stat și sprijinul din partea acestuia rezumă tradiția coexistenței Statului și Bisericii încă de la începutul primelor state medievale românești în secolul al XIV- lea. Atât forma autonomiei Bisericii față de Stat, cât și intensitatea sprijinului acordat de către Bisericii de către Stat au oscilat de la un domnitor la altul și de la o epocă la alta. Astfel relația Sfântului Ștefan cel Mare cu Biserica nu se poate compara cu hotărârile domnitorului Alexandru Ioan Cuza referitoare la secularizarea averilor mănăstirești.

Totuși autonomiei Bisericii față de Stat și a Statului față de Biserică a fost menținută într-o formă minimală chiar și în timpul regimului comunist, când Statul acorda un sprijin financiar nesemnificativ pentru salariile preoților, deja cele doua Constituții nu au existat prevederi exprese referitoare la separarea între Stat și Biserică. Este o realitate însă, că Biserica nu a fost niciodată cu adevărat cu adevărat autonomă față de Stat cu nimic, și nu a dispus de o situație materială care să-i permită și asigura confortul autonomiei față de stat.

Trebuie subliniat însă că Biserica nu se poate supune nici într-un fel mecanismului selectiv, dacă ea nu poate face politică de partid, nu se poate angaja în nici o formațiune politică, întru cât aceasta ar însemna să prejudicieze grav comunitatea dintre membrii ei, care pot fi la rândul lor membrii sau simpatizanții unui partid sau al altuia și care pot urma o doctrină politică sau alta. Angajarea Bisericii în rândurile unui partid ar însemna distrugerea voită a comuniunii dintre oameni, între credincioși, ar însemna în final autodizolvarea ei.

Relațiile cu puterea legislativă se manifestă în dialogul dintre Biserică și legiuitor (Stat) în chestiuni legate de îmbunătățirea legislației locale, naționale sau europene, care au legătură cu viața Bisericii, conlucrarea dintre Biserică și Stat și sfera preocupărilor sociale ale Bisericii. În contactele sale cu puterea executivă, Biserica trebuie să aibă dialog pe spețe legate de luarea de decizii privind viața Bisericii, de cooperare dintre Biserică și Stat și de preocupările sale specifice. În acest scop, Biserica menține la nivel corespunzător contacte cu organismele puterii executive centrale și locale, inclusiv cu cele responsabile pentru rezolvarea unor probleme practice din viața și specificul asociațiilor religioase, și cu cele responsabile pentru monitorizarea respectării legilor (organele de justiție, ale procuraturii, afacerilor interne) de către organismele mai sus menționate.

Relațiile Bisericii cu puterea judiciară la diferite niveluri trebuie limitată la

reprezentarea intereselor sale în tribunal și atunci când este cazul. Biserica nu intervine în exercitarea nemijlocită de către puterea judiciară a funcțiilor și prerogativelor ei. În afara cazurilor de absolută necesitate, interesele Bisericii sunt reprezentate în tribunale de laici împuterniciți de autoritățile bisericești la nivel corespunzător (Sinodul de la Calcedon, Canonul 9). Disputele bisericești interne nu pot fi aduse în fața tribunalelor seculare (Sinodul de la Antiohia, Canonul 12), excepție făcând conflictele interconfesionale sau cele cu schismaticii, care nu mai au atingere cu componente doctrinare (Sinodul de la Cartagina, Canonul 59).

CONCLUZII

Astăzi se evită în general să se citească textele creștine antice printr-o interpretare teologică univocă, așa cum este înlăturată și ideea considerării creștinismului ca un simplu fenomen social. Nașterea sa nu se poate explica ca o mișcare sau revoluție socială, ci trebuie înțeleasă ca fapt de natură religioasă. Această realitate religioasă are însă un impact sigur și foarte puternic asupra socialului.

Dilemele/conflictele generate de secularism, ca de exemplu cea dintre naționalism și universalism (internaționalism), individualism și colectivism, creaționism și evoluționism, ecumenism și prozelitism, etc. sunt produsul unei mentalități unilaterale, redenționiste, de factură raționabilă, care nu pot cuprinde realitatea în complexitatea ei organică, și acestea s-au mulțumit cu fragmente de adevăr care s-au transformat în tot atâtea ideologii. Este vorba despre antropocentrism radical care împinge omul spre o lume artificială care nu mai vrea să țină cont de legile lui Dumnezeu imprimate ontologic în el și în natura lucrurilor din jurul său.

Biserica nu personalizează legile sau instituțiile societății, nici nu preface persoanele în mecanisme, ci urmărește punerea în valoare a persoanelor în cadrul legilor sau instituțiilor societății și mai presus de acestea.

Societatea actuală care valorizează excesiv sinele uman hipertrofiat și îl postulează în contextul cuceririlor științei și tehnologiei în spirit secularizant și globalizant, reprezintă postmodernitatea. Această societate reușește să dezvolte și o cultură postmodernă, care este perfect adoptată cerințelor acesteia.

Astăzi, importanța religiei se evidențiază dramatic prin resurgența Islamului, mișcările fundamentaliste de inspirație islamică răspândindu-se într-un ritm rapid, deoarece par să răspundă aspirațiilor umane și nemulțumirilor față de societatea contemporană. O problemă delicată cu care se confruntă societatea europeană contemporană, chiar în contextul extinderii Uniunii, în afară de pluralismul și sincretismul religios, și raportarea lor la adevăr, o constituie prezența tot mai simțită a islamismului.

Este inevitabil să ne întrebăm de ce religia care înseamnă iubire, dragoste, toleranță respect față de aproapele, are posibilitatea de a fi, în unele cazuri, generatoare de conflicte. Religia este o formă de exprimare a identității colective, dar care poate fi și purtătoare a unor germeni agresivi. Atunci când agresivitatea care opune o comunitate alteia, se combină cu vulnerabilitatea umană și cu voința de a securiza supraviețuirea, reiese un potențial de violență, care este mult mai mare când se combină cu identitatea etnică sau cu naționalismul.

Religia, mai primitivă sau mai evoluată, Biserică, sectă, denominație sau cult, dacă nu este generatoare a păcii și nu se preocupă de securitatea adepților sau a membrilor societății în

care ființează, are pus sub semnul întrebării statutul său de realitate sacră care face legătura omului cu Dumnezeu, pe verticală, pe de o parte, și a oamenilor între ei, pe orizontală, pe de altă parte, pentru ca să poată trăi în pace și securitate și să aibă deplină comuniune cu Divinul.

Violența în manifestările ei cele mai variate conflicte inter-statale, violență împotriva femeilor și a copiilor, violență etnică și religioasă, familială etc. Constituie o problemă stringentă a lumii post moderne față de care Ortodoxia poate avea o poziție constructivă.