Contractul DE Leasing
MINISTERUL EDUCAȚIEI DIN REPUBLICA MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA
FACULTATEA DREPT
CATEDRA DREPT CIVIL
Negrei Alina, grupa 307
CONTRACTUL DE LEASING
Referat științific
Conducător științific: Velișco Lilian, magistru în drept, lector universitar
Autorul:
CHIȘINĂU-2014
CUPRINS
Capitolul I Apariția contractului de leasing
Noțiunea și clasificarea contractului de leasing…………………………………………….3
1.1 Istoricul apariției contractului de leasing……………………………………………………3
1.2 Noițunea contractului de leasing………………………………………………………………..5
1.3 Clasificarea contractului de leasing…………………………………………………………10
1.4 Caractere juridice ale contractului de leasing……………………………………………14
Capitolul II Condițiile de validitate ale contractului de leasing……………………………………..16
2.1 Legalitatea contractului de leasing…………………………………………………………17
2.2 Capacitatea părților în contractul de leasing…………………………………………….17
2.3 Consimțămîntul părților în contractul de leasing……………………………………..19
2.4 Obiectul contractului de leasing…………………………………………………………….24
2.5 Forma contractului de leasing………………………………………………………………..27
.
2.6 Cauza în contractul de leasing………………………………………………………………..27
2.7 Nulitatea ca efect a nerespectării condițiilor de validitate a contractului de leasing…………………………………………………………………………………………………………………………..29
Capitolul III Efectele contractului de leasing………………………………………………………………..31
3.1 Efecte față de părți………………………………………………………………………………31
3.2 Efecte față de terți……………………………………………………………………………….37
Concluzii………………………………………………………………………………………………………………………39
Bibliografie…………………………………………………………………………………………………………………..40
Capitolul I APARIȚIA CONTRACTULI DE LEASING
1.1 Istoricul apariției contractului de leasing
Încă din antichitate s-a observat că beneficiile sunt obținute prin folosința unui lucru, avînd mai puțină importanță cine deține titlul de proprietate.
Încă Aristotel în „Ritorica” afirma, că bogăția constă nu în a avea patrimoniu în proprietate, ci de a-l folosi: acest aforism oglindește esența leasingului – pentru a primi venit, nu este deloc necesar de a avea utilaj sau alt patrimoniu în proprietate, este suficient doar de a-l poseda și folosi.
Geneza operațiunilor de leasing se pierde în negura timpurilor – așa, spre exemplu, savantul englez T.Clark citat de E.V.Cabatova, afirma că primele norme referitoare la leasing se conțineau în Codul împăratului babilonean Hamurabbi datat cu anul 1760 î.e.n.; reguli referitoare la leasing se găsesc și în Instituțiile lui Iustinian.
Dificultațile de bază în aplicarea și reglementarea leasingului rezidă din combinarea în acest institut a elementelor dreptului real și contractual. Dreptul privat roman (care a stat la baza dreptului privat continental, atît de inspirație germană cît și de inspirație franceză) îi era cunoscută posesiunea fără proprietate, provenită atît din relații contractuale cît și din cele reale. Posesiunea „contractuală” fără proprietate a evoluat din institutul roman al locațiunii bunurilor (locatio-conditio renum) în institutul contemporan al arendei. Posesiunea „reală” fără proprietate a apărut în dreptul roman sub forma dreptului de servitut, iar mai exact în forma unei varietăți de servitute-uzufructus. Care este în această situație „prototipul” institutului contemporan de leasing? În doctrină se remarcă just dificultatea stabilirii exacte a „paternității” instituției de leasing. Cert este însă că ideea care stă la baza leasingului – separarea dreptului de proprietate de cel de folosința, și extragerii profitului din folosirea patrimoniului – este cunoscută din timpuri străvechi.
Deși reglementările în materia utilizării patrimoniului fără proprietatea asupra lui sunt de origine străveche, inventarea leasing-ului ca atare este meritul englezilor – una din primele legi privind leasing-ul a fost legea Uels din 1284 (engl. Statute of Wales). Evoluția leasing-ului în secolele XIX-XX în multe privințe reproduce experiența agricultorilor englezi din epoca medievală – leasing-ul a căpătat o nouă viață în Marea Britanie a sfîrșitului secolului XIX, în legătură cu evoluția industriei transporturilor și industriei miniere – proprietarii minelor, în extensiunea explorărilor sale de cărbune, au observat avantajul arendei vagoanelor pentru transportarea cărbunelui, în locul procurării acestora. Astfel au apărut societățile comerciale ale căror unica afacere era procurarea vagoanelor pentru transportul cărbunelui, și darea lor în chirie cu posibilitatea răscumpărării (engl. Hire-purchase). În mod similar – grație evoluției industriei extractoare de cărbune și a transporturilor pe calea ferată – a evoluat leasing-ul și în Statele Unite ale Americii.
În anul 1960 s-a format prima corporație transnațională de leasing (Mercantile Leasing Company) – fenomen ce a marcat „sciziunea” tradiției americane și celei britanice de reglementare a operațiunilor de leasing. Spre deosebire de ușurința cu care au fost armonizate reglementările țărilor din sistemul common law în materie de leasing „altoirea” leasing-ului la legislațiile din sistemul dreptului continental (atît de inspirație germană cît și de inspirație franceză) s-a confruntat cu dificultăți. Totuși, deși unii savanți au afirmat imposibilitatea acceptării instituției de leasing dat fiind incompatibilitatea sa cu principiile de proprietate ale dreptului continental făcînd o comparație în acest sens între instituția leasing-ului, și o altă instituție de proveniență common law – proprietatea fiduciară (trust-ul), acesta a început să fie aplicat cu succes în țările europene – astfel, prima companie de leasing franceză – SEPAFITEC (fr. Socièté d’Etudes et de Participation Financière et Technigue) a apărut la Paris în 1957, iar către anul 1965 în Franța operau deja 23 de societăți de leasing.
Principalele susținătoare ale leasingului echipamentelor industriale au fost băncile, fie indirect prin intermediul unor societăți specializate de leasing, fie direct după ce acestea au primit autorizația să desfășoare asemenea operațiuni.
În 1963, cea mai importantă rețea bancară, National Banks, a primit această autorizație, urmată de Bank Holding Companies în 1970.
Pînă în anul 1975, deci în mai puțin de 15 ani, băncile fuseseră autorizate să desfășoare operațiuni de leasing în mod direct în 41 de state americane.
Dezvoltarea explozivă a leasingului în America a avut loc pe fondul unei economii expansive și într-un climat fiscal încurajator.
Foarte rapid, această operațiune a fost preluată în Marea Britanie pentru ca apoi să se răspîndească în Europa continentală.
După cum se observă leasingul a parcurs o evoluție complexă, variind de la un sistem juridic ale diferitor state la alt sistem juridic. Deși în mod cert nu există o continuitate evolutivă, vechea instituție juridică romana ne-ar putea folosi în demersurile teoretice de stabilire a naturii juridice a contractului de leasing.
1.2 Noțiunea contractului de leasing
În literatura de specialitate nu există o unică definiție a contractului de leasing, de aceea consider oportun și necesar de a prezenta un șir de definiții ce ne-ar prezenta contractul de leasing în întregul complex juridic existent.
Astfel, prin urmare după cum am enunțat anterior nu există o unicitate în ceea ce privește definirea contractului de leasing.
Prima definiție legală a leasingului în Europa provine din Franța, unde operațiunea poartă numele de „credit-bail”.
Textul legii din 1966, așa cum a fost revizuit în anul 1967, prevede că operațiunile de „credit-bail” sunt cele prin care o întreprindere dă în locație bunuri imobiliare, în vederea unei utilizări profesionale, cumpărate de ea sau construite prin efortul ei financiar, dacă aceste operațiuni, indiferent de calificarea lor, permit locatarului de a deveni proprietar, în tot sau în parte, a bunurilor astfel închiriate, cel mai tîrziu la expirarea termenului contractual, fie printr-o promisiune unilaterală de vînzare, fie prin achiziționare directă ori indirectă a dreptului de proprietate a terenului pe care au fost edificate imobilile închiriate, fie prin transferul de plin drept a dreptului de proprietate asupra construcțiilor edificate pentru acel locatar.
Această amplă definiție, deși se referă doar la leasingul imobiliar este în măsura să prezinte cu claritate principalele elemente cuprinse de concepția tradițională asupra leasingului.
În doctrina franceză recentă, operațiunile de leasing sunt definite prin evidențierea funcțiilor economice ale acestuia. S-a reținut în acest fel că leasingul reprezintă o finanțare, în principiu integrală, a unei investiții productive, garantată de beneficiar cu însăși proprietatea investiției finanțate.
Din definiție se desprinde cu ușurință caracterul comercial al operațiunii, dar și intenția legiuitorului de a încuraja pe aceasta cale activitățile economice aducătoare de profit.
O definiție foarte sumara a leasingului a fost data în Germania prin circularele fiscale din anul 1971 si respectiv 1972, stabilind drept criteriu unic în caracterizarea contractului, durata sa fixa si perioada în care este reeșalonată restituirea capitalului investit de finanțator.
Astfel, circularele menționate prevăd următoarele:
contractul este încheiat pe o perioada determinată (revocabilă), timp în care una din părți nu este îndreptățită a proceda la reziliere;
mărimea plăților care se fac de către beneficiarul utilizator în timpul perioadei irevocabile cuprinde, în afara costului de achiziție ori de producție, și toate cheltuielile accesorii suportate de societatea finanțatoare.
În plus, cele două circulare cuprind trei soluții care pot fi receptate în practică, în cadrul contractului de leasing:
contractele în care se prevede expres opțiunea utilizatorului de a cumpără bunul la sfîrșitul perioadei irevocabile;
contractele în care o asemenea opțiune nu este prevăzută, ori care eventual cuprinde numai acordul părților, în sensul că la expirarea perioadei irevocabile va fi prelungită relația contractuală inițială;
contractele de leasing încheiate în legătură cu bunuri specializate, care nu pot fi utilizate în condiții economice viabile decît de beneficiar, ceea ce implica, pentru acest motiv, transferul de proprietate către beneficiar la data cînd perioada a luat sfîrșit.
Legislația belgiană oferă cea mai fidelă definiție a leasingului mobiliar si imobiliar, sub aspectul raportării acestuia la realitatea economică a operațiunii.
Astfel d fie printr-o promisiune unilaterală de vînzare, fie prin achiziționare directă ori indirectă a dreptului de proprietate a terenului pe care au fost edificate imobilile închiriate, fie prin transferul de plin drept a dreptului de proprietate asupra construcțiilor edificate pentru acel locatar.
Această amplă definiție, deși se referă doar la leasingul imobiliar este în măsura să prezinte cu claritate principalele elemente cuprinse de concepția tradițională asupra leasingului.
În doctrina franceză recentă, operațiunile de leasing sunt definite prin evidențierea funcțiilor economice ale acestuia. S-a reținut în acest fel că leasingul reprezintă o finanțare, în principiu integrală, a unei investiții productive, garantată de beneficiar cu însăși proprietatea investiției finanțate.
Din definiție se desprinde cu ușurință caracterul comercial al operațiunii, dar și intenția legiuitorului de a încuraja pe aceasta cale activitățile economice aducătoare de profit.
O definiție foarte sumara a leasingului a fost data în Germania prin circularele fiscale din anul 1971 si respectiv 1972, stabilind drept criteriu unic în caracterizarea contractului, durata sa fixa si perioada în care este reeșalonată restituirea capitalului investit de finanțator.
Astfel, circularele menționate prevăd următoarele:
contractul este încheiat pe o perioada determinată (revocabilă), timp în care una din părți nu este îndreptățită a proceda la reziliere;
mărimea plăților care se fac de către beneficiarul utilizator în timpul perioadei irevocabile cuprinde, în afara costului de achiziție ori de producție, și toate cheltuielile accesorii suportate de societatea finanțatoare.
În plus, cele două circulare cuprind trei soluții care pot fi receptate în practică, în cadrul contractului de leasing:
contractele în care se prevede expres opțiunea utilizatorului de a cumpără bunul la sfîrșitul perioadei irevocabile;
contractele în care o asemenea opțiune nu este prevăzută, ori care eventual cuprinde numai acordul părților, în sensul că la expirarea perioadei irevocabile va fi prelungită relația contractuală inițială;
contractele de leasing încheiate în legătură cu bunuri specializate, care nu pot fi utilizate în condiții economice viabile decît de beneficiar, ceea ce implica, pentru acest motiv, transferul de proprietate către beneficiar la data cînd perioada a luat sfîrșit.
Legislația belgiană oferă cea mai fidelă definiție a leasingului mobiliar si imobiliar, sub aspectul raportării acestuia la realitatea economică a operațiunii.
Astfel decretul-lege nr. 55 din 10 noiembrie 1967 arată în art. 9 trăsăturile contractului de leasing:
privește numai acele echipamente pe care utilizatorul beneficiar le folosește în scopuri imobiliare;
bunurile trebuie achiziționate de furnizori, în vederea predării lor în leasing, ținind seama de comanda pe care viitorul utilizator o transmite și care trebuie să cuprindă specificațiile, detaliile si performanțele pe care utilizatorul le dorește;
durata contractului de leasing trebuie să corespundă perioadei în care se prezintă că bunul este util din punct de vedere al performanței economice;
prețul locației trebuie să fie stabilit astfel, încit să poată amortiza valoarea bunului în perioada de utilizare determinată prin contract;
contractul trebuie să cuprindă clauza potrivit căreia utilizatorul este îndreptățit că la încetarea contractului să cumpere bunul, plătind prețul stabilit prin contract, iar dacă acest preț nu a fost acoperit în întregime, se datorează plata diferenței, adică a valorii reziduale.
În ceea ce privește imobilele, prin art. 1 al Decretului regal nr. 30 din 28 decembrie 1970, s-au prevăzut următoarele:
contractul are ca obiect un imobil existent la acea dată, construit sau cumpărat de finanțator, potrivit cu precizările detaliate ale utilizatorului, astfel în cît să poată fi folosit de către beneficiar în vederea exercitării activităților comerciale sau industriale;
folosirea edificiului și a terenului pe care este construit trebuie să fie predată utilizatorului, în temeiul unui contract care nu poate fi reziliat, dar care în aceleași timp nu este translativ de proprietate, finanțatorul păstrînd nuda proprietate;
la data expirării contractului și ținînd seama de totalul sumelor plătite în perioada de locațiune, utilizatorul este îndreptățit a dobîndi însăși proprietatea bunului primit în leasing;
totalul sumelor plătite de utilizator în perioada contractului, în ipoteza în care beneficiarul nu-și manifestă dorința de a dobîndi proprietatea imobilului, trebuie sa fie folosite de finanțator pentru a-și reconstrui în întregime capitalul investit inițial, majorat chiar cu dobînzile primite de la utilizator.
În Italia, leasingul (locazione financiaro) este prevăzut în mod expres prin Legea nr. 183 din 2 aprilie 1986 care la art. 17 alin. 2 definește leasingul prin „închirierea bunurilor mobile ori imobile, pe care finanțatorul le dobîndește, ori le confecționează, în raport cu indicațiile date de utilizator, acesta din urmă, asumîndu-și toate riscurile pe timpul valabilității contractului, avînd și dreptul de a deveni proprietarul bunului primit în locațiunea, cu condiția de a plăti prețul stabilit la data încheierii”. Definiția respectivă fiind simplă și sintetică nu ne spune nimic despre natura plăților și prețul.
Legea elena, s-a născut într-un moment (1986) în care a putut dispune de întregul bagaj conceptual al Europei occidentale, data la care putem vorbi deja de o tradiție în domeniu.
Acest fapt se remarcă prin lipsa oricărui demers de sintetizare a unei definiții juridice, preferindu-se ca noțiunea de „leasing” (locațiune financiară) să fie definită prin intermediul obiectivelor economice și juridice pe care legiuitorul elen a urmărit să le atingă cu ajutorul acestei figuri juridice.
În literatura de specialitate româna leasingul este definit ca fiind operațiunea prin care o parte, denumita finanțator, se angajează la cererea unui utilizator, să-i asigure posesia sau folosința unui bun, cumpărat sau realizat de finanțator, contra unei redevențe, iar la sfîrșitul perioadei de folosință convenite, să respecte dreptul de opțiune al utilizatorului de a dobîndi proprietatea bunului la un preț rezidual, sau de a prelungi contractul de leasing, ori de a înceta raporturile contractuale.
În definiția respectivă însă nu este inclusă destinația bunurilor contractuale.
Codul Civil al Federației Ruse în art. 665 definește contractul de arendă financiară (contractul de leasing) ca fiind acel contract prin care locatorul se obligă de a procura în proprietate bunul, specificat de către locatar, de la vînzătorul indicat de acesta și a acordă acest bun contra plată în posesiunea și folosință temporară cu scopuri de antreprenoriat.
Definiția respectivă o consider de fapt cea mai reușită, în sens că conține în deplină măsură toate caracteristice esențiale ale contractului de leasing.
În comparație cu definițiile prezentate mai sus este comparativ scurtă și totodată foarte succintă.
În fine ceea ce se referă la legislația noastră ține de menționat că noțiunea de leasing cît și cea de contract de leasing este reglementată în special de Legea Republicii Moldova nr. 731-XIII din 15 februarie 1996 cu privire la leasing si intrata în vigoare odată cu publicarea ei la 25 iulie 1996.
Prin urmare art. 3 al Legii respective stabilește că leasingul constituie o activitate de antreprenor, de investire a unor mijloace temporar disponibile sau împrumutate, ce se desfășoară pe bază de contract, conform căruia locatorul (creditorul finanțator) procură cu titlu de proprietate echipamentul indicat de locatar de la vînzătorul (furnizorul) stabilit de acesta și îl acordă contra plată locatarului în posesiune si folosință temporară în scopuri de antreprenoriat.
Definiția respectivă, după părerea mea conține anumite neajunsuri ce pot duce la formarea unor păreri eronate și anume referitor la termenii „a procura” si „acorda” ce de fapt desemnează faptul, că după natura sa contractul de leasing se caracterizează ca fiind real însă, reamintim că caracterul real presupune prezența a doi factori: în primul rînd, atingerea acordului dintre părți privind clauzele esențiale și în al doilea rînd, transmiterea pe parcursul încheierii contractului a bunului (obiectul contractului) de către un participant celuilalt. Numai în cazul în care are loc prezența concomitentă a ambilor factori – atingerea acordului și transmiterea bunului, contractul se considera încheiat.
În realitate o astfel de situație nu poate exista deoarece echipamentul necesar încă nu se află la dispoziția locatorului, deci, în mod natural, nu poate fi transmis de acesta locatarului concomitent cu încheierea contractului. O altă situație va fi în cazul, în care legislația va permite încheierea contractului de leasing funcțional, conform căruia, locatorul poate să acorde în posesiune si folosință temporară locatarului echipamentul, pe care îl posedă cu titlu de proprietate.
În literatura de specialitate a fost expusă părerea, conform căreia, contractul de leasing poate fi încheiat ca fiind un contract real numai în cazul, în care locatorul dispune de echipamentul necesar locatarului și acordul părților este însoțit de transmiterea imediata a acestuia.
Însă aceasta posibilitate este exclusă însăși prin Legea „Cu privire la leasing” art. 3 consolidează caracterul unitar al contractului ce reiese din faptul, că pentru fiecare afacere locatorul trebuie să procure din nou bunul. Pe lîngă aceasta, art. 5 al Legii definește locatorul nu ca persoana, care acordă echipamentul în leasing, dar ca persoana, care procură cu titlu de proprietate echipament pentru a-l acorda în leasing.
Prin urmare, este necesar de a efectua în legislație un șir de modificări și anume consolidarea clasificării legislative a contractelor de leasing pe diferite genuri, precum si atribuirea caracterului consensual contractului de leasing.
E de menționat că definiția contractului de leasing expusă în Legea „Cu privire la leasing” nu este unică, existînd și o altă definiție legală a contractului de leasing. Astfel Codul Civil al Republicii Moldova intrat în vigoare în iulie 2003, în art. 923 prevede că prin contractul de leasing, o parte – creditorul financiar (locator) – se obligă să dobîndească în proprietate sau să producă bunul mobil specificat în contract și să-l dea în posesiune și folosință, pentru o perioadă determinată în contract, celeilalte părți (locatar), iar acesta se obligă la plata în rate a unei sume de bani (redevență).
Sigur ca noțiunea a contractului de leasing expusă în Cod Civil (2002) înlătură un șir de neconcordanțe existente în legislația actuală, însă după cum reiese din definiția dată legislatorul specifică existența doar a leasingului mobiliar, lăsînd anumite rezerve în ceea ce privește transmiterea prin intermediul contractului de leasing a bunurilor imobile. De asemenea nu este specificat obiectul contractului de leasing, cum de exemplu este expus în art. 4 alin. 2 al Legii „Cu privire la leasing”.
Totodată cu intrarea în vigoare a noului Cod Civil (2002) au fost înlăturate toate lacunele si neajunsurile Legii „Cu privire la leasing”.
În cazul în care vor exista careva neconcordanțe cu tratatul internațional (Convenția UNIDROIT asupra leasingului financiar internațional încheiat la Ottawa, 28 mai 1988) la care Republica Moldova este parte se vor aplica normele tratatului internațional.
Prin urmare pentru o definire mai amplă a contractului de leasing este necesar de luat în considerație prevederile normelor internaționale în combinație cu relațiile economice si juridice existente în statul nostru.
Reieșind din cele expuse anterior și luînd în considerație complexitatea operațiunilor de leasing putem defini contractul de leasing ca fiind acel contract unde o parte numita creditorul financiar (locator) procură cu titlu de proprietate bunuri indicate de către cealaltă parte denumita locatar de la vînzătorul indicat de locatar și le acordă în posesiune și folosință pentru o perioadă determinată în contract locatarului, iar acesta din urmă se obligă la plata în rate a unei sume de bani numita redevență. Consider, că noțiunea expusă mai sus oglindește în mare parte esența contractului de leasing.
1.3 Clasificarea contractului de leasing
Prezentînd un șir de definiții ale contractului de leasing am enunțat necesitatea clasificării legislative a contractelor de leasing pe diferite genuri.
Cea mai importantă clasificare a operațiunilor de leasing, este cea în funcție de existența în raportul respectiv, a elementului de extranietate.
I. În funcție de existența sau lipsa acestuia, deosebim:
a) leasing intern,
b) leasing internațional.
Importanta clasificării în cauza se explică prin faptul, că pentru fiecare din tipurile menționate de leasing există un regim juridic aparte: leasingul intern este reglementat în mod exclusiv de reglementările de drept național elaborate de fiecare stat în parte, pe cînd în cazul leasingului internațional este lesne de observat, aplicînd metoda conflictualistă tradițională dreptului internațional privat, că elementul de extranietate condiționează apariția conflictului de legi între sistemul național de drept al locatorului (aflat intr-un stat) și cel al locatarului (aflat în alt stat).
Clasificarea respectiva este consfințită și în art. 5 alin. 2 al Legii RM „Cu privire la leasing”.
II. După importanța si frecvența utilizării, al doilea criteriu este cel al scopului leasingului – de a asigura sau nu amortizarea completa a patrimoniului făcînd obiectul contractului de leasing. în funcție de acest criteriu, deosebim doua varietăți ale leasingului:
a) leasing operațional (sau operativ)
b) leasing financiar
În conformitate cu criteriul de clasificare menționat, în cadrul leasingului operațional echipamentele sunt date în folosință temporară de către locator, fără ca chiria primită să asigure amortizarea completă a acestora (adică pe o durată care este mai mica decît durata de amortizare a acestor echipamente). Ca efect, în cadrul leasingului operațional locatorul dă patrimoniul procurat în folosință temporară, în mod succesiv mai multor locatari, pînă la recuperarea valorii acestui patrimoniu. O situație diferită are loc în cazul leasingului financiar – aici durata contractului de leasing corespunde grosso modo cu termenul de amortizare a patrimoniului procurat, locatorul ca efect asigurindu-și recuperarea completă a costului acestui patrimoniu (acesta de fapt este și scopul locatorului, în cadrul leasingului financiar – de a finanța, adică a credita (cu rambursare eventuală deplină) procurarea patrimoniului respectiv pentru locatar).
Pe lîngă criteriul amortizării ambele varietăți pot fi sub-clasificate, astfel leasingul financiar poate fi de doua tipuri:
→ leasingul financiar intern, si
→ leasingul financiar internațional.
Totuși, spre deosebire de criteriul amortizării complete a patrimoniului, care este clar si precis, al doilea nu este lipsit de ambiguitate – trăsătura ce a generat o poziție eterogenă a doctrinei față de clasificare leasingului în operațional și financiar.
O varietate a leasingului financiar este leasingul de returnare, în cadrul căruia proprietarul vinde patrimoniul său locatarului și simultan îl ia în chirie conform contractului de leasing. Leasingul de returnare este o varietate a leasingului care se particulează prin componența sa subiectivă: spre deosebire de schema „tradițională” de leasing în care sunt implicate trei părți (furnizorul, locatorul si locatarul), în mecanismul de leasing de returnare sunt implicate doar doua părți (datorită faptului că furnizorul si locatarul sunt una si aceeași persoană).
În doctrina uneori se face distincția între leasingul cu rambursare deplina și leasingul fără rambursare deplina. De obicei, leasingul financiar este contractat cu rambursare deplina, iar cel operațional ca leasing fără rambursare deplină.
III. În funcție de volumul obligațiilor locatorului, leasingul se clasifica in:
leasing cu obligațiuni suplimentare – în cazul lui locatarul are obligații suplimentare în ceea ce privește deservirea tehnică a echipamentelor date în chirie, asigurarea cu consumabile etc.;
leasing „curat” în aceasta operație, locatorul își asumă doar obligația de finanțare a procurării echipamentelor care fac obiectul contractului de leasing.
IV. În literatura româna mai întîlnim clasificarea leasingului după apartenența fondurilor investite prin contractul de leasing:
leasingul realizat cu fondurile unei societăți de leasing;
leasingul sindicalizat – finanțarea achiziției bunurilor contractate în regim de leasing se face prin punerea în comun de fonduri aparținînd mai multor societăți de leasing.
V. După natura bunului contractat leasingul poate fi:
mobiliar, care poate avea ca obiect bunuri cu destinație comercială sau industrială ori bunuri de folosință îndelungată;
imobiliar, care poate avea ca obiect imobilele cu destinație industrială sau comercială, ori imobilele cu destinație de locuințe pentru persoanele fizice.
Prezentînd clasificările de mai sus, putem constata existența în legislația națională doar a clasificării leasingului în cel intern și internațional, iar referitor la ultima clasificare în Codul Civil în art. 923 creditorul financiar „se obliga să dobîndească în proprietate sau să producă bunul mobil…”, astfel enunțindu-se doar leasingul mobiliar.
Prin urmare ar fi binevenit ca legislatorul să consolideze clasificările contractului de leasing în legislația noastră pe diferite genuri, dat fiind faptul că leasingul constituie o operațiune complexă si continuă și astfel prevederile legislative ar trebui să corespundă realității existente în RM.
VI. Alte forme de leasing:
A) Leasingul experimental este o tehnică folosită de producători pentru promovarea vînzprilor. În baza acestui tip de contract, bunurile sunt închiriate pentru o perioadă scurtă de cîteva luni, în mod experimental, cu condiția că la expirarea duratei contractuale utilizatorul să își manifeste opțiunea în sensul cumpărării bunurilor, dacă sunt corespunzătoare cerințelor sale, respectiv, în sensul restituirii acestora, dacă prezință neajunsuri.
Acest tip de contract prezintă unele similitudini cu contractul de vînzare pe încercate, folosit în raporturile juridice civile sau comerciale, în care transmiterea dreptului de proprietate este afectată de o condiție suspensivă. Considerăm însă că spre deosebire de contractul de vînzare pe încercate, în cazul leasingului experimental, utilizatorul bunurilor poate refuza cumpărarea acestora și în baza unor motive subiective.
B) Contractele time-sharing sunt cele care se caracterizează prin închirierea în comun de către mai mulți benefeciari a anumitor echipamente în timpi partajați. Această formă de leasing a fost adoptată în practică din considerente economice, în special datorită costului ridicat al unor echipamente sau utilaje, precum și uzurii morale rapide a acestora. Avantajul financiar al acestei operațiuni rezidă în nivelul scăzut al ratelor de leasing pe care fiecare utilizator le plătește.
C) Rentingul reprezintă- așa cum o arată și denumirea- acele contracte de leasing încheiate pe termen scurt și cuprind închirierile cu ziua sau ora a unor bunuri, în special a mijloacelor de transport sau a unor utilaje de construcție. Renting-ul este un contract de origine americană, care a fost preluat și în relațiile comerciale europene. Acest tip de leasing (denumit și operațiune de hire) este de fapt o simplă închiriere, neprzentînd caracteristici specifice leasingului, cum ar fi dreptul de opțiune a utilizatorului sau problema calculării și evidenței amortizării bunurilor care constituie obiectul său. Alți autori au considerat că operațiunile de renting reprezintă forme de trecere de la închirierea obișnuită la leasing, pornind de la durata lor foarte scurtă și simplitatea raporturilor juridice ce iau naștere. Principala obligație a proprietarului/locator este de a pune la dispoziția utilizatorului utilajele, mașinele ori mijloacele de transport corespunzătoare, conform necesităților solicitantului și de a asigura service-ul acestora.
Ocietatea de renting este o societate care dispune de utilaje standartizate sau de mijloace de transport, încheind contracte de locație tradiționale ținînd cont de cererea ridicată de pe piață.
D) Contractul de leasing acționar reprezintă o tehnică financiară folosită pentru prima dată în Franța, de Groupement Fracais D Entreprises, în scopul satisfacerii cerințelor tot mai mari ale întreprinderilor mici și mijlocii pentru atragerea de fonduri.
Operațiunea este oarecum asemănătoare contractului de lease-back folosit pentru bunuri mobile și imobile, presupunînd în concret următoarele etape: o societate pe acțiuni mică sau mijlocie își majorează sau își constituie capitalul propriu prin emiterera de (noi) acțiuni care sunt subscrise de un fond de investiții; fondul de investiții cedează, în locație, acțiuni societății emitenet, care în schimb, va vărsa periodic o sumă de bani cu titlu de chirie, la expirarea contractului societatea emitentă avînd posibilitatea de a-și răscumpăra propriile acțiuni la un preț convenit cu fondul de investiții, ținîndu-se cont și de văsămintele efectuate prin plata chiriei.
Întrucît legea nu interzice, considerăm că încheierea unui contract de leasing acționar este posibilă și în dreptul nostru, cu îndeplenirea condițiilor prevăzute de legea societăților economice, ordinele și regulamentele elaborate de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare.
E) Master leasing denumit și leasingul de containere, acest contract este folosit de societățile de transport, apariția lui fiind determinată de avantajele pe care le are un cărăuș prin încheierea containerelor, față de achiziționarea acestora, care ar presupune cheltuieli suplimentare legate de organizarea unei exploatări eficiente, întreținerea și repararea containerelor, precum și pregătirea unui personal calificat.
Companiile specializate în ținerea parcului de containere le pun la dispoziția transportatorilor fie pentru o perioadă determinatp de timp, fie pentru o anumitp cățătorie. Marile companii de leasing au pătruns și în acest domeniu, impunîndu-se prin folosirea unor contracte complexe de închiriere numite master lease sistem.
Deși operațiunile de master leasing sunt asemănătoare celor de renting, diferențele rezidă, în principal, în natura subiectelor care iau parte la cle două tipuri de operațiuni, master leasing-ul fiind folosit, în special, în comerțul internațional, iar renting-ul fiind, de regulă, un contract comercial de drept intern.
1.4 Caracterele juridice ale contractul de leasing
Ca si orice contract, contractul de leasing este caracterizat printr-un șir de caractere juridice, ce determină și acordă acestui contract un statut special.
Prin urmare contractul de leasing este un contract sinalagmatic multilateral, ceea ce reiese din art. 3 al Legii cu privire la leasing, deoarece acesta implica trei subiecți: locatorul, locatarul și vînzătorul (furnizorul) echipamentului. Caracterul trilateral al raporturilor de leasing este întărit și prin art. 5 al Legii „Cu privire la leasing”. În același timp art. 6 al Legii numite prevede, că în cadrul unei structuri complexe a relațiilor contractuale, contractul de leasing este bilateral, deoarece, este încheiat între două părți: locator si locatar. Ar fi binevenit de a elimina aceasta contradicție pe calea excluderii posibilității de utilizare în cadrul raporturilor de leasing a așa-numitei structuri simple a legăturilor contractuale.
Spre comparație în literatura română contractul de leasing este caracterizat ca fiind un act juridic bilateral, care se încheie între societatea de leasing, în calitate de locator (finanțator) și utilizator.
Referitor la caracterul sinalagmatic putem enunța că acesta se caracterizează prin obligarea reciproca a părților. Părțile la contract dobîndesc reciproc drepturi și obligații, unde de regulă, dreptul uneia din părți îi corespunde obligația celeilalte părți, însă aceasta nu constituie o regulă fără excepții.
Analizînd, cele expuse menționăm că totuși contractul de leasing este un contract sinalagmatic multilateral (luînd în considerație prevederile legislației în vigoare), însă e necesar de a elimina contradicțiile existente în Legea „Cu privire la leasing”.
Un alt caracter juridic al contractului de leasing este cel oneros, pentru că ambele părți urmăresc realizarea unui profit propriu, profit evaluabil în bani. Locatorul primește redevențe plătite periodic de către utilizator din care își păstrează „o marjă de profit”, iar utilizatorul beneficiază de folosința bunului pe perioada derulării contractului, iar la sfîrșitul acestuia poate achiziționa bunul la valoarea reziduală a acestuia. Totodată fiind un contract oneros se mai caracterizează prin caracterul său comutativ, întru cît întinderea drepturilor și obligațiilor sunt cunoscute de părți din momentul încheierii contractului de vînzare-cumpărare între vînzător (furnizor) și locator în baza specificărilor locatarului. La rîndul său, locatarul, încheind contractul de leasing cunoaște redevențele la care se obligă și care sunt, astfel, calculate încît să amortizeze locatorului întreaga investiție făcută, la care se adaugă beneficiul locatorului, cheltuielile de asigurare (dacă aceasta este prevăzută de condiție). De asemenea, locatarul cunoaște încă de la încheierea contractului că rezerva opțiunii de cumpărare a echipamentului, presupune activitatea prețului rezidual către locator.
Caracterul patrimonial al contractului de leasing presupune posibilitatea evaluării conținutului contractului în bani. Acest caracter se relevă prin prisma faptului, că prestațiile executate în temeiul acestui contract este pasibil evaluării pecuniare.
Contractul de leasing este consensual, simpla manifestare de voință a părților fiind suficiența pentru realizarea acordului în mod valabil. Însă în cazurile în care operațiunea privind tranzacția cu bunul cere respectarea unor condiții de solemnitate corespunzător și leasingul devine un contract formal (în cele mai dese cazuri se referă la leasingul imobiliar).
Contractul de leasing este un contract intuitu-personal în ceea ce-l privește pe utilizator, locatorul încheind contractul în considerarea calităților utilizatorului care este obligat să prezinte o dată cu cererea de a contracta și acte referitoare la situația sa financiară, precum și date privitoare la exploatarea ulterioară a bunului, în cazul unei destinații comerciale sau industriale.
Drept consecință, utilizatorul (locatarul) nu poate înstrăina drepturile sale, ori cesiona contractul fără acordul locatorului. Cu toate acestea, în cazul succesiunii universale (fuziune, comasare) ori cu titlu universal (divizare), drepturile și obligațiile prevăzute în contract nu se sting, indiferent dacă transmisiunea se referă la patrimoniul locatorului, ori al utilizatorului.
În cazul bunurilor cu destinație comercială sau industrială, succesorul trebuie să respecte condițiile de exploatare a acestora, așa cum au fost ele prezentate în planul de exploatare, la momentul încheierii contractului.
Un alt caracter juridic al contractului de leasing este succesivitatea contractului, deoarece efectele sale se produc pe tot parcursul derulării contractului. Acest fapt are consecințe importante asupra desfășurării raporturilor dintre părți dintre care amintim problema riscului a efectelor privind neexecutarea contractului și rezilierii ori a prescripției dreptului la acțiune.
Doctrina juridică română consideră contractul de leasing ca fiind un contract translativ de proprietate, cel puțin, în raporturile dintre vînzător (furnizor) și locator, care cumpără pe baza specificației directe a locatarului, căruia i se închiriază bunul.Însă mai persistă opinia conform căreia, prin contractul de leasing se transmite numai dreptul de folosință asupra bunului, nu și proprietatea.
Efectul translativ operează și în raporturile dintre locator și locatar, dacă la sfîrșitul contractului optează pentru cumpărarea bunului.
Acest punct de vedere este greșit din următoarele considerente: în primul rînd, supremația în contractul de leasing nu o deține raporturile de vînzare-cumpărare, ci raporturile de posesiune și folosință temporară a bunului. În al doilea rînd, răscumpărarea bunului de către locatar la expirarea termenului contractului reprezintă una dintre cele patru variante alternative ale consecinței expirării contractului, dar nu o condiție obligatorie. Deci, urmează a accepta opinia majorității autorilor, care atribuie contractul de leasing la grupa contractelor orientate spre transmiterea bunului în posesiune și folosință temporară.
Din această poziție pleacă și legislativul: în majoritatea statelor normele de reglementare a raporturilor de leasing le regăsim în capitolele (compartimentele) actelor normative dedicate arendei.
Contractul de leasing este un contract principal după natura sa, adică executarea lui nu este afectată nici de un alt contract și are o existență de sine stătătoare.
Contractul de leasing se mai reprezintă ca un contract complex (combinat), deoarece conține trăsăturile unor contracte de drept civil tradiționale de vînzare-cumpărare, de arendă, de împrumut, de cauțiune, de garanție.
Dat fiind faptul că contractul de leasing corespunde unei operațiuni juridice determinate și este nominalizat în legislația civilă poartă caracterul unui contract numit (sau altfel spus tipic sau reglementat).
După părerea unor autori, contractul de leasing este un contract negociat (și nu de adeziune).
CAPITOLUL II CONDIȚIILE DE VALIDITATE ALE CONTRACTULUI DE LEASING
Orice contract, pentru a produce efecte, urmează a fi încheiat valabil. Pentru considerarea valabilității încheierii contractului, este necesară respectarea condițiilor de validitate ale acestuia.
Literatura de specialitate definește condițiile de validitate a contractului, ca fiind acele elemente structurale, obligatorii pentru orice contract, care sunt determinate de lege drept elemente obligatorii, respectarea lor fiind impusă sub sancțiunea nulității. Totodată, lista acestor condiții poartă caracter exhaustiv și sunt stabilite prin lege. În practica încheierii contractelor sunt cunoscute multe cazuri în care părțile, la negocierea clauzelor contractuale pot stabili și alte condiții decît cele pe care le stabilește legislația.
Astfel, după cum doctrina așa și legislația în vigoare enunță următoarele condiții de validitate:
legalitatea;
capacitatea de a contracta;
consimțămîntul la încheierea contractului;
obiectul contractului;
cauza sau scopul contractului;
forma contractului.
Prin urmare, condițiile de validitate enumerate sunt obligatorii și pentru contractul de leasing, care și urmează a fi dezvăluite.
2.1 Legalitatea contractului de leasing
Legalitatea drept condiție de validitate prezumă corespunderea conținutului și efectelor produse de contract prevederilor legislației în vigoare. Totodată condiția respectivă stabilește că contractul nu trebuie în fond să contravină legii. Astfel, în afară de tipurile de contracte st abilite de partea specială a Codului Civil, persoanele pot încheia și alte tipuri de contracte, dar care nu contravin legislației în vigoare. Însăși condiția de legalitate a încheierii contractului rezultă din principiul legalității în desfășurarea raporturilor civile. Astfel, legalitatea este definită ca fiind un principiu fundamental de drept, în baza căruia orice subiect de drept trebuie să respecte, și cînd este cazul, să aplice legile și celelalte acte normative.
Cu alte cuvinte legalitatea este privită drept „un principiu, realizarea căruia duce la instituirea ordinii de drept, ultima fiind o parte a ordinii sociale”. În același context se afirmă că „legalitatea este un principiu exprimat prin îndatorirea de a respecta regulile de drept și ordonarea tuturor regulilor de drept într-un unic și unitar, implicînd conformitatea celor inferioare față de cele superioare” sau că „starea de ordine, în desfășurarea raporturilor sociale rezultată din atitudinea de respectare a legilor este definită ca legalitate”.
2.2 Capacitatea de a contracta în contractul de leasing
În literatura de specialitate prin capacitate de a încheia contracte se înțelege aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi subiective și obligații civile prin încheierea contractelor. Mai este numită aceasta și capacitatea de a contracta. Condiția principală a definirii capacității de a contracta este prezentă discernămîntului (aptitudinea persoanei de a-și da seama de acțiunile sau inacțiunile săvîrșite). Regula generală care guvernează capacitatea de a contracta este „că poate contracta orice persoană, dacă nu este limitată capacitatea sa prin lege”.
Luînd în considerație caracterul multilateral al contractului de leasing legislația în vigoare determină următorii subiecți ai contractului de leasing:
1) locatorul care poate fi persoana fizică sau juridică (instituție financiară, alt agent economic) care practică activitate de antreprenoriat și care procură cu titlu de proprietate echipament de la un anumit vînzător (furnizor) pentru a-l da în chirie.
Literatura de specialitate prevede posibilitatea prezentării locatorului sub una din următoarele forme organizatorico-juridice:
instituție bancară (dacă această formă de activitate este prevăzută de statutul băncii);
compania financiară de leasing, fondată în scopul realizării operațiunilor de leasing, funcția principală fiind achitarea bunurilor;
o companie de leasing specializată, care în afara asigurării financiare a operațiunii de leasing, se mai ocupă cu activități nefinanciare și anume: repararea bunurilor (obiectelor contractului de leasing), schimbul pieselor deteriorate, consultarea în domeniul utilizării corecte a utilajului ș.a.
orice firmă sau întreprindere (instituție, organizație), ce au ca scop principal efectuarea operațiunilor de leasing (întărit obligatoriu în statutul întreprinderii) și dispun de surse financiare pentru efectuarea și realizarea operațiunilor de leasing.
După cum reiese pentru obținerea capacității de a încheia contractul locatorul urmează să respecte anumite reguli și anume: în cazul în care se prezintă ca persoană juridică îmbracă o anumită formă (de exemplu, una din cele prezentate) și obține un permis pentru desfășurarea activității respective. Legislația noastră de regulă prevede acordarea licențelor. Însă se observă că în cazul în care această formă de activitate este consfințită în statutul întreprinderii sau instituției, necesitatea obținerii licenței dispare.
În cazul în care locatorul se prezintă ca un antreprenor individual (persoana fizică) acesta urmează a fi înregistrat în calitatea viitorului subiect ai operațiunii de leasing.
Prin urmare înregistrînu-se sub forma unei întreprinderi individuale în cazul desfășurării activității în cauză i se eliberează licența (conform procedurii stabilite de legislație).
Astfel, capacitatea de a contracta apare odată cu respectarea anumitor condiții și proceduri cerute de legislație, cum ar fi înregistrarea, obținerea licenței.
2) Următorul subiect al contractului de leasing este vînzătorul (furnizorul) – întreprindere producătoare ori o altă persoană fizică sau juridică care practică activitate de antreprenoriat și care vinde locatorului în proprietate echipament pentru ca acesta să-l dea în posesiune și folosință temporară unui terț.
După cum se observă legislatorul stabilește desfășurarea de către subiecți ai operațiunii de leasing a activității de antreprenoriat, ce-ar presupune existența a unui permis (licența). Ca și în cazul precedent capacitatea de a contracta apare odată cu respectarea cerințelor stabilite de legislație.
E de menționat că în calitate de vînzător se poate prezenta atît un antreprenor individual cît și o întreprindere specializată.
3) Locatarul se prezintă ca fiind o persoană fizică sau juridică care practică activitate de antreprenoriat și care primește în posesiune și folosință temporară, în baza de contract de leasing, echipamentul comandat la alegerea sa de la vinzătorul (furnizorul) indicat de el.
În situația respectivă se aplică aceleași reguli, în sens că capacitatea de a contracta apare odată cu înregistrarea sau obținerea licenței pentru desfășurarea activității respective.
În afară de locator, locatar și vînzător, adică participanți obligatorii ale operațiunilor de leasing, la ele mai pot participa și participanți secundari cum ar fi de exemplu, creditorul și garantul locatorului, furnizorul și alte părți ce acordă ajutor reciproc părților contractului de leasing. Aceștia la fel obțin capacitatea de a contracta odată cu conformarea activității sale cu prevederile legislative.
În fine putem stabili că capacitatea de a contracta apare odată cu respectarea cerințelor stabilite de legislație, acestea fiind de regulă, obținerea permisului (licenței) pentru desfășurarea activității de antreprenoriat cît și a actelor adiacente, sau obținerea unei forme organizatorico-jueidice ce deja are ca scop desfășurarea și realizarea operațiunilor de leasing.
2.3 Consimțămîntul în contractul de leasing
Consimțămîntul constituie acea condiție esențială de fond și generală a contractului care constă în hotărîrea părților de a încheia contractul prin atingerea acordului de voință. Avînd în vedere faptul, că consimțămîntul este nu altceva decît o exteriorizare a unui act de voință interior și real, este necesar ca manifestarea acestuia să fie realizată cu respectarea anumitor condiții.
Astfel, pentru a dobîndi valoare juridică, deci pentru a fi valabil, consimțămîntul trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
să emane de la o persoană cu discernămînt;
să fie exteriorizat;
să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice;
să nu fie alterat de vreun viciu de consimțămînt.
1. Întrucît încheierea contractului de leasing constituie manifestarea de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice, părțile care îl încheie trebuie să fie conștiente de efecte ce se vor produce în urma încheierii contractului, să le dorească, adică ele urmează să posede discernămîntul, pentru a delibera în cunoștință de cauză.
Prin alte cuvinte discernămîntul constituie aptitudinea persoanei de a-și da seama de acțiunile sau inacțiunile sale, aptitudinea de a sesiza ce efecte se vor produce în urma încheierii contractului de leasing, care vor fi drepturile și obligațiile în urma încheierii contractului.
Luînd în considerație că părțile în contractul de leasing în primul rînd posedă calitatea de persoană fizică, aceasta din dată prezumă prezența capacității de exercițiu deplină, ce apare odată cu atingerea majoratului, care în legislația noastră constituie vîrsta de 18 ani (excepția constituind căsătoria minorului). Capacitatea de exercițiu deplină prezumă totodată nemijlocit prezența discernămîntului.
O problemă poate apărea doar în cazul în care contractul a fost încheiat de alienatul sau debilul mintal nefiind pus încă sub interdicție, capacitatea de exercițiu deplină și discernămîntul fiind prezumat. Dacă contractul a fost încheiat în momentul de luciditate, el va fi valabil, în caz contrar, va trebui să se facă dovada lipsei de discernămînt, la momentul perfectării contractului.
2. Voința juridică pentru a deveni consimțămînt trebuie să fie exteriorizată. Voința internă, neexteriorizată nu produce efecte juridice, deoarece nu poate fi cunoscută de alții și nici nu poate întra în contact cu altă voință pentru a se realiza acordul de voință.
În dreptul nostru civil părțile sunt libere să aleagă forma de exteriorizare a consimțămîntului, potrivit principiului consensualismului contractelor civile cît și actelor juridice.
Excepție de la principiul consesualismului contractelor constituie acelea, care trebuie să îmbrace forma prevăzută de legislație pentru validitatea cît și dovedirea actelor juridice.
Consimțămîntul poate fi exteriorat printr-o declarație expresă făcută verbal, prin scris, prin gest, prin orice fapt concludent, prin adoptarea unei aptitudini.
În contractul de leasing consimțămîntul urmează a fi manifestat cu privire la trei momente:
în ceea ce privește înțelegerea locatarului de a închiria bunul;
în ceea ce privește înțelegerea locatarului și a locatorului de a închiria un anumit bun și de la un anumit vînzător;
în ceea ce privește înțelegerea locatorului cu vînzătorul privind vînzarea bunului.
Lipsa oricărui din aceste puncte enumerate vor duce la nevalabilitatea contractului de leasing.
Consimțămîntul în cazurile enumerate poate fi exprimat la început verbal, constituind o înțelegere preliminară, și apoi scris, constituind validitatea contractului.
3. O altă caracteristică a consimțămîntului ca el să fie exprimat cu intenția de a produce efecte.
Intenția de a produce efecte privește certitudinea exprimării voinței de a încheia contractul și de a produce prin acesta efectele concrete. Astfel nu se va considera că a fost inițiază contractarea întru producerea efectelor dacă:
e constatată fictivitatea contractului;
manifestarea de voință a fost făcută vag;
manifestarea de voință a fost făcută în glumă;
manifestarea de voință a fost făcută sub condiție potestativă (mă oblig dacă vreau).
Înseamnă că în cazul în care se va constata una din condițiile enumerate, se va considera inexistența contractării a părților.
4. Ultima și una din condițiile principale ale consimțămîntului constituie nevicierea.
Așa cum am arătat mai sus, manifestarea de voință a părților pentru a produce efecte juridice, deci pentru a fi valabilă, trebuie nu numai să emane de la o persoană capabilă și conștientă, dar se cere ca această manifestare de voință să nu fie alterată de anumite vicii, denumite vicii de consimțămînt.
Viciile de consimțămînt sunt considerate:
eroarea;
dolul (viclenia);
violența;
leziunea (pentru anumite persoane fizice).
a) Eroarea poate fi definită ca fiind o falsă reprezentare a realității la încheierea unui contract, în cazul nostru a contractului de leasing. Aceasta poate fi:
eroare asupra naturii actului (error in negotio), situație în care o parte crede că încheie un anumit contract, iar cealaltă poate crede că încheie un alt contract;
eroare asupra identității asupra identității obiectului (error in corpore), atunci cînd o parte găndește că convine la un anumit bun, iar cealaltă parte la alt bun.
De aceea și am enunțat anterior că ca condiție de valabilitate a consimțămîntului constituie înțelegerea locatarului și locatorului de a închiria un anumit bun și de la un anumit vînzător. Nerespectarea punctului respectiv va duce la nevalabilitatea contractului de leasing.
eroare în substanță sau în natura bunului, ceea ce ar constitui situația în care persoana (partea contractantă) crede că convine asupra transmisiunii unui bun de o anumită calitate și caracteristică, pe cînd în realitate este realizată transmiterea unui alt bun.
eroarea în persoană, constituie situația cînd o persoană se gîndește că se contractează cu o persoană, iar în realitate se contractează cu o altă persoană sau cu o persoană fără capacitate de a contracta.
Cred că excepție ar constitui situația cu reprezentarea (substituirea părții) respectîndu-se procedura cerută de legislație (existența mandatului sau a procurei).
eroarea indiferentă este eroarea care nu are nici o influență asupra validității contractului, deoarece poartă asupra unor împrejurări mai puțin importante. Evident, că o asemenea eroare nu afectează validitatea contractului, neavînd nici o consecință juridică.
În cazul respectiv e necesar de determinat de la bun început care împrejurări se vor considera mai puțin importante. De exemplu, legislatorul stabilește că în contractul de leasing obligatoriu urmează a fi determinate îndeosebi: prețul bunului, suma totală, numărul și scadența ratelor, plata finală și metodele calculării ei în cazul rezilierii contractului (art. 924 Cod Civil din 2002).
eroarea de fapt ce constituie o falsă reprezentare a unei situații de facto la încheierea contractului;
eroarea de drept este falsa reprezentare a existenței ori conținutului normei de drept.
În doctrină s-a susținut că eroarea de drept nu ar putea constitui vicii de consimțămînt, deoarece nimeni nu poate invoca necunoașterea legii.
Pentru ca eroarea să fie constatată drept situație în care se va considera nevaliditatea consimțămîntului, este necesar ca elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost hotărîtor, determinat să fie influențat așa încît cunoașterea lui ar fi dus la refuz de a încheia contractul.
b) Dolul (viclenie) presupune inducerea în eroare a unei persoane prin mijloace viclene, în scopul încheierii unui act juridic.
Dolul se compune din două elemente constitutive:
un element intențional (subiectiv), care constă din intenția, voința de a induce o persoană, pentru a o hotărî să încheie contractul;
un element material (obiectiv), care constă în folosirea de mijloace viclene prin care persoana este indusă în eroare.
Pentru existența acestui viciu de consimțămînt e necesară îndeplinirea cumulativă ale acestor elemente.
În literatura de specialitate se mai vorbește despre dolul principal sau grav, care se referă la elementele determinate și dolul incident sau ușor, care privește elementele nedeterminate la încheierea contractului și atrage valabilitatea doar acelor clauze care au fost stabilite în mod dolosiv. Pentru ca dolul să fie considerat drept un viciu de consimțămînt este necesar ca acesta să fie determinat la încheierea contractului și să provină de la cealaltă parte și să nu fie presupus.
c) Prin violență se înțelege amenințarea unei persoane cu un rău de natura să-i insufle o temere ce o silește să încheie un act juridic, pe care altminteri nu l-ar fi încheiat.
Datorită violenței, amenințării cu un rău, libertatea voinței unei persoane este afectată, deoarece numai sub teama amenințării partea a consimțit la încheierea contractului, împotriva voinței sale. După natura sa violența poate fi fizică (vis) și morală (metus).
Pentru a constitui viciu de consimțămînt, violența trebuie să îndeplinească două condiții cumulative:
să fie determinată pentru încheierea contractului, adică teama insuflată de amenințare trebuie să fie de asemenea natura încît altminteri partea n-ar fi încheiat contractul;
să fie neligitimă (injustă).
d) Ultimul viciu al consimțămîntului constituie leziunea, prin care se înțelege paguba materială pe care o suferă o parte contractantă din cauza văditei disproporții de valoare dintre cele două prestații reciproce.
Legislația noastră nu prevede că leziunea constituie un viciu al consimțămîntului. Nu mai puțin doctrina și jurisprudența consideră leziunea ca viciu de consimțămînt deoarece nu se poate concepe ca o parte să consimte la încheierea unui contract păgubitor și întrucît sancțiunea leziunii este anularea contractului întocmai ca pentru viciile de consimțămînt.
Enunțînd toate condițiile pentru constatarea valabilității consimțămîntului am ajuns la concluzia că nerespectarea măcar a vreunei condiții (cu excepția anumitor momente) va duce la nevalabilitatea consimțămîntului și ca urmare nevalabilitatea contractului.
Datorită faptului că contractul de leasing poartă caracter triplu, acesta presupune existența consimțămîntului între:
locator și locatar cu privire la închirierea certă a bunului de către locatar;
locator și locatar cu privire la determinarea bunurilor ce urmează a fi procurate de către locator și determinarea vînzătorului;
și înțelegerea dintre locator și vînzător cu privire la vînzarea bunului determinat de către locatar.
Consimțămîntul triplu pentru a fi considerat valabil urmează să se conformeze condițiilor enunțate mai sus, specifice anume contractului respectiv.
2.4 Obiectul contractului de leasing
Orice contract are drept obiect crearea de obligații, iar obiectul obligației este întotdeauna o prestație (de a da, de a face, sau a nu face); prestația, la rîndul ei, are drept obiect, fie transmiterea unui drept, fie un fapt al debitorului (fapt pozitiv sau o abstențiune). Alți autori consideră că obiectul unui raport juridic nu totdeauna este obținerea unei conduite respective ci și obținerea cîtorva rezultate chiar și materiale.
Prin urmare ajungem la părerea că drept obiect al raportului juridic contractual constituie o conduită urmărită de subiectul activ față de subiectul pasiv. Aceasta rezultă din acele considerente că dacă în primul rînd vorbim despre caracterul social al oricărui raport juridic, iar prin urmare excludem factorul material. Totodată, părțile deseori urmăresc un anumit rezultat material concret, cu privire la care de asemenea își asumă obligații și stabilesc drepturi. În acest sens, pornind de la ideea, că orice contract constituie un raport juridic, corespunzător este necesar de a ne referi la faptul, că contractul este caracterizat prin obiect:
intrinsec;
și extrinsec.
Astfel, în contractul de leasing obiect intrinsec îl constituie transmiterea proprietății asupra bunului sau unui complex de bunuri mobile și imobile și transmiterea plății sau prețului pentru bunul cumpărat, pe cînd obiectul extrinsec îl constituie însăși bunul cumpărat și transmis către locatar și prețul sau plata.
Pentru ca obiectul în contract să fie valabil acesta urmează să îndeplinească anumite condiții:
să existe în momentul încheierii contractului, lipsa acestuia atrăgînd nulitatea absolută a contractului:
să se afle în circuitul civil- nu poate face obiectul unei obligații contractuale, în primul rînd, bunurile care, prin natura lor, nu sunt susceptibile de a forma obiectul unui drept de proprietate, cum sunt lucrurile ce se află la dispoziția tuturor (aerul, lumina), de asemenea, bunurile pe care legea pentru considerentele de ordin economic, politic, social le scoate din circuitul civil;
să fie determinat sau determinabil, ceea ce presupune posibilitatea determinării bunului conform unor indici individuali sau potrivit standardelor de stat sau internaționale, condițiilor tehnice ș.a.;
să fie posibil- imposibilitatea prestației atrage nulitatea absolută a contractului pentru lipsa de obiect. Dar pentru aceasta trebuie ca imposibilitatea să aibă caracter obiectiv, executarea prestației să fie cu neputință, nu numai pentru o parte ci și pentru cealaltă parte;
să fie licit, adică să nu contravină normelor imperative sau regulilor de conviețuire socială;
să fie moral, adică să nu contravină ordinii publice și bunurilor moravuri.
Prin urmare obiectul contractului de leasing (atît intrinsec cît și extrinsec) pentru a fi considerat încheiat valabil se va supune condițiilor respective.
Legea „Cu privire la leasing” în art. 4 alin. 2 ne spune că constituie obiectul leasingului mijloacele de transport, mașinile, complexele tehnologice și echipamentul care potrivit clasificației în vigoare, se raporta la fondurile fixe, cu excepția celor interzise sau limitate pentru libera circulație pe piață în conformitate cu legislația.
Definiția expusă în Legea respectivă ne pare a fi generală și incompletă, lăsînd rezerve pentru teoreticieni cît și practicieni în determinarea mai amplă și concretă a obiectului leasingului.
Spre comparație în legislația Federației Ruse obiectul contractului de leasing pot constitui bunuri neconsumptibile, de asemenea întreprinderi și alte complexe imobile, clădiri, blocuri, echipamente, mijloace de transport și alte bunuri mobile și imobile, ce pot fi utilizate în activitatea de antreprenoriat (art. 666 Cod Civil al Federației Ruse).
Nu pot constitui obiectul leasingului fondurile financiare și alte resurse naturale și bunurile scoase din circuitul civil sau pentru care sunt stabilite reguli speciale de folosire (art. 666 Cod Civil al Federației Ruse).
Legislația română definește foarte clar obiectul operațiunilor de leasing care poate fi:
echipamentul industrial;
utilizarea bunurilor imobile cu destinație comercială sau industrială, achiziționate sau construite de o societate de leasing;
utilizarea fondului de comerț sau a unuia dintre elementele sale necorporale;
utilizarea bunurilor de folosință îndelungată și a imobilelor cu destinație de locuință, pentru persoanele fizice.
Luînd în considerație cele expuse putem determina următoarele categorii sau tipuri ale obiectului:
transmiterea dreptului de proprietate asupra unui sau mai multor bunuri mobile și/sau imobile care fac parte din circuitul civil și care au fost determinate de locatar (obiect intrinsec);
transmiterea plății sau prețului pentru bunul cumpărat de către locator vînzătorului;
transmiterea bunului procurat de către locator de la vînzător către locatar;
plata pentru chirie, care se constituie din:
suma care recuperează integral (sau aproximativ) valoarea echipamentului la momentul achiziționării lui;
suma plătită locatorului pentru achitarea mijloacelor de credit, la o rată a dobînzii fixe sau fluctuante, cu care acesta a achiziționat echipamentul;
comisionul plătit locatorului;
suma plătită pentru asigurarea echipamentului, cu condiția că asigurarea a fost făcută de locator;
alte cheltuieli efectuate de locator, prevăzute de contractul de leasing.
Plata de chirie poate fi stabilită de părți în expresie bănească, sub forma de marfă (compensare) sau mixtă, urmărind a fi plătită din momentul furnizării (transmiterii) echipamentului ori după montarea, punerea în funcțiune și atingerea puterii lui calculate, ori după obținerea primului venit din fabricarea (vinderea) producției (efectuarea de lucrări, prestarea de servicii).
Plata de chirie se include conform legislației în cheltuielile de fabricare (vindere) a producției (efectuare de lucrări, prestare de servicii), incluse în prețul ei de cost. De asemenea, părțile stabilesc periodicitatea achitării plății. Dacă părțile nu o stabilesc, atunci legea prevede expres că suma anuală totală se împarte în 12 rate egale, fiecare urmînd a fi achitată în prima decadă a lunii. Plata pentru chirie constituie obiect extrinsec, obiect de rezultat.
Analizînd toate cele expuse referitor la obiectul contractului de leasing putem menționa că noțiunea obiectului de leasing nu este descrisă pe deplin, aceasta cred eu va fi efectuat de către cercetătorii prezenți, cît și cei viitori, noi putînd face concluzii la obiectul leasingului pînă cînd reieșind din doctrina și literatura de specialitate existentă.
2.5 Cauza sau scopul contractului de leasing
Cauza sau scopul contractului de leasing constituie o condiție de validitate esențială ce constă în obiectivul (finalul) urmărit la încheierea acestuia.
Reieșind din noțiunea contractului de leasing prevăzută în art. 3 al Legii cu privire la leasing se desprinde scopul contractului de leasing și anume scopuri de antreprenoriat.
Însăși noțiunea de antreprenoriat presupune activitatea de fabricare a producției, executare a lucrărilor și prestare a serviciilor, desfășurată de persoane fizice și juridice, pe riscul propriu și sub răspunderea lor patrimonială cu scopul de a-și asigura o sursă permanentă de venituri (art. 1 al Legii cu privire la antreprenoriat).
Însă cauza sau scopul de antreprenoriat trebuie să se conformeze anumitor condiții, și anume:
să fie reală sau licită- cauza nu este reală, ci falsă, cînd o parte s-a obligat numai în credința greșită a existenței cauzei. Referitor la caracterul legal al cauzei putem spune că cauza este nelicită cînd este prohibită de legi, cînd este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice. De asemenea cauza sau scopul legal presupune obținerea unei licențe, sau unui alt legal ce permite desfășurarea activității de antreprenoriat Uneori noțiunea de cauză ilicită pare să facă dublă întrebuințare cu aceea de obiect ilicit. Dar pentru a evita o confuzie trebuie să se țină seama că, cel mai adesea cauză apare ilicită sud aspectul său subiectiv ce trebuie desprins din intenția comună a părților, ceea ce duce la concluzia că, pentru a vicia contractul, cauza ilicită trebuie să fi fost cunoscută de către cealaltă parte.
să existe. Aceasta se prezumă a fi existentă, cel care invocă inexistența cauzei trebuie să dovedească acest fapt;
caracterul moral al cauzei presupune concordanța cu ordinea publică a statului cît și respectarea bunelor moravuri.
Scopul de antreprenoriat trebuie să existe (aceasta fiind o condiție esențială a cauzei) și în fine caracterul moral al cauzei constituind respectarea întregului sistem de drept, ordinea publică și socială (bunele moravuri).
2.6 Forma contractului de leasing
Forma contractului constituie acea condiție de validitate ce constă în modalitatea de exteriorizare a manifestării de voință făcută cu intenția de a crea, modifica sau stinge un raport juridic.
Legislația anterioară determina mai multe forme ale contractelor, cum ar fi cea scrisă (simplă, națională, asimilată celei notariale), verbală și tacită (art. 44 Cod Civil RM din 1964).
Actualmente Codul Civil (2002) prevede posibilitatea încheierii contractelor în forma verbală, scrisă sau cea autentică, enunțînd forma contractului constituie o condiție de valabilitate a contractului numai în cazurile expres prevăzute de lege.
Prin urmare menționăm că Legea cu privire la leasing nu conține o normă aparte privind forma contractului, dar din conținutul contractului reiese că acest contract poate fi încheiat doar în forma scrisă. Această concluzie o putem face reieșind din cele stabilite în art. 7 al Legii menționate, care prevede conținutul contractului și care indică că contractul de leasing intră în vigoare la data semnării lui sau la o altă dată stabilită în contract. Forma scrisă a acestui contract decurge din complicitatea și diversitatea drepturilor și obligațiilor părților, continuitatea lui, particularitățile lui de exercitare.
Făcînd referințe la Codul Civil (2002), art. 924 alin. 1 prevede forma contractului de leasing și anume cea scrisă. Codul Civil (din 2002) în art. 210 prevede că contractele trebuie să fie încheiate în scris dintre persoanele juridice și persoanele fizice și dintre persoanele fizice dacă valoarea obiectului contractului depășește 1000 de lei, iar în cazurile prevăzute de lege, indiferent de valoarea obiectului.
Putem observa că Codul Civil (din 2002) conține o definire mai complexă a formei scrise a contractului, cît prevede nemijlocit și forma scrisă a contractului de leasing, constituind o condiție de validitate obligatorie. Astfel, în cazul nerespectării acestei condiții se va ajunge la situația în care părțile nu vor avea dreptul de a cere în cazul de litigiu, proba cu martori pentru dovedirea contractului; cît și va duce la nulitatea contractului.
În capitolul anterior am prezentat clasificarea contractului de leasing după natura bunului în cel mobiliar și imobiliar. Importanța clasificării constînd în faptul că în cazul leasingului imobiliar ca obiect apar imobilele cu destinație industrială sau comercială, ori alte fonduri fixe și prin urmare legislatorul poate stabili respectarea concomitent cu forma scrisă a autentificării sau înregistrării corespunzătoare.
Codul Civil prevede în art. 212 forma autentică a contractului. Ea poate fi stabilită de lege sau de părți, chiar în cazul în care legea nu cere forma autentică. De asemenea Cod Civil în art. 214 prevede că în cazul în care ca obiect al contractului apar bunuri imobile, acesta urmează a fi înregistrat obligatoriu în modul stabilit de lege. Cred că prevederile respective pot fi aplicabile și în cazul nostru, de fapt legislația în vigoare conține norme juridice ce reglementează înregistrarea bunurilor imobile, existînd în acest sens Legea cadastrului bunurilor imobile (ce prevede procedura înregistrării bunurilor imobile).
În cazul în care obiectul leasingului vor constitui bunuri mobile, părțile respectînd forma scrisă pot stabili adăugător și alte condiții neprevăzute în legea civilă.
Analizînd cele expuse stabilim că:
contractul de leasing urmează a fi încheiat în forma scrisă;
în cazul în care bunurile ce constituie obiect al leasingului la înstrăinare sau la locațiune se va cere autentificarea notarială și înregistrarea corespunzătoare și contractul de leasing va urma să fie autentificat și înregistrat;
părțile pot stabili și condiții suplimentare (în afară de cele cerute de legislație, anume ceea ce se referă la forma contractului de leasing); ce nu vor contravine prevederilor legale în acest sens.
2.7 Nulitatea ca efect a nerespectării condițiilor de validitate a contractului de leasing
Efectul principal al nerespectării condițiilor de validitate a contractului de leasing este nulitatea acestuia.
În lipsa unei definiții a nulității contractului în Codul Civil literatura de specialitate abundă în definiții, care, însă, conțin un numitor comun și anume acela că nulitatea este o sancțiune civilă, care intervine cînd se înfrînge o dispoziție legală, cu ocazia încheierii unui contract. Nulitatea este acea sancțiune civilă care intervine după încălcarea normei de drept, lipsind contractul de efectele urmărite la încheierea contractului. În acest sens vorbim că nulitatea survine atunci cînd nu se respectă cel puțin una din condițiile de validitate a contractului de leasing. În literatura de specialitate instituția nulității, comparativ cu alte instituții este privită prin prisma efectelor specifice pe care le creează declararea faptului că contractul nu a fost încheiat și respectiv nu a produs efecte.
Analizînd finalitatea nulității ca instituție de drept civil, vom observa că această instituție urmărește atît un rol preventiv, cît și unul represiv. Prin urmare, nulitatea urmărește atît o funcție preventivă ce constă în amenințarea cu distrugerea efectelor contractului, dacă acesta se încheie cu nesocotirea dispozițiilor normative privind condițiile sale de validitate, cît și una sancționatorie, ce intervine după încheierea contractului, avînd drept scop fie înlăturarea efectelor contrare legii, pe care le conține contractul, fie nimicirea acestuia în totalitate, dacă nu este posibilă menținerea lui prin îndepărtarea clauzelor stipulate în disprețul unor dispoziții imperativ ale legii.
În literatura de specialitate se disting mai multe categorii ale nulității, astfel:
În funcție de natura interesului ocrotit de lege și de regimul ei juridic nulitatea este de două feluri:
De aici reiese că contractul de leasing urmează a fi încheiat respectîndu-se interesul general (obștesc), fără lezarea a vreunui drept, cu atît mai mult ceea ce se referă la lezarea intereselor statului (ca exemplu poate servi obiectul contractului de leasing și anume contractul „să fie în circuitul civil”, legiuitorul stabilind „lista” bunurilor ce pot constitui obiectul contractului de leasing).
relativă – constituie acel efect, care sancționează nerespectarea unei norme ce ocrotește un interes particular sau aduce atingere unui drept relativ.
De regulă, contractul lovit de nulitate absolută devine nul prin prescrierea legii, pe cînd contractul lovit de nulitate relativă se consideră nul prin cererea părții. În primul caz, se aplică sintagma „nul de drept” și corespunzător „anulabil”.
În funcție de întinderea efectelor nulitatea poate fi:
totală – constituie acel efect care privește încetarea contractului în întregime;
parțială – constituie acel efect, care privește încetarea doar a unor clauze ale contractului, fără ca întreg contract să fie lovit de nulitate. Spre exemplu, în cazul în care la încheierea contractului de leasing părțile stabilesc obligația achitării plății (chiriei de către locatar) în altă valută decît leul moldovenesc, această clauză în conformitate cu prevederile Legii „Cu privire la bani”, devine nulă neafectînd totodată valabilitatea întregului contract.
În funcție de existența ori inexistența unei norme care să editeze expres sancțiunea, nulitatea este de două feluri:
expresă – constituie acel efect, care este prevăzut în mod expres prin lege. Pentru exemplu, alin. 3 al art. 240 Cod Civil (din 1964) declară în mod expres, că nerespectarea prevederilor ce privesc forma contractului duce la nulitatea acestuia, acesta fiind aplicabil și în cazul nostru;
implicită – fiind aceea care, fără a fi prevăzută expres de lege, rezultă în mod neîndoielnic din felul de exprimare a normei legale sau din scopul acesteia.
CAPITOLUL III EFECTELE CONTRACTULUI DE LEASING
3.1 Efectele ce rezultă din executarea corespunzătoare a contractului de leasing
În momentul cînd vorbim despre efectele ce decurg din încheierea contractului, este necesar de menționat, că acestea constituie principala categorie de efecte pe care le urmăresc părțile la încheierea contractului. După cum se menționează cu bună dreptate, „…sancțiunea încheierii unui tratat este tocmai crearea de efecte juridice, adică angajarea părților la o anumită conduită obligatorie”. În acest context menționăm, că principalul efect pe care îl creează un contract valabil încheiat este stabilirea unei conduite a părților la contract. Această conduită este reflectată în conținutul drepturilor și obligațiilor pe care și le asumă părțile la încheierea contractului.
Fiind un contract tripartit, contractul de leasing conține un șir de drepturi și obligații specifice părților. Cu excepția regulilor generale ale contractelor civile despre corespunderea obligațiilor unei părți cu drepturile celeilalte părți, contractul de leasing are un șir de drepturi și obligații particulare, care sunt strict determinate de lege.
Unicul act normativ care pe deplin (în măsura posibilității) determină drepturile cît și obligațiile părților în contractul de leasing este Legea „Cu privire la leasing”, amintită în capitolele anterioare.
Astfel, după cum s-a determinat încheind contractul de leasing părțile stabilesc o anumită conduită, aceasta fiind reflectată în conținutul drepturilor și obligațiilor asumate.
Prin urmare art. 14 alin. 2 al Legii cu privire la leasing prevede următoarele obligații ale locatorului:
1) Să nu intervină în alegerea echipamentului și a vînzătorului (furnizorului) de echipament pe care o face locatarul, dacă contractul de leasing nu prevede altfel (totodată art. 15 alin. 1 p.a. prevede posibilitatea încredințării alegerii vînzătorului și a echipamentului locatorului de către locatar, constituind un drept al ultimului). Altfel spus, locatorul nu intervine în alegerea echipamentului și a vînzătorului, cu excepția cazului cînd locatarul îi încredințează această alegere.
2) Ca urmare survine obligația locatorului de a nu opera modificări fără acordul locatarului în contractul de vînzare-cumpărare (furnizare) a echipamentului.
3) Să dea locatarului contra plată în posesiune și folosință temporară echipamentul său (aceasta fiind de fapt una din acțiunile principale ale locatorului → scopul și esența încheierii contractului de leasing).
4) Să încheie, din însărcinarea locatarului, contract de vînzare-cumpărare (furnizare) de echipament ales de locatar cu vînzătorul (furnizorul) indicat de acesta, să achite costul echipamentului și să încredințeze locatarului executarea obligațiilor sale privind recepționarea lui, formularea cerințelor care izvorăsc din acest contract, dacă contractul de leasing nu prevede altfel.
Executarea obligației respective constă în faptul că locatorul urmează să încheie contractul de vînzare-cumpărare (furnizare) a echipamentului cu vînzătorul (furnizorul) în conformitate cu indicațiile locatarului. Contractul menționat este încheiat în conformitate cu normele Codului Civil privind vînzarea-cumpărarea. Însă în executarea contractului respectiv există anumite particularități.
5) La expirarea contractului de leasing să primească echipamentul, dacă locatarul nu-și exercită dreptul de a-l recepționa sau achiziționa cu titlu de proprietate sau de a prelungi contractul.
Art. 13 alin. 2 al Legii cu privire la leasing prevede că în cazul expirării contractului, echipamentul:
trece în proprietatea locatarului, dacă durata leasingului corespunde cu termenul de amortizare a leasingului corespunde cu termenul de amortizare a echipamentului și chiria stabilită în contract a fost plătită integral;
poate fi răscumpărat de locatar la prețul convenit de părți, dar nu mai mic de valoarea reziduală de inventar a echipamentului, dacă durata leasingului a fost mai mică decît termenul de amortizare a echipamentului;
rămîne în posesiunea și folosința temporară a locatarului dacă contractul a fost prelungit de părți la ratele stabilite anterior sau în condiții de reducere a plăților pînă la expirarea termenului de amortizare a echipamentului;
se restituie locatorului sau, la indicarea lui, unei alte persoane în starea corespunzătoare clauzelor contractului și termenului de amortizare, dacă locatarul a refuzat să-și exercite drepturile acordate la lit. a) – c).
Am mai menționat că contractul de leasing fiind încheiat presupune și dictează o anumită conduită a părților, care constă în asumarea atît a obligațiilor cît și a drepturilor. Enunțînd obligațiile locatorului, legislatorul nemijlocit prevede și drepturile ce apar în urma raporturilor de leasing.
Prin urmare art. 14 alin. 1 al Legii cu privire la leasing prevede următoarele drepturi de care beneficiază locatarul:
Să aleagă, cu acordul locatarului, echipamentul și vînzătorul (furnizorul) lui.
Acest drept decurge din încredințarea locatarului de a alege vînzătorul (furnizorul) și echipamentul, constituind totodată și dreptul locatarului.
Să folosească echipamentul în calitate de gaj la obligațiile sale față de terți, dacă contractul de leasing nu prevede altfel.
Consider, că legislatorul a comis o eroare acordînd acest drept locatorului. Aceasta poate fi argumentată prin următoarele. După se știe reieșind din noțiunea contractului de leasing, locatorul obligă de a procura și acorda bunul indicat de locatar de la vînzătorul indicat de locatar de la vînzătorul indicat de locatar și să-l acorde în posesie și folosință temporară în scopul de antreprenoriat, iar locatarul la rîndul său, se obligă la achitarea plății numită redevență.
Astfel, locatorul transmite bunul în posesie și folosință temporară contra plată locatarului, păstrîndu-și dispoziția asupra bunului. Însă presupunem o situație în care bunurile, obiect al contractului de leasing, sunt gajate și survine situația în care locatorul nu exercită obligația și bunurile urmează a fi luate de la locatar pentru executarea obligației locatorului. Apare o neconcordanță în ce privește lezarea drepturilor locatarului, care la rîndul său, va avea o deplină dreptate de a înainta o acțiune.
Această prevedere ne-ar părea logică doar posibil în cazul înștiințării locatarului despre faptul gajării bunurilor (obiect al contractului de leasing) anterior încheierii contractului, și acesta din urmă fiind de acord cu faptul respectiv.
În cazul în care locatarul încalcă substanțial clauzele contractului, să ceară achitarea integrală înainte de termen a chiriei sau rezilierea contractului cu reparația pagubelor și/sau restituirea echipamentului.
Prezentînd drepturile și obligațiile locatorului ar fi necesar de analizat drepturile și obligațiile și celeilalte părți, și anume a locatarului.
Prin urmare art. 15 alin. 3 al Legii cu privire la leasing enunță următoarele obligații ale locatarului:
1) să prezinte locatorului informații referitoare la echipament și la vînzătorul (furnizorul) lui. Această obligație decurge chiar din definiția contractului de leasing, locatorul procură bunul indicat de locatar de la vînzătorul indicat de locatar. Apare întrebarea cum găsim acele bunuri sau vînzătorul? Este firesc că înainte de a încheia contractul de leasing părțile determină obiectul leasingului, cît și vînzătorul (furnizorul) lui. Reprezintă un interes determinarea vînzătorului, acesta cred eu, se reprezintă printr-o formă organizatorico-juridică, o întreprindere cu un renume (cum ar fi spre exemplu, vînzătorii autovehiculelor MAZDA, AUDI, PORSHE, VOLKSWAGEN, SKODA). Sigur că procurînd echipament el este caracterizat prin anumite parametri. Un exemplu clasic ne servește cînd locatarul determină autovehicolul (marca, alte parametre caracteristici), ce va constitui obiectul leasingului, cît și vînzătorul acestui autovehicul (o companie, cum ar fi Daewoo pe piața românească, sau IVECO în republica noastră).
2) să coordoneze cu locatorul proiectul contractului de vînzare-cumpărare (furnizare) de echipament.
Această obligație este firească deoarece locatorul achitînd plata pentru echipament urmează să știe soarta lui. În cazul respectiv locatarul îi reprezintă proiectul contractului de vînzare-cumpărare (unde sunt prevăzute drepturile și obligațiile dintre locatar și vînzător, caracteristici ale echipamentului, momentul și locul transmiterii lui, riscul pieirii ș.a.).
3) să execute obligațiile de recepționare a echipamentului și de formulare a cerințelor ce izvorăsc din contractul de vînzare-cumpărare (furnizare) de echipament dacă contractul de leasing nu prevede altfel.
Executarea obligației de recepționare a echipamentului presupune:
efectuarea de către locatar a tuturor acțiunilor ce privesc recepționarea echipamentului, luînd în considerație că locatarul duce răspundere în conformitate cu normele ce reglementează drepturile și obligațiile cumpărătorului în baza contractului de vînzare-cumpărare;
verificarea de către locatar a calității și complexității echipamentului indicat cu scopul determinării neajunsurilor și viciilor (inclusiv ascunse) în conformitate cu prevederile contractului de vînzare-cumpărare, iar în cazul depistării acestora, informarea vînzătorului despre încălcarea clauzelor contractuale;
efectuarea de către locatar a măsurilor în ce privește oformarea actului de primire-predare a echipamentului, dacă aceasta este cerută de legislație.
4) să informeze locatarul despre corespunderea echipamentului clauzelor din contractul de vînzare-cumpărare (furnizare). Aceasta se face în dată după recepționarea echipamentului.
5) pe durata contractului de leasing să asigure integritatea echipamentului, menținerea în stare de funcționare și folosirea lui numai în conformitate cu clauzele din contract. Literatura de specialitate prevede că în cazul în care aceste condiții lipsesc, să-l folosească conform destinației. Legislația Federației Ruse, aidoma naționalei, prevede că unele obligații de deservire și exploatării corecte revine locatorului. Este aplicabil în cazurile cînd operațiunea de leasing poate include în sine acordarea de către locator a serviciilor suplimentare: dobîndirea de la terțele persoane a dreptului asupra proprietății intelectuale, deservirea și reparația obiectului contractului de leasing după expirarea termenului de garanție, lucrări privind instalarea echipamentului; alte lucrări și servicii fără de care este imposibilă utilizarea obiectului leasingului.
6) să suporte cheltuielile pentru recepția, montarea, exploatarea, întreținerea, deservirea tehnică, reparația și asigurarea echipamentului dacă contractul de leasing nu prevede altfel.
Aș vrea să accentuez atenția asupra asigurării echipamentului. Legislația în vigoare, prevede că suma totală a chiriei include în sine și suma plătită pentru asigurarea echipamentului, cu condiția că aceasta a fost efectuată de locator (art. 10 alin. 2 p. d al Legii cu privire la leasing).
7) să achite chiria în modul stabilit de contractul de leasing. Legislatorul a prevăzut situația în care părțile n-au stabilit modalitatea și periodicitatea achitării chiriei. Astfel, art. 10 alin. 5 prevede că suma anuală totală se împarte în 12 rate egale, fiecare urmînd a fi achitată în prima decadă a lunii. Consider, că ar fi în plus de a mai expune repetat din ce este constituităchiria, acest subiect fiind tratat în capitolul anterior și anume la obiectul contractului de leasing.
8) la expirarea contractului de leasing, să restituie locatarului echipamentul în starea stipulată de contract în cazul în care nu-și va exercita dreptul de recepție, de achiziționare a echipamentului cu titlu de proprietate sau de prelungire a contractului.
Concomitent cu obligațiile locatarul dispune de următoarele drepturi (art. 15 alin. 1 al Legii):
să aleagă independent echipamentul și vînzătorul (furnizorul) lui sau să încredințeze locatarului această alegere;
să formuleze vînzătorului (furnizorului) de echipament cerințele ce izvorăsc din contractul de vînzare-cumpărare (furnizare) de echipament dacă contractul de leasing nu prevede altfel;
să refuze recepționarea echipamentului ce nu corespunde condițiilor din contractul de leasing, și să suspende achitarea către locator a chiriei pînă cînd va fi eliminată încălcarea clauzelor din contract;
să ceară rezilierea contractului de leasing în cazul în care locatorul încalcă clauzele lui, precum și reparația pagubelor pricinuite astfel.
Acest drept reiese din executarea necorespunzătoare sau neexecutarea contractului.
să stabilească independent de baza contractuală executantul lucrărilor de reparație negarantat și al altor servicii de întreținere a echipamentului, acesta fiind un drept firesc;
să execute înainte de termen obligația achitării chiriei și să răscumpere echipamentul dacă contractul de leasing nu prevede altfel;
la expirarea contractului de leasing, să recepționeze echipament sau să-l achiziționeze cu titlu de proprietate sau să-i prelungească durata de folosire în condiții coordonate cu locatorul dacă contractul nu prevede altfel.
De asemenea, art. 15 alin. 2 prevede că locatarul nu are dreptul fără acordul locatorului:
să modifice contractul de vînzare-cumpărare (furnizare) de echipament sau să întrerupă acțiunea lui.
Această situație a fost deja tratată și nu reprezintă un interes deosebit.
să gajeze echipamentul, să-l subînchirieze sau să-l înstrăineze unor terți.
Legislatorul doar enunță că „locatarul nu are dreptul fără acordul locatarului…” însă nu ne descrie care ar fi procedura în cazul acordului pozitiv al locatarului.
Gajarea echipamentului cred eu este echivalentă prevederilor art. 14 alin. 1 p. b ce prevede posibilitatea gajării bunului de către locatar la obligațiunile sale cu terții, dacă contractul nu prevede altfel. În comparație, legiuitorul induce o condiție concretă (acordul locatarului), pe cînd în situația similară nu este cerută și acordul locatarului.
Referitor la darea în subchirie, literatura de specialitate reglementează această ipostază foarte minuțios. Și anume locatarul poate transmite obiectul leasingului în subchirie doar cu acordul scris al locatorului (forma scrisă constituind o condiție ad ptobatoriem). Însă e necesar de delimitat cesionarea dreptului de folosință asupra echipamentului terței persoane (subleasing) ce reiese nemijlocit din contractul de leasing și subchiria (în literatura de specialitate rusă se mai numește subarendă).
Contractul de subleasing determină că locatarul odată recepționînd bunul de la vînzătorul și cu acordul locatorului îl transmite în chirie (subchirie) terței persoane, păstrîndu-și obligațiile față de locator. Astfel, conținutul subiectiv al contractului de leasing rămîne neschimbat. Locatorul în acest caz neavînd nici o relație juridică cu sublocatorul. Un alt caz apare în urma cesionării drepturilor locatorului către o terță persoană. Cesionarea dreptului de folosire a echipamentului către o terță persoană este posibilă doar în situația anterioară executării obligațiilor vînzătorului de transmitere a bunurilor indicate către locatar. Totodată locatarul urmează să oformeze juridic relațiile privind cesionarea obligațiilor conform contractului de leasing, către locatarul nou, cu acordul nemijlocit al locatorului.
Și în fine, dat fiind faptul că contractul de leasing este caracterizat ca fiind triplu ar fi normal de a determina drepturile și obligațiile vînzătorului.
Art. 16 al Legii cu privire la leasing menționează că drepturile, obligațiile cît și răspunderea vînzătorului (furnizorului) de echipament se reglementează de legislație și de contractul de vînzare-cumpărare. Dacă în contractul de vînzare-cumpărare (furnizare) de echipament este prevăzută obligația vînzătorului (furnizorului) de a livra și instala echipamentul în termenul și locul stabilit de comun acord cu locatarul, îndeplinirea acestei condiții se autentifică prin acte de recepționare-predare și montare de echipament semnate de vînzător (furnizor) și locatar dacă contractul nu prevede altfel.
Astfel, în contract trebuie să fie determinat numărul maxim de cazuri posibile de încălcare a obligațiilor contractuale și sancțiunile concrete aplicabile în aceste cazuri. Într-o formă generală această prevedere este stipulată în art. 7 al Legii cu privire la leasing în felul următor: „Contractul de leasing prevede … răspunderea părților pentru neexecutarea sau executarea neadecvată a contractului…”
Legea cu privire la leasing mai prevede și principiul juridic general, în conformitate cu care răspunderea survine numai dacă există culpa părții ce a încălcat contractul. Mai mult ca atît, din conținutul Legii reiese că locatarul duce răspundere pentru orice neatenție, adică nu numai pentru încălcarea vinovată a obligațiilor contractuale, dar și pentru simpla neglijență care a cauzat prejudicii locatarului. Astfel, art. 9 (alin.5) al Legii stabilește că dacă în perioada acțiunii contractului de leasing echipamentul se deteriorează înainte de expirarea termenului de amortizare, locatarul compensează locatarului ratele de chirie neachitate în cuantumul stipulat în contract, repară alte pagube. La aceasta trebuie de adăugat că, conform legii generale a contractului dat, locatarul duce riscul pieirii fortuite, pierderii sau deteriorării echipamentului.
Și ultimul moment. Prevăzînd în contract răspunderea contractuală, părțile trebuie să coreleze mărimea sancțiunilor cu obligațiile de bază ale părților, ceea ce inevitabil va servi drept stimul pentru executarea adecvată a obligațiilor contractuale.
3.2 Efectele față de terți
Am amintit anterior că contractele sunt guvernale de principiul relativității efectelor, ce ar însemna că un contract poate da naștere la drepturi și obligații numai în favoarea și, respectiv sarcina părților contractante și, în anumite cazuri și condiții a avinzilor-cauză (succesorii în drepturi ai părților). Cu toate acestea, ar fi absurd să se creadă că un contract ar fi lipsit de valoare în raport cu terțele persoane. Contractul și situațiile juridice la care dă naștere sunt realități sociale care, într-o ordine de drept, impun tuturor o atitudine de respect. Cu alte cuvinte, toți sunt obligați să le respecte. În acest sens, afirmăm, că un contract este apozabil tuturor, inclusiv terțelor.
În contractul de leasing, efectele față de părți apar anume în materia opozabilității. Opozabilitatea contractului față de terți constă în obligația tuturor de a respecta situația juridică creată printr-un contract. Așa dar, nu înseamnă că terțele persoane devin obligate prin contract, ci numai că situațiile juridice create de el trebuie să fie respectate și de către alte persoane decît părțile, este respectul datorat, în general, într-o ordine de drept, de către fiecare persoană, drepturilor dobîndite de ceilalți.
Mai există o categorie de efecte ce rezultă din neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a contractului de leasing.
Legea cu privire la leasing reproduce regula generală a dreptului civil despre modificarea și rezilierea contractului de leasing – cu acordul părților, iar în caz de litigiu – prin hotărîrile instanțelor de judecată conform competiției lor.
Deoarece forma contractului de leasing este scrisă, se presupune că și acordul despre modificarea sau rezilierea contractului să fie făcută tot în asemenea formă.
Acordînd părților contractului de leasing drepturi egale în ceea ce privește formularea cerințelor despre modificarea sau rezilierea contractului, Legea cu privire la leasing în art. 12 stabilește temeiurile rezilierii înainte de termen a contractului. Astfel, locatorul are dreptul să ceară rezilierea contractului dacă locatarul:
nu respectă clauzele contractului (decurge totodată și neexecutarea lor);
a decis să se lichideze ori instanța de judecată a intentat împotriva lui o procedură de insolvabilitate.
Locatarul la rîndul său are dreptul de a cere rezilierea contractului de leasing dacă echipamentul:
nu a fost stipulat în termenul stipulat în contractul de vînzare-cumpărare;
nu corespunde calității, ansamblului de piese și accesorii sau altor condiții de furnizare (transmitere) ori clauzelor din contract.
Acest drept este viabil odată cu înștiințarea locatorului despre viciile (inclusiv ascunse) depistate în cazul neînștiințării partea ce a recepționat bunul duce responsabilitate pentru toate efectele și daunele produse (de regulă bunurile sunt recepționate de locatar, dacă contractul nu prevede altfel). De asemenea, în cazul în care locatarul nu înștiințează locatorul despre defectele depistate la momentul recepționătii, obligația înlăturării lor stă pe seama locatarului.
Ține de menționat că în ceea ce privește operațiunea de vînzare-cumpărare locatorul nu poartă răspundere față de locatar pentru neexecutarea clauzelor contractului de către vînzător. În operațiunea respectivă locatorul figurează ca cumpărătorul echipamentului asumîndu-și doar obligația de a plăti, recepționarea fiind efectuată de către locatar. Cu atît mai mult anume locatarul determină vînzătorul (și reprezintă informația referitorare la vînzător locatorului).
Concluzii
După ce am analizat contractul de leasing, putem afirma că contractul constutuie o parte indispensabilă a relațiilor juridice existente într-o societate de drept. Încheind un contract de leasing ținem cont, în primul rînd de condițiile sale de validitate pentru a produce efecte, aceste fiind de fapt și scopul principal al contractului. Odată încheiat contractul de leasing produce anumite efecte determinate atît prin lege, cît și prin contractul, clauzele care obțin calitatea de lege pentru părți.
În lucrarea respectivă am analizat lacunele comise de legiuitor și anume în ceea ce privește definiția contractului de leasing expusă în Legea cu privire la leasing.
După natura sa contractul de leasing se caracterizează ca fiind real, însă reamintim că caracterul real presupune prezența a doi factori: în primul rînd atingerea acordului dintre părți privind clauzele esențiale și, în al doilea rînd, transmiterea pe parcursul încheierii contractului a bunului de către un participant celuilalt. Numai în cazul în care are loc przența concomitentă a ambilor factori- atingerea acordului și transmitarea bunului, contractul se considară încheiat.
De asemenea, propunem pentru a evita neconcordanțe, de a introduce în legislația ce reglementează leasingul clasificarea contractului de leasing pe diferite genuri.
În această lucrare au fost expuse păreri a mai multor autori, avînd posibilitatea de a face concluzii referitor la o enunțare mai reușită a subiectului.
Lesingul este una dintre cele mai eficiente mijloace de finanțare a investițiilor productive oferind un plus de siguranță deținătorului de capital. Statele au încurajat finanțările prin intermediul leasingului a unor investiri de interes general.
Importanța contractului de leasing constă în faptul, că odată încheiat el consecutiv înlătură lacunele existente în legislație cît și acordă un spectru larg de acțiuni pentru părți. Contractul permite de a determina în special obiectul (material și acțiunile sau inacțuinile părților), efectele ce survin în urma neexecutării sau executării necorespunzătoare.
În Republica Moldova, practicarea leasingului inclusiv încheierea contractului de leasing este un instrument necesar pentru ridicarea economiei, acesta servind drept reper atît în consolidarea cunoștințelor juridice cît și în mărirea posibilităților de finanțare în cadrul relațiilor economice.
Bibliografie
1. Codul Civil al Republicii Moldova din 2002
2. Legea RM nr. 731-XIII cu privirea la leasing din 15.02.1996.
3. Legea RM nr. 845-XII cu privire la antreprenoriat și întreprinderi din 03.01.92
4. O. Balan, E. Serbenco, „Drept Internațional Public”, Chișinău, 2001
5. Gh. Beleiu, “Drept civil român. Intriducere în drept civil. Subiectele dreptului civil”, București, 1998
6. V. Burac, „Drept bancar. Curs succint de prelegeri la drept civil”, Chișinău 2001
7. Gh. Chibac, A. Chibac, „Curs succinct de prelegeri la drept civil”, Chișinău 1997
8. D. Clocotici, Gh. Gheorghiu, „Operațiunile de leasing”, București, 2000
9. I. Huma, „Introducere în studiul dreptului”, Iași, 1993
10. A. M. Luca, „Drept Civil. Noțiuni generale despre obligații. Contracte civile”, Iași, 1994
11. T. Pop, „Drept Civil Român”, București, 1993
12. L. Pop, „Drept Civil”, vol. I, Iași, 1993
13. Tudor R. Popescu, „Drept Civil”, vol. I, București, 1994
14. C. Stătescu, C. Bîrsan, „Teoria general a obligațiilor”, București, 1998
15. I. Trofimov,” Dreptul Contractelor”, Chișinău, 2002
16. Revista de drept commercial nr. 9- 1996, Lumina Lex
17. Revista de drept commercial nr. 1-12 din 1997, Lumina Lex
18. Revista națională de drept nr. 6 din 2001
19. Revista națională de drept din octombrie 2000
BIBLIOGRAFIE
Tratate și monografii:
Achim M. Violeta – Leasing- O afacere de succes, Editura Economică, București, 2005;
B. Șefănescu, I. Rucăreanu, Dreptul comerțului internațional, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983;
Constantinescu C. Cornel – Leasing financiar. Realitate și perspective, Editura Economică, București, 2006;
D. Voiculescu, M. Cosas-"Leasing", Editura Enciclopedica, București, 1985;
D.Clocotici, Gh. Gheorghiu, „Operațiunile de leasing”, Editura Lumina Lex, București, 2000;
Deak Fr., Cărpenaru D.- Contracte civile și comerciale, Editura Lumina Lex, București, 2001;
I. Macovei, "Dreptul comertului international", Editura Junimea, Iasi, 1980;
I. L. Georgescu, Drept comercial roman (vol I ȘI vol II), Editura CH Beck, București, 2002;
I.Turcu – Dreptul afacerilor, Editura Fundația Chemerea, Iași, 1992;
I.Turcu – Teoria și practica dreptului comercial român. Tratat (vol.I și II), Editura Lumina Lex, București, 1998;
M. Costin -"Dictionar de drept international al afacerilor" (vol.I și II), Editura Lumina-Lex București;
O. Căpățână, B. Ștefănescu, Tratat de drept al comerțului internațional, Editura Acamiei, București, 1987;
O. Răducan –Dreptul afacerilor, Editura Universitaria, Craiova, 2001;
R. Muntean-"Institutii de drept comercial international, Editura Academiei, București, 1982;
R. Munteanu, Tehnici moderne de creditare. Contractul de creditare închiriere (Leasing) "Instituții de drept comercial", vol. II, Editura Academiei, București, 1982;
R. Munteanu, Elemente de tehnica juridica privind adaptarea contractelor de comert exterior , Editura Academiei, Bucuresti, 1990;
St. Cărpenaru – „Drept comercial român”, Editura All, București, 2003;
St. Cărpenaru – Drept comercial român, Editura All Beck, București, 2000;
T.R. Popescu-"Dreptul comertului international", Editura Didactica și Pedagocică, București, 1980;
Turcu Elena – Contractul de leasing, Editura Hamangiu, București, 2008;
V.Popa, R.Motica – Contracte de drept comercial – Editura de Vest, Oradea,1997;
Voiculescu M., Coraș M. – Leasing, Editura Ștințifică și Enciclopedică, București, 2005;
Legilație și reviste de specialitate:
Cod Civil;
Revista de drept comercial nr. 5/1997;
Legea nr.90/1998, Legea nr.15/1994 H. G. nr.72/1993 O.G. nr.12/1995 Legea nr.99/1999 Legea Nr: 533/ 2004;
Doctrină străină:
C. Champand, “ Le leasing” in: Renaissace du pheromere contractual, Le Haye, 1971;
Code de Commerce, Dalloz, Cinquieme Edition, 27, place Damphine 75001 Paris, Ediția 2001;
D. Cremieux-Israel, “ Leasing et credit bail mobiliers”, Paris, Dalloz, 1975;
El Maktar Bey, “De la symbiotique dans les leasing et credit bail mobilier”, Dalloz, Paris, 1970;
G. Ferrarini, Esperienze straniere in tema di locazione finanziaria, Il leasing – profili privatisci e tributari, Quaderni di Giurisprudenza commerciale, Giuffre Ed. Milano, București, 1975;
Oxford Dictionary, vol. I;
Rene Rodiere-"Droit commercial", Ed. Dalloz,1975;
Alte surse:
– www.leseurope.org, www.mediafax.ro, www.money.ro, www.leasing.ro, www.alb-leasing.ro, www.BNR-leasing.ro;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Contractul DE Leasing (ID: 112733)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.