Contributia Familiei Caravasile la Dezvoltarea Orasului Cahul

Introducere

Actualitatea și importanța temei de cercetare. Istoria familiei Caravasile prezintă interes prin faptul că reprezentanții acestei dinastii se înscriu în pleiada fondatorilor târgului Cahul. Atât D.I. Caravasile, cât și urmașii lui și-au adus contribuția la prosperarea vieții economice, sociale, politice și culturale a orașului. Cercetarea istoriei acestei familii vine să completeze istoria orașului și ținutului Cahul.

Cu regret, din cauza numărului mic de lucrări de specialitate, ce evocă istoria ținutului Cahul sau a personalităților marcante din oraș și regiune, chiar și locuitorii de baștină ai orașului Cahul nu pot spune prea multe despre familia Caravasile. Până în anii 90 ai secolului XX, reprezentanții distinsei familii de nobili basarabeni, proprietari ai moșiei și orașului Cahul în perioada 1854 -1940, erau menționați doar în câteva cuvinte în lucrările ce fac referire la momentul trecerii celor trei județe Ismail, Bolgrad și Cahul sub administrația română, după anul 1856.

Este nedrept ca una din cele mai reprezentative familii pentru ținutul Cahul și pentru sudul Basarabiei de altă dată, să rămână în umbră.

Gradul de cercetare. Trebuie menționat faptul că despre familia Caravasile nu s-au scris lucrări complete speciale, numele membrilor acesteia figurând doar în contextul unor lucrări la tema istoriei orașului Cahul. Este de apreciat, totuși, momentul apariției, începând cu anii 90 ai secolului trecut, a unei serii de sinteze, precum și a unei culegeri de documente, privitoare la istoria orașului și județului Cahul, care rezervă un spațiu mai larg studierii istoriei și contribuției familiei Caravasile. Un avantaj pentru cercetătorii de astăzi constituie, la fel, și valorificarea moștenirii scrisului istoric interbelic, care pune la dispoziție multiple detalii despre activitatea descendenților familiei Caravasile spre binele orașului și ținutului Cahul.

Se cuvine de menționat, întâi de toate culegerea de documente File din istoria orașului Cahul: Documente din patrimoniul Muzeului Ținutului Cahul , îngrijită de colaboratorii muzeului, Maria Maftei și Lidia Istomin, apărută în anul 2013, lucrare care permite justificarea documentară a acțiunilor edificatoare întreprinse de membrii acestei familii, expuse în lucrări anterioare.

O altă lucrare este cea a lui Constantin Reabțov, monografia „Cahul. Istorie, Personalități, Cultură” care ocupă un loc deosebit în studierea acestei dinastii fondatoare a orașului Cahul.

Gheorghe Bezviconi, istoricul pasionat de evocarea multor familii boierești și care nutrea o afecțiune sinceră pentru D. Caravasile și D. Crăciunescu (membru a aceleiași familii), precum și pentru descendenții acestora, va menționa printre primii numele acestei familii în revista sa “Din trecutul nostru”, însă odată cu valorificarea fondurilor Arhivei Naționale din R. Moldova, vor ieși la suprafață numeroase dosare, materiale care dovedesc implicarea și respectiv contribuția acestei familii la dezvoltarea atât a orașului Cahul cât și a Basarabiei. Cât despre biografia descendenților acestei dinastii, s-au preocupat colaboratorii Muzeului de Istorie Cahul începând cu anul 2000, organizând în anul 2001 o expoziție închinată acestei familii, în contextul căreia au fost prezentate un șir de documente, materiale de arhivă și numeroase fotografii din arhivele personale ale Caravasililor, păstrate de la urmașii acesteia. În anul 2003, sunt publicate un șir de articole care vizează familia Caravasile din diferite perspective, este cercetată istoria evoluției familiei în cauză, atât în limitele orașului Cahul cât și a descendenților care din motive personale, de cele mai multe ori, politice, au fost nevoiți să se refugieze în alte țări.

Un alt împătimit al istoriei orașului Cahul în general și a dinastiei Caravasile în particular este Alexandru Manoil care în 2008 a scos de sub tipar o monografie a orașului cu titlul „Cahul la răscruci de vremi”. În această monografie găsim un șir de informații și documente ce vizează activitatea primarului și a proprietarului orașului Cahul – Dumitru Caravasile.

Scopul și obiectivele. Prezenta lucrare constă în crearea unei imagini complete, cronologic corespunzătoare evoluției istoriei familiei Caravasile, începând din momentul primei atestări a unui reprezentant al acestei familii (Dimitri Caravasile) în Cahul și până la stingerea din viață a unui dintre cei mai reprezentativi descendenți ai acestei familii – Eufrosinia Kersnovski.

Obiectivele propuse spre cercetare sunt:

descrierea situației social-politice, economice a târgului Cahul, până la momentul procurării acestuia de către Dmitri Caravasile, prezentarea biografică succintă a unor reprezentanți de vază a acestei familii și arborele genealogic;

evidențierea contribuției familiei Caravasile la dezvoltarea economică, socială, politică și culturală a târgului Cahul;

prezentarea datelor biografice Eufrosiniei Kersnovski, descendent a familiei Caravasile;

analiza problemei gulagu-lui în lucrarea Cît valorează un om a Eufrosiniei Kersnovski, retrospectivă asupra întregii sale creații.

Limitele cronologice și spațiale. Limitele cronologice ale subiectului de cercetare se înscriu în segmentul temporal din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când localitatea Cahul devine proprietate a familiei Caravasile – până în tragicul an 1940, când ultimii descendenți ai familiei sunt lipsiți abuziv de dreptul de proprietate asupra acestei moșii. Dar recunoaștem că a fost nevoie și de un recurs în istorie pentru a preciza prima atestare documentară a localității (1502), precum și o depășire ulterioară a limitei cronologice de mai sus, pentru a arăta destinul tragic al descendenților familiei Caravasile, sub regimul comunist sovietic, ajungând până la sfârșitul anilor 90 ai secolului trecut.

Structura tezei. Pe lângă partea introductivă, concluzii, bibliografie și anexe, lucrarea e structurată în trei capitole, fiecare fiind împărțit în câte două subcapitole.

Capitolul I întitulat Istoria familei Caravasile este împărțit în două subcapitole. În primul subcapitol, se indică o imagine mai clară asupra arborelui genealogic al familiei. În al doilea subcapitol este prezentată istoria dinastiei Caravasile între anii 1856-1945, de la cumpărarea moșiei Cahul până la eliberarea din Gulag al unuia dintre cei mai reprezentativi descendenți ai dinastiei.

Capitolul II sub titlul Contribuția familiei Caravasile la dezvoltarea orașului Cahul este împărțit în 2 subcapitole, primul subcapitol descrie la ce nivel era dezvoltat orașul Cahul pînă a fi cumpărat de negustorul din Ismail, Dimitrie Caravasile.

Al doilea subcapitol relevă aportul familiei Caravasile la dezvoltarea orașului Cahul – se acordă atenție contribuției aduse de către noul proprietar al târgului Cahul – D. Caravasile, și fii acestuia Alexei și Dimitrie cu prezentarea de date și informații ce se găsesc confirmate în lucrări, mărturii corespunzătoare acelei perioade istorice. Este important de menționat că descendenții familiei Caravasile (cei doi fii și cele patru fiice ale sale), în prima și a doua generație au ales să locuiască în Cahul, au ocupat funcții importante în administrația locală, astfel aducând un aport semnificativ la dezvoltarea întreg ținutului Cahul, în diferite aspecte ale sale: economic, social, politic și nu în ultimul rând cultural.

Capitolul III Destinul Eufrosiniei Kersnovski, descendent al familiei Caravasile, este de asemenea împărțit în două subdiviziuni. Prima subdiviziune este dedicată în totalitate prezentării cât mai detaliate a biografiei acestei femei puternice, care la vârsta de 30 de ani a devenit victima deportărilor și a persecuțiilor staliniste.

Ultima parte a celui de-al doilea capitol este închinat creației Eufrosiniei Kersnovski. Aici se prezintă, relatarea istoriei cum s-a ajuns la idea scrierii acestei lucrări „Cât valorează un om”, scurtă prezentare a structurii acestei lucrări, un rezumat succint al lucrării sale, corespunzător capitolelor.

Surse documentare. Pentru a elucida momente din istoria familiei Caravasile, s-a apelat la un spectru larg de surse. Cu regret bibliotecile orașului Cahul nu au capacitatea de a furniza informație detaliată și literatură de specialitate la tema solicitată. Din acest motiv au fost accesate fondurile Bibliotecii Naționale ale R. Moldova, la fel ca și Arhiva Națională.

Trebuie menționată în special contribuția lucrătorilor Muzeului de Istorie Cahul în frunte cu d-na Maftei Marina, care a pus la dispoziție numeroase materiale și documente originale din fondul Arhivei Muzeului Cahul.

Gheorghe Bezviconi, va menționa poate printre primii numele aceste familii de moșieri în lucrarea sa „Din trecutul nostru”, (1939 anul editării), după care va urma o lungă perioadă de tăcere, abia abia după anul 2000, se vor publica mai multe articole pe această temă.

O sursă importantă de informație au fost articolele ale căror autori sunt: Velixar Ludmila și Biliban Vera, „Descendenți ai familiei Caravasile” (aspecte din viață și activitate), Zugrav Elena, „Contribuția familiei Caravasile la constituirea centrului administrativ și economic Cahul”,. Negru Nina, „Homo sovieticus” în memoriile Eufrosiniei Kersnovskaia.

Metodele și principiile de cercetare. Printre cele mai importante metode de cercetare utilizate în procesul de lucru asupra tezei, trebuie menționate metoda analizei și a comparației.

Datorită metodelor aplicate a fost posibilă cercetarea a mai multor surse, cu scopul de a prezenta o imagine completă a informației existente la tema dată, urmărirea evenimentelor din perspectiva corectitudinii cronologice, și drept urmare prezentarea unei imagini complete, menite să reflecte obiectiv atât istoria familiei cât și urmările unui regim totalitar și repercusiunile acestuia asupra unei națiuni întregi.

Instrumentele de cercetare și principiile de studiu generale și specifice pentru științele istorice sunt:

principiul științific: în baza mărturiilor, actelor și a monografiilor solicitate în lucrare, evenimentele sînt prezentate păstrând ordinea cronologică de desfășurare a lor, fără a fi scoase din contextul istoric în care acestea au loc și ținând cont de logica desfășurării acestora;

principiul obiectivității: probabil cel mai însemnat după importanța lui deoarece se cerea păstrarea unei atitudini obiective în procesul comparării lucrărilor a mai multor autori scrise în diferite perioade, sub influența diferitor regimuri politice;

principiul abordării sistematice: se încearcă păstrarea ordinii consecutive, sistematizarea unor date (ani, evenimente), pentru a nu crea ulterior confuzii.

Aplicabilitatea tezei. Istoria familiei Caravasile și a descendenților săi rămâne a fi un subiect care nu a fost îndeajuns studiat cu toate că au trecut mai mult de 200 ani de la primele atestări ale aceste familii. Această lucrare poate veni în ajutor atât celor care sunt interesați în studierea istorii orașului Cahul, în perioada 1856- 1912, cât și profesorilor de istorie.

Capitolul I. Istoria familiei Caravasile

1.1 Arborele genealogic al familiei Caravasile și a familiilor înrudite

Pentru locuitorii orașului Cahul sintagma „Dinastia Caravasile” devine, în ultimul timp, tot mai explicită. Acest lucru se datorează câtorva publicații recente privitoare la istoria orașului ce se referă la personalități marcante din ținutul Cahul. O contribuție aparte pentru constituirea și dezvăluirea istoriei dinastiei de nobili cahuleni, Caravasile, deținători (proprietari) ai moșiei și orașului Cahul timp de aproape un secol (a doua jumătate a secolului XIX – și până în anul 1940), aduce Muzeul Ținutului Cahul prin cercetările întreprinse și, în special, prin sinteza de documente cu titlul File din istoria orașului Cahul editată și lansată la finele anului 2013.

Ioan Caravasile a fost primul din arborele genalogic al familiei date. Pe la începutul secolului XIX era conducătorul comunității grecești din Constatinopol, după datele lui Gh. Bezviconi era de origine macedoneană din Epir. El s-a casătorit cu Ecaterina cu care a avut 2 copii, unul din ei fiind Dimitrie Ivan Caravasile.

Dimitrie Ivan Caravasile a fost căsătorit cu Eliza P. Palarino(vezi Anexa nr.5). Istoricul basarabean Gheorghe Bezviconi constată că bogatul armator din Epir, stabilit „în cele din urmă la Cahul… a lăsat o familie mare”, doi fii și patru fiice: fiii, Alexei (vezi Anexa nr.6)(sau Aleksei – bunicul Eufrosiniei Kersnovski) și Dimitrie, cunoscuți parlamentari și fruntași români din județul Cahul, deținători de înalte funcții administrative și de stat atât în perioada administrației românești în sudul Basarabiei cât și în anii stăpînirii țariste; fiicele: Sofia (căsătorită cu Celebidache), Ana (căsătorită cu Eczarhu), Maria (căsătorită cu Crăciunescu) și Elena (căsătorită cu Tulceanu, primar de Ismail), căsătorite și ele la rîndul lor cu cei mai onorabili oameni din localitate, personalități ce au avut contribuții deosebite la viața socială, politică și culturală a Basarabiei în general și a orașului în special. Astfel familia Caravasile s-a înrudit cu familiile importante din Basarabia și România, precum: Mimi, Sârbu, Cegolea etc.

În ceea ce urmează, se vor prezenta schițe de portret ale copiilor fostului proprietar al orașului prin prisma aportului lor la dezvoltarea și prosperarea localității și provinciei.

Sofia, fiica cea mai mare a lui D.I. Caravasile, s-a căsătorit cu Aristarh Anton Celebidaki, comisar regal român în războiul de independență din anii 1877-1878, iar apoi consul rus și consul general la Florența, decedat în 1917. De asemenea a ocupat funcția de consilier de stat efectiv și s-a înscris, ca și Alecu (sau Aleksei) Caravasile „în cadrele nobilimii basarabene”. De menționat că acesta a fost și Președinte al Comitetului Județean Cahul, cînd a și cunoscut-o, probabil pe fiica proprietarului orașului.

Cea de-a doua fiică – Ana, s-a căsătorit cu Alexandru Exarh, tatăl căruia, Harizie, cumpărase de la prințul Ghica circa 12 mii hectare de pămînt , Tătărășeni și în alte câteva localități. A studiat din Odesa, împreună cu Șt. Gonata, N. Donici, A. Casso, fiind unul dintre promotorii cercului moldovenesc din vechea Basarabie, strîns în jurul fraților Leonard, devenind ulterior unul din promotorii ideii naționale în Basarabia.

Ultimele două fiice ale lui D. I. Caravasile, Maria și Elena s-au căsătorit: prima cu D. C Crăciunescu, iar a doua cu F. P. Tulceanov, cunoscutul primar al Ismailului.

Dintre toți ginerii proprietarului orașului Cahul, merită pomenit aparte D.C. Crăciunescu (1 martie 1840 – 13 martie 1908), tatăl acestuia a fost ridicat la boierie în anul 1843 de către Mihail Vodă Sturza, a fost însurat cu Soltana, sora poetului basarabean Ion Sîrbu. Dimitrie Crăciunescu a fost o personalitate marcantă a ținutului, un devotat al Societății Junimea și al revistei Convorbiri Literare, pe care o sprijinea prin corespondență cu Iacob Negruzzi.

D. C. Crăciunescu s-a născut la 1 martie 1840 la Chișinău, a studiat la Liceul Regional din Chișinău, pe care l-a absolvit, fiind distins cu medalia de argint în anul 1857. Și-a continuat studiile în Rusia, la facultatea juridică din Petersburg. După terminarea studiilor universitare între anii 1859-1863, obținînd licența în drept, Crăciunescu a mai absolvit aceiași facultate , iar odată întors acasă s-a înscris în Baroul Tribunalului românesc din Cahul. Era și proprietarul moșiei Chirgani, avînd în posesie circa de pămint, în același județ. În anii 60 ai secolului XIX, Crăciunescu a fost perfect de județ și deputat în Parlamentul României în timpul domniei lui Carol I, a fost prieten cu multe personalități notorii a țării, printre care M. Kogălniceanu, moșierii Gonata, Cassa, Cotruță, Leonard. Primea vizite de la poetul Teodor Șerbănescu.

D.C. Crăciunescu era deputat român atunci cînd în 1878 Basarabia de Sud a fost din nou înglobată în Imperiul Rus. Este numit în funcția de președinte a Comisiei Basarabiei de Sud, după 1878, anume datorită acestuia în perioada 1878-1918 în Basarabia a fost păstrat sistemul administrativ românesc .

El a fost trimis din partea județului să se prezinte la țarul Alexandru al II-lea. Audiența i-a fost acordată de țar în decembrie 1881, însă din păcate nu a avut nici un rezultat favorabil, județul Cahul încetîndu-și existența în această perioadă. Cu toate acestea la această întrevedere cu țarul, Crăciunescu a avut cel mai demn comportament. La întrebarea împăratului „cum trăiau înainte”, în timp ce ceilalți membri ai delegației au răspuns „rău”, Crăciunescu a răspuns că bine la care Împăratul surîzînd și înțelegînd intențiile celorlalți a adăugat „Bine, Maiestate !Veți trăi bine și de acum înainte  !”

Crăciunescu a fost ales președinte al Comitetului Județean, calitate în care a funcționat timp de 30 de ani. Datorită intervenției autoritare ale acestuia, județele anexate în 1878, Ismail și Cahul își păstrează structura administrativă, perfecții, primarii, legislația românească. În acest scop vizitează des capitala Rusiei, prezentînd numeroase rapoarte. A decedat la 13 martie 1908 fiind îngropat în Cahul.

Fiica cea mai mică a lui D.I. Caravasile, Elena Cravasile, se căsătorește cu Feodor P. Tulceanov, reprezentant al cunoscutei dinastii de comercianți din orașul Ismail. Cea de-a treia generație ai cunoscuților comercianți, familiei Tulceanov i se atribuie și fiul lui Pavel Tulceanov – Feodor ( ? – 12.09.1912), cetățean de onoare al orașului Ismail, începînd cu data 17 aprilie 1912 și cel care a primit personal cetățenia de onoare. Feodor P. Tulceanov timp de 18 ani a fost ales perfect al orașului Ismail, unde a dat dovadă de preocuparea față de activitățile în folosul comunității și dezvoltării orașului Ismail. F. Tulceanov a fost decorat cu ordinul Sf. Stanislav de rang 2 și 3, ordinul Sf. Ana de rang 3 și 3 și a Ordinului Mântuitorului (grec), trebuie menționat faptul că ordinul Sf. Stanislav este decernat doar pentru merite deosebite în caritate și merite militare atât pe uscat cât și pe apă.

Feodor P. Tulceanov era deținătorul acțiunilor în companii navale Marea Neagră – Dunăre, importa cai de elită din rasa Orlov și rasa Americană. În anul 1907 îi este eliberat un certificat potrivit căruia caii „nu vor fi mobilizați în acțiuni militare nici în caz de război”. Acești cai de rasă ocupau locuri de frunte, primeau diplome la expoziții și premii la concursurile de curse desfășurate , anii 1911, 1912, 1913 și 1916.

Se căsătorește cu descendenta familiei Caravasile – Elena Caravasile, cu care a avut 5 copii: dintre care cel mai mare Dimitri Tulceanov (1878 anul nașterii), a absolvit Gimnaziul „Alexandru III-lea” din Bolgrad și Universitatea din Sankt-Petersburg, unde a făcut două facultăți paralel, cea de Drept și cea de Limbi orientale. Dimitrie a moștenit nu doar averea tatălui său (moșii în Ismail, Cahul și Chilia), dar și spiritul gospodăresc.

Din 25 martie 1911, Dimitri Tulceanov ocupa funcția de Prefect al orașului Ismail, tot el era Președintele Administrației Orășenești și Consiliului Comunal al orașului, deasemenea era membru regional al Administrației Caselor de Copii. În perioada dinaintea războiului, la începutul secolului XX a avut loc comemorarea a trei date importante: 100 de ani de la Războiul din 1806- 1812, alipirea Basarabiei la Rusia și 300 de ani de domnie a casei regale ruse Romanov. Cu această ocazie, în luna iunie 1912, Dimitri Tulceanov este numit în componența deputaților din partea guberniei Basarabia care au adus omagii cu ocazia celebrării a 300 de ani ai Dinastiei Romanov.

Cât privește fii proprietarului orașului Cahul D.I. Caravasile, Alecu D. Caravasile (15 septembrie 1846 – 1915) a studiat la Ismail și Atena, apoi a făcut Facultatea de Drept la Paris, s-a însurat cu fiica moșierului Ceanguli (Eufrosinia Ceanguli) din Județul Orhei(vezi Anexa nr.10), cu care a avut 7 copii(vezi Anexa nr.7), dintre care două fiice și cinci feciori (doi dintre care au avut o viață zbuciumată și plină de suferințe: fiica Alexandra (1878-1964)(vezi Anexa nr.16), mama Eufrosiniei Kersnovski și fiul Vasile, tatăl Olgăi Mîrza la care se va reveni ulterior)iar doi feciori au decedat la o vîrstă fragedă din cauza tuberculozei pulmonare(vezi Anexele nr. 11, 12, 13, 14 .

„Cuconul Mitea”, sau Dimitrie Caravasile, a fost pe timpul românilor numai subprefect de județ. A studiat în Germania, , Berlin și în Austria , unde s-a și căsătorit cu Maria Karlovna, cu care a avut 11 copii.

Unul din feciorii lui A.D. Caravasile care a avut un destin mai tragic și ultimul proprietar al orașului a fost Vasile A. Caravasile.

La Montpellier a cunoscut-o pe viitoarea s-a soție – Theresa Honorine Brun, o văduvă cu patru ani mai în vîrstă decât el, cu care în anul 1915 s-a căsătorit și cu care a avut doi copii, două fete – Mirta, născută la 1916 și Nadin, născută la 1917.

În iarna anilor 1919-1920, Vasile A. Caravasile, împreună cu soția lui și cele două fiice, Mirta și Nadine, au sosit din Franța în România și au ajuns la moșia familiei Caravasile în orașul Cahul, instalîndu-se la „Vila Froza”. Soția lui, franțuzoaica Theresa, nu s-a putut acomoda cu viața de la țară, părîndu-i Cahulul un ținut sălbatic și din această cauză decide să se întoarcă în Franța, lăsînd cei doi copii în grija tatălui lor. Simțind nevoia unei vieți normale de familie, s-a recăsătorit cu o verișoară a lui – Alexandra D. Caravasile, fiica unchiului său Dimitrie.

La 30 iulie 1927 s-a născut cel de-al treilea copil – o fetiță, care a primit numele Olga și care a fost crescută împreună cu surorile ei vitrege Nadine (care s-a intors la mama ei in Franța și acolo s-a casatorit) și Mirta (a rămas în România căsătorindu-se cu un inspector general de la Căile Ferate Române Vasile Horas) din prima căsătorie a tatălui născute în Franța, avîndu-l ca tată pe Vasile Caravasile(vezi Anexa nr.15).

Soțul Olgăi Caravasile, Eugen Mîrza, născut și crescut până în 1940 tot în Basarabia, avea părinții refugiați peste Prut într-o comună din județul Vaslui și trei surori risipite prin diferite orașe ale României. În 1947, chiar în primul an de căsătorie în familia Caravasile Mîrza se naște primul copil – Dan, care acum este trecut de 50 de ani, este căsătorit la rîndul său, are doi copii.

Arborele genealogic al familiei Caravasili este mare, avînd multe ramificații care reprezintă generațiile ce s-au succedat timp de două secole până în zilele noastre.

O ramură a familiei Caravasile s-a strămutat în Franța, datorită unei fiice a lui Vasile A. Caravasile, născută acolo. Familia ei nu a reușit să se realizeze, avînd în cele din urmă un sfîrșit tragic. O altă ramură s-a strămutat în Grecia, patria familiei Vallianatos din Galați, care s-a înrudit cu familia Caravasile prin căsătoria unuia dintre membrii ei cu o fiică a lui D. Caravasile. Această ramură a prosperat în Grecia, fiind stabilită , unde s-a încadrat bine în noua sa țara.

Relatările despre familia Caravasile trebuie să-l cuprindă și pe compozitorul și pianistul de regală a Regelui Carol I și a Reginei Elisabeta, colaborator apropiat a lui George Enescu, Theodor Fuchs (1873-1953), care a fost căsătorit cu Olga Caravasile, una dintre fiicele lui Dimitrie Caravasile, ai cărui urmași sunt încă în țară. Fiind de origine etnică evreu, cu toate că a fost de confesiune creștn-ortodoxă, în anii de dictatură din timpul celui de-al doilea război mondial a fost persecutat, ducănd o viață foarte modestă în București. Dădea lecții de pian, acompania la pian soliști de muzică vocală care exersau la locuința sa din capitală, asigurîndu-și astfel existența lui și a familiei.

În decursul vieții a realizat o vastă operă, îndeosebi în perioada 1900-1945, în alcătuirea ei sunt cuprinse multe compoziții la pian, sonate, Tarantella, Rapsodia pentru pian, Concert pentru pian și orchestră. Theodor Fuchs a editat în culegerea „Țara mea”, corul mixt „Horea, Cloșca și Crișan”, fiind și autorul feeriei muzicale „Păunașul codrilor”.

El s-a aflat printre muzicienii români care au acompaniat la pian filme mute la cinematografele din capitală. La concertele date de George Enescu, Theodor Fuchs era acompaniatorul lui preferat la pian. După cel de-al doilea război mondial, și-a continuat activitatea artistică mai relaxat, dar bătrînețea și boala l-au răpus în anul 1953, fiind înmormîntat la cimitirul Sf. Vineri din București.

Arborele genealogic al acestei dinastii continuă, însă din cauza că membrii familiei s-au împraștiat prin diferite țări s-a pierdut și legătura dintre ei. Din păcate strănepoții ultimului deținător al Cahulului, Vasile Caravasile nici nu se cunosc între ei, iar cu verisorii nici atât. Aceasta este cea mai mare problemă care stopeaza munca asupra arborelui genealogic al Dinastiei Caravasile și desigur din cauza lipsei informațiilor referitoare la această familie.

1.2 Istoria dinastiei Caravasile între anii 1856-1945

Se constată, totuși, un mare grad de dificultate în a investiga istoria familiei Caravasile din Cahul. Pentru a evidenția cele mai însemnate momente biografice privitoare la această familie, se va recurge la diverse surse: de la informații legendare, destăinuiri personale epistolare, mărturii ale rudelor, până la atestări documentare.

Istoria acestei familii începe cu Ioan Caravasile capul unei bogate familii grecești care locuia era unul din cei mai importanți reprezentanți ai comunității grecești de oraș și unul dintre cei mai activi susținători ai luptei de eliberare a grecilor de sub asuprirea otomană. În timpul unei revolte grecești , Ioan Caravasile, fruntaș de seama al etniei grecești a fost prins, arestat de către autorități și condamnat la moarte prin spînzurare. Istoria mărturisește că a fost spînzurat de un candelabru al fostei biserici creștin-ortodoxe Sf. Sofia din Istanbul, transformată mai tîrziu de către turci în moschee. Se presupune că martirul grec Ioan Caravasile a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Greacă și că numele lui este pomenit adesea în timpul slujbelor religioase.

După moartea acestuia, soția cu cei doi copii ai săi, fiind ajutată de către un senator credincios turc, s-au refugiat cu lucrurile cele mai de preț pe care reușise să le ia pe un vapor rusesc, care urma să ia calea spre un port din Rusia și anume Odesa. Se presupune că cei doi copii, un băiat și o fată și mama lor au călătorit ascunși într-un butoi de măsline, ajungînd astfel în Odesa.

Evenimentele care au urmat rămîn a fi nedescoperite. La fel nu se cunoaște cum aceștia au ajuns în Basarabia, anexată la Rusia în anul 1812. Însă din scrisoarea domnului E Mîrza, rudă prin alianță cu familia Caravasile aflăm că , port pe Dunăre, s-a stabilit Dimitrie Caravasile, fiul lui Ioan. Acesta înființează o companie de transporturi navale care-i purta numele. Generalul Kiseleff l-a împroprietărit cu moșii întinse în sudul Basarabiei.

Acest fapt a avut loc în primele decenii ale secolului XIX. „Cuconul Mitea" Caravasile viitorul proprietar al orașului Cahul spunea că tatăl său Ivan Caravasile "a fost un armator bogat în Epir, făcând negoț cu Marsilia și Odesa”. Compania de transporturi și construcții navale a armatorului Ivan Caravasile a prosperat îndeosebi de mult sub conducerea fiului său Dimitrie Caravasile, pe când guvernator al Basarabiei era Pavel Ivanovici Fiodorov, care a stat la cârma provinciei timp de 20 de ani (1834-1854).

Numele lui Dimitrie Ivan Caravasile a figurat pe clopotul din bronz care a fost patrimoniul bisericii ortodoxe Sf. Dumitru din Cahul, ctitorită de el. Această biserică situată în sectorul Lipovanca din Cahul, a fost demolată în 1962 la ordinul autorităților sovietice, clopotul însă cu inscripția turnată pe el ajungînd în anii din urmă să fie expus de Istorie și Studiere a ținutului natal.

Familia fostului proprietar al orașului și a pămînturilor din această parte a Basarabiei a fost numeroasă, doi fii și patru fiice. Fiicele s-au căsătorit cu cele mai onorabile și importante familii din localitate, fii Alecu și Dimitrie au fost succesorii moșiei Cahul.

La împărțirea moștenirii Alecu Caravasile a obținut orașul Cahul și fîșia de pămînt alăturată. În apropierea orașului avea un conac mare și vii din care se produceau renumitele vinuri „Cahul-Froza”. Conform documentelor de arhivă, în timpul administrației românești, Alecu D. Caravasile a fost deputat în Parlamentul României, primar al orașului, iar sub administrația rusă – deputat în Duma a II-a de Stat, membru al Consiliului Județean Cahul. I-au fost acordate înalte distincții și titluri onorifice: era posesorul certificatului de titlul superior de clasă, oferit de consiliul pedagogic al Școlii Orășenești din Cahul; la propunerea Directoratului învățămîntului din gubernia Basarabia de la 1 august fost decorat cu Medalia în memoria domniei împăratului Alexandru al III-lea. Prin înalta permisiune imperială în anul 1899, i-a fost acordat lui și copiilor săi dreptul de a purta titlul de cetățean de onoare al orașului Cahul. În anul 1901 i s-a oferit dreptul de a primi și a purta distincția acordată de către regele Greciei: Crucea de Aur a Ordinului Mîntuitorului. Alecu împreună cu fratele său Mitică au contribuit substanțial la modernizarea orașului Cahul. Anume Alecu Caravasile a inaugurat al doilea din toată Rusia și respectiv primul cinematograf din Basarabia.

Se vorbea că tot județul depindea de această familie, încât la alegerile parlamentare cuconul Mitea, locțiitorul de perfect se așeza și scria „Noi, Dimitrie Caravasile, alegem ca deputat pe…”

În perioada dominației Rusiei țariste, Dimitrie Caravasile a fost președintele Comitetului Zemstvei din Cahul. În patrimoniul muzeului Cahul se găsesc copiile documentelor manuscrise din fondurile Arhivei Naționale, care au fost donate de către soția doctorului în istorie Pavel Dimitriev, din care rezultă că Dimitrie Caravasile deținea în anul 1892 această funcție.

Întreaga familie a trecut prin focul revoluției bolșevice din anul 1917, cînd a fost jefuită și distrusă casa de la moșia „Dacea”. După revoluție și primul război mondial, începînd cu anul 1918, cînd Basarabia a intrat în componența României, familia Caravasile și-a reorganizat gospodăriile și iar au devenit fruntașe în ținutul Cahul – o stradă a orașului a fost numită în cinstea lor.

Însă conform reformei agrare din 1918, marea moșie a familiei Caravasile a fost expropriată, membrii – moștenitori ai familiei primind doar câte de pămînt.

Vasile A. Caravasile, ultimul proprietar al orașului Cahul, era un om cult, absolvent al școlii superioare de cadeți din Sankt-Petersburg, și al Universității din Montpellier (Franța), renumită la acea vreme.

După revoluția bolșevică din 1917 și încheierea în Tratatului de Pace , V. A. Caravasile aflînd că provincia lui de baștină Basarabia a revenit în componența României, a hotărît să se repatrieze, să revină acasă. S-a adresat Ambasadei Române din Paris și prin intermediul acesteia Ministerul de Război al României, asigurîndu-l cu gradul de locotenent al armatei române, a primit aprobarea de a se repatria în România. În acest scop i s-a rezervat lui și familiei sale o cabină de clasa I-a pe vaporul „Dacia”, care urma să plece cu destinația portului Constanța din România.

Vasile A. Caravasile s-a integrat în viața socială și economică a orașului Cahul și a devenit cetățean român (Muzeul din Cahul dispune de copia certificatului de naționalitate eliberat în 1927). Își administra moșia cu pricepere, din dorința de a avea o gospodărie model. Primind prin reforma agrară cele , se dedică muncii în moșie, executînd munci agricole împreună cu țăranii din satele vecine. Pentru dezvoltarea gospodăriei a făcut un împrumut de la o Bancă de Credit din București punând în ipotecă moșia.

Din cauza câtorva ani secetoși care au urmat, și respectiv a recoltei proaste acesta nu are posibilitatea achitării integrale a ratelor și a dobînzilor la bancă, fapt care nu i-a permis să ducă un trai pe măsura averii lor, neputînd să trimită cele două fete mai mari ale sale la studii în școli superioare din țară, acestea limitîndu-se doar cu studii de fete din Cahul. Păstra totuși speranțe că în scurt timp situația se va îmbunătăți și vor avea posibilitatea de a închide creditul de la bancă și să-și schimbe condițiile de trai și necesitățile de studii ale copiilor.

Treptat lucrurile au revenit la normal dar viața panică și prosperă din Basarabia, reunită cu România, a fost brutal și violent întreruptă de ultimatumul înaintat de către URSS din 26-28 iunie 1940, prin care România este obligată să cedeze Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herța. În aceste condiții descendenții familiei Caravasile din Basarabia au avut de suferit mult. Un destin tragic a avut fiul mai mare al lui A.D. Caravasile ce purta numele de Vasile. Vasile A. Caravasile – moșier, deținător a aproximativ , a devenit victima teroarei staliniste, începute încă din anii 1940. Doi frați ai lui erau stabiliți în România, iar sora lui, Alexandra într-o comună din județul Soroca din nordul Basarabiei.

A urmat însă anul 1940, cînd prin ultimatumul sovietic din 26-28 iunie s-a cerut cedarea necondiționată a Basarabiei și Bucovinei, iar evenimentele care au urmat au lovit crîncen familia Caravasile. Gospodăria în care lucrau zeci de muncitori împăcați cu ziua din satele vecile, inclusiv satul Roșu, avînd 96 de hectare și .p. dintre care suprafețe de pămînt arabil, vie, livezi, pădure, parc, curte, pepiniere, fîntînă, drumuri, cărămidărie și pășuni, toate aveau să dipară odată cu instalarea noului regim comunist în Basarabia. Ultimatumul sovietic a lovit crunt întreaga suflare românească din Basarabia, afectate fiind mai cu seamă familiile cele mai înstările și intelectualii. Vasile A. Caravasile a primit vestea cu tristețe. Cele două fete mai mari ale lui se căsătoriseră cu puțin timp înainte, deci urmau să-și hotărască soarta singure avînd familiile lor. Din cronica familiei Caravasile – Mîrza, aflăm că soția lui, Alexandra i-a propus și a insistat să se refugieze cu toată familia în România, unde ambii aveau rude de gradul întîi, el avea doi frați, iar ea o soră, pe lîngă alte rude mai îndepărtate. Cu toate că erau la doar cinci kilometri depărtare de noul hotar cu România, V. Caravasile nu a dorit să se despartă de gospodăria sa, și refuză categoric idea de a se refugia în România. El fiind o fire statornică pe glia lui strămoșească, ignorînd ceea ce se știa despre teroarea roșie a regimului comunist din URSS, nedorind să devină o povară pentru rudele din România, spunea „cum trăiesc o sută cincizeci milioane de oameni din Uniunea Sovietică, așa vom trăi și noi aici”.

Astfel Vasile A. Caravasile, împreună cu soția lui Alexandra și copila de treisprezece ani Olga, au rămas pe loc la „Dacea” în așteptarea evenimentelor tragice care urmau să aibă loc la scurt timp după 28 iunie 1940. La 6 iunie 1940, dată de comemorare a deportărilor din Basarabia, la numai opt zile după ocupația sovietică, la „Dacea”, s-a năpustit o patrulă a miliției sovietice din care făcea parte și un tînăr localnic cahulean, fost condamnat pentru crimă de justiția română și eliberat de către noul regim comunist. Acesta avea motive personale, întrucât Vasile Caravasile fusese unul dintre jurații care se pronunțase pentru condamnarea criminalului. V. Caravasile va fi arestat și escortat la închisoarea din Cahul, transferat mai apoi la cea din Chișinău, iar după cutremurul din noiembrie 1940, este dus la închisoarea din Tiraspol.

Cu toate eforturile depuse, soția și fiica nu l-au mai revăzut din momentul arestării, nici , nici la Chișinău. Rămase , soția și fiica au avut de suportat presiuni ale noului regim care se instalase rapid în oraș, confiscîndu-le casa și bunurile din gospodărie, ele rămînînd fără nici un sprijin moral sau financiar. Soția și fiica Olga ulterior s-au refugiat în România.

După cum reiese din actele oficiale publicate în anii ’90, Vasile Caravasile a fost condamnat pe data de 26 noiembrie 1940 de Consiliul superior de pe lîngă Comisariatul poporului al treburilor interne la opt ani de închisoare pentru activitate antirevoluționară activă și în februarie 1941 este deportat în Kazahstan. El și-a ispășit "pedeapsa" într-un lagăr de concentrare și muncă din Karaganda unde a decedat pe data de 10 august 1943 și a fost înmormîntat la cimitirul din Sarepta, raionul Miciurin din regiunea Karaganda, Kazahstan. Aceste date se regăsesc în scrisorile primite, la cererea fiicei Olga Caravasile (Mîrza), de și Ministerul de Interne al Kazahstanului și care sunt anexate în copii. Vasile Caravasile a trăit 61 de ani, a avut o viață zbuciumată și a murit în condiții precare departe de familia lui și de locurile sale natale.

Procuratura Republicii Moldova a eliberat o adeverință de reabilitare a lui Vasile A. Caravasile dar ea nu a mai folosit la nimic deoarece fiica Olga, cărei orașului Cahul i s-a spus că o eventuală despăgubire sau compensație materială pentru averea confiscată a tatălui ei poate fi acordată doar cu condiția ca persoana îndreptățită s-o primească personal, și să fie cetățean al Republicii Moldova, ceea ce nu era posibil în cazul ei. Vasile Caravasile este inclus în lista persoanelor deportate, reabilitate mai tîrziu, listă care este publicată în ziarul local din Cahul „Красный Октябрь” precum și în revista „Basarabia”, editată la Chișinău.

Din 1941, mama cu fiica încep din nou să gospodărească în moșia care în timpul stăpînirii sovietice a fost dată în folosința „colhozului”. Olga s-a înscris în clasa a II-a gimnazială din Cahul, pe care a absolvit-o în anul 1944. În primăvara anului 1944, mama cu fiica se refugiază peste Prut cu un șlep, apoi pe Dunăre până la Oltenița, de unde cu trenul ajung la București, aducînd cu ele îmbrăcăminte și lucruri casnice printre care și pianul, ce mai rămăsese după confiscarea averii. În București s-au stabilit cu traiul la mătușa ei, Olga Fuchs, soția pianistului și compozitorului Teodor Fuchs. Într-o perioadă de încetinire a ofensivei armatei roșii(iunie- august 1944), mama și fiica se reîntorc la moșia „Dacea” să administreze gospodăria și să mai ia ceva din alimente pentru a se întoarce la București.

Ziua de 23 august 1944 cînd regele Mihai a proclamat încetarea luptelor de către Armata Română împotriva Armatei Sovietice, le-a prins la Cahul, în grabă mare ele au angajat o căruță cu alte refugiate și au pornit spre București. Pe drum au fost întîlnite de către soldații ruși, care au deposedat-o pe Olga de ceasul de mînă. Dar călătoria lor cu căruța nu a durat mult, fiindcă oprindu-se la un popas să mănînce, căruța le-a fost furată de prizonierii ruși, care tocmai fuseseră eliberați din lagăr de către Armata Română după 23 august 1944. Fiind în apropierea unei stații de cale ferată au fost ajutte de o familie de țărani să se urce într-un tren cu destinația București. Acest episod din refugiul familiei a rămas adînc întipărit în memoria Olgăi Caravasile și a mamei ei care povesteau adesea cu emoție despre cele întîmplate în al doilea refugiu de la București.

Un alt membru al familiei Caravasile, care a fost deținut politic în timpul regimului comunist din România, a fost Nicolae D. Caravasile, văr primar cu Vasile A. Caravasile. S-a născut la Chișinău în anul 1895, fiind al nouălea copil din familia lui Dimitrie Caravasile. A locuit și a învățat și Chișinău, devenind în anii 1920 comisar de poliție 1940 s-a refugiat în România, la București, unde a continuat să activeze ca comisar de poliție. Aici a continuat să lupte pentru anihilarea organizațiilor comuniste, operațiune care a contravenit noului regim instituit în România în 1947. Aceasta a și fost cauza condamnării lui la șapte ani de închisoare și muncă silită. Și-a ispășit pedeapsa la minele din Transilvania. Va fi eliberat în anul 1963. Dar peste câțiva ani, în 1969 va deceda la București .

Un al treilea membru al dinastiei Caravasile deportat în Siberia a fost Eufrosinia Kersnovski, fiica Alexandrei Caravasile, sora lui Vasile Caravasile, care locuia în județul Soroca.

După anexarea Basarabiei în 1940, doar Alexandra Caravasile – Kersnovski, mama Eufrosiniei, s-a refugiat în România. Mama Alexandra a trăit în familia academicianului Constantin Parhon.

Pe când fiica ei, care a rămas în Basarabia, la 13 iunie fost deportată în Siberia. Dorința de viață a determinat-o să evadeze din lagăr la 26 februarie 1942. Fuga ei a luat sfîrșit la finele anului 1942, când a fost prinsă, închisă, judecată și condamnată la moarte prin împușcare. Sentința care, mai târziu, a fost substituită cu 10 ani privațiune de libertate.

Fiind eliberată din detenție în anul 1957, ea a vizitat Basarabia. Aici a aflat, că mama ei locuiește în anul 1960, Eufrosinia a obținut repatrierea mamei sale în URSS. S-a stabilit definitiv în orașul Esentuki din Caucaz.

Istoria dinastiei Caravasile prezintă interes prin faptul că reprezentanții acestei dinastii se înscriu în pleiada fondatorilor târgului Cahul. Atât D.I. Caravasile, cât și urmașii lui și-au adus contribuția la prosperarea vieții economice, sociale, politice și culturale a orașului. Cercetarea acestei dinastii vine să completeze istoria orașului și ținutului Cahul.

Capitolul II. Contribuția familiei la dezvoltarea orașului Cahul

2.1 Evoluția orașului Cahul în secolul XIX

Evoluția satului Frumoasa spre calitatea de oraș cu numele de Cahul constituie o problemă de cercetare istorică, aflată în stadiu de investigare. Documentele de care dispunem la momentul actual permit efectuarea doar a unor constatări cât de cât exacte.

Într-un document din 21 martie 1809 este specificat că moșia s. Frumoasa fusese cumpărată de vistiernicul Iordache Balș, care conform testamentului o lasă moștenire fiului său Iancu Balș. Moșia Frumoasa includea pe atunci și ocinele satelor din vecinătate: Roșu și Crihana, măsurînd în total 15.350 fălci.

Iancu Balș nu a avut urmași și după moartea sa, pământurile de ajung în proprietatea nepotului său, Gheorghe Balș, fiul lui Alecu Balș (cel de-al doilea fecior al lui Iordache Balș).

Acest Gh. Balș, în 1835 vinde satul și moșia guvernatorului Basarabiei, Pavel Ivanovici Fiodorov, acesta îl cumpără pe numele soției sale Ecaterina Fiodorova, schimbîndu-i denumirea în orașul Cahul, împreună cu 4000 deseatine de pământ. Istoricul Al. Boldur menționează în lucrarea s-a „Istoria Basarabiei” că guvernatorul Fiodorov a cumpărat de la latifundiarul Iorgu Balș, târgul Frumoasa, împreună cu 4 mii ha de pământ, schimbându-i numele mai târziu în „Cahul” (după denumirea râului din zonă).

Din relatările și documentele cuprinse în monografia orașului Cahul reiese că moșia Cahulului a fost vândută de guvernatorul Basarabiei, Pavel Ivanovici Fiodorov, lui Dimitrie Caravasile, în anul 1854.

Gheorghe Bezviconi, istoricul pasionat de evocarea multor familii boierești și care nutrea a afecțiune sinceră pentru D. Caravasile și D. Crăciunescu, precum și pentru descendenții acestora, va menționa mai târziu că „afară de orașul care și astăzi are o înfățișare de sat…Cara-Vasili aveau în proprietatea lor, în jurul orașului și în mijlocul lagunelor de pe malul Prutului, vreo 14 mii ha de pământ, unde terenul cernoziomului, format de sedimentele râului, imașurile, stufărișurile, viile, livezile și apele pline de pești alcătuiau o bogăție mare”.

Conform unui aviz al Tribunalului Regional Civil din Basarabia din 7 iunie 1858, moșia orașului Cahul, precum și „pământurile numite Recea constituite din 4 863 desetine, 2 008 stînjeni și sectoarele de numite Rogojina, Pietroasa, Lucășești, Bătușeni și Stimbureni pe o întindere de 1 475 desetine, 2 225 stânjeni de teren, la un preț de 115 000 ruble argint”, au fost procurate de „negustorul din Ismail, Cetățeanul de Onoare” D. Caravasile prin actul de vânzare-cumpărare nr. 212 din 18 octombrie 1854.

Instalarea în sudul Basarabiei a administrației principatului Moldovei a revigorat în mediul locuitorilor orașului vechea aspirație de a deveni stăpâni a moșiei, ei prezentând Ministerului Justiției de la Iași demersul de rigoare – minister care, prin nota sa din 16 ianuarie 1858, aducea la cunoștință consulatului Rusiei pledoaria în cauză. La rândul său, menționând că „locuitorii ocinei și orașului Cahul, invocând dreptul răzeșiei, solicită răscumpărarea acelei ocine de Dm. Caravasile” și că acesta din urmă prezentase „actele legale ruse cu privire la cumpărarea ocinei sus-numite de la soția răposatului general ot (de) infanterie Fiodorov”. Consulatul îl informa, peste câteva zile, pe guvernatorul Basarabiei, că Ministerul de Resort de la Iași „cere să i se ofere date cu privire la formele stabilite de Guvernul Rus pentru confirmarea actelor privind alienarea ocinelor pe calea vânzării lor libere și când anume asemenea acte pot fi considerate drept irevocabile”.

Pe 11 februarie, anexând copia notei Ministerului Justiției al Moldovei, guvernatorul ceru avizul Tribunalului Regional Civil al Basarabiei în această privință „pentru a informa despre aceasta guvernul Moldovei”.

Termenele cuvenite nu au fost însă respectate, peste puțin timp Consulatul, determinat fiind de o nouă notă a ministerului nominalizat, intervenind iarăși : „…avem onoarea să reapelăm meditația Excelenței voastre în soluționarea celor relatate în adresa nr. 140 din 22 ianuarie cu privire la prezentarea informațiilor în problema răscumpărării de către locuitori a ocinei orașului Cahul de Caravasile”.

Speranțele orășenilor au fost, însă, spulberate de menționatul deja aviz din 7 iunie 1858 al Tribunalului Regional Civil al Basarabiei, argumentându-și concluzia prin 16 articole ale Codului de legislație civilă, instanța respectivă mai remarca și faptul, că tranzacția funciară dintre Ecaterina Fiodorov și Dimitrie Caravasile a fost oferită publicității în nr. 6 din 27 ianuarie 1855 al „Veștilor Senatului” din Sankt-Petersburg, drepturile noului proprietar fiind legalizate și prin decizia nr. 45 din 1 februarie Judecătoriei Județene Cahul. În consecință, drepturile acestuia „să le conteste nu poate nimeri și orice litigioasă se elimină”.

Frumoasa a devenit între timp tîrgușor adevărat datorită poziției sale geografice și condițiilor naturale favorabile: situat pe căile de comunicații ce legau între ele principalele așezări umane și centre comerciale de pe Prut și Dunăre. Aflarea în preajma numeroaselor bălți și lacuri, deosebit de bogate în pești, ceea ce a dus la construirea mai multor cherhanale în lunca Prutului, unde se depozitau în ghețării tone de pește, care mai apoi cu carele îl transportau în orașele și târgurile din Basarabia.

Schimbarea numelui localității din Frumoasa în Cahul a fost determinată de mai multe motive. După unele păreri, comemorarea a 65 de ani din ziua de 21 iulie 1770, când armata rusă, sub conducerea lui P.A. Rumeanțev, a înfrânt oștirile turcești în lupta de pe râul Cahul, după alte păreri, factorul geografic-natural, și anume pentru că râul Cahul, izvorăște din pădurile situate la nord-est de această localitate. La aceste două motive putem adăuga memorabila bătălie de la lacul Cahul, din vara anului 1574, în urma căreia Ioan Vodă cel Viteaz, trădat de către boieri , este omorât iar armata măcelărită.

Actul prin care localitatea Frumoasa este transformată în orașul Cahul…..(Manoil, Maftei)

Guvernatorul P.I. Fiodorov care a administrat regiunea Basarabiei timp de aproape 20 de ani: din august 1834 până în mai adus o substanțială contribuție dezvoltării localității ca și oraș. Acest demnitar de stat, deși țarist, s-a deosebit de ceilalți care l-au precedat și l-au succedat, prin înțelepciunea sa, prin concepțiile sale democratice. După aprobarea planului de construcție a Cahulului în 1834, el a modernizat sub aspect edilitar orașul de reședință al regiunii. A fost edificată catedrala Arhaghelul Gavriil la 1850.

În împrejurările istorice din prima jumătate a secolului al XIX-lea, orașul Cahul, la fel ca și celelalte localități ale Basarabiei stăpânite de Imperiul țarist, a avut și de pătimit. De notat că după 1812, Basarabia a format de 4 ori baza pentru operațiunile militare ale oștirilor ruse la Dunăre. Oștirile ruse au rămas în Principate până 1834, exploatând și mai nemilos localitățile acestora.

Între 1853 – 1856 are loc războiul Crimeii între ruși și turci din pricina locurilor sfinte. Curînd însă, Anglia și Franța veniră în ajutorul porții. Sub zidurile Sevastopolului se dădu bătălia decisivă care se sfârși cu înfrângerea Rusiei. Țarul Nicolae I moare și urmașul său Alexandru al II-lea semnează tratatul de pace de la Paris (1856), care impunea Rusiei retrocedarea către Moldova a trei județe de la Sudul Basarabiei – Cahul, Bolgrad și Ismail.

Așadar, moldovenii din Cahul împreună cu minoritățile naționale – Lipoveni, Găgăuzi , Bulgari participă la opera de unire a Moldovei cu Țara Românească și la alegerea ca Domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza în 1859.

Cât privește modificările administrativ-teritoriale ce au survenit după întruparea celor trei județe din sudul Basarabiei , chiar de la 1 martie 1857 se pune problema ca centrul județean din Cahul să fie mutat la Leova. Așadar, la 1857, în evoluția sa, orașul Cahul a cunoscut un moment dificil. Se puteau reduce drastic toate eforturile fostului guvernator al Basarabiei, P.I. Fiodorov, care a dorit să acorde acestui târg de pe malul Prutului, un caracter de dezvoltare continuă. O eventuală suspendare a rolului său de centru administrativ județean putea să schimbe esențial soarta sa de mai departe. Cahulul urma să rămână doar un simplu târg de provincie și nimic mai mult.

Cele 103 localități consemnate în lista tîrgurilor și satelor județului Cahul, cedate prin tratatul de la Paris Principatului Moldovei, aveau diferiți proprietari. Orașul Cahul, cu 699 de case, 4 mii desetine de pământ și o populație constituită din 1.810 persoane de sex masculin și 1.096 de sex feminin aparțineau proprietarului naval Dimitrie Caravasile.

Conform unui aviz al Tribunalului Regional Civil din Basarabia din 7 iunie 1858, moșia orașului Cahul, precum și pământurile numite Recea constituite din 4863 desetine, 2008 stânjeni și sectoarele de numite Rogojna, Pietroasa, Lucănești, Bătușeni și Stâmbureni pe o întindere de 1.475 desetine, 2.225 stînjeni de teren, la un preț de 115.000 ruble de argint au fost procurate de negustorul din Ismail, Cetățeanul de Onoare Dimitrie Caravasile prin actul de vânzare cumpărare nr. 212 din 18 octombrie 1854.

Tabelul 2.1.1

Lista și perioada de mandat a primarilor din orașul Cahul începînd cu 1851 și pînă la

1940

2.2 Aportul familiei Caravasile la dezvoltarea orașului Cahul

Afirmarea tot mai accentuată a activității economice și gospodărești a familiei Caravasile în ținut a continuat cu mult succes după încheierea războiului Crimeii prin semnarea Tratalului de Pace de din 1856, care a pus bazele unei noi epoci în evoluția părții de sud a Basarabiei.

Țarul Rusiei Alexandru al II-lea semnează Tratatul de pace de la Paris (30 martie 1856) prin care se va impune retrocedarea Moldovei a trei județe de la sudul Basarabiei – Cahul, Bolgrad și Ismail.

Învingătorii europeni iau decizia de a anula statutul de putere riverană de care se bucura Rusia în zona Dunării. Acest lucru a fost pus în practică prin modificarea hotarului la sud de Basarabia. Trasarea unei noi linii de frontieră s-a realizat într-un interval de 11 luni, finalizîndu-se cu includerea în componența Principatului Moldovei la 1 martie unui teritoriu de aproximativ 20 % din întreg teritoriu al Basarabiei. Un teritoriu care începea de la Leușeni, se extindea spre Prut și Ialpug, orașul Bolgrad, iar apoi spre est pe linia Valul lui Traian, către lacul Burna-Solu unde erau salinele basarabene.

Spațiul din stînga cursului inferior al Prutului și al brațului Chiliei, cedat Rusiei la 1856/57 cuprindea partea de vest a județului Cetatea Albă, orașul Ismail, porturile danubiene Reni, Chilia, Vîlcov, precum și aproape întregul județ Cahul, chiar de la 1 martie 1857 (dată a preluarii zonei) se pune problema trecerii centrului județean din Cahul la Leova. Astfel la ținutul Cahul a fost atașată extremitatea de sud-vest a județului Chișinău (de către autoritățile românești), astfel încât se schimbă configurația acestuia prin deplasarea centrului geografic spre nord.

Așadar, reieșind din condițiile noi create prin modificarea hotarului româno-rus din teritoriul sudic al Basarabiei, tîrgul Cahul, ca centru administrativ al ținutului Cahul, s-a pomenit în condiții dezavantajoase.

Înaltul funcționar de la Iași, logofătul Istratie Roset, președintele Comisiei Moldovei pentru organizarea noii administrații în teritoriul basarabean alipit la 1 martie constatat că tîrgul Cahul devenise incomod ca centru administrativ. El argumenta în adresarea sa către Secretariatul de stat printr-un raport detaliat prin care expunea considerații prsonale referitor la crearea unui aparat administrativ eficient, tot aici el menționa că trececea centrului administrativ de la Leova ar avea mai multe avantaje. Deși nu se menționează, se poate presupune că apropierea de capitala țării oferea localității Leova un important avantaj față de Cahul care era situat la o mai mare distanță de Iași, și deci astfel putea cîștiga dreptul de a găzdui structurile administrative ținutale.

Începând cu anul 1857, evoluția orașului Cahul cunoaște momente dificile, deoarece se puteau reduce în totalitate toate străduințele fostului guvernator al Basarabiei, P. Fiodorov, care pe parcursul a mai multor ani a dorit să acorde acestui tîrg de pe malul Prutului un caracter de dezvoltare continuă. Suspendarea rolului său de centru administrativ județean putea schimba esențial soarta acestuia de mai departe. Întîi de toate ar fi avut de suferit comerțul, principala resursă care asigura dezvoltarea orașului. Orășelul Cahul risca să se transforme într-un punct de tranzit al mărfurilor și produselor agricole din satele din apropiere. Toate acestea însă rămîn a fi doar niște presupuneri deoarece conform unor acte descoperite statului Iași vin să completeze imformația la acest capitol.

Oficial, în 1857, moșia Cahul este cumpărată de către Dumitru Caravasile, negustor de ghilda întîi, cetățean de onoare al orașului Ismail, de , văduva guvernatorului și generalului de infanterie Pavel Ivan Fiodorov. Informația despre această tranzacție se regăsește publicat în „Сенатские ведомости” de la 27.01.1855 nr. 8, articol 2442, comfirmat, legitimat de Judecătoria Județeană Cahul din 27.01.1855.

Realizând gravitatea situației în care se afla tîrgul Cahul, proprietarul său a adresat la 26 iunie 1857, caimacamului Moldovei, N. Conachi-Vogoride, o notă prin care explica avantajul deciziilor vechii și noi stăpîniri prin care cerea insistent ca „tîrgul Cahul să fie rezistența ținutului”. Negustorul D. Caravasile considera necesar „a se da târgului devoltarea și înflorirea cuvenită”, deoarece acesta aprecia drept convenabilă poziția târgului său tocmai din acest motiv acesta insista asupra „de a da o mare înlesnire pentru toți ținutașii în toate relațiile și trebuințele lor cu Guvernul”, deasemenea acesta îl adresa caimacamului rugămintea ca „a porunci slobozirea unui document prin care să statornicească ca tîrgul să rămîie pentru totdeauna rezidenție a ținutului”. Cu toate că N. Konachi-Vogoride se afla provizoriu în scaunul domnesc, totuși D. Caravasile dorea să obțină asigurarea contra oricăror viitoare speculații în vederea soluționării problemei centrului administrativ al ținutului Cahul. Noul proprietar al moșiei Cahul depunea efortul de a obține de la noile autorități garanția de a nu se mai reveni la propunerea retragerii organelor ținutale din tîrgul Cahul.

Menținetea artificială a statului de oraș doar prin intermediul unor decizii administrative, era problematică, tocmai din acastă cauză D. Caravasile se va îngriji în mare parte de domeniile care puteau asigura orașului resurse de prosperitatate, fiind categoric împotriva propunerii de a retrage organele administrative ale ținutului din tîrgul Cahul , acesta în continuare s-a îngrijit de prosperitatea târgului său precum și îmbunătățirea veniturilor.

El a optat pentru introducerea unui regim comercial în tîrgul Cahul, și anume: „o dată pe săptămînă să fie zi de tîrg și în fiecare an un iarmaroc de opt zile”. Cunoscînd legile concurenței, îi cere lui N. C.Vogoride „ca podul de comunicație peste Prut să rămîie stabil pe moșia mea”. D. Caravasile dorea astfel să controleze nu numai piața de , dar și căile comerciale ce ar asigura fluxul de mărfuri, îndeosebi din Moldova de peste Prut. Rezultatul la care se dorea era ca economia ținutului Cahul să se racordeze la sistemul economic al Principatului Moldovei. Astfel eforturile lui Caravasile erau dictate de un raționament strategic care au avut ca rezultat final obținerea unor condiții avantajoase pentru dezvoltarea târgului Cahul în noile condiții.

Caimacamul N. C. Vogoride de la Iași a decis prin intermediul Ministerului de finanțe păstrarea isprăvniciei și a organelor judiciare , de asemenea, se dispune reglementarea statutului podului peste Prut în conformitate cu legislația în vigoare. Deoarece răspunsul oficial întîrzia să ajungă, D. Caravasile ia decizia de a mai da o notă prin care se solicită încă o zi de tîrg și încă două iarmaroace pe an: „a se mai adăogi încă o zi de tîrg pe săptămînă. Miercurea și osebit încă două adunări de iarmaroace pe an, anume 23 april și 14 septembrie”. Pentru ca cererea sa să vină într-un context corespunzător, Caravasile își argumenta doleanțele prin îndemnul „de a da numitului tîrg o mai frumoasă adunare”

Doleanțele lui Caravasile reprezentau un program de modernizare a orașului Cahul. Punerea lor în practică avea menirea creării cadrului necesar implicării de pe rîul Frumoasa în relațiile de piață care deveniseră un lucru obligatoriu pentru întreaga economie românească din a doua jumătate a secolului XIX-lea. Întrucât cea mai mare parte a orașelor Basarabiei urmau să aștepte schimbările necesare până la introducerea reformelor ruse începute abia după anii 1870, orășelul Cahul, în acest sens a fost cu un pas înaintea tendinței generale, toate acestea rezultau datorită proprietarului său.

Astfel, la insistența lui D. Caravasile, începînd cu anul 1857 orașul Cahul va profita de:

calitatea de centru ținutal apoi județean în sistemul administrativ românesc

posibilitatea de a organiza două zile de tîrg săptămînal

nouă zile de iarmaroc în ultimul trimestru al anului și o zi la 23 aprilie

locul principal de tranzit al mărfurilor de pe ambele părți ale Prutului.

Datorită răspunsului favorabil dat tuturor cererilor de către Caimăcămia de la Iași, punîndu-l la curent pe D. Caravasile „a se publica prin redacția foilor oficiale și administrația competentă spre obșteasca conștiință”. Deasemenea Departamentul finanțelor prin intermediul căruia urmau să se ducă ulterioarele tratative, obliga administrația din Cahul să transmită informația „prin privighetorii de Ocoale spre obștească și mai cu osebire a locuitorilor săteni”.

Actele prezentate constituie un important izvor pentru studierea momentului revenirii unei părți însemnate a Basarabiei în administrarea românească în anul 1857. Discuțiile care iminent aveau să apară pe parcursul procesului de instalare și organizare a administrației Principatului Moldovei în stînga Prutului au fost determinate, în mare parte, de modul nefiresc prin care au fost stabilite hotarele la dorința puterilor europene. Fragmente din diferite unități administrative, create anterior de către autoritățile ruse, s-au pomenit în anul 1857 incluse în componența ținutului Cahul, fapt ce a modificat aspectul său pe harta Basarabiei, iar odată cu aceste schimbări s-a pus în discuție și schimbarea locației organelor ținutale. Cu toate acestea tîrgul Cahul a reușit să-și păstreze și chiar să-și consolideze situația datorită acțiunilor hotărîte ale proprietarului său, D. Caravasile.

Mai mult ca atât, modificarea hotarului la sudul Basarabiei a determinat și ruperea acelui cordon creat de către autoritățile ruse pe Prut și Dunăre de Jos, care era o piedică în cursul procesului de modernizare ce venea din direcția vestică spre est. Ușurința cu care s-au admis introducerea unor elemente care în final urmau să avantajeze dezvoltarea ulterioară a târgului Cahul, duce la concluzia că și în condițiile instabile ale regimului caimăcămesc al lui N. Konachi-Vogoride, basarabenii au primit numeroase posibilități de afirmare în comparație cu perioada anterioară.

Astfel Cahulul va deveni curînd unul din principalele centre economice și comerciale din sudul provinciei. Însuși orașul, planificat în cartiere patrulatere, cu străzi drepte, orientate de la est spre vest și de la nord spre sud, ocupa teritorii tot mai mari la nord-est de vechiul sat Frumoasa, parte a urbei care și până astăzi este străbătută de uliți și ulicioare înguste și întortochiate, odinioară concentrate în jurul unei biserici de lemn foarte vechi. Mai avea satul două cimitire, dintre care unul nimerise în raza noului oraș și din acest motiv a fost distrus.

Pe locul lui se înălțau una câte una clădiri din piatră și lampaci: instituții administrative, școală, biserică, case de locuit. Toate acestea au fost începute încă de către fostul guvernator al Basarabiei, P.I. Fiodorov, (august 1834 până în mai 1854) care a elaborat planul de construcție a Cahulului (1834), document descoperit în 1947 cu ocazia unor săpături pentru fundamentul unei clădiri a școlii pedagogice situată în preajma prefecturii de județ de până la 1944. Cu regret acest plan de edificare a orașului nu a fost dus la bun sfîrșit din cauza schimbărilor pe arena politică care aveau să se petreacă.

Odată cu autorizarea statutului de reședință județeană, atribuite orașului la insistența proprietatului său D. Caravasile, se reîncep lucrările de edificare a orașului, se înfiripă viața culturală a cahulenilor, își fac apariția mici interprinderi industriale, se instalează organele și instituțiile administrației de stat. Se constată o intensă activitate de culturalizare și instruire a populației. și în satele din județ se deschid primele școli elementare. Departamentul învățămîntului de la Iași trimite de urgență în sudul Basarabiei profesori, manuale și materiale didactice. În 1858 ia ființă școala urbană de băieți din Cahul, avînd 36 de elevi și în calitate de profesor pe D. Teodorescu. În curînd aici se deschide și cea dintîi școală urbană de fete cu 14 eleve.

În timp de zece ani (1857-1867), s-au deschis școli rurale în toate comunele din județ (Baimaclia, Cîrpești, Mingir, Tomai, Zîrnești ș.a). și intelectualii și țăranii au profitat de pe urma introducerii prin lege a învățămîntului elementar obligatoriu, general și gratuit. Tot în acea perioadă grafia chirilică a fost înlocuită prin scrierea latină. Este de menționat faptul că realizarea acestora au fost posibile doar cu implicarea financiară directă a marilor proprietari de pămînturi din regiune în frunte cu D. Caravasile, care a răspuns de fiecare dată solicitărilor parvenite din partea administrației române.

Până în secolul XIX-lea, mari centre industriale în sudul Basarabiei nu au existat. Funcționau doar mici întreprinderi navale, de construcții și de prelucrare a materiei prime agricole în orașele maritime și riverane (Cetatea Albă, Chilia, Ismail, Reni). Aceiași situație se păstrează și pe parcursul secolului XIX-lea, industria reprezenta o ramură slab dezvoltată a economiei. În general acasta se reducea la satisfacerea necesităților curente ale populației. În centrele urbane își fac apariția primele fabrici și uzine: turnătorii de fontă, de cherestea de cărămizi și olane, de obținere a sării din apă de mare, de unt, de panificație.

În satele din județele Ismail și Cahul funcționau mori cu aburi și cu tracțiune de cai, oloinițe, tăbăcării, boiangeri, ateliere de prelucrare a lînei, cărămidării, fierării, lemnării, cojocării, croitorii. Prin anii 30 ai secolului trecut orașul Cahul avea trei mori: Niunin, Domoncoș și Caravasile, două oloinițe: Arabadji, Golștein, câteva fabrici de cărămidă, dubălării, boiangerii, cojocării. Peste Prut și Dunăre se transportau cu șlepurile spre Reni și Galați, producția agricolă: cereale, miere, brînză, fructe, legume.

Un venit considerabil în caznaua statului îl aducea exploatarea bălților, prin producerea și comercializarea peștelui și stufului (Crihana-Manta și Cahul-Roșu), se realiza un venit anual de aproximativ 20-25 mii lei, ceea ce constituia un spor important la bugetul orașului.

Conform recensămîntului din 1864, se stabilește că orășelul Cahul număra 926 de case, 1 146 de familii, 2 biserici. Catedrala Sf. Arhanghel Mihail, construită în 1837-1850, era ctitoria familiei guvernatorului Fiodorov. Biserica lipovenească, din mahalaua Lipovanca, a fost ridicată în anii 1856-1857, pe lîngă acestea mai existau câteva sinagogi (case de rugăciuni evreiești).

Este stabilit cu certitudine faptul că numele lui Dimitrie I. Caravasile a figurat pe clopotul din bronz care a fost patrimoniul bisericii ortodoxe Sf. Dumitru din Cahul ctitorită de el. Această biserică situată în cartierul Lipovanca din Cahul, a fost demolată în 1962 de către autoritățile sovietice, clopotul cu inscripția turnată pe el ajungînd în anii din urmă să fie expus de Istorie și studiere a ținutului natal.

Munca tatălui lor – D. Caravasile, a fost continuată și de cei doi fii ai săi: Alexei (15 septembrie .n – 1915) și Dimitrie (.n – 1926). Conform scrierilor lui Gh. Bezvicone, la împărțirea moștenirii, Alecu Caravasile a obținut orașul Cahul și fîșia de pămînt alăturată, iar celălalt frate, Dimitrie, împreună cu surorile sale, – diferite părți ale moșiei.

Alecu (sau Alexei) Caravasile, fiul cel mare al lui D. Caravasile, era un om inteligent, „….cu un caracter mai închis decât fratele său, cam zgîrcit și diplomat în viață”. În timpul administrației românești, Alecu Caravasile a fost deputat român, primar al orașului, iar sub administrația rusă după anexarea sudului Basarabiei de Imperiul Rus (an 1878) – a fost ales deputat în Duma a II-a de Stat, membru al Consiliului Județean Cahul. A fost decernat cu înalte distincții și titluri onorifice: era posesorul certificatului de titlu superior de clasă oferit de consiliul pedagogic al Școlii orășenești din Cahul, la propunerea Directorului învățămîntului din gubernia Basarabia de la 1 august fost decorat cu medalie în memoria domnirii împăratului Alexandru al III-lea. În anul 1899, prin înalta permisiune imperială, i s-au acordat lui și copiilor săi dreptul de a purta Titlul de cetățean de onoare al orașului Cahul.

A. Caravasile avea în apropierea orașului un conac mare (Villa-Froza), construită după un proiect personal cu 42 de odăi și alte construcții.

Întrucât A. Caravasile a făcut studii de inginerie , a încercat să-și păstreze această pasiune și odată revenit în Cahul, tocmai din acest motiv, Alexei Caravasile a inaugurat al doilea din toată Rusia și respectiv primul cinamatograf mut din Basarabia.

Între timp se mai produce un eveniment semnificativ care își găsește reflecția în acte după cum urmează: „deschizînd o stație electrică de mică capacitate pentru iluminarea caselor mele, scria proprietarul orașului, Alexei Caravasile, în cererea prezentată în luna mai 1914 departamentului gubernial pentru construcții, am onoarea să vă rog să-mi acordați autorizația în vederea punerii ei în funcțiune. La cerere erau anexate copia actului de examinare a condițiilor igienice și antiincendiare întocmit la 7 martie curent cu nr. 1 024 de către pristavul orașului; autorizația primăriei orașului din 11 martie curent cu nr. 260; schițele imobilelor stației menționate și ale teritoriului aferent … și ale caselor ce vor fi luminate”. Peste câteva zile, departamentul nominalizat remitea autorizația solicitată de către A. Caravasile Direcției județene Ismail de Poliție, cerînd ca ea să fie înmînată proprietarului stației electrice”.

La începutul secolului al XIX-lea, în Basarabia, aproximativ 20% din pămînturile lucrate le alcătuiau viile și livezile. În 1901 viile și grădinile cu pomi fructiferi acopereau o suprafață de circa 100 mii desetine, cu toate că din punct de vedere a suprafețelor cele mai multe plantații se aflau în județele Ismail și Cetatea Albă, de suprafețe viticole mari dispuneau satele prutene: Vadul lui Isac – , Manta – , Crihana – , Larga – , Baurci-Moldoveni – , Frumoasa – . Cele mai bune vinuri se obțineau de pe moșiile fraților Caravasile (Cahul-Frumoasa) și Crăciunescu (Crihana). Anume aici se produceau renumitele vinuri "Cahul-Froza".

Dimitrie Caravasile – cel de-al doilea fiul a lui D. Caravasile, în perioada dominației ruse a fost președintele Comitetului Zemstvei din Cahul. Despre "Cuconul Mitea" același Gh. Bezviconi ne relatează cu compasiune și ironie afectuoasă că "a trăit o viață lungă de peste 75 de ani, murind pe la 1926, după ce se ruinase, văzuse distrugerile revoluționare și ”favoarea reformei agrare”. „Avea o memorie formidabilă și povestea cu un farmec deosebit despre toți fruntașii politici și ai științei din vechea Românie…”. În societate era cunoscut ca narator neîntrecut, plin de spirit și foarte erudit. Se interesa de politică, și critica destul de vehement civilizația apuseană. Cu țăranii se purta cu o bunătate rară, fiind filantrop, ajutînd toți cei ce erau nevoiași. Însă neavînd priceperea de a-și administra prea bine averea, "…își ipoteca și răsipoteca avutul, o mare parte a vieții sale petrecînd-o în "excursii" la bănci, plătind dobînda și iscălind polițe noi… ". aceleași calități le remarcă și S. Dragomir în descrierile sale despre Basarabia, el spunea că "…D. Caravasile a ocupat demnități de încredere la cari a făcut față cu inteligența-i scăpărătoare și cu pornirea înăscută a omului care, ferit de nevoile și grijile vieții, a căutat să îndatorească, și personal, pe cine-a putut, dar și în genere pe concetățenii săi cahuleni. Între altele, a izbutit, numai prin influența sa personală, datorită cunoștințelor întinse ce le are în țară la noi, cu mai toți oamenii noștri politici, să aducă îndatoriri cahulenilor. Tranzacțiile comerciale ale acestor tîrguri, cum e Cahulul și Reniul, se fac cu Galațiul. Se știe că de câte ori, din pricina bolilor cari bîntuie Rusia, mai cu seamă pe timp de vară, carantina care se pune la noi pe malul Prutului împiedică pe comercianții Cahulului de la afacerile lor… Ei bine, Dimitrie Kara-Vasile, în calitate de președinte al Comitetului permanent, a intervenit, dînd lămuririle necesare, și pasul de a fost făcut accesibil. O simplă telegramă a sa către fostul ministru de interne G. Gr. Cantacuzino „… a hotărît pe fostul ministru de interne să ridice carantina”.

Anume această atitudine personală soluționa în termeni scurți situații care din cauza unor amînări birocratice putea aduce prejudiciu grav economiei Cahulului. Gh. Bezvicone mai menționa într-un articol dedicat expres familiilor Caravasile și D. Crăciunescu, în care se vorbea de „Cuconul Mitea” care într-o perioadă de aflare a Cahulului în componența României exercitase funcția de subprefect al județului și care în cadrul alegerilor parlamentare ”se așeza și scria: Noi, Dm. Caravasile, alegem ca deputat pe… ”

Familia Caravasile s-a îngrijit atât de prosperarea economică a regiunii cât și de dezvoltarea învățămîntului. De menționat, că în 1891, epitrop de onoare al Școlii de băieți de două clase era Alexei Caravasile. Tot în acea perioadă Consiliul Comunal examina o adresare a guvernatorului Basarabiei, care aducea la cunoștință consilierilor că Ministerul imperial de interne acceptase dislocarea școlii într-o clădire ce constituia patrimoniul statului, renunțîndu-se astfel la închirierea unor imobile.

În octombrie 1892, poposi P.C. Borzacovschii, directorul Școlilor Populare ale guberniei Basarabia, care avînd misiunea guvernatorului, îl convoacă pe Dumitru D și Alecu D. Caravasile și pe primarul I. Sizov în problema stabilirii localului pentru Școala Urbană de băieți. Pentru începutul negocierilor demnitarul din capitală propuse trei variante, dinte care „a închide școala, a o disloca în clădirea de stat sau de a construi pentru ea o clădire nouă”. Directorul școlilor populare îl va informa la 26 octombrie pe guvernator, că în rezultatul discuțiilor susținute, s-a convenit construirea unei clădiri noi întru-un spațiu oferit de A. Caravasile în centrul orașului, „cu ogradă și o clădire deja începută, construcția căreia va trebui continuată” în primăvara anului următor. Până la darea în folosință a noului edificiu, frații Caravasile urmau să pună și în continuare la dispoziția școlii clădirea arendată de aceasta și să-și asume efectuarea lucrărilor de reparație, în finalul relatării demnitarul rugîndu-l pe guvernator să determine autoritățile comunale să aloce anual câte două mii ruble pentru construirea școlii. D. Caravasile fiind și președinte al Comitetului Permanent, la 3 noiembrie îl asigura pe guvernator că „înălțarea acestei clădiri în Cahul e pe deplin reală” și că după constituirea autorităților locale alese în luna iulie va fi adoptată și decizia de rigoare .

La inițiativa celor doi frați Alecu și Dimitrie Caravasile s-a oferit casă proprie pentru sediul Școlii Urbane până la finisarea construcției clădiirii noi. Întrucât actele oficiale erau elaborate în limba rusă, urmează traducerea acestuia în limba română – „Directorul Școlii Urbane de băieți A. Meșcov solicită a pune la dispoziție imobil de stat în orașul Cahul cu scopul de a organiza o școală cu două clase. Cu scopul de a lua cunoștință cu situația a sosit Directorul Școlilor Populare a guberniei Basarabia – P. C. Borzacovschii, la data de 22 octombrie 1892, în prezența acestuia și cu participarea directă a Perfectului de Cahul și a Camitetului de Zemstvei din Cahul D. D. Caravasile, a onorabilului îngrijitor al Scolii Orășenești din Cahul – A.D.Caravasile și responsabilul regional – Sizov I., au ajuns la decizia de a asigna suma de 2 000 ruble pentru ridicarea construcției școlii conform planului elaborat de către Direcția de Invățămînt, atât terenul pentru construcție în centrul orașului Cahul cât și temelia deja ridicată este pusă la dispoziție de către A. Caravasile. Până la finisarea lucrărilor, frații Caravasile, pun la dispoziția Școlii, casa proprie cu angajamentul de a efectua lucrări de reparație după caz” .

Asigurarea localurilor de școală, a mobilierului și a altor cheltuieli de întreținere și de personal aveau să cadă conform angajamentului, în sarcina administrației locale, care erau pe cale de organizare și care rugau guvernul să repartizeze cât mai repede profesori, manuale și materiale didactice. Cu toate acestea se păstra o puternică tendință de rusificare a populației prin intermediul școlilor, căci după cum menționa „vestitul rusificator” P.V. Batiușcov „…să ne grăbim a face ca măcar jumătate din țăranii moldoveni să devină ruși. Spre aceasta tocmai și tinde sistemul de învățămînt public adoptat acum de ocîrmuire” .

Din relatările lui S. Dragomir despre Basarabia, situația politică a Cahulului era și ea o temă adesea discutată de mai marii orașului căci „…tot ce are Cahulul mai de seamă, proprietar, arendași de prin împrejurimi, negustori, judecătorul, preoții, colonelul, toți spre seară și mai cu seamă înspre sărbărători, se îngrămădesc aici (clubul aristocraților) și sorb, cu deliciu, muzica românească…limba curentă este limba românească. Membrii clubului aristocrat sunt: Dimitrie Kara-Vasile, părintele Grozavu, părintele Chiper, Ghițescu și Tomoff, ambii supuși români și ofițeri în rezervă în armata română, țin în arendă Coștangalia…serile după masă se îngrămădesc la club unde D. Kara-Vasile istorisește multe din succesele personale, atât din timpul României cât și din timpul Rusiei..și multe alte lucruri pe care obicinuiții clubului le ascultă cu mare atenție.”

Sofia Caravasile, fiica cea mai mare a lui D.I. Caravasile, s-a căsătorit cu Aristarh Anton Celebidaki, comisar regal român în războiul de independență anii 1877-1878, iar apoi consul rus și consul general la Florența, decedat în 1917. Deasemenea a ocupat funcția de consilier de stat efectiv și s-a înscris, ca și Alecu (sau Aleksei) Caravasile „în cadrele nobilimii basarabene, ceilalți moșieri mari din sudul Basarabiei niciodată n-au făcut parte din nobilime”. De menționat că acesta a fost și Președinte al Comitetului Județean Cahul, cînd a și cunoscut-o, probabil pe fiica priprietarului orașului .

A doua fiică – Ana, s-a căsătorit cu Alexandru Exarh, care avea moșie în Tătărășeni și în alte câteva localități. A studiat din Odesa, împreună cu Șt. Gonata, N. Donici, A. Casso, fiind unul dintre promotorii cercului moldovenesc din vechea Basarabie, strîns în jurul fraților Leonard. Este de menționat însă faptul că acesta devene ulterior unul din promotorii ideii naționale în Basarabia.

Maria Caravasile, cea de-a treia fiică a lui D. Caravasile, s-a căsătorit cu D. Crăciunescu, care după terminarea studiilor universitare, obținînd licența în drept, mai absolvește aceiași facultate , odată întors acasă se înscrie în Baroul Tribunalului românesc din Cahul. Era proprietarul moșiei Chirgani, de , de pămînt în același județ. Sub administrația română, Crăciunescu a fost prefect de județ și deputat, a fost prieten cu mulți fruntași ai țării, dintre care M. Kogălniceanu care-i scria adesea de la moșia sa Rîpi (jud. Fălciu). La ei venea în vizită și poetul T. Serbănescu .

D. Crăciunescu era deputat român cînd în 1878 Basarabia de sud a fost din nou înglobată în imperiul rus. A fost membru a delegației care a fost trimisă cu scopul de a apăra statutul Basarabiei și în special pe cel al Cahulului. Crăciunescu a fost ales președinte al Comitetului permanant județean, în care calitate a funcționat 30 de ani, tocmai el a intervenit autoritar și a impus punctul de vedere ca în județele anexate la 1878, Ismail și Cahul, întregul așezămînt să rămînă ca și mai înainte: prefecți, legislație română, își păstrează structura administrativă. În acest scop vizitează des capitala Rusiei, prezentînd rapoarte detaliate privitor la situația economică a Basarabiei și a Cahulului în special .

În anul 1904, doctorul în drept D. Crăciunescu exercita simultan atât funcția de președinte al Consiliului Județean, cât și pe acea de președinte al Comitetului Permanent, la inițiativa acestuia se efectuează analize în cadrul ședințelor comitetului județean pentru problemele agriculturii, care impresionează nu numai prin amploare, competență, meticulozitate și profunzime, nu numai prin cunoașterea temeinică a realităților agricole ale zonei, ale Basarabiei și Rusiei și a unor țări de peste hotare, nu numai prin căutarea și identificarea unor soluții judicioase, eficiente și reale pentru detensionarea unor probleme și ameliorarea situației în unele domenii ale producției agricole. Crăciunescu menționa că „agricultura, cîndva o ocupație avantajoasă, a devenit un joc de hazard…”, cu multă neliniște el vorbea despre faptul că „pămînturile sunt vîndute de către propritarii de pămînt cu precădere întovărășirilor țărănești prin intermediul Băncii Țărănești”. În 1902 au fost vîndute aproximativ 15 425 desetine la prețul de 1 979 784 rub, fapt ce a dus la o insuficiență de pămînturi libere spre comercializare și deci ca rezultat a devenit evidentă în mediul populației tendința de a se strămuta în regiunile Amur, Caucaz .

D. Crăciunescu s-a pronunțat pentru instituirea unui sistem de creditare a micilor proprietari, amplificarea creditelor, executarea ameliorărilor, adoptarea unor măsuri consecvente pentru intensificarea dotării agriculturii cu utilaje, mașini agricole și semințe, dezvoltarea sectorului zootehnic, a pomiculturii, legumiculturii, apiculturii și sericiculturii, meșteșugurilor, precum și pentru acțiuni ferme în vederea combaterii beției și reglementarea comerțului cu băuturi spirtoase etc., pentru fiecare din problemele menționate raportorul prefigurînd și modalități concrete de soluționare.

O altă problemă a regiunii la soluționarea cărei a participat D.Crăciunescu împreună cu frații Caravasile și frații Zahariade a fost eficientizarea navigației pe Prut și a activității Societății Ruso-Dunărene. Gh. Bezviconi sublinia că „deși navigația e posibilă de fapt numai primăvara și toamna, aceasta nu reduce însemnătatea ei, mai ales prin faptul că, în anotimpurile acestea, orice legătură între cătunele Basarabene e ruptă, șoselele și calea ferată lipsind” .

Rentabilitatea navigației era diminuată nu numai de nivelul fluctuant al apelor, de de revărsările frecvente ale Prutului, de înghețarea în unii ani a rîului, de insuficiența vaselor în perioadele de vîrf ale exportării cerealelor, ci și de infrastructura derizorie a proceselor de navigație. Întrucât la finele secolului XIX-lea "la Prut nu exista nici un port fluvial bine dotat, ci funcționau câteva debarcadere cu depozite pentru stocarea loturilor de cereale. În cursul inferior un debarcader se afla la șase verste de or. Cahul, hambarele de aici avînd o capacitate de 400-500 mii de puduri” .

În 1906 publicația „Bessarabskaia jizni” relata că Societatea de Navigație Ruso-Dunăreană și Banca Rusă pentru comerțul exterior inițiază acțiuni comune, începînd cu data de 20 septembrie, în vederea acordării împrumuturilor, recepționării prin consignație a cerealelor și păstrării lor, închirierii sacilor și a șlepurilor. Datorită fraților Alecu și Dimitri Caravasile aceste operații se realizau la agenții din Cahul, Baimaclia și Leova, unde erau stabilite sedii ale Societății de Navigație. Toate aceste acțiuni au venit ca răspuns din partea administrației locale și a mai marilor moșieri printre care se numărau și frații Caravasile la numeroase demersuri ale țăranilor care cereau lărgirea rețelei de depozitare pentru stocarea cerealelor, inaugurarea unor noi debarcadere , organizarea bazarurilor în tîrguri și nemijlocit în sate. În luna mai 1908, locuitorii satelor prutene: Gotești, Ciobalaccia, Toceni, Baurci-Moldoveni, Flămînda, Hănăsenii Noi vor beneficia de serviciile instituțiilor de creditare și construirea unor elevatoare din contul moșiilor din regiune, cu scopul de „a se izbăvi de precupeții ce-i impilau fără scrupule” .

Întreținerea în bună condiție a spațiilor aferente Prutului constituia o preocupare dificilă, dar permanentă a autorităților județene, o mărturie elocventă în această privință fiind și informația prezentată inginerului D. Jerve cînd acesta proceda la investigarea realităților și perspectivelor navigabile ale rîului. Menționînd că de până lui Isac se desfășurau întinsele bălți ale Prutului, Comitetul Permanent în frunte cu D. Crăciunescu, releva că în cursul respectiv al rîului existau, până , mai multe diguri longitudinale construite grație asistenței sale financiare, cele de la moșia Tulceanov (soțul celei de-a patra fiică alui D. Caravasile) până fiind durate de proprietarii pămînturilor. Avînd de la 40 până la 300 de stînjeni, dambele trebuiau "să protejeze sectoarele de baltă pereclitate de revărsările Prutului". Una din aceste diguri, anume acea care unea Vadul lui Isac cu Prutul, fusese construită pe cheltuiala comitetului, aceasta avînd pe lungimea-i de o verstă, două poduri, damba respectivă marcînd hotarul sudic al raionului Cahul. Anume grație acestor diguri și dambe erau evitate consecințele frecvent dezastruoase ale revărsărilor Prutului, Comitetul argumentîndu-și implicarea financiară prin realitățile anului 1911, cînd au fost inundate terenurile aferente de pe ambele maluri ale rîului, domeniile raionului Cahul rămînînd neafectate, fapt important dacă e să menționăm existența „în baltă a viilor și grădinilor, semănăturilor de secară, orz porumb, orzoaică, mei” .

Insuficiența și situația precară în care se aflau căile de acces din arealul raionului de Zemstvă Cahul, constituia o problemă acută, soluționarea căreia era dificilă din cauza deficitului cronic de resurse financiare. În raportul prezentat în ședința din 1-2 octombrie Comitetului Județean Ismail pentru problemele agriculturii, D. Crăciunescu, face referire la soluțiile pentru ameliorarea situației din acest hotărîtor domeniu de activitate economică, o atenție deosebită se acordă construirii și întreținerii drumurilor, acesta pledînd pentru aplicarea și în continuarea legislației românești cu privire la prestațiile rutiere.

Conform raportului elaborat de către D.Crăciunescu, drumurile erau divizate în trei categorii: a) de stat, b) județene și c) comunale sau cele care leagă o comună de alta și drumurile sau ulițele din cadrul comunelor. Anume această a treia categorie se afla în grija primăriilor comunale. În cazul drumurilor județene și comunale, prestațiile rutiere trebuiau onorate în bani de către locuitorii orașelor și în bani sau natură de către cei de la sate, fiecare locuitor trebuia să muncească câte trei zile la construirea, amenajarea și întreținerea drumurilor județene și tot atâtea la cele comunale.

La începutul anului la inițiativa administrației locale în frunte cu mai marii moșieri printre care și D. Caravasile este înaintată propunerea de a stabili echivalentul în bani a unei zile de muncă pentru cei deciși să achite în bani prestațiile în cauză.

Conform unui raport de la 1912, în arealul raionului Cahul existau opt drumuri județene, întreținerea tuturor celor opt căi de comunicație județeană era costisitoare și deci împovărătoare pentru bugetul în continua scădere a raionului, din acest considerent Comitetul Permanent, începînd cu decembrie 1911 face recurs la serviciile tehnicianului raionului în vederea estimării stării drumurilor în funcție de ponderea lor în volumul de transportare a mărfurilor, urmând să fie stabilite drumurile starea cărora necesita strident recondiționare. Investigațiile realizate de tehnicianul raionului a scos la iveală persistența vechilor probleme. Aproape pretutindeni a fost semnalată o îngustare semnificativă a căilor de acess, lucru deosebit de pronunțat în segmentele ce traversau localitățile rurale, plus la toate lărgirea drumurilor putea fi efectuată cu dificultare din cauza deficitului de piatră pentru construcțiile rutiere. O altă problemă abordată în raportul susmenționat era evacuarea apelor de pe părțile carosabile ale drumurilor, absența pe margini a șanțurilor de scurgere, care în final se soldau cu depresiuni reparația cărora necesita cheltuieli suplimentare. Condiția fizică precară a drumurilor județene le făceau, în perioada intemperiilor, impracticabile pe unele sectoare. În 1912 din cauza revărsăriilor Prutului, circulația era suspendată. Eforturile depuse de autoritățile județene pentru întreținerea drumurilor trebuiau depuse, an de an cu aceiași tenacitate.

Trebuie menționate neapărat nenumăratele strîngeri de fonduri și acțiuni de colectare a resurselor financiare efectuate la îndemnul Comitetului permanent a căror membri erau D. Crăciunescu și D. Caravasile, inclusiv cu participarea directă a acestora, de la proprietarii de pămînturi care erau cointeresați în reparația căilor de acces în vederea facilitării transportului de marfă către Oancea. Astfel numai în anul 1895, sunt adunate fonduri în sumă de 4 000 lei în vederea reparării drumului județean Cahul-Oancea .

Insuficiența căilor disponibile de acces duceau neapărat la stagnarea dezvoltării economiei raionului. Deficitul frecvent de vase comerciale pe rîul Prut soldat în final cu diminuarea exporturilor de cereale și de alte produse agricole, ce constituiau sursa principală de completare a bugetului local, intensificau regretele proprietarilor funciari și autorități locale cauzate de faptul că proiectele de până la 1878 ale Guvernului român privind construirea unor șosele și căi ferate spre cele mai importante puncte comerciale, inclusiv Cahulul, n-au fost preluate de autoritățile ruse.

O cale ferată care ar lega Cahulul cu orașele din vechiul regat putea fi în stare să scoată Cahulul din somnolență, să-i schimbe aspectul de sat întins, cu străzi bine aliniate, cu cartiere tăiate în pătrate.

Ținutul livrează pe Prutul neadînc și îngrădit o cantitate enormă de grîne, notifica Comitetul Permanent Cahul. Întreaga zonă, dar mai ales raionul Cahul, produce din abudență cereale, vin din struguri, lînă, piei și alte produse agricole, aceste milioane de puduri trebuind să fie numaidecât exportate .

Problema construirii în zonă a unor căi ferate a fost abordată de autoritățile locale în repetate rînduri, pledoariile lor frecvente fiind justificate nu numai de profituri economice, ci și de faptul că prin aplicarea la sudul Basarabiei a legislației rutiere românești, din 1878 până în 1902, în județul Ismail au fost încasate de la populație impozite de circa 2.8 milioane, guvernul rus neconstruind însă nici un drum de stat în acest răstimp.

După cum concluziona D. Crăciunescu în deja menționata ședință din comitetului județean Ismail pentru problemele agriculturii, ei insistînd în consecință asupra înaintării Sankt-Petersburg a unui demers cu privire la construirea unei căi ferate „dacă nu de-a lungul județului, atunci măcar de prin Valul lui Traian până la tîrgul Leova … astfel visteria va realiza o afacere profitabilă, deoarece calea ferată ar aduce beneficii concludente, pentru că ea, transportînd la Odesa producția locală, ar putea capta și produsele din România vecină, unde produsele respective adesea se alterează din cauza nivelului scăzul al apelor Prutului sau a înghețării rîului”

În acest scop se instituie o comisie pentru acumularea pe teren a informațiilor de rigoare, inclusiv cele „cu privire la refuzul comunităților locale și al proprietarilor funciari de a aloca sectoare de pămînt pe unde urma să fie construită ramificația”.

Pe 23 iulie 1911, problemele privind construirea în Basarabia a unor ramificări ale căilor ferate magistrale au fost examinate în cadrul unei ședințe , acolo pronunțîndu-se în favoarea liniilor Ismail-Valul lui Traian și Cahul-Vulcănești.

Acțiuni concrete pentru realizarea intențiilor în cauză n-au urmat, Alexei D. Caravasile, mizînd pe ponderea ce i-o oferea postura de Deputat al Dumei de Stat, intervenea frecvent, în mai multe instanțe, solicitînd urgentarea soluționării acestei probleme acute a sudului Basarabiei, însă răspunsurile primite de aceasta nu inspirau optimism. Abia în septembrie 1911, autoritățile locale primesc un răspuns încurajator și decid să solicite acordul comunităților locale și ale proprietarilor funciari cu privire la înstrăinarea pămînturilor necesare pentru construirea ramificației. Cu toate acestea primul război mondial care abia începuse, va face ca aspirațiile cahulenilor dacă să nu devină imposibile atunci să fie amînate pe o perioadă nedeterminată.

Remarcînd faptul că în România toate comunele aveau legătură telefonică și abordînd dezideratul telefonizării județului prin prisma facilitării combaterii infracționalității și intensificării pazei proprietăților agricole, în raportul prezentat de D. Crăciunescu, se sublinia că „telefoanele ar putea aduce un folos enorm și în alte privințe. Procurorii, anchetatorii, șefii polițiilor rurale și în general toate autoritățile: judiciare, administrative și de zemstvă ș.a. ar putea utiliza telefoanele în interese de serviciu, renunțînd la modalitățile actuale de contact prin intermediul poștei și al curierilor – metode costisitoare și neoperative” .

În ansamblu se preconizau investiții de 54 656 ruble, pentru stabilirea comunicării telefonice între comune și între acestea din urmă cu orașul Cahul, fiind necesare 383 verste de linii aeriene, 483 verste cabluri, două centrale telefonice prevăzute pentru 25 de numere (Cahul și Leova)

Conform estimărilor autorului proiectului – N. Fazlî, rețeaua trebuia să aducă anual un beneficiu de 6 738 ruble. La 3 octombrie 1910, proiectul a fost examinat și aprobat de Consiliul Județean. După organizarea unei licitații s-au început lucrările de construcție și deja la data de 17 noiembrie, Comitetul Permanent menționează că este dată în exploatare linia Cahul-Leova, la care au fost branșate și localitățile Roșu, Zîrnești, Gotești, Tiganca, Toceni, Hănăsenii Noi, prezenta Circumscripție de Poștă și Telegraf Chișinău.

Lucrările pentru construirea celei de a doua tranșe a rețelei au fost inițiate fără tărăgănări. După cum comunica N. Fazlî comitetului permanent la 23 decembrie 1911, lucrările se preconizau a fi finisate la sfîrșitul anului 1913.

În raportul său de finalizare a lucrărilor, N. Fazlî ține neapărat să menționeze implicarea și aportul semnificativ al Comitetului permanent în frunte cu D. Crăciunescu, a cărui inițiativă a fost începerea lucrărilor de telefonizare a orașului Cahul, de asemenea este menționat sprijinul acordat de către D. Caravasile la efectuarea licitațiilor efectuate în vederea procurării materialelor de construcție necesare, acesta din urmă datorită statutului său era un perfect mediator între populația locală, autorități și alți mari proprietari de moșii care preluînd exemplul lui D. Caravasile, au acordat sprijin financiar pentru atât pentru procurarea materialelor cât și pentru efectuarea construcțiilor liniilor telefonice.

Ultima fiica, cea mai mică a lui D.I. Caravasile, Elena Cravasile, se căsătorește cu Feodor P. Tulceanov, reprezentant al cunoscutei dinastii de comercianți din orașul Ismail. Cea de-a treia generație ai cunoscuților comercianți, familiei Tulceanov i se atribuie și fiul lui Pavel Tulceanov – Feodor ( ? – 12.09.1912), cetățean de onoare al orașului Ismail, începînd cu data 17 aprilie 1912 și cel care a primit personal cetațenia de onoare. Feodor P. Tulceanov timp de 18 ani a fost ales perfect al orașului Ismail, unde a dat dovadă de preocuparea față de activitățile în folosul comunității și dezvoltării orașului Ismail. F. Tulceanov a fost decorat cu ordinul Sf. Stanislav de rang 2 și 3, ordinul Sf. Ana de rang 3 și 3 și a Ordinului Mîntuirorului (grec), trebuie menționat faptul că ordinul Sf. Stanislav este decernat doar pentru merite deosebite în caritate și merite militare atât pe uscat cât și pe apă.

Feodor P. Tulceanov era deținătorul acțiilor în companii navale Marea Neagră – Dunăre, importa cai de elită din rasa Orlov și rasa Americană. In anul 1907 îi este eliberat un certificat potrvit căruia caii „nu vor fi mobilizați în acțiuni militare nici în caz de război”. Acești cai de rasă ocupau locuri de frunte, primeau diplome la expoziții și premii la concursurile de curse desfășurate , anii 1911, 1912, 1913 și 1916.

Odată cu începutul revoluției din 1917, la o lună după renunțarea la tron a Imperatorului Nicolai II și evenimentele dramatice care au urmat l-au convins pe Dimitri Tulceanov să demisioneze din postul de Perfect al orașului Ismail. Tot atunci au fost prădate și incendiate grajdurile pentru cai. O mare parte a acestora au fost pur și simplu furați, din totalul de 100 de cai au putut fi salvați doar 27, care au fost transportați unde se afla moșia de familie. Aici, Dimitri Tulceanov, deținea numeroase pămînturi și deasemenea satele Zîrnești, Andrușul și Rogojeni, ultimul era situat peste Prut pe teritoriul României.

Conform mărturiilor îngrijitorului din satul Zîrnești – G.G. Pascal, care a muncit în acea perioadă la moșie, spunea că Dimitri Tulceanov își petrecea timpul crescînd pește, legumicultura și continua să crească cai de rasă, refăcînd hergelia la 90 de capete, participa personal la dresarea acestora .

Datorită acestei familii nobile Cahulul nu a ramas doar un simplu târg de provincie, prin eforturile proprietarilor târgului de pe malul Prutului care avea un caracter de dezvoltare continuă a fost transformat într-un centru administrativ județean. Cred că este nedrept ignorarea efortului acestei familii care a luptat pentru statutul de oraș, dorința de a moderniza Cahulul s-a realizat devenind în acel timp unul dintre cele mai principale centre economice și comerciale din sudul provinciei.

Capitolul III. Destinul Eufrosiniei Kersnovski, descendent al familiei Caravasile

3.1 Eufrosinia Kersnovski : Date biografice

Până nu demult se cunoștea foarte puțin despre această personalitate. Ea figurând doar pe listele arhivelor Gulagului. Însă în anul 2000, a văzut lumina zilei – Enciclopedia Personalităților Feminine „Femei din Moldova”, unde este inclus și numele Eufrosiniei Kersnovski. În următorii ani au fost elucidate, de către diferiți autori, inclusiv din Rusia, anumite secvențe din viața acestei femei basarabence, care a rezistat atrocităților regimului comunist sovietic, trecând prin calvarul deportării, al Gulagului, al regimului pentru așa numiții „spețpereselențî”, prin evadare, închisoare, muncă silnică, lipsuri și mari greutăți.

E. Kersnovski este descendent direct al familiei Caravasile în generația a patra, ceea ce ar însemna că este strănepoata deținătorului de pământuri în orașul Cahul, din a doua jumătate a secolului XIX. Bunelul ei pe linie maternă, Alexei Caravasile, a ocupat funcția de primar al orașului Cahul, deputat în primul Parlament al României și membru al Dumei II (Rusia Țaristă anii 1907).

Anton III (1820-1881) bunelul pe linie paternă a fost ofițer și inginer topograf, autor al hărții hotarelor cu Afganistanul și unul dintre inginerii care au proiectat podul dintre Volga și Samara. La pensionare (1863), el s-a căsătorit cu baronesa austriacă Elena Peter von Buhentald-Dobrovolska (1841-1900), moșieră din județul Hotin.

În 1863 Anton III,a cumpărat o moșie de circa 800 hectare între satele Ocolina și Țepilovo de la un descendent al familiei Leonardi, astăzi parte din satul Ocolina. Ei au avut șase copii, unul dintre care, Anton IV (1864-1939)(vezi Anexa nr.17), a fost tatăl Eufrosiniei. El a practicat avocatura în Odesa, până în anul 1917, Eufrosinia Kersnovschi s-a născut pe data de 24 decembrie 1907, în Odesa, în familia avocatului Anton Kersnovski și a Alexandrei Caravasile (1878-1963), care era profesoară de limbi străine, (fiica lui Alexei (Alecu) Caravasile, și respectiv nepoata lui Dimitrie I. Caravasile, proprietarul orașului Cahul începând cu 1854).

Efrosinia a avut un frate mai mare, Anton (vezi Anexa nr.18). În timpul terorii roșii în Odesa, în anul 1919, tatăl său împreună cu alți avocați regali au fost arestați de către Comisia Extraordinară (CEKA). Reușind să evadeze, Anton Kersnovski cu întreaga familie s-a refugiat pe mare în Basarabia, unde în satul Țepilova în apropierea orașului Soroca, deținea o moșie de familie. Părinții i-au dat o educație aleasă, Eufrosinia făcea studii în muzică, literatură, cunoștea câteva limbi străine. Tatăl ei dorea foarte mult ca fiica lui să-și facă studiile universitare la Paris, la fel cum a făcut-o și fratele acesteia – Anton, pentru aceasta era gata să vândă și moșia, care la acel moment se afla în declin. Însă fiica l-a convins pe tatăl său să păstreze moșia. Ea a decis să devină fermier, a aplicat pentru cursuri de zootehnie. Învăța de una singură datorită bibliotecii bogate a bunicului său. Pasiunile ei erau – îngrijirea cailor și călătoriile pe jos prin munții Carpați, Polonia și excursiile cu bicicleta la Marea Neagră.

În toamna a anului 1939 moare Anton Kersnovski. În același an a început al doilea război mondial, iar în 1940 URSS trece la realizarea în practică a Tratatului Molotov – Ribbentrop. La 28 iunie 1940, trupele sovietice trec podul peste Nistru. Cele mai multe dintre rudele Efrosiniei se refugiază în România. Pentru a o proteja și pe mama sa, Eufrosinia ia hotărârea de a o trimite la București. Dar ea însăși refuză categoric să plece împreună cu mama întrucât nu avea teamă că va fi acuzată de ceva, considerând că nimeni nu o poate învinui de faptul că este capabilă de a munci „fug doar cei care sunt vinovați și se ascund doar lașii” răspundea ea.” Era pregătită să înfrunte destinul poporului său, credea în perspectivele noului regim cu toate că acesta a lipsit-o de tot și avea să-i schimbe radical soarta. Lipsită de casă și de proprietate din iulie 1940, Eufrosinia continua să fie obiectul unei persecuții și izolări de societate. Neavând pașaport sovietic, ea a decis să nu ceară adăpost sub acoperișul nimănui pentru a nu aduce gazdei sale necazuri. Așa că dormea, de cele mai multe ori acolo unde muncea: la fermă, în grădini, în vii. Întrucât la 1 ianuarie 1941 trebuiau să aibă loc alegeri, iar prezența la vot obligatorie, cu o zi înainte de alegeri, Eufrosiniei iau înmânat un pașaport sovietic, dar cu punctul 39, fără permisiunea de a trăi în orașe mari. În noaptea de 13 iunie 1941, colaboratorii NKVD-lui au venit după Eufrosina. Deportarea populației basarabene a început la 14 iunie 1941 cu separarea bărbaților – „capilor de familie”, care, fără a fi judecați și condamnați au fost luați în lagăre, și membrii de familie care au fost trimiși în locuri îndepărtate nepopulate până atunci. Împreună cu miile de basarabeni deportați, Efrosinia a urmat drumul spre Siberia. Primul loc de stațiune ca deportat al Efrosiniei a fost nordul regiunii Narîmsk (în prezent regiunea Tomsk). În februarie 1942, după 2 ani de calvar, Eufrosina evadeză din exil. Ea a mers zile în șir de-a lungul albiei râurilor la vest, timp de 6 luni reușind să parcurgă aproximativ o mie cinci sute km prin păduri mlaștinoase, urmând traseul Saiga-Nargen-Parabel-Pudino-Kanga-Bakchar-Raven.

În data de 25 august 1942 Eufrosinia a fost arestată și acuzată de spionaj. Șeful local al NKVD-ului, a încercat prin amenințări să o forțeze să semneze materialele cauzei, însă Eufrosinia nu s-a lăsat intimidată, a încercat să o forțeze prin acțiuni violente, însă ea a fost în stare să se apere. Eufrosina a fost acuzată în conformitate articolul 58-10, paragraful 2-a („Calomnii aduse lucratorilor din URSS”) și articolul 82, paragraful 2 („evadare din locurile de stabilire forțată”).

În 1943 Eufrosinia a fost repartizată în lagărul de muncă în numărul trei din localitatea Mezhaninovka regiunea Tomsk. Având spirit organizatoric și fiind o persoană versată în diverse domenii a „reușit” să fie pusă în lista neagră a administrației lagărului, care a învinuito de mai multe ori de agitație antisovietică. Ca rezultat, la 18 aprilie 1944, ea a fost arestată și închisă într-o celulă de închisoare subterană. La 22 iunie 1944, se întrunește Sesiunea Permanentă a Tribunalului Regional Novosibirsk a NKVD-ului, în conformitate cu articolul 58 – 10, Eufrosina a fost condamnată la 10 ani de închisoare și 5 ani de privare de drepturi civile. După aproape zece ani pentru merite deosebite, Eufrosinia a fost eliberată cu doi ani mai devreme, nu în 1954, ci în anul 1952. Cu toate acestea ea rămânea privată de drepturi civile pe termen de 5 ani. Doar după moartea lui Stalin, pe data de 5 martie 1953, când au început un șir de schimbări în țara, lagărul de corecție din regiunea Norilsk a fost lichidat. Deținuții din mină au fost înlocuiți cu muncitori angajați.

Eufrosinia iubea să călătorească, și prima călătorie după eliberare a fost spre munții Caucaz. După ani mulți de muncă grea în mină, în sfârșit Eufrosinia a simțit spiritul libertății și splendoarea naturii sudică care o copleșea. Oriunde călătorea încerca să meargă pe jos pentru a avea posibilitatea să picteze. Albumul cu desene cu titlul Caucaz s-a păstrat până astăzi. În vara anului 1957, revine pentru puțin timp pe meleagurile natale, pentru a vizita mormântul tatălui său. Aici află de la o prietenă a mamei sale, că „prin intermediul unei radio-emisiuni, Alexandra Kersnovski din România, a încercat să-și găsească fiica.”

Anul care a urmat, Eufrosinia a făcut recurs la diferite instanțe pentru a primi permisiunea de a-și vedea mama bătrână. Abia în vara anului 1958, i s-a permis un concediu pentru a-și vedea mama în vârstă de 80 de ani(vezi Anexa nr.19). Prima lor întâlnire după o despărțire îndelungată a avut loc în orașul Odesa, în casa primei profesoare a Eufrosiniei. Ieșind la pensie, anii 1960-1964, Eufrosinia părăsește orașul Norilsk unde a locuit timp de 16 ani. Obține pensia de mineri de 120 de ruble. Procură o jumătate de casă în orașul Esentuki. Mama ei se mută din România la ea, renunțând la cetățenia și pensia română, pentru a fi mai aproape de fiica sa. Mama moare în brațele ei în ianuarie 1964. În 1988, Eufrosinia a suferit un accident vascular cerebral(vezi Anexa nr.20), iar in 1994, 8 martie se stinge din viață.

Există într-adevăr destine omenești care se dovedesc a fi definitorii pentru generațiile care vor veni. Din păcate, doar odată cu trecerea vremii oamenii realizează sensul și importanța acestor destine. Soarta Eufrosiniei Kersnovski ne dă dreptul să o atribuim acelor destine și oricâte discuții nu s-ar fi dus pe marginea personalității ei, nu vor ajunge cuvinte de laudă pentru a transmite acel talent și libertate care i-au fost caracteristice pe parcursul întregii vieți.

3.2 Opera Eufrosiniei Kersnovski

Eufrosinia Kersnovski este una dintre cele 66 de milioane de victime ale Gulagului. Însă foarte puțini dintre cei pătimiți au descris calvarul îndurat. Memoriile acesteia sunt considerate astăzi o adevărată capodoperă. După dimensiuni, opera Eufrosiniei Kersnovski este comparabilă numai cu „Arhipelagul Gulag” al lui Aleksandr Soljenițîn. Acest fost deținul a sistematizat amintirile a sute de oameni – mii de documente – și a scris o carte savantă despre marea crimă a dictaturii comuniste. Eufrosinia Kersnovski abordează Gulagul prin prisma și calvarul unui singur om. Numele și opera ei sunt cunoscute astăzi în întreaga lume. Treptat – mai întîi în Soroca – memoriile Eufrosiniei Kersnovski devin cunoscute și publicului larg din Republica Moldova, apoi și celui din României.

Această boieraică de la Soroca a petrecut 19 ani în Siberia. A fost deportată la 13 iunie 1941, cunoscînd chinurile cumplitului transport pe ruta Fălești – Tomsk; a muncit o iarnă la tăiat copaci în taiga; a fost arestată, judecată și condamnată la 10 ani privațiune de libertate. A doua oară a fost judecată pentru critica versurilor poetului rus Maiakovski, fiind condamnată iarăși la 10 ani de detenție, a lucrat 9 ani în minele de cărbuni de la Norilsk.

Eufrosinia – după persecuții și lagăre – trăiește împreună cu mama sa după o despărțirea care a durat 18 ani. Nu s-au stabilit acolo unde au trait mai devreme în Moldova, ci la sudul Rusiei în orașul Esentuchi. Pentru a fi cât mai aproape de mama bolnavă și pentru ai mai trece din timp, Eufrosinia, pictează peisaje, tablouri din creația altor pictori sau inspirate din trecutul propriu. Petrece vremea alături de mama sa, povestindu-i cele mai importante momente din cele ce i s-au întîmplat. Mama sa o roagă să pună neapărat aceste amintiri pe hîrtie și obține promisiunea ca fiica sa nu va înceta să picteze deoarece aceasta este foarte talentată.

Mama ei se mută din România la ea, renunțînd la cetățenia și pensia română, pentru a fi mai aproape de fiica sa. Moare în brațele Eufrosiniei în ianuarie 1964.

Eufrosinia a scris istoria sa precum a rugat-o mama ei. Cu toate că procesul a durat destul de mult timp, deoarece ea însoțit textul cu desene, a făcut câteva copii și a pregătit și o variantă în album pentru a fi sigură că eforturile sale nu vor fi zadarnice, în cazul în care lucrarea ei va nimeri în mîinile Servicilor Secrete. Eufrosinia nu scrie însă că munca în mină a dat complicații la articulații, ea fiind nevoită să se deplaseze începînd cu anul 1970 în cîrje. Despre viața sa în orașul Esentuchi, după moartea mamei sale, ea va povesti doar în jurnalul său personal și în scrisorile către prietena ei. Aici ea se înfățișează stînd lîngă mormîntul mamei sale, cărei afară de îndeplinirea promisiunii date, i-a mai dedicat și gîndurile sale despre adevăr, minciună și necunoaștere.

După moartea mamei, Eufrosinia, încearcă să-și îndeplinească promisiunea, ea cumpără caiete groase, pixuri, creioane colorate și vopseli pentru pictat. Începănd cu anul 1964 până în 1968, ea începe să lucreze asupra desenelor, atribuindu-le fiecăruia câte un fragment de text care ar putea să comenteze și astfel să aducă un plus de informației acestora, desenele vor reflecta amintirile Eufrosiniei începînd cu anul 1940 și până la 1960.

Finalizîndu-și lucrarea, ea decide să o rescrie sub forma unul album de desene comentate, desenele care nu se regăsesc în lucrarea finală dar sunt importante ca conținut, vor fi preluate ulterior din contextul primei lucrări, suplinind astfel unele momente care au fost, fie omise fie lasate în umbră intenționat.

Lucrarea sa a fost scrisă pe capitole care sunt intitulate "caiete", în total 12 la număr. Prologul lucrării este dedicat mamei autoarei, Istoria acestei lucrări începe abia după moartea acesteia, deoarece Eufrosinia a început elaborarea a celei de-a doua versiuni a lucrării la rugămintea mamei sale, căreia i-a promis că va pune pe hîrtie toate memoriile sale.

Întrucât prima versiune a lucrării sale a fost scrisă în caiete obișnuite, există și lucrarea structurată pe caiete, cea de-a doua însă este divizată în albume, care sunt la fel 12 la număr, doar că reprezintă o variantă ce conține atât informații suplimentare cât și o mai bună expunerea evenimentelor din punct de vedere cronologic.

Lucrarea începe cu Prologul unde Eufrosinia descria viața pașnică pe care o avea în Soroca. Decizia pe care o ia să rămînă să se ocupe de moșie în loc de a pleca la studii în străinătatea și se finalizează cu momentul cînd mama ei se mută din România la ea în orașul Esentuki, renunțînd la cetățenia și pensia română, pentru a fi mai aproape de fiica sa.

Primul caiet sau album închinat familiei sale, se împarte cronologic în două segmente: partea I (1936 – august 1940) petrecuți la Soroca și partea II (septembrie 1940 – 1941).

Nimeni n-a descris atât de detaliat regimul sovietic din Basarabia din acel moment.

În caietul II care conține doar patrea I (iunie-iulie 1941), se relatează călătoria în tren spre Siberia. Eufrosinia îi menționează mai pe toți ce 40 de pasageri din vagon, descrie condițiile călătoriei, diversele fapte din acest tren sinistru.

Caietul III se împarte în patrea I (iulie 1941- decembrie 1942), partea II (decembrie 1942 – februarie 1942), cuprinde descrierea Eufrosiniei despre munca la tăiatul copacilor, lupta cu frigul, cu foametea și insectele, dar mai ales tratamentul inuman al administrației lagărului. Tot aici Eufrosinia scrie despre primul conflict cu autoritățile recent instaurate, din cauza căruia i se retrage pașaportul și i se eliberează unul cu mențiuni conform căruia ea nu va mai putea părăsi localitatea.

În caietul IV, Eufrosinia povestește despre faimoasa sa evadare, parcurge peste , întîlnirile cu "dragii basarabeni", dezastrul localităților din Siberia. Acesta deasemenea se divizează în două subdiviziuni: partea I (martie-aprilie 1942) și partea II (26 februarie 1942 – august 1942).

În caietele V-XII, este descrisă mașinăria Gulagului. Caietul V care se conține în partea I (august 1942 – februarie 1942) și partea II (martie-decembrie 1943), anume în această perioadă Eufrosinia întră în conflict cu administrația lagărului din cauza faptului că își permitea deschis să critice felul în care erau tratate femeile și copii, este chemată la primele interogatorii, primește 10 ani de închisoare pentru evadare.

Caietul VI, partea I (decembrie 1943 – iunie 1944), descrie munca ei la ferma de porci a lagărului unde a fost trimisă să-și ispășească pedeapsa, pe motiv că aceasta avea studii de veterinar, se oferă să ajute la construcția casei de cultură. Este din nou condamnată pentru spionaj și acțiuni împotriva regimului.

Caietul VII, partea I (iulie 1944 – decembrie 1945), conține amintirile Eufrosiniei din lagărul pentru deținuții recidiviști. Este transportată în orașul Norilsk unde își va petrece următorii 15 ani. Lucrează la construcții unde din cauza unei traume grave la picior este spitalizată.

Caietul VIII, partea I (ianuarie 1946 – mai 1947), lucrează la spital, însă din cauza faptului că este concediat medicul cu care lucra Eufrosinia, aceasta decide să se transfere la muncă în morgă. Acolo face studii în anatomie, asistă medicii, este trimisă să sape gropi comune pentru decedați.

Caietul IX, este divizat în: patrea I (iunie 1947 – 1948) și partea II (1949 – octombrie 1952), este repartizată la muncă în mină orașul Norilsk, însă din cauza unei noi traume este din nou spitalizată, asistă la operații în calitate de asistentă medicală, devine donator de sînge, lucrează voluntar la îngrijirea bolnavilor, nemaiputînd suporta indiferența medicilor.

Caietul X, partea I (octombrie 1952 – iunie 1956), Eufrosinia se întoarce la munca în mină, începe din nou să picteze, este remarcată de către autoritățile minei. Pentru merite deosebite este eliberată din detenție cu doi ani mai devreme, în anul 1952. Cere să fie reangajată la mină din nou, luînd decizia de a mai rămîne.

Caietul XI, partea I (august – octombrie 1956), povestește despre primul său concediu cînd ia decizia să viziteze pentru prima oară locurile natale, până atunci însă călătorește în munții Caucaz, Armenia, vizitează numeroase locuri și orașe cu o istorie bogată, precum orașul Leningrad (Sankt Petersburg n.a).

Caietul XII, partea I (octombrie 1956 – mai 1960), ajungînd în Basarabia nu găsește decât ruinele a ceea ce fusese cîndva moșia lor. Află de la niște consăteni despre foamete din 1946, își caută cunoscuții despre care află că au fost deportați și ei. Unica veste bună o primește de la una din vecinele ei care o anunță că mama ei este în viață și că aceasta locuiește în România. Se revăd în orașul Soci abia în 1958. În anul 1960 se pensionează și după 15 ani de muncă în mine ia decizia de a se muta cu mama sa în orașul Esentuki. Mama ei se mută din România la ea, renunțînd la cetățenia și pensia română, pentru a fi mai aproape de fiica sa. Mama Eufrosiniei moare în brațele ei în ianuarie 1964.

Caietele Eufrosiniei se finalizează cu Epilogul. Eufrosinia descrie cu lux de amănunte descrie viața în Esentuki, lungile discuții cu mama sa cărei îi promite să pună neapărat pe hîrtie toate amintirile deportării ei astfel încât acestea să devină cunoscute lumii întregi.

În total aceste 12 caiete conțin circa 700 desene color, pe care autoarea le-a introdus în pasajele corespunzătoare ale textului. Ele au menirea de a ilustra diferite scene și exprimă gingășie sau tensiune. Eufrosinia avea teama ca opera ei să nu cadă în mînile KGB-lui. De aceea, ea a copiat întreaga operă în cinci exemplare. Un exemplar l-a ascuns la familia cunoscutului actor de cinema Zinovi Gherdt, altul – la un estonian, tovarăș de suferință, și celelalte rămase la diferite persoane de încredere.

În 1988, Eufrosinia a suferit un ictus cerebral, cu paralizie și pierderea vocii. Și-a revenit cu greu, putea să meargă doar în cîrje, să întrețină cu greu discuții. În cercurile disidente din Moscova se cunoștea câte ceva despre Eufrosinia. Matematecianul Igor Ciapkovski a trimis-o la Esentuki pe fiica sa. Eufrosinia a fost ajutată de eleva clasei a 9-a, Dașa Ciapkovski, din Moscova, trimisă de serviciile de caritate în calitate de voluntar. Această fată s-a atașat de bătrîna Eufrosinia, a îngrijit-o timp de șase ani, până la decesul ei din 8 martie 1994.

Încă de cînd a rămas imobilizată la pat, Dașa, fetița care o îngrijea, a găsit în podul casei, ascunse, teancuri de scrisori, manuscrise, desene. Realizînd că este vorba de materiale de excepție, aceasta îl anunță pe tatăl ei, Igor Ciapkovski, care sosește de la Moscova. Anume acesta ia decizia să pună în valoare opera punînd-o la dispoziția publicului larg.

Veniseră vremurile restructurării. La sfârșitul anului 1980, mass-media sovietice a început tipărirea informațiilor despre Marea Teroare.

În anul 1980 își fac apariția de amintirile E. Kersnovskaia sub forma a mai multor volume culese la mașina de scris, conținînd ilustrații autorului. Însă un accident vascular cerebral din 1988, o imobilizează la pat și aceasta rămîne în grija membrilor de familie Igor Ciapkovski din Moscova și prietenii lor, fiind nevoită să-și înceteze activitatea pe o perioadă nedeterminată de timp.

În ianuarie 1990, revista Ogoniok (nr. 3 și 4) a publicat un articol publicistic semnat de Vladimir Vighlianskii, precum și schițe biografice împreună cu 64 de desene color combinate cu texte explicative. Urmeză editatarea amintirilor sale în revista Banner (nr. 3, 4, 5). La redacție parvenind mai mult de 150 de răspunsuri. Urmează publicarea de desene și eseuri de Kersnovski în revista engleză Observer (iunie același an).

În Moldova, în special la Soroca, lumea cultă, intelectualii mai în vîrstă, represații au fost impresionați de aceste memorii remarcabile. Circulau sute de copii, multe dintre ele au fost trimise rudelor și prietenilor din Polonia, Canada și în special din România. La foarte scurt timp, deja în luna ianuarie 1990, revista Columna a publicat versiunea românească a capitolului, închinat Basarabiei (traducători – A. Alici, E. Spînu). Ulterior, unele fragmente au fost publicate și în revista Glasul (traducere și prezentare de A. Evdoșenco).

În 1991 au apărut două albume mari cu ilustrații și note explicative în limbile rusă și germană. Acestea apar în anul 1991 albumele E. Kersnovski intitulate "Picturi rupestre" în revista Art Rock, editate fiind atât în limba rusă cât și germană. Deasemenea un număr mare de picture sunt publicate în reviste germane Art și Stern. Tot în aceiași perioadă apare în ziarul Adevărul Polar un articol prin care se aduc scuze oficiale pentru articolele cu caracter defăimător scrise la comanda Serviciilor Secrete, publicate în anii 1960 pe numele E. Kersnovski.

Au urmat articole din revista Znamea. Numele și opera Eufrosiniei au devenit notorii. Însă în acea perioadă senzațiile pe tema războiului și a anilor ce a urmat se succedau în avalanșă, astfel că familia Kersnovski a fost repede dată uitării.

Abia în anii 1990-1991 va avea loc reabilitarea E. Kirsnovski pentru deportarea ilegală din Republica Moldova și în cele două cazuri de ancheta – din Rusia.

În anul 1994, pe 8 martie Eufrosinia Kersnovski se stinge din viață, tot în același an în aprilie este publicat în Franța albumul cu titlu "Cupable de rien" (Titlu tradus Vinovată de Nimic). Editura Pion din Paris prezentînd 336 de ilustrații încadrate în text, trezind un val de admirație cititorilor. Prin realismul ei necruțător ea este, în temei, un rechizitoriu artistic împotriva sistemului sovietic de exterminare.

De menționat că ilustrațiile anexă la memoriile ei au fost folosite de televiziunea britanică BBC, fiind incluse în filmul serial "30 de ani de dictatură stalinistă".

Ultima ilustrată colorată, desenată de ea, o reprezenta stînd pe un scăunel lîngă mormîntul mamei ei, avînd alături cîrjele cu care se ajuta la mers, în partea de jos a ilustratei scris cu mîna autoarei textul după cum urmează "tot ce mi-a mai rămas: mormîntul mamei și amintirea celor trăite. Și pe crucea ta jur că tot ce este scris aici este adevărul și numai adevărul".

Eufrosinia a avut marea fericire să țină în mîini opera sa. Ea deja se putea deplasa, vorbea și citea, avea mintea la fel de ageră ca înainte de atacul cerebral de care suferise. În 1994, la Paris, a fost tipărit un album în limba franceză. Autoarea a participat la selectarea materialului care va intra în versiunea finală a cărții.

În semn de recunoștință pentru îngrijirea, ajutorul și eforturile de punere în circulație a operei sale, Eufrosinia l-a declarat moștenitor al creației sale pe Igor Ciapkovski, matematician, director de colegiu la Moscova, unul dintre apropiații academicianului Andrei Saharov în anii 1987-1989. Acesta din urmă a avut grijă ca în anul 2000-2001 să se realizeze publicarea lucrării completate, conținînd în total 6 volume, cu titlul "Valoarea vietii omului" (sau „Cât valorează un om”). Aceasta s-a editat și în variantă prescurtată pentru școli (anul 2004).

O muncă enormă a fost efectuată la redactarea, sistematizarea și selectarea materialelor a fost depusă de către Galina Atmașkina. Prelucrarea desenelor a fost și mai anevoioasă. Cu toate acestea, opera Eufrosiniei Kersnovski este astăzi pe deplin salvată, intrînd în patrimoniul cultural mondial.

Ultima și cea mai spectaculoasă ediție – „Cât valorează un om”, este cea apărută în octombrie 2006. Ediția respectivă include textul integral, 700 de desene, precum și facsimilele tuturor originalelor (2 200 pagini de caiete școlărești). Ediția a fost supravegheată de Valeriu Pasat, membru corespondent al AȘM. El a anexat și cele două dosare judiciare din 1943 și 1944 ale Eufrosiniei Kersnovski. Cartea a fost publicată într-un tiraj de doar 1 200 de exemplare. Aceasta carte a fost declarat monument de istorie a Europei.

Versiunea-album completă a lucrării constă din 12 caiete ce conțin 680 picturi. Fiecare parte este un desen cu o legenda extinsă care îl însoțește. Criticii fac de multe ori paralelă între această lucrare de text-și-imagine și de carte cu benzi desenate sau pictura tipică Armatei ruse. Versiunea Albumurilor a fost creat în 1970. Versiunea scurta Albumul constă din 12 de caiete (17 piese) care conțin 600 vederi. S-au adăugat extracte din munca ei mai devreme, mai detaliate. S-a adăugat, de asemenea, unele narațiuni adăugătoare pentru a menține unitatea de înregistrare a evenimentelor.

La tîrgul de carte de la Frankfurt (ediția 2006) opera Kersnovski a provocat senzație. Editorii italieni au făcut un demers către Parlamentul European de a declara cartea „Valoarea vieții omului” drept monument al culturii europene. S-a propus ca această capodoperă să fie tradusă în 25 de limbi europene. Recent a apărut informația că deja se lucrează la versiunea franceză, engleză, germană, spaniolă și italiană a cărții.

În orașul Moscova funcționează fundația Kersnovskaia, unde s-a acumulat o arhivă impresionantă, corespondență, însemnări zilnice, o colecție de fotografii și picturi ale Eufrosiniei. Fundația organizează anual conferințe și emisiuni televizate. Au fost turnate două filme documentare. În anul 2000 este finalizat filmul documentar "Albumul Eufrosina", care a primit numeroase premii ruse și internaționale. A fost difuzată pe internet o informație amplă despre viața și opera Eufrosiniei Kersnovski: peste 150 de fotografii din albumul familiei, câteva sute de desene ale ei, materiale publicistice, informații despre conferințe, filme închinate vieții și operei sale.

Cititorii memoriilor celebre ale Eufrosiniei Kersnovski rămîn profund impresionați de câteva trăsături ale eroinei: în primul rînd de credința nemărginită în Dumnezeu; în al doilea rînd de optimismul mai mult decât exagerat și în al treilea rînd de dragostea acesteia pentru muncă, Apoi calitatea ei de gospodar în toate aspectele vieții sale, urmează calitatea ei de om profund moral, împăcat cu conștiința sa, condus de cele mai înalte sentimente umane și în sfîrșit, imensa cultură a acestei femei care a știut să cultive valori umane demne de urmat chiar și în cele mai dificile condiții. Anume aceste calități, după cum spunea ea, au salvat-o.

E. Kersnovski a fost mereu în căutarea persoanelor care și-ar fi dorit să afle adevărul despre regimul și oamenii care indirect i-au marcat întreaga viață. Lucrarea ei vine să completeze informația deja existentă despre persecutările la care au fost supuși basarabenii.

Astăzi cu ajutorul operei sale, cărei i-a dedicat până și ultimii ani din viață, cei care au fost în căutarea adevărului despre Gulag au posibilitatea de a-și crea un tablou complet al acestei perioade care a făcut mii de victime printre compatrioții lor.

Concluzii

Scopul final al acestei lucrări constă în crearea unui imagini complete, cronologic corespunzătoare evoluției istoriei familiei Caravasile, începînd din momentul primei atestări a unui din reprezentanții acestei familii (Ioan Caravasile) în Cahul și până la stingerea din viață a unuia dintre cei mai reprezentativi descendenți ai acestei familii – Eufrosinia Kersnovski. De asemenea este îmbinată analiza situației social-politice, economice și culturale a târgului Cahul, până la momentul procurării acestuia de către moșierul Dmitri Caravasile, cu prezentarea arborelui genealogic a acestei familii, și contribuția familiei la dezvoltarea județului Cahul. Lucrarea dată vine să scoată din umbră istoria unei familii de moșieri care au influențat pe parcurs evoluția orașului Cahul. Dar una din dificultățile întâmpinate pe parcurusul elaborării lucrării a fost acumularea informației în baza căreia ulterior aceasta va fi scrisă.

Având ca scop prezentarea cât mai obiectivă a datelor care stau la baza aceastei lucrări, au fost folosite atât monografii la tema istoriei orașului Cahul cât și articole recente publicate în diverse reviste istorice, cu toate acestea trebuie menționat faptul că subiectele abordate în această lucrare nu se regăsesc în literatura de specialitate prezentată în bibliotecile universității și celei din orașul Cahul. De aceea urmează alcătuirea unei monografii complete a istoriei orașului cahul cuprinsă între anii 1850-1940.

De menționat și faptul că perioada vizată a fost reflectată în lucrările istorice elaborate în limba rusă, ceea ce înseamnă că o parte însemnată a bibliografiei finale conține titluri de carte în limba rusă. Ulterior actele oficiale din limba rusă prezentate în lucrare au fost traduse în limba de stat. În acest scop au fost consultate fondurile Arhivei Muzeului Cahul, colaboratorii căruia au organizat, în anul 2003, o expoziție la tema familiei Caravasile, datorită acestui fapt au fost solicitate un număr mare de acte și fotografii ce au fost folosite ulterior în elaborarea lucrării date.

Istoria dinastiei Caravasile prezintă interes prin faptul că reprezentanții acestei dinastii se înscriu în pleiada fondatorilor târgului Cahul. Atât D.I. Caravasile, cât și urmașii lui și-au adus contribuția la prosperarea vieții economice, sociale, politice și culturale a orașului. Cercetarea acestei dinastii vine să completeze istoria orașului și ținutului Cahul.

Datorită acestei familii nobile Cahulul nu a ramas doar un simplu târg de provincie, prin eforturile proprietarilor târgului de pe malul Prutului care avea un caracter de dezvoltare continuă a fost transformat într-un centru administrativ județean. Cred că este nedrept ignorarea efortului acestei familii care a luptat pentru statutul de oraș, dorința de a moderniza Cahulul s-a realizat devenind în acel timp unul dintre cele mai principale centre economice și comerciale din sudul provinciei.

Un număr limitat ale acestor acte și poze din arhivele personale ale membrilor familiei Caravasile sunt prezentate în anexele de la final, folosite cu scopul de a completa tabloul biografic prezentat în capitole. Printre sursele care au mai fost folosite pe parcurs, trebuie menționate cele din Fondurile Arhivei Naționale și a Bibliotecii Naționale, acestea din urmă pun la dispoziția solicitanților lucrări și alte surse de informații care datează perioada până la 1940. Potrivit acestor surse sunt elaborate anexele lucrării, care pe lângă fotografiile care îi prezintă pe cei mai însemnați reprezentanți ai familiei Caravasile, mai conțin și o schemă a arborelui genealogic al familiei Caravasile, inclusiv ramura ascendenților Eufrosiniei Kersnovski.

Soarta Eufrosiniei Kersnovski, descendentului care s-a remarcat printr-un caracter puternic, ne dă dreptul să o atribuim acelor destine și oricâte discuții nu s-ar fi dus pe marginea personalității ei, nu vor ajunge cuvinte de laudă pentru a transmite acel talent și libertate care i-au fost caracteristice pe parcursul întregii vieți.

Lucrarea dată are scopul de a veni în ajutorul tuturor celor care vor aborda subiecte de cercetare ce vizează atât istoria orașului Cahul, evoluția familiei Caravasile din diferite perspective, cât și a numeroșilor descendenți ai acestei familii, care din motive personale sau de cele mai multe ori, politice au fost nevoiți să se refugieze în alte țări. Va fi o sursă în special și pentru cei preocupați de subiectul deportărilor, foametei și represiilor la care au fost supuși basarabenii în perioada stalinistă, lucrarea în cauză, va aduce un plus de informații veridice, din prisma lucrării scrise de către una dintre cele mai reprezentative descendente ale acestei familii – Eufrosinia Kersnovski, astfel va fi adusă o contribuție semnificativă la escoaterea acesteia din anonimat.

Prezenta lucrare reprezintă crearea tabloului complet al dinastiei Caravasile, al familiilor înrudite, al tuturor personalităților din orașul Cahul din a doua jumătate a secolului XIX și prima jumătate a secolului XX. Aceste personalități au dat orașului Cahul un aspect modernizator deoarece prin alocațiile lor s-a construit catedrala, liceele de fete și băieți, principalele sedii admistrative ca prefectura, tribunalul, primăria, poșta, poliția, ceea ce a transformat Cahulul arhaic într-un oraș, centru administrativ a unui întreg județ.

Bibliografie

Izvoare

Documente de Arhivă

Arhiva Națională a Republicii Moldova, fond 9, inventar 2, dosar 229, fila 9

Arhiva Națională a Republicii Moldova, fond 9, inventar 2, dosar 229, fila 10

Arhiva Națională R. Moldova, fondul 6, inventar 4, dosar 2025, fila 1-8

Arhiva Națională R. Moldova, fondul 2, inventar I, dosar 8859, fila 2-4

Arhiva Națională R. Moldova, fondul 72, inventar I, dosar 228, fila 9

Arhiva Națională R. Moldova, fondul 72, inventar I, dosar 228, fila 10

Arhiva Națională R. Moldova, fondul 72, inentar I, dosar 137, fila 82-83

Arhiva Națională R. Moldova, fondul 72, inventar I, dosar 302, fila 92

Arhiva Națională R. Moldova, fondul 72, inventar I, dosar 302, fila 95

Arhiva Națională R. Moldova, fondul 72, inventar I, dosar 302, fila 131

Arhiva Națională R. Moldova, fondul 72, inventar I, dosar 173, fila 284

Muzeul Cahul, Fondurile Arhivei, nr. 8504. Atestatul elevului V. Caravasile din anul 9 iunie 1901

Muzeul Cahul, Fondurile Arhivei – 8516; MC FA – 8505

Muzeul Cahul, Fondurile Arhivei – 8395

Muzeul Cahul, Fondurile Arhivei – 8516

Documente publicate

Maftei Maria, Istomina Lidia, File din istoria orașului Cahul, Cahul, 2013, p. 319, 325

Studii și monografii

Arbore Zamfir, Libertatea Basarabiei, Editura Universitas, Chișinău, 1993, -258 p.

Basarab (pseudonim), Scrisori din Basarabia, 1880-1890, vol. I, Chișinău, 1996, -125p.

Bezviconi Gheorghe, Boierimea Moldovei dintre Prut și Nistru, vol II, Institutul de Istorie Național din București, București, 1943, – 314 p.

Boldur Alexandru, Istoria Basarabiei, vol II, București, 1992, – 544 p.

Buzilă Boris, Din istoria vieții bisericești din Basarabia, Chișinău, 1996, -370 p.

Cazacu Pavel, Moldova dintre Prut și Nistru (1812-1918), Chișinău, 1992, -220 p.

Domencu Ion, Eremia Anatol, Fănică Teodor și alții, Localitățile Republicii Moldova, Itinerar documentar-publicistic ilustrat, vol. 3 (C-Ch), Agenția națională de presă "Moldpres", Chișinău, 2001, -315 p.

Manoil Alexandru, Cahul la răscruci de vremi, din istoria orașului și județului (raionului), Editura "Proinfo Com"SRL, Cahul, 2008, -575 p.

Paul Mihail, Fapte trecute și basarabeni uitați (1799-1918), Editura Cartea Moldovenească, Chișinău, 1992, -362 p.

Poștarenco Dumitru, O istorie a Basarabiei în date și documente 1812-1949, Editura Cartier, București, 1998, -225 p.

Reabțov Constantin, Istorie, Personalități, Cultură, Editura Academia de studii economice Chișinău, Chișinău, 1997, -269 p.

State Dragomir, Din basarabia, Iași, 1908, -375 p.

Țurcanu Ion, Statutul Basarabiei în anii 1918-1940, Chișinău, 1980, p. 335

Velixar Ludmila, Istomina Lidia, Cornienco Grigore, Cahul, Editura Proart, Chișinău, 2007, -39 p.

Будак Илья,  Гросул Яким, Очерки истории народного хозяйства Бессарабии (1812-1861), Кишинёв, 1972, -546p.

Крэчунеску Дмитрий, Труды местных комитетов о нуждах сельскохозяйственной промышленности. Бессарабская губерния. СПб., 1903 -187 p.

Николай Вадимович Бабилунга, В. И Жуков, Промышленность Бессарабии в конце XIX-начале XX в., Кишинёв, 1985, -255 p.

Жуков Виктор, Города Бессарабии 1812-1861 годов, Chișinău, 1975, -226 p.

Жуков Виктор, Формирование и развитие буржуазии и пролетариата Бессарабии, 1812-1900, Кишинёв, 1992, -375 p.

Анцупов Иван, Сельскохозяйственный рынок Бессарабии в XIX в.,Кишинёв,1981, p.198

Станциу Е.С., Традиционные крестьянские промыслы молдаван в XIX -нач. XX вв., Кишинёв, 1978, -290 p.

Шемяков Дмитрий, Очерки экономической истории Бессарабии эпохи империализма, Кишинёв, 1980 -225 p.

Первая Всеобщая Перепись Населения 1897 Года Бессарабской Губернии, СПб, 1905, -214 p.

Articole

Adăniloaie Nichita, Învățămîntul în sudul Basarabiei între anii 1857-1878. În: Caiete de istorie, nr. 9-10, 1993, p. 188

Crețu Nicolae, Structura și organizarea învățămîntului în Basarabia (1870-1918), În: Caiete de istorie, nr.4 (8) 2003, p. 188

Eremia Anatol, Cahulul în timp și spațiu, În: Limba română, nr. 11-12 (137-138), noiembrie-decembrie 2006, Editura Cultura, Chișinău, p. 203

Iepure Dumitru, Instalarea rețelelor telefonice în spațiul basarabean la începutul sec. XX, În: Tirageția, nr.1, Chișinău, 2002, p. 219

Marinciuc Aurel, Fenomenul Eufrosiniei Kersnovski, În: Cugetul, nr 1(33), 2007, Editura Prut Internațional, Chișinău, p. 76

Mîrza Eugen, Saga unei străvechi familii basarabene, În: Memoria, nr. 35 (2/2001), Editura Fundația culturală sub Uniunea Scriitorilor din România, București, p. 143

Negru Nina, „Homo sovieticus” în memoriile Eufrosiniei Kersnovskaia, În: Istoria orașului Cahul: mărturii documentare, personalități marcante, Editura Reclama, Cahul, 2003, p. 91

Poștarencu Dumitru, Menținerea legilor românești în județul Ismail în anii 1878-1918, În: Caiete de istorie, nr. 1 (9 dec 2003), Chișinău, p.175

Șișkina Raisa, Dinastia Tulceanov în istoria orașului Ismail și Cahul, În: Istoria orașului Cahul: mărturii documentare, personalități marcante, Editura Reclama, Cahul, 2003, p. 91

Văratec Vitalie, Un moment de cumpănă în istoria târgului Cahul, În: Istoria Moldovei, an. VI, nr. 2/22, Chișinău, 1995, p.124

Văratec Vitalie, Sudul Basarabiei revenit în componența Principatului Moldova la 1857 (Teritoriul și populația), În: Destin Românesc, nr. 2, Chișinău, 1995, p. 82

Velixar Ludmila, „Dinastia Caravasile”, În: Conferința științifică totalizarea activității de cercetare a cadrelor didactice, secția istorie și limbi moderne, Univ. de Stat B.P. Hasdeu din Cahul, 20 aprilie 2007, Cahul, p.115

Velixar Ludmila, „Eufrosinia Kersnovskaia”, în revista Istoria orașului Cahul: mărturii documentare, personalități marcante, Editura Reclama, Cahul, 2003, p. 91

Velixar Ludmila și Biliban Vera, „Descendenți ai familiei Caravasile” (aspecte din viață și activitate), În: Istoria orașului Cahul: mărturii documentare, personalități marcante, Editura Reclama, Cahul, 2003, p. 91

Zugrav Elena, „Contribuția familiei Caravasile la constituirea centrului administrativ și economic Cahul”, în revista Istoria orașului Cahul: mărturii documentare, personalități marcante, Editura Reclama, Cahul, 2003, p. 91

Zugrav Elena, „Olga Caravasile – Mîrza”, În: Istoria orașului Cahul: mărturii documentare, personalități marcante, Editura Reclama, Cahul, 2003, p. 9

Mahu Rodica, Cartea – monument de cultură europeană, interviu cu dr. Aurel Marinciuc În: Jurnal de Chișinău, din 25 ianuarie 2008, Tipografia „Prag – , Chișinău, p. 24

Marian Boris, Martira gulag-ului, orfana Basarabiei, În: Moldova Suverană, 10 februarie 1012, Chișinău, p. 14

Nechit Irina, Eufrosinia Kersnovskaia a pictat infernul în „Cât valorează un om” În: Jurnal de Chișinău, din 27 iunie 2008, p. 24

Вигилянский Владимир, Житие Евфросинии Керсновской, În: "Огонек", nr. 3-4, Москва,1990,p. 24

Surse Web

(20.01.2016)

http://www.gulag.su/project/index.php?eng=1&page=1&list=1 (30.01.2016)

http://www.memoria.ro/marturii/perioade_istorice/deportari/_question_homo_sovieticus_question__in_memoriile_eufrosiniei_kersnovskaia/1566/ (10.02.2016)

http://www.bnrm.md/programe/arhiva/2008.05_kersnovskaia/expozitii_2.php (10.02.2016)

Anexe

Anexa nr.1

Cahul. Catedrala Sf. Mihail și Gavriil, perioada interbelică

Anexa nr.2

Cahul. Bulevardul Victoriei, perioada interbelică

Anexa nr.3

Cahul. Strada A. Caravasile în prezent strada Tecuci

Anexa nr.4

Tribunalul Cahul, perioada interbelică

Anexa nr.5

Elisabeta Caravasile(Palarino) (mama lui Alexei

și Dumitru Caravasile)

Anexa nr.6

Alexei Caravasile (anii 1900)

Anexa nr.7 Anexa nr.8

Familia lui Alexei Caravasile

(copii Ivan, Alexandra, părinții Alexei și Eufrosinia, Frații Alexei și Dumitru

(în brațele mamei) Alexei, (așezați) Gheorghe (Jorj),

Liza, în dreapta sus Dumitru (Mimi), (așezat) Vasile)

Anexa nr.9

Familia Caravasile Cahul 1903

Anexa nr.10 Anexa nr.11

Eufrosinia Caravasile(Ceanguli) (soția lui Dumitru A. Caravasile

Alexei) anii 1880 (decedat în 1906 de tuberculoză pulmonară)

Anexa nr.12

Ivan A. Caravasile

(decedat în 1905 de tuberculoză pulmonară)

Anexa nr.13 Anexa nr. 14

Mormintele fraților Ivan și Dumitru A. Caravasile, Cahul 2016

Anexa nr. 15

Familia lui Vasile A. Caravasile

Anexa nr.16

Alexandra A. Caravasile(27 aprilie 1898)

Anexa nr.17 Anexa nr.18

Anton A. Kersnovskii (1910) Familia Kersnovskii 1913(soția Alexandra,

soțul Anton, copii Anton și Eufrosinia)

Anexa nr.19

Mama și fiica revederea din 1958

Anexa nr. 20

Eufrosinia Kersnovski după accidentul vascular cerebral 1989

Anexa nr.21

Coperta cărții „Cât valorează un om”

Anexa nr.22

Arborele genealogic al E.A. Kersnovski