Contractul DE Vânzare – Cumpărare ÎN Comerțul Internațional

UNIVERSITATEA ‘’LUCIAN BLAGA’’ 
FACULTATEA DE DREPT ‘’SIMION BĂRNUȚIU’’ 
SPECIALIZAREA DREPT 

LUCRARE DE LICENȚĂ 

Coordonator științific Absolvent

Conf. Univ. Dr. Amza Maria Alexandra Cătălina

Radu Gheorghe Geamănu

SIBIU 2016

UNIVERSITATEA ‘’LUCIAN BLAGA’’ 
FACULTATEA DE DREPT ‘’SIMION BĂRNUȚIU’’ 
SPECIALIZAREA DREPT 

CONTRACTUL DE VÂNZARE – CUMPĂRARE ÎN COMERȚUL INTERNAȚIONAL

Coordonator științific Absolvent

Conf. Univ. Dr. Amza Maria Alexandra Cătălina

Radu Gheorghe Geamănu

CUPRINS

CONTRACTUL INTERNAȚIONAL DE VÂNZARE – CUMPĂRARE

INTRODUCERE…………………………………………………………..5CAPITOLUL I. CONCEPTUL,CLASIFICAREA ȘI CONDIȚIILE DE VALIDITATE ALE CONTRACTULUI DE COMERȚ INTERNAȚIONAL……………………………………………………………….9

Secțiunea I . DEFINIȚIA CONTRACTULUI DE COMERȚ INTERNAȚIONAL…………………………………………………………………..9

§ 1.Definiția contractului de comerț international…………………….…….9

§ 2.Legea aplicabilă contractului…………………………………………..12

§ 3.Principalele trăsături caracteristice ale contractelor de comerț ………..15 internațional

Secțiunea a ÎI – a . CLASIFICAREA CONTRACTELOR DE COMERȚ INTERNAȚIONAL…………………………………………………………………18

§1.Clasificarea contractelor după efectele pe care le produc……..………..18

§2.Clasificarea contractelor după felul obligațiilor……………..………….19

§3.Clasificarea contractelor în funcție de natură operațiunilor comerciale……………………………………………………………..…………..20

Secțiunea a III – a . CONDIȚIILE DE VALIDITATE ALE 2 CONTRACTULUI DE COMERȚ INTERNAȚIONAL………………….……..21

§1.Capacitatea părților………………………………………….……….…21

§2.Consimțământul părților……………………………………..………….22

§3.Obiectul contractului……………………………………………………23

CAPITOLUL II. ÎNCHEIEREA CONTRACTELOR DE COMERȚ INTERNAȚIONAL………………………………………………………………25

Secțiunea I .MOMENTUL ȘI LOCUL ÎNCHEIERII CONTRACTULUI………………………………………………………………………….25

§1.Încheierea contractului între persoane prezente…………………………25

§2.Încheierea contractului între absenți…………………………….………26

§3.Importanța locului încheierii contractului ………………………………………..27

Secțiunea a ÎI – a. FORMA CONTRACTULUI……………………………………..28

§1.Forma contractului în dreptul roman………………………………………………. 28

§2.Limba contractului………………………………………………………………………..29

CAPITOLUL III. CONTRACTUL DE VÂNZARE INTERNAȚIONALĂ DE MĂRFURI………………………………………………………………………………………………..30

Secțiunea I .VÂNZAREA INTERNAȚIONALĂ DE MĂRFURI DEFINIȚIE,DOMENIUL DE APLICARE……………………………………………………..30

§1.Noțiunea contractului de vânzare-cumpărare international……………………..30

§2.Caracteristicile contractului de vânzare-cumpărare international…………….33

§3.Domeniul de aplicare al Convenției de la Viena din 1980………………………35

Secțiunea a ÎI – a.INTERPRETAREA CONTRACTELOR DE VÂNZARE INTERNAȚIONALĂ DE MĂRFURI …………………………………………………….38

§1.Regului privind interpretarea……………………………………………………………….38

§2.Formă contractului …………………………………………………………………………….39

§3.Proba contractului………………………………………………………………………………41

Secțiunea a III – a .FORMAREA CONTRACTULUI………………………………………42

§1.Oferta……………………………………………………………………………………………….42

§2.Acceptarea ofertei………………………………………………………………………………45

§3.încheierea contractului………………………………………………………………………..50

Secțiunea a IV – a .EFECTELE CONTRACTULUI………………………………………..52

§1. Obligațiile vânzătorului……………………………………………………………………..52

§2. Obligațiile cumpărătorului………………………………………………………………….58

§3.Transmiterea proprietății și a riscurilor…………………………………………………62

Secțiunea a V – a. RĂSPUNDEREA ÎN VÂNZAREA INTERNAȚIONALĂ…………………………………………………………………………..65

§1 Mijloacele de care dispune cumpărătorul în caz de contravenție la contract de către vânzător……………………………………………………………………65

§2 Mijloacele de care dispune vânzătorul în caz de contravenție la contract din partea cumpărătorului……………………………………………………………………68

CAPITOLUL IV. FORME SPECIALE DE VÂNZARE……………………………..71

§1.Vânzarea prin burse……………………………………………………………………………71

§2.Vânzarea prin licitații…………………………………………………………………………76

CAPITOLUL V. PRESCRIPȚIA ÎN MATERIE DE VÂNZARE CUMPĂRARE INTERNAȚIONALĂ DE MĂRFURI………………………………..78

CONCLUZII…………………………………………………………………………………………….81

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………….

INTRODUCERE

Privită în contextul său istoric, se remarcă faptul că prezența comerțului s-a făcut necesară încă din momentul în care oamenii au început să comunice între ei. Dacă la început, primii oameni aveau o mentalitate nu așa dezvoltată și se mulțumeau cu puține lucruri ,nu aveau o viziune mai amplă asupra problemelor de natură economică și se străduiau să-și producă tot ceea ce le era necesar, cu timpul, pe măsura dezvoltării civilizației, nevoile au crescut și nu au mai putut fi satisfăcute decît prin schimb, creându-se în această manieră adevărate curente și căutări reciproce pentru a-și realiza interesele și atinge scopurile. Curentele respective au cunoscut o dezvoltare continuă, ajungînd ca în final să fie soluționate prin comerț, produsele excedentare dintr-o familie, colectivitate sau regiune având nevoie de un întreprinzător care să le caute într-o altă zonă sau colectivitate, unde ele erau deficitare.Schimburile care se efectuau la început direct – produs contra produs – constituiau așa-zisul troc ,noțiune care ne este familiară. Într-un asemenea stadiu, pentru a-și procura ceea ce avea nevoie, omul ceda din cele ce-i prisoseau altor oameni, care îi dădeau în schimb ceea ce și ei aveau ca excedent,fiecare realizându-si astfel obiectivele .

Pentru ca acest troc să se poată efectua, era necesar ca trebuințele sau dorințele celor interesați să coincidă, iar produsele ce urmau a fi schimbate să fie divizibile sau să aibă o valoare sensibil egală.Schimbul a devenit mult mai simplu când s-a trecut la folosirea unei mărfi intermediare, numită monedă. Trocul s-a descompus atunci în două operațiuni: vînzarea și cumpărarea. Pornind din acest moment, a început adevăratul comerț. Cei mai mulți dintre specialiștii în teoria comercială, analizând evoluția în timp a schimbului, subliniază faptul că se poate vorbi de o adevărată civilizație comercială, ale cărei începuturi trebuie căutate într-un trecut de peste patru mii de ani. Astfel, regiuni precum China, Mesopotamia, Europa de Nord făceau încă de atunci comerț la scară internațională. Mai multe popoare mediteraneene:cretanii sau fenicienii au fost, de asemenea, mari navigatori și negustori, formînd adevărate stabilimente comerciale în Africa, Anglia, Țările Baltice etc. Mai tîrziu, grecii și apoi romanii au constituit veritabile imperii comerciale, profitînd de îmbunătățirea transporturilor terestre și maritime, de crearea și perfecționarea continuă a sistemelor monetare, de dezvoltarea schimburilor și a economiei artizanale.

Nu în cele din urmă a venit rândul pentru Europa, epoca invaziilor barbare și musulmane care au antrenat puternice sinuozități în dezvoltarea schimburilor, stimulând apariția unei economii "domeniale", o economie închisă, în cadrul căreia fiecare senior din Europa feudală producea tot ceea ce era necesar unei vieți foarte aspre.

Incercând să ajungem la perioada zilelor noastre ,schimbarea mentalității oamenilor și dezvoltarea în toate domeniile știintei și tehnicii a tranformat evoluția comerțului într-o "economie de consum". Dupa anii 1950,producția de masă este la apogeul său, iar societatea se dezvoltă pe baza unei economii de piață. De asemenea, penuria a cedat locul unei concurențe puternice între producători și, mai ales, între distribuitori, iar profilul problematicii distribuției nu mai este dat de produs, ci de vînzare, care devine anevoioasă și costisitoare. De aici decurge necesitatea unor eforturi continue de a pune la punct tehnici susceptibile de a permite întreprinzătorilor să cucerească piața. De asemenea, tehnica combină realizările productive cu metode psihologice și psihosociologice, cercetări operaționale etc., toate vizînd adaptarea predicțională a ofertei la cerere. Se modifică astfel însăși optica de abordare a piețelor, trecîndu-se de la ideea de a vinde ceea ce se fabrică la concepția potrivit căreia trebuie produs în permanență ceea ce se vinde. Într-o asemenea situație, comerțului îi revin sarcini multiple, adăugînd produsului, pe lângă utilitățile sale intrinseci, proximitățile de spațiu și timp, servicii complexe, eșalonate pe întregul parcurs al actului de cumpărare și utilizare, precum și o serie de condiții ambientale privind realizarea actului de vînzare, actul respectiv urmînd să devină un fenomen complex, generator de plăceri și satisfacții emoționale.

În condițiile actuale și având în vedere preocupările contemporane, comertul internațional,reprezintă lato sensu,întreaga gamă a operațiilor economice, bancare, financiare, s.a prin care se realizează cooperarea economică și tenhico-stiințifică internaționala. Dincolo de accepțiunile generale , comerțul international se exprima prin afaceri uriașe și complexe desfășurate pe termen lung și care numai pot fi infăptuite numai cu ajutorul instrumentelor juridice traditionale (contractul de vanzare-cumparare, locatie, antrepriza,etc.), ci, ele au nevoie pentru acestea de noi forme de contracte si chiar de noi metode de contractare nereglemenate În sistemele de drept naționale.

Obiectul temei mele de licentă il reprezintă contractul înternațional vânzare cumpărare . Astfel alaturi de contractul de vânzare cumparare se utilizeaza tot mai mult contractele de furnizare si montaj de bunuri de echipamente industrial, livrarea de instalații imense “la cheie", contractul privind licențele, brevetele,asistența tehnică, transferul de tehnologie sau de know-how, contractul de leasing (tot mai des utilizat de țările în curs de dezvoltare care nu au mijloace necesare spre a cumpăra instalații de mare complexitate, deoarece implică investitii uriase),

Concluzionând, în lanțul de procese care marchează tranziția omenirii spre o nouă modernitate care să asigure drepturile fundamentale ale tuturor oamenilor prin aderarea și respectarea rezoluților diferitelor organisme internaționale , progresul calității vieții și inflorirea culturii tuturor popoarelor,dezvoltarea economică durabilă și stabilitatea vieții sociale ,comerțul internațional rămâne numai o verigă subordonată ansamblului direct și deci condiționată de modul cum se rezolvă problemele sociale la toate nivelele și în toate sferele economiei ( producție ,circulație și consum ).

Într-un context de stabilitate și de opțiuni raționale ale operatorilor economici și ale instituțiilor publice ,precum și ale instituțiilor publice , precum și ale organismelor internaționale , comerțul exterior al fiecărei tări și implicit , comerțul internațional sau mondial , se poate transforma într-un factor de creștere economică și dezvoltare socială . Realizarea efectivă a acestui deziderat promitător presupune însă reflecții inovatoare pe aceste teme și capacități manageriale pe măsură . Cu sigurantă însă este de necontestat aspectul referitor la faptul că incursiunile de până aici în istoria mondială și națională s gândirii economice privind comerțul internațional și politicile comercialea ale statelor naționale pot fi de folos în reconstruirea teoriilor actuale despre comerțul internațional ,pe fundalul reconstruirii întregii științe economice ,ca știință autentică ,având în egală măsură ,velențe umaniste ,sociale și ecologice .

CAPITOLUL I

CONCEPTUL,CLASIFICAREA ȘI CONDIȚIILE DE VALIDITATE ALE CONTRACTULUI DE COMERȚ INTERNAȚIONAL

Secțiunea I

DEFINIȚIA CONTRACTULUI DE COMERȚ INTERNAȚIONAL

§ 1.Definiția contractului de comerț internațional

Contractul de comerț internațional reprezintă o formă a contractelor comerciale, acesta se deosebește de contractele civile, prin natură lor comercială și de contractele d comerciale, prin caracterul lor specific de internaționalitate .

Contractele de comerț internațional sunt acte de comerț ,,care generalizează obligații comerciale și juridice din țări diferite” . Profesorii Jean-Michel Jacquet și Philippe Delebecque constată că acest contract reprezintă principalul instrument juridic în procesul schimburilor comerciale internaționale.

Contractul de comerț internațional este cea mai complexă, cea mai relevanță, cea mai importantă din totalitatea realităților juridice ale comerțului internațional.

Acest fapt este atestat prin aceea că el reprezintă principalul instrument juridic de înfăptuire a circulației valorilor și cunoștiințelor la scara planetară. Tipul acesta de contract formează instituția juridică cea mai importantă a dreptului comerțului internațional care polarizează și prin care se exprimă întregul specific al acestui segment cu totul aparte,al dreptului privat.

Complexitatea sa decurge din aceea că în problematica lui se regăsește cvasitotalitatea multitudinii aspectelor juridice specifice raporturilor dintre participanții la comerțul internațional inerente desfășurării acestuia.

Constituie una din cele mai importante instituții juridice ale dreptului comercial internațional, aceste îndeplinește rolul de instrument juridic primordial de înfăptuire a schimburilor economice și comerciale internaționale.

Așadar, prin contractul de comerț internațional se înțelege acordul de voință care a avut loc între două sau mai multe subiecte de drept participante la comerțul internațional, având domiciliul ori sediul în state diferite, având că finalitate nașterea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice de comerț internațional.

Contractele comerciale internaționale se delimitează de contractele comerciale cu vocație internă îndeosebi prin elementele de extraneitate pe care le conțin, care împreună cu atributul intrinsec de comercialitate îl deosebește de contractele comerciale, în general vorbind. Sfera contractului de comerț internațional cuprinde orice contract comercial convenit în raport cu străinătatea sau cu piețele externe. Astfel putem menționa: contractul comercial de vânzare-cumpărare internațională, contractul de mandat comercial internațional, contractul de transport internațional de mărfuri și de persoane, contractul internațional de asigurare etc.

Acest contract se distinge de contractele încheiate între participanții la comerțul intern prin elementul de internaționalitate care, alături de atributul de comercialitate, îi definesc specificul și îl delimitează de celelalte contracte reglemenate prin normele dreptului comun general. Contractul de comerț internațional se analizează că fiind un act de comerț care generează obligații comerciale și juridice din țări diferite.

Comercialitatea și internaționalitatea ca note de specificitate ale contractului de comerț internațional trebuie să existe comulativ, căci absența uneia dintre ele face ca acel contract să se situeze fie în domeniul contractelor civile, fie în domeniul contractelor comerciale supuse incidenței exclusive a dreptului național.

Astfel, inexistentă caracterului commercial în cazul operațiunilor de introducere sau de scoatere din țară prin colete sau de către călători, în condițiile legii a unor bunuri de uz personal sau familial face ca asemenea operațiuni să nu poată fi considerate contracte de coert internațional deci prezintă elemente de extranietate.

Ele intră în sfera contractelor civile. Tot așa, vazarea comercială, mandatul commercial, asigurările etc., atunci când sunt lipsite de un element de internaționalitate rămân simple contracte comerciale care-și consumă intreaga existentă sub incidența dreptului național.

Prezența elementului de internaționalitate într-un contract comercial determina scoaterea acelui contract de sub incidența exclusivă a sistemului de drept material al forului .

§ 2. Legea aplicabila contractului

Legea contractului este inerentă oricărui tip de contract, indiferent dacă este contract intern sau internațional, deoarece numai acesta îl poate valida și permite contractului să producă efecte juridice.

Contractul de comerț intern este cârmuit de legea națională a părților. Pentru contractul de comerț internațional nu există o lege care să se aplice în mod automat în comerțul internațional, stabilirea legii care cârmuiește contractul se face de către părți, prin acordul lor de voință, dar dacă părțile nu se pronunță într-o atare problema, revine organului de jurisdicție competență să rezolve problema.

Atunci când părțile desemnează legea aplicabilă contractului lor, ele rezolva această problema înaintea negocierii unor aspect specifice cum ar fi, transmiterea riscurilor între partenerii contractuali, modul și procedura de recetie, garanțiile de calitate, condițiile de plata și cele de credit.

În virtutea pricipiului lex voluntatis părțile pot desemna explicit sau implicit legea care va cârmui integralitatea operației juridice dintre ele,respective formarea, efectele, executarea și stingerea obligațiilor contractuale, afară dacă lex contractus nu a fost stabilită în mod imperativ printr-o convenție internațională.Vointa părților, astfel exprimate îndeplinește funcția unei norme conflictuale denumită lex voluntatis. Voință părților nu are o valoare juridical proprie, originară, ci numai una derivate. Din punctului de vedere al unor autori, obiectul voinței partenerilor contractuali nu este determinarea legii competențe, ci localizarea contractului.

Părțile convin asupra legii aplicabile contractului în considerarea exigențelor pe care legea, în favoarea căreia urmează să-și manifeste opțiunile, le prevede.După alegerile dreptului les contractus dobândește autoritate și validează decizia care a fost luată. Determinarea legii care va cârmui contractual se face în temeiul pricipiului autonomiei e voință, principiu al lex mercatoria consacrat, totodată, de imensă majoritate a legislațiilor naționale.

Principiul autonimiei de voință are fie o funcție conflictuală atunci când este invocate în față instanțelor judecătorești, fie o funcție materială, înaintea organelor arbitrale, întrucât arbitrul nu se referă , de regulă la un sistem juridic național pentru a justifică aplicarea legii aleasă de către părți.

Încă din momentul încheierii unui contract comercial internațional se pune problema de a se ști care va fi sistemul de drept care va cârmui acest contract, din acest moment și până la ultimul act de executare al obligațiilor pe care le conține.

În momentul încheierii contractului, părțile sunt obligate să țină seama ,,nu numai de legea țării lor, dacă este comună ambelor părți, sau de legile lor personale’’,ci și de legile altor țări terțe.

Între legile aplicabile sunt : a.legea țării în care se încheie actul juridic; b. legea țării unde părțile elaborează înscrisul constatator; c.legea țării în care partea își are domiciliul sau reședința.

Contractele societăților comerciale sunt încheiate în baza legilor lor naționale, care stipulează regulile ce guvernează contractual. În cazul în care o societate comercială își desfășoară activitatea într-o altă țară, se impune cunoașterea legii acelei țări, în virtutea căreia sunt stabilite condițiile efectuării tranzacțiilor comerciale.

Drepturile și obligațiile ce urmează să decurgă din contract sunt determinate de legea aleasă de către părțile contractante. În cazul în care părțile nu au efectuat o electio juris, efectele contractului sunt guvernate de legea țării unde s-a încheiat contractul sau de legea țării unde se execută contractul.

Determinrea dreptului aplicabil contractului se poate face în două moduri :subiectiv, adică prin voință părților contractante și obiectiv, adică prin criterii obiective de localizare a contractului în spațial unui anumit sistem de drept.

Determinarea dreptului aplicabil de către părți se mai numește și ,,alegerea dreptului’’ deoarece părțile contractante, în față mai multor legi ,,în conflict’’ cu privire la contractual lor, procedează la o ,,alegere’’ a sistemului de drept pe care îl cred mai apt spre a cârmui raporturile lor juridice.

Această alegere se poate face fie în mod indirect, determinând normă conflictuală, fie în mod direct, alegând dreptul material aplicabil, această din urmă fiind mai indicate și de astfel cea mai des utilizată în practică, deoarece prin alegerea dreptului material se evita și dificultățile pe care le prezintă eventuală retrimitere.

§ 3. Principalele trăsături caracteristice ale contractelor de comerț international

Există o multitudine de contracte de comerț internațional și o mare diversitate a acestora. Asemenea contracte au un set de caractere juridice prin care își exprimă specificitatea în raport cu contractele reglementate de dreptul comun .

Contractele de comerț internațional, având drept scop obținerea unui profit sunt contracte cu titlu oneros.

Realizarea profitului constituie trăsătură esențială a comerțului , iar contractile de comerț internațional sunt menite să faciliteze și garanteze atingerea acestui obiectiv. Chiar și în cazul unor operațiuni care la prima vedere au caracter gratuit , cum sunt : a. distribuirea gratuită de esantione; b. vânzarea în regim de șolduri; c. licențe de brevet nenumărate au , în ultima instanța, consecințe oneroase.

Astfel, distribuirea de eșantioane fără plata urmărește exclusiv scopuri publicitare, de reclamă văzând atragerea clientele. Distribuirea gratuită de eșantioane se învederează stfel că un mijloc juridic pentru obținerea de avantaje substanțiale în perspectiva.

Cât privește vânzarea de marfă în regim de șolduri, care în realitate este o vânzare sub cost, nu se fundează nici ea pe o intenție de gratificare a cumpărătorilor, concretizată în crearea anumitor avantaje material în beneficiul acestora, ci pe idea protejării intereselor comerciantului prin crearea unor avantaje materiale indirecte în favoarea acestuia.

Prin stocarea mărfii greu vandabile, în speranța vânzării ei în viitor, comerciantul își blochează cu totul inefficient spațiile de depozitare punându-se singur în dificultate cât privește aprovizionarea suficientă cu marfă cerută pe piață.

Datorită acestei împrejurări a rave de suferit pierderi, comerțul sau neputând fi exercitat în condiții optine de eficientă.

O altă varianta destul de frecvența întâlnită a vânzării sub cost este vânzarea promoțională.

În literature de specialitate s-a atras atenția că nici una dintre aceste operațiuni ,, nu rămâne în exteriorul domeniului specific titlului oneros’’

Contractele de comerț internațional generează drepturi și obligații reciproce între părți. Ele sunt bilaterale, sinalagmatice perfecte. Reciprocitatea drepturilor și obligațiilor în asemenea contracte, cum sunt: vânzarea internațională de mărfuri, contractual de transport internațional, contractual de antrepriză, contractual de mandate este evidență.

Dacă în dreptul civil, contractile de mandat, deposit sau împrumut sunt, în mod obișnuit, unilaterale și numai în unele cazuri au caracter sinalagmatic imperfect, în comerțul internațional, ele au caracter sinalagmatic perfect, că urmare a faptului că ,, în domeniul comerțului orice serviciu se plătește’’.

Contractele de comerț internațional sunt contracte consensuale realizate , de regulă, în formă scrisă, care da certitudinea părților cu privire la executarea obligațiilor asumate. Aici formă scrisă constituie doar o cerință de ordin brobator.

Redactarea contractelor de comerț internațional se impune că o cerință ad probationem. Nu suntem în prezența unei condiții ad validitatem deoarece această condiție nu este compatibilă cu nevoile desfășurării rapide a operațiilor de comerț internațional.

De asemenea, contractele de comerț internațional sunt contracte commutative, deoarece prestațiile la care se oblige părțile sunt , de regulă, certe, determinate sau determinabile, ceea ce nu exclude existența unor elemente aleatorii în cazul unor contracte, cum sunt cele de asigurare și reasigurare internațională.

Contractele comerciale internaționale, având întotdeauna un caracter speculativ,fiecare dintre părți încheind contractual în ideea obținerii unui profit reprezintă acte sau fapte de comerț.

Chiar contractele de cooperare economică și tehnico-științifică urmăresc o atare finalitate. Finalitatea ce urmărește obținerea profitului ține de specificul actelor sau faptelor de comerț.

Scopul în care se încheie contractual de comerț internațional este de a crea, modifică, transmite sau stinge anumite obligații, care spre deosebire de obligațiile din celelalte contracte- acestea sunt de comerț internațional.

Secțiunea a II – a

CLASIFICAREA CONTRACTELOR DE COMERȚ INTERNAȚIONAL

§1. Clasificarea contractelor după efectele pe care le produc

Preocuparea pentru clasificarea contractelor este prezența de multă vreme în gândirea juridică și filozofică.

În comerțul internațional, identificarea și cunoașterea principalelor tipuri de contracte și înțelegerea criteriilor obiective ale clasificării lor are o importantă practică deosebită atât în procesul negocierii lor, cât și în cel al încheierii și derulării tranzacțiilor comerciale.

Contractele de comerț internațional sunt succeptibile de clasificare pe baza mai multor criteria dintre care unele sunt nespecifice, iar altele sunt specific pentru acest gen de acte juridice.

Contractele de drept internațional, după efectele pe care le produc pot fi: a. constitutive de drepturi; b. translative de drepturi; c. declaratice de drepturi.

Contractele de drept internațional constitutive de drepturi se referă la crearea de drepturi de creanță. În acest sens pot fi evocate contractual de transport, contractual de depozit, contractual de comision , contractul de antrepriză, contractul de consultanță etc.

Contractele de comerț internațional translative de drepturi sunt cele de vânzare-cumpărare, contractele de schimb etc. Trebuie observat că în cazul acestor contracte este vorba despre transferul unor drepturi reale, iar în alte cazuri este transferat un drept de folosință.

În comerțul internațional întâlnim și contractul translativ de drepturi de creanță. Contractele de comerț internațional declarative de dreapturi sunt contractele de tranzacție, frecvența lor nefiind pretutindeni aceeași .

§2. Clasificarea contractelor după felul obligațiilor

Contractele de comerț internațional,pot conține obligații de dare, cum sunt cele translative de drepturi reale sau cele care propun o contraprestație: contractul de navlu, contractul de comision etc.

De asemenea contractele de comerț internațional conțin, de regulă, obligații

de rezultat. De reținut sunt și contractele de diligența, prin care se stipulează obligația de a facilita realizarea unei clauze contractuale prin ,,toate eforturile’’.

Obiectul prin excelență este economic, multor contracte de comerț internațional cum ar fi: contractele de vânzare-cumpărare internațională de marfuri, contractele de schimb, contractele de executare de lucrări sau cele de prestare de servicii.

Contractele de comerț internațional pot conține obligații de a face , cum sunt cele privind executarea de servicii sau de a nu face, cum este obligația de a nu face concurență neloială.

§3. Clasificarea contractelor în funcție de natură operațiunilor comerciale

În funcție de natură operațiunilor comerciale, deosebim două categorii de contracte: a. contractele de comerț internațional, care au că obiect operațiuni comerciale propriu-zise, de export sau import de mărfuri și servicii, cum sunt contractele de vânzare cumpărare internațională de mărfuri și contractele de schimb; b. contractele de comerț internațional, care au că obiect operațiuni de cooperare economică și tehnico-științifică internațională.

Unele contracte se derulează sub formă unor societăți cu participare străină, vizând conlucrarea dintre părțile contractante, al căror obiect îl formează operațiunile de cooperare economică internațională, care nu presupune neapărat o legătură directă cu marfă. Contractele de comerț internațional sunt în multe cazuri, contracte pe termen lung.

În docrina sunt examinate modalitățile de executare a obligațiilor din contractual de vânzare-cumpărare internațională de mărfuri, precum și situațiile în care se recurge la contracte subsecvente sau complementare.

În comerțul internațional , contractele cu executare instantanee, imediată sunt ocazionale,se recurge de regulă la contractele cu executare succesivă.

Sunt cunoscute și cotractele de comerț internațional cu executare continuă, cum sunt contractele de furnizare a gazelor natural.

Din punct de vedere al duratei pentru care se încheie, contractele de comerț internațional sunt: contracte pe o durata scurtă, contracte pe o durata medie, contracte pe durata lungă.

Secțiunea a III – a .

CONDIȚIILE DE VALIDITATE ALE CONTRACTULUI DE COMERȚ INTERNAȚIONAL

§1.Capacitatea părților

Acest element al contractului de comerț internațional are în vedere diversitatea participanților la relațiile contractuale internaționale. Condițiile privind capacitatea persoanelor fizice cunosc anumite particularități, că și cele care privesc societățile comerciale, statele și organizațiile internaționale.

Capacitatea statului , că și reprezentarea să în contractele de comerț internațional suportă impactul unor norme de drept național și internațional.

De aici rezultă că statul că parte contractantă dobândește un statut juridic special. În ce privește capacitatea de a contracta și organizațiile interguvernamentale au un statut juridic special.

Capacitatea de a contracta a subiecților de drept este o condiție de valabilitate a contractului actului juridic încheiat și este determinată de legea materială care guvernează contractul.

Capacitatea de a contracta a comercianților persoane fizice este reglementat de lex personalis, iar a societăților comerciale de lex societatis.

§2. Consimțământul părților

Consimțământul se concretizează în oferta făcută de o parte și în acceptarea ei de către cealaltă parte, reprezentând acordul e voință între două sau mai multe persoane care încheie un contract de comerț internațional.

Acordul de voință se realizează treptat, prin tratative, propuneri și contrapropuneri, acceptări parțiale și concesii reciproce, până se ajunge la concordanță deplină între voință juridical a celor două părți.

Indiferent de accepțiunea care i se atribuie, consimțământul produce efecte juridice, fiind considerat valabil exprimat numai dacă a fost dat de către parte în mod liber și în deplină cunoștiință de cauza.

Consimțământul produce efecte juridice numai dacă a fost exprimat în mod liber, în cunoștiință de cauza, nefiind viciat în conținutul sau intelectual sau în exercitarea să liberă. De asemenea, validitatea consimtamântului exprimat de state sau de organizații interguvernamentale că părți contractante suportă impactul reglementărilor de drept internațional public, care comportă exigențe deosebite față de dreptul internațional privat.

Având în vedere că valabilitatea consimtamântului depinde de caracterul liber al acestuia, trebuie studiate viciile care afectează încheierea sau executarea contractului de comerț internațional. În contractele de comerț internațional un loc important revine leziunii contractuale, că viciu de consimțământ și se cunosc reglementări specific cu privire la eroarea substanțial și eroarea de drept.

§3.Obiectul contractului

Obiectul contractului și anume prestația la care pârtie se oblige sau numai una din ele în contractual de comerț internațional, trebuie să fie: a. determinat în momentul încheierii contractului; b. determinabil ulterior, potrivit clauzelor aflate în contract.

Contractele de comerț internațional concret perfectate având obiect determinabil sunt mult mai frecvente decât contractele civile cu un astfel de obiect.

Bunul la care se referă obligația contractuală poate fi individual determinat sau determinat numai prin trăsăturile genului sau.

Obiectul contractului trebuie să fie posibil atât din punct de vedere material, fizic cât și juridic; nimeni nu se poate oblige la imposibil. Imposibilitatea obiectului contractului se apreciează în abstracto: ea trebuie să fie absolută și de neînvins pentru oricine.

Caracterul licit al obiectului contractului de comerț internațional se raportează atât la ordinea juridică internațională, cât și la ordinea juridică națională existența în țările de proveniență a partenerilor contractuali.

Contractele de comerț internațional curpind obligații cu obiect determinabil, în majoritatea cazurilor se contractează bunuri viitoare, iar frecvența bunurilor fungibile este ridicată.

De principiu, se recunoaște caracterul determinabil al obiectului contractului numai atunci când există suficiente elemente pe baza cărora să poată fi stabilită prestația în timpul executării contractului.

Obligativitatea criteriilor constituie singură restrângere a libertății contractuale în alegerea modului de precizare ulterioară a obiectului material și al prestației caracteristice pentru fiecare contract.

În cazul în care nu este posibilă definirea obiectului, contractul respectiv va fi lipsit de o componentă esențială și că urmare va fi nul.

Asemenea prestații, corespunzătoare naturii contractului, sunt denumite: preț, navlu, comision, prime de asiigurare etc.

Prețul ocupă locul cel mai important în cazul prestațiilor pecuniare, sunt și situații în care prețul precum și alte prestații sunt determinabile în viitor.

Prestațiile precuniare se înfățișează de regulă că un element contractual determinat la momentul perfectării contractului.

În contractele de comerț internațional prevalează obligațiile cu obiect material determinabil, ulterior momentului realizării acordului de voință al părților.

CAPITOLUL II

ÎNCHEIEREA CONTRACTELOR DE COMERȚ INTERNAȚIONAL

Secțiunea I .

MOMENTUL ȘI LOCUL ÎNCHEIERII CONTRACTULUI

§1.Încheierea contractului între persoane prezente

Încheierea contractului se realizează în momentul acordului de voință al părților dacă sunt prezente. Dată și locul încheierii contractului sunt menționate, marcnd momentul semnării, care este același cu cel al încheierii contractului.

În ceea ce privește momentul și locul încheierii contractului, toate sistemele de drept au reguli similar. Voință părților care se materializează într-un înscris produce efecte după semnarea contractului.

La încheierea contractului prin telefon părțile sunt considerate prezente, deoarece acordul lor de voință se exprimă în același timp, iar în cazul acesta se apilca aceleași reguli care stau la baza încheierii contractelor când părțile sunt prezente.

§2. Încheierea contractului între absenți

Când părțile se află în țări diferite contractele de comerț internațional sunt încheiate între absenți. Pentru încheierea unui contract este suficientă formarea actului de voință. Așadar majoritatea actelor de comerț internațional se încheie prin coespondenta.

Încheierea contractului prin corespondență ar deveni practic imposibilă din cauza cercului vicios creat.

Încheierea contractului între absenți este caracterizată de patru sisteme: a. al emisiunii sau declarațiunii de voință, b. al expedierii sau transmiterii declarației, c. al recepției, d. al informației.

În sistemul emisiunii sau declarației de voință se consideră încheierea contractului doar în mimentul în care destinatarul ofertei și –a exprimatvoinat de o acceptă.Consimțământul se formulează prin emiterea sau declararea celei de-a două voințe.

Se consideră încheiat contractul în sistemul expedierii sau transmisiei declarației, în momentul acceptării e către destinatar. Concepția care guvernează acest sistem este că ,,prin expedierea acceptării, destinatarul ofertei și-a exprimat consimțământul’’.

În sistemul recepției, contractual se consideră încheiat în momentul în care acceptarea ajunge la ofertant. Acest sistem introduce criteriul obiectiv al ajungerii acceptării la autorul propunerii de a contracta.

În cazul sistemului informației, contractual se încheie în momentul în care ofertantul ia la cunoștiință despre acceptarea destinatarului. Momentul concret, în sistemul informației în care ofertantul a luat la cunoștiință despre conținutul acceptării este greu de dovedit, lăsând perfectarea contractului la discreția ofertantului

În momentul încheierii contractualui, părțile pot allege, așa cum se atrage atenția și în lucrarea semnată de Constantin Stănescu și C. Bârsan .

§3. Importantă locului încheierii contractului

Este o legătură strânsă între locul și momentul încheierii. În cazul în care părțile sunt prezente, contractual se consideră încheiat în locul unde acestea se află, iar dacă se încheie prin telefon, locul este stabilit prin voință părților.

La încheierea contractului între absenți locul este determinat în raportul de sistem urmat de părți. În sistemul emisiunii, locul încheierii contractului este cel în care se află acceptantul , iar în cel al recepției , locul încheierii contractului este acela unde ofertantul se află.

Locul încheierii între prezenți este dată de către localitatea unde aceștia se află. Iar dacă contractul se încheie prin telefon locul încheierii contractului este cel unde se află ofertantul.

În cazul încheierii intractului între absenți , locul încheierii contractului este cel unde a fost receptată informația și anume sediul ofertantului.

Secțiunea a II – a.

FORMA CONTRACTULUI

§1.Forma contractului în dreptul roman

Formă contractului reprezintă un număr de elemente care exteriorizează și concretizează manifestarea de voință a părților. Ea s-a conturat că o cerință, tot mai importantă în practică relațiilor comerciale internațional.

Utilitatea formei scrise a contractului de comerț internațional este evidențiată și în cadrul condițiilor generale elaborate sub egida CEE-ONU care cer utilizarea formei scrise, iar pentru cazul în care a fost realizat între părți un acord verbal prealabil, confirmarea letrica imediată a acestuia.

Părțile au libertatea să aleagă modalitatea în care își exteriorizează consimțământul lor, deoarece formei contractului I se aplică regulă consensualismului, conform căreia contractual e încheie prin simplul acord de voință al părților.

Formă scrisă este cerută și în cazul contractului de societate comercială cât și pentru societățile cu participare străină; pentru contractual de asociație în participație; contractul de consignație; contractual de gaj pentru opozabilitatea față de terți; în cazul contractelor privind construirea, înstrăinarea, închirierea și gajarea vaselor comerciale.

Părțile recurg la formă scrisă, deoarece prezintă unele avantaje și anume garanția pentru executarea obligațiilor asumate. Instituirea formei scrise pentru anumite contracte reprezintă o condiție pentru validitatea contractului.

Contractele între prezenți sunt încheiate în formă unui înschis unic , iar cele între absenți se încheie prin două înscrisuri separate, unul reprezentând oferta sau comandă fermă iar celălalt acceptarea sau confirmarea de comandă.

§2.Limba contractului

În comerțul internațional, limba în care se încheie contractul este cea aleasă de către părți. Contractul se încheie în două sau trei exemplare originale,redactate în limbile celor două părți, unul fiind într-o limba de circulație internațională.

Alegerea limbii de circulație interntionala în care se încheie contractual are importantă pentru executarea clauzelor sale cât și pentru soluționarea unor eventuale litigii.

De regulă, limba contractului este limba corespondenței comerciale anterioare, precum și limba în care se va desfășura procedura de soluționare a unui eventual litigiu.

Preferință părților vizează limba ce conține noțiuni, formule și expresii adecvate tehnicii comerciale, apte să redea specificul contractului și care sunt în mod obișnuit utilizate în comerțul internațional.

Hotărârea adoptată de părți cu privire la limba contractului prezintă interes atât în momentul întocmirii documentelor inițiale, cât și ulterior acestui moment.

CAPITOLUL III

CONTRACTUL DE VÂNZARE INTERNAȚIONALĂ DE MĂRFURI

Secțiunea I .

VÂNZAREA INTERNAȚIONALĂ DE MĂRFURI DEFINIȚIE,DOMENIUL DE APLICARE

§1.Noțiunea contractului de vânzare-cumpărare internațional

În relațiile comerciale, vânzarea-cumpărarea constituie un instrument juridic important . Formele tradiționale sau moderne ale schimburilor internaționale de valori au la baza principiile fundamentale ale contractului de vânzare cumpărare.

Vânzarea –cumpărarea este un contract prin care părțile, vânzător și comparator, se oblige reciproc să transmită proprietatea unui bun în schimbul unei sume de bani, numită preț.

Trăsăturile definitorii ale contractului de vânzare cumpărare prevăzute de legislația civilă se întregesc în comerțul nternational cu unele elemente specific.

Pe lângă elementele esențiale care definesc contractul de vânzare – cumpărare, trebuie să adăugăm caracterul comercial și caracterul internațional pentru a avea imaginea exactă a contractului de vânzare – cumpărare utilizat în comerțul internațional.

Contractul de vânzare – cumpărare internațională constituie o specie a contractului de vânzare – cumpărare comercială, care se particularizează în mod esențial prin faptul că în cuprinsul său există un element de extraneitate specific. Acest element de extraneitate produce efecte la nivelul tuturor sau al majorității elementelor contractului de vânzare comercială internațională, făcând ca acest contract să capete o fizionomie juridică și economică specifică.

Nu orice element de extranietate prezent cu privire la un raport juridic, conferă contractului, caracterul internațional, ci numai un anumit criteriu, așa cum părțile își au stabilimentul lor pe teritoriul unor state diferite.Vânzarea internațională este un contract original ce se naște și se realizează în mediul internațional, cu finalități și caracteristici proprii.

Contractul de vânzare – cumpărare internațională de mărfuri este un act juridic prin care părțile, vânzătorul, pe de o parte cât și cuparatorul, pe de altă parte, aparținând unor state diferite, se oblige să transfere proprietatea mărfii în schimbul unei sume de bani numită preț.

Prețul reprezintă valoarea lucrului vândut. Elementul esențial al contractului este prețul, care trebuie să fie determinat sau determinabil, sincer și serios, și să fie stabilit în bani.

În practică comerțului internațional, pentru determinarea obiectului contractului, se face distincție între bunurile fungibile și bunurile nefungibile. La bunurile fungibile, obiectul se stabilește prin parametri calitativi și cantitatea generală. La bunurile nefungibile, obiectul se determina prin elemente precise și amănunțite.

Deci, contractual de vânzare – cumpărare de mărfuri este un un act commercial și internațional,constituie o instituție juridică extrem de complexă, supusă unor reglementări internaționale diferite și în lipsa sau în completarea acestora prevederile interne din diferitele sisteme de drept naționale, care constituie „lex causae” în materie.

Principala reglementare internațională în materie o constituie Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri, eleborata sub auspiciile UNCITRAL și adoptată la Viena, la 11 aprilie 1980, că act final al Convenției Națiunilor Unite, organizată cu acest scop, potrivit cu rezoluția cu nr.33/93 din 16 decembrie 1978 a Adunării Generale a O.N.U. România a aderat la Convenție prin Legea nr. 24/1991.

În scopul eliminării obstacolelor juridice în schimburile comerciale și favorizarea comerțului internațional, prin Convenția de la Viena s-a realizat o uniformizare a normelor materiale aplicabile vânzării internațional de mărfuri. În privința obiectului de reglementare Convenția se aplică numai contractelor de vânzare de mărfuri.

Contractele de furnizare de mărfuri ce urmează a fi fabricate sau produse sunt considerate vânzări. Pentru a constitui obiectul contractului de vânzare, bunurile trebuie să fie determinate sau determinabile.

Normele Convenției nu se aplică contractelor la care parte ace le comandă furnizează o parte esențială din elementele materiale necesare acestei fabricări sau producer.

De asemenea, Convenția nu se aplică nici contractelor la care partea prepnderenta a obligației părții care furnizează mărfurile constă în furnizarea manoperei sau a altor servicii. Convenția nu se aplică răspunderii vânzătorului pentru decese sau leziuni corporale cauzate oricui de către mărfuri. Formă răspunderii fiind delictuală, nu intră sub incidența normelor Convenției.

§2.Caracteristicile contractului de vânzare-cumpărare internațional

Contractul de vânzare – cumpărare internațională de mărfuri are următoarele caracteristici juridice commune: a. un contract sinalagmatic, bilateral; b. un contract cu titlu oneros; c. un contract comutativ.Caracteristicile juridice ale contractului de vânzare-cumpărare se împart în două categorii, după cum coincid cu cele din dreptul comun sau sunt specifice.

Așadar, contractul de vânzare – cumpărare internațională întrunește caracteristici din dreptul comun, dă naștere unor obligații reciproce, care urmăresc interese patrimoniale, întinderea drepturilor și obligațiilor vânzătorului și cumpărătorului sunt cunoscute din momentul în care s-a perfectat acordul de voință.

Rezultând din operațiunile de comerț exterior pe care le facilitează, contractual de vânzare – cumpărare internațională de mărfuri are caracteristici juridice specifice, iar la caracteristicile din dreptul comun se adaugă caracterul comercial cât și caracterul internațional.

Caracter comercial reglementează numai relațiile care apar în operațiunile de comerț exterior. Comercialitatea contractului este determinată de natură operațiunilor îndeplinite.

Caracterul internațional cuprinde elemente de extraneitate. Internaționalitatea contractului de vânzare se întemeiază pe circuitul economic de la o țară la altă și naționalitatea diferită a partenerilor.

Convenția de la Haga din iunie 1955 privind vânzarea internațională de bunuri mobile corporale și Convenția Națiunilor Unite privind contractele de vânzare internațională de mărfuri nu fac deosebire între vânzarea civilă și vânzarea comercială.

Determinarea caracterului commercial al vânzării internațional ar prezența interes în privința efectelor contractului și formei contractului.

Contractul de vânzare – cumpărare, considerat că un caz particular al contractului în sens general, reprezintă documentul cel mai larg răspândit în cadrul relațiilor comerciale internaționale, încheiat în special pentru vânzarea – cumpărarea de obiecte de valoare mare sau mijlocie, mărfuri în cantități mari, prestarea unor tipuri de sevicii deosebite etc.

Pe plan internațional, deosebirea între vânzarea civilă și vânzarea comercială are o semnificație minoră.

Reglementările în materie nu prevăd nici o distincție, încât ambele vânzări sunt supuse unor norme identice. În măsură în care se pune totuși problema, caracterul comercial sau civil al vânzării se stabilește după “lex contractus”.

În concluzie, vânzarea – cumpărarea comercială internațională este un contract original, care comportă caracteristici proprii și probleme specifice .

§3.Domeniul de aplicare al Convenției de la Viena din 1980

Din primul sau articol, Convenția de la Viena precizează că ,, se aplică contractelor de vânzare de mărfuri între părți care își au sedii în state diferite’’ , când aceste state sunt contractante sau când normele de drept internațional privat ,, conduc la aplicarea legii unui stat contractant’’.

Convenția admite pentru identificarea internaționalității un singur criteriu. Față de alte înțelegeri internațional, care folosesc mai multe criteria analitice, Convenția a optat pentru sediul părților. Noțiunea de sediu nu este definite de Convenție.

Criteriul sediului trebuie să fie cunoscut de către părți, cel târziu în momentul încheierii contractului, nu se va ține seama faptul că părțile au sediul în diferite state, iar după acest fapt nu rezultă nici din contract, nici din tranzacțiile anterioare dintre părți și nici din informațiile furnizate între ele.

În scopul aplicării Convenției, dacă o parte are mai multe sedii, se ia în considerare sediul care prezintă cea mai strânsă legătură cu prevederile contractului și executarea să, ținând seama de circumstanțele avute sau cunoscute în vedere între părți înainte de încheierea contractului sau cu ocazia încheierii contractului.

Dacă o parte nu are sediu se va recurge la reședința să obișnuită.

Sfera de aplicare a Convenției este lărgită prin trimiterea la normele de drept internațional privat ale țării forului.

În anul 1980 a fost adoptată la Viena, reglementarea internațională în materia vânzării internaționale de mărfuri. Ea reprezintă o cale de mijloc, acceptată de principalele sisteme juridice mondiale, în acesta materie. Astfel, convenția la care facem referire este un compromis între dreptul anglo-saxon („common-law”) și cel româno-germanic.

Convenția de la Viena reglementează doar formele contractului de vânzare internațională de mărfuri și efectele acelui contract în ceea ce privește drepturile și obligațiile părților.

Convenția nu reglementează condițiile de fond cerute de valabilitatea contractului și nici efectele acestuia în ceea ce privește transmiterea proprietății asupra mărfurilor și răspunderea părților pentru leziunile sau decesele provocate unei terțe persoane de marfă.

Convenția definește caracterul internațional al acestor contracte. Naționalitatea, caracterul civil sau coercial al părților sau al contractului ,, nu sunt luate în consuderare’’ pentru aplicarea Convenției.

Normele Convenției se aplică și în cazul în care normele de drept internațional privat ,, conduc la aplicarea legii unui stat contractant’’ se da o mare întindere a sferei de aplicare priin trimiterea la normă de drept internațional privat a țării forului.

Convenția se aplică contractelor de vânzare de mărfuri, vâzările sunt definite că și contracte de furnizare de mărfuri ce urmează a fi fabricate sau produse, în afară de cazul în care partea ce le comandă furnizează o parte esențială din elementele materiale necesare acestei fabricări sau produceri.

Concluzile negocierilor constată că Normele Convenției nu se aplică ,, contractelor la care partea preponderență a obligației părții care furnizează mărfurile constă în furnizarea manoperei sau a altor servicii.

Normele Convenției nu cârmuiesc vânzările ,, de mărfuri cumpărate pentru folosință personală, familială sau casnică, în afară de cazul în care vânzătorul, în orice moment înainte de încheiere sau cu ocazia încheierii contractului, n-a știut sau nu s-a considerat că știe că aceste mărfuri sunt cumpărate pentru o astfel de folosință.

De asemenea normele Convenției nu cârmuiesc ,,vânzările la licitații’’; ,,vânzările de sub sechestru sau efectuate în orice alt mod de autoritățile judiciare;,,vânzările de valori mobiliare, efecte de comerț și monede’’, de nave , vapoare și aeronave, precum și vânzările de electricitate.

Convenția nu guvernează toate elementele contractului de vânzare – cumpărare, ci exclusiv aspecte legate de formă contractului și drepturile și obligațiile părților. „Per a contrario”, Convenția nu reglementează nici validitatea contractelor, ori vreuna din clauzele sale, respectiv nu reglementează problema uzanțelor comerciale aplicabile contractelor comerciale.

De asemenea, Convenția nu guvernează nici efectele pe care contractul le generează asupra proprietății mărfii vândute. Problema juridică a transferului de proprietate asupra mărfii va fi guvernată de dispozițiile dreptului intern, determinat conform normei conflictuale a forului.

Conform dispozițiilor articolului 5, Convenția de la Viena nu se aplică nici răspunderii vânzătorului pentru decese sau leziuni corporale, cauzate cumpărătorului persoană fizică, prin fapta mărfii aflate în proprietatea să.

Așadar , atât domeniul de aplicare personal cât și cel material au fost riguros reglementate ajungându- se chiar la reglementări de detaliu.

Reprezentanții statelor participante au evocat practică națională în materi, insistând asupra elaborării unor Reguli Uniforme care să faciliteze schimburile comeciale internaționale.

Secțiunea a II – a.

INTERPRETAREA CONTRACTELOR DE VÂNZARE INTERNAȚIONALĂ DE MĂRFURI

§1.Regului privind interpretarea

Reprezentanții unor state au considerat că ,,regulile de interpretare ar trebui să fie cât mai complete’’ pentru că pretutindeni în lume ,,interpretarea să ducă la aceleași concluzii’’.

La interpretarea Conventiei trebuie sa se tina seama de ,,caracterul sau international si de necesitatea de a promova aplicarea sa uniforma, cat s asigurarea respectului bunei-credinte in comertul international’’.

Negocierile au situat bună-credință între ,, coordonatele fundamentale ale interpretării contractelor’’. Bună-credință este necesară în toate fazele contractului, lipsa acesteia ,, are consecințe grave în încheierea și derularea tranzacțiilor internaționale’’.

Problemele care nu sunt rezolvate de către Convenție urmează să fie ,,reglementate potrivit cu principiile generale din care ea se inspiră’’, sau în lipsa pricipiilor, în conformitate ,, cu legea aplicabilă în temeiul normelor de drept internațional privat’’.

Cu privire la interpretarea Convenției s-a realizat în cursul negocierilor, consensul asupta stipulării în text a rolului uzuantelor și obișnuințelor, observându-se că părțile sunt legate ,,prin uzanțele la care ele au consimțit și de obișnuințele care s-au stability între ele’’. În sensul acesta s-a subliniat actualitatea și însemnătatea uzanțelor și obișnuințelor în schimburile comerciale internațional.

§2.Forma contractului

În aplicarea principiului consensualismului, un contract de vânzare nu trebuie să fie încheiat, nici constatat în scris și nu este supus niciunei alte condiții de formă .

Pe de altă parte, un contract poate să fie modificat sau reziliat prin acordul amiabil al părților . Așadar, modificarea și rezilierea contractului nu implică nicio condiție de formă .

În situația în care contractual conține o dispoziție ce stipulează că orice modificare sau rezilierea amiabilă trebuie făcute în scris,nu poate fi modificat sau reziliatnin mod amiabil într-o altă formă. Dar comportarea unei părți, poate împiedică invocarea unei asemea dispoziții, dacă cealaltă parte s-a întemeiat pe această comportare.

În comerțul internațional, principiul consensualismului prezintă numeroase avantaje, acestea constă în satisfacerea cerințelor de celeritate și de simplificarea a formalităților de încheiere a contractului, din această cauza Convenția a adoptat acest principiu.

Pe lângă avantajele ce le prezintă principiul consensualismului, acesta poate prezența și anumite dezavantaje, prin nesiguranță tranzacției încheiate în afară unei forme scrise , care poate să producă consecințe grave pentru cel puțin una dintre părți în cazul ivirii unui litigiu.

De aceea, în practică Convenției părțile limitează deseori regulă consensualismului prin impunerea “ad validitatem” a condiției formei scrise pentru un element al consimtamântului lor (de exemplu, pentru acceptarea ofertei), fie pentru încheierea contractului că atare.

Termenul de „înscris”, printr-o dispoziție generală, dar care interesează mai ales materia formei și probei contractului, articolul 13 precizează că „în aplicarea prezenței Convenții, cuprinde, de asemenea, comunicările adresate prin telegramă sau prin telex”.

Apreciem că, pentru identitate de rațiune, această noțiune ar putea include și comunicările efectuate prin mijloace de comunicare similare apărute după adoptarea Convenției, și anume cele prin telecopiator și prin e-mail când i se atașează o semnătură electronică.

§3.Proba contractului

,,Libertatea probei contractului’’ este principiul care guvernează probațiunea în temeiul Regulilor Uniforme stipulate în Convenție..

Contractul poate să fie probat prin orice mijloace, inclusive martori conform art. 11 din Convenție.

Conform articolelor 12 și 96 din Convenție, un stat contractant al cărui legislație cere că acest tip de contract de vânzare – cumpărare să fie încheiat sau constatat în scris, poate oricând să declare că dispozițiile articolelor 11 și 29 nu sunt aplicabile, dacă una dintre părți își are sediul în acel stat.

Suplimentar, prin articolul 12 se prevede că părțile nu pot derogă de la dispozițiile acestui articol, nici să-i modifice efectele, prevedere care conferă articolului 12 un caracter imperativ, fiind singurul articol din Convenție cu acest caracter.

Termenul înscris cuprinde și comunicările adresate prin telegram sau prin telex . În circumstanțele actuale sfera de cuprindere a acestui termen ar putea fi extinsă, cuprinzând telefaxul iar cu timpul și alte mijloace modern de comunicare.

Secțiunea a III – a .

FORMAREA CONTRACTULUI

§1.Oferta

Convenția utilizează noțiunea de „formarea contractului” pentru a acoperi întreg procesul de realizare a consimtamântului, iar formularea de „încheiere a contractului” numai pentru momentul final al acestui proces.

Faza „formării contractului” cuprinde: oferta, acceptarea ofertei și încheierea contractului.

Oferta reprezintă propunerea de încheiere a unui contract adresată unuia sau mai multor persoane determinate.

Convenția stipulează câteva condiții de validitate ale ofertei:

a. să fie adresată uneia să mai multor persoane determinate. În ceea ce privește oferta adresată publicului, articolul 14 alin. 2 din Convenție prevede că: ”o propunere adresată unor persoane nedeterminate, este considerată numai că o invitație de a oferta, în afară de cazul în care persoană care a făcut propunerea nu a indicat în mod clar contrariul”.aza „formării contractului” cuprinde: oferta, acceptarea ofertei și încheierea contractului.

Oferta reprezintă propunerea de încheiere a unui contract adresată unuia sau mai multor persoane determinate.

Convenția stipulează câteva condiții de validitate ale ofertei:

a. să fie adresată uneia să mai multor persoane determinate. În ceea ce privește oferta adresată publicului, articolul 14 alin. 2 din Convenție prevede că: ”o propunere adresată unor persoane nedeterminate, este considerată numai că o invitație de a oferta, în afară de cazul în care persoană care a făcut propunerea nu a indicat în mod clar contrariul”.

b. să fie suficient de precisă. În literatură, o propunere a fost considerată suficient de precisă dacă: denumește mărfurile și expres sau implicit stabilește cantitatea și prețul, sau oferă indicații care permit că acestea să fie determinate.

c. să denote “voință” autorului ofertei de a se angaja juridic, în caz de acceptare. Potrivit articolului 15 din Convenție, oferta își produce efectele „când ajunge la destinatar”, deci Convenția adopta sistemul recepției, în ceea ce privește momentul producerii efectelor ofertei. Astfel, până la ajungerea la destinatar, oferta nu poate fi acceptată, chiar dacă destinatarul ar fi cunoscut pe orice cale faptul că oferta a fost expediată.

Oferta produce efecte în momentul în care ajunge la destinatar când este făcută verbal ,, sau este predate destinatarului însuși prin orice mijloace’’.

Potrivit articolului 15 alin. 2 din Convenția de la Viena „o oferta chiar dacă este irevocabilă, poate fi retractată dacă retractarea ajunge la destinatar înainte sau în acelați timp cu oferta”.

Convenția utilizează noțiunea de „retractare” distinct de cea de”revocare” a ofertei. Pe fond, cele două noțiuni exprimă aceeași instituție juridică, și anume aceea de renunțare a ofertantului la oferta, deosebirea dintre ele constând numai în sfera lor de aplicate la timp, față de momentul ajungerii ofertei la destinatar . Astfel, retractarea intervine numai atunci când renunțarea ajunge la destinatar cel mai târziu în același timp cu oferta, pe când revocarea operează după momentul ajungerii ofertei la destinatar, până la încheierea contractului.

Convenția adopta regulă revocabilității ofertei și stabilește cazurile de excepție, în care această nu poate fi revocată.

În lumina „soluției regulă”, „o oferta poate fi revocată până la încheierea contractului dacă revocarea sosește la destinație înainte că acesta să fi expediat acceptarea”.

Prevederile articolului 16 necesită două precizări:

 momentul încheierii contractului se determina în conformitate cu prevederile articolului 23, coroborate cu articolul 18, alin. 2 și 3;

 Convenția instituie o condiție suplimentară pentru că oferta să poată fi revocată, și anume revocarea să fi ajuns la destinatar înainte de expedierea acceptării sale.

Prin urmare, observăm că se abandonează teoria recepțiunii în favoarea unui element din sistemul expedierii, care face că, practic, revocarea să nu poată avea loc decât până la un moment anterior încheierii contractului. Această condiție suplimentară este aplicabilă, desigur, numai în cazul acceptării exprese, deoarece numai aici se pune problema expedierii acceptării.

Condiția suplimentară consacră o soluție care constituie o expresie a influenței sistemului anglo-saxon, unde teoria expediției acceptării guvernează însuși momentul încheierii contractului.

În cazul acceptării tacite, revocarea nu mai poate avea loc din momentul în care acceptantul a efectuat actul de acceptare, deoarece în acel moment contractul este încheiat.

Potrivit articolului 16 din Convenția de la Viena, cele două cazuri în care oferta nu poate fi revocată sunt următoarele:

dacă se prevede că oferta este irevocabilă, prin fixarea unui termen determinat pentru acceptare, sau într-o altă modalitate;

dacă este rezonabil pentru destinatar să considere oferta ca fiind irevocabilă, și dacă a acționat în consecință.

Pentru determinarea intenției acceptantului, va fi luată în considerare noțiunea de persoană rezonabilă, aflată într-o situație similară.

Efectele ofertei, chiar irevocabilă, încetează când neacceptarea sa a ajuns la ofertant.

§2.Acceptarea ofertei

Acceptarea este o declarative sau o altă manifestare a destinatarului care exprimă acordul sau în privința ofertei .

Voință acceptantului se poate manifestă în formă expresă sau tacită. Trecerea sau inacțiune, prin ele însele, nu pot constituiacceptare. Dar excepțiile care s-au stabilit între părți întemeiate, pe lângă lege, uzante sau obișnuințe pot fi adminse.

În situația acceptării exprese, efectele se produc în momentul în care indicația de acceptare parvine ofertantului.

Prin derogare, acceptarea nu produce efecte dacă indicația nu parvine ofertantului în termenul în care l-a stipulate sau, în lipsa unei astfel de stipulatii, într-un termen rezonabil ținându-se seama de împrejurările tranzactei și de rapiditatea mijloacelor de comunicare folosite de ofertant. Dacă oferta este verbal, propunerea trebuie să fie acceptată imediat, în afară în cazul în care împrejurările implică contrariul.

În cazul acceptării tacite, destinatarul îndeplinește un act prin care arată că acceptă propunerea, fără a-l comunica ofertantului. Actul care confirmă acceptarea tacită poate privi, cu titlu de exemplu, expedierea mărfurilor sau plata prețului. Intenția destinatarului trebuie să rezulte în temeiul ofertei, al obișnuințelor care s-au stability între părți sau al uzanțelor. Efectele accptarii tacite se produc din momentul în care un astfel de act este îndeplinit în termenul stipulate sau într- un termen rezonabil.

În ceea ce privește conținutul, acceptarea trebuie să fie pură și simplă. Pentru existent unui acord deplin între parteneri, se cere că acceptarea să concorde cu oferta.

Elementele complementare sau diferite care alterează în mod substanțial termenii ofertei privesc îndeosebi prețul, plata, calitatea, cantitatea mărfurilor, locul și momentul predării, întinderea responsabilității unei părți față de cealaltă sau rezolvarea litigiilor.

Convenția prevede și o excepție la excepție, în cazul în care ofertantul, fără întârziere nejustificată, a relevant verbal diferențele, existente sau a adresat destinatarului ofertei un aviz în acest scop. Deși nu alterează în mod substanțial termenii ofertei, răspunsul nu va fi socotit o acceptare.

Calculul termenului de acceptare depinde de modul de comunicare utilizat de ofertant.

Termenul de acceptare poate fi stabilit de către ofertant printr-o telegram sau scrisoare. Acest termen începe să curcă din momentul în care telegram este predate petru expediere sau de la dată la care apare pe scrisoare, ori în lipsa de la dată menționată pe plic.

Termenul de acceptare se poate stabili prin telefon, telefax sau alte mijloace de comunicare instantanee. Pentru aceste mijloace, termenul începe să curcă din momentul în care oferta parvine destinatarului.

Acceptarea care parvine ofertantului după expirarea termenului stipulate sau a unui termen rezonabil este tardivă.

O acceptare tardivă produce, efecte că acceptare, dacă ofertantul, fără întârziere, îl informează verbal pe destinatar despre acordul sau. În același scop, ofertantul poate adresa acceptantului un aviz.

Întârzierea comunicării accptarii poate să nu fie imputabilă acceptantului.Atunci când scrisoarea sau un alt înscris conținând o accptare tardivă denotă că a fost expediată în astfel de condiții încât, dapa transmiterea ar fi fost regulate, ar fi parvenit la timp ofertantului, accptarea tardivă produce efecte că o acceptare.

Acceptarea poate să fie retractată dacă dezicerea acceptantului ajunge la ofertant înainte de momentul în care acceptarea ar fi produs efecte sau în acel moment. Așadar, redactarea acceptării poate intervene până în momentul încheierii contractului.

În practică arbitrală s-a considerat însă, că exclusiv inacțiunea nu produce efecte juridice, fiind excluse excepțiile întemeiate pe lege, voință părților, uzante, sau obișnuințele stabilite anterior între părți.

În cazul acceptării exprese, textul Convenției distinge între formarea contractului între absenți sau între persoane prezente.

În cazul contractului între absenți, acceptarea unei oferte produce efecte în momentul în care indicația de acceptare parvine ofertantului, respectiv ajunge la destinatarul sau. Se observă împrejurarea potrivit căreia Convenția adopta sistemul recepțiunii.

Pentru ipoteza contractului între persoane prezente, Convenția de la Viena prevede că o oferta verbală trebuie acceptată instantaneu.

Acceptarea tacită este reglementată prin alineatul 3 al articolului 18 și constă în îndeplinirea de către destinatarul ofertei a unui act prin care acesta poate dovedi că acceptă oferta, fără însă a comunica actul de acceptare ofertantului. Actul de acceptare tacită poate viza expedierea mărfurilor, sau plata prețului.

Momentul producerii efectelor acceptării tacite coincide cu momentul în care actul este îndeplinit. Textul prevede și o condiție simetrică cu cea de la acceptarea expresă, și anume că actul de acceptare tacită să fie efectuat în termenul de acceptare indicat de ofertant, sau, în absența unui termen expres, într-un termen rezonabil, care se calculează ținând cont de împrejurările tranzacției și rapiditatea mijloacelor de comunicare utilizate de către ofertant.

Cu privire la conținutul acceptării, Convenția instituie o regulă, o excepție de la regulă, și o excepție la excepție, care are drept consecință revenirea la regulă.

Regulă constă într-un răspuns care tinde să constituie acceptarea unei oferte, dar care conține completări, limitări, sau alte modificări față de conținutul ofertei reprezintă o respingere a ofertei și constituie o nouă oferta

Convenția nu stabilește modul de calcul al termenelor, acest aspect fiind reglementat de sistemul de drept care constituie „lex causae” în speță.

Acceptarea tardivă nu este definită expres în Convenție, dar este unanim acceptat că această constituie o acceptare ce parvine destinatarului, după expirarea termenului menționat de ofertant, sau a termenului rezonabil. Cu privire la efectele acceptării tardive, Convenția distinge între două situații:

a) dacă acceptarea tardivă este datorată unei culpe a acceptantului, ea produce totuși efectele unei acceptări, dacă ofertantul îl informează de îndată pe acceptant că este de acord, fie verbal, fie printr-un aviz sau o notificare pe care i-o adresează;

b) în cazul în care scrisoarea sau alt înscris echivalent conținând o acceptare tardivă demonstrează că această a fost expediată în condiții în care, dacă transmiterea ar fi fost corectă, ar fi parvenit în timp ofertantului, acceptarea tardivă produce efectele unei acceptări regulate, cu excepția cazului în care ofertantul îl informează pe destinatarul ofertei că el consideră oferta caducă.

Conform textului articolului 21 din Convenție, în acest caz, este reglementată situația în care acceptantul a expediat acceptarea în termen și ea ar fi parvenit ofertantului în termen, dacă nu ar fi intervenit un viciu de transmitere.

Acceptarea poate fi retractată, dacă ajunge la ofertant înainte de momentul în care a produs efecte juridice, sau chiar în acel moment.

Cu alte cuvinte, întrucât efectul acceptării este încheierea contractului, rezultă că retractarea acceptării poate avea loc cel mai târziu până în momentul încheierii contractului.

Potrivit articolului 23 din Convenție, contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptarea ofertei produce efecte juridice. Coroborând textele Convenției, desprindem următoarele idei:

în cazul acceptării exprese, între persoane absente, momentul este acela în care acceptarea parvine ofertantului (sistemul recepției);

b) în cazul acceptării exprese, între persoane prezente, momentul este cel al realizării acordului de voință;

c) în cazul acceptării tacite, momentul în care acceptarea tacită a fost îndeplinită.

Cu privire la modificarea, respectiv rezolutiunea contractului, respectând principiul simetriei juridice, Convenția statuează printr-o stipulatie inserată în articolului 29 că un contract încheiat prin acordul de voință al părților poate fi modificat sau reziliat de asemenea prin acordul amiabil al părților.

Cu alte cuvinte, sub aspectul formei și probei actului de modificare sau reziliere se aplică aceleași reguli juridice cu cele ale modalității de încheiere a contractului.

§3. Încheierea contractului

Contractul este încheiat în momentul în care acceptarea produce efecte în conformitate cu dispozițiile Convenției.

Din formularea textelor Convenției, rezultă că momentul încheierii contractului se stabilește după cum părțile sunt prezente sau absente, iar acceptarea este expresă sau tacită.

Convenția stipulează momentele în care acesta își produce efectele:

a. cel al recepției, când acceptarea parvine ofertantului;

b. cel al realizării acordului de voință între părți;

c. cel în care actul de acceptare tacită a fost îndeplinit.

Aceste momente constituie momentul în care a fost încheiat .

În privința momentului încheierii contractului, Convenția consacră sistemul recepției. Aplicarea acestui sitem are la baza un crieteriu obiectiv, concretizat prin noțiunea ajungerii la destinatar.

În scopurile Convenției, o oferta, o declarative de accptare sau orice altă manifestare de intenție ajunge la destinatar când este făcută verbal sau va fi predate destinatarului prin orice mijloace, la sediul sau, la adresa poștală sau, în lipsa, la reședința să obișnuită.

Toate etapele parcurse și anume: oferta, acceptarea și încheierea propriu zisă a contractului, subliniază complexitatea procesului parcurs, justificând opțiune negociatorilor, pentru noțiunea de ,,formarea contractului’’.

Secțiunea a IV – a .

EFECTELE CONTRACTULUI

§1.Obligațiile vânzătorului

În contractual de vânzare-cumpărare de mărfuri vânzătorul are o poziție importantă și activă. Efectele contractelor e vânzare-cumpărare internațională de mărfuri, se concretizează în obligațiile care se nasc în sarcina părților și în trasmiterea proprietății și a riscurilor.

Contractele de vânzare să încheie pe baza de condiții generale, arătându-se totodată, în privința efectelor contractului, tipul de vânzare pe care-l încheie, referindu-se la clauzele Incoterms(CIF, FOB etc.). Pentru completare interpretul trebuie să se adreseze dreptului aplicabil.

În condițiile prevăzute de contract și de Convenție, vânzătorul se oblige să predea mărfurile, să transfere proprietatea acestora și dacă este cazul, să remită documentele referitoare la marfă. Fără a fi enumerate Convenția reglementează în sarcina vânzătorului și alte obligații. Ele privesc obligația de conformitate a mărfurilor, obligația de garanție pentru evictiune și obligația de conservare a mărfurilor.

Prin predarea mărfii se înțelege transmiterea materială a mărfii, adică punerea acesteia la dispoziția cumpărătorului, la locul unde vânzătorul avea stabilimentul sau la momentul încheierii contractului. În cazul în care contractual implică un transport al mărfii, predarea acesteia se face către primul transport spre a o trimite cumpărătorului.

În cazul în care vânzătorul nu este ținut să predea marfă într-un loc special, obligația să de predare constă:in remiterea marfurilor primului transport pentru a le transmite cumparatorului;

în punerea mărfurilor la dispoziția cumpărătorului

în punerea mărfurilor la dispoziția cumpărătorului în locul în care părțile știau că se găseau sau trebuiau fabricate ori produse ;

în locul în care vânzătorul avea sediul în momentul încheierii contractului .

Daca vanzatorul are obligatia sa ia masuri pentru transportul marfurilor, el trebuie sa inchieie contractele necesare astfel incat transportul sa fie efectuat pana la locul prevazut, prin mijloacele de transport adecvate imprejurarilor si in conformitate cu conditiile uzuale pentru un atare transport.

Daca vanzatorul nu este obligat sa subscribe el insusi o asigurare de transport, el trebuie sa furnizeze cumparatorului , la cererea acestuia, orice informatii de care dispune si sunt necesare incheierii acestei asigurari.

Data predarii este determinate de catre parti prin contract . Predarea mărfii implică obligația respectării termenului de executare, partenerii înțelegând să vândă și să cumpere în cadrul unui anumit termen.

Vânzătorul este obligat să predea mărfurile la dată fixate prin contract, dacă în contract s-a stabilit o asemenea dată sau dată este determinate prin referire la contract.

Vânzătorul este obligat să predea mărfurile în orice moment în cursul perioadei de timp fixate prin contract sau determinate prin referire la contract, în afară cazului în care din împrejurări nu rezultă că alegerea datei nu revine cumpărătorului.

În cazurile celelalte , vânzătorul este obligat să predea mărfurile într-un termen rezonabil, calculate de la încheierea contractului. Termenul de predare se calculează din momentul încheierii contractului. Dacă obligatiua de predare este condiționată de un fapt al cumpărătorului, termenul va începe să curgă după rezilierea lui.

Termenul predării mărfurilor poate fi determinat sau determinabil. Determinarea termenului depinde de bunurile ce fac obiectul contractului, dacă sunt fungibile sau nefungibile. Termenul mai poate să fie și riguros, ferm sau simplu .

După felul termenului predarea mărfii poate să fie :promptă; la termen; imediar ce este gata sau este posibil să fie predată . Termenul mai poate să fie stabilit și prin uzante comerciale sau prin orice modalitate de către părți.

În unele împrejurări, predarea mărfii poate fi însoțită de unele obligații accesorii. Ele revin vânzătorului, în cazul în care contractual implică transportul mărfii.

Predarea mărfii poate implică pentru vânzător și remiterea documentelor referitoare la marfă. Documentele trebuie remise la momentul, în locul și în formă prevăzută în contract.

În caul unei remiteri anticipate, vânzătorul păstrează, până în momentul prevăzut pentru remitere, dreptul de a remedia orice defect de conformitate a documentelor.

Cumpărătorul păstrează totuși dreptul de a cere daune-interese potrivit dispozițiilor Convenției.

Marfă predate de către vânzător trebuie să fie conformă clazelor contractuale, fără a avea defecte sau vicii. Prin conformitate se înțelege că bunul predate posedă calitățile și particularitățile prevăzute, express au tacit în contract.

Atunci când bunurile care formează obiectul contractului sunt frungibile, conformitatea este o noțiune funtionala, iar dacă bunurile sunt nnefungibile, noțiune de conformitate este conceptuală, având un caracter strict și rigid.

Conformitatea se determina ținând seama de stipulațiile contractuale privind calitatea, cantitatea, tipul precum și ambalajul sau condiționarea mărfii.

În absența unei dispoziții contrare, mărfurile sunt conforme contractului în următoarele cazuri:

a. sunt proprii întrebuințărilor la care servesc în mod obișnuit mărfuri de același tip;

b. sunt adecvate oricărei întrebuințări special care a fost adusă, express au tacit, la cunoștință vânzătorului, în momentul încheierii contractului, în afară de cazul în care rezultă din împrejurări că au fost lăsate la competență ori aprecierea vânzătorului sau că era rezonabil din partea lui să o facă;

c. posedă calitățile unei mărfi pe care vânzătorul a prezentat-o cumpărătorului că eșantion sau model;

d. sunt ambulate sau condiționate în modul obișnuit pentru mărfurile de același tip sau, în lipsa unui mod obișnuit, într-o manieră adecvată pentru a le conservă și proteja.

În toate cazurile , vânzătorul nu este corespunzător de o lipsa de conformitate pe care cumpărătorul o cunoaște sau nu o poate ignoră în momentul încheierii contractului.

Vânzătorul este răspunzător de orice lipsa de conformitate care există în momentul transmiterii riscurilor de către comparator, chiar dacă această lipsa nu apare decât ulterior.

Vânzătorul este răspunzător de orice lipsa de conformitate care apare după momentul transmiterii riscurilor către comparator. Lipsa de conformitate trebuie să fie imputabilă neexecutării oricăreia dintre obligațiile sale, inclusive celei de garanție potrivit cu care, în timpul unei anumite perioade, mărfurile să rămână adecvate întrebuințării lor normale sau unei întrebuințări special ori să-și păstreze calitățile sau catacteristicile specificate.

În cazul unei predări anticipate , vânzătorul are dreptul , până la dată prevăzută în contract, fie să livreze partea sau cantitatea lipsa, ori să predea mărfuri noi care să întocmească mărfurile neconforme contractual, fie să repare oorice lipsa de conformitate a mărfurilor, dar sub condiția că exercițiul acestui drept să nu cauzeze cumpărătorului nici inconveniente, nici cheltuieli nerezonabile. Totuși cumpărătorul păstrează dreptul de a cere daune –interese.

Cumpărătorul trebuie să examineze mărfurile ori să le supună examinării într-un termen cât mai scurt, tinan seama de împrejurările. Acesta are obligația să denunțe vânzătorul ui lipsa de conformitate, precizând natură defectului. În caz contrar, cumpărătorul este decăzut din dreptul de a se prevala de lipsa de conformitate.

Defectul de neconformitate trebuie denunțat într-un termen rezonabil, calculate din momentul în care cumpărătorul l-a constatat sau ar fi trebuit să-l constate. Cumpărătorul este decăzut din dreptul de a se prevala de o lipsa de conformitate, dacă nu o denunță cel mai târziu în termen de 2 ani, calculate de la dată la care mărfurile i-au fost remise în mod efectiv.

Termenul acesta are un caracter supletiv, este incompatibil cu durata unei garanții contractuale.

Vânzătorul nu se poate prevala de împrejurarea că cealaltă parte, nu a examinat mărfurile sau nu a denunțat lipsa de conformitate, dacă defectul de conformitate se referă la fapte pe care le cunoștea sau pe care nu putea să le ignore sau pe care nu le-a arătat cumpărătorului.

Mărfurile trebuie predate de către vânzător, libere de orice drept sau pretenție a unui terț. Prin excepție cumpărătorul poate acceptă să preia mărfurile în aceste condiții.

În situația în care cumpărătorul nu a procedat la denunțarea dreptului sau pretenției unui teț asupra mărfii, el poate, dacă are o scuză rezonabilă, să readucă prețul sau să ceară daune-interese, exceptând câștigul nerealizat.

§2. Obligațiile cumpărătorului

Cumpărătorul se obligă, în condițiile prevăzute de contract și de Convenție, să plătească prețul sis a preia mărfurile predate. Tot cumpărătorul îi revine obligația de a preciza caracteristicile mărfurilor, precum și obligația de conservare a mărfurilor.
În contractul de vânzare- cumparae internațională, prețul poate să fie determinat sau determinabil. Prețul mărfurilor vândute trebuie deternminat în contract, în mod express au implicit sau printr-o dispoziție care să permită a fi determinat. Corelativ cu această prevedere, se dispune că o propunere de a contracta este suficient de precisă, dacă stabilește prețul mărfii sau da indicații care permit determinarea lui .

Dacă vânzarea este valabil încheiată fără că prețul mărfurilor să fi fost fixat, dispozițiile Convenției consacră o prezumție legală relative. Astfel părțile sunt reputate, în lipsa unor indicații contrare, că s-au referit, în mod tacit, la prețul practicat, de obicei, în momentul încheierii contractului, în ramură comercială respective, pentru aceleași mărfuri vândute în împrejurările comparabile.

Convenția nu cârmuiește validitatea contractului și nici a vreuneia dintre clauzele sale.

În cazul în care prețul nu este stipulate, valabilitatea contractului va fi supusă sistemului de drept care constituie lex causae. Dacă existent contractului este admisă, se va recurge, potrivit Convenției, la determinarea legală a prețului .

Dacă prețul este stabilit în raport de greutatea mărfurilor, se va lua în considerare, în caz de îndoială, greutatea netă.

Spre deosebire de dreptul comun, locul este determinat de principiul portabilității.

Cumpărătorul este ținut să plătească prețul la locul prevăzut în contract, în absența unei stipulatii contractuale, prețul trebuie plătit la sediul vânzătorului dacă plata se efectuează contra remiterii mărfurilor sau documentelor.

În cazul în care vânzătorul își schimbă domiciliul după încheierea contractului, el trebuie să suporte orice sporire a cheltuielilor accesorii plății.

Prețul se plătește la momentul fixat de părți prin contract. Soluția adoptat reține legătură stabilită între plata și primirea mărfurilor sau documentelor.

În cazul în care dată plății nu este stabilită, cumpărătorul trebuie să plătească prețul în momentul în care, potrivit contractului și Convenției, vânzătorul îi pune la dispoziție mărfurile sau documentele representative ale mărfurilor.

Vânzătorul poate face din plata o condiție a remiterii mărfurilor sau a documentelor.

Cumpărătorul nu este ținut să plătească prețul mai înainte de a fi avut posibilitatea să examineze mărfurile în afară de cazul în care modalitățile de predare sau de plata convenite de părți nu lasă această posibilitate.

Plata prețului se face la dată stabilită prin contract sau care rezultă din contract și din Convenție, fără a fi necesară nicio cerere sau altă formalitate din partea vânzătorului.

Preluarea mărfii constă în îndeplinirea oricărui act care se poate cere în mod rezonabil din partea cumpărătorilor pentru a permite vânzătorului să efectueze predarea. Luarea în primire a mărfii include atât predarea , cât și preluarea mărfurilor.

Plata prețului reprezintă obligația asumată de cumpărător pe care o execută în schimbul mărfii primite.

Situația specială supusă unei condiții constă în aceea că, dacă vânzarea este valabil încheiată, fără ca prețul să fi fost determinat sau determinabil, atunci Convenția instituie o prezumție privind modul de determinare a prețului, care are valoarea unei determinări legale a acestuia. Așadar, această situație specială este supusă condiției valabilității contractului cu preț nedeterminat, sau chiar nedeterminabil. În Convenție, însă, nu se precizează în mod direct dacă o asemenea situație este valabilă sau nu.

În practica comercială, cumpărătorul poate plăti prețul având în vedere: greutatea mărfii în gara sau portul de încărcare; greutatea mărfii în gara sau portul de destinație; greutatea mărfii care este conformă stipulațiilor contractuale; greutatea mărfii brută sau netă.

Prețul se exprimă în valuta convenită de către părți. Dacă plata se face în altă valută decât cea stabilită, în contract trebuie să se prevadă și cursul valutar.

În cazul în care livrările s-au eșalonat pe o perioadă mai lungă și este previzibilă o fluctuație a prețurilor mondiale, se poate adopta o scară mobilă sau glisantă de prețuri. La livrările cu un ciclu mare de producție, se vor lua în considerare și fluctuațiile prețurilor la materiile prime folosite pentru obținerea produsului.

Părțile pot preveni și consecințele scăderii sau urcării prețurilor. Prin inserarea prevederii „fall-risk-clause” sau „hausse-baisse-clause”, prețul contractului se va modifica în funcție de situația pieței.

Prețul de vânzare internațională cuprinde prețul intern la care se adaugă în funcție de situația concretă un număr de elemente. Principalele componente ale prețului de vânzare sunt cheltuielile de ambalare, de transport, de asigurare sau de procurare a unor acte prevăzute de regimul legal al exporturilor sau importurilor.

Cheltuielile de ambalare depind de natura mărfii și voința vânzătorului. Prețul ambalajului se stabilește potrivit clauzei inserate și anume: “clauza netto”, după care costul ambalajului este cuprins în marfă; “clauza netto” plus ambalaj, care arată că valoarea ambalajului se calculează separat; clauza brutto per netto, care înseamnă că ambalajul se socotește la prețul unitar al mărfii.

Cheltuielile de transport sunt în funcție de condiția de livrare. Ele se impart între părțile contractante după modalitatea de vânzare folosită luând în considerare termenii Incoterms 2000.

Cheltuielile de asigurare constituie un element al prețului numai în vânzarea C.I.F. (Cost, Insurance and Freight). Astfel, vânzătorul are obligația să procure, pe propria cheltuială, o poliță de asigurare maritimă, sub formă transferabilă.

Cheltuielile diverse referitoare la impozite, taxe, tarife vamale, comisoane bancare și comerciale sau obținerea unor documente constituie elemente ale prețului.

În practica internațională, cheltuielile diverse se suportă de fiecare partener, după cum sunt impuse pe teritoriul țării vânzătorului sau al țării cumpărărtorului.

Data plății se prevede de părți prin contract sau rezultă din uzanțe. Prețul se plătește la momentul fixat, fără a fi necesară nici o cerere sau altă formalitate din partea vânzătorului.

§3.Transmiterea proprietății și a riscurilor

În practică comerțului internațional, stabilirea momentului transmiterii proprietății mărfii asupra cumpărătorului are un caracter simplificat. Momentul transferului proprietății se determina de către părți, în funcție de specificitatea contractului.

În caz contrar, transmiterea proprietății dreptului de proprietate va fi guvernat de lex contractus.

Dispozițiile Convenției de la Viena nu se ocupă cu transferul proprietății, cu toate că articolul 30 enumeră transmiterea proprietății între obligațiile vânzătorului, Convenția nu reglementează modalitățile de transfer. Textele Convenției se referă numai la predarea-preluarea mărfurilor, adică remiterea efectivă a mărfurilor. Iar remiterea mărfurilor nu înseamnă întotdeauna și tradiția lor .

Transferul dreptului de proprietate pune și problema transmiterii riscurilor.

Datorită importanței lor, soluțiile privind transmiterea riscurilor contractuale au fost consecrate în cadrul dreptului uniform al vânzării comerciale internaționale.

În sistemul Convenției de la Viena, riscurile se transmit de la vânzător la comparator în momentul predării mărfii. Pierderea sau deteriorarea mărfii, survenită după transferul riscurilor, nu-l eliberează pe comparator de obligația de plata a prețului, exceptând cazul în care aceste evenimente sunt datorate unui fapt al vânzătorului.

În cazul în care contractual de vânzare- cumpărare implică transportul mărfurilor, se pot deosebi două aspecte. Dacă vânzătorul nu este ținut să remită marfă într-un loc determinat, riscurile sunt transferate cumpărătorului din momentul predării mărfii primului transportator pentru a fi transmisă cumpărătorului, conform prevederilor contractuale.

Dacă vânzătorul este ținut să remită marfă transportatorului într-un loc determinat, riscurile nu mai sunt transferate cumpărătorului până ce marfă nu a fost predate transportatorului în acel loc. Transferul riscurilor nu este afectat de faptul că vânzătorul ar fi autorizat să păstreze documentele representative ale mărfurilor.

Dacă vânzarea se referă la mărfuri neindividualizate, se consideră că marfă este pusă la dispoziția cumpărătorului numai în momentul în care s-a făcut identificarea lor.

Riscurile nu sunt transferate cumpărătorului atâta timp cât marfă nu a fost clar identificată, potrivit contractului, prin aplicarea unui semn distinctive pe marfă, prin documentele de transport, printr-un aviz dar cumpărătorului sau prin orice alt mijloc.

Cu privire la mărfurile vândute în cursul transportului, riscurile sunt transferate cumpărătorului din momentul încheierii contractului.

Riscurile pot să fie în sarcina cumaratorului din momentul când mărfurile au fost remise transportului care a emis documentele constatatoare ale contractului de transport.

În alte împrejurări riscurile sunt transferate cumpărătorului când preia mărfurile sau, dacă nu o face, la termenul stability, din momentul în care mărfurile sunt puse la dispoziția să, iar el săvârseste o contravenție la contract prin nepreluarea lor.

Dacă cumpărătorul trebuie să preia mărfurile din alt loc decât sediul vânzătorului, riscurile sunt transferate când predarea este făcută, iar cumpărătorul știe că mărfurile sunt puse la dispoziția să în locul prevăzut.

Secțiunea a V – a

RĂSPUNDEREA ÎN VÂNZAREA INTERNAȚIONALĂ

§1 Mijloacele de care dispune cumpărătorul în caz de contravenție la contract de către vânzător

Prin contractual de vânzare internațională părțile urmăresc executarea obligațiilor asumate și crearea unor condiții optime pentru realizarea operațiunilor comerciale. Executarea sau neexecutarea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale atrage răspunderea părților.

În cazul în care vânzătorul nu-și execută obligațiile care îi revin din contract sau din Convenție, cumpărătorul are la îndemână mai multe posibilități. Cumpărătorul poate să dispună de următoarele mijloace: să ceară executarea obligației de către vânzător; să solicite rezolutiunea cotractului; să pretindă saune interese.

Cumpărătorul nu pierde posibilitatea se a cere daune-interese, dacă își exercită dreptul de a recurge la alt mijloc.

Acesta poate cere vânzătorului executarea obligațiilor sale, cu excepția cazului în care s-a prevalat de un mijloc incompatibil cu această cerere.

Modalitatea de executare a contractului poate fi în natură sau prin echivalent. Dacă o parte are dreptul de a cere celeilalte părți executarea unei obligații, tribunalul nu este ținut să dispună executarea în natură decât în temeiul propriului sau drept pentru contracte asemănătoare, care nu sunt guvernate de Convenția de la Viena.

Dacă vânzătorul cere cumpărătorului să-I comunice dacă acceptă executarea, iar cumpărătorul nu îi răspunde într-un termen rezonabil, el poate să-și execute obligațiile în termenul pe care l-a indicat în cerere.

Înainte de a expiră acest termen, cumpărătorul nu se poate prevala de un mijloc incompatibil cu executarea obligațiilor de către vânzător.

Când vânzătorul notifica cumpărătorului intenția de a-și execută obligațiile într-un termen determinat, se prezumă că a cerut cumpărătorului să comunice hotărârea să într-un termen rezonabil.

Cererea sau notificarea făcută de vânzător nu produce efecte decât dacă a fost primită de către comparator. Dispoziția această reprezintă o excepție de la regulă generală stabilitade Convenție.

Arbitrul sau judecătorul nu pot acordă vanztorului niciun termen de grație, atunci când cumpărătorul se prevalează de unul din mijloacele de care dispune în caz de încălcare a contractului.

Cumpărătorul poate acordă vânzătorului un termen suplimentar pentru executareaa obligațiilor sale.

Până să expire termenul acordat, cumpărătorul nu poate să prevaleze de vreunul dintre mijloacele de care dispune, cu excepția situației care a primit de la vânzător o notificare prin care îl informează că nu-și va execută obligațiile în perioada respective.

Chiar dacă acordă termen suplimentar, cumpărătorul nu pierde însă dreptul de a cere daune-interese pentru întârziere în executare.

Cumpărătorul poate cere vânzătorului predarea unor mărfuri de înlocuire, dacă lipsa de conformitate constituie o încălcare esențială a contractului, iar predarea este cerută în momentul denunțării lipsei de conformitate sau într-un termen rezonabil, calculate de la această denunțare.

Acesta mai poate solicită vânzătorului să repare lipsa de conformitate, în afară de cazul în care această soluție ar fi nerezonabilă, ținând seama de toate împrejurările. Eparatia trebuie cerută în momentul denunțării lipsei de conformitate sau într-un termen rezonabil, calculat de la această denunțare.

Cumpărătorul nu poate reduce prețul dacă vânzătorul repara orice deficient a obligației sale.

Vânzătorul are posibilitatea, după dată predării, dacă nu a declarant rezoluția contractului, să repare pe cheltuiala să orice lipsa a obligațiilor sale. Totuși, cumpărătorul păstrează dreptul de a cere daune-interese în conformitate cu dispozițiile Convenției.

Neexecutarea de vânzător a obligațiilor asumate poate fi sancționată și prin rezolutiunea contractului.

Rezolutiunea contractului poate fi declarată de comparator, în următoarele împrejurări:

a. neexecutarea de către vânzător a uneia din obligațiile sale constituie o încălcare esențială a contractului;

b. vânzătorul nu preda mărfurile în termenul suplimentar acordat de comparator sau declara că nu le va livra în termenul care i-a fost acordat.

Rezolutiunea contractului se face printr-o declarative notificată către cealaltă parte.

Dacă vânzătorul a predate doar o parte din mărfuri sau numai o parte din mărfurile predate este conformă contractului, rezolutiunea nu se poate aplică decât pentru livrarea neefectuată sau neconformă.

Dacă vânzătorul preda mărfurile înainte de dată stabilită, cumpărătorul are posibilitatea să accepte ori să refuse livrarea.

Iar dacă vânzătorul preda mărfurile înainte de dtata stabilită, cumpărătorul are posibilitatea să accepte ori să refuse livrarea.

§2 Mijloacele de care dispune vânzătorul în caz de contravenție la contract din partea cumpărătorului

În cazul neîndeplinirii a obligațiilor contractuale de către comparator, vânzătorul este îndreptățit să apeleze la anumite mijloace.

Vânzătorul are posibilitatea să ceară executarea obligațiilor de către comparator, rezoluția contractului și daune-interese.

Acesta nu pierde dreptul de a cere daune-interese când își execita dreptul de a recurge la un alt mijloc.

În ceea ce privește executarea contractului, vânzătorul poate solicită plata prețului, preluarea mărfii predate sau executarea altor obligații ale cumpărătorului, numai dacă nu s-a prevalat de un mijloc incompatibil cu aceste cereri.

Cumpărătorul este ținut să execute obligațiile asumate prin contract. Judecătorul sau arbitrul nu pot să acorde cumpărătorului niciun termen de grație dacă vânzătorul se prevalează de unul din mijloacele de care care el dispune în caz de încălcare a contractului.

Vânzătorul poate să acorde cumpărătorului un termen suplimentar, pe durata rezonabilă, pentru executarea obligațiilor sale. Până în expirarea termenului, vânzătorul nu se poate prevala de niciunul din mijloacele de care dispune în caz de încălcare a contractului, cu excepția cazului când a primit de la comparator o notificare prin care îl informează că nu-și va execută obligația în termenul acordat.

Vânzătorul nu pierde totuși dreptul de a cere daune-interese pentru întârzierea în executare.

În cazul în care prin contract se prevede obligația cumpărătorului de a specifică formă, măsură sau alte caracteristici ale mărfurilor și nu face această specificare la dată convenită sau într-un termen rezonabil, calculate de la primirea unei cereri a vânzătorului, acesta poate să efectueze singur specificarea cu nevoile cumpărătorului de care ar avea cunoștiință.

Dacă vânzătorul efectuează singur specificarea, el trebuie să comunice cumpărătorului modalitatea și să-I acorde un termen rezonabil pentru o specificare diferită.

Dacă atunci după primirea comunicării vânzătorului, cumpărătorul nu folosește această posibilitate în termenul acordat, specificarea făcută de vânzător rămâne definitive.

Rezolutiunea contractului poate fi declarată de vânzător în următoarele cazuri:

a. neexecutarea de către comparator a unei din obligațiile sale contractuale sau legale constituie o încălcare esențială a contractului;

b. cumpărătorul nu își execută obligația de plata sau nu preia mărfurile predate în termenul suplimentar acordat de vânzător sau declara că nu o face în termenul acordat.

Dacă prețul a fost plătit cumpărătorul este decăzut din dreptul de a declara contractual rezolvit.

Sunt premise următoarele excepții:

a. în caz de executare tardivă de către comparator, vânzătorul a decalarat rezolutiunea înainte de a fi aflat despre executare;

b. în caz de săvârșire a unei încălcări a contractului, vânzătorul a cerut rezolutiunea într-un termen rezonabil.

Termenul se calculează din momentul în care vânzătorul a cunoscut sau a trebuit să cunoască această încălcare; după expirarea oricărui termen acordat de vânzător sau dup ace cumpărătorul a declarant că nu-și va execută obligațiile în acest termen suplimentar.

Cumpărătorul care declara contractual rezolvit pentru predare, poate, în același timp, să-l declare desființat pentru livrări deja primate sau pentru livrări viitoare dacă aceste livrări nu pot fi utilizate în scopul avut în vedere de părți în momentul încheierii contractului.

CAPITOLUL IV.

FORME SPECIALE DE VÂNZARE

§1.Vânzarea prin burse

Bursă constituie o piață specifică economiei capitaliste. Activitatea bursei este considerată că un indicator al situației economice și un mijloc de influențare a prețurilor mondiale.

Bursele sunt instituții unde se negocieaza valori mobiliare sau mărfuri dupe o procedura anumită și numai de către anumiți intermediary, sub supravegherea unei auroritati. După obiectul negocierilor, bursele se împart în burse de valori și burse de mărfuri.

Bursele de valori sunt instituțiile în cadrul cărora se văd valori mobiliarecare, datorită faptului că se negocieaza numai în bursă, se mai numesc și titluri de bursă.

Una dintre cele mai importante funcții îndeplinite de burse o constituie aceea de piață principal de mărfuri și valori. Bursele reprezintă un loc de întâlnire a intereselor comercianților, care își mijlocesc afacerile pe baza cererii și ofertei. O altă funcție a bursei o constituie influențarea nivelului prețurilor și formarea acestora la nivel mondial. Din punct de vedere al acestei funcții, bursele sunt tratate cu un interes în toate cercurile de afaceri.

Acestea facilitează acoperirea din timp a nevoilor de materii prime, contribuind la încheierea rapidă a tranzacțiilor.

Bursele exercită o funcție de stimulare și realizare a operațiunilor speculative. Ele sunt acele instituții unde se negocieaza, se văd și se cumpără anumite valori mobiliare sau mărfuri.

Bursele de mărfuri sunt cunoscute și sub denumirea de burse de comerț, fiind specializate fiecare pntru anumite mărfuri cum ar fi: alcoolul, cafeaua, bumbacul, grâul, zahărul etc.

Dacă mărfurile nu sunt identice se stabilește o calitate tip și prin uzante sau regulamentul bursei se prevăd devierile posibile și diferențele de preț. În cazul în care pentru unele produse volumul de tranzacții prezintă o pondere deosebită, bursă devine caracteristică.

Bursele caracteristice determina cantitățile de mărfuri oferite și stabilirea prețurilor. Activitatea lor se desfășoară în zonele producătoare sau în zonele de mare consum, unde îndeplinesc și rolul de redistribuitor al acestor mărfuri.

Operațiunile efectuate la bursele de mărfuri sunt reale sau speculative, făcându-se întotdeauna la termen; vânzările se efectuează, în unele cazuri cu ,,prima’’, prin plata căreia una sau ambele părți pot reveni asupra tranzacției.

Bursele de mărfuri constituie un barometru al evoluției prețurilor mondiale ale mărfurilor în diferite etape. Bursele de valori sau de fonduri au că obiect efecte de comerț. La bursele de valori se negociază acțiuni, obligațiuni,cambii, bonuri de tezaur, certificate de depozit și orice alte tiluri de credit. Tranzacțiile se încheie pe bază de indicații, fără prezentarea și verificarea titlurilor de valoare. Bursele pentru operațiuni ajutătoare comerțului internațional pot fi de asigurări sau de navlosiri.

În funcție de forma de organizare, se deosebesc două tipuri de burse și anume: burse private, înființate și organizate de particulari; burse înființate și administrate de stat.

După admiterea participanților, bursele sunt de două categorii: burse la care participarea nu este limitată sau se face pe bază de bilet de intrare; burse la care sunt admiși numai cei care au calitatea de membrii.

Bursele au forma unor societăți pe acțiuni. Ele prezintă în mod periodic dări de seamă publice. Capitalul social este divizat într-un număr de acțiuni sau certificate. Ele conferă dreptul de a participa la afaceri și nu la dividende.

Bursele sunt conduse de către un comitet, care are un președinte ales. Comitetul de bursă exercită următoarele prerogative: îndeplinește sarcinile curente; menține ordinea la bursă; supraveghează respectarea uzanțelor și regulamentului bursei; reprezintă bursa față de terți.

Intermediarii sau agenții de schimb care participă la operațiunile de bursă se împart în două categorii: brokeri și dealeri sau jobberi. Brokerul este un mijlocitor care primește ordine de la persoane din afara bursei. Remunerația sa constă din comisonul pe care îl încasează în urma tranzacției efectuate. Dealerul poate încheia operațiuni și pe cont propriu. Legătura cu clientul se realizează prin intermediul brokerului. Câștigul dealerului este format din diferențele de preț.

La bursă prețurile se numesc cotații sau cursuri. Pentru mărfurile și valorile negociate la bursă, nivelul cotațiilor se determină zilnic. Listele care cuprind cursul operațiunilor se numesc cota bursei. Cotațiile se publică și se afișează în holul bursei.

În funcție de realizarea tranzacțiilor, cotațiile sunt de două feluri: cotații efective și cotații nominale. Cotațiile efective se stabilesc pe baza tranzacțiilor încheiate într-o anumită perioada. Cotațiile nominale sunt prețurile mărfurilor cotate curent la bursă, fără să se încheie tranzacții, o perioada de câteva zile, din lipsa de cerere sau de oferta.

Având în vedere modul de calcul există următoarele cotații: medii, limita și de lichidare. Cotațiile medii reprezintă media prețurilor maxime sau media prețurilor minime a mărfurilor comercializate la bursă. Cotațiile de lichidare se stabilesc de oficiile de decontare pentru realizarea operațiunilor la termen.

După momentul publicării, cotațiile pot fi: cotații oficiale și cotații neoficiale.

Cotațiile oficiale se comunica după încheierea ședinței de dimineață, fiind utilizate pentru perfectarea contractelor pe termen lung. Cotațiile neoficiale se comunica după încheierea ședinței de seară, oferind un indiciu pentru tendința prețurilor bursiere.

Prin intermediul mijloacelor de comunicație, cotațiile se înregistrează și se transmit în toată lumea. Tot cotațiile se publică în presă și se afișează în holul bursei.

Clienții fiind informați în timp util, pot lua operativ deciziile necesare.

Operațiunile la bursă se încheie în cadrul ședințelor care au loc zilnic. La unele burse se țin și două ședințe pe zi. Mărfurile sau efectele de comerț trebuie înscrise oficial la bursă. Înscrierea se face de către un comitet special, care stabilește și limita valorică minimă a operațiunii. Sub supravegherea sindicului bursei, agentul de schimb fixează cursul de deschidere și de închidere. De asemenea, calculează și cursul sau prețul unitar al zilei.

Tranzacțiile se încheie prin strigări publice de oferta și cerere ale agenților oficiali, care se află în jurul unui perimetru circular, denumit “ring” sau “corbeille”.

Momentul perfectării operațiunii este marcat de agenții de schimb prin expresiile „am cumpărat” și „am vândut”. La unele burse, stabilirea cotației este modernizată prin folosirea unor sisteme electronice.

Întreagă desfășurare a operațiunii este controlată de către sindic în calitate de șef al agenților intermediari. Împreună cu membrii din comisia cotei, sindicul alcătuiește lista încheierilor de tranzacții, care sunt consemnate în registrul de procese-verbale .

Tranzacțiile, care se încheie inițial oral, sunt perfectate în formă scrisă. Concretizarea înțelegerii se face printr-un contract-tip care prevede obiectul tranzacției, condițiile de calitate, unitatea de măsură, termenele de livrare, modul de cotare a prețurilor și lichidarea operațiunilor.

§2.Vânzarea prin licitații

Licitațiile sunt vânzările către cei care oferă prețul cel mai mare, respective cumpărăturile de la cei care solicită preyul cel mai mic pentru marfă scoasă la vânzare .

În cazul licitațiilor, mărfurile se află la locul unde este organizată licitația, iar programul acestora nu este continuu, așa cum se întâmplă în cazul vânzărilor prin burse. Funcțiile licitațiilor, în practică comerțului internațional, constă în valorificarea mărfurilor care nu pot fi încadrate în tipurile uzuale folosite la bursă .

În raport de modul de organizare; în raport de caracterul lor; în raport de obiceiul lor , licitațiile se clasifică în : licitații întemeiate pe prețuri crescătoare și licitații întemeiate pe prețuri descrescătoare. Acestea sunt deschise și închise , în sensul că la ele pot participa numai anumite firme.

În cazul licitațiilor întemeiate pe prețuri crescătoare, licitatorul comunica prețul nominal de începere a licitării. Participanții la licitație ridică acest preț, ultimul care a oferit prețul cel mai mare I se adjudeca marfă.

Dacă vânzătorul nu este satisfăcut de prețul ultimului comparator, acesta are posibilitatea să-și retragă marfă de la licitație, sis a o supună din nou licitării, dup ace au fost licitate celelalte mărfuri.

Iar în cazul licitațiilor bazate pe prețuri descrescătoare, dup ace licitatoul comunica prețul maxim de la care pornește, anunță prețuri din ce în ce mai mici, până în momentul în care un participant oferă ultimul preț anunțat. Acestuia I se adjudeca marfă, potrivit licitației respective.

Licitațiile deschise sunt cele la care poate participa oricine, adică orice firma care este interesată să obțină marfă care face obiectul licitării.

Licitațiile închise sunt cele la care participa numai anumite firme chemate.

Diferența dintre ele constă în faptul că licitațiile închise dețin recordul în țările mai puțin dezvoltate.

Funcția licitațiilor în practică comerțului internațional constă în valorificarea mărfurilor care nu pot fi încadrate în tipurile uzuale folosite la bursă.O formă practicată tot mai des de participanții la licitațiile internaționale constă în prezentarea ofertelor lor prin intermediul unor firme din țară unde se organizează licitația, mai ales că, în unele țări această formă de oferta (brokeraj) este obligatorie prin lege.

În comerțul internațional se practică frecvent licitațiile prin intermediul unor firme din țară unde se organizează licitația (brokeraj). Firma-autohtonă, mandatată de firma străină îi prezintă acesteia toate informațiile utile. Aceste firme îndeplinesc pentru cele străine formalități tehnice și comerciale, acționând că agent și furnizând informații despre situația pieței interne, nivelul concurenței, condițiile și termenele de desfășurare a licitației sau alte date economico-juridice.

În vederea îndeplinirii obligațiilor din oferte, ofertanții trebuie să depună, de regulă, anumite garanții sub formă unei scrisori de garanție bancară, sau participanții sunt obligați să depună, înainte de licitație, o cauțiune, care în mod obișnuit este de până 10% din valoarea ofertei.

Orice licitație se termină cu adjudecarea mărfii către acela care a câștigat licitația. În acest caz organizatorul, pe baza specificației tehnice, transmite comandă fermă către furnizor, în condițiile de livrare și plata menționate în "condițiile licitației". Furnizorul verifică dacă respectivă comandă corespunde condițiilor de participare la licitație, specificației tehnice a produselor licitate, condițiilor și modalităților de plata și în urmă acestei verificări, remite clientului confirmarea de comandă. Pentru a se evita eventualele neînțelegeri dintre părți se pot încheia contracte scrise.

CAPITOLUL V.

PRESCRIPȚIA ÎN MATERIE DE VÂNZARE CUMPĂRARE INTERNAȚIONALĂ DE MĂRFURI

Convenția ce privește prescripției în materie de vânzare internațională de mărfuri, a fost încheiată la New York pe dată de 14 iunie 1974.

Această a fost modificată prin Protocolul întocmit la Viena, la 11 apilie 1990, în vederea armonizării cu prevederile Convenției Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internationnala de mărfuri din anul 1980.

Convenția de la New York a intrat în vigoare la dată de 1 august 1988. În present, 24 de state sunt parte la Convenție.

Adoptarea unor reguli uniforme pentru reglementarea termenelor de prescriptive extinctivă în materie de vânzare internațională de bunuri mobile corporale are că scop să faciliteze dezvoltarea comerțului internațional.

Convenția de la New York are un caracter supletiv. Prevederile Convenției nu se aplică dacă părțile au exclus în mod expres aplicarea să. Părțile pot derogă de la dispozițiile Convenției incluzând în contract o clauză contrară sau o altă reglementare .

Convenția de la New York se aplică numai în situațiile:

a. În momentul încheierii contractului de vânzare, părțile își au sediul în state contractante;

b. Regulile de drept internațional privat fac aplicabilă contractului de vânzare legea unui stat contractant.

Un contract de vânzare de bunuri mobile corporale este considerat că având un caracter internațional, dacă, în momentul încheierii contractului, vânzătorul și cumpărătorul își au sediul în state diferite.

Naționalitatea părților, calitatea, caracterul civil sau commercial al părților sau al contractului, nu sunt luate în considerare. Situarea sediului trebuie să fie cunoscută de ambele părți contractante.

Dacă o parte într-un contract de vânzare are sedii în în mai multe state, se va lua în considerare sediul care prezintă legătură cea mai strânsă cu prevederile contractului și executarea acestuia, ținând seama de împrejurările cunoscute de părți sau avute în vedere de ele în momentul încheierii contractului.

Dacă partea nu are sediu se va avea în vedere reședința obișnuită.

Atunci când niciuna sau numai una din părți își are sediul pe teritoriul unui stat contractant, normele conflictuale trimit la legea unui stat contractant.

Coventia determina condițiile în care drepturile și acțiunile reciproce ale unui comparator și ale unui vânzător, născute dintr-un contract de vânzare internațională de bunuri mobile corporale, sau referitor la o contravenție la acest contract, rezilierea sau nulitatea să, nu mai pot fi exercitate urmare a expirării unui anumit interval de timp.

Termenul de prescriptive nu afectează un termen în cursul căruia o parte trebuiesă notifice celeilalte ori să îndeplinească orice act, altul decât deschiderea unei procedure, sub sancțiunea de a nu putea exercită dreptul sau.

Convenția nu reglementează următoarele categorii de vânzări:

a. de obiecte mobile corporale cumpărate pentru o folosul personal, familială sau casnică, afară dacă vânzătorul, la un moment înainte de încheierea sau chiar la încheierea contractului , nu a știut și nu ar fi fost presupus a cunoaște că aceste obiecte erau cumpărate pentru o asemenea folosință;

b. la licitații;

c. Urmarea sechestrului sau oricărei alte modalități consecutive autorității judiciare;

d. de valori mobiliare, efecte de comerț și monede;

e. de nave, vapoare, aeroglisoare și aeronave;

f. de electricitate.

Termenul de prescriptive curge de la dată la care acțiunea poate fi exercitată.

Termenul de prescripție nu poate fi modificat, nici cursul sau nu poate fi schimbat printr-o declarație a părților sau pe calea unui acord între ele. Cu caracter derogatoriu, debitorul poate, în cursul prescripției, să prelungească acest termen printr-o declarație scrisă adresată creditorului, care poate fi reînnoită.

Efectul termenului de prescripție constă în faptul că nici un drept nu este recunoscut și nici nu devine executoriu în nici o procedura începută după expirarea termenului de prescripție. Acest efect privește numai prescripția dreptului la acțiune al creditorului, nu și a dreptului de a cere executarea silită. Cu toate acestea, efectul prescripției nu se produce în situațiile: cînd prescripția nu este invocată de către partea interesată sau când dreptul este invocat pe cale de excepție.

Dacă ultima zi a termenului este o zi de sărbătoare sau orice altă zi de vacanță judiciară, împiedicând că procedura să fie începută în jurisdicția unde creditorul angajează o procedura judiciară sau revendică un drept, termenul de prescripție este prelungit în așa fel încât să înglobeze prima zi utilă, care urmează zilei de sărbătoare sau de vacanță judiciară.

CONCLUZII