Contractul Si Efectele Sale
CUPRINS
INTRODUCERE………………………………………………………………….2
CAPITOLUL I
DESPRE CONTRACT ȘI EFECTELE SALE IN GENERAL…………………….7
1.1. Definiția contractului………………………………………………………..7
1.2. Intenția. Noutate introdusa de Codul civil in vigoare……………..……….10
1.3. Clasificarea contractelor conform Codului civil …………………………..14
1.4. Efectele generale ale contractelor………………………………………….21
CAPITOLUL II
REZOLUȚIUNEA ȘI REZILIEREA CONTRACTULUI………………………..38
2.1. Noțiune și definiție. Reglementarea în Codul civil de la 1864 și în Codul civil în vigoare……………………………………………………………………………………………38
2.2. Rezoluțiunea și rezilierea contractului în vechea legislație civilă………….43
2.3. Rezoluțiunea judiciară. Condițiile rezoluțiunii judiciare……………………….59
2.4. Rezoluțiunea unilaterală………………………………….………………..73
2.5. Domeniul de aplicare a rezoluțiunii/rezilierii………………………………81
2.6. Efectele rezoluțiunii/rezilierii……………………………………………………………..87
2.7. Distincția dintre rezoluțiune si reziliere……………………………………97
CONCLUZII……………………………………………………………………..99
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………101
INTRODUCERE
Legislația și doctrina contemporane, bazate pe ideile, principiile și normele sistemului de drept continental identifica două criterii de calificare a contractului civil, și anume acordul de voință și scopul juridic. Ultimul se apreciază ca o direcționare subiectivă a acordului de voințe, și este totalmente supusă discreției parților de a produce efecte juridico-civile. În temeiul acestor criterii de calificare uniformă a contractelor civile, întelegerea contractuală devine obligatorie între părți, independent de alți factori obiectivi, cum ar fi forma pe care o îmbracă înțelegerea, sau transmiterea efectivă a bunului/dreptului în temeiul ei, sau mai ales, recunoașterea de catre legiuitor a prezentei cauze în calitate de conținut al contractului, sancționat de dreptul pozitiv. Altfel vorbind, construcția contractului civil este bazată pe principiile consensualismului, percepție bazată pe reguli morale de a-ți respcta promisiunea, a fi de bună-credință, a respecta interesele celuilalt.
În literatura germană poate fi întâlnită opinia conform căreia contractul este un acord între parteneri de a reglementa raporturile juridice sau un acord de voință între două sau mai multe persoane pentru a ajunge la un rezultat juridic. Această noțiune nu se regăsește într-un act codificat al statului german, de aceea primește o dezvoltare teoretică în doctrină. Ideea încuviințării acestei noțiuni în circuitul științific german constă în depășirea tratării fenomenului juridic de contract doar prin prisma actului juridic civil, care înclina spre formula raportului juridic. Dezvoltând această concepție a unicității contractului și dorind să remarce deosebiea lui de alte entitați conexe, civiliștii ruși au abordat mai multe noțiuni de contract civil prinre care „contractul – reprezintă o formă aparte a raportului juridic obligațional, bazată pe voința liber exprimată a părților, ce constă în aprecierea și realizarea acțiunilor sale faptice în scopul realizarii consecințelor juridice în interese personale”. Incercarea savanților civiliști contemporani de a cerceta contractul prin prisma altor categorii juridice, fără referință legală la raportul juridic obligațional sau apropierea de formatul actului juridic civil nu este o noutate pentru doctrină, dar un mecanism de reglementare, utilizând noțiunea contractului pentru gruparea normelor de drept, ce individualizează anumite categorii de contrate juridico-civile (vânzarea, locațiunea, antrepriza, mandatul). În acest sens se utilizează noțiunea integrată (complexă) a contratului care include în sine acordul privind apariția obligației contratuale, forma care imbracă această obligație, și în final, însăși această obligație contractuală până la momentul stingerii ei.
Astăzi, contractul este privit drept un acord de voință în legislația multor state, inclusiv în Republica Moldova, care îl definește drept „acordul de voință realizat între două sau mai multe persoane prin care se stabilesc, se modifică sau se sting raporturi juridice”. Definiții asemănătoare se regăsesc și în Codul Civil al Quebecului (contractul este „un acord de voință, în conformitate cu care una sau mai multe persoane se obligă față de una sau mai multe persoane să săvârșească anumite acțiuni”) sau în Regulile generale de Drept Civil ale R.P.Chineze, adoptate în 1986, („un acord care instituie, modifică sau stinge relații civile între părți”).
Consensualismul este principiul, iar formalismul exceptia anatomiei construcției contractuale. Conform opiniei prof. L.Pop „prin principiul consensualismului se ințelege că singura condiție necesară și suficientă pentru încheierea uni contract este simpla manifestare sau exteriorizare a vointei libere si neviciate a părților contractante, voințele concordante ale părților nu este necesar să îmbrace o formă specială de exteriorizare”. Dar observăm că legea civilă condiționeaza nașterea raportului contractual nu numai de ajungerea la „simpla manifestare sau exteriorizare a voinței libere și neviciate a părților contractante”, dar și de abordarea mutuală a tuturor clauzelor esențiale. În mod evident, această postcondiție nu reprezintă un indice al principiului formalismului juridic, deoarece nerespectaea formalităților prevăzute de lege, poate lovi contractul de nulitate absolută, iar în cazul când nu se sancționează de lege cu nulitate absoluta, se antreneaza alte consecințe juridice, cum ar fi inopozabilitaea față de terți, sau imposibilitatea probei.
Consecința juridică a faptului neajungerii de către parți la un acord privind toate clauzele esențiale ale contractului diferă de consecințele relatate ale principiului formalismului, și anume neîncheierea contractului, înseamnă inexistența lui în calitate de fapt juridic generator de drepturi și obligații civile. Așa se face că formarea contractului în concepția legislației și jurisprudenței contemporane, presupune nu numai abordarea acordului de voință, dar și examinarea în fond a elementelor structurale ale contractului, a condițiilor lui esentiale, necesare pentru valabilitatea juridică a contractului. Implimentarea mecanismului de reglementare prin intermediul clauzelor esențiale reprezintă o desfașurare logică și necesară a procesului juridic de formare legală a contractelor civile, care permite să orientăm părțile la etapa negocierilor.
Un alt caracter juridic al contractului civil, prelevat din literatura juridică contemporană reprezintă integritatea contractului, caracter legat de natura sistemică a contractului civil și bazată pe interdependența juridică a întregului și a parților componente ale contractului. Integritatea organică a contractului este relevantă în cazul stabilirii coraportului dintre notiunile ca fapte juridice, acte juridice civile, raporturi juridice și contracte civile. Daca într-un raport juridic, stabilit între părți persistă mai multe acte juridice civile, iar între ele există legătură juridică, acest lucru nu înseamnă ca suma lor formează un contract civil. La fel, orice contract civil generează mai multe oblgații civile în funcție de natura și esența înțelegerii, precum și a scopului urmărit. Acest lucru, nu înseamna că categoria de obligație civilă urmează a fi asimilată integral de categoria de contract și invers. În acest context de idei, poate fi supusă criticii și tendința unor autori de a examina esența contractual civil prin prisma raportului juridic civil. Ultimele studii academice în domeniul reglementării contractuale susțin ideea că categoria raport juridic civil nu poate fi utilizată pentru explicarea esenței contractului civil, deoarece, contractul reprezintă în sine un mecanism de reglemetare a activității subiecților, pe când raportul juridic nu îndeplinește această funcție. Recunoașterea contractului în calitate de raport juridic civil l-ar lipsi de facultatea regulatorie al contractului, pe când pierderea acestui potențial ar însemna cedarea acestei funcții.
CAPITOLUL I
DESPRE CONTRACT ȘI EFECTELE SALE ÎN GENERAL
1. 1. Definiția contractului
1. 1. 1. Noțiunea de „contract” în perspectiva vechii legislații
Potrivit art.. 942 din Codul Civil de la 1864, "Contractul este acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dînșii un raport juridic". Actualul Cod Civil definește contractul în art. 1166 ca fiind “acordul de voințe dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”. Dacă în vechea reglementare factorul esențial se sintetiza în sintagma acordului de voință, în legislația în vigoare se completează cu noțiunea intenției în ceea ce privește rolul contractului în concordanță cu raportul juridic urmărit de părți. Contractul este sinonim cu convenția deoarece au aceeași semnificație. De altfel, practica judiciară folosește termenii de contract și convenție cu același înțeles. Contractul este definit ca fiind actul juridic civil ce constă în acordul de voințe încheiat între două sau mai multe persoane, în scopul de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice.
1. 1. 2. Despre „voința juridică” în încheierea contractelor
Cu privire la voința juridică și limitele acesteia în contract oamenii sunt liberi să încheie orice convenție. O persoană încheie un contract pentru că așa dorește ea și și-a manifestat consimțământul în acest sens. În sistemul Codului civil contractele sunt guvernate de principiul libertății de voință, sau, cum a mai fost denumit, principiul libertății contractelor. În ce privește conținutul contractului și forma sa, părțile sunt libere să încheie orice convenție. Astfel, sunt libere să încheie orice fel de contracte, să stipuleze orice clauză doresc, să modifice sau să stingă o obligație. Principiul libertății contractelor se manifestă, sub aspectul formei, prin consensualism. Aceasta înseamnă că, părțile sunt libere să îmbrace contractul în forma pe care o doresc. Potrivit principiului consensualismului, contractele se pot încheia valabil și produc efecte juridice prin simplul consimțământ al părților, indiferent de forma în care acesta se exprimă. În temeiul principiului libertății contractuale, părțile își creeaza singure, prin voința lor, legea care le va guverna raporturile juridice respective. Cu toate acestea Codul Civil limitează această libertate a voinței în texteul său întrucât “Părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri”. Limitele, de asemenea întărite de art. 11 Cod Civil, sunt esențiale în conturarea unei societăți dominate de legalitate și ordine socială. Prin ordine publică înțelegem totalul normelor juridice și al principiilor generale ale dreptului, care consacră orânduirea socială și economică. Dispozițiile legale care interesează ordinea publică sunt, în totalitatea lor, normele imperative de la care nu se poate deroga prin contract, sub sancțiunea nulității absolute.
1. 2. Intenția. Noutate introdusă de Codul Civil în vigoare
În ceea ce privește intenția ca element constitutiv al contractului, aceasta întărește rolul părților consolidând totodata puterea de lege a contractului dar și sintetizând consimțământul acestora. Art. 16 alin 2 Cod Civil analizează fapta săvârșită cu intenție ca fiind atunci când autorul „prevede rezultatul faptei sale și fie urmărește producerea lui prin intermediul faptei, fie, deși nu îl urmărește, acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat”. Sintagma, împrumutată din sfera penală, poate fi asimilată și în ceea ce privește ideea de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic. Așadar pentru a putea vorbi de un contract valabil, Codul Civil cere posibilitatea părților acestuia de a prevedea rezultatul acestuia, existând fie situația în care acestea urmăresc producerea lui, fie deși nu urmăresc acceptă posibilitatea producerii lui.
În doctrină s-au sintetizat mai multe idei cu privire la definirea consimțământului în încheierea contractului. Pornind de la definiția contractului, se poate constata că termenul de consimțământ, în materie contractuală, are două înțelesuri. În primul rând, consimțământul are înțelesul de manifestare de voință a fiecăreia dintre părțile contractante prin care se consimte la încheierea unui contract în anumite condiții. În acest sens se spune că o persoană și-a dat consimțământul. În al doilea rând, termenul desemnează acordul de voință, concursul sau întâlnirea concordată a cel puțin două voințe, a debitorului care se obligă și a creditorului față de care se obligă. Consimțământul de a contracta, pe lângă voința exteriorizată de a încheia un contract, presupune și existența unui proces psihologic, fiind rezultatul unei operațiuni mentale. Nevoile omului, influențate de caracterul social, moral, economic precum și de alte atribute ale mediului în care acesta trăiește, sunt reflectate în mintea lui conturându-se progresiv. Astfel, omul, care inițial simte lipsa unui anumit factor din mediul său, dezvoltă în interiorul său dorința. Odată cu definirea dorinței, se va reflecta și asupra modalități de satisfacere a acesteia. Ulterior acest proces psihologic este intersectat de deliberare, care constă în cântărirea avantajelor și dezavantajelor pe care le prezintă dorințele precum și în mijloacele de realizare a acestora. Întregul proces de formare a voinței juridice are ca finalitate luarea hotărârii de a contracta, hotărâre care constituie consimțământul părții contractante. Se observă prezența în conținutul consimțământului a două elemente: unul intern (voința internă) și unul extern (voința declarată). Această dualitate trebuie să se contureze în concordanță deplină pentru a se putea realiza un consimțământ valid. Sintagma “cu intenție” folosită de legiuitor în art. 1166 Cod Civil are incidență asupra primului element al procesului psihologic și anume asupra voinței interne. Importanța intenției în încheierea contractelor civile se observă în momentele în care între elementul intern și voința declarată nu există concordanță. De exemplu, o persoană propune unei alte persoane să-i vândă un anumit bun la prețul de 100 Euro deși în forul său interior s-a hotărât ca vânzarea să aibă loc la prețul de 500 Euro. Care dintre cele două elemente ale consimțământului va fi protejată de lege?
În dreptul german a fost constituită teoria declarației de voință potrivit căreia, elementul extern, obiectiv va avea prioritate față de cel intern, subiectiv. În acest caz vânzătorul se va obliga să-și vândă bunul la prețul stipulat în exteriorizarea consimțământului său. În doctrina dreptului francez al secolului trecut această situație are o altă rezolvare, de data aceasta prioritate având voința internă a vânzătorului. În prezent se promovează un sistem mixt, adică se face un compromis între cele două teorii: teoria voinței interne (subiectivă) și teoria declarației de voință (obiectivă). Astfel, eficacitatea unei declarații de voință nu se află doar în voința internă sau voința declarată ci în acțiunea comună a celor două elemente. Cu toate acestea dezbaterea este plasată pe terenul probelor, afirmându-se că “voința declarată prelevează asurpa voinței reale, dacă nu se poate obține proba disconcordanței lor”. În ceea ce privește dreptul nostru privat, având ca temei textul Codului civil în vigoare, în caz de neconcordanță între voința internă și declarația de voință se acordă prioritate voinței interne sau reale. În sprijinul acestei soluții invoc textele art. 1266 Cod Civil unde se subliniază că interpretarea convențiilor se face după voința concordată a părților și nu după sensul literal al termenilor. Nu este mai puțin adevărat că de la principiul voinței interne nu se poate deroga în materie de probe, sau atunci când există neconcordanță între mărturie și înscris.
În condițiile dreptului nostru, soluția cea mai potrivită este aceea a compromisului care trebuie admis între cele două teorii. Argumentul care poate motiva această teorie mixtă este multiplicarea continuă a excepților de la principiul voinței interne, între care: contractele pentru a căror valabilitate sau probațiune, după caz, este obligatorie forma scrisă, contractele tipizate, între care un loc important îl ocupă contractele de adeziune și contractele impuse etc.
1. 3. Clasificarea contractelor conform Codului civil
Codul Civil în vigoare prezintă o clasificare a contractelor în funcție de anumite criterii, fără a le preciza expres. Atunci când ne referim la conținutul contractelor drept criteriu de clasificare a acestora avem în vedere “obligațiile ce revin părților, mai exact împărțirea obligațiilor între părțile contractante”. Așadar, după criteriul conținutului lor contractele, conform art. 1171 Cod Civil, contractele sunt sinalagmatice și unilaterale. Contractele sinalagmatice (bilaterale) se caracterizează prin reciprocitatea și interdependența obligațiilor ce revin părților contractante. Conform art. 1171 Cod Civil “contractul este sinalagmatic atunci când obligațiile născute din acesta sunt reciproce și interdependente”. Așa fiind, înseamnă că fiecare dintre părțile contractului sinalagmatic are, concomitent, atât calitatea de creditor, cât și pe cea de debitor. Astfel, întâlnim contractul de vânzare cumpărare, de închiriere, de transport etc. În caz contrar suntem în prezența unui contract unilateral. Codul Civil subliniază posibilitatea existenței obligațiilor în sarcina ambelor părți, fapt omis de Codul Civil de la 1864. Așadar contractul rămane sinalagmatic chiar dacă ulterior încheierii lui se nasc obligații în sarcina ambelor părți. De exemplu, în cazul unui contract de depozit gratuit, dacă depozitarul face anumite cheltuieli de conservare a bunului depozitat, deponentul va fi obligat să-i restituie aceste cheltuieli, depozitarul având dreptul să refuze restituirea bunului, până ce cheltuielile vor fi acoperite. Se observă că în acest caz, interdependența și reciprocitatea obligațiilor este inexistentă, întrucât obligația deponentului se naște dintr-un fapt juridic, iar aceasta este necesara pentru a se omite îmbogățirea fără justă cauză a celui de-al doilea.
După scopul urmărit de părți contractele pot fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Contractul cu titlu oneros este acel contract prin care fiecare parte urmărește să obțină un folos, un echivalent, o contraprestatie, în schimbul obligației ce-și asumă. Cauza juridică a obligației fiecărei părți include, ca element esențial, reprezentarea contraprestatiei la care se obligă cealaltă parte, sau cum se exprimă în art. 1172 Cod Civil “fiecare parte urmărește să își procure un avantaj”. Prin esența lor, unele contracte sunt oneroase: vânzare-cumparare, locațiune etc., pe când altele nu pot fi oneroase (ex: comodatul). Dacă la un împrumut de folosință s-ar stipula un preț pentru folosința bunului, ne-am găsi în prezența unui contract de locațiune.
Prin acordul lor de voințe, părțile pot da caracter oneros sau gratuit convenției. Un mandat sau un depozit poate fi oneros sau gratuit, conform ințelegerii părților.
Acest tip de contracte cuprinde două subdiviziuni: contracte comutative și contracte aleatorii. Este comutativ contractul în care, la momentul încheierii sale, existența drepturilor și a obligațiilor părților este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă (art. 1173). Contractul aleatoriu, conform aceluiași articol, prin natura lui sau prin voința părților, oferă cel puțin uneia dintre părți șansa unui câștig și o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depinde de un eveniment viitor și incert.
Contractul gratuit este acel contract prin care una din părți se obligă să procure celeilalte un folos patrimonial, fără a primi nimic în schimb. Există unele contracte care prin esența lor sunt gratuite: donația, comodatul etc., iar altele nu pot avea niciodata caracter gratuit (contractele de vânzare-cumparare, schimb, locațiune).
Contractele cu titlu gratuit se împart în liberalități și contracte dezinteresate. Liberalitatea este acel contract gratuit prin care debitorul își asumă obligația de a da creditorului un bun, fără a primi în schimb nici un echivalent. Prin astfel de contracte, patrimoniul debitorului se diminuează. Cel mai concludent exemplu de libertate este donația.
Contractul dezinteresat este acel contract gratuit prin care debitorul își asumă obligația de a face creditorului un seviciu neremunerat, fără a-și diminua prin aceasta patrimoniul său. Sunt asemenea contracte: mandatul, comodatul, depozitul etc.
Este important să nu se confunde contractele unilaterale și sinalagmatice cu contractele cu titlu oneros și cu titlu gratuit.
Interesul practic al distincției contractelor în oneroase și gratuite este determinat de aspectul consecințelor pe care le produc.
După modul de formare, contractele se clasifică în: contracte consensuale, contracte solemne și contracte reale.
Prin contract consensual se ințelege acel contract care se încheie prin simplul acord de voință al părților, simpla lor manifestare de voință, neînsoțită de nici un fel de formă, fiind suficientă pentru formarea valabilă a contractului. Dacă totuși părțile hotărăsc să însoțească manifestarea de voință cu un înscris, o fac pentru a-și asigura un mijloc de probă, nu pentru a da valabilitate contractului. În sistemul nostru de drept acest tip de contracte reprezintă regula, fiind cele mai frecventate. Astfel de contracte sunt contractul de vânzare cumpărare (cu unele excepții prevăzute de lege), contractul de mandat, de închiriere a unor bunuri mobile ș.a.
Contractul solemn este acel contract care se încheie valabil numai prin exprimarea consimțământului părților intr-o anumită formă solemnă, prevazută ad validitatem printr-o dispoziție expresă a legii sau printr-o prealabilă convenție a părtilor. Forma solemnă este ceruta însăși pentru valabilitatea contractului. Formei solemne i se mai spune formă ad validitatem sau ad solemnitatem. Incălcarea formei solemne atrage nulitatea absolută a contractului.
Contractul real este acel contract pentru a cărei incheiere valabilă consimțământul părților trebuie să fie materializat în predarea lucrului la care se referă. Vom include în categoria contractelor reale, contractele de împrumut (de folosință și de consumație), depozit, gaj, precum și contractele de transport de mărfuri. Particularitatea acestor contracte este că, unele din obligațiile care alcătuiesc conținutul contractului nu iau nastere sau nu devin exigibile decât în momentul predării lucrului.
După modul de executare a obligațiilor contractele pot fi: contracte cu executare imediată și contracte cu executare succesivă. O asemenea clasificare se face în funcție de modul de executare a contractelor.
Contractul cu executare imediată este acel contract care are ca obiect una sau mai multe prestații care se execută instantaneu, dintr-o dată.
Contractul cu executare succesivă este acel contract în care obligațiile părților (sau cel puțin ale uneia din ele) se execută în timp, fie printr-o serie de prestații repetate la anumite intervale de timp. O prestație continuă vom avea, de exemplu, în cazul asigurării folosinței lucrului, în contractul de locatiune, iar prestații repetate, la intervale de timp, vom avea în cazul plății lunare a chiriei. Sunt contracte cu executare succesivă: contractul de muncă, contractul de societate, contractul de asigurare etc. Suspendarea executării obligațiilor este posibilă doar la contractul cu executare succesivă. De asemenea, în cazul celor două forme de contracte, diferit se va pune și problema riscurilor contractuale.
În continuare vom trata clasificări ale contractelor propuse de Codul Civil. Concepția clasică liberală a impus contractul ca fiind operă a două părți egale. Acestea decid asupra naturii și conținutului contractului, inclusiv a clauzelor. Se afirmă însă că, practic, acordul ar fi doar opera exclusivă a uneia din părți, cealaltă parte având doar libertatea să adere sau nu la acel contract. Asemenea convenții sunt: contractele de adeziune și contractele tipizate, pe de o parte, și contractele individuale și colective, pe de altă parte.
a) Conform art. 1175 Cod Civil contractul de adeziune este acel contract ale carui clauze sunt stabilite numai de una din părți, cealaltă parte neavând posibilitatea de a le discuta și negocia, ci doar facultatea de a adera la contract, acceptându-l ca atare, sau de a nu contracta. Spre exemplu contractul de transport C.F.R., abonamentul la radio și televiziune, abonamentul telefonic, contractul de furnizare a apei, gazului, electricității etc.
b) Contractul tipizat este acel contract care, având în vedere frecvența cu care este încheiat de catre o anumită unitate (având, de multe ori, exclusivitatea prestațiilor pe care le contractează) sau datorită numărului mare de contractanți cu care se incheie în mod distinct, este prezentat acestora sub forma unui înscris imprimat cuprinzând principalele clauze contractuale prestabilite și unele rubrici albe ce urmeaza a fi completate cu datele concrete privind persoana contractantului, bunul sau obiectul la care se referă contractul, termenul de executare etc. precum și data încheierii și semnăturile părților.
Contractele individuale sunt acele contracte care conform concepției clasice, se încheie între două sau mai multe persoane, în scopul de a naște, modifica sau stinge un raport juridic.
Contractul colectiv este acel contract care este încheiat de două sau mai multe persoane și produce efecte față de o colectivitate formată dintr-un număr mai mic sau mai mare de persoane.
1. 4. Efectele generale ale contractelor
1. 4. 1. Prezentare generală
Efectul imediat al oricărui contract este acela de a da naștere unor drepturi și obligații. În acest sens se vorbește de puterea obligatorie a contractului.
În ce privește raportul civil, obligația apare ca o legătură juridică între subiecte determinate, fiecărui subiect revenindu-i drepturi ori îndatoriri sau, după caz, concomitent atât drepturi cât și îndatoriri. Potrivit prevederilor art. 1270 Cod Civil: „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante”. Însuși legiutorul a dorit prin aceasta să sublinieze forța contractului între părțile care l-au încheiat. Contractul trebuie executat cu puterea legii. Metafora folosită de legiutor în art. 1270 Cod Civil a determinat să se considere că contractul este legea părților. În principiul libertății și egalității părților contractante vom găsi explicația puterii de lege a contractului. Desigur, părțile sunt libere să încheie sau nu contractul, dar odata ce l-au încheiat, au obligația să-l respecte ca și pe o lege.
Părțile sunt obligate să execute contractul întocmai fără rezerve. O consecință a puterii obligatorii a contractului între părți o constituie regula irevocabilității contractuale. Puterea obligatorie a contractului face ca nici una din părți să nu-l poată modifica unilateral. Revocarea contractului va fi posibilă numai prin acordul de voință al ambelor părți. Principiul cunoaște însă și unele excepții. Astfel, este posibilă denunțarea unilaterală a unui contract, dar numai în cazurile prevăzute de lege. Este ceea ce afirmă și art. 1270 alin. 2 Cod Civil, care prevede că revocarea sau modificarea contractului este posibilă nu numai prin consimțământul părților, dar și din „cauze autorizate de lege”.
În ceea ce privește interpretarea contractelor, Codul Civil, cuprinde o secține întreagă acelor probleme ridicate de subiectivismul contractual.
În momentul soluționării litigiilor între părți, judecătorului nu-i este permis să intervină în contract, să-i schimbe natura juridică, conținutul, să înlature sau să adauge unele clauze. El va trebui să dea curs voinței părților așa cum a fost materializată în contract.
Judecatorul are obligația interpretării contractului, adică de determinare a conținutului concret al acestuia, a sensului și întinderii exacte a obligațiilor cărora le-a dat naștere. Necesitatea interpretării contractului este absolută atunci când clauzele contractului sunt incomplete, neclare ori contradictorii, sau când voința declarată nu corespunde voinței interne a părților contractante.
Regulile generale de interpretare a contractelor sunt următoarele:
Se va acorda prioritate voinței reale a părților. Regula își găsește corespondentul în art. 1266 Cod Civil, care spune că o convenție se va interpreta după „voința concordată a părților, iar nu după sensul literal al termenilor”. Instanța așadar va ține seama atât de inteția creditorului cât și de cea a debitorului, de elementele lor comune raportate la cauza contracuală, în interpretarea contractuală.
Regulile speciale de interpretare a contractelor sunt următoarele:
Interpretarea sistematică a clauzelor contractului. În acest sens, art. 1267 Cod Civil decide că „clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului”.
În situația clauzelor îndoielnice (cele susceptibile de mai multe ințelesuri), regulile vor fi: clauzele îndoielnice se interpreteaza în sensul în care rezultă din natura contractului și obiectul contractului (art. 1268 alin. 1 Cod Civil). În acest sens, articolul următor detaliază interpretarea clauzelor îndoielnice prin raportarea lor la natura contractului, la împrejurările în care a fost încheiat, la interpretarea dată anterior de părți, la sensul atribuit în general clauzelor și expresilor în domeniul uzanțelor; clauzele îndoielnice se interpretează în intelesul în care ele pot produce un efect, iar nu în acela în care nu ar putea produce (art. 1268 alin. 3 Cod Civil); în situația în care chiar dacă se aplică regulile de interpretare, contractul rămâne tot neclar, „acesta se interpretează în favoarea celui care se obligă”(art. 1269 alin. 1 Cod Civil). O situație expres prevăzută de Codul Civil apare în cazul stipulațiilor înscrise în contractul de adeziune, care se vor interpreta (dacă după aplicarea regulilor de interpretare contractul rămâne neclar) în favoarea celui care le-a propus; de asemenea clauzele particulare, își vor produce efectele doar în cazurile în care au fost expres prevăzute conform art. 1268 alin. 5 Cod Civil.
La interpretarea contractului, Codul Civil mai instituie câteva reguli: conform art. 1268 alin. 4, „Contractul nu cuprinde decât lucrul asupra căruia părțile și-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii folosiți”.
Așadar, în aplicarea regulilor menționate interpretul trebuie să pornească de la premisa că acestea alcătuiesc un tot indisolubil și că ele trebuie să fie aplicate împreună, în îmbinarea pe care clauzele fiecărui contract o impun.
1. 4. 2. Efectele față de părți
Contractul este obligatoriu între părți. Conform art. 1270 alin. 1 Cod Civil, „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părți”. Din acest principiu se desprin două idei: 1) de la această obligativitate părțile nu se pot sustrage. Contractul va putea inceta numai prin acordul părților, sau în cazuri expres prevăzute de lege (art. 1270 alin. 2 Cod Civil); 2) obligativitatea privește, în primul rând, părțile contractante, fapt ce implică relativitatea contractelor. În virtutea forței obligatorii, partea contractantă care are calitatea de titular de drepturi dobândite prin contract, este îndreptățită să pretindă părții obligate satisfacerea acestor drepturi.
Cu toate acestea, există și cazuri de încetare, modificare ori suspendare a forței obligatorii a contractului, altele decăt acordul părților ori denunțarea unilaterală. Un astfel de caz îl întâlnim în cazul contractelor intuitu personae, care se caracterizează prin aceea că este încheiat în considerarea unei anumite persoane, ale cărei calități sunt necesare pentru ființa însăși a contractului. Astfel, în cazul contractului de mandat, art. 2030 Cod Civil prevede posibilitatea încetării acestuia în caz de deces, incapacitate sau faliment a oricărei dintre părți.
De asemena, întâlnim ipoteza de suspendare a puterii obligatorii a contractului, atunci când pe parcursul unui contract cu executare succesivă, intervine un caz de forță majoră, care împiedică pentru un anumit timp, executarea obligațiilor. Pe durata lui sunt suspendate efectele obligatorii, ele revenind în momentul în care cazul de forță majoră încetează. În unele cazuri, prelungirea în timp a forței majore până la un moment în care executarea contractului devine, în mod obiectiv, fără interes,rezultând problema, nu numai a suspendării, dar chiar a încetării efectelor contractului.
1. 4. 3. Efectele față de terți
Principiul relativității contractelor. Conform art. 1280 Cod Civil „Contractul produce efecte numai între părți, dacă prin lege nu se prevede altfel”, dispoziție care consacra principiul relativității efectului puterii obligatorii a contractului. Potrivit principiului relativității, contractul nu poate produce efecte decât între părțile contractante. Deoarece n-au participat la încheierea contractului, terții nu pot fi ținuți la executarea unor obligații și nici să exercite drepturi (res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest). Terții sunt acele persoane care nu au luat parte direct sau prin reprezentant la încheierea contractului.
Doar părțile contractante au calitatea de creditor și debitor. Reținem principiul potrivit căruia, un contract nu are nici un efect față de terți. Cu alte cuvinte, convenția nu le este opozabilă.
Există o categorie intermediară de persoane care, deși n-au participat la încheierea contractului, ca urmare a legăturilor pe care le au cu părțile, nu pot fi considerați terți. Interesul practic al distincției este incontestabil.
a) În primul rând, intră în această categorie succesorii (acele persoane care fie în temeiul legii, fie al unui act juridic, dobândesc drepturi și obligații de la o alta, pe care o succed). Această categorie de avânzi – cauză se împarte în trei grupe: succesorii universali, succesorii cu titlu universal, succesorii particulari.
Succesorii universali dobândesc, în principiu, totalitatea drepturilor și obligațiilor patrimoniale ale autorului lor, considerate ca o universalitate juridică. Sunt succesori universali, moștenitorul legal unic al unei persoane sau legatarul universal căruia testatorul i-a lăsat întreaga avere succesorală. Un asemenea succesor devine debitor sau creditor în locul autorului său.
Succesorii cu titlu universal dobândesc din patrimoniul defunctului o fracțiune din totalitatea drepturilor și obligațiilor acestuia considerată ca o universalitate juridică. Succesorii cu titlu universal beneficiază de drepturi și răspund de obligații numai în limitele fracțiunii pe care au dobândit-o. De la regula că succesorul universal sau cu titlu universal dobândeste integral sau parțial drepturile și obligațiile autorului, există următoarele excepții:
1. Situația acelor contracte care se sting prin moartea părților contractante, efectele lor netransmițându-se succesorilor. Astfel, este cazul contractelor încheiate intuitu personae (ex: contractele de societate de persoane, mandat, de locatiune a lucrurilor.
2. Atunci când părțile pot decide ele însele ca obligația să nu se transmită urmașilor după moartea lor.
Succesorii particulari sunt acele persoane care dobândesc de la autorul lor unul sau mai multe bunuri determinate (ex: printr-un legat se lasă un autoturism unei persoane), în principiu, ele fiind ținute numai de obligațiile pe care autorul le avea cu privire la bunul în cauză. Față de restul patrimoniului defunctului, succesorul particular este terț. Contractele referitoare la bunul transmis sunt opozabile succesorului particular, cu condiția, însă ca ele să fie anterioare transmisiunii.
b) Creditorii chirografari ai părților sunt acei creditori a căror creanță nu este însoțită de nici o garanție reală sau personală, realizarea creanței fiind asigurată doar prin „Garanția comună a creditorilor” asupra patrimoniului debitorului. Practic, un asemenea creditor este, față de contractul întocmit de debitorul său, un terț. Contractul nu produce nici un efect asupra lor. Cu toate că aceștia pot recurge la acțiunea oblică pentru a-și apăra interesele, nu exercită un drept al lor.
Cu toate acestea, creditorii chirografari nu pot fi indiferenți față de actul încheiat de debitor. S-ar putea ca debitorul să-și diminueze patrimoniul său, care constituie garanția comună a creditorilor chirografari, prin contracte frauduloase. Astfel, dacă orice act nefraudulos le este opozabil, contractele încheiate prin care s-au lezat drepturile creditorilor, nu vor mai fi opozabile acestora. În temeiul art. 1562 Cod Civil, ei vor putea recurge la actiunea pauliană.
Fraudarea creditorilor chirografari mai poate avea loc și prin intermediul unor contracte simulate de debitor, situație în care, asemenea acte nu vor fi opozabile creditorilor. Cu privire la creditorii chirografari reținem că, spre deosebire de situația terților desăvârșiți, între creditorul chirografar și debitorul lui – parte a contractului – exista anumite raporturi concretizate, între altele, în ideea de garanție comună, ce fac ca situația acestui creditor să se deosebeasca de aceea a terților.
1. 4. 3. 1. Excepții de la principiul relativității contractelor
Stipulația pentru altul
Stipulația pentru altul este acel contract prin care o persoană numită promitent se obligă față de o altă persoană numită stipulant să execute o anumită prestație în folosul unei terțe persoane, numită beneficiar, care nu participă și nici nu este reprezentată la încheierea contractului.
Stipulația pentru altul, pentru a fi valabilă, trebuie sa îndeplinească urmatoarele condiții:
– fiind un contract, trebuie să întrunească toate condițiile de validitate ale oricărui contract;
– să existe voința certă de a se obliga în folosul altei persoane;
– beneficiarul trebie să fie determinat, sau cel puțin determinabil la data încheierii stipulației, și să existe în momentul în care promitentul trebuie să își execute obligația (art. 1285 Cod Civil).
Instituția juridică a stipulației pentru altul implică trei categorii de raporturi:
a) Raportul dintre stipulant și promitent. Interes prezintă doar stipulația în favoarea altuia și cum pot părțile contribui la executarea contractului.
b) Raporturile dintre promitent și terțul beneficiar. Mai întâi se impune precizarea că, terțul nu este obligat să accepte stipulația creată în favoarea sa.
c) Raporturile dintre stipulant și terțul beneficiar. Stipulația nu creeaza raporturi de obligație între stipulant și terț. Unele legături juridice se vor crea însă între cei doi. Mecanismul stipulației mai poate fi folosit de stipulant pentru a plăti o datorie anterioară pe care o avea față de terțul beneficiar.
Promisiunea faptei altuia
Promisiunea faptei altuia, este considerată o excepție aparentă de la principiul relativității. Prin acest tip de contract, o persoană (debitorul), se obligă față de creditor să determine pe o terță persoană să-și asume un anume angajament juridic în folosul creditorului din contract. Contractul având ca obiect promisiunea faptei altuia, se încheie între debitor și creditor. Terța persoană este și rămăne străină de contract, efectele producându-se numai între debitor și creditor.
În realitate, promițând fapta altuia, debitorul își asumă el o obligație, aceea de a determina un terț să ia parte la un anumit angajament față de creditor. Terțul nu devine obligat prin contractul dintre debitor și creditor, acesta putând să refuze implicarea în acest contract. Obligația terțului față de creditor este rezultatul nemijlocit al manifestării lui de voință, manifestare care îl face să devină parte contractantă.
Așadar promisiunea faptei altuia are următoarele trăsături caracteristice:
1) promisiunea faptei altuia nu constituie o excepție de la principiul relativității. Terța persoană va fi obligată doar prin propria voință și nu ca efect al contractului dintre părți.
2) obligația asumată de debitorul promisiunii faptei altuia este o obligație de rezultat. Aceasta va fi considerată ca executată în momentul în care terța persoană își asumă angajamentul amintit.
3) obligația debitorului încetează de îndată ce terța persoană și-a asumat față de creditor angajamentul promis. Debitorul nu este obligat, în lipsă de stipulații contrare, să garanteze față de creditor, că terțul își va executa angajamentul lui.
1. 4. 3. 2. Simulația – excepție de la principiul opozabilității față de terți
Simulația este o operație juridică ce constă în încheierea unui contract aparent, care dă impresia creării unei situații juridice diferită de cea reală, și încheierea concomitentă a unui alt contract, secret, în care sunt precizate adevaratele raporturi juridice pe care părțile înțeleg să le stabilească în realitate. Practic sunt încheiate două contracte: unul ascuns, numit și secret sau contraînscris și altul aparent, numit simulat sau public. Scopul simulației poate consta și în fraudarea terților. Deosebirea de dol presupune în situația simulației, faptul ca ambele părți contractante să convină să lezeze interesele unui terț pe când la dol, o parte recurge la manopere frauduloase pentru a induce în eroare cealaltă parte contractantă. Doar contractul secret conține voința reală a părților, pe când contractul public exprimă situația nereală dorită de părți. Este absolut necesar ca actul secret să fi fost încheiat anterior sau concomitent cu actul aparent sau public. În doctrină, simulația este privită și ca o excepție de la principiul opozabilității față de terți. Conform art. 1281 Cod Civil „Contractul este opozabil terților, care nu pot aduce atingere drepturilor și obligațiilor născute în contract. Terții se pot preleva de efectele contractului însă fără a avea dreptul de a cere executarea lui”.
Se mai poate recurge la deghizarea contractului. Deghizarea este totală când ascunde natura contractului real și parțială, când se ascund numai unele elemente ale actului secret. Donația este deghizată când este făcută printr-un contract (act public) cu titlu oneros.
În acest contract, donatorul declară în mod mincinos că a primit o contraprestație (de regulă, un echivalent bănesc, un preț) în schimbul dreptului (real sau de creanță) transmis de el.
Donația deghizată (actul real, sincer) este prin urmare ascunsă sub aparența unui contract cu titlu oneros (actul public, dar mincinos).
Donația deghizată care îndeplinește condițiile pentru valabilitatea contractelor și condițiile speciale de fond pentru donații este valabilă.
În privința formei, este necesară și suficientă respectarea formei cerute de lege pentru contractul care deghizează donația și nu este obligatorie forma autentică (art. 1011 alin. 2 Cod Civil).
Sancțiunea nerespectării formei contractului care deghizează donația va fi însă nulitatea absolută a donației deghizate.
Sarcina probei simulației incumbă celui care are interesul să dovedească faptul că, în realitate, contractul cu titlu oneros ascunde o donație, adică părților și succesorilor lor universali sau cu titlu universal.
Proba simulației poate fi făcută prin orice mijloc de dovadă.
Simulația se poate realiza și prin interpunere de persoane. Simulația poartă în cazul acestor donații asupra persoanei adevăratului donatar.
Ea este folosită atunci când adevăratul donatar este incapabil să primească liberalitatea de la donator sau gratificarea sa de către un donator nu ar fi agreată de familia donatorului sau de opinia publică.
Contractul de donație aparent se încheie între donator și o persoană interpusă, care apare ca donatar, iar prin contraînscris (actul real secret) se stabilește persoana adevăratului donatar, căruia persoana interpusă va trebui să îi transmită bunul.
Contractul de donație public va trebui să îndeplinească toate condițiile de fond și de formă ale donațiilor.
Actul secret și real va trebui să îndeplinească condițiile prevăzute de lege pentru categoria respectivă de acte.
Sancțiunea nulității relative prevăzute de art. 992 Cod Civil pentru încălcarea incapacităților de a dispune și respectiv de a primi cu titlu gratuit, se aplică și liberalităților deghizate sub forma unui contract cu titlu oneros sau făcute unei persoane interpuse.
Sunt prezumate până la proba contrară ca fiind persoane interpuse ascendenții, descendenții și soțul persoanei incapabile de a primi liberalități, precum și ascendenții și descendenții soțului acestei persoane.
Scopurile urmărite prin simulație pot fi licite sau ilicite.
Acțiunea care poate fi promovată pentru stabilirea caracterului simulat al operației este acțiunea în simulație. O asemenea acțiune poate fi promovată de o parte contractantă împotriva celeilalte părți contractante.
În ce priveste efectele simulației în raporturile dintre terți, problema apare atunci când se naște un conflict între terți, interesul unora fiind să invoce contractul public față de părți, iar al celorlalți să invoce contractul secret. În acest caz vor avea castig de cauză acei terți care se prevalează cu buna-credință de cuprinsul actului public.
CAPITOLUL II
REZOLUȚIUNEA ȘI REZILIEREA CONTRACTULUI
2. 1. Noțiune și definiție. Reglementarea în Codul civil de la 1864 și în Codul civil în vigoare.
În contractele sinalagmatice, datorită reciprocității și conexității obligațiilor ce se nasc din aceste contracte, obligația unei părți constituie cauza juridică a obligației celeilalte părți.
Partea în privința căreia nu s-a executat are alegerea fie să silească pe cealaltă parte să execute convenția, când aceasta este posibil, fie să ceară desființarea cu daune-interese.
Desființarea contractului, de regulă sinalagmatic, cu executare instantanee, la cererea uneia dintre părți pentru motivul că cealaltă parte nu și-a executat obligațiile la care s-a îndatorat, poartă denumirea de rezoluțiune.
Această instituție este preluată din dreptul canonic fiind transpusă în legislația noastră prin însușirea concepției franceze cu privire la teoria rezoluțiunii.
Termenul de rezoluțiune era expres utilizat în dispozițiile art.1320, 1365, 1366 și 1368 Codul Civil de la 1864. Deseori erau folosiți alți termeni pentru a desemna rezoluțiunea.
Astfel, chiar în art. 1021 Codul Civil (de la 1864) se utilizează termenul desființare, iar în art. 1320 și 1365 Cod Civil în loc de rezoluțiune se folosește termenul stricarea vânzării sau a contractului. Precizăm faptul că aceste texte se completează și cu alte prevederi speciale aplicabile numai în anumite contracte, spre exemplu contractul de vânzare-cumpărare: art. 1320, 1328, 1331, 1347, 1349,1365,1366, 1368 din Codul Civil de la 1864 etc.
Deseori, rezoluțiunea este desemnată prin alți termeni. Astfel, chiar în art. 102 Cod Civil se utilizează termenul de desființare, iar art. 1320 și 1365 C.civ. în loc de rezoluțiune folosește termenul stricarea vânzării sau a contractului.
Codul Civil actual reglementează în cadrul Cărții a V-a („Despre obligații”), Titlul V(„Executarea obligațiilor”), Capitolul II („Executarea silită a obligațiilor”), Secțiunea a 5-a („Rezoluțiunea, rezilierea și reducerea prestațiilor”), pe parcursul a șase articole, această instituție (art. 1549-1554), prin raportare la reziliere, accentuând astfel faptul că dispozițiile referitoare la rezoluțiune se aplică și în cazul rezilierii, însă menționează în mod expres acele trăsături ce sunt proprii doar rezilierii.
De plano, precizăm faptul că dispozițiile referitoare la rezoluțiunea contractului se completează cu cele privitoare la rezoluțiunea unui anumit contract stipulat în mod expres de noul legiuitor pe parcursul conturării regimului juridic al acestuia. Spre exemplu, noul Cod Civil, cu ocazia reglementării contractului de vânzare-cumpărare, menționează în mod expres cazurile în care se poate cere rezoluțiunea contractului: art. 1700; art. 1725; 1728; 1757 etc.
Precizăm faptul că noul legiuitor reglementează expressis verbis dreptul creditorului la rezoluțiunea contractului pentru cauză de neexecutarea a prestațiilor de către debitor în situația în care acesta nu a cerut executarea silită a obligațiilor contractuale (art. 1549 alin.1 din noul Cod Civil).
Coroborând dispozițiile art.1549 alin.1 cu cele ale art.1516 din Codul Civil, remarcăm faptul că creditorul unei obligații neexecutate are un drept de opțiune, astfel acesta poate, la alegerea sa și fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin:
a) să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligației;
b) să obțină, dacă obligația este contractuală, rezoluțiunea contractului sau, după caz, reducerea propriei obligații corelative;
c) să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.
Instrumentul cel mai eficace, care are rolul de a repune părțile în situația anterioară, „ca și cum contractul nu ar fi existat“ este rezoluțiunea, care la fel ca și excepția de neexecutare, este o instituție prin care se sancționează neexecutarea obligațiilor asumate prin contract.
Spre deosebire însă de posibilitatea invocării excepției de neexecutare a contractului, rezoluțiunea contractului prezintă importanță pentru desființarea contractului, în timp ce în cazul invocării excepției partea care a invocat-o rămâne legată de contract, iar dacă cealaltă parte își execută obligațiile, atunci și partea care s-a prevalat de excepție de neexecutare va trebui să-și execute propriile obligații.
În situația în care partea căreia i s-a opus excepția nu procedează la executarea obligației sale, atunci cealaltă parte are interesul de a desființa contractul prin rezoluțiune.
La contractele sinalagmatice, după cum am mai arătat, o parte are posibilitatea de a invoca excepția de neexecutare a contractului, în cazul în care cealaltă parte nu-și îndeplinește obligația sa. De asemenea, partea are posibilitatea de a alege între executarea silită a contractului și rezoluțiunea acestuia.
Din cele expuse mai sus definim rezoluțiunea ca fiind o sancțiune a neexecutării culpabile a uneia dintre obligațiile care-și servesc reciproc de cauză, izvorâtă dintr-un contract sinalagmatic cu executare imediată, constând în desființarea retroactivă a acestuia și repunerea părților în situația existentă anterior încheierii sale, fie pe cale judiciară (rezoluțiunea judiciară), la cererea părții care și-a executat obligația, fie pe cale convențională, când părțiile stipulează de comun acord desființarea contractului pentru neexecutare (rezoluțiunea convențională).
2.2. Rezoluțiunea și rezilierea contractului în vechea legislație civilă
Codul Civil de la 1864, așa cum am precizat anterior, cuprindea o reglementare sumară a rezoluțiunii și reglementări particulare mai amănunțite pentru rezoluțiunea și rezilierea unor contracte speciale (în materie de vânzare-cumpărare, de schimb, în materie de locațiune, în materie de rentă viageră). Acele texte permiteau cu greu o identificare a sursei ideologice a reglementării rezoluțiunii. În esență., rezoluțiunea este văzută ca o sancțiune a „neexecutării culpabile” care constă în desființarea contractului cu efect retroactiv. Unii autori consideră, pentru a evita contradicțiile legate de folosirea improprie a termenului de sancțiune, că rezoluțiunea este o tehnică originală de desființare a contractului. Cea mai importantă trăsătură a rezoluțiunii în vechiul Cod Civil este reprezentată de modalitatea în care aceasta operează. În sprijinul acestei idei putem afirma că rezoluțiunea în cele mai multe cazuri se va încadra în sfera rezoluțiunii judiciare. Astfel o parte nu se poate elibera de un contract din proprie inițiativă, nici măcar în ipoteza neexecutării obligațiilor celeilalte părți, fără a se adresa în prealabil judecătorului. Acest fapt implică o condiție de exercițiu a dreptului de a cere rezoluțiunea.
Cu toate acestea, părțile au rolul lor în privința pronunțării rezoluțiunii. Creditorul are puterea de a renunța la cererea sa de rezoluțiune. Debitorul obligației neexecutate poate să-și execute oricând prestațiile evitând astfel pronunțarea rezoluțiunii cu condiția ca acțiunea să nu fi intrat în sfera autorității de lucru judecat.
Prin excepție, rezoluțiunea judiciară poate fi înlăturată și înlocuită cu rezoluțiunea convențională prin inserarea în contract a clauzelor rezolutorii (pactele comisorii). În doctrina românească este sintetizată o clasificare a acestor pacte comisorii de patru grade, cel mai eficient fiind pactul comisoriu de gradul IV, conform căruia, în ipoteza neexecutării obligațiilor debitorului, contractul este desfințat de drept fără termen de grație, fără intervenția instanței, fără nicio altă formalitate.
Pactul comisoriu de gradul I. Este clauza contractuală prin care părțile prevăd că, în cazul în care una dintre ele nu execută prestațiile ce le datorează, contractul se desființează, adică va fi supus rezoluțiunii.
Pactul comisoriu de gradul II. Este clauza prin care părțile convin că în cazul în care o parte nu-și execută obligațiile, cealaltă parte are dreptul să desființeze contractul pe cale unilaterală. În acest caz rezoluțiunea nu mai are caracter judiciar, desființarea contractului operând pe baza declarației unilaterale de rezoluțiune a părții interesate.
Creditorul păstrează dreptul de opțiune prevăzut de art.1549 alin.1 din noul Cod Civil, “dacă nu cere executarea silită a obligațiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluțiune, precum și la daune-interese, dacă i se cuvin”, deși rezoluțiunea nu mai are caracter judiciar.
Totuși, rolul instanței nu este înlăturat totalmente, ci doar minimalizat. Instanța sesizată de partea care nu și-a executat obligația va putea totuși să constate că, deși obligația nu a fost îndeplinită la termen totuși ea a fost executată înainte de a fi avut loc declarația de rezoluțiune. Astfel, instanța nu poate acorda un termen de grație, dar va putea să constate că rezoluțiunea nu a avut loc.
Pactul comisoriu de gradul III. Constă în clauza prin care se prevede că, în cazul în care una dintre părți nu își va executa obligațiile sale, contractul se consideră rezolvit de drept.
Aceasta înseamnă că instanța de judecată nu este îndreptățită să acorde termen de grație și să se pronunțe referitor la oportunitatea rezoluțiunii contractului. Creditorul își păstrează dreptul de opțiune între a cere rezoluțiunea contractului sau de a cere obligarea debitorului la daune-interese.
Pactul comisoriu de gradul IV. Este acea clauză contractuală prin care părțile prevăd că, în cazul neexecutării obligației, contractul se consideră desființat de plin drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere și fără intervenția instanței de judecată.
O asemenea stipulație are drept efect desființarea necondiționată a contractului, de îndată ce a expirat termenul de executare, fără ca obligația să fi fost adusă la îndeplinire.
În legătură cu toate pactele comisorii este necesar a fi făcută observația generală că singurul în drept a aprecia dacă este cazul să se aplice rezoluțiunea este creditorul, care și-a executat sau se declară gată să-și execute obligațiile. Înscrierea în contract a unui pact comisoriu expres nu înlătură posibilitatea acestuia de a cere executarea silită a contractului și de a nu se ajunge la rezoluțiune.
Debitorul care nu și-a executat obligațiile nu are dreptul de a pretinde rezoluțiunea contractului, chiar dacă în cuprinsul acestuia a fost inserat un pact comisoriu expres de gradul IV.
Concluzionând cele sintetizate mai sus, putem afirma că în dreptul românesc rezoluțiunea era în principal judiciară, întrucat îndeplinirea condițiilor de invocare a dreptului de a solicita rezoluțiunea este supravegheata de instanța de judecată. Hotărârea judecătorească este actul prin care rezoluțiunea se realizează, cu excepția situațiilor speciale a rezoluțiunii de drept, a pactelor comisorii care prevăd rezoluțiunea extrajudiciară.
Pentru a se putea cere rezoluțiunea contractului, trebuiesc îndeplinite anumite condiții, consacrate de doctrină.
În primul rând pentru invocarea rezoluțiunii este necesară existența unui contract sinalagmatic. Această idee se bazează pe argumentul că, de regulă „cauza este fundamentul rezoluțiunii, și astfel, numai lipsirea de cauză prin neexecutare este în măsură să atragă după sine rezoluțiunea”. În spiritul acestui argument adăugăm și importanța reciprocității și a interdependenței obligațiilor parților. Cu toate acestea se admite ideea că rezoluțiunea se poate extinde și la așa-numitele contracte „sinalagmatice imperfecte”, pentru neexecutarea obligațiilor contractuale survenite.
Fundamentul juridic al rezoluțiunii este reprezentat de condiția neexecutării obligațiilor de către una din părți. Pentru o corectă justificare a acestei condiții facem trimitere la noțiunea de cauză. Astfel dacă neexecutarea, executarea defectuoasă, respectiv executarea cu întârziere a prestațiilor golește de conținut cauza obligației creditorului ea va lipsi de interes continuarea contractului, condiția fundamentală a rezoluțiunii fiind îndeplinită. Acest lucru implică ideea că neexecutarea trebuie să fie esențială sau deteminantă, iar acest caracter determinant trebuie reliefat de importanța juridică în accepțiunea creditorului. În acest context se poate admite că rezoluțiunea poate avea loc și în ipoteza unei neexecutări parțiale, dacă partea rămasă neexecutată privește o obligație determinantă sau o parte semnificativă.
O altă condiție, în general acceptată de doctrină, și conturată de legislația în vigoare este determinată de culpa (vinovăția) debitorului în neexecutarea obligației sale. Se susține necesitatea ca debitorul să se fi aflat în culpă pentru neexecutarea obligațiilor sale sau ca, cel puțin neexecutarea obligațiilor să ii poată fi imputată. Codul Civl, potrivit art. 1548, obligă debitorul să-și demonstreze nevinovăția prin introducerea prezumției de culpă. Astfel, în cazul în care debitorul nu-și execută obligația datorită unor factori care nu țin de persoana sa (cauze fortuite independente de voința sa, caz de forță majoră), este îndatorat sa dovedească acest lucru. Într-o versiune mai modernă se poate vorbi de imputabilitatea executării care poate sau nu să includă noțiunea de culpă dar care mai degrabă este o noțiune care ține de o repartiție a riscurilor contractuale și se confundă cu neexecutarea. Astfel în cazul în care bunul vândut are anumite vicii, cumpărătorul poate introduce acțiunea în rezoluțiune chiar dacă nu se constată vreo culpă în sarcina vânzătorului.
O altă condiție pentru exercitarea rezoluțiunii este punerea în întârziere a debitorului. În realitate această condiție nu privește mecanismul rezoluțiunii, acțiunea în justiție fiind oricum un mijloc suficient pentru punerea în întârziere a debitorului.
Efectele rezoluțiunii. Indiferent dacă avem de-a face cu rezoluțiunea judiciară sau cu rezoluțiunea convențională efectele sunt aceleași: desființarea retroactivă a contractului. În dreptul român, efectele rezoluțiunii sunt prezentate după cele ale nulității, stabilindu-se o adevărată unitate de efecte în ceea ce privește cele două forme de încetare a contractului.
Caracterul retroactiv al rezoluțiunii conduce la desființarea contractului din momentul încheierii lui, cu efectul repunerii părților în situația anterioară. Dacă prin neexecutarea obligațiilor creditorului, debitorul a încercat și un prejudiciu, pe lânga rezoluțiunea contractului creditorul va putea solicita și obligarea debitorului la plata daunelor interese.
Rezoluțiunea poate genera și unele obligații extracontractuale, cum ar fi, de exemplu, obligarea debitorului la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea degradărilor produse din culpa sa bunului. Deoarece prin rezoluțiune se consideră că nu a existat niciodată convenția, partea va trebui să restituie și fructele culese.
Așadar, în raport cu părțile contractului, putem afirma că efectul rezoluțiunii constă în repunerea acestora în situația anterioară (restitutio în integrum). Codul Civil oferă instituției restituirii un întreg titlu. Restituirea poate fi de două tipuri, în natură și prin echivalent. Conform art. 1554 Cod Civil, în care sunt reglementate efectele rezoluțiunii, contractul desființat prin rezoluțiune se consideră că nu a fost încheiat niciodată, iar obligațiile prestate vor fi restituite. Tot în acest articol este reglementat și efectul rezilierii, care constă în desființarea contractelor doar pe viitor.
Cu toate acestea, repunerea în situația anterioară cunoaște anumite excepții. Printre acestea se rețin:
a) ipoteza desființării contractului pe motiv de minoritate, în care minorul va fi obligat să restituie doar partea de care a profitat din prestațiile executate;
b) dacă cel care solicită rezoluțiunea este de rea-credință, nu va avea dreptul la restituirea obligațiilor prestate în baza contractului desființat, iar dacă ambele părți se află în aceeași situație subiectivă, niciuna dintre ele nu va avea dreptul la restituirea prestațiilor;
c) imposibilitatea materială de executare a obligației de restituire împiedică doar restituirea în natură, generând automat la restituirea prin echivalent.
Se face diferența în funcție de starea subiectivă a debitorului obligației de restituire în cazul în care bunul supus restituirii este înstrăinat sau pierdut. În acest sens, partea supusă la restituire este ținută să plătească valoarea bunului, fie din momentul dobândirii, fie din momentul înstrăinării. Astfel dobânditorul de bună-credință va înapoia prețul cel mai mic, pe când dobânditorul de rea-credință va fi ținut la inapoierea prețului cel mai mare.
O situație aparte, reglementată în art. 1642 Cod Civil, o constituie pierirea fortuită a bunului supus restituirii. Și în această situație calitatea subiectivă a părții supuse la restituire are influență diferită asupra efectelor. Așadar în cazul în care debitorul obligației de restituire este de bună-credință, acesta este liberat de restituirea bunului însă este ținut sa predea creditorului fie îndemnizația încasată pentru această pierire, fie dreptul de a încasa dacă nu s-a încasat această îndemnizație. Chiar dacă este de bună-credință, însă obligația de restituire provine din culpa sa, debitorul va fi ținut să restituie în echivalent bunul pierit, cu excepția cazului în care dovedește că bunul ar fi pierit și în mâna creditorului. Debitorul de rea-credință va fi ținut la restituirea în echivalent a bunului care piere fortuit. Și în această situație, dovedirea că bunul ar fi pierit și în mâinile creditorului, înlătură obligația acestuia de restituire. Este evident că și în acest caz debitorul de rea-credință, va fi ținut să înapoieze sumele primite ca urmare a pieririi fortuite a bunului. De asemenea, debitorul este ținut să înapoieze creditorului obligației de restituire fructele bunului, din ziua în care debitorul a aflat că dispune de bun printr-un contract anulabil.
În raport cu terții, restituirea cunoaște o serie de reguli și numeroase excepții. În principiu efectul rezoluțiunii este identic cu cel al nulității. Astfel, conform principiului resolutio jure dentis resolvitur jus accipientis, desființarea drepturilor transmițătorului se va răsfrânge și asupra drepturilor subdobânditorului. Desigur și acest principiu cunoaște la rându-i mai multe limitări, cum ar fi menținerea actelor de conservare, dobândirea fructelor de către posesorul de bună-credință, situația art. 1648 Cod Civil, conform căruia acțiunea în restituire poate fi invocată și impotriva terțului dobânditor, cu execepția regulilor de carte funciară, a efectelor dobândirii de bună credință a bunului mobil, a regulilor uzucapiunii. Există posibilitatea ca incapabilul să restituie în întregime, atunci când cu intenție, sau din culpă gravă, a facut ca obligația de restituire să fie imposibil de executat.
În concepția actualei legislații rezoluțiunea, alături de celelalte “mijloace de protecție a creditorului în caz de neexecutare”, din punct de vedere terminologic trece prin mai multe denumiri. Terminologia rezoluțiunii diferă, inițial ea fiind cuprinsă indirect în art. 1321 Cod Civil, desemnând o cauză de încetare a contractului, alături de executare, acordul de voință al părților, denunțarea unilaterală, expirarea termenlului, îndeplirirea sau neîndeplinirea condiției, imposibilitatea fortuită ș.a. Codul Civil oferă posibilitatea creditorului de a alege între anumite remedii în caz de neexecutare fără justificare a obligației de către debitor. Acest element de noutate adoptat de Codul Civil este privit de doctrină ca un drept de opțiune al creditorului între remediile pentru neexecutare.
Alegerea sa este limitată, sub un dublu aspect:
a) remediile utilizate trebuie să fie prevăzute de lege, sau cel puțin în acord cu spiritul ei. Codul Civil prevede următoarele remedii pentru neexecutarea contractului: excepția de neexecutare (art. 1556), executarea silită în natură a obligației (art. 1527-1529), acordarea unui termen suplimentar de executare a obligației de către debitor (art. 1522 – această măsură este prezentă în toate legislațiile moderne, fiind considerată un remediu), executarea prin echivalent sau daunele-interese (art. 1530-1548), rezoluțiunea sau rezilierea (art. 1549-1554), reducerea prestațiilor (art. 1551).
b) alegerea creditorului nu este complet discreționară, ea putând fi cenzurată de judecător sau chiar de lege. Judecătorul poate să aprecieze că nu sunt întrunite condițiile rezoluțiunii ci doar cele ale executării prin echivalent, limitând astfel dreptul de opțiune al creditorului. Textele legale uneori limitează și ele opțiunea creditorului în ceea ce privește remediile din care acesta poate alege. Dacă creditorul a acordat un termen suplimentar de executare a obligației, în acest interval nu are dreptul să invoce niciun alt remediu, mai puțin excepția de neexecutare și ulterior să solicite și daune interese pentru întârziere (art. 1522 Cod Civil).
Dacă există o ierarhie în ceea ce constă opțiunea acestor remedii? Acest lucru nu reiese din textele legale, care ar fi contrară cu însăși noțiunea de opțiune. Cu toate acestea, se consideră, datorită notorietății principiului și totodată, anumitelor reglementări particulare, că legislația actuală privilegiază executarea în natură a obligației, iar că rezoluțiunea rămâne un ultim remediu, fiind utilizată în cazuri de excepție. Executarea în natură este primă, din moment ce creditorul în momentul în care pune debitorul în întârziere, este obligat să-i acorde un termen de executare, fapt întâlnit și în cazul rezoluțiunii unilaterale a contractului (art. 1550, 1552 Cod Civil). De asemnea, cumpărătorului unui bun imobil are posbilitatea, în temeiul legii, de a plătii prețul chiar dacă termenul convenit a expirat și acesta nu a primit declarația vânzatorului de rezoluțiune. Dreptul creditorului de a invoca rezoluțiunea este limitat de caracterul determinat (fapt apreciat de instanța de judecată sau de creditor în cazul rezoluțiunii extrajudiciare).
În continuare vom analiza rezoluțiunea reglementată de Codul Civil în vigoare în raport cu legislația anterioară, subliniind elementele de noutate aduse de legiuitor.
Așa cum am mai arătat, rezoluțiunea poate fi de două tipuri, legislația în vigoare aducând acest element de noutate în favoarea creditorului, care are posibilitatea de a opta din mai multe remedii pentru a-și proteja drepturile. Astfel, el poate alege între rezoluția judiciară și rezoluția extrajudiciară unilaterală. Conform art. 1550 Cod Civil, rezoluțiunea poate fi dispusă de instanță, la cerere sau, după caz, poate fi declarată unilateral de partea îndreptățită. Dacă dreptul de opțiune al creditorului între remediile posibile ale neexecutării pare să fie limitat, dimpotrivă, dreptul creditorului de a opta între cele două tipuri de rezoluțiune este pur potestativ. Acest drept de opțiune reprezintă o noutate absolută în peisajul juridic românesc, pe care o regăsim în dreptul italia (art. 1453-1454 Cod Civil it.), și în Anteproiectul Catala privind reforma dreptului obligațiilor (art. 1158 alin. 2 Anteproiect), ambele reprezentând probabil surse de inspirație ale legiuitorului român.
Rezoluțiunea judiciară este supusă, în principiu, acelorași reguli pe care jurisprudența le-a sintetizat în Codul civil de la 1864, cu mici excepții în ceea ce privește condiția culpei debitorului în neexecutarea contractului. De această data, Codul Civil aduce nominalizarea lor printre articolele sale.
Rezoluțiunea unilaterală reprezintă o premieră pentru dreptul pozitiv românesc. În esență, acest tip de rezoluțiune presupune posibilitatea creditorului, chiar și în lipsa unui pact comisoriu expres, de a invoca rezoluțiunea contractului pentru neexecutare, fără a apela la organele judiciare sau la orice altă autoritate competentă, exterioară propriei voințe. Deși această posibilitate este supusă îndeplinirii anumitor condiții (prevăzute de art. 1550, 1551, 1552 Cod Civil) ea este independentă cu desăvârșire de apelul la instanța de judecată. Instanței îi revine rolul de a verifica ulterior corectitudinea și oportunitatea invocării rezoluțiunii.
Legat de oportunitatea rezoluțiunii unilaterale, trebuie subliniat că această manieră de desființare a contractului implică un risc semnificativ pentru cel care o invocă. Dacă în ipoteza rezoluțiunii judiciare, creditorul nu riscă decât eventualele cheltuieli judiciare și posibile daune-interese, în cazul rezoluțiunii unilaterale, riscă mai mult. În primul rând, instanța poate constata exercitarea rezoluțiunii ca fiind abuzivă. În această situație, actul unilateral de invocare a rezoluțiunii este nul, și că la data declarării rezoluțiunii aveam de-a face cu un contract în vigoare. O asemenea consecință poate produce rezultate patrimoniale nefavorabile creditorului abuziv. Pe de altă parte, mecanismul utilizat pentru notificările prealabile rezoluțiunii unilaterale, constituie tehnici juridice demne de atenție maximă, în cazul în care creditorul dorește să utilizeze acest tip de rezoluțiune. În cazul în care creditorul are îndoieli cu privire la temeinicia invocării rezoluțiunii, este recomandat să apeleze la rezoluțiunea judiciară, întrucăt riscul la care se supune este mai mic.
Cu toate aceste avantajele practice pe care le aduce rezoluțiunea unilaterală sunt dominante neajunsurilor pe care le incubă. Față de riscul exercitării abuzive a rezoluțiunii unilaterale, se desprinde beneficiul rapidității încetării relaților contractuale, în cazurile în care contractul reprezintă o povară excesivă pentru creditor.
Rezoluțiunea de drept. Art. 1550 alin 2 Cod Civil spune că “în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă părțile au convenit astel, rezoluțiunea poate opera pe deplin drept”. Acest caz de rezoluțiune poate avea loc fără îndeplinirea formalităților prealabile obișnuite (notificarea prevăzută de art. 1522 Cod Civil pentru rezoluțiunea unilaterală). Acest tip de rezoluțiune se regăsește în cazurile în care contractul stipulează un termen esențial în favoarea creditorului, care se va fi scurs fără ca debitorul să-și execute obligațiile esențiale și fără ca creditorul să fie interesat în acodarea unui termen suplimentar de executare. Regăsim acest tip de rezoluțiune în art. 1457 Cod Civil italian, care prevede că în cazul în care contractul prevede un termen esențial de executare, împlinindu-se acel termen, fără să fie executată obligația, rezoluțiunea operează de drept.
Pentru a înțelege corect cele două tipuri de rezoluțiune (și reziliere) se impune analizarea lor sub aspectul condițiilor de invocare și sub aspectul efectelor pe care îl produc.
2.3. Rezoluțiunea judiciară. Condițiile rezoluțiunii judiciare
Codul Civil de la 1864 reglementa rezoluțiunea judiciară în cadrul dispozițiilor art. 1020 și art. 1021. Rezoluțiunea judiciară este reglementată în Codul Civil în vigoare pe parcursul mai multor texte de lege, de la art. 1549 la art. 1554.
Potrivit art. 1549 din noul Cod Civil, legiuitorul consacră dreptul creditorului la rezoluțiune, precum și la daune interese dacă i se cuvin.
Soluțiile la care s-a oprit legiuitorul în alin.2 sunt pe deplin justificate. Dacă executarea este divizibilă este firesc ca rezoluțiunea să survină exclusiv pentru acea parte din contract care nu a fost executată, fără ca rezoluțiunea „să atingă” partea din act care a fost sau poate fi executată.
Prin intermediul dispozițiilor art. 1550 Cod Civil, este reglementată procedura de operare a rezoluțiunii judiciare, precizându-se faptul că aceasta va fi dispusă de instanța de judecată la cererea părții îndreptățite. În acest context, menționăm faptul că noul legiuitor, prin art. 1551 alin.1 teza I din Codul Civil în vigoare, restricționează dreptul creditorului de a cere rezoluțiunea unui contract atunci când neexecutarea provenită din partea debitorului este de mică însemnătate.
Totuși, potrivit art. 1551 alin.1 teza a II-a, în cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere, chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un caracter repetat. Mai mult, textul de lege statuează în legătură cu această chestiune că „orice stipulație contrară este considerată nescrisă“.
Observăm că tratamentul juridic diferă în ce privește sintagma „mică însemnătate“, în sensul că în cazul contractelor cu executare uno ictu supuse rezoluțiunii creditorul nu are dreptul să ceară rezoluțiunea când neexecutarea este de mică însemnătate, pe când în cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, însă are caracter repetat.
Prin urmare, legiuitorul stipulează în art. 1551 alin. 2 din noul Cod Civil că în ipoteza în care neexecutarea este de mică însemnătate, creditorul nu are dreptul la rezoluțiune, însă va avea totuși dreptul la reducerea proporțională a prestației sale dacă, după împrejurări, acest lucru este posibil.
În situația în care instanța de judecată nu va încuviința reducerea proporțională a prestațiilor, din diverse motive, cum ar fi: imposibilitatea reducerii, afectarea echilibrului valoric dintre prestațiile părților etc, legiuitorul prevede în art. 1551 alin. 3 Cod Civil dreptul creditorului la daune-interese care să acopere prejudiciul suferit de acesta.
În final, art. 1554 Cod Civil stipulează expressis verbis efectele rezoluțiunii judiciare, efecte care sunt același ca și în cazul rezoluțiunii.
Analizând comparativ reglementarea cuprinsă în Codul Civil de la 1864 și cea cuprinsă în Codul Civil în vigoare, cel dintâi act normativ diferențiază rezoluțiunea judiciară de rezoluțiunea convențională în cadrul dispozițiilor art.1021 Cod Civil prin precizarea pe care o face, și anume „Desființarea trebuie să se ceară înaintea justiției, care, după circumstanțe, poate acorda un termen părții acționate”.
Prin urmare, rezoluțiunea judiciară trebuie cerută instanței, în timp ce rezoluțiunea convențională operează numai în virtutea unui pact comisoriu expres; în schimb, Codul Civil în vigoare oferă o reglementare mai amplă rezoluțiunii convenționale, precizând în mod expres modul în care aceasta operează.
În consecință, Codul Civil diferențiază rezoluțiunea judiciară de cea convențională prin prisma modului de operare. Rezoluțiunea judiciară este rezoluțiunea pronunțată de instanțele de judecată la cererea uneia dintre părți, ca urmare a neexecutării obligației celeilalte părți din cauze imputabile acesteia.
Nu trebuie însă ignorat faptul că rezoluțiunea nu este obligatorie pentru creditor, el are posibilitatea de a opta între a cere pronunțarea rezoluțiunii contractului sau obligarea debitorului la executare. Prin urmare, creditorul are posibilitatea, în conformitate cu dispozițiile art. 1516 coroborate cu prevederile art. 1549 din noul Cod Civil, de a alege între desființarea și menținerea contractului.
De altfel, rezoluțiunea are un caracter facultativ și pentru instanța de judecată care este liberă să aprecieze dacă se impune sau nu desființarea contractului.
Așa cum am menționat pe parcursul analizării domeniului de aplicare al acestei instituții, rezoluțiunea judiciară se aplică tuturor contractelor cu titlu oneros sau cu titlu gratuit și poate fi introdusă numai de partea care a executat obligațiile contractuale sau este pe cale să le execute.
Codul Civil, prevede în art.1560 alin.1 imposibilitatea creditorul de a avea dreptul la rezoluțiune atunci când neexecutarea este de mică însemnătate, cu excepția situației când, fiind vorba de o obligație cu executare succesivă, neexecutarea are caracter repetat.
De asemenea în Codul Civil este introdus art.1560 privitor la posibilitatea reducerii prestațiilor, care se va acorda proportional, după împrejurări și numai dacă aceasta este posibilă. Dacă reducerea prestațiilor nu poate avea loc, creditorul nu are dreptul decât la daune-interese.
Condițiile rezoluțiunii judiciare sunt similare celor reținute în Codul Civil de la 1864. Diferențierea adusă de actuala legislație constă în detalierea reglementărilor, menită să evite discuțiile legate de numărul și condițiile rezoluțiunii.
2. 3. 1. Condiția neexecutării determinante
Neexecutarea poate să reprezinte o neîndeplinire propriu-zisă a obligațiilor contractuale sau o executare defectuoasă (sub aspectul timpului, locului sau modalitățiilor de executare). Pe de altă parte pentru a fi îndeplinită această condiție, se cere ca neexecutarea să aibă un caracter determinant, adică să privească un element al prestației sau o prestație esențială, din prisma cauzei contractului pentru creditor. Această calitate a neexecutării este transpusă prin prisma rezilierii chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un caracter repetat. Nu are importanță dacă avem de-a face cu executarea unei obligații principale sau a uneia accesorii, atâta timp cât aceasta are un aspect hotărâtor în economia contractului.
Neexecutarea constituie orice înfrângere sau executare necorespunzătoare a unei obligații contractuale, orice neconcordanță între prestația promisă de creditor prin contract și prestația efectiv executată de debitor intră în sfera noțiunii de neexecutare.
În cazul în care neexecutarea nu indeplinește condtițiile specifice rezoluțiunii (neexecutarea minoră în cazul contractelor uno ictu sau neexecutare minoră repetată în cazul contractelor succesive), creditorul are dreptul la reducerea proporțională a prestațiilor, fiind lipsit în această situație de posibilitatea invocării rezoluțiunii. Dacă reducerea prestațiilor nu este posibilă, conform art. 1551 lin. 3 Cod Civil el are dreptul la daune-interese.
Neexecutarea îmbracă forme multiple. Ea poate fi totală sau parțială, din punct de vedere cantitativ sau calitativ, temporară sau definitivă și ireversibilă, pozitivă sau negativă.
Neexecutarea este totală dacă debiorul nu a executat nimic din obligațiile asumate sau dacă defectele calitative ale prestației sunt atât de mari încât lipsesc prestația de orice valoare economică sau de orice interes pentru creditor.
Neexecutarea este parțială dacă debitorul a executat o anumită cantitate din prestațiile asumate sau a executat integral aceste prestații, dar în mod defectuos, astfel încât, deși păstrează interesul creditorului, totuși valoarea lor economică este diminuată în raport cu ceea ce s-a contractat inițial.
În cazul neexecutării parțiale partea din obligația neexecutată trebuie să fi fost considerată esențială la încheierea contractului. Revine instanței judecătorești dreptul de apreciere asupra măsurii în care neexecutarea parțială justifică rezoluțiunea contractului.
În funcție de neexecutarea obligației, totală sau parțială, vom fi în prezența unei rezoluțiuni totale sau parțiale. Distincția este necesară deoarece în cazul rezoluțiunii totale se produce restitutio in integrum, iar în cazul rezoluțiunii parțiale se produce partium restitutio.
De asemenea, Codul Civil inserează dispoziția din art.1549 alin.2, potrivit căreia rezoluțiunea poate avea loc numai pentru o parte a contractului, cu condiția ca executarea să să fie divizibilă.
Conform art.1530 Cod Civil “ Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației.”
Însă pentru debitorul aflat în întârziere se stabilește un regim de răspundere mult mai grav prevăzut în art.1525 din noul Cod Civil “ Debitorul răspunde, de la data la care se află în întârziere, pentru orice pierdere cauzată de un caz fortuit, cu excepția situației în care cazul fortuit îl liberează pe debitor de însăși executarea obligației.”
Tot astfel, Codul Civil stabilește în art.1536 faptul că, în cazul altor obligații decât cele având ca obiect plata unei sume de bani, executarea cu întârziere dă întotdeauna dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală, calculată de la data la care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al obligației, cu excepția cazului în care s-a stipulat o clauză penală ori creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligației.
Întârzierea în executarea obligației este o formă de neexecutare și poate îmbrăca situația unei neexecutări temporare sau a unei neexecutări definitive. Neexecutarea temporară este situația în care obligația nu este executată la termen, dar poate fi executată ulterior, fără să-și piardă interesul pentru creditor, iar neexecutarea definitivă este situația în care obligația nu mai poate fi executată sau, deși s-ar mai putea executa, nu ar mai prezenta interes pentru creditor după scadență.
Codul Civil în vigoare nu prevede nici o altă condiție pentru invocarea rezoluțiunii judiciare. Din punct de vedere substanțial, singura condiție pentru a solicita rezolițiunea judiciară este existența unei neexecutări determinante (sau repetate în cazul rezilierii) a obligațiilor. Doctrina face referire la faptul că nu se poate reține ca și condiție culpa sau vinovăția debitorului. În ceea ce privește punerea în întârziere, ea este considerată, în cele mai multe cazuri, o condiție subînțeleasă, în ce privește rezoluțiunea judiciară.
2.3.2. Condiția ca neexecutarea să fie imputabilă părții care nu și-a îndeplinit obligația
Dacă neexecutare s-a datorat unei cauze fortuite, independente de voința debitorului, nu se va pune problema rezoluțiunii, ci aceea a riscului contractului conform principiului res perit debitor.
În acest sens s-a decis că „în principiu, debitorul este răspunzător pentru neexecutarea obligațiilor sale, afară numai dacă ar dovedi că neexecutarea este imputabilă unor cauze exterioare”. Instanța sesizată cu o acțiune în rezoluțiune este obligată să verifice și să aprecieze în ce măsură neexecutarea obligației este gravă și dacă această neexecutare se datorează unor cauze imputabile debitorului.
Această concepție este consacrată de Codul Civil care în cadrul dispozițiilor art. 1634 alin.1 dispune: „Debitorul este liberat atunci când obligația sa nu mai poate fi executată din cauza unei forțe majore, a unui caz fortuit ori a unor alte evenimente asimilate acestora, produse înainte ca debitorul să fie pus în întârziere”.
În Codul Civil în vigoare debitorul este ținut să răspundă personal pentru îndeplinirea obligațiilor sale. Dacă părțile nu dispun altfel, potrivit art. 1519 Cod Civil, debitorul va răspunde și pentru prejudiciile cauzate din culpa persoanei de care se folosește pentu executarea obligațiilor contractuale.
De asemenea, se prevede că debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a neexecutării la momentul încheierii contractului, afară de cazul în care neexecutarea este intenționată ori se datorează culpei grave a acestuia. Chiar și în acest din urmă caz, daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecința directă și necesară a neexecutării obligației.
Legiuitorul a stabilit un criteriu obiectiv de apreciere a vinovăției făptuitorului unei fapte ilicite contractuale când a prevăzut în art.1480 alin.1 din noul Cod Civil că “ Debitorul este ținut să își execute obligațiile cu diligența pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale. “
În materie de executare a contractelor, prin culpă se înțelege orice fapt de neconformare a debitorului în îndeplinirea obligațiilor. Legiuitorul noului Cod Civil în art.1548 consacră o prezumție de culpă în sarcina debitorului unei obligații contractuale, care derivă din simplul fapt al neexecutării.
2.3.3. Condiția punerii în întârziere a debitorului
Punerea în întârziere a debitorului beneficiează de o atenție specială care se vede și din reglementarea ei amănunțită (art. 1521-1526 Cod Civil). Punerea în întârziere poate avea loc de drept (situații prevăzute de art. 1522 Cod Civil), ipoteză în care creditorul nu trebuie să efectueze o comunicare instanței sale de a opține o executare, ci este automat somat să execute, sau punerea în întârziere poate fi superfluă cum este cazul încălcării obligației de a nu face. Desigur că, în toate situațiile prevăzute de lege, notificarea prevăzută de art. 1523 nu poate fi condiție pentru invocarea rezoluțiunii judiciare. Consecința este aceea că în situațiile de mai sus, debitorul nu poate să împiedice rezoluțiunea executându-și obligațiile, în cursul procesului, iar instanța nu poate să refuze creditorului rezoluțiunea atâta timp cât acesta dovedește că există o ipoteză de punere de drept în întârziere a debitorului.
Pe lângă punerea de drept în întârziere, care are un caracter de excepție, punerea în întârziere poate avea loc prin notificarea cererii de executare a creditorului adresată debitorului.
Parte din efectele punerii în întârziere sunt enumerate de art. 1522 alin. 4 și 5 Cod Civil. În primul rând creditorul poate să suspende executarea propriilor obligații până la împlinirea termenului prevăzut în notificarea de executare (sau a unui termen rezonabil, dacă nu s-a prevăzut un anume termen). În al doilea rând, deși creditorul poate să solicite daune-interese pentru întârzierea în executare (dacă dovedește că i s-a cauzat un prejudiciu), el nu mai are dreptul să folosească celelalte remedii oferite lui (executarea silită în natură sau rezoluțiunea contractului) decât în cazul în care debitorul îi comunică anticipat (anterior termenului fixat sau rezonabil) că nu-și va executa obligația. În al treilea rând, dacă punerea în întârziere s-a realizat direct pe calea chemării în judecată, iar debitorul și-a realizat într-un termen rezonabil obligațiile, creditorul pierde dreptul de a obține cheltuielile sale de judecată avansate. În sfârșit, efectul principal al punerii în întârziere constă în acela că debitorul răspunde pentru orice pierdere cauzată de un caz fortuit, cu excepția situației în care cazul fortuit îl eliberează pe debitor de însăși executarea obligației (art. 1525 Cod Civil).
În ceea ce privește rezoluțiunea unilaterală, punerea în întârziere întrunește elementele unei condiții prealabile. Art. 1552 alin. 1 Cod Civil este mult mai explicit, enunțând că “rezoluțiunea sau rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea scrisă a debitorului atunci când părțile au convenit astfel, când debitorul se afla de drept în întârziere ori când acesta nu a executat obligația în termenul fixat prin punerea în întârziere”. Deci pentru a se putea invoca rezoluțiunea unilaterală, este esențială punerea în întârziere a debitorului, dacă nu există o clauză contractuală care să stipuleze că nu este necesară o asemenea punere în întârziere și să-i confere drepturi suplimentare creditorului (pact comisoriu) sau dacă nu cumva debitorul este de drept pus în întârziere, aflându-se în una din situațiile prevăzute de art. 1523 Cod Civil.
Putem trage concluzia că, în cazul rezoluțiunii judiciare, punerea în întârziere nu este necesară (întrucăt chemarea în judecată reprezintă o punere în întârziere), dar ea produce totuși efecte datorită valențelor conferite de Codul Civil cererii de chemare în judecată.
2.4. Rezoluțiunea unilaterală
În ceea ce privesc condițiile rezoluțiunii unilaterale, care de altfel este un element de noutate absolută în raport cu vechea reglementare legală, putem afirma că rămăne valabilă condiția de fond a rezoluțiunii, și anume neexecutarea determinantă, element esențial în conturarea atât a rezoluției judiciare, cât și a celei unilaterale. Ceea ce deosebește cele două tipuri de rezoluțiune se regăsește la nivelul condițiilor formale. Dacă în cazul rezoluțiunii judiciare, lipsa punerii în întârziere nu reprezintă un impediment de prnunțare a rezoluțiunii, ci doar un risc al creditorului, în cazul rezoluțiunii unilaterale întâlnim un număr de trei acte juridice cu fizionomie proprie acestui tip de desfiițare a contractului: a) punerea în întârziere și acordarea unui termen de executare; b) declarația unilaterală de rezoluțiune; c) notificarea declarației unilaterale de rezoluțiune. Așadar, odata aflat în prezența unei situații de neexecutare determinantă, creditorul este obligat să acorde un termen suplimentar de executare debitorului o dată cu punerea sa în întârziere. Dacă debitorul nu își execută obligațiile în termenul acordat, creditorul poate să declare rezoluțiunea contractului. Această rezoluțiune tebuie comunicată debitorului pentru a fi efectivă.
2.4.1. Notificarea debitorului și acordarea unui termen de executare
Codul Civil este legat de instituția rezoluțiunii care în ierarhia remediilor pentru neexecutare este o ultima ratio. Făcând o comparare cu modelul „nachfrist”, ajungem la concluzia că cele două remedii sunt aproximativ identice. Nachfrist-ul este compus din două elemente: notificarea propriu-zisă și termenul suplimentar de executare, care în mod normal sunt cristalizate într-un act unic. Ideea se bazează pe faptul că, dacă debitorul nu își execută obligația la timp, sau o execută defectuos, este firesc și omenesc să i se atragă atenția printr-o notificare și totodată să i se acorde timp pentru a-și executa obligația, pentru a-și clarifica situația contractuală. Notificarea va avea și rolul de a proba indirect neexecutarea esențială a contractului. Exact aceasta este și concepția delimitată de Codul Civil în vigoare.
În prima fază, creditorul somează debitorul să-și execute obligațiile (operație numită “notificare” de art. 1552 alin. 1 Cod Civil), dar de asemenea, creditorul trebuie să „acorde debitorului un termen de executare, ținând seama de natura obligației și de împrejurări” (art. 1522 alin. 3 Cod Civil). Dacă notificarea nu conține un asemenea termen se prevede că debitorul are totuși la dispoziție un termen rezonabil, calculat din ziua notificării.
În interiorul acestui termen suplimentar, debitorul are dreptul să-și execute obligațiile, chiar dacă această executare iese din termenele contractuale, iar creditorul este obligat să le primească. Tot în acest termen, creditorul poate ridica excepția de neexecutare și poate beneficia de posibile daune-interese, însă nu va mai fi îndreptățit să apeleze la vreunul din remediile oferite de art. 1516 Cod Civil. Abia după expirarea termenului suplimentar creditorul poate declara rezoluțiunea/rezilierea contractului.
Se reține că atat notificarea căt și acordarea unui termen suplimentar prin notificare reprezintă o condiție prealabilă a declarării rezoluțiunii unilarterale. Din art. 1552 alin. 1 Cod Civil, se deduce că rezoluțiunea sau rezilierea poate avea loc prin notificarea scrisă debitorului, atunci când părțile au convenit astfel, debitorul se afla de drept în întârziere, ori când acesta nu a executat obligația în termenul fixat prin punerea sa în întârziere. Deși principiul este acela că rezoluțiunea/rezilierea unilaterală se poate invoca după notificarea prealabilă și după acordarea unui termen suplimentar textul legal prevede două excepții:
1) posibilitatea în care părțile au stipulat o derogare de la principiile notificării prealabile și a termenului suplimentar, oferind creditorului posibilitatea invocării rezoluțiunii sau rezilierii unilaterale fără aceste formalități;
2) dacă debitorul se află de drept în întârziere (ipotezele prevăzute de art. 1523 Cod Civil).
Mai departe, o executare peste termenul suplimentar, nu este admisibilă pentru că ea este prezumată că nu mai folosește creditorului. Singurul care este în măsură să înlăture această prezumție este creditorul. Există totuși o excepție prevăzută de art. 1728 Cod Civil, unde se arată că în cazul vânzării unui bun imobil, debitorul poate să-și execute obligația de plată a prețului după expirarea termenului, chiar dacă în contract este stabilit că la expirarea termenului este de drept în întârziere, cu condiția ca cel din urmă să nu fi primit declarația de rezoluțiune din partea creditorului.
2.4.2. Declarația unilaterală de rezoluțiune
Actul central al rezoluțiunii îl reprezintă declarația unilaterală de rezoluțiune. Acestuia Codul Civil îi atribuie un efect major și anume desființarea contractului. La fel ca în dreptul comparat, declarația de rezoluțiune unilaterală a contractului este văzută ca un act unilateral cu un puternic caracter formal. Acest formalism este dat de gravitatea actului, ca act care pune capăt unei relații contractuale și dă naștere dreptului la restituire.
Conform art. 1550 alin. 1 Cod Civil contractul poate fi desființat în cazul unei neexecutări esențiale prin declarație unilaterală din partea creditorului. Conform art. 1552 Cod Civil, declarația de reziliere poate avea loc prin notificarea scrisă a debitorului. Așadar, declarația de rezoluțiune trebuie să imbrace forma unei notificări. Această notificare terbuie să fie în formă scrisă. De asemenea ea trebuie să indice suficient de clar intenția creditorului de a pune capăt relației contractuale.
În ceea ce privește termenul în care poate fi acordată declarația de rezoluțiune, legea nu prevede nicio condiționare. De aceea se deduce că aceasta poate fi dată oricând după momentul acordării termenului suplimentar, și implicit după expirarea termenului suplimentar sau a întrunirii condițiilor prevăzute în cuprinsul unui pact comisoriu. Cu toate acestea declarația de rezoluțiune este limitată în timp la termenul de prescripție prevăzut de lege pentru acțiunea corespunzătoare acestora.
Utilizarea termenului de notificare, determină constatarea că efectele declarației de rezoluțiune sunt subordonate efectelor unei notificări de rezoluțiune, care pot fi cuprinse în același act sau nu. Fiind vorba de notificare, implică existrnța unui act care trebuie comunicat debitorului pentru a avea efect. De aceea doctrina susține ideea potrivit căreia declarația de rezoluțiune este un act juridic unilateral supus comunicării, și că efectele sale juridice sunt intermediate de notificarea rezoluțiunii contractului și de comunicarea acesteia debitorului. Odată fiind îndeplinită condiția comunicării se poate afirma că efectele declarației de rezoluțiune sunt aceleași cu ale rezoluțiunii.
O asemenea declarație rezoluțiune nu este necesară în ipoteza rezoluțiunii de drept prevăzută de art. 1550 alin. 2, sau atunci cănd există un pact comisoriu care indică expres că o asemenea declarație nu este necesară și că la împlinirea termenului de executare contractul este desființat de drept.
Nu se poate omite caracterul irevocabil al declarației de rezoluțiune. Potrivit art. 1552 alin. 4 Cod Civil, declarația de rezoluțiune este irevocabilă, de la data comunicării ei către debitor sau de la data la care sunt întrunite termenele prevăzute la alin. 1”. Se subînțelege că declarația de rezoluțiune poate fi liber revocată până în momentul ajungerii ei la destinatar, fiind în concordanță cu modelul ofertei de a contracta.
2.4.3. Notificarea rezoluțiunii și comunicarea acesteia
În dreptul comparat, efectivitatea unei declarații de rezoluțiune este subodonată comunicării acesteia debitorului care a comis neexecutarea obligației esențiale. Deși nu prevede expres acest lucru, Codul Civil în vigoare are același punct de vedere utilizând sintagma „notificare scrisă a debitorului”. Așa cum am mai arătat, o notificare poate să curpindă declarația de rezoluțiune, sau să o însoțească. Trebuie făcută distincția dintre notificarea de rezoluțiune și notificarea prealabilă rezoluțiunii. Astfel, dacă prima însoțește sau cuprinde declarația de rezoluțiune și are rolul de a face să fie efectivă această declarație, cea de-a doua are semnificația unei condiții, întotdeauna prealabilă emiterii declarației de rezoluțiune. În dreptul comparat se face distincție între cele două și sub aspectul formei de comunicare a acestora, ceea ce este omis în dreptul român.
Analiza notificării rezoluțiunii unilaterale este intim legată de aeea a comunicării ei debitorului. Nu există un text expres de lege care să reglementeze această comunicare. Folosindu-ne de prevederile art. 1522 alin. 2 Cod Civil, deducem că această notificare se poate face prin executor judecătoresc, sau prin orice altă metodă care asigură dovada comunicării. Alte referințe apar în conținutul art. 1326 alin. 2 și 3 Cod Civil referitor la comunicarea și efectele actelor unilaterale supuse comunicării. Potrivit acestor texte comunicarea se face prin orice mijloace adecvate, după împrejurări, iar efectele actului unilateral se produc la momentul în care comunicarea ajunge la destinatar.
O situație aparte este întâlnită în cazurile în care după momentul expirării termenului prevăzut de art. 1552 alin.1 Cod Civil dar anterior momentului comunicării declarației de rezoluțiune, debitorul își execută obligația, va mai opera rezoluțiunea? În această situație credem că doar creditorul poate să hotărască dacă acceptă sau nu executarea. El este în măsură să deosebească dacă obligația executată este în concordață cu nevoile contractuale urmărite la momentul încheierii contractului, sau nu.
2.5. Domeniul de aplicare a rezoluțiunii/rezilierii
Dacă regimul de aplicare a rezoluțiunii și rezilierii în ceea ce privește Codul Civil de la 1864 era orientat spre contractele sinalagmatice (fără a distinge tipul acestora), actuala reglementare cuprinde o serie de derogări de la regimul juridic general al rezoluțiunii.
În primul rând se poate vorbi de excepții generate de specificul fiecărui contract și pe care nu le putem concretiza în excepții de la principiile generale prevăzute în art. 1549-1554 Cod Civil. Întâlnim precizări pe care legiuitorul le aduce în privința rezoluțiunii/rezilierii în funcție de specificitatea fiecărui contract special, și implicit, anumite derogări de la regimul general. În această privință se pot reține: rezoluțiunea vânzării pentru neplata prețului (art. 1724 Cod Civil). Identic se prezintă art. 1700 (rezoluțiunea pentru evicțiune); 1710-1711 (rezoluțiunea pentru vicii ascunse); rezoluțiunea în cazul vânzării unor bunuri mobile (art. 1725 instituie un regim specific parțial derogator de la dreptul comun); rezoluțiunea specială în cazul vânzării de bunuri imobile pentru neexecutarea obligației de plată a prețului în termenul contractual esențial ( art. 1728 Cod Civil instituie reguli derogatorii de la dreptul comun, permițând debitorului executarea obligației chiar după expirarea termenului esențial, dacă nu i-a fost comunicată declarația de rezoluțiune; rezoluțiunea pentru excedent sau pentru minusuri cu privire la imobile (art. 1743 Cod Civil); rezilierea contractului de locațiune (art. 1791 Cod Civil pentru vicii ascunse, 1792 pentru lipsa calităților convenite ale bunului dat în locațiune, 1794 pentru schimbarea destinației bunului dat în locațiune); rezoluțiunea contractului de rentă viageră la cererea credirentierului (art. 2251 Cod Civil) ș.a.
Codul Civil instituie o serie de excepții propriu-zise de la regimul general al rezoluțiunii/rezilierii contractului. De această dată avem de-a face cu excepții care disting net rezoluțiunea în cazul unor contracte speciale de aceea din dreptul comun, sau care nu permit rezoluțiunea în situații în care dreptul comun ar permite, în mod obișnuit.
O astfel de excepție este stipulata în art. 2263 Cod Civil în privința rezoluțiunii contractului de întreținere.
O altă excepție, care era reglementată și în vechea legislație, este imposibilitatea de a declara rezoluțiunea în cazul jocului și pariului. Conform art. 2264 Cod Civil, obligațiile născute din jocuri și pariuri, nu sunt înzestrate cu sancțiune juridică, ceea ce se presupune că nu se poate cere în justiție executarea lor.
Raportându-ne la Codul Civil în vigoare, se pune problema extinderii dreptului de a cere rezoluțiunea și asupra unora dintre contractele unilaterale, cu titlu oneros. Doctrina a rămas împărțită în această privință, unii autori susținând faptul că în cazul acestor tipuri de contracte nu poate fi vorba de o rezoluțiune, ci de o decădere a debitorului din beneficiul termenului suspensiv de executare, în ipoteza în care acesta nu își execută o serie de obligații al căror temei real este în realitate extracontractual, și că, de fapt, contractul nu încetează, ci își produce în continuare efectele generând, ca urmare a decăderii debitorului din beneficiul termenului, o obligație de restituire a unui bun sau a unor bunuri. Alți autori consideră că este normală extinderea rezoluțiunii și asupra contractelor unilaterale, întrucât, pe parcursul executării unui astfel de contract pot surveni obligații care să genereze între părți un raport similar contractelor sinalagmatice, astfel încât nu există nici un motiv real de a prohibi în aceste cazuri aplicabilitatea rezoluțiunii. Nici actuala reglementare nu lămurește această chestiune. Nici o dispoziție nu specifică expres posibilitatea extinderii rezoluțiunii și asupra contractelor unilaterale. Spre exemplu, în cazul contractului de depozit, observăm că obligația de restituire a depozitarului (art. 2116-2117 Cod Civil) este subordonată unei răspunderi a acestuia pentru neîndeplinirea obligațiilor, dar că restituirea nu implică o rezoluțiune a contractului. În cazul contractului de comodat (art. 2155, 2156 Cod Civil), privind obligația de restituire a bunului luat în comodat, duce la concluzia că nu se referă la o rezoluțiune a contractului, ci la decăderea comodatarului din beneficiul termenului suspensiv de restituire a bunului ca urmare a abaterii sale de la obigațiile care îi revin în temeiul contractului de comodat. Acest fapt este indirect stipulat în art. 1417 Cod Civil care spune că „debitorul decade din beneficiul termenului dacă se află în stare de insolvabilitate, sau, după caz, de insolvență declarată în condițiile legii, precum și atunci când, cu intenție, sau din culpă gravă, diminuează prin fapta sa garanțiile constituite ăn favoarea creditorului sau nu constituie garanțiile promise”. Această idee apare, de această dată mai explicită, în cazul contractului de împrumut de consumație. Astfel, art. 2161, 2162 și 2164 Cod Civil ne duc la concluzia că obligația de restituire a împrumutului poate să fie executată și înainte de termen dacă debitorul este decăzut din beneficiul termenului suspensiv și nu datorită unei eventuale rezoluțiuni a contractului. În ceea ce privește contractul de împrumut cu dobândă, exact ca și sub reglementare anterioară, se poate susține că acesta este sinalagmatic în limita dobânzii și că neplata dobânzilor poate atrage rezoluțiunea contractului, după cum în egală măsură, se poate susține că și obligația de restituire se poate întemeia pe o decădere a împrumutatului din beneficiul termenului suspensiv. Nimic din prevederile art. 2167-2170 Cod Civil privitoare la împrumutul cu dobândă, nu dau vreo lămurire sub acest aspect.
Reducerea prețului. Reducerea contraprestației
Conform art. 1551 Cod Civil, creditorul are dreptul la rezilierea sau rezoluțiunea contractului numai dacă există o neexecutare esențială din partea debitorului, iar în ipoteza în care neexecutarea nu are acest caracter el are dreptul la ”reducerea proporțională a prestației sale dacă, după împrejurări, aceasta este posibilă” (alin. 2). Pe de altă parte art. 1549 alin. 2 Cod Civil prevede posibilitatea unei rezoluțiuni parțiale a contractului, dacă executarea este divizibilă. Este discutabil dacă remediul reducerii prestației nu se identifică cu rezoluțiunea parțială. Reducerea prestației va avea loc proporțional cu partea neexecutată a prestației reciproce a debitorului. În cazul în care reducerea prestației nu poate avea loc, aflându-ne în ipoteza unei obligații indivizibile, creditorul va avea doar dreptul la daune-interese. Dar creditorul va putea invoca reducerea prestațiilor unilateral, în aceleași condiții cu ale rezoluțiunii unilaterale? În cazul unei rezoluțiuni parțiale, toate celelalte condiții (cu excepția neexecutării determinante) sunt îndeplinite. Așadar creditorul este îndreptățit să invoce unilateral reducerea proporțională a prestației. În fapt această reducere se confundă cu excepția de neexecutare în momentul când creditorul nu își executase o parte din obligații și ulterior află că debitorul se abate de la regulile contractului. Aici creditorul poate să refuze în continuare executarea propriei prestații.
2.6. Efectele rezoluțiunii/rezilierii
Conform art. 1554 alin. 1 Cod Civil “Contractul desființat prin rezoluțiune se consideră că nu a fost încheiat niciodată. Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ținută, în acest caz, să restituie celeilalte părți prestațiile primite”. Rezoluțiunea are ca primă regulă desființarea contractului, iar efectele acestei desființări sunt retroactive. Pentru a rezolva chestiunea clauzelor menite să producă efecte și în cazul rezoluțiunii, art. 1554 alin. 3 Cod Civil instituie o regulă accesorie conform căreia “rezoluțiunea nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la soluționarea diferendelor ori asupra celor care sunt destinate să producă efecte chiar în caz de rezoluțiune”. De asemenea, în materie de reziliere, art. 1554 alin. 3 Cod Civil prevede că efectele acesteia se produc numai pe viitor.
Rezoluțiunea produce efecte între părțile contractului și față de terți. Indiferent că este judiciară sau convențională, efectul principal constă în desființarea contractului, atât pentru trecut (ex tunc), cât și pentru viitor (ex nunc).
În privința efectelor rezoluțiunii, Codul Civil, a inserat în art.1554 alin.1, dispoziția conform căreia “Contractul desființat prin rezoluțiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat. Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ținută, în acest caz, să restituie celeilalte părți prestațiile primite”.
O singură excepție a fost formulată în alin.2 al aceluiași articol, prevedere conform căreia, “rezoluțiunea nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la soluționarea diferendelor, ori asupra celor care sunt destinate să producă efecte chiar în caz de rezoluțiune”. Astfel, eficiența prevederilor la momentul încheierii contractului în privința celor două situații exceptate, nu va putea fi modificată pe calea rezoluțiunii.
Analizând aceste dispoziții se poate observa că legiuitorul noului Cod civil prevede principiul retroactivității, caracteristic instituției rezoluțiunii.
2.6.1. Efectele rezoluțiunii și rezilierii între părți
Repunerea părților în situația anterioară. La fel ca și în reglementarea veche efectele rezoluțiunii și rezilierii au în centrul lor ideea restituirii prestațiilor. Reglementarea de bază este cuprinsă în art. 1635-1649 Cod Civil. Conform art. 1635, regulile titlului intitulat “restituirea prestațiilor” se aplică în toate situațiile în care avem de-a face cu desființarea unui contract cu efect retroactiv (rezoluțiunea, nulitatea, condiția rezolutorie), în cazul imposibilității fortuite de executare cu efecte retroactive, în cazul în care condiția viitoare nu s-a mai împlinit.
Desființarea unilaterală sau judiciară a contractului are ca efect desființarea temeiului juridic care leagă părțile. O asemenea desființare are un efect oarecum simetric invers contractului desființat, ceea ce numește doctrina franceză „le contract synallagmatique renversé”. Principiul general care reglementează acest raport este acela că, dacă prestațiile reciproce, sau unele din acestea nu au fost executate, nu va mai trebui ca ele să fie executate nici în viitor, precum și că, dacă prestațiile au fost executate, se impune restituirea acestora.
Modalitățile restituirii. Regula de bază este aceea că restituirea prestațiilor se va face în natură (art. 1639 Cod Civil). În ipoteza în care restituirea nu este posibilă în natură, restituirea se va face prin echivalent (art. 1640 alin. 1 Cod Civil).
O altă regulă privitoare la restituirea prestațiilor este aceea că, la restituirea în natură a acestora se va ține seama de momentul în care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie (art. 1640 alin. 2 Cod Civil).
A treia regulă apare în situația în care debitorul se află în imposibilitatea de a restitui prestațiile în natură sau este împiedicat de un impediment serios ori dacă restituirea privește prestarea unor servicii deja efectuate. În acest caz restituirea se va face în echivalent, adică în bani. Imposibilitatea de a restitui în natură apare atunci când un impediment material (pierirea bunului, consumarea bunului consumptibil, dispariția bunului etc.) sau legal (situația minorului ținut la restituire în limita profitului său, sau situația întrăinării bunului) împiedică realizarea restituirii în natură.
Aceste reguli generale sunt însoținte de o serie de alte reguli complementare care au rolul de a oferi o restituire obiectivă prin echivalent, fiind impregnate de ipotezări specifice răspunderii delictuale sau contractuale.
De exemplu, în ipoteza debitorului de bună-credință, se va ține seama de cea mai mică dintre valorile pe care bunul le-a avut la data primirii, pieririi sau, după caz, a înstrăinării (art. 1641 alin. 1 Cod Civil). De asemenea, dacă bunul piere fără culpa debitorului, el va fi ținut la restituirea îndemnizațiilor de asigurare primite sau să cedeze dreptul de a le încasa creditorului, și nu va fi ținut să restituie contravaloarea folosinței bunului decât dacă bunul era de susceptibil de deteriorare rapidă.
În ceea ce privește tratamentul debitorului de rea-credință, regulile se modifică radical, conform art. 1642 Cod Civil. El va fi obligat să restituie valoarea cea mai mare dintre cele pe care bunul le-a avut la momentul primirii, pieririi sau întrăinării, în cazul în care a distrus sau a înstrăinat bunul, sau contractul s-a desființat din culpa sa. El va fi ținut să plătească și contravaloarea bunului pierit fără culpa sa decât dacă dovedește că bunul ar fi pierit și dacă s-ar fi aflat în posesia creditorului. Mai mult decât atât, debitorul de rea-credință este ținut și la restituirea contravalorii folosinței bunului.
Reguli speciale de restituire. În situația în care bunul ce face obiectul restituirii a pierit parțial, legiuitorul prevede o serie de reguli speciale în materie de restituire (art. 1643 Cod Civil). Așadar, dacă pierirea parțială este generată de folosirea normală a bunului, sau dintr-o împrejurare neimputabilă debitorului, atunci debitorul nu este legat de despăgubiri. Dacă însuși creditorului obligației de restituire a bunului, îi este imputabilă cauza restituirii, debitorul va trebui să restituie bunul în starea în care se afla la momentul introducerii acțiunii, fără despăgubiri, dar numai dacă degradarea sau pierirea parțială nu îi este datorată debitorului reituirii. În ceea ce privește restituirea fructelor, regulile rămân identice cu cele consacrate de Codul Civil de la 1864. Astfel, posesorul de bună-credință va dobândi fructele bunului supus restituirii, dar va suporta de asemenea cheltuielile făcute pentru producerea lor. Acesta va putea să ofere o îndemnizație în ceea ce privește folosința bunului, doar în cazul în care această folosință este obiectul principal al prestației, sau în cazul în care bunul, prin natura lui, era supus unei deprecieri rapide. Atunci când cel care este supus restituirii este de rea-credință, sau cauza restituirii îi este imputabilă lui, el va fi ținut la predarea fructelor culese de pe urma bunului sau pe care putea să le dobândească, și de asemenea să îl îndemnizeze pe creditor pentru folosința bunului. Cu toate acestea, în baza îmbogățirii fără just temei, debitorul restituirii are dreptul la compensarea cheltuielilor făcute pentru producerea fructelor.
O regulă importantă, o găsim în privința restituirii prestaților de către incapabili (art. 1647 Cod Civil). Persoana cu capacitate restrânsă nu poate fi ținută la restituirea prestațiilor decât în limita înbogățirii. Există și excepție, care se referă la incapabilul care cu intenție sau din culpă gravă, a făcut ca restituirea să fie imposibilă. În acest caz el va fi obligat la restituirea integrală a prestației.
Restiuirea în natură, sau prin echivalent, poate fi dublată de o cerere de despăgubiri (daune-interese), în măsura în care creditorul a suferit un prejudiciu ca urmare a neexecutării obligației contractuale. În cazul daunelor-interese, se reține o condiție esențială, prealabilă acordării lor, și anume neexecutarea culpabilă a obligațiilor (art. 1530 Cod Civil). Bineînțeles, pe lăngă elementu culpă, pentru acordarea de dezpăgubiri, trebiesc întrunite și celelate elemente ca: prejudiciul, fapta ilicită constând în neexecutarea culpabilă a obligației și raportul de cauzalitate între cele două. Se face trimitere asupra art. 1533 Cod Civil în care este reglementată previzibilitatea prejudiciului. Conform articolului sus menționat, debitorul va răspunde numai pentru acel prejudiciu pe care l-a prevăzut sau pe care putea să-l prevadă drept urmare a neexecutării, la momentul încheierii contractului.
2.6.2. Efectele rezoluțiunii și rezilierii față de terți. Desființarea drepturilor subsecvente
În vechea legislație era consființită regula desființării drepturilor terților constituite de către dobânditorul inițial între momentul încheierii contractelor și cel al desființării acestora. Regula este consacrată și în actuala legislație în art. 1648 Cod Civil. Evitâd să vorbească despre desființarea actelor subsecvente, legiuitorul se rezumă să aprecieze că „acțiunea în restituire poate fi exercitatată și impotriva terțului dobânditor”. Mai departe sunt menționate excepții de la această regulă:
a) acțiunea în restituire nu poate fi formulată față de terțul dobânditor, dacă regulile de carte funciară îl împiedică să o facă. Este vorba de decăderea din dreptul de acțiune tabulară. Conform art. 909 alin. 2 Cod Civil se prevede un termen de 5 ani pentru acțiunea îndreptată împotriva dobânditorului de bună-credință printr-un act cu titlu gratuit al proprietății. De asemenea în aliniatul următor se prevede un termen de decădere de 3 ani sau un an pentru acțiunea în rectificare tabulară față de terțul subdobânditor de bună-credință.
b) acțiunea în restituire nu poate fi îndreptată împotriva dobânditorului de bună-credință a unui bun mobil, dacă acesta dovedește întrunirea tuturor condițiilor pentru dobândirea proprietății asupra bunurilor mobile prin posesie de bună-credință. Această ipoteză este reglementată de art. 937 Cod Civil conform căruia persoana care cu bună-credință încheie un act cu titlu oneros translativ de proprietate având ca obiect un bun mobil cu un nepropietar, devine proprietarul acelui bun din momentul intrării în posesie efectivă. Reglementarea prinde forme de excepție în cazul în care bunul mobil fusese pierdut sau furat, nudul proprietar având acțiune în restituire față de posesorul de bună-credință într-un termen de decădere de 3 ani. Conform art. 938 alin. 2 „buna-credință trebuie să existe la data intrării în posesia efectivă a bunului”. De asemenea dispozițiile art. 939 și 940 Cod Civil reglementează uzucapiunea mobiliară a bunurilor mobile corporale și a titlurilor la purtător, constituind alte modalități de dobândire, diferite de art. 937 Cod Civil.
c) restituirea nu va putea fi solicitată nici terțului care auzucapat bunul ce face obiectul acțiunii în restituire. În acest sens art. 930 Cod Civil reglementează uzucapiunea imobiliară extratabulară. Conform acestuia, posesorul, în anumite situații reglementate expres de legislație, și îndeplinind condiția unui termen de uzucapiune de 10 ani, poate să își înscrie dreptul de proprietate în cartea funciară. În articolul următor, conform uzucapiunii imobiliare tabulare, cel care și-a înscris nelegitim drepturile de proprietate asupra unui imobil (sau alte drepturi reale) în cartea funciară, dobândește proprietatea bunului imobil dacă posedă neviciat timp de 5 ani după momentul înregistrării cererii de înscriere.
d) toate actele juridice, cu excepția celor de dispoziție și cu excepția celor cu executare succesivă (care vor putea fi menținute cel mult un an de la data desființării actului constitutiv, dacă au fost supuse formalitățiilor prevăzute de lege), vor putea vi menținute conform art. 1649 Cod Civil, dacă au fost făcute în favoarea unui terț de bună-credință.
2.7. Distincția dintre rezoluțiune și reziliere
Prima precizare este aceea că cele două instituții privesc categorii de contracte diferite. În ceea ce privește domeniul de aplicare al rezoluțiunii, aceasta se aplică numai contractelor sinalagmatice cu executare dintr-o dată, uno ictu. Rezilierea reprezintă o sancțiune civilă aplicabilă contractelor sinalagmatice cu executare succesivă.
Deci, domeniul de aplicare al rezoluțiunii cuprinde toate contractele sinalagmatice, cu titlu oneros, atât comutative, cât și aleatorii, însă cu anumite excepții: contractul de rentă viageră, contractul de joc și prinsoare, contractul de împărțeală.
Un alt aspect privește dreptul creditorului de a cere rezilierea contractului, chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, dar repetată, dispoziție inserată în art.1551 alin.1 din noul Cod civil, “ Creditorul nu are dreptul la rezoluțiune atunci când neexecutarea este de mică însemnătate. În cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere, chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un caracter repetat. Orice stipulație contrară este considerată nescrisă”. Astfel, rezoluțiunea se poate cere doar în condițiile probării unei neexecutări însemnate a contractului.
Dacă neexecutarea contractului privește o obligație adiacentă, care este posibil să nici nu fi fost avută în vedere de părți la momentul încheierii contractului, Codul Civil permite creditorului ca acesta să ceară și să obțină rezilierea contractului, dacă ignorarea acestei obligații care tulbură buna executare a contractului, are caracter repetat.
Ultimul aspect vizează efectele pe care le produc, astfel rezoluțiunea desființează contractul cu efect retroactiv, ex tunc, în timp ce rezilierea desface contractul numai pentru viitor, ex nunc.
În scopul evitării eventualelor confuzii, precizăm că neîndeplinirea din culpa debitorului a obligației sale asumate printr-un contract de vânzare-cumpărare nu atrage rezilierea, ci rezoluțiunea acestuia, chiar dacă obligația se efectuează în timp, deoarece efectul principal al contractului se produce uno ictu. În consecință, contractul se va desființa retroactiv.
CONCLUZII
Tema nu-și pierde actualitatea sa, deoarece circuitul civil este într-o continuă dezvoltare, iar materia contractelor civile nu va fi lipsită de cazuri în care se va cere desființarea unui sau a altui contract. Pe de altă parte, se pune în discuție adeseori, problema revenirii consumatorului, ca parte la contract, la decizia de a încheia contractul, el fiind de cele mai multe ori într-o necunoaștere asupra efectelor juridice pe care le poate produce un contract la care doar a aderat sau nu este pe deplin informat cu privire la acesta.
Importanța temei o constituie faptul că prin actualul Cod Civil, legiuitorul atribuie noțiunilor accepțiunii diferite, având sensuri largi, ceea ce generează problema interpretării acestor accepțiuni și determinării sensurilor exacte ale lor, deoarece de sensul lor vor depinde efectele ce se pot produce. De aceea am prezentat în lucrare o abordare amănunțită a acestor accepțiuni, determinând pentru fiecare locul în cadrul efectelor specifice contractelor sinalagmatice.
Am indicat în cazuri concrete, unde ar fi mai bine de utilizat o noțiune sau alta, considerând că ar fi mai simplu de înțeles sensul dat prin lege și pentru a nu se face confuzii și interpretării greșite.
Am văzut că ceea ce interesează, în principal, în materia rezoluțiunii și rezilierii, este sensul lor restrîns, ca posibilități de desființare a contractului, fie cu efect retroactiv, fie doar pentru viitor, pentru motivul neexecutării contractului din culpa uneia dintre părțile contractului, cu condiția ca cealaltă să nu fie vinovată. În această accepțiune, rezoluțiunea și rezilierea se prezintă ca fiind sancțiuni civile și modalități ale executării silite prin echivalent, care se aplică atunci când nu mai este posibilă executarea în natură (chiar și silită).
Totodată am arătat și alte sensuri pe cагe le îmbracă termenii, dar care își au locul în materia executării obligațiilor (pentru rezoluțiune în caz de forță majoră sau pentru vinovăția însuși a creditorului).
În ce privește revocarea, aceasta este o instituție aparte, cu natură juridică diferită de rezoluțiune, chiar dacă ele au ca efect desființarea contractului cu restituirea bunului. Revocarea prezentîndu-se ca un beneficiu creat prin lege față de partea slabă a contractului, consumatorul, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.
Totodată, fiind interesați de domeniul de aplicare a rezoluțiunii și rezilierii, am ajuns la concluzia că acesta nu se rezumă doar la contractele sinalagmatice, ci e aplicabil tuturor contractelor, chiar și celor unilaterale în situații de excepție (cum este donația, depozitul gratuit, etc.).
Am arătat că neexecutarea contractului ce dă drept la rezoluțiune sau reziliere nu are ca efect despăgubirea creditorului. Repararea prejudiciului produs se va putea cere în mod paralel, în baza dispozițiilor generale de neexecutare a unei obligații și nu ca efect al desființării contractului.
Am încercat să aduc în discuție câteva momente referitoare la reglementarea materiei în cazurile unor contracte speciale prezentând reguli specifice determinate de conținutul diferit al acestor contracte.
BIBLIOGRAFIE
Legislație:
Constituția României;
Codul Civil Român din 26 noiembrie 1864 actualizat cu modificările până la data de 18 iunie 2002;
Codul Civil Român adoptat prin asumarea răspunderii guvernului de către Parlamentul României prin legea nr. 287 din 17 iulie 2009 și republicat cu modificări în 15 iulie 2011 în Monitorul Oficial Partea I nr. 505-2011;
Codul de Procedură Civilă;
Legea nr.282/2004 privind protecția dobânditorilor cu privire la unele aspecte ale contractelor purtând asupra dobândirii unui drept de utilizare pe durată limitată a unor bunuri imobiliare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.580 din 30 iunie 2004;
Legea nr.282/2004 privind protecția dobânditorilor cu privire la unele aspecte ale contractelor purtând asupra dobândirii unui drept de utilizare pe durată limitată a unor bunuri imobiliare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.580 din 30 iunie 2004;
Legea nr.469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.529 din 19 iulie 2002, cu modificările și completările ulterioare;
Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.305 din 18 aprilie 2008;
Ordonanța de urgență a Guvernului nr.54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.569 din 30 iunie 2006, aprobată cu modificări prin Legea nr.22/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.35 din 18 ianuarie 2007;
Literatură de specialitate:
Adam I., Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura All Beck, București, 2004;
Adam I., Drept civil. Obligatiile. Contractul, Editura C.H. Beck, București, 2011;
Atanasiu G. A. ș.a., Noul Cod Civil. Note. Corelații. Explicații., Editura C.H.Beck, Buc, 2011;
Beleiu, Gh., Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediția a X-a revăzută și adăugită de M. Nicolae și P. Trușcă, Ed. Universul Juridic, București, 2006;
Bîrsan, C., Drept Civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2008;
Bârsan C., Sitaru D., Dreptul comerțului internațional, Editura Univers, București, 1990;
Boroi, G., Drept civil. Partea generală, Persoanele, Editura ALL BECK, București, 2001;
Căpățână O., Ștefănescu B, Tratat de drept al comerțului internațional, vol.2, partea specială, Editura Academiei, București, 1984;
Hamangiu C, Rosetti-Bălănescu B., Băicoianu Al., „Tratat de drept civil român”, vol. 2, Editura All, București, 1998;
Pop, L., Tratat de drept civil. Obligațiile. Regimul juridic general, Editura All Beck, București, 2006;
Pop L., Tratat de drept civil. Obligațiile. Volumul II. Contractul Editura Universul Juridic, 2009;
Pop L., Tratat elementar de drept civil, Editura Universul Juridic, 2012;
Sitaru D., Dreptul comerțului internațional, vol 2, partea specială, Editura Actami, București, 1996;
Stoica, V., Rezoluțiunea și rezilierea contractelor, Editura All, București, 1997;
Stoica V., Pactele comisorii exprese, în Dreptul nr. 2/1997;
Stoica V., Drept civil. Drepturi reale principale, vol. II, Editura Humanitas, București, 2006;
Publicații:
Cimil D., „Reflecții asupra contractului civil”, dreptprivat.wordexpres.com;
Popa. I. F. ,Rezoluțiunea și rezilierea în noul Cod Civil I, RRDP, nr. 5/2010;
Popa. I. F. ,Rezoluțiunea și rezilierea în noul Cod Civil II, RRDP, nr. 6/2010.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Contractul Si Efectele Sale (ID: 112757)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.