Contribuția Serviciilor DE Informații Britanice

ACADEMIA FORȚELOR TERESTRE „NICOLAE BĂLCESCU”

FACULTATEA: FACULTATEA DE MANAGEMENT MILITAR

DOMENIUL DE STUDII: ȘTIINȚE MILITARE ȘI INFORMAȚII

PROGRAMUL DE STUDII: INTELLIGENCE ÎN ORGANIZAȚII

CURSUL: ISTORIA INTELLIGENCE ÎN CONFRUNTĂRILE INTERNAȚIONALE

REFERAT

TEMA: „CONTRIBUȚIA SERVICIILOR DE INFORMAȚII BRITANICE”

Student masterand

Lt.

Cristian ZAHA

– SIBIU 2015 –

CUPRINS

INTRODUCERE………………………………………………………………………. 4

CAPITOLUL I: Eforturile serviciilor secrete britanice în contextul internațional al activității de informații din cel de-al Doilea Război Mondial…………………………………………………………………………………….. 6

CAPITOLUL II – STUDIU DE CAZ: Contribuția sistemului „Double-Cross” la succesul „Operațiunii Overlord”……………………… 16

CONSIDERAȚII FINALE………………………………………………………. 24

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………….. 25

INTRODUCERE

În conformitate cu ideea filozofului englez Francis Bacon, conform căruia „cunoașterea înseamnă putere”, activitatea de informații a reprezentat, reprezintă și va reprezenta în continuare un potențial multiplicator de putere, atât pe timp de pace, cât mai ales pe timp de război.

Din cele mai vechi timpuri și până în prezent serviciile specializate în activitatea de informații au înclinat balanța în favoarea unui beneficiar sau altul, procurând și exploatând informații despre mediul operațional și adversar, dar și prevenind informațiile secrete să ajungă „în mâna” adversarului.

Având în vedere amplitudinea și complexitatea celui de-al Doilea Război Mondial, nu este de mirare faptul că, în această perioadă, activitatea de informații a cunoscut o dezvoltare exponențială. Din acest considerent, am ales să abordez activitatea de informații desfășurată în cel mai mare război din istorie, analizând contribuția serviciilor secrete ale Marii Britanii, deoarece consider că acest stat s-a remarcat, de-a lungul istoriei, ca fiind statul care a gestionat cu cea mai mare eficacitate conflictele militare în care a participat. Acest lucru înseamnă, implicit, că activitatea serviciilor secrete ale Marii Britanii au fost și sunt în continuare unele dintre cele mai eficiente din lume. În opinia mea, această abilitate a britanicilor de a gestiona conflictele politico-militare reiese, în primul rând, din situația geostrategică a acestui fost imperiu colonial. „Ocazia” de a participa la lupte, bătălii, campanii sau războaie pe întreg mapamondul, le-a oferit acestora posibilitatea să studieze și să aplice, practic, toate elementele specifice fenomenului militar de pe glob, putându-se plia cu ușurință, aproape de fiecare dată, pe profilul mediului operațional și al adversarului.

Dezavantajul geostrategic în care se afla Marea Britanie în cel de-al Doilea Război Mondial, în raport cu Germania nazistă, mai ales în primii trei ani ai războiului, l-a determinat pe îndrăznețul prim-ministru Winston Churchill să recurgă la diverse metode, „neconvenționale”, dar ingenioase, de a destabiliza „mașinăria de război” germană. După cum spunea însuși feldmareșalul Erwin Rommel – „vulpea deșertului”, înainte de a lua comanda forțelor care urmau să apere Zidul Atlanticului împotriva debarcării forțelor Aliate în Franța: „se vede că nu știți cum luptă englezii”, britanicii au dat dovadă de o abilitate remarcabilă de a duce lupta de apărare, de a destabiliza adversarul, de a-l induce pe acesta în eroare, urmând să desfășoare operații ofensive consistente, care au condus, în final, la respingerea invaziei naziste pe frontul vest-european.

În lucrarea de față mă voi concentra, în demersul meu de a analiza contribuția serviciilor de informații britanice în cel de-al Doilea Război Mondial, asupra unuia dintre vectorii destabilizatori care au „netezit calea” forțelor Aliate în efortul lor de a debarca în Franța. Acest vector poartă denumirea de „Double-Cross”, una dintre cele mai importante operațiuni de contraspionaj și dezinformare din istorie.

CAPITOLUL I: Eforturile serviciilor secrete britanice în contextul internațional al activității de informații din cel de-al Doilea Război Mondial

„Frontul secret” s-a suprapus, dar uneori l-a depășit pe acela din tranșee, influențându-l, în anumite momente, în mod decisiv. Se poate afirma că unul dintre motivele pentru care Aliații au câștigat al Doilea Război Mondial a fost și acela că au reușit să iasă învingători și în „războiul spionilor”, după ce o vreme avantajul a alternat.

Înțelegând, după experiența Primului Război Mondial, că victoria este, în mare măsură, determinată de acțiunile informative, de influențare și sabotaj, statele din Alianța antifascistă și-au mobilizat forțele, potențialul uman și cel tehnic pentru câștigarea „războiului secret”. Avantajul de care au dispus a fost acela că „soldații” (agenții, spionii) care acționau erau motivați, dându-și seama că de aportul lor depinde păstrarea idealurilor democrației, chiar supraviețuirea statelor în fața pericolului totalitarismului.

Marea Britanie

O bună perioadă a conflagrației Marea Britanie a dus greul „războiului secret”, realizând faptul că de câștigarea acestuia pe continent, ca și în diferite zone ale mapamondului, depindea anihiliarea pericolului ca ostilitățile să ajungă pe teritoriul propriei patrii.

Dispunând de o experiență bogată și de agenți și colaboratori calificați, cele două agenții care acționau în cadrul serviciului de informații britanic (MI5 și MI6) au lucrat, prin activități de spionaj, în diferite „puncte fierbinți” ale „hărții războiului”, uneori prin metode de mare ingeniozitate.

Este cazul, de exemplu, al diplomatului John Lomax, dar și al agentei Amy Pac Thorpe („Chyntia”), soția ambasadorului Marii Britanii la Washington, supranumită „Mata Hari celui de-al Doilea Război Mondial”.

Spre deosebire de Primul Război Mondial, în cel de-al Doilea Război Mondial activitatea serviciilor de informații britanice în domeniul HUMINT (human intelligence) a fost eclipsată de alte inițiative ingenioase, precum:

activitatea în domeniul SIGINT (Signals Intelligence) desfășurată de Government Code and Chyper School, departamentul responsabil de interceptarea și decriptarea comunicațiilor externe, cu sediul la Bletchley Park;

activitatea în domeniul IMINT (Imagery Intelligence) desfășurată de RAF Photographic Reconnaissance Unit (secția de cercetare aeriană a forțelor aeriene);

sistemul „Double-cross” utilizat de MI5 pentru a induce în eroare serviciile secrete germane, furnizându-le acestora informații false. Acest sistem ingenios îmi propun să-l analizez în studiul de caz la capitolul II.

În 1940, când devenise clar pentru Marea Britanie că războiul avea să fie de lungă durată și era necesar să fie purtat cu toate mijloacele posibile, inclusiv cu cele informative, de spionaj și diversiune, premierul Winston Churchill ia inițiativa înființării agenției „Special Operations Executive”(SOE). Misiunea agenției era de a sprijini acțiunile de spionaj și sabotaj în spatele liniilor inamice, constituind un nucleu al unităților auxiliare care trebuia să intre în acțiune în cazul unei invazii germane. În subordinea acestei organizații s-au aflat 13.000 de agenți, iar cele aproximativ un milion de operațiuni pe care le-a sprijinit și organizat s-au desfășurat pe toate teatrele de operații din Europa și Asia.

Forest Frederick Edward Yeo-Thomas este parașutat în dese rânduri în Franța, unde participă la organizarea mișcării de Rezistență. Omul de știință norvegian Leif Hans Larsen Tronstad reușește să obțină informații referitoare la producerea rachetei V-2 de către germani la Peenemünde, ceea ce va contribui la bombardarea uzinei de către aviația Aliaților.

O bună parte a agenților SOE a fost formată din femei care au dovedit o ingeniozitate și spirit de abnegație deosebite, plătind uneori cu viața curajul lor. Organizatoarea secțiunii de spionaj feminin din cadrul SOE a fost Vera Maria Atkins (Rosenberg), născută în România și considerată „cea mai importantă agentă secretă din cel de-al Doilea Război Mondial”. Printre cele mai importante agente care au desfășurat acțiuni pe continent, se numără Virginia Hall, „cea mai periculoasă dintre spioanele Aliaților”, prințesa de origine indiană Noor Inayat Khan, Odette Sansom, Krysztyna Skarbek, care poate fi considerată ca fiind spioana cu cea mai largă arie de acțiune, acoperind mai multe țări din Europa și Africa, Violette Szabo, care a săvârșit numeroase acte de sabotaj împotriva armatei germane, Elizabeth P. MacIntosh, care a acționat în Orient, autoarea volumului „Sisterhood of Spies”.

Serviciile de informații britanice au trebuit să desfășoare și o adevărată „vânătoare de spioni” pe propriul lor teritoriu. Pare ciudat, dar pe lângă capturarea unor agenți care lucrau pentru Germania, precum Vera Chalbur, au fost identificați spioni care operau pentru URSS, aliatul Marii Britanii: bancherul Nathaniel Rotschild, Arthur Wynn, ambii acționând pentru recrutarea unor agenți din mediul studențesc.

Scriitorii celui de-al Doilea Război Mondial au prilejuit o intensificare fără precedent a activităților informative din partea ambelor tabere, aducând cu sine și o implicare mai directă în desfășurarea și organizarea acțiunilor de spionaj. Nou este faptul că unii dintre acești scriitori au fost promovați în posturi de conducere ale serviciilor de informații, reușind, în felul acesta, să intre în posesia unor informații, pe care le vor folosi în conceperea unor romane de spionaj, gen ce va cunoaște o afirmare deosebită în perioada postbelică. Între aceștia s-au numărat scriitori care, după război, au devenit nume de referință în literatură: Graham Greene și Ian Lancaster Fleming.

Franța

Cea mai mare parte a acțiunilor de spionaj și sabotaj franceze s-au desfășurat pe propriul teritoriu, ocupat de Germania, în cadrul mișcării de Rezistență, în confruntarea cu redutabilele Gestapo și Abwehr.

Cel care a fost considerat drept un lider al Rezistenței, Jean Moulin, a trebuit să desfășoare și o serie de activități informative și de sabotaj. După parașutarea sa în Franța, ia legătura și coordonează o serie de grupuri care au desfășurat asemenea acțiuni („Combat”, „Francs-tireurs”, „Armée secréte”). Este capturat în urma trădării unui agent infiltrat și moare în captivitate.

Celebra dansatoare, actriță și cântăreață Josephine Baker, după ce primește cetățenia franceză, în 1939, și-a oferit colaborarea serviciului francez de contrainformații, având sarcina de a strânge date în timpul turneelor întreprinse în Germania, Franța ocupată și în alte țări. O mare importanță au avut informațiile despre fortificațiile construite de guvernul de la Vichy, în perspectiva debarcării Aliaților în Europa.

La polul opus s-au situat două agente care au adus mari prejudicii Rezistenței, contribuind direct la capturarea unor combatanți ai acesteia. Infiltrată de Gestapo în conducerea mișcării de Rezistență, Lydie Bastien îl trădează pe Jean Moulin. După eliberarea Franței, Bastien se implică în anumite afaceri suspecte, fiind denumită „diabolica”. A murit otrăvită, probabil, de către unul dintre complicii săi.

Deși Franța făcea parte din aceeași tabără cu URSS, spionajul sovietic a recrutat o serie de agenți, între care omul politic Pierre Cot, demascat după război, care informează URSS despre potențialul militar al Franței. După război este demascat și arestat temporar.

URSS

Uniunea Sovietică, prin principalele sale agenții GPU, NKVD, GRU, a fost deosebit de activă și pe „frontul secret”, nu numai împotriva adversarilor Aliaților, ci chiar și a statelor aparținând acesteia, mai ales a Statelor Unite, unde s-a inițiat obținerea de informații tehnologice, în special din domeniul atomic.

În SUA agenții sovietici au acționat mai ales sub acoperire diplomatică, principalul lor scop fiind de a obține informații referitoare la „Proiectul Manhattan” consacrat obținerii bombei atomice („Operațiunea Enormoz”). Unul dintre cei mai „productivi” dintre acești „spioni atomici” a fost Grigori Heifetz, care stabilește legături cu oameni de știință din cadrul acestui proiect, între care Bruno Pontecorvo și Robert Oppenheimer. De asemenea, Anatoli Antonovici a fost conducătorul unei rețele de „spioni atomici”.

Mihail Mukassei, împreună cu soția sa acționează în Hollywood, întreținând relații cu actori, regizori și scriitori proeminenți. Haik Badalovici Ovakimian îi recrutează pe soții Rosenberg. În 1939, acesta devine șeful spionajului tehnico-științific sovietic din SUA.

În Marea Britanie, tot sub acoperire diplomatică, Anatoli Veniaminovici Gorski coordonează activitatea spionilor din „grupul de la Cambridge” și a celor angajați în penetrarea proiectului de realizare a bombei atomice, ca și Iuri Modin.

Nikolai Zabotin acționează în Canada, punând la punct o rețea pentru sustragerea secretelor atomice, dat fiind că această țară participa acest program.

În Germania, Nikolai Ivanovici Kuznețov acționează sub acoperirea identității unui ofițer german, furnizând informații de mare importanță privind atacul german de la Kursk și producerea rachetelor V2. Actrița Olga Cehova, nepoata marelui scriitor rus Cehov, numită „regina neîncoronată a spionajului sovietic”, reușește să contacteze unele vârfuri ierarhice ale Reich-ului, scopul ei principal fiind acela de a transmite informații despre planurile germane de atacare a URSS.

Pavel Anatolievici Sudoplatov conduce o unitate specială care organizează asasinate și sabotaje împotriva forțelor germane. În 1941 este numit conducător al „Departamentului S”, care reunea elemente din NKVD și GRU, cu scopul desfășurării de operațiuni în vederea obținerii de date privind producerea bombei atomice, iar după război organizează acte de sabotaj în țările vestice.

Principala reușită a lui Gevork Andreevici Vartanian a fost demascarea planurilor „Operațiunii Long Jump”, care privea asasinarea liderilor aliați (Stalin, Churchill, Roosevelt) de către agenți germani, cu ocazia Conferinței de la Teheran (28 noiembrie – 1 decembrie 1943). Agenții au fost capturați și forțați să transmită la Berlin mesaje false ce au condus la abandonarea atacului. Vartanian avea la acel moment doar 19 ani.

În Germania, cei mai activi agenți au fost Arvid Harnack, care, împreună cu soția sa, Mildred, transmite informații de mare importanță privind economia de război a Germaniei, mai ales resursele energetice, ceea ce va da posibilitatea URSS să estimeze rezervele de carburant de care dispuneau blindatele Reich-ului. Printre membrii „Orchestrei Roșii” din Germania s-au aflat și ofițeri, precum Harro Schulze-Boysen.

În Franța și Belgia cel mai important agent a fost Leopold Trepper, care, în ciuda serviciilor pe care le-a adus, după război a fost deținut o vreme în închisoarea Liublianka. În Elveția, șeful rețelei a fost Rudolf Roessler, care a obținut informații despre „Operațiunea Barbarossa”, cărora Stalin nu le-a dat crezare.

Dar, desigur, cea mai importantă personalitate a spionajului sovietic din al Doilea Război Mondial, rămâne Richard Sorge, cel care l-a prevenit pe Stalin în legătură cu data declanșării „Planului Barbarossa” și, mai târziu l-a asigurat pe conducătorul sovietic că Japonia nu va ataca URSS în anul respectiv, permițându-le rușilor să-și redisloce divizii siberiene pe frontul de vest în vederea respingerii invaziei germane.

SUA

Abia după înființarea „Office of Strategic Services” (OSS), în 1942, deci după intrarea țării în război, SUA se angajează direct în „războiul secret”. Atribuțiile OSS erau de a colecta informații despre activitatea agențiilor de spionaj străine și de a preîntâmpina actele de sabotaj în SUA.

În ceea ce privește propriile acțiuni de spionaj, este de menționat din nou implicarea unui scriitor, romancierul Ernest Hemingway, care a acționat pentru serviciul de informații al marinei americane (ONI). Acesta întreprinde un lung voiaj în Pacific, procurând informații despre iminența unui atac japonez împotriva SUA.

Înainte să devină șef al CIA (1953), în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Allan Dulles a acționat în calitate de rezident OSS în Elveția, fiind implicat într-o serie de acțini de „spionaj diplomatic”.

Contraspionajul american a acționat atât împotriva agenților și rețelelor germane din interior, cât și a unor spioni autohtoni care s-au pus în slujba acestora. Din una din aceste rețele ar fi trebuit să facă parte John Dasch, care, împreună cu alți agenți (Ernest Burger, Heinrich Harm Heink, Richard Quirin), sunt debarcați de pe un submarin la Long Island (New York), în cadrul „Operațiunii Pastorius”, care prevedea organizarea de acțiuni de spionaj și sabotaj pe teritoriul SUA, în special împotriva industriei de armament și a căilor ferate. Dasch, care în realitate era dezamăgit de regimul nazist, se predă FBI și pune la dispoziție informații despre ceilalți membri ai rețelei, care sunt capturați și condamnați la moarte.

Un alt domeniu de activitate al OSS, împreună cu FBI, a fost desfășurarea unor activități informative pe teritoriul țării chiar de cetățeni americani cu poziții importante în administrație. Cei mai mulți făceau parte din rețelele care lucraseră pentru URSS, constituite în perioada interbelică. De fapt, cei mai mulți agenți au fost demascați după război în urma inițierii „Operațiunii Verona”, în cadrul căreia au fost monitorizate comunicările cifrate ale ambasadei URSS.

Diplomatul Alger Hiss a informat despre rezultatul unor importante reuniuni internaționale la San Francisco în 1945, care definitivează Carta ONU. Au fost descoperiți agenți chiar în interiorul OSS, cum a fost Maurice Hyman Halperin, din „rețeaua Golos”, care a pus la dispoziția spionajului sovietic informații din diferite părți ale lumii, mai ales din domeniul diplomatic.

Numită „regina spionajului roșu”, Elizabeth Bentley colaborează cu unii dintre cei mai importanți agenți sovietici, rezidenți în SUA. Ea își procura informațiile de la comuniști și simpatizanți, care făceau parte din instituții și departamente de mare importanță strategică. Aceste informații erau transmise prin intermediul rezidenților sovietici, ele privind potențialul economic și militar al Germaniei precum și pregătirile SUA în cazul unui eventual război cu Reich-ul. În 1945, Bentley se prezintă la FBI, mărturisind activitatea sa ca spion pentru URSS. Potrivit acestor mărturii, nu mai puțin de 150 de persoane, dintre care 37 erau funcționari federali, spionaseră pentru URSS.

În mod cu totul surprinzător, se pare că agentul URSS cu cea mai înaltă poziție a fost consilierul președintelui F.D. Roosevelt, Harry Lloyd Hopkins. Constituind principala sursă de informații în ceea ce privește relațiile cu URSS, Hopkins avea o influență deosebită asupra președintelui, convingându-l de bunele intenții ale lui Stalin. O serie de inițiative ale lui Hopkins au trezit suspiciuni, cum ar fi furnizarea de informații și chiar de materiale necesare fabricării bombei atomice. Așa cum a reieșit și din mărturiile unor foști ofițeri KGB, Hopkins a acționat ca agent pentru URSS.

Cel mai important agent american pentru Germania a fost diplomatul Gatewood Kent, care a transmis către Abwehr documente de mare importanță cu privire la corespondența dintre președintele SUA, F.D. Roosevelt și prim-ministrul britanic, Winston Churchill.

Dobândirea „secretelor atomice”, referitoare la fabricarea armei nucleare din cadrul „proiectului Manhattan”, a fost sarcina principală a spionajului sovietic în SUA, deoarece aceasta oferea Moscovei posibilitatea de a echilibra balanța politicii mondiale și de a accede la postura de mare putere. „Operațiunea Enormoz”, cum a fost denumit acest demers, a avut, în mare parte, succes, ceea ce a făcut ca URSS să „economisească” ani buni pentru fabricarea armei atomice.

Principalul agent care a furnizat URSS planul bombei atomice a fost Ted Hall, dar și alți „spioni atomici”, dintre care cei mai mulți erau angajați direct în „proiectul Manhattan”. Astfel, savantul de origine germană care a lucrat la Los Alamos, Klaus Fuchs, a furnizat, din considerente exclusiv ideologice, spionajului sovietic sute de pagini care conțineau date despre teoria proiectului și despre metodele concrete de realizare a acestuia. De asemenea, May Allan Nunn a transmis date importante despre explozia atomică de la Hiroshima și mostre de uraniu.

O adevărată „bombă” a constituit-o știrea din 1945 după care „părintelui bombei atomice”, Robert J. Oppenheimer, i s-a interzis accesul la informații clasificate din acest domeniu, pentru că ar fi pus la dispoziție spionajului sovietic o serie de date secrete. Un rol important în această hotărâre a jucat-o faptul că era simpatizant comunist și avusese relații cu o agentă sovietică, Elisabeta Zarubina. Agentul sovietic Pavel Sudoplatov afirmă că Oppenheimer ar fi fost una dintre sursele spionajului atomic sovietic, cu numele de cod „Star”. Ulterior KGB a dezmințit că acesta ar fi fost agent, ci doar un „prieten al URSS”. Sancțiunile dictate împotriva lui Oppenheimer au fost ridicate, dar suspiciunea a rămas.

Cazul soților Rosenberg, Jukius și Ethel a fost probabil cel mai spectaculos dintre cele ale „spionilor atomici”, deoarece a făcut obiectul unei campanii internaționale de protest împotriva condamnării lor la moarte, orchestrată de Moscova. Totuși sentința nu a fost anulată, dovadă că SUA nu erau dispuse la niciun fel de concesie într-un domeniu atât de important.

Germania

Dispunând de un complex de servicii de informații, dintre care cel al armatei, Abwehr s-a distins în ceea ce privește spionajul, iar Gestapo și alte structuri polițienești în domeniul contrainformațiilor. Germania a avut, în prima parte a războiului, inițiativa pe frontul secret, dar treptat a fost depășită de serviciile Aliaților, mai ales când aceștia și-au unit eforturile.

Unii dintre cei mai importanți agenți ai Germaniei aparțineau altor naționalități, fiind recrutați sau oferindu-și serviciile din considerente pecuniare. Este, spre exemplu, cazul turcului Elyesa Bazna care, ca valet al ambasadorului Marii Britanii la Ankara, din octombrie 1943, a fotografiat documente secrete, transmise în schimbul unor mari sume de bani (cel mai bine plătit spion din istorie până în acel moment), unui atașat german, Ludwig Moyzisch, care i-a dat numele de cod „Cicero”, datorită „elocvenței” informațiilor furnizate. Se pare că unul dintre motivele care l-au determinat să spioneze împotriva Marii Britanii a fost faptul că englezii se făcuseră vinovați de moartea tatălui său, dar este mai probabil ca principala cauză să fi fost de natură pecuniară. La început el a fost valet al ambasadorului Iugoslaviei și apoi al unui consilier al misiunii diplomatice a Germaniei, care l-a concediat pentru că avea „obiceiul” să citească corespondența secretă. Deși avea asemenea referințe, Bazna este angajat, în 1942, ca valet al ambasadorului Marii Britanii la Ankara, sir Hughe Knatchbull-Hugessen. Din octombrie 1943, Bazna începe să fotografieze documente secrete din cadrul misiunii. Documentele erau sustrase pentru a fi fotografiate chiar din dormitorul ambasadorului, Bazna intrând în posesia cheii seifului în care erau depozitate. Pentru a „valorifica” aceste informații, Bazna se pune în legătură cu un atașat al Ambasadei Germaniei, Ludowig Moyzisch, fixând de la început și un „tarif”. Oferta îi este acceptată și Bazna devine, din 1943, agent plătit pentru Germania. Domeniile abordate de documentele furnizate de Bazna erau de mare importanță, între care „minutele” conferințelor de la Casablanca și Teheran cu participarea președintelui SUA, a primului- ministru al Marii Britanii și a lui Stalin (aceasta a fost sursa din care germanii au aflat despre „Operațiunea Overlord”), dar și bombardamentele asupra câmpurilor petroliere de la Ploiești. Moyzisch arată, în memoriile sale, publicate în 1950 (prin aceasta a fost facută publică pentru prima oară activitatea lui Bazna) că informațiile furnizate de el erau „suficient de bune” pentru a permite Germaniei să contracareze debarcarea din Normandia. Totuși, germanii nu au dat suficientă crezare veridicității informațiilor furnizate de Bazna din cauza dușmăniei personale dintre ministrul de externe al Reich-ului, Joachim von Ribbentrop și ambasadorul la Ankara, Franz von Papen, cauzată probabil de faptul că primul îl înlocuise pe von Papen în funcția de șef al diplomației germane. Bazna și-a dat demisia din postul pe care îl ocupa la Legația Marii Britanii în aprilie 1944, cauza fiind dezertarea secretarei lui Moyzisch. De fapt, scurgerea de informații de la misiunea diplomatică a Marii Britanii în Turcia a putut fi oprită datorită datelor pe care le-a pus la dispoziție cel mai important spion de care Aliații dispuneau în Ministerul de Externe german, Fritz Kolbe. În total, pentru serviciile sale, Bazna a fost plătit de germani cu suma de 300.000 de lire. Nu mică a fost surpriza lui atunci când a constatat că bancnotele cu care fusese plătit erau false, ele fiind „produse” în cadrul „Operațiunii Bernhardt”, care avea drept scop destabilizarea economiei engleze prin punerea în circulație a unor bani falsificați. După război, Bazna a pretins de la guvernul vest-german să i se returneze integral suma în bancnote autentice. Nu a obținut decât o recompensă modestă.

Deși de origine evreiască, prințesa Stephanie Hohenlohe a spionat pentru Germania în SUA, însuși Roosevelt considerând-o o agentă „mai periculoasă decât o mie de bărbați”.

De origine rusă, balerina Malvina Lee a furat planurile da atac din cartierul general al forțelor Aliate însărcinate cu eliberarea Norvegiei, invadată de armata germană, la 9 aprilie 1940, și le-a transmis apoi Germaniei.

Spre deosebire de cei de mai sus, persoanele care au spionat pentru Aliați în Germania au făcut-o din convingeri antifasciste, democratice sau umanitare. Documente desecretizate au dovedit că diplomatul Fritz Kolbe a fost „cel mai important spion al celui de-al Doilea Război Mondial”, datorită ariei de cuprindere și importanței documentelor pe care, din proprie inițiativă, le-a transmis rezidentului OSS în Elveția, Allan Dulles, privitoare la rachetele V1, V2 și alte sisteme de armament. De asemenea, el a transmis lista agenților germani din diferite țări, dar și planurile Japoniei în Asia de sud-est. În ciuda acestor servicii aduse cauzei democrației, după război, Kolbe nu a fost reintegrat în Ministerul de Externe german, recunoașterea meritelor sale survenind abia în 2004.

Tot din considerente de patriotism autentic au acționat pentru Aliați: actrița Marlene Dietrich, ca agent de influențare, precum și diplomații Rudolf von Schlieha și ofițerul Hans-Thilo Schmidt, care a transmis informații importante privind sistemul criptografic german, ceea ce va oferi posibilitatea „spargerii” aparaturii de cifrat „Enigma”, ulterior plătind cu viața aceste demersuri.

Japonia

Încă înainte de declanșarea conflictului cu SUA, Japonia și-a intensificat activitățile de spionaj împotriva acestei țări, dar și a altor state.

„Rețeaua TO” era formată de diplomați japonezi acreditați în diferite țări neutre și în SUA, care au transmis informații de mare importanță strategică. Premergător încheierii alianței cu Germania, informațiile obținute de acești „spioni sub acoperire diplomatică” au fost transmise și Reich-ului.

Unul dintre cei mai activi agenți japonezi a fost diplomatul Hiroshi Oshima, care, fără să știe că fusese „spart” codul diplomatic japonez, de către americani, a transmis informații Germaniei, devenind, involuntar, după cum spunea generalul american George Marshall, „principala sursă a noastră de informații despre intențiile lui Hitler în Europa”.

CAPITOLUL II – STUDIU DE CAZ:

Contribuția sistemului „Double-Cross” la succesul „Operațiunii Overlord”

„Sistemul Double-Cross” sau „Sistemul XX” a fost un sistem de operațiuni complexe de contraspionaj și dezinformare, desfășurată de MI5 în pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Agenții nemți, care operau în Marea Britanie, au fost capturați ori s-au predat de bună voie, fiind ulterior utilizați de MI5 în vederea dezinformării serviciilor secrete germane. Aceste acțiuni erau conduse de Twenty Committee, sub comanda lui John Cecil Masterman.

Politica MI5, la începutul războiului, era de a utiliza acest sistem numai în contraspionaj. Mai târziu, potențialul sistemului de a fi utilizat în operațiuni de dezinformare a fost exploatat de britanici. Atât agenți din cadrul Abwehr-ului, cât și din cadrul Sicherheitsdienst-ului au fost utilizați de MI5, prin intermediul sistemului Double-Cross, împotriva Germaniei Naziste. Mulți dintre spionii care au ajuns în Marea Britanie s-au predat autorităților britanice. Alți agenți au fost „interceptați” din cauza faptului că au făcut greșeli elementare. Mai mult decât atât, unii agenți germani falși au reușit să convingă serviciile de informații germane că vor spiona pentru nemți dacă vor ajunge în Marea Britanie, dar odată ajunși aici, și-au oferit serviciile englezilor. Serviciile secrete germane au utilizat, ca mijloc de infiltrare pentru agenții lor, procedee precum parașutarea, desantul maritim sau acoperirea titulaturii de refugiat din alte țări, ultimul procedeu fiind cel mai des folosit. După război, s-a dezvăluit faptul că toți agenții nemților, trimiși în Marea Britanie, s-au predat sau au fost capturați, cu posibila excepție a unui agent care s-ar fi sinucis.

Prin intermediul sistemului Double-Cross, MI5 a întreprins operații informative pe timpul războiului încă din anul 1940, însă în lucrarea de față mă voi concentra numai pe operația care a contribuit decisiv la succesul debarcării Aliaților în Normandia.

În dimineața zilei de 6 iunie 1944, 150.000 de militari aliați luau cu asalt plajele Normandiei, creând astfel capul de pod necesar deschiderii celui de-al doilea front în vestul Europei. Astăzi, debarcarea din Normandia o considerăm ca fiind un mare succes militar, însă nu doar acțiunile militare conveționale sunt cele care au condus la această reușită. În umbra acestor forțe militare, opera o „armată secretă” care în locul armelor, utiliza o rețea complexă de „minciuni” pentru a susține efortul de război al Aliaților. Această „armată nevăzută” era formată doar din cinci spioni, a căror misiune era manipularea minții conducătorului Germaniei Naziste, Adolf Hitler. De-a lungul războiului Hitler era foarte încrezător în eficiența serviciilor sale de informații, dar în realitate, toți spionii încredințați să opereze în Marea Britanie au fost, de fapt agenți dubli, care în realitate serveau cauza britanicilor.

Încă din 1940, de când britanicii au reușit să spargă codul aparatului criptografic german Enigma, serviciile secrete britanice au avut acces la comunicațiile cifrate ale nemților. Astfel, fiecare spion german trimis în Marea Britanie putea fi „interceptat” în locul și la momentul potrivit. Pedeapsa cu moartea era cea aplicată pentru activitatea de spionaj, dar exista o altă opțiune: să opereze, ca agenți dubli, pentru Marea Britanie. Acei spioni care au acceptat această ofertă au fost mutați în cadrul departamentului B1(a), secția (aparținând MI5) responsabilă cu operațiile agenților dubli. Șeful acestui departament era Thomas Argyll Robertson, cunoscut prietenilor drept TAR. Acesta era unul dintre membri Twenty Committee, comitetul care a creat „Sistemul Double-Cross”. Acest sistem a fost aprobat imediat de primul-ministru Winston Churchill, deoarece știa că Hitler tindea să gândească doar în linie dreaptă, fiind astfel foarte vulnerabil.

Fig. nr.1 – Thomas Argyll „TAR” Robertson

Războiul era deja în al cincilea an și provocase deja moartea a milioane de oameni. Comandanții forțelor aliate știau că acest război poate fi câștigat doar dacă forțele Aliate vor debarca în Franța. Pentru a răspunde acestei inițiative, nemții au fortificat Zidul Atlanticului, având de partea lor superioritatea numerică. Dată fiind situația de față, Churchill și-a dat seama că nu va putea câștiga acest război doar prin utilizarea „forței brute”.

Toată lumea știa că invazia va începe curând, în schimb nu se știa unde se va desfășura aceasta. Hitler credea că invazia va veni pe „drumul cel mai scurt”, de-a lungul strâmtorii Dover-Calais și, în consecință și-a comasat forțele în apropiere de Calais. Acesta era locul evident pentru executarea debarcării forțelor Aliate, de aceea britanicii au hotărât să nu-l îl abordeze. Normandia, pe de altă parte, era o țintă mai îndepărtată, dar terenul era ideal pentru executarea desantului maritim, iar în comparație cu Calais, era apărată mult mai precar de către nemți. Însă pentru ca debarcarea să aibă succes, Aliații trebuiau să se asigure că forțele germane dislocate în Calais vor rămâne pe poziții și nu vor fi deplasate spre plajele Normandiei.

În noiembrie 1943, la Teheran, conducătorii statelor Aliate au căzut de acord, în secret, asupra locului invaziei: Normandia. Winston Churchil i-a spus lui Stalin că „adevărul este atât de prețios, încât acesta trebuie protejat de o gardă de corp formată din minciuni”. De aici a apărut numele de cod „Bodyguard”, al operațiunii întreprinse de spionii lui TAR pentru „protejarea” invaziei. Având la dispoziție echipa sa de agenți dubli, TAR trebuia acum să pornească la ofensivă, utilizând „armele” nemților împotriva lor înșiși. Din panoplia de agenți dubli pe care îi avea la dispoziție, TAR a ales doar cinci, despre care credea că dețin cea mai mare credibilitate în ochii nemților. Acești cinci agenți dubli aveau o singură direcție de efort: să-l facă pe Hitler să creadă că invazia va avea loc de-a lungul strâmtorii Dover-Calais. Dacă unul dintre cei cinci spioni se adeverea a fi un agent triplu, atunci operațiunea condusă de TAR i-ar fi direcționat pe germani direct către adevărata locație a invaziei. În februarie 1944, TAR a inițiat operațiunea „Bodyguard”, asumându-și un risc imens.

Primul spion introdus în „luptă” a fost agentul Nathalie „Lily” Sergeyev, cu nume de cod „Treasure”, o franțuzoaică de origine rusă, recrutată de serviciile secrete germane în Paris. Aceasta urma să ajungă în Marea Britanie tranzitând Spania neutră, dar, odată ajunsă în Madrid, s-a predat autorităților britanice, exprimându-și intenția de a lucra pentru aceștia. Singura problemă apărută în acest context era faptul că „Babs”, câinele de care era extrem de atașată, a fost nevoit să rămână în carantină în Gibraltar, datorită legislației britanice în vigoare la acea vreme. Firea ei instabilă îl îngrijora pe TAR, dar faptul că „Treasure” avea legătură directă cu un ofițer al Abwehr-ului – maiorul Emile Kliemann, l-a convins pe TAR să o utilizeze în această rețea, ținând-o mereu sub supraveghere.

Pentru a produce inducerea în eroare a germanilor, o vastă acumulare de forțe americane a fost dislocată în sudul Angliei, în Kent, pregătită să invadeze Franța de-a lungul strâmtorii Dover-Calais. Această armată formidabilă era, de fapt, una „imaginară”, deoarece era constituită integral din machete ale capabilităților militare de care dispuneau americanii la momentul respectiv. Pentru avioanele de cercetare nemțești însă, această armată, care era de două ori mai numeroasă decât totalitatea forțelor Aliate pregătite pentru invazie, părea una „foarte reală”, dat fiind faptul că urma să fie condusă de generalul american de care Hitler se temea cel mai mult: George Patton.

Fig. nr. 2 – Agentul „Treasure”: Nathalie „Lily” Sergeyev

Cel de-al doilea spion care a intrat în acțiune a fost spaniolul Juan Pujol Garcia, cu numele de cod „Garbo”. Acesta a reușit să-i convingă pe nemți că este un nazist convins și că are acces la informații strict secrete în ceea ce privește invazia ce urma să aibă loc. „Garbo” însă nu opera singur, acesta recrutând nu mai puțin de 27 de informatori. Ceea ce este remarcabil la acești informatori este că toți erau „inventați.” Fiind înștiințat de informatorii săi „imaginari”, „Garbo” a transmis peste 500 de mesaje germanilor, toate atestând prezența vastei grupări de forțe în regiunea Kent. Prin interceptarea comunicațiilor germane, realizată de la Bletchley Park, englezii s-au putut asigura că informațiile furnizate de „Garbo” nemților au fost crezute de Hitler.

Fig. nr. 3 – Agentul „Garbo”: Juan Pujol Garcia

În vederea creării unei alte grupări de forțe „imaginare” în Scoția, TAR l-a „introdus în luptă” pe Roman Czerniawski – nume de cod: „Brutus”. Acest agent de origine poloneză era un fost pilot din cadrul forțelor aeriene poloneze, care, după invadarea Poloniei de către nemți, a fugit în Franța unde, mai târziu, s-a înrolat în mișcarea de Rezistență, spionând pentru britanici. Czerniawski și rețeaua lui din Franța a fost capturată, dar nemții i-au oferit posibilitatea să lucreze pentru ei ca agent dublu. Acesta a acceptat, dar imediat ce a ajuns în Anglia, s-a predat autorităților britanice, de atunci înainte acționând ca agent triplu pentru aceștia. Prin activitatea pe care a întreprins-o în Scoția, „Brutus” a reușit să-i convingă pe nemți că o altă „armată imaginară” este pe cale să invadeze Norvegia ocupată de naziști.

Fig. nr. 4 – Agentul „Brutus”: Roman Czerniawski

În acel moment, în timp ce grupările de forțe „imaginare” erau dislocate, prima în regiunea Kent, iar cea de-a doua în Scoția, forțele de asalt reale erau dislocate în regiunea Southampton, din sudul Angliei.

Pentru a-i convinge pe nemți despre „veridicitatea informațiilor false”, oferite acestora până în acel moment, TAR a apelat la serviciile Elvirei de la Fuente Chaudoir – nume de cod: „Bronx”, o peruviană, bisexuală obișnuită cu viața de noapte în casinourile lumii. Operând ca agent britanic în Franța, „Bronx” a intrat în legătură cu un agent german, care a recrutat-o să opereze, pentru nemți, în Anglia. Odată reîntoarsă în Anglia, Elvira începe să le transmită nemților informații „intoxicate” procurate prin intermediul unor surse „imaginare”, participante la viața de noapte londoneză.

Fig. nr.5 – Agentul „Bronx”: Elvira de la Fuente Chaudoir

„Bronx” a fost un element vital în împiedicarea unei divizii de tancuri nemțești de a ajunge în Normandia pentru a întări apărarea plajelor. Britanicii interceptaseră un mesaj german, care îi informa despre faptul că o divizie de tancuri urma să fie dislocată din zona Bordeaux în Normandia. TAR a hotărât să o utilizeze pe „Bronx” pentru a transmite un mesaj secret nemților prin care să-i prevină pe aceștia despre iminența unei invazii în golful Biscay. Mesajul a ajuns la Berlin în câteva ore, iar diviziei respective i s-a ordonat întoarcerea în Bordeaux.

Ultimul dintre cei cinci agenți dubli ai lui TAR era Dušan Popov, agent britanic de origine sârbă, care ajunge să fie recrutat de Johann „Johnny” Jebsen, ofițer de informații din cadrul Abwehr-ului. Din acel moment, Popov operează ca agent dublu pentru britanici, cu numele de cod: „Tricycle”. Acesta transmitea informațiile doar prin contact direct cu Jebsen, aceste contacte având loc în Lisabona. Deoarece Jebsen era un antinazist convins, Popov le propune britanicilor să-l recruteze pe ofițerul german ca agent dublu, Jebsen devenind astfel agentul „Artist”, cea mai bună sursă de informații a britanicilor din interiorul serviciilor secrete germane. Pe lângă informații referitoare la sistemele de armament germane sau la industria germană, „Artist” le-a furnizat britanicilor numele agenților nemți care operau în Marea Britanie. Aceste informații le-ar fi facilitat britanicilor capturarea acestor agenți germani, însă problema era că acești agenți erau chiar spionii lui TAR. Din moment ce britanicii nu au capturat agenții „demascați” de Jebsen, acesta și-a dat seama că, de fapt, ei operau ca agenți dubli pentru Marea Britanie. Cunoscând adevărul, Jebsen a ajuns să reprezinte o vulnerabilitate pentru „Operațiunea Bodyguard”, iar nemții încep să devină din ce în ce mai suspicioși în legătură cu el, din cauza activităților sale îndoielnice. TAR se afla în fața unei dileme uriașe: dacă l-ar fi adus pe Jebsen, în siguranță, în Marea Britanie, germanii ar fi suspectat că le sunt interceptate comunicațiile, iar astfel secretul de la Bletchley Park ar fi fost compromis; pe de altă parte, dacă l-ar fi lăsat pe Jebsen în Germania, într-un final Gestapo-ul l-ar fi capturat, iar întreaga operațiune de dezinformare ar fi fost compromisă. Pe lângă acest aspect, agentul „Treasure” începe să pună presiune pe MI5 deoarece „Babs” nu i se alăturase în Anglia, așa cum i se promisese. Pentru a nu compromite operațiunea, TAR dezactivează agentul „Treasure”, deoarece aceasta era foarte labilă psihic. Între timp, „Artist” este capturat de Gestapo în Lisabona și este transportat spre Berlin, pentru interogare, ceilalții agenți dubli continuând să-i „bombardeze” pe germani cu informații referitoare la invazia iminentă din zona Calais. TAR nu știa cât timp va rezista Jebsen, înainte de a spune adevărul în fața interogatorilor nemți, dar „Operațiunea Overlord” nu mai putea fi oprită.

Fig. nr. 6 – Agentul „Tricycle”: Dušan „Duško” Popov

Fig. nr. 7 – Agentul „Artist”: Johann „Johnny” Jebsen

Operatorii de la Bletchley Park interceptau neîntrerupt sute de mesaje sperând ca nemții să nu fi aflat adevărul despre „Operațiunea Bodyguard”. Cu câteva zile înainte de Ziua Z, Hitler se întâlnește cu ambasadorul Japoniei, baronul Hiroshi Oshima. Führer-ul i-a relatat acestuia despre planurile Aliaților și despre invazia iminentă. Impresionat, Oshima transmite un raport la Tokyo despre conversația sa cu Hitler. Două zile mai târziu, acest raport, decriptat și tradus, ajunge pe biroul lui TAR. Hitler susținea că invazia va avea loc în Calais.

Pe data de 6 iunie 1944, forțele Aliate, conduse de generalul american Eisenhower debarcă în Normandia, reușind surprinderea strategică a germanilor. Deși au murit 10.000 de militari Aliați în Ziua Z, aceasta este doar o fracțiune din numărul victimelor rezultate, dacă nemții ar fi fost pregătiți pentru invazie.

Activitatea spionilor lui TAR nu s-a încheiat odată cu Ziua Z, aceștia continuând să-i dezinformeze pe nemți, informându-i că debarcarea din Normandia este doar o diversiune și că direcția principală este canalizată tot pe Calais.

La 23 de zile după debarcarea din Normandia, agentul „Garbo” primește un mesaj, prin care i se transmite că va fi decorat de Hitler cu Crucea de Fier, cea mai înaltă distincție militară germană, pentru serviciile aduse Reich-ului.

În luna iulie, 22 de divizii germane, aproape 250.000 de militari, erau încă dislocați în zona Calais. În Norvegia, nemții așteptau invazia Aliaților care nu avea să vină niciodată. Inducerea în eroare a nemților a avut un succes mai mare decât orice pronostic.

CONSIDERAȚII FINALE

Contribuția Marii Britanii la câștigarea celui de-al Doilea Război Mondial de către Aliați nu a fost la fel de însemnată, din punct de vedere al resurselor umane ca, de exemplu, contribuția URSS (circa 27 milioane de morți, dintre care 8,7 milioane militari, Marea Britanie pierzând „doar” circa 450.900 de vieți omenești, dintre care 383.800 de militari) și nici din punct de vedere economico-financiar (SUA a cheltuit circa 341.491 miliarde de dolari; Germania – 270.000 miliarde de dolari, URSS – 192.000 miliarde de dolari, China – 190.000 miliarde de dolari, Marea Britanie cheltuit „doar” 120.000 de miliarde de dolari). În schimb, Marea Britanie a contribuit decisiv în ceea ce privește utilizarea unor idei ingenioase în scopul cunoașterii inamicului, destabilizării, hărțuirii, dezinformării și inducerii acestuia în eroare. Cu alte cuvinte, eforturile britanicilor de-a lungul războiului au condus la câștigarea și menținerea inițiativei de către forțele Aliate.

Inventarea și aplicarea sistemului „Double-Cross”, „spargerea” codului Enigma, interceptarea, de la Bletchley Park, a comunicațiilor criptate nemțești, inventarea și utilizarea eficientă a forțelor de tip „commando” și, ulterior a Special Air Service și Special Boat Service (modelul după care s-au ghidat celelalte state în formarea unor unități similare de forțe speciale) reprezintă dovada care atestă eficiența, pragmatismul, adaptabilitatea și ingeniozitatea britanicilor în gestionarea fenomenului militar.

În opinia mea, Marea Britanie, din acest punct de vedere, a reprezentat și reprezintă, în continuare, un model de eficacitate, un model din care, noi, nu avem decât de învățat și de adaptat în propriul nostru context.

BIBLIOGRAFIE

Autori români:

1. Petrescu, S., Informațiile, a patra armă, București, Editura Militară, 1999.

2. Popescu, A., Cinci milenii de război secret. O enciclopedie a spionajului, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2012.

Autori străini:

1. Churchill, W., Al Doilea Război Mondial, vol. 1, București, Editura Saeculum.

2. Churchill, W., Al Doilea Război Mondial, vol. 2, București, Editura Saeculum.

3. Hart, L.B.H., Istoria celui de-al Doilea Război Mondial, vol. 1, București, Editura Lider.

4. Hart, L.B.H., Istoria celui de-al Doilea Război Mondial, vol. 2, București, Editura Lider.

5. Shulsky, A.N., Schmitt, G.J., Războiul tăcut: introducere în universul informațiilor secrete, Iași, Editura Polirom, 2008.

6. Sun Tzu, Arta războiului, Editura Samizdat.

Infografie:

1. http://www.bbc.co.uk/history/worldwars/wwtwo/mi5_ww2_01.shtml.

2. https://www.mi5.gov.uk/home/mi5-history/world-war-ii/mi5-in-world-war-ii.html.

3. http://www.nationalarchives.gov.uk/releases/2003/november14/

doublecross.

4. http://en.wikipedia.org/wiki/Double-Cross_System.