Constituția României și Implicațiile Ei în Ocrotirea Dreptului la Viață și la Integritate al Persoanei
Capitolul I
ASPECTE introductive
§ 1.1 Constituția României și implicațiile ei în ocrotirea dreptului la viață și la integritate al persoanei
„Constituțiile reprezintă un excelent revelator al diferențelor naționale. Noi suntem totuși în prezența unor principii democratice, dar adesea interpretate într-o manieră specifică. Constituțiile mărturisesc, toate, mersul înainte istoric original al fiecăreia dintre țări. Ele traduc în termeni juridici și instituționali credințele și valorile naționale. Ele poartă, în forma și organizarea lor, particularisme vii, moștenite din largi tradiții naționale”.
Alăturându-se legilor fundamentale ale statelor lumii contemporane și reglementărilor internaționale în materia drepturilor omului, care văd în dreptul la viață și la integritate fizică și psihică al persoanei un drept absolut, un drept fundamental pentru orice societate democratică, Constituția României prevede și ea acest drept. În acest sens, potrivit art. 22:
„(1) Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate.
(2) Nimeni nu poate fi supus torturii și nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant.
(3) Pedeapsa cu moartea este interzisă”.
Textul se întemeiază pe prevederile articolului 3 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și ale articolului 6 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.
Importanța deosebită a dreptului la viață și la integritate al persoanei rezultă nu numai din reglementările pe plan mondial în materia drepturilor omului dar, mai ales prin includerea acestuia în majoritatea legilor fundamentale ale statelor lumii contemporane. Subliniem în acest sens, câteva exemple, considerate de noi semnificative: Constituția Spaniei (Capitolul II – Drepturi și libertăți – art. 15), Constituția Germaniei (Capitolul I – Drepturile fundamentale – art. 2), Constituția Italiei (Partea I – Drepturile și îndatoririle cetățenilor, Titlul I – Raporturile civice – art. 13). Menținându-ne în context, și alte constituții impun spiritul importanței deosebite al respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului (Constituția Beligiei – art. 11-23; Constituția Bulgariei – art. 6; Constituția Elveției – art. 10, Constituția Namibiei art. 5-25; Constituția Rusiei – art. 20-21 etc).
Date fiind aceste doar câteva semnificative exemplificări – de natură a aduce în prim plan importanța deosebită pe care dreptul la viață și la integritate îl au pentru desfășurarea în parametrii normali ai vieții într-o societate ce se vrea a fi democratică – credem că România, incluzând acest drept în chiar Legea fundamentală a făcut un pas înainte, aliniindu-se cu țările cu adevărat democratice. Astfel, dacă înainte de 1989 drepturile omului chiar dacă unele dintre ele erau prevăzute în Constituție, ele nicidecum nu erau respectate, noile realități existente după 1989 au determinat alinierea țării noastre la standardele internaționale și în ce privește apărarea acestor drepturi fundamentale ale omului, ale persoanei umane; victoria revoluției române, scoțând țara din coșmarul totalitarismului, a deschis noi orizonturi, idealul drepturilor omului devenind o realitate a vieții noastre libere, iar îmbogățirea lui în conținut o perspectivă a viitorului acestei țări. Constituția României, adoptată în decembrie 1991, acordă astfel, o mare însemnătate ocrotirii drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, respectarea acestor precizări constituționale fiind asigurată de toate ramurile dreptului potrivit cu specificul lor.
§ 1.2 Reglementări privind protecția persoanei
în tratate și convenții internaționale
Problema drepturilor omului a ocupat și continuă să ocupe un loc proeminent în cadrul acțiunii politice a statelor, ca și al unor importante organisme și reuniuni internaționale, devenind în zilele noastre un subiect de cea mai largă circulație, atât în lucrări de specialitate, cât și în dezbaterile publice.
Atașată substanțial acțiunii politice, problematica drepturilor omului, este înainte de toate una socială. Dimensiunea politică a ocrotirii drepturilor omului nu este altceva decât rezultatul receptării pe plan statal și internațional a aspirațiilor umane, a presiunii factorului uman asupra politicului de a veghea ca dimensiunile inerente ființei umane să fie protejate prin toate mijloacele de care dispune societatea umană.
Cu toate acestea trebuie să recunoaștem că pentru largi grupuri ale populației, această terminologie și problematică continuă să rămână încă, în bună măsură, un subiect teoretic, abstract sau parțial sesizat, nefiind suficient receptată semnificația reală a acestor drepturi, precum și însemnătatea lor concretă și actuală pentru viața practică a cetățenilor, pentru evoluția statului civic și politic al ființei umane.
Astfel, legile tuturor timpurilor au ocrotit persoana umană, sancționând pe cei care atentau Ia viața, integritatea corporală, sănătatea, libertatea și demnitatea omului. Problematica omului a stat dintotdeauna nu numai în atenția juriștilor, ci și a filozofilor, economiștilor, politicienilor, artiștilor, etc. Cu toate acestea, omul și drepturile sale n-au preocupat niciodată mai mult omenirea ca în zilele noastre.
În acest sens, luând ca bază principiile Cartei Națiunilor Unite (art. 1, pct. 3), care au proclamat, printre obiectivele principale ale cooperării statelor membre, promovarea și încurajarea respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, la 10 decembrie 1948, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat și proclamat „Declarația universală a dreptului omului”, în cuprinsul căreia sunt stipulate drepturi fundamentale arătându-se, printre altele, că: toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și drepturi; orice ființă umană are dreptul la viață, Ia libertate și securitatea persoanei sale; nimeni nu va fi ținut în sclavie, nici în servitute; sclavajul și comerțul cu sclavi sunt interzise sub toate formele lor nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viața sa personală, în familia sa, în domiciliul lui sau în corespondența sa, nici la atingeri aduse onoarei sau reputației sale; în exercitarea drepturilor și libertăților sale, nici un om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaștere și respectare a drepturilor și libertăților altora și ca să fie satisfăcute justele cerințe ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Fiind cel mai important drept al omului, dreptul la viață este un drept absolut, opozabil erga omnes. Toți membrii societății sunt obligați să respecte acest drept și să se abțină de la orice acțiune care ar aduce atingere ori ar pune în pericol această valoare socială supremă. În acest sens, Declarația Universală a Drepturilor Omului proclamă în art. 3 că „orice om are dreptul la viață, libertate și inviolabilitatea persoanei”, iar Pactul referitor la drepturile civile și politice stabilește în art. 6 pct. 1 că „Dreptul la viață este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar”.
Declarația universală a drepturilor omului a declanșat un vast proces de elaborare a unui mare număr de reglementări în țările Europei, în America Latină, Africa, în țările Arabe, etc., toate având ca obiect recunoașterea și respectarea drepturilor fundamentale ale omului.
Astfel, pe plan european, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, consacră în art. 2 paragraful 1, dreptul la viață al oricărei persoane și protecția de care aceasta trebuie să se bucure conform legii, în politica penală a statelor membre. Moartea nu poate fi dispusă decât în anumite condiții și numai în executarea unei hotărâri pronunțate pentru o infracțiune pedepsită cu o asemenea sancțiune. Această ipoteză de limitare a protecției vieții nu mai este actuală pentru legislația noastră care a abrogat pedeapsa cu moartea, aceasta fiind înlocuită cu pedeapsa detențiunii pe viață (Decretul-lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990). De altfel, art. 1 din Protocolul nr. 6 la Convenție privind abolirea pedepsei cu moartea, încheiat la Strassbourg la 28 aprilie 1983, consacră în mod deplin și irevocabil dreptul la viață, eliminând pentru statele semnatare, posibilitatea de a mai prevedea, în sistemul lor represiv pedeapsa capitală.
Declarația americană a drepturilor și îndatoririlor omului cuprinde un vast catalog de 27 de drepturi, atât civile și politice, dar și economice, sociale și culturale, printre acestea enumerându-se bineînțeles și dreptul la viață, la libertatea și securitatea persoanei. De asemenea, Convenția americană privind drepturile omului – Pactul de la San José cuprinde un întreg articol intitulat Dreptul la viață (art. 4). Potrivit acestuia, orice persoană are dreptul la respectul vieții sale. Acest drept trebuie protejat prin lege și, în general, începând din momentul concepțiunii. Nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de viață. În țările care nu au abolit pedeapsa cu moartea, aceasta nu va putea fi aplicată decât pentru pedepsirea crimelor cele mai grave, în baza unei hotărâri definitive pronunțată de către un tribunal competent, în aplicarea unei legi prevăzând această pedeapsă, care era în vigoare înainte de comiterea crimei. Pedeapsa cu moartea nu va fi aplicată unor crime care nu sunt sancționate cu această pedeapsă în prezent.
Pedeapsa cu moartea – se stipulează în alin. 3 al art. 4 – nu va fi restabilită în statele care a abolit-o. De asemenea, pedeapsa cu moartea nu poate fi aplicată pentru delicte politice sau pentru crime de drept comun conexe acestora. Asemenea pedeapsă nu poate fi aplicată nici persoanelor care, în momentul crimei comise, aveau mai puțin de 18 ani sau peste șaptezeci de ani; totodată, aceasta nu poate fi aplicată femeilor însărcinate. Orice persoană condamnată la moarte are dreptul să solicite amnistierea, grațierea sau comutarea pedepsei. Sentința pedepsei cu moartea nu poate fi executată atât timp cât cererea nu a fost rezolvată de către autoritatea competentă.
Ȋn prezent pedeapsa cu moartea este aplicată în China, Thailanda, Malaezia, Japonia, în unele state federale din SUA, Iran, Irak, Egipt, Arabia Saudită, etc., totalizând un număr de circa 50 de țări din lume; dar tendința mondială este de abolire a acestei pedepse. Printre infracțiunile pentru care se aplică pedeapsa capitală se numară crima, violul, trădarea, traficul de droguri, infracțiunile sexuale: proxenetismul, adulterul, homosexualitatea și chiar unele infracțiuni precum delapidarea în China și Vietnam; mita și corupția în China, Iran, Cuba.
Articolul 5 din aceeași convenție, intitulat Dreptul la integritatea persoanei, statornicește că, „Orice persoană are dreptul la respectarea integrității sale fizice, psihice și morale. Nimeni nu poate fi supus torturii, nici unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. Orice persoană privată de libertatea sa va fi tratată cu respectul datorat demnității inerente persoanei umane. Pedeapsa este personală și se referă numai la delincvent. Cu excepția unor circumstanțe excepționale, persoanele arestate preventiv trebuie separate de cele condamnate și supuse unui regim corespunzător condiției lor de persoane necondamnate. Atunci când cel arestat preventiv este minor, acesta trebuie separat de adulți și adus, cât mai repede posibil, în fața unui tribunal specializat unde va primi un tratament corespunzător statutului său. Pedepsele privative de libertate trebuie să aibă ca scop esențial îndreptarea și reclasarea socială a condamnaților”.
În ceea ce privește Carta Africană a Drepturilor Omului și Popoarelor, potrivit art. 4: „Persoana umană este inviolabilă. Orice ființă umană are dreptul la respectarea vieții sale și a integrității fizice și morale a persoanei sale. Nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de acest drept”. În continuare, prin articolul 5 se precizează că: „Orice individ are dreptul la respectarea demnității inerente persoanei umane și la recunoașterea personalității sale juridice. Orice formă de exploatare și de aservire a omului, în special sclavia, comerțul cu persoane, tortura fizică și morală și pedepsele sau tratamentele crude, inumane sau degradante, sunt interzise”.
Declarația îndatoririlor fundamentale ale popoarelor și statelor asiatice, încă din art. 1, intitulat Principii fundamentale, subliniază garantarea, conservarea și protejarea în orice moment a „dreptului la viață, la libertate și la securitatea persoanelor; dreptul de a nu fi supus la tortură, nici la tratamente sau pedepse crude, inumane și degradante”.
În ceea ce privește Declarația Islamică Universală a Drepturilor Omului, aceasta scoate în evidență caracterul sacru al corpului uman nu numai atât cât este în viață, dar și după moarte. Astfel, potrivit art. I – Dreptul la viață – „Viața umană este sacră și inviolabilă și trebuie îndeplinite toate eforturile pentru a o proteja. În special, o persoană nu trebuie expusă rănirilor sau morții decât sub autoritatea Legii. După moarte, ca și în viață, caracterul sacru al corpului unei persoane trebuie să fie inviolabil. Credincioșii sunt obligați să vegheze ca trupul unei persoane decedate să fie tratat cu solemnitatea necesară”.
Acestea sunt principalele mijloace de recunoaștere și garantare ale dreptului omului, dintre care noi am tratat doar o mică parte – dreptul la viață, la integritate fizică și psihică al persoanei – în urma cărora au venit multe alte tratate și convenții internaționale, ce scot la lumină faptul că în ultimii ani, îndeosebi, drepturile omului au încetat să mai fie doar un subiect extrem de dezbătut, devenind și unul dintre factorii esențiali grație cărora s-au produs ample mutații în fizionomia politică și economică a unui mare număr de țări ale lumii. Astfel, drepturile omului au devenit o sursă majoră de dinamizare a evoluției istorice, ca urmare a împletirii și potențării reciproce a câtorva tendințe. Afirmarea crescândă a individului și conștientizarea faptului că recunoașterea și protecția drepturilor și libertăților omului este benefică nu numai afirmării personalității indivizilor ca atare, ci și societății și, într-un sens mai larg, umanității în ansamblul său, reprezintă unul dintre marile adevăruri ale vremurilor noastre.
§ 1.3 Elemente de drept comparat. Ocrotirea dreptului la integritate ȘI SĂNĂTATE al persoanei Ȋn unele țări străine
Pe plan mondial, infracțiunile contra persoanei sunt reglementate într-un capitol sau titlu distinct în legislațiile tuturor statelor, capitol în care persoana este ocrotită prin norme penale privind viața persoanei, integritatea corporală și sănătatea, libertatea, onoarea sau demnitatea persoanei, fapt pentru care ne vom opri și noi în continuare la câteva exemple semnificative pentru o abordare de nuanță a temei pe care am ales-o și anume la infracțiunile contra integrității coporale sau sănătății.
Astfel, în Codul penal american faptele de vătămare corporală sunt incriminate în art. 211-1 – art. 211-3, începând cu simplele loviri până la vătămări foarte grave și la amenințarea în scopul terorizării victimei (violențe psihice).
În unele state din S.U.A. au fost instituite chiar și obligații ale medicilor de a acorda asistență medicală oricărei persoane pe care el cunoaște în mod evident că este rănită sau are altă leziune fizică provocată de către ea însăși ori altcineva și să anunțe într-un anumit timp de la data când a luat cunoștință de această situație cel mai apropiat organ juridic competent.
În Codul penal italian infracțiunile contra persoanei sunt prevăzute în Titlul XII, Cartea a II-a. În cadrul acestui titlu sunt prevăzute, în capitolul I delictele contra vieții și integrității sau sănătății persoanei. Astfel, în alin. 1 al art. 582 C. pen. it., intitulat leziunile personale, se precizează că, cine provoacă altcuiva o leziune personală care duce la o suferință fizică sau psihică este pedepsit, în cazul infracțiunii tip, cu închisoare de la 3 luni la 3 ani. În continuare, în art. 583 C. pen. it., sunt arătate circumstanțele agravante. În acest caz, în alin. 1 se precizează că, dacă vătămarea este gravă, se aplică o pedeapsă de la trei la șapte ani. Vătămarea este considerată a fi gravă în următoarele cazuri: dacă vătămarea pune în pericol viața victimei, duce la o incapacitate temporară, sau la întreruperea activităților ordinare ale victimei pe o perioadă mai mare de patruzeci de zile; dacă se provoacă afectarea permanentă de a folosi un organ sau un simț; dacă persoana rănită este o femeie însărcinată, prin leziuni provocându-se accelerarea nașterii. Fapta este considerată foarte gravă (alin. 2 al art. 583 C. pen. it.), și se pedepsește cu închisoare de până la 12 ani, în cazurile în care din cauza leziunilor: se provoacă o boală probabil sau în mod cert cu efecte permanente; pierderea unui simț; pierderea unui organ sau a posibilității victimei de procreare; desfigurarea sau deformarea permanentă a feței; dacă persoana rănită este o femeie însărcinată, prin leziunile create provocându-i-se avortul.
Codul penal francez, în titlul II, denumit Fapte care prefigurează persoana umană, incriminează faptele îndreptate contra vieții persoanei în două secțiuni ale capitolului I și anume: Fapte voluntare contra vieții (S.I) și Fapte involuntare contra vieții (S. II.).
În capitolul II sunt incriminate faptele care aduc atingere integrității fizice sau psihice a persoanei după cum sunt voluntare sau involuntare.
Referitor la violențele voluntare, în art. 222-1 este incriminată forma tip a infracțiunii de tortură sau alte acte inumane (de barbarie). Fapta este mai gravă (art. 222-3) în cazurile în care: infracțiunea este săvârșită împotriva unui minor până la 15 ani; asupra unei persoane vulnerabilă din cauza vârstei, unei maladii etc.; asupra unui ascendent natural sau adoptiv; asupra unui magistrat, procuror, polițist în exercițiul funcției și agresorul cunoscând calitatea profesională a victimei; cu premeditare; de concubinul victimei; folosindu-se o armă etc. Violențele simple și agravate sunt tratate în art. 222-7 – 222-16. De exemplu, potrivit art. 222-9 C. pen. fr., violența care duce la mutilarea sau infirmitatea permanentă se pedepsește cu închisoare de până la 10 ani și 150.000 de euro amendă. În continuare, în art. 222-10 sunt prevăzute cazurile în care infracțiunea este mai gravă, aceleași ca cele prevăzute la art. 222-3 C. pen. fr. pe care le-am exemplificat și noi mai sus și asupra cărora nu o să mai revenim. În art. 222-11 se arată că violența care se soldează cu incapacitatea de muncă a victimei pe o perioadă mai mare de opt zile este pedepsită cu închisoare de până la 3 ani și 45.000 de euro amendă, iar în art. 222-12 sunt prevăzute cazurile de agravare. Tot la violențe fizice sau psihice voluntare se referă și art. 222-13-222-16, acesta din urmă – un element de noutate – făcând referire, în special la agresiunile sonore, provocate prin apelurile telefonice.
Art. 222-19 C. pen. fr. enumeră cazurile de violență involuntară (produsă prin neglijență, neatenție, imprudență) fiind prevăzută, după caz o pedeapsă de până la 2 ani de închisoare și amendă de 30.000 de euro (alin. 1) sau 3 ani de închisoare și amendă de 45.000 de euro (alin. 2).
Codul penal german, reglementează infracțiunile contra integrității corporale (vătămare simplă, periculoasă, gravă, deosebit de gravă, cauzatoare de moarte, otrăvire, vătămarea din culpă) în Capitolul XVII (art. 223-233) al părții speciale. Se arată, de exemplu, în art. 223 (alin. 1) C. pen. german că, poate fi pedepsit cu până la cinci ani de închisoare acela care produce unei alte persoane maltratări sau vătămări fizice iar potrivit alin. 2, tentativa se pedepsește. În continuare, în art. 224 din același cod sunt prevăzute formele agravante ale infracțiunii: prin administrarea de otravă sau o altă substanță periculoasă pentru sănătate, prin mijlocirea unei arme sau alt instrument periculos, prin atacuri viclene (furișate), împreună (sau în colaborare) cu un alt participant, prin aplicarea unui tratament periculos – pentru care este prevăzută o pedeapsă cu închisoarea de la 6 luni la 10 ani, tentativa fiind, de asemenea pedepsibilă.
Prin aceste câteva exemple considerăm că am dat un sens, ideii pe care o afirmam la începutul acestei secțiuni, și anume că infracțiunile contra integrității fizice sau psihice reprezintă un capitol aparte din legea penală a fiecărui stat de drept și aceasta tocmai datorită pericolului ridicat pe care ele îl prezintă asupra ființei umane; totodată punând în evidență aceleași infracțiuni, dar în sisteme de drept diferite am lăsat să se tragă concluzii cu privire la aspectele comune sau la diferențe, la elementele de noutate pe care le aduce un sistem sau altul, și din care s-ar putea inspira și legiuitorul român într-o viitoare reglementare.
§ 1.4 Actuale si vechi reglementări privind infracțiunile contra integrității corporale sau sănătății
Infracțiunile contra integrității corporale sau sănătății sunt cuprinse în Titlul I. Infracțiuni contra persoanei, în Capitolul II.
Dispozițiile cuprinse în art. 193 C. pen. (lovirea sau alte violențe) își au corespondentul în dispozițiile art. 180 din Codul penal de la 1969.
Art. 194 C. pen. (vătămarea corporală) își are corespondentul în dispozițiile din art. 181 din Codul penal de la 1969.
În aceea ce privește art. 195 C. pen. (lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte), acesta își are corespondentul în dispozițiile din art. 183 Codul penal de la 1969.
Următoare infracțiune prevăzută este vătămarea corporală din culpă, art. 196, care exista în legea penală anterioară la art. 184.
Urmează apoi art. 197 Rele tratamente aplicate minorului și art. 198 Ȋncăierarea, aceste două infracțiuni neregăsindu-se în legea penală anterioară printre infracțiunile care aduceau atingere integrității corporale sau sănătății.
Noul legiuitor a cuprins în aceasta a doua grupă de infracțiuni din categoria de infracțiuni contra persoanei, faptele de pericol social care cauzează persoanei suferințe fizice, psihice prin vătămarea integrității corporale sau a sănătății. Așadar, noul legiuitor a păstrat unele din infracțiunile cuprinse anterior, exceptând infracțiunea de „vătămare corporală gravă”, pe care a inclus-o cu modificări în art. 193 alin. (2), care incriminează vătămările corporale a căror gravitate au necesitat o perioadă de cel mult 90 de zile de îngrijiri medicale.
Incă o modificare a fost făcută și anume legiuitorul a introdus alte două infracțiuni care nu au fost prevăzute de vechiul cod penal în secțiunea referitoare la infracțiunile care aduceau atingere integrității corporale sau sănătății, ele regăsindu-se în alte capitole. Aceste infracțiuni sunt infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului care făcea parte dintre faptele contra familiei incriminate în art. 306 Cod penal anterior, Capitolul I, Titlul IX, intitulat ,, Infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială”, și infracțiunea de incăierare, reglementată în art.322 și care aparținea Capitolului IV „ Alte infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială”. Sistematizarea acestor infracțiuni în capitolele citate a avut în vedere obiectul juridic special principal al fiecarei infracțiuni și anume, atingerea adusă relațiilor de familie, relații condiționate de o comportare umană, plină de înțelegere față de minor din partea părinților sau a persoanelor cărora li s-a încredințat minorul spre creștere și educare, relații care prezintă un segment important al relațiilor de conviețuire socială în cazul infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului și numai ca obiect juridic special adiacent apar a fi vătămate relațiile privind integritatea corporală a victimei. Tot astfel, în cazul infracțiunii de incăierare, obiectul juridic special principal sunt relațiile de conviețuire socială și numai în secundar, adiacent, sunt vătămate relațiile sociale referitoare la integritatea corporală a victimei. De aceea, în mod corect ambele infracțiuni erau trecute în capitolele arătate și nu printre infracțiunile care au ca obiect juridic special principal relațiile privitoare la integritatea corporală a victimei.
Capitolul II
Infracțiunile contra integrității corporale și sănătății conform legii Ȋn vigoare
§ 2.1. Infracțiunea de lovire sau alte violențe
Infracțiunea de loviri sau alte violențe ocrotește persoana împotriva loviturilor și violențelor care au afectat integritatea corporală sau sănătatea victimei și care au necesitat până la 90 de zile de îngrijiri medicale. Asemenea fapte sunt frecvente în viața socială, ceea ce a determinat legiuitorul să le incrimineze pentru a apăra integritatea și sănătatea persoanei.
Datorită acestui pericol social pe care îl prezintă pentru persoana umană, infracțiunea de lovire sau alte violențe este cuprinsă de Codul penal român în categoria infracțiunilor contra persoanei (Titlul I), în Capitolul II, intitulat „Infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății”.
Mai precis, această infracțiune este incriminată de art. 193 C. pen., potrivit căruia:
(1) Lovirea sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) Fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă.
(3) Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
În varianta tip (alin. 1) infracțiunea constă în lovirea sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice.
În varianta agravată (alin. 2) infracțiunea constă în fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile.
Obiectul juridic special al infracțiunii este constituit de relațiile sociale a căror normală formare, desfășurare și dezvoltare nu este de conceput fără apărarea persoanei împotriva faptelor prin care se creează suferințe fizice sau vătămări mai puțin grave și pentru a căror vindecare sunt necesare îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile.
Obiectul material îl constituie corpul persoanei asupra căreia se exercită lovirea sau actele de violență.
Obiectul material al infracțiunii îl poate constitui doar corpul unei persoane fizice în viață, numai în cazul comiterii infracțiunii împotriva unei persoane în viață pot fi atinse relațiile sociale privitoare la integritatea corporală a persoanei, la ocrotirea persoanei împotriva faptelor de violență de natură să-i producă suferințe fizice sau vătămarea integrității corporale.
Deși textul articolului 193 NCP nu face nicio precizare cu privire la persoana a cărei inviolabilitate corporală este ocrotită prin incriminarea faptelor de lovire sau alte violențe, este evident că legea penală apără doar inviolabilitatea corporală a altei persoane, alta decât făptuitorul; dar autolovirea constituie infracțiune în cazul autovătămării sancționată de noul Cod penal la art. 432 Sustragerea de la serviciul militar în timp de război; sau în cel prevăzut la art. 245, alin. 2, Ȋnșelăciunea privind asigurările.
Subiectul activ al infracțiunii de lovire sau alte violențe este necircumstanțiat, legea neprevăzând o anumită calitate. În anumite cazuri o calitate specială a făptuitorului poate determina încadrarea faptei într-o altă infracțiune. De exemplu, dacă lovirile sau alte violențe sunt comise de către un funcționar aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu, fapta va constitui infracțiunea de purtare abuzivă prevăzută de dispozițiile art. 296 alin. 2 NCP.
Participația penală este posibilă în toate formele: coautorat, instigare sau complicitate.
Subiectul pasiv poate fi orice persoană fizică, în viață.
O calitate specială a subiectului pasiv poate justifica, în unele cazuri, încadrarea juridică a faptei într-o altă infracțiune: de exemplu, în situația în care subiectul pasiv este un funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, fapta va constitui, dacă sunt întrunite toate elementele constitutive, infracțiunea de ultraj prevăzută de art. 257 NCP.
Elementul material
Elementul material constă, în varianta tip a infracțiunii, fie într-o acțiune de lovire, fie în orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice.
Elementul material constă, în varianta agravată a infracțiunii, în fapta de lovire sau alte violențe prin care se produc leziuni traumatice ori este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile.
Infracțiunea se comite de regulă, prin acțiuni directe, cât și acțiuni indirecte, ori poate îmbrăca forma unei inacțiuni.
Acțiunile directe, la rândul lor, pot fi acțiuni fizice (de exemplu, lovire cu sau de corpuri dure, înțepare, zgâriere, trântire etc.) și/sau acțiuni psihice (de exemplu, făptuitorul sperie victima și aceasta cade și se lovește). Acțiunile indirecte prin care se poate comite infracțiunea de lovire sau alte violențe, constau în expunerea victimei unor situații periculoase care să aibă drept rezultat lovirea acesteia (de exemplu, așezarea în calea victimei a unui obstacol de care aceasta se împiedică și în cădere se lovește, fiindu-i astfel pricinuite suferințe fizice sau o vătămare, folosirea unui animal periculos pe care făptuitorul îl asmute asupra victimei căreia îi sunt astfel pricinuite suferințe fizice sau o vătămare etc.).
Deși acțiunile sunt modalitățile cele mai frecvent folosite în săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe, fapta se poate săvârși și prin inacțiuni. Infracțiunea este comisă prin inacțiune atunci când, făptuitorul având obligația legală de a efectua o activitate prin care să împiedice sau să înlăture o cauză care ar provoca lezarea sau vătămarea victimei, nu îndeplinește cu intenție această obligație, ceea ce are drept urmare lezarea, vătămarea victimei (de exemplu, făptuitorul, cu intenție, nu semnalizează existența unor gropi, deși avea această obligație legală, ceea ce are drept rezultat căderea și lovirea victimei căreia îi sunt astfel pricinuite suferințe fizice sau o vătămare).
„Lovirea” reprezintă acel act de agresiune care constă în acțiunea mecanică a unei energii cinetice exterioare, de atingere, de compresiune sau izbire bruscă și violentă a suprafeței de contact a corpului victimei cu sau de un corp contondent, de regulă, prin proiectare, călcare, alunecare, aruncare sau cădere (de exemplu, cu palma, cu piciorul, cu cotul, cu un obiect, instrument sau armă, de perete, de gard sau de alte obiecte sau obstacole materiale; aruncarea de obiecte sau corpuri tari asupra victimei etc.).
„Alte violențe” reprezintă orice acte de violență care presupun constrângeri fizice, de orice natură, care ar putea cauza suferințe fizice. Pe de altă parte, reținem că noțiunea de „acte de violență” primește un înțeles larg, fiind incluse și actele comise fără violență, dar care sunt de natură să pună victima într-o situație ce are drept rezultat pricinuirea de suferințe fizice sau producerea unor vătămări (de exemplu, făptuitorul oferă victimei un scaun despre care știa că este stricat, ceea ce are ca urmare căderea și lovirea victimei; făptuitorul oferă victimei un aparat electric despre care cunoștea că este defect și o determină să îl folosească, ceea ce are ca rezultat pricinuirea de suferințe fizice etc.).
Producerea de leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane se poate produce prin variate mijloace, spre exemplu prin tăiere, înțepare, ardere etc., mijloace de natură a știrbi sau modifica integritatea anatomică sau înfățișarea normală a corpului uman ori care produc tulburări sau dereglări ale funcțiilor fiziologice. Leziunile pricinuite victimei trebuie să fie de o anumită intensitate, prevăzută chiar în textul de incriminare, care se referă la gravitatea evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile. Legiuitorul nu a precizat și limita inferioară a îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare. În situația în care, activitatea violentă a făptuitorului a pricinuit victimei doar o suferință fizică pentru care nu sunt necesare îngrijiri medicale pentru vindecare, fapta va constitui infracțiunea de lovire sau alte violențe comisă în modalitatea simplă (alin. 1).
Îngrijirile medicale includ tratamentele necesare pentru înlăturarea efectelor vătămării suferite (tratamentul poate fi atât medicamentos, cât și terapeutic și poate fi aplicat atât în instituții de specialitate, cât și ambulatoriu). Durata timpului de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare se stabilește, de regulă, prin certificat medico-legal, acesta fiind criteriul pentru corecta încadrare juridică a faptei.
Urmarea imediată a acțiunii sau a inacțiunii prin care făptuitorul săvârșește infracțiunea, constă în producerea unuia din rezultatele cerute de art. 193 NCP, și anume:
pricinuirea unei suferințe fizice sau
producerea unor leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile.
Pentru a se încadra în varianta simplă, suferințele fizice pricinuite victimei trebuie să se limiteze la dureri fizice care să nu necesite pentru vindecare îngrijiri medicale. Astfel, este necesar ca, suferințele fizice să nu fie consecința unor leziuni traumatice întrucât, în acest caz, fapta se va încadra în forma agravată a infracțiunii (alin. 2 al art. 193 NCP).
Vătămarea poate să privească integritatea corporală (echimoze, contuzii, orice leziune) sau sănătatea (provocarea unei boli) nefiind exclusă realizarea concomitentă a acestora.
Legătura de cauzalitate când fapta se comite prin lovire rezultă din materialitatea faptei, suferința fizică fiind prezumată. Dacă fapta se săvârșește prin alte violențe trebuie dovedită legătura de cauzalitate.
Latura subiectivă
Infracțiunea de lovire sau alte violențe este o infracțiune intenționată, făptuitorul acționând, sub aspectul formei de vinovăție, cu intenția de a pricinui victimei suferințe fizice, leziuni traumatice sau afectarea sănătății victimei. Intenția făptuitorului în comiterea infracțiunii se poate manifesta atât sub forma intenției directe, cât și a intenției indirecte.
Mobilul care a stat la baza activității infracționale a făptuitorului, cât și scopul pe care l-a urmărit, nu prezintă importanță pentru existența infracțiunii, însă acestea pot fi avute în vedere la individualizarea pedepsei.
Pricinuirea de suferințe fizice sau de leziuni traumatice unei persoane cu ocazia jocurilor sportive, nu va constitui infracțiunea de lovire sau alte violențe. Explicația constă în faptul că, în cadrul jocurilor sportive acțiunile violente nu au caracter ilegal, evident, în măsura în care este îndeplinită condiția obligatorie a încadrării acțiunilor violente în limitele prevăzute de regulamentele jocurilor sportive. Nu se va putea reține săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe, nici în cazul în care, suferințele fizice sau leziunile sunt pricinuite unei persoane în temeiul unor obiceiuri (de exemplu, găurirea lobului urechii pentru cercei), ori în temeiul exercitării unei profesii (spre exemplu, dentist, maseur etc.), ori cu ocazia unui tratament medical consimțit de către victimă.
Forme, modalități, sancțiuni
Deși sunt posibile, actele preparatorii și tentativa nu sunt incriminate.
În varianta simplă, infracțiunea se consumă în momentul în care victima este lovită sau în momentul când, printr-un act de violență, i se produce o suferință fizică, iar în varianta agravată infracțiunea se consumă când victimei i se produc leziuni traumatice sau îi este afectată sănătatea și necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile.
Este posibilă săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe în formă continuată, atunci când făptuitorul, în baza aceleiași rezoluții infracționale, aplică lovituri aceleiași persoane, la diferite intervale de timp, situația în care infracțiunea se epuizează în momentul săvârșirii ultimei acțiuni de lovire. În situația în care făptuitorul aplică aceleiași persoane mai multe lovituri cu aceeași ocazie, în aceeași împrejurare, nu se va reține forma continuată a infracțiunii, ci se va reține săvârșirea unei singure acțiuni de lovire realizată însă prin mai multe acte.
Referitor la sistemul de pedepse aplicabil, infracțiunea de lovire sau alte violențe este sancționată diferențiat, în raport de gravitatea rezultatului produs ca urmare a activității violente exercitată de către făptuitor asupra victimei.
Astfel, în varianta tip (dacă lovirile sau actele de violență comise de făptuitor au cauzat victimei doar suferințe fizice), infracțiunea se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă (alin. 1).
În varianta agravată (în situația în care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile), infracțiunea se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă (alin. 2).
Sub aspect procesual, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei (art. 193 alin.3 NCP).
§ 2.2. Vătămarea coporală
Art. 194. Vătămarea corporală
(1) Fapta prevăzută în art. 193, care a cauzat vreuna dintre următoarele consecințe:
a) o infirmitate;
b) leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale;
c) un prejudiciu estetic grav și permanent;
d) avortul;
e) punerea în primejdie a vieții persoanei,
se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
(2) Când fapta a fost săvârșită în scopul producerii uneia dintre consecințele prevăzute în alin. (1) lit. a), lit. b) și lit. c), pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.
(3) Tentativa la infracțiunea prevăzută în alin. (2) se pedepsește.
În varianta tip (alin. 1) infracțiunea constă în fapta de lovire sau alte violențe care a cauzat victimei una dintre următoarele consecințe:
a) o infirmitate;
b) leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijire medicală (al căror cuantum urmează a fi stabilit pe baza unei expertize medico-legale);
c) un prejudiciu estetic grav și permanent;
d) avortul;
e) punerea în primejdie a vieții persoanei.
Varianta agravată (alin. 2) se reține când fapta de loviri sau alte violențe a fost săvârșită în scopul producerii consecințelor prevăzute la alin. 1, lit. a), lit. b) și lit. c) adică în scopul de a produce o infirmitate, leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijire medicală, un prejudiciu estetic grav și permanent. În acest caz tentativa se pedepsește (art. 194 alin. 3 NCP).
Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale a căror formare și desfășurare depind de ocrotirea integrității corporale și a sănătății persoanei, împotriva faptelor prin care este vătămată integritatea corporală și sănătatea persoanei.
Obiectul material al infracțiunii este corpul persoanei în viață, asupra căreia se exercită actele de violență.
Subiectul activ poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile pentru a răspunde penal (legea nu impune vreo calitate specială pentru subiectul activ).
Participația este posibilă în toate formele sale: coautorat, instigare sau complicitate.
Subiectul pasiv poate fi orice persoană fizică în viață căreia i s-a cauzat vătămarea corporală.
O calitate specială a subiectului pasiv poate atrage încadrarea juridică a faptei într-o altă infracțiune, precum infracțiunea de ultraj când subiectul pasiv are calitatea cerută de art. 257 NCP (de exemplu, fapta este săvârșită împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții).
Elementul material
Vătămarea corporală se realizează sub aspectul elementului material al laturii obiective, printr-o acțiune sau inacțiune care produce vreunul din rezultatele enumerate în norma de incriminare (art. 194 NCP).
Acțiunea poate fi violentă (de exemplu, lovire cu pumnul, înjunghiere), cât și nonviolentă (otrăvirea mâncării, infectarea apei etc.).
Fapta se poate săvârși și prin inacțiune, atunci când, prin neluarea unei măsuri la care subiectul era obligat, victima suferă vătămări corporale.
Varianta agravantă există dacă s-a acționat chiar cu scopul producerii unuia dintre următoarele rezultate: o infirmitate, leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale sau un prejudiciu estetic grav și permanent. Prin urmare, pentru existența acestei agravante este necesar ca făptuitorul să acționeze în scopul producerii acestor consecințe, fiind vorba despre o intenție directă, calificată prin scop.
Urmarea imediată constă în vătămarea corporală suferită de subiectul pasiv și
constă în vătămarea care poate îmbrăca una din următoarele modalități alternative:
a) infirmitatea;
Infirmitatea cauzată victimei infracțiunii poate fi o infirmitate fizică ori psihică. Infirmitatea fizică presupune o stare anormală cu caracter permanent, în care victima nu se mai poate folosi în mod obișnuit și normal de corpul său. De exemplu, pierderea unui simț, pierderea unui organ, încetarea funcționării unui organ (în acest caz organul se păstrează, însă nu își mai poate îndeplini funcția, de exemplu paralizie).
Prin infirmitate psihică se înțelege situația în care victima a suferit un traumatism psihic, care presupune pierderea totală sau parțială a controlului activităților sale (de exemplu, crize epileptice post traumatice, psihoze, tulburări de comportament, stări depresive determinate de hiperdramatizarea infirmității fizice etc.).
Infirmitatea trebuie să fie permanentă, adică nesusceptibilă de schimbare.
b) leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale;
În acest caz caracterul grav al vătămării este determinat de durata mare de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare (mai mult de 90 de zile). Leziunile traumatice pot fi produse prin lovire cu mijloace contondente sau de obiecte contondente. Ca urmare a acțiunii corpurilor contondente pot rezulta leziuni precum plăgi (care se pot produce prin acțiunea diferitor obiecte, instrumente, arme), fracturi, rupturi și dilacerări ale organelor interne, leziuni combinate complexe, hematoame, echimoze etc.. În teoria și practica medico-legală, traumatismul mecanic reprezintă cea mai frecventă și variată modalitate agresională, acesta constituind un capitol de patologie mult cercetat, dar în același timp foarte discutat și adesea interpretabil.
O acțiune traumatică are în general un efect direct, local, prin contactul nemijlocit dintre obiectul vulnerant și corpul omenesc. Urmările generale asupra organismului pot să apară adeseori în traumatisme de intensitate mai mare, care determină dereglări anatomo-funcționale cu urmări variate, nu rareori din cele mai grave. Complicațiile imediate sau tardive, locale sau generale, pot fi de asemenea sursa unor modificări organice de multe ori ireversibile. Spre exemplu, leziunile traumatice pot genera numeroase internări și intervenții chirurgicale, concretizate în final într-o infirmitate fizică permanentă.
Referitor la „îngrijirile medicale”, trebuie reținut că durata acestora este foarte importantă deoarece constituie criteriul de delimitare între infracțiunea de lovire sau alte violențe și vătămare corporală. Astfel, atunci când durata îngrijirilor medicale este de până la 90 de zile, infracțiunea se califică ca lovire sau alte violențe, în timp ce, dacă durata îngrijirilor medicale este de peste 90 de zile, infracțiunea se califică ca vătămare corporală. Așa cum se susține în doctrină, infracțiunea de vătămare corporală constituie o variațiune de specie a infracțiunii de lovire sau alte violențe, cu o denumire specială (un „nomen juris” propriu). Numărul de zile de îngrijiri medicale reprezintă numărul de zile prin care se estimează, din punct de vedere medico-legal, gravitatea leziunilor, vătămărilor produse prin activitatea infracțională.
Tot referitor la durata îngrijirilor medicale, atât în literatura de specialitate, cât și în practica judiciară, s-a atras atenția, în sensul de a nu se face confuzia cu alte perioade de timp, și anume: cu durata timpului de spitalizare, care poate fi mai scurtă sau mai lungă decât durata îngrijirilor medicale; cu incapacitatea de muncă, care, de regulă, depășește durata îngrijirilor medicale ori cu durata întregii perioade de recuperare.
În cazul procedurii de leziuni traumatice, constatarea medico-legală este foarte importantă, în mod obișnuit aceasta efectuându-se la scurt timp după producerea leziunilor – în majoritatea cazurilor la cererea părții vătămate. În aceste cazuri, în urma examinării directe de către medicul legist (uneori cu efectuarea unor exploatări de laborator sau a unui consult de specialitate) se consemnează în mod detaliat modificările locale, regionale și generale prezentate de traumatizat, în concluziile sale medicul legist consemnând: realitatea și localizarea leziunilor, gravitatea acestora exprimată în durata îngrijirilor medicale, data producerii, mecanismul și obiectul cu care s-au putut produce leziunile etc.
c) prejudiciu estetic grav și permanent;
Prin prejudiciu estetic se înțelege o modificare a aspectului fizic al persoanei care atrage după sine numeroase suferințe și care va avea consecințe în plan social. Prin prejudiciu estetic grav și permanent se înțelege schimbarea înfățișării normale a victimei, care capătă un aspect neplăcut (de exemplu, deformare, mutilare, desfigurare etc.). Prin desfigurare înțelegem alterarea aspectului armoniei, simetriei sau mobilității feței, căreia îi dă o înfățișare dezagreabilă. În unele cazuri, consecințele acțiunii ilicite nu se limitează numai la prejudiciul de ordin estetic, ci pot fi și de ordin funcțional, repercutându-se asupra mimicii și expresivității (pareze faciale, strabism etc.). Lovirea unei persoane în față cu cuțitul, cu urmarea unor cicatrice care nu pot fi înlăturate și care afectează expresia feței, constituind un prejudiciu estetic, se încadrează în prevederile art. 194 alin. 1 lit. c) NCP, deoarece prin vătămarea corporală se cauzează „sluțirea” victimei.
Este necesară efectuarea unei expertize medico-legale care să stabilească dacă a fost creat un prejudiciu estetic grav și permanent.
d) avortul;
Prin avort se înțelege întreruperea cursului sarcinii și expulzarea produsului de concepție. Astfel, există această circumstanță atunci când a avut loc expulzarea fătului cauzată prin fapta autorului.
Pentru existența infracțiunii este necesar ca făptuitorul să fi știut sau să fi putut prevedea existența sarcinii. În lipsa cunoașterii stării de graviditate sau a posibilității concrete de a o prevedea, textul art. 194 alin. 1 lit. d) NCP, nu este aplicabil.
e) punerea în primejdie a vieții persoanei.
Prin punerea în primejdie a vieții persoanei se înțelege situația în care făptuitorul, prin activitatea sa a creat posibilitatea reală și concretă ca victima să înceteze din viață.
În acest caz, făptuitorul urmărește doar vătămarea victimei, iar punerea în primejdie a vieții se produce din culpă. Făptuitorul nu urmărește și nici nu acceptă ca rezultat moartea victimei (altfel fapta ar constitui tentativă la infracțiunea de omor). Pentru delimitarea infracțiunii de vătămare corporală prin care se pune în primejdie viața victimei de tentativa de omor se vor avea în vedere împrejurările în care fapta a fost săvârșită; obiectul folosit; zona corpului vizată, cât și intensitatea, numărul, urmările loviturilor produse. Făptuitorul acționează doar în vederea vătămării victimei, dar în condiții susceptibile să-i producă moartea. Dacă acest rezultat se produce, se va reține infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
În varianta agravată (alin. 2) lovirile sau vătămările sunt săvârșite în scopul producerii infirmității, leziunii traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale sau în scopul producerii unui prejudiciu estetic grav și permanent. În acest caz, întrucât făptuitorul acționează în scopul producerii acestor consecințe, forma de vinovăție este intenția directă, calificată prin scop.
Legiuitorul nu a inclus în varianta agravată consecințele privind avortul (lit. d), respectiv punerea în primejdie a vieții victimei (lit. e), întrucât, în aceste cazuri, fapta are o altă calificare juridică, după cum urmează: în ceea ce privește avortul, dacă făptuitorul, exercită violențe asupra victimei, cu intenție directă în scopul provocării avortului, se va reține un concurs de infracțiuni între vătămarea corporală în forma de bază (alin. 1 al art. 194 NCP) și infracțiunea de întrerupere a cursului sarcinii (art. 201 alin. 2 NCP, care se referă la întreruperea cursului sarcinii, săvârșită în orice condiții, fără consimțământul femeii însărcinate). În ceea ce privește punerea în primejdie a vieții persoanei, dacă făptuitorul exercită violențe asupra victimei în scopul punerii în primejdie a vieții acesteia, fapta constituie tentativă la infracțiunea de omor sau, după caz, tentativă la infracțiunea omor calificat, săvârșită cu intenție indirectă.
Legătura de cauzalitate dintre faptă și urmarea imediată trebuie să existe.
Latura subiectivă
În varianta tip fapta se săvârșește cu intenție indirectă sau praeterintenție (în caz de praeterintenție făptuitorul acționează cu intenție în ceea ce privește lovirea sau vătămarea, însă este în culpă în ceea ce privește rezultatul mai grav produs).
Astfel, fapta este comisă cu intenție indirectă atunci când făptuitorul, prevăzând posibilitatea producerii vreuneia din consecințele arătate în art. 194 alin. 1 NCP, ca efect al acțiunii sau inacțiunii sale, deși nu urmărește, acceptă producerea acelei urmări. Vătămarea corporală este comisă cu praeterintenție atunci când făptuitorul, urmărind să lovească victima sau să-i cauzeze o vătămare corporală, se produce, prin depășirea intenției sale, una din consecințele grave arătate în art. 194 alin. 1 NCP, urmare față de care poziția sa subiectivă se caracterizează prin culpă.
În varianta agravată fapta se săvârșește cu intenție directă, întrucât făptuitorul acționează în scopul producerii consecințelor prevăzute la art. 194 alin. 1 lit. a), b) și c), adică o infirmitate (lit. a), leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale (lit. b) sau un prejudiciu estetic grav și permanent (lit. c).
Forme, modalități, sancțiuni
În varianta tip a infracțiunii, tentativa este posibilă în cazul săvârșirii faptei cu intenție indirectă, însă nu se pedepsește. Când fapta este săvârșită cu praeterintenție, tentativa nu este posibilă.
Tentativa se pedepsește atunci când fapta s-a comis cu intenție directă (cazul variantei agravate prevăzute în alin. 2 al art. 194 NCP).
Infracțiunea se consumă când se produce vreuna dintre urmările prevăzute de lege.
În varianta tip prevăzută în alin. 1 al art. 194 NCP, vătămarea corporală se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
Când fapta a fost săvârșită în scopul producerii uneia dintre consecințele prevăzute în alin. 1 lit. a), lit. b) și lit. c), pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani (art. 194 alin. 2 NCP).
În situația săvârșirii faptei împotriva unui membru de familie, maximul special al pedepsei se majorează cu o pătrime, conform dispozițiilor art. 199 alin. 1 NCP.
§ 2.3. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (Art. 195 NCP)
Potrivit art. 195 NCP dacă vreuna dintre faptele prevăzute în art. 193 și art. avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 6 la 12 ani.
Din formularea textului rezultă că lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte constituie o variantă agravată a infracțiunii de lovire sau alte violențe sau de vătămare corporală, după caz. Se deosebește însă de acestea prin urmarea imediată, moartea victimei.
Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte a fost inclusă în categoria infracțiunilor contra integrității corporale sau sănătății, iar nu printre infracțiunile de omucidere, deoarece moartea victimei este, în acest caz, o urmare praeterintenționată a faptei de lovire sau de vătămare corporală.
Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale a căror formare și dezvoltare nu ar fi posibile fără ocrotirea dreptului la viață împotriva faptelor de loviri sau vătămări ce ar avea ca rezultat moartea persoanei.
Obiectul material îl formează corpul persoanei în viață împotriva căruia acționează făptuitorul.
Subiectul activ nu este calificat, el poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile răspunderii penale.
Participația penală este posibilă în oricare din formele sale: coautorat, instigare sau complicitate.
Subiectul pasiv al infracțiunii poate fi orice persoană aflată în viață.
Dacă victima este un membru de familie, fapta se încadrează la infracțiunea prevăzută de art. 199 alin.1 NCP – „violența în familie”.
Dacă victima este un funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții, fapta se încadrează la infracțiunea prevăzută de art. 257 NCP – „ultrajul”. La fel, se va reține ultrajul dacă fapta se săvârșește împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat ori asupra bunurilor acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu, precum și în cazul în care fapta este comisă asupra unui polițist sau jandarm, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții.
Dacă victima este un judecător sau procuror aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau fapta este săvârșită împotriva unui avocat în legătură cu exercitarea profesiei, fapta se încadrează la infracțiunea prevăzută de art. 279 NCP – „ultrajul judiciar”.
Elementul material se realizează prin activitatea de lovire sau vătămare a integrității corporale sau sănătății unei persoane, activitate ce poate fi manifestată sub forma unei acțiuni sau inacțiuni.
Elementul material al laturii obiective se realizează prin acțiuni sau inacțiuni identice cu cele prin care se realizează infracțiunile de lovire sau alte violențe (art. 193 NCP) și vătămare corporală (art. 194 NCP).
De această dată însă, acțiunea sau inacțiunea trebuie să aibă ca urmare imediată, moartea victimei.
Legătura de cauzalitate
Pentru existența infracțiunii trebuie să se stabilească, din punct de vedere obiectiv, că lovirea sau vătămarea corporală săvârșită de făptuitor a fost cauza morții victimei, adică să se dovedească existența unei legături de cauzalitate între activitatea de lovire sau vătămare corporală și moartea victimei.
Când moartea victimei este rezultatul unui complex de cauze, trebuie să se stabilească aportul fiecăreia dintre ele la producerea morții. Dacă, alături de activitatea făptuitorului, la producerea rezultatului (moartea victimei) au concurat și alte cauze preexistente, concomitente sau subsecvente, acestea nu influențează răspunderea autorului, dacă acțiunea sau inacțiunea acestuia era aptă să ducă la moartea victimei.
Dacă leziunile corporale sunt efectul acțiunii făptuitorului, dar moartea victimei este efectul altor cauze, în sarcina autorului se va reține numai infracțiunea de lovire sau vătămare corporală. Nu este necesar ca activitatea făptuitorului să constituie cauza exclusivă a morții victimei. Esențială este constatarea că, acțiunea ilicită a avut drept rezultat moartea victimei (chiar dacă în complexul cauzal s-au înscris și alți factori) și fără agresiunea făptuitorului, victima nu ar fi decedat.
Legătura de cauzalitate există și atunci când, la activitatea făptuitorului s-au adăugat și alți factori preexistenți (o maladie de care suferea victima), concomitenți (lovituri aplicate victimei și de către o altă persoană), sau posteriori (internarea cu întârziere a victimei în spital, tratarea superficială a leziunilor și intervenția chirurgicală întârziată).
Latura subiectivă la infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se caracterizează prin existența vinovăției sub forma praeterintenției. Aceasta presupune că, făptuitorul săvârșește lovirea sau fapta de vătămare corporală cu intenție, iar urmarea mai gravă, moartea victimei, se produce din culpă. Dacă se reține intenția făptuitorului nu doar de a lovi sau vătăma victima, ci de a ucide, se va reține infracțiunea de omor.
Forme, modalități, sancțiuni
Tentativa nu este posibilă.
Consumarea infracțiunii are loc în momentul producerii morții victimei.
Infracțiunea se pedepsește cu închisoarea de la 6 la 12 ani.
Dacă fapta de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este săvârșită asupra unui membru de familie, maximul special al pedepsei prevăzute de lege se majorează cu o pătrime, în baza art. 199 NCP care reglementează violența în familie.
§ 2.4. Vătămarea corporală din culpă (Art. 196 NCP)
Art. 196 din noul Cod penal incriminează vătămarea corporală din culpă în două variante tip și două variante agravate.
Prima variantă tip a infracțiunii (alin. 1) constă în fapta prevăzută în art. 193 alin. 2 NCP (raportându-se astfel la infracțiunea de lovire sau alte violențe), respectiv fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile, săvârșită din culpă de către o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune.
A doua variantă tip a infracțiunii (alin. 2 NCP) constă în fapta prevăzută în art. 194 alin. 1 NCP (corespunzătoare vătămării corporale) prin care se produc leziuni traumatice sau este afectarea sănătății unei persoane, ce necesită pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale sau care a produs vreuna din următoarele consecințe: o infirmitate, un prejudiciu estetic grav și permanent, avortul, punerea în primejdie a vieții persoanei, săvârșită din culpă.
Prima variantă agravată (alin. 3) constă în vătămarea corporală din culpă prin care s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății o vătămare ce necesită pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale sau care a produs o infirmitate, un prejudiciu estetic grav și permanent, avortul, punerea în primejdie a vieții persoanei, săvârșită ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități.
A doua variantă agravată (alin. 4) se reține când faptele descrise anterior (la alin. 1-3) au fost săvârșite față de două sau mai multe persoane, limitele speciale ale pedepsei majorându-se cu o treime. Astfel, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime în cazul în care urmările faptei (fie fapta comisă în vreuna din formele tip – alin. 1 sau 2, fie fapta comisă în prima variantă agravată – alin. 3 al art. 196 NCP) s-au produs asupra a două sau mai multe persoane.
Din conținutul normei de incriminare se observă că, vătămarea corporală din culpă nu reprezintă altceva decât lovirea sau alte violențe (în condițiile art. 193 alin. 2 NCP) și vătămarea corporală (art. 194 alin. 1 NCP), dar săvârșite din culpă. În plus, s-au prevăzut și variante agravate când este vorba de culpa profesională ori de săvârșirea faptei față de două sau mai multe persoane.
Potrivit art. 196 alin. 4 NCP dacă nerespectarea dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere sau desfășurarea activității care a condus la comiterea faptelor prevăzute în alin. 1 și alin. 3 constituie prin ea însăși o infracțiune se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.
Obiectul juridic special îl formează relațiile sociale referitoare la dreptul persoanei la integritate corporală și sănătate.
Obiectul material constă în corpul persoanei în viață.
Subiectul activ poate fi orice persoană, în unele cazuri, însă, este prevăzută o anumită calitate a subiectului la forma agravantă – calitatea de persoană care exercită o profesie sau meserie. În prima variantă tip fapta constituie infracțiune doar dacă a fost comisă de o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau a fost comisă în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune.
Când vătămarea s-a realizat din culpa comună a mai multor persoane, fiecare va răspunde pentru vătămare corporală din culpă, în calitate de coautori. La prima variantă tip este necesar ca toți făptuitorii să se afle sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune.
Este posibilă participația improprie, astfel că aceia care au instigat sau ajutat cu intenție la săvârșirea vătămării corporale din culpă vor răspunde, pentru instigare sau complicitate la infracțiunea de loviri sau alte violențe (art. 193 NCP) sau vătămare corporală (art. 194 NCP).
Subiectul pasiv poate fi orice persoană aflată în viață.
Pluralitatea de subiecți pasivi duce la aplicarea agravantei prevăzute de art. 196 alin. 4 NCP, neaplicându-se regulile privind concursul de infracțiuni. Conform textului (art. 196 alin. 4 NCP) dacă urmările prevăzute în alin. 1-3 s-au produs față de două sau mai multe persoane, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.
Elementul material constă, ca și la faptele de lovire sau alte violențe și vătămare corporală, într-o acțiune sau inacțiune aptă să producă victimei leziuni traumatice ori o vătămare a integrității corporale sau sănătății.
Pentru existența primei variante tip a infracțiunii, reglementată în art. 196 alin. 1 NCP este necesar, pe lângă săvârșirea din culpă a faptei prevăzute în art. 193 alin. 2 NCP, să fie îndeplinite, alternativ, următoarele cerințe:
fapta să fie săvârșită sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune (de exemplu, conducerea unui autovehicul fără permis);
Astfel, făptuitorul trebuie să se afle la momentul săvârșirii infracțiunii sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune.
fapta trebuie să producă leziuni traumatice sau să afecteze sănătatea persoanei, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile.
Pentru varianta normativă reglementată în art. 196 alin. 2 NCP este necesar ca fapta prin care s-a produs, din culpă, o vătămare să aibă drept consecință: o infirmitate, leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane (îmbolnăviri), care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale (adică începând cu 91 de zile), un prejudiciu estetic grav și permanent, avortul sau punerea în primejdie a vieții persoanei.
Pentru varianta normativă reglementată prin art. 196 alin. 3 NCP este necesar ca fapta să fie comisă în timpul exercitării profesiei, meseriei sau activității și să fie urmarea nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul acesteia. Dacă nerespectarea dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere sau desfășurarea activității care a condus la comiterea vătămării corporale din culpă constituie prin ea însăși o infracțiune se aplică regulile privind concursul de infracțiuni (art. 196 alin. 5 NCP).
Urmarea imediată a infracțiunii constă în producerea unei vătămări menționate în norma de incriminare, respectiv:
îngrijiri medicale pentru vindecare de cel mult 90 de zile (pentru fapta prevăzută la art. 196 alin. 1 NCP);
o infirmitate, leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, un prejudiciu estetic grav și permanent, avortul ori punerea în primejdie a vieții persoanei (pentru faptele reglementate în art. 196 alin. 2 și alin. 3);
vătămarea a două sau mai multor persoane (pentru fapta reglementată în art. 196 alin. 4 NCP, variantă comună, respectiv atunci când faptele prevăzute la art. 196 alin. 1-3 au avut ca urmare vătămarea a două sau mai multe persoane).
Astfel, urmarea imediată, la prima variantă tip, constă în producerea unei leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile, săvârșită din culpă de către o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune.
La a doua variantă tip, urmarea imediată constă în pricinuirea de leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, sau producerea vreuneia din următoarele consecințe: o infirmitate, un prejudiciu estetic grav și permanent, avortul, punerea în primejdie a vieții persoanei. Aceste urmări se produc și în cazul primei variante agravate, dar ca urmare a nerespectării de către autor a dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități.
La a doua variantă agravată, urmarea imediată constă în producerea oricăreia dintre consecințele enumerate la alineatele precedente, dar asupra a două sau mai multor persoane.
Legătura de cauzalitate între acțiunea sau inacțiunea făptuitorului și urmarea imediată (rezultatul produs) trebuie să existe.
Ȋn ceea ce privește latura subiectivă infracțiunea se săvârșește din culpă, în ambele ei modalități: culpa cu prevedere sau culpa fără prevedere. Astfel, fapta de vătămare corporală se încadrează în dispozițiile art. 196 NCP atunci când este săvârșită din culpă.
Forme, modalități, sancțiuni
Fiind săvârșită din culpă, această infracțiune nu este susceptibilă de tentativă.
Momentul consumării este acela al producerii vătămării corporale.
Pentru varianta reglementată în art. 196 alin. 1 NCP, respectiv fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile, săvârșită din culpă de către o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune, sancțiunea aplicabilă este pedeapsa cu închisoarea de la 3 luni la un an sau amenda.
Pentru fapta reglementată în art. 196 alin. 2 NCP, adică fapta prin care s-au produs leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, sau care a produs vreuna din următoarele consecințe: o infirmitate, un prejudiciu estetic grav și permanent, avortul, punerea în primejdie a vieții persoanei, săvârșită din culpă, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau amenda.
Atunci când vătămarea corporală din culpă a fost săvârșită ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda (art. 196 alin. 3 NCP).
În cazul în care nerespectarea dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere sau desfășurarea activității care a condus la comiterea faptelor prevăzute în art. 196 alin. 1 și alin. 3 NCP constituie prin ea însăși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.
Dacă urmările prevăzute în art. 196 alin. 1-3 NC s-au produs față de două sau mai multe persoane, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime (art. 196 alin. 4 NCP).
În toate cazurile, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
§ 2.5. Rele tratamente aplicate minorului
Relele tratamente aplicate minorului prezinta doar o forma tipica si sunt cele prin intermediul cărora se pune în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului, de către părinți sau de orice persoană în grija căreia se afla minorul. Fapta poate consta în măsuri sau tratamente de orice fel, spre exemplu, comite această infracțiune părintele care își ține copilul legat în lanțuri, îl înfometează în mod repetat și îl arde cu țigara pe corp.
Părinții sau persoanele în grija cărora se afla minorul sunt obligate să-l crească și să vegheze la dezvoltarea lui fizică și psihică, să se preocupe de educarea acestuia și de pregătirea profesională mai apoi, iar toate aceste lucruri trebuie să se desfășoare într-un climat normal, fără manifestări și excese violente. Uneori părinții sau persoanele care îngrijesc minorul sunt nevoite ca pentru realizarea acestor scopuri să manifeste exigență, intransigență și chiar severitate, astfel atunci când necesită, ei pot să-și exercite dreptul de corecție asupra copilului, dar în anumite limite și fără manifestări care pot pune în pericol dezvoltarea fizică și morală a minorului.
Obiectul juridic principal constă în relațiile sociale referitoare la conviețuirea socială în cadrul familiei, relații care implică grija față de dezvoltarea fizică, intelectuală și morală a minorului. Obiectul juridic secundar constă în relațiile referitoare la normala dezvoltare fizică, intelectuală sau morală a minorului, relații care exclud relele tartamente aplicate acestuia.
Obiectul material constă în corpul minorului, atunci când măsurile sau tratamentele aplicate privesc nemijlocit corpul acestuia.
Subiectul activ al infracțiunii este calificat, acesta poate fi doar părintele firesc ori adoptiv sau orice altă persoană în grija căreia se afla minorul. Participația penală este posibilă sub forma instigării și complicității, iar coautoratul poate fi posibil dacă toți subiecții activi sunt calificați și au în mod solidar grijă de minor.
Subiect pasiv al infracțiunii poate fi doar minorul asupra caruia se răsfrâng consecințele relelor tratamente.
Latura obiectivă se realizează, sub aspectul elementului material, prin acțiunea de aplicare de măsuri de natură a pune în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului. Se pot manifesta prin acțiuni (bătăi, loviri, torturi, etc.) sau inacțiuni (omisiunea de a asigura o alimentație adecvată, precum și un minim de condiții de igienă, de a-i administra medicamentele necesare, etc.)
Ȋn cazul în care prin rele tratamente aplicate minorului acesta a fost lipsit de libertate, i-a fost pusă în pericol viața, vătămată integritatea corporală, se va reține concursul între această infracțiune și tentativa de omor, vătămare corporală, lipsire de libertate în mod ilegal, etc. Relele tratamente trebuie să aibă caracter de continuitate, săvârșirea unui singur act conducând la reținerea numai a unei infracțiuni contra vieții, integrității corporale, etc.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului, iar legătura de cauzalitate între fapta și urmarea imediată trebuie să existe.
Elementul subiectiv constă în vinovăția făptuitorului concretizată sub forma intenției, care poate fi directă sau indirectă.
Forme, modalități, sancțiuni
Tentativa la această infracțiune este posibilă, dar nu este incriminată de lege.
Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care s-a realizat activitatea incriminată în textul de lege și s-a produs starea de pericol, adică în momentul la care dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală este primejduită. Dacă măsurile se repetă în baza aceleiași rezoluții infracționale, infracțiunea prezintă forma continuată și se epuizează atunci când încetează măsurile luate sau tratamentele aplicate.
Singura modalitate normativă este cea tipică și se pedepsește conform articolului de lege cu închisoarea de la 3 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.
§ 2.6. Încăierarea (Art. 198 NCP)
În varianta tip (alin. 1) infracțiunea constă în participarea la o încăierare între mai multe persoane.
Prima variantă agravată (alin. 2) se reține dacă în cursul încăierării s-a cauzat o vătămare corporală uneia sau mai multor persoane și nu se cunoaște care dintre participanți a produs urmările.
A doua variantă agravată se reține când fapta comisă în condițiile alin. avut ca urmare moartea unei persoane, respectiv moartea a două sau mai multor persoane.
Cel care a fost prins în încăierare împotriva voinței sale sau care a încercat să-i despartă pe alții nu se pedepsește.
Legiuitorul incriminează sub denumirea de încăierare participarea la o încăierare între mai multe persoane, infracțiune ce presupune un complex de acte de violență, de îmbrânceli și loviri reciproce aplicate la întâmplare, implicând o aglomerare de persoane, care sub imperiul surescitării săvârșesc acte de violență unele împotriva altora. Încăierarea există dacă la aceasta participă două tabere, fiecare având cel puțin două persoane, între care au loc acte reciproce de violență.
Obiectul infracțiunii – Infracțiunea de încăierare pune în pericol în primul rând integritatea fizică, sănătatea sau chiar viața persoanei și în subsidiar relațiile de conviețuire socială. În prezent, încăierarea este reglementată în categoria infracțiunilor care aduc atingere sau pun în pericol integritatea corporală.
Obiectul juridic principal constă în relațiile sociale privind atribute fundamentale ale persoanei, integritatea corporală, sănătatea sau chiar viața persoanei. Infracțiunea are și un obiect juridic secundar ce constă în relațiile de conviețuire socială, relații privind menținerea ordinii și liniștii publice, a climatului de securitate necesar conviețuirii pașnice și armonioase între oameni.
Obiectul material constă în corpul persoanelor asupra cărora se exercită loviturile sau alte acte de violență, precum și bunurile care sunt distruse.
Subiectul activ al infracțiunii poate fi orice persoană. Prin natura faptei, subiectul activ este reprezentat de o pluralitate de făptuitori, fiecare fiind tras la răspundere penală în calitate de autor pentru acțiunea de a participa la încăierare.
Încăierarea implică existența unor tabere sau grupuri rivale antrenate într-o altercație. Astfel, infracțiunea poate fi săvârșită numai de către o pluralitate de subiecți activi, prin natura sa încăierarea având loc între două grupuri rivale de persoane, între care se declanșează altercația urmată de acțiuni violente. Nu prezintă importanță dacă persoanele au participat la încăierare pe toată durata acesteia sau au plecat mai devreme și încăierarea a continuat.
Nu va fi autor al infracțiunii de încăierare participantul care a fost identificat că a cauzat vătămarea corporală sau moartea altei persoane. În acest caz, fiindu-i identificată contribuția, acesta va răspunde pentru infracțiunea săvârșită (după caz, vătămare corporală, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte sau omor).
Participația penală este posibilă sub forma instigării ori a complicității.
Subiect pasiv este persoana sau persoanele care au suferit vătămări corporale ori și-au pierdut viața ca urmare a acțiunilor participanților la încăierare.
Elementul material al laturii obiective se realizează prin acțiunea de participare la o încăierare între mai multe persoane. Acțiunea de participare trebuie să fie asociată cu comiterea ori încercarea de a comite acte de violență, vătămări corporale etc. Astfel, infracțiunea se realizează sub aspectul laturii obiective prin acțiunea de participare la o încăierare între mai multe persoane, fapt ce implică existența unor tabere sau grupuri rivale antrenate într-o altercație în așa fel încât acțiunile participanților se împletesc între ele și sunt greu de delimitat, răspunderea pentru consecințe răsfrângându-se asupra tuturor participanților indiferent de grupul din care au făcut parte.
Participarea la încăierare presupune săvârșirea de acte de violență, adică o prezență activă a făptuitorilor, în aglomerarea de persoane angajate în conflict. Nu se cere ca participarea tuturor persoanelor între care are loc încăierarea să fie simultană și nici ca ea să dureze de la începutul până la finalul încăierării.
Infracțiunea de încăierare presupune existența a două grupări care săvârșesc acte de violență una împotriva celeilalte. Atunci când această cerință nu este îndeplinită nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de încăierare. Atunci când există doar o grupare care atacă, iar victimele actelor de violență nu sunt constituite într-o grupare și reacționează doar pentru a se apăra fapta se încadrează la alte infracțiuni: loviri sau alte violențe, vătămare corporală, omor etc. În acest sens este și practica judiciară.
Prima variantă agravată (alin. 2) se va reține dacă participanții la încăierare, care au produs vătămarea corporală uneia sau mai multor persoane, nu sunt identificați, neștiindu-se care dintre participanți a produs urmările. Participanții vor răspunde pentru această variantă agravată a infracțiunii, cu excepția victimei (adică participantului a cărui integritate sau sănătate a fost vătămată), care va răspunde pentru varianta tip a infracțiunii.
A doua variantă agravată (alin. 3) se va reține atunci când prin săvârșirea faptei s-a produs moartea unei persoane ori a două sau mai multor persoane, iar participantul care a provocat moartea nu este identificat, nu se cunoaște. În acest caz toți participanții vor răspunde pentru această variantă agravată a infracțiunii.
Infracțiunea are ca urmare imediată un rezultat constând în vătămarea integrității sau sănătății ori în moartea uneia sau mai multor persoane.
Legătura de cauzalitate între elementul material al infracțiunii de încăierare și urmarea imediată a acțiunii, trebuie să existe și trebuie dovedită.
Latura subiectivă – infracțiunea de încăierare se săvârșește cu intenție directă sau indirectă. În variantele agravate infracțiunea se comite cu intenție sau praeterintenție.
Pentru existența infracțiunii este indiferent scopul urmărit sau mobilul, însă acestea pot fi avute în vedere de către instanță la individualizarea pedepsei.
Forme, modalități, sancțiuni
Deși posibile, actele preparatorii și tentativa nu sunt incriminate.
Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care se produce încăierarea, adică atunci când mai multe persoane sunt angajate într-un conflict violent, în așa fel încât acțiunile lor se împletesc și sunt greu de delimitat. Pentru existența infracțiunii nu interesează durata încăierării, însă de acest aspect se va ține seama la individualizarea pedepsei.
Dacă se va reține săvârșirea infracțiunii în forma tip prevăzută de art. 198 alin. 1 NCP, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la un an sau amenda.
În privința modalității normative agravate, după cum rezultă din dispozițiile alin. 2 al art. 198 NCP, infracțiunea este mai gravă dacă în cursul încăierării s-a cauzat o vătămare corporală uneia sau mai multor persoane și nu se cunoaște care dintre participanți a produs urmările. Dacă infracțiunea s-a săvârșit în această modalitate, sancțiunea aplicabilă tuturor participanților la încăierare constă în închisoarea de la unu la 5 ani, cu excepția victimei, care răspunde potrivit alin. 1 al art. 198 NCP care prevede pedeapsa închisorii de la trei luni la un an sau amenda.
Și în alin. 3 al art. 198 NCP sunt reglementate unele variante agravate. Astfel, pentru prima ipoteză, infracțiunea este mai gravă dacă prin fapta săvârșită s-a cauzat moartea unei persoane și nu se cunoaște care dintre participanți a produs această urmare. Pentru această modalitate, sancțiunea aplicabilă este pedeapsa închisorii de la 6 la 12 ani. În cea de-a doua ipoteză prevăzută de alin. 3 al art. 198 NCP, infracțiunea este și mai gravă dacă prin fapta săvârșită s-a cauzat moartea a două sau mai multe persoane și nu se cunoaște care dintre participanți a produs aceste urmări. În această situație, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.
Infracțiunea de încăierare poate prezenta o multitudine de modalități faptice, atât în forma tip, cât și în modalitățile agravante.
Alin. 4 al art. 198 NCP prevede cauzele speciale de nepedepsire.
Conform primei teze, nu se pedepsește cel care a fost prins în încăierare împotriva voinței sale. În această situație, este firesc să nu intervină răspunderea penală, deoarece, fiind prins fără voia sa în respectiva încăierare, nu a avut intenția de a participa la aceasta. Potrivit mentecelei de-a doua ipoteze, nu se pedepsește nici cel care a încercat să-i despartă pe alții. Și în această situație este normal ca participantul să nu fie pedepsit, deoarece intenția sa nu a fost de a participa la încăierare, ci să despartă alte persoane prinse în încăierare.
Aceste cauze de nepedepsire operează în toate modalitățile de comitere ale infracțiunii incriminate de art. 198 NCP.
Capitolul IIi
3.1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE DE MEDICINĂ LEGALĂ
Medicina legală, ce aparține deopotrivă științelor medicale și știintelor penale, studiază, acele probleme ale patologiei umane legate de viața, sănătatea și activitatea omului ca fapte incriminate, sau relații sociale ocrotite de lege, în scopul de a oferi justiției probe cu caracter științific cât și măsuri cu caracter medico-social utile efortului de asanare a delicvenței.
Deși o definiție care să cuprindă întreaga gamă a prestațiilor specifice acestui sector de activite este greu de conturat, considerăm că medicina legală ar putea fi definită ca: disciplina medicală de sinteză, situată la granița dintre științele medico-biologice (în general concrete) și cele socio-juridice (de regulă abstracte), ce are drept scop sprijinirea competentă a justiției ori de câte ori pentru lămurirea unei cauze judiciare sunt necesare elemente probatorii din sfera medicală a biologicului uman.
Ȋn timp ce tanatologia medico-legală se axează pe problematică morții organismului uman din perspectiva juridico-medicală, ceea ce presupune examinarea cadavrului atât cu ocazia cercetarii la fața locului, cât și în cadrul instituției medico-legale prin efectuarea expertizei necropsice, clinica medico-legală își focalizează activitatea asupra persoanei, omul viu, cât și a documentelor medicale ce aparțin acesteia, pentru a putea formula răspunsuri pertinente și utile care să contribuie la soluționarea diferitelor spețe judiciare.
Denumirea de clinică medico-legală semnifică examinarea medico-legală care se realizează în principal prin observație directă, axată pe mijloace clinice de investigație, și anume prin văz, pipăit-palpat, auscultație, etc., ce pot fi utilizate în activitatea practică de către orice medic legist, în vederea obținerii elementelor necesare evaluării medico-legale a persoanei. Elementele obținute prin examinare clinică medico-legală se vor reuni cu examenele medicale de specialitate, inclusiv investigații paraclinice sau de laborator, prin care sa va confirma, în mod obiectiv, afecțiunea traumatică sau patologică incriminată, ce face obiectul evaluării medico-legale. Astfel, medicul legist va formula concluziile evaluării, bazat pe noțiuni obiective, prin care se va înlătura echivocul în documentul medico-legal și care va constitui un mijloc de probă ce va contribui decisiv la soluționarea juridică a speței respective.
Examinarea medico-legală în cadrul sectorului clinic se poate efectua la solicitarea organelor abilitate, cât și a persoanelor interesate și poate fi realizată de către un medic legist sau o comisie medico-legală care poate fi simplă (de regulă formată din 3 medici legiști), interdisciplinară (medici legiști și medici de diferite specialități medicale: neurologi, psihiatrii, ortopezi, etc.), specială a cărei componență este expres și limitativ prevăzută de lege (comisie medico-legală pentru amânarea sau întreruperea executării pedepsei sau suspendarea urmăririi penale sau a judecății pe motiv de boală, etc.).
Documentul medico-legal întocmit va fi semnat fie numai de către medicul legist care a efectuat examinarea, fie de către toți membrii comisiei, precum și de directorul sau medicul șef al instituției medico-legale, semnătură care semnifică respectarea metodologiei medico-legale și care astfel poate fi administrat ca mijloc de probă. Apoi se aplică ștampila instituției care atestă veridicitatea actului și legalitatea acestuia putând fi administrat conform articolului 100 Cod procedură penală sau articolului 255 Cod procedură civilă.
Evaluarea medico-legală a persoanei poate fi solicitată de următoarele instituții:
organele de urmărire penală sau instanțele de judecată, printr-o ordonanță motivată sau, după caz, încheiere motivată conform articolului 172 alin. (2) Cod procedură penală
orice persoană fizică sau juridică. Ȋn cazul persoanei fizice, aceasta o poate face personal, cu condiția să fi împlinit vârsta de 16 ani, iar dacă este minoră, de către reprezentanții legali ai acesteia.
Ȋn acest caz evaluarea se efectuează după completarea unui formular în care trebuie să
se menționeze motivația solicitării, de exemplu, în cazul examinărilor traumatologice se va menționa data și circumstanțele în/ la care s-au produs aceste leziuni traumatice, și care apoi va fi semnat de solicitant. Evaluarea pot fi traumatologică, numai pentru leziunile recente; genitală; psihiatrică, doar pentru stabilirea capacității de exercițiu necesară întocmirii unor acte de dispoziție, serologică pentru stabilirea paternității, toxicologică și pentru stabilirea stării de sănătate în vederea exercitării unei activități sau profesii.
Bineînteles că evaluarea, indiferent dacă se solicită de către o persoană sau la cererea organelor judiciare se efectuează doar după verificarea documentelor prin care poate fi demonstrată identitatea persoanei ce urmează a fi examinată, iar în cazul în care aceasta este minoră sau nu posedă acte de identitate, prin amprentare digitala.
Ȋn lucrarea de față, mă voi referi doar la prima categorie, cea a evaluării traumatologice.
§ 3.2. Traumatisme produse prin acȚiunea agenȚilor traumatici mecanici
3.2.1 Noțiunea de traumatism mecanic.
În mod curent prin traumatisme mecanice se înțelege efectul unei acțiuni violente produse prin intermediul unui obiect oarecare asupra organismului uman, de cele mai multe ori rezultat al unei agresiuni voluntare sau nedorite, mai rar prin autoagresiune sau în condiții accidentale întâmplătoare, ori ale unor catastrofe naturale. Această agresiune externă se concretizează prin vătămarea integrității corporale sau a sănătății, ori pierderea vieții uneia sau mai multor persoane.
O acțiune traumatică are în general un efect direct, local, prin contactul nemijlocit
dintre obiectul vulnerant și corpul omenesc. Urmările generale asupra organismului pot să apară adeseori în traumatisme de intensitate mai mare, care determină dereglări anatomofuncționale cu urmări variate, nu rareori din cele mai grave. Complicațiile imediate sau tardive, locale sau generale, pot fi de asemenea sursa unor modificări organice de multe ori ireversibile.
Literatura medico-legală a studiat și clasificat agenții traumatizanți după aspectul lor și în raport cu modificările corporale pe care aceștia le determină, astfel încât, prin observarea leziunii produse, a modificărilor anatomice create, să se poată ajunge la o adevărată “reconstituire” a modului de producere și la o recunoaștere a tipului sau chiar la identificarea obiectului traumatizant.
3.2.2 Clasificarea agenților traumatici mecanici ȘI MOdalitaȚile de realizare a leziunilor traumatice
În literatura de specialitate, agenții traumatici mecanici au fost clasificați astfel:
Corpuri contondente:
în funcție de forma suprafeței de impact:
cu suprafață plană: triunghiulară, pătrată, dreptunghiulară, rotundă, etc.
cu suprafață încurbată, cilindro-sferică
în funcție de relieful suprafeței de impact:
cu suprafață netedă-regulată,
cu suprafață rugoasă-neregulată, colțuroasă
în funcție de dimensiunile suprafeței de impact:
cu suprafață de lovire mică (sub 16 cm2)
cu suprafață de lovire mare (peste 16 cm2)
obiecte/ instrumente/ arme ascuțite (denumite și arme albe, deoarece reflectă lumina):
obiecte întepătoare, cu un vârf ascuțit: acul, cuiul, sula etc., sau cu mai multe vârfuri: furculița, furca, etc.;
obiecte tăietoare, cu una sau mai multe lame ascuțite: briciul, lama, cuțitul de masă, etc.;
obiecte înțepătoare-tăietoare, cu vârf și lamă ascuțită: briceagul, pumnalul, șișul, foarfeca, cuțitul de bucătărie, etc.;
obiecte tăietoare-despicătoare, cu lamă ascuțită și corp masiv: topor, satâr, sapă, etc.;
proiectile, caracterizate prin dimensiuni mici, dar cu viteză de deplasare mare;
unda de șoc a exploziei.
Modalitățile prin care pot fi produse leziunile traumatice prin acțiunea agenților traumatici mecanici sunt multiple:
lovire activă – lovire cu un corp dur, intâlnită mai ales în circumstanțele unei agresiuni, lovirea activă generează leziuni traumatice localizate numai în zona de impact;
lovire pasivă – lovire de corp dur, de obicei leziunile traumatice produse prin cădere;
comprimare-strivire-zdrobire între două corpuri/planuri dure;
înțepare-înjunghiere cu un obiect dur ascuțit de tip înțepător sau înțepător-tăietor;
tăiere-secționare-despicare prin acțiune a unui obiect dur ascuțit de tip tăietor, tăietor-despicător sau înțepător-tăietor;
smulgere-rupere;
târâre-zgâriere.
Aceste mecanisme pot genera leziuni traumatice printr-o acțiune solitară sub forma mecanismelor simple sau sub o formă asociată prin reunirea a două sau mai multe mecanisme simple, ceea ce poate crea dificultăți în evaluarea medico-legală.
3.2.3 PRINCIPALELE LEZIUNI TRAUMATICE
Leziunile traumatice produse în urma acțiunii agenților traumatici mecanici pot fi clasificate în trei categorii:
– leziuni traumatice superficiale denumite și leziuni traumatice externe, elementare sau primare
– leziuni traumatice sistemice ce interesează sistemul osteo-articular, muscular, vascular și nervos
– leziuni traumatice topografice localizate în anumite zone sau regiuni anatomice: traumatisme cranio-cerebrale, toraco-pulmonare, abdominale, etc..
1. Leziunile traumatice externe denumite și leziuni traumatice superficiale sau elementare reprezintă modificarea survenită la nivelul tegumentului și a țesutului moale situat imediat subtegumentar, în urma acțiunii violente a agentului traumatic mecanic. Ȋntrucât este prima structură a organismului care este interesată de traumatism, leziunile traumatice de la nivelul pielii sau tegumentului (învelisul cutanat al corpului uman fiind format din 3 straturi: epiderm, derm, hipoderm) sunt cunoscute și sub denumirea de leziuni traumatice primare. Leziunile traumatice externe se împart în două mari categorii: leziuni traumatice externe fără soluție de continuitate și leziuni traumatice externe cu soluție de continuitate.
1.1. Leziuni traumatice externe (primare) fără soluție de continuitate în care se păstrează integritatea anatomică a tegumentului, în sensul că pielea nu prezintă rupturi, discontinuități, se caracterizează prin faptul că se vindecă fără a lăsa urme pe piele, iar când nu sunt însoțite de leziuni traumatice secundare, de regulă, nu sunt periculoase pentru viața persoanei traumatizate și nici nu generează modificarea permanentă a aspectului estetic sau infirmitate.
Ȋn categoria leziunilor traumatice elementare, denumite și contuzii, sunt incluse:
Eritemul posttraumatic
Denumit și iritație sau roseață posttraumatică ce se prezintă sub forma unei zone de colorație roșiatică ce dispare la digitopresiune și reapare la încetarea presiunii. Apare prin lovire ușoară sau comprimare și dispare treptat, centripet, în câteva minute, până la 1-2 ore.
Echimoza posttraumatică
Cunoscută sub denumirea de vânătaie, echimoza sau sufuziunea sanguină este o leziune traumatică elementară fără soluție de continuitate, benignă, ce se prezintă sub forma unei colorații bine delimitate, inițial roșiatice, dar care se modifică în timp și care nu dispare la digitopresiune.
Vechimea unei echimoze poate fi apreciată în funcție de modificările de culoare pe care aceasta le parcurge în timp, astfel, de la colorația roșiatică sau roșiatică- purpurie inițială, în câteva ore, echimoza devine albăstruie sau albăstrui-violacee (culoare ce persistă 2-3 zile), apoi cafenie (zilele 3-7), verzuie, iar în final gălbuie (după aprox. 8-10 zile). Evoluția unei echimoze poate fi mai lentă (săptămâni) sau mai rapidă (zile), în funcție de mărime, zona interesată, leziunile traumatice sau patologice asociate, etc.. Echimoza se produce mai ușor la copii, bătrâni, persoanele obeze sau care suferă de ciroză hepatică, hemofilie, etc..
Forma echimozelor poate indica obiectul vulnerant folosit: astfel, bățul, funia etc. produc echimoze liniare, lanțul- dungi echimotice neregulate, catarama- echimoze geometrice (pătrate, dreptunghiulare, etc.).
Hematomul posttraumatic
Se prezintă ca o colorație bine delimitată, inițial roșiatică- violacee, pe fond tumefiat, indurat, care nu dispare la presiune digitală. Mecanismul de producere constă în acumularea de sânge, ca urmare a rupturii posttraumatice a unor vase de sânge de calibru mai mare decât cele responsabile de formarea echimozelor, ceea ce indică un traumatism mai violent asupra persoanei respective. Hematomul își modifică culoarea într-un timp mai îndelungat, dar cu parcurgerea acelorași etape.
Ȋn functie de mărime, se deosebesc hematoame mici constituite din câțiva ml de sânge, medii și voluminoase care pot ajunge la 1000 – 3000 ml sânge.
Spre deosebire de echimoze, hematoamele întinse în suprafață pot induce starea de șoc posttraumatic sau hemoragic, caz în care din perspectiva juridico-penală și medico-legală, pot fi considerate leziuni care au pus în primejdie viața persoanei sau pot determina decesul persoanei.
Limfoseromul posttraumatic
Această leziune traumatică elementară este destul de rar întâlnită în activitatea practică medico-legală și se prezintă că o tumefiere tegumentară imprecis delimitată, fluctuantă la palpare care nu se însoțește de modificarea colorației locale a pielii supraiacente, formându-se lent, posttraumatic, prin acumularea limfei.
Vezicula posttraumatică
Este o leziune bine delimitată, de dimensiuni mici, ce constă în acumularea de lichid între straturile epidermului sau la joncțiunea epiderm-derm de cauza mai frecvent patologică (eczemă, herpes etc.) și mai rar de natură traumatică.
1.2. Leziuni traumatice externe (primare sau elementare) cu soluție de continuitate cunoscute și sub denumirea de traumatisme deschise sunt calificate ca atare datorită întreruperii continuității la nivelul învelișului cutanat al corpului, ceea ce permite crearea unei comunicări între mediul intern al organismului și mediul extern, cu posibilitatea pătrunderii germenilor patogeni. Aceste leziuni traumatice se caracterizează prin:
– se vindecă de regulă cu sechele, cele mai frecvente fiind cicatricile;
– au gravitate mai mare, uneori putând produce decesul victimei sau consecințe estetice definitive ori infirmizante
– mecanismul prin care se produc constă în întreruperea totală sau parțială a integrității anatomice a tegumentului prin înțepare, tăiere, zgâriere, etc..
Excoriația
Este o leziune traumatică externă, considerată o formă simplă a leziunilor traumatice elementare cu soluție de continuitate, deoarece se caracterizează prin faptul că nu interesează toate straturile pielii, ci numai epidermul și, uneori, dermul.
Excoriațiile pot fi superficiale (lezarea epidermului) sau profunde (lezarea epidermului și dermului), iar din punct de vedere medico-legal se face distincția între leziunea liniară (denumită excoriație sau zgârietură) și leziunea întinsă în suprafață (denumită zona excoriată, placard excoriat, jupuitură).
Mecanismul prin care se produce excoriația este unul de frecare-comprimare (zgâriere-târâre) cu un corp/plan dur, neted sau rugos.
Excoriația evoluează în timp, în mod diferit la persoane față de cadavre. La persoane, evoluția se face în 4 faze:
– faza inițială – în primele 12 ore, excoriația se prezintă că o suprafață denudată, umedă, de aspect gălbui-transparent sau gălbui-roșiatic,
– faza de formare a crustei – după 12-24 prin uscare, apare crusta dură, gălbuie
– faza de detașare a crustei – după 3-4 zile, la exterior și 7-12 zile în centru, crusta se desprinde centripet,
– faza de reepitelizare – între 7-15 zile rămâne o zona neted, fină, care în timp recăpăta culoarea și consistentă tegumentului adiacent.
De cele mai multe ori, vindecarea nu se soldează cu sechele cicatriceale.
Plaga
Cunoscută și sub denumirea de rană, plaga este o leziune traumatică primară cu discontinuitate tegumentară caracterizată prin distrugerea tuturor straturilor pielii, ceea ce va antrena și o sângerare locală mai mult sau mai puțin amplă.
Plăgile pot fi clasificate după mai multe criterii, cel mai frecvent folosite în practica medico-legala fiind:
A. În funcție de adâncime – plăgile pot fi superficiale sau profunde
B. În funcție de gravitate – plăgile pot fi ușoare, grave (pot da complicații, infecții), foarte grave ( pe lângă complicații infecțioase pot genera infirmitate în timp), mortale.
C. În funcție de evoluție – plăgile pot fi simple sau complicate (evoluează cu suprainfectie sau se soldează cu apariția unor cicatrici inestetice)
D. În funcție de tipul scurs de la producere – pot fi recente sau vechi
E. În funcție de agentul vulnerant – pot fi cauzate de agenți traumatici mecanici, fizici sau chimici
F. Din punct de vedere medico – legal și criminalistic se pot deosebi :
– plăgi de atac care în funcție de scopul urmărit de agresor, vizează anumite regiuni ale corpului victimei, de exemplu, moartea victimei – plăgi care interesează organele vitale, desfigurarea victimei – plăgi localizate mai ales la nivelul viscerocraniului,
– plăgi de apărare că urmare a încercărilor victimei de a se apară (ofensive sau defensive)
G. În funcție de aspectul morfologic :
– Plagă contuză (plagă zdrobită) produsă de obicei prin lovire cu sau de corp dur, ori prin comprimare-strivire. În funcție de mecanismul de producere poate fi: plagă plesnită (când corpul contondent acționează în zona în care tegumentul se află deasupra unui plan osos: cap, genunchi, coate); plagă strivită (când greutatea agentului traumatic este semnificativă); plagă mușcată (produsă de om sau animal, fiind contaminată datorită florei din cavitatea bucală ceea ce duce la complicații septice); plagă smulsă (forță de tracțiune este mai mare decât capacitatea de rezistență),
– Plagă înțepată (înțepătura sau împunsătura) produsă de obiecte cu vârf ascuțit, prin manevră de împingere sau împingere-răsucire, țesuturile fiind îndepărtate către lateral,
– Plagă tăiată este produsă de obiecte vulnerante dure, cu lama ascuțită (tăietoare), printr-o acțiune combinată de apăsare-alunecare pe suprafață corpului,
– Plagă înțepat–tăiată (înjunghiată) este produsă cu arme înțepător-tăietoare, ce acționeză în doi timpi: de înțepare-penetrare și de tăiere-secționare,
– Plagă despicată (plagă tăiat-despicata) este rezultatul acțiunii unor obiecte dure, grele, prevăzute cu o lama tăietoare numite și instrumente contondent-tăietoare.
3.2.4. LEZIUNI PRODUSE CU ARME ALBE
Lovirea directă cu arme albe este cea mai frecventă agresiune după lovirea cu corpuri contondente. Se realizează plaga tăiată care poate fi liniară, lambou și mutilantă (implică secționarea unui fragment anatomic (nas, urechi, membru); plaga înțepată realizată cu ac, andrea, cui; plaga înțepaă-tăiată (cuțit, briceag, stilet); plaga tăiată despicată (topor, secure, bardă, sapă, satâr).
Juridic, încadrarea cea mai obișnuită este heteroagresiunea, fiind rare cazurile de automutilare cu diferite complicații psihiatrice. Expertiza medico-legală are ca obiective stabilirea formei instrumentului, a dimensiunilor lui, a direcției din care s-a dat lovitura și a poziției dintre victimă și agresor.
3.3. LEZIUNILE ȘI MOARTEA PRODUSE PRIN MIJLOACE PROPRII DE ATAC-APĂRARE ALE OMULUI
Mijloacele proprii de atac-apărare ale omului reprezintă mijloacele de lovire activă fără utilizarea unui instrument și sunt : palmă, pumn, picior, dinți. Din punct de vedere judiciar, leziunile realizate cu mijloace de atac- aăarare proprii omului sunt acțiuni exclusiv comisive întâlnite la infracțiunile contra persoanei (omor) și la infracțiunile contra integrității și sănătății (vătămare corporală, lovituri cauzatoare de moarte). Ca și elemente particulare, trebuie menționate existența plăgilor mușcate la nivelul gâtului (imită mușcătura de vampir) – întâlnite la agresori psihopați -, și cele de la nivelul organelor genitale (pentru agresorii cu tulburări psihice și sexuale).
Lovirea cu palma și pumnul
Caracterele leziunilor prin lovire cu palma și pumnul sunt următoarele:
– ele nu pot realiza de obicei leziuni grave
– leziunile depind de forța agresorului, de regiunea lezată și de reactivitatea victimei
– se realizează prin: compresie (sugrumare, sufocare)- se evidențiază leziuni de tip echimoză, excoriații latero-cervicale și în jurul orificiilor respiratorii; sau lovire directă – de obicei nu se realizează leziuni grave
În urma acestor leziuni pot apărea următoarele traumatisme:
Traumatisme cranio-cerebrale: leziuni de tip echimoze, hematoame, plăgi ale viscerocraniului – fracturi liniare nedenivelate – hemoragii meningeale prin anevrisme rupte la traumatisme mici.
Traumatisme toracice: contuzii – fracturi costale pe un plan
Traumatisme abdominale: contuzii, rupturi de organe – lovirea în plexul solar poate duce la moarte prin inhibiție.
Traumatisme de tip particular: șoc traumatic (leziuni extinse de tip echimoze, excoriații, hematoame) – lovirea mentonului duce la fractura imediată a bazei craniului.
traumatisme asociate maxilo-faciale, cu leziuni ale cavității bucale, de tip plăgi contuze, fracturi dentare
leziunile masivului facial, cu următoarele tipuri de leziuni:
fracturi nazale (închise sau deschise) cu sau fără deplasare, acestea ducând frecvent la complicații de tip hemoragii (epistaxis), deformarea spectrului estetic al nasului, tulburări respiratorii.
fracturi ale maxilarului: complete (orizontale, cu variantele inferioară, mijlocie, superioară numite Lefort I, II, III și verticale cu variantele medio-sagitale) și incomplete (ale crestei alveolare, ale tuberozității, sinusul maxilar, palatului dur). Complicațiile sunt tromboza sinusului cavernos și complicatiile meningo-encefalice.
fracturile mandibulei pot fi complete sau incomplete; au mecanism direct si indirect; după localizare sunt clasificate în mediane, paramediane de ramură orizontală, gonion sau de ramura ascendentă, de apofiza coronoida. Mecanismele de producere a fracturilor mandibulare sunt: traumatism direct (fracturi directe mediane, paramediane) sau la distanță (fracturi de gonion sau condili); compresiune (uni sau bilaterală, rezultând fracturi mediane sau ale ramurilor), și leziuni mediate prin mandibulă (fracturi mediate de bază craniană, care apar numai în lovire directă a mentonului)
fracturi de os malar și arcadă temporo-zigomatică ce apar prin lovire directă, proiectare (cădere) sau prin compresie bilaterală și sunt, de regulă, fracturi liniare unice sau multiple și fracturi cominutive.
Loviturile cu pumnul sau cu palma pot avea unele consecințe mai grave sau mai puțin grave:
leziuni de tipul echimozelor, excoriațiilor, hematoamelor, rar fracturi craniene sau costale; cranian apar mai frecvent hemoragii subarahnoidiene difuze prin ruperea unui anevrism cerebral;
lovirea cu pumnul în regiunile sinusului corotidian, precorotidial, plexului solar, poate duce la moarte prin inhibiție;
lovirile cu pumnul aplicate la nivelul abdomenului pot duce la rupturi de organe (cavitare, parenchimatoase) cu particularitatea, că frecvent, nu există infiltrat sangvin în musculatura abdominală, acestea existând în jurul coloanei vertebrale sau în mezenter.
Lovirea cu piciorul
Ȋn acest caz leziunile au intensitate mai mare, în special când se aplică asupra corpului căzut la sol.
Lovituri aplicte asupra craniului duc la leziuni grave cranio-cerebrale, frecvent fracturi liniare sau dehiscente cu înfundare, de exemplu lovituri aplicate cu vârf sau toc de pantof. Mecanismul de producere al acestui tip de leziuni este lovirea directă, lovirea asupra capului fixat, lovirea prin compresiune (a capului aflat pe un plan dur).
Lovituri aplicate asupra altor părți ale organismului care pot fi lovituri aplicate la gât, acestea pot duce la moartea prin inhibiție sau asfixie mecanică; torace; abdomen aici apar contuzii, rupturi de organe, chiar și moartea prin inhibție.
Leziuni produse prin mușcare
Ȋn general sunt interesate regiunile neacoperite de haine. Leziunile sunt de tipul echimozelor, excoriațiilor, până la plaga mușcată sau amputarea unui segment anatomic: nas, ureche, mamelon, etc.
3.4. NUMĂRUL DE ZILE DE ȊNGRIJIRE MEDICALĂ
Reprezintă numărul de zile prin care se estimează în mod direct, din punct de vedere medico-legal, gravitatea unei/unor leziuni sau boli posttraumatice; stabilirea numărului de „zile de îngrijire medicală” ține cont de:
criteriul diagnostic – tipul, localizarea, mărimea și numărul leziunilor traumatice;
criteriul terapeutic- prognostic (recuperator) – perioada de timp necesară aplicării unei terapii (medicamentoasă, chirurgicală, recuperatorie) – fie în ambulatoriu, fie prin internare în spital, pentru leziunea traumatică respectivă;
criteriu antecedentelor patologice – starea de sănătate anterioară traumatismului suferit de victimă; așa-numitul „teren” al victimei este determinat de vârsta, boli preexistente, stare de nutriție, particularități legate de sex, etc..
Zilele de îngrijire medicală nu sunt echivalente cu:
timpul de vindecare anatomică,
timpul de incapacitate temporară de muncă (concediu medical),
perioada de spitalizare (sau durata terapiei aplicată prin internare in spital),
perioada recuperatorie – de vindecare functională.
Cele 3 articole fundamentale ale Codului penal privind lovirea și vătămarea corporală sunt art. 193, art. 194 și art. 196. Numărul de zile de îngrijire medicală reprezintă un indicator al gravității lezionale traumatice și nu o contabilizare propriu-zisă a zilelor de îngrijire medicală suportate în total de victimă.
CRITERIILE DE EVALUARE A GRAVITĂȚII LEZIUNILOR TRAUMATICE SUNT:
1.Orice traumatism se exprimă printr-o simptomatologie subiectivă (durere, amețeli, greață, etc.) asociată sau nu și unor leziuni obiectivabile. Rolul medicului legist este să precizeze realitatea traumatismului suferit, să verifice corectitudinea diagnosticelor și tratamentelor aplicate, să evalueze complicațiile survenite sau posibile, să stabilească legătura de cauzalitate dintre acestea și leziunile suferite și să evalueze gravitatea traumatismului.
2. Un alt criteriu este reprezentat de cuantificarea gravității leziunilor traumatice prin raportare la perioada de tratament strict necesar și suficient în procesul de vindecare (nu se calculează niciodată adunând băbește perioada de spitalizare, de recuperare și/sau de incapacitate de muncă). în acest sens au fost elaborate de-a lungul timpului o serie de bareme orientative de evaluare a perioadelor de tratament necesar leziunilor traumatice. Aceste bareme sunt însă întocmite pe criterii statistice, luând în considerare modalitățile de evoluție obișnuită a majorității oamenilor care au suferit o astfel de leziune. Din acest motiv baremele nu au valoare absolută, ci doar orientativă.
3. Un alt criteriu folosit în evaluarea gravității unor leziuni traumatice este cel reprezentat de verificarea corectitudinii actului medical, ținând cont că pot apărea:
• erori de conduită medicală
• sau, cel mai frecvent, tendința de exagerare terapeutică în scopul obținerii unor avantaje, de către victimă,
• sau alteori, de insuficiență terapeutică în scopul obținerii unor avantaje de către agresori.
4. Un alt criteriu de evaluare al timpului de îngrijire medicală este cel de apariție al unor posibile complicații (care pot să apară la majoritatea oamenilor, pot să apară la mai puține persoane, dar să fie extrem de grave sau pot să nu apară deloc) sau ale unor complicații constituite.
5. Pentru toate aceste motive, expuse mai sus, medicul legist nu poate fi asimilat doar unui "contabil", care să adune zilele de tratament consemnate în diferite acte medicale, el trebuind să evalueze gravitatea unui traumatism prin prisma tuturor principalelor criterii amintite, la care se adaugă comorbiditățile, vârsta, reactivitatea individuală, modalitatea terapeutica aleasa, complianța terapeutică, modalitatea de respectare a tratamentului, simularea, supra-simularea sau disimularea.
Pentru această evaluare complexă, se utilizează sintagma de "zile de îngrijire medicală", neexistând un alt termen, care să satisfacă coexistența tuturor criteriilor enumerate mai sus.
Vindecarea:
• este funcțională, anatomică sau cu restitutio ad integrum.
• momentul acesteia nu poate fi niciodată stabilit cu "exactitate",
• este subiectiv percepută de către persoana bolnavă, de medic sau de aparținători.
Această interpretare/evaluare a numărului de zile de îngrijire medicale se face corelând criteriile: diagnostic, topografic, terapeutic, prognostic, recuperator, comorbidități (antecedente patologice), condiția psihosomatica, particularități/reactivitate individuală a pacientului.
Numărul de zile de îngrijire medicală stabilit în concluziile actului medico-legal este reprezentat de evaluarea celei mai grave leziuni. Timpul de îngrijire medicală pentru fiecare leziune în parte nu se însumează. Ȋn situații excepționale, când victima este internată în spital, evaluarea gravitații traumatismului este recomandabil a fi efectuată numai după stabilizarea pacientului sau după externare.
Apariția unei complicații, de exemplu pseudartroza, va fi cuantificată doar o dată prin acordarea perioadei corespunzătoare de zile îngrijire medicală.
Ȋn cazul în care pacientul efectuează proceduri de recuperare neuro-motorie numărul de zile va fi acordat o singură dată, nu pentru fiecare perioadă de recuperare.
Nu se crește numărul de zile de îngrijiri medicale cu numărul echivalent de zile de recuperare. Zilele de îngrijire medicală cuantifică severitatea leziunilor, nu perioada de îngrijiri medicale efective.
Nu se poate acorda repetat, pe parcursul a mai multor reveniri la completare, prelungirea numărului de zile, cu același interval, pentru aceeași complicație, care nu a fost rezolvată, dar care poate beneficia de rezolvare medico- chirurgicala și care a fost cuantificata anterior.
In cazul în care o anumită complicație nu se remite într-o perioadă mai mare de timp, se poate lua în calcul încadrarea ei în infirmitate, dar nu se crește numărul zile îngrijire medicală.
CAPITOLUL IV
CONSIDERAȚII FINALE
STUDIU DE CAZ I – ART.193 LOVIRI SAU ALTE VIOLENTE
Instanța a reținut că la data de 16.06.2014, persoana vătămată Puțian A.-E. a surprins-o pe mama sa, numita Puțian A., că se săruta cu unchiul său, inculpatul Puțian W., spunându-i acestuia din urmă că va povesti ceea ce a văzut tatălui său, numitul Puțian E.. Auzind acest lucru, inculpatul a început să îl lovească pe minor cu pumnii peste cap și peste spate. Numita Puțian A. i-a solicitat inculpatului să se oprească, lucru care s-a și întâmplat. La scurt timp, minorul i-a relatat tatălui său cele întâmplate.
La data de 17.12.2014, în jurul orei 22:00, persoana vătămată Puțian E. a ieșit din locuința sa și l-a observat pe fratele său, inculpatul Puțian W., care se afla în stare de ebrietate, având o furcă în mână și strigând că o să îl omoare înainte să ajungă el în pușcărie. Deși persoana vătămată i-a solicitat să plece acasă și să termine cu amenințările, inculpatul a continuat să îl amenințe și să profereze injurii la adresa sa, cauzându-i acestuia o stare de temere, fapt ce l-a determinat să ia un topor în mână pentru a putea evita un eventual atac din partea inculpatului. În acel moment, în trecere, se afla și martorul U. B. D. care, auzind gălăgie, a mers să vadă ce se întâmplă. Astfel, s-a dus la inculpat pentru a-l întreba ce s-a întâmplat, iar acesta i-a răspuns că vrea să îl omoare pe E.. Auzind acest lucru, numitul U. B. D. a luat furca din mână inculpatului și l-a condus pe acesta la locuința sa pentru a se liniști.
Situația de fapt reținută de instanță și vinovăția inculpatului sunt pe deplin dovedite prin mijloacele de probă administrate în cauză, declarațiile persoanelor vătămate Puțian A.-E. (f. 10-11 d.u.p.) și Puțian E. (f. 12-13 d.u.p.) coroborându-se cu declarațiile martorilor Puțian A. (f. 31-33 d.u.p.) și Puțian Alisia-A. (f. 34-36 d.u.p.), care au fost de față în momentul în care persoana vătămată Puțian A.-E. a fost lovită de inculpat, prima arătând că acesta l-a lovit pe minor cu palmele peste cap și peste spate, iar a doua că l-a lovit cu pumnii și picioarele. De asemenea, martora A. M. (f. 29-30 d.u.p.), deși nu a văzut ca persoana vătămată să fie bătută de inculpat, a declarat că minorul i-a relatat de mai multe ori despre relația pe care numita Puțian A. o are cu inculpatul, precum și faptul că a fost agresat fizic de mai multe ori de către acesta, însă în acele momente nu l-a crezut.
Totodată, din declarațiile martorului U. B.-D. (f.37-39 d.u.p.), care a fost de față în momentul în care persoana vătămată Puțian E. a fost amenințată de inculpat, rezultă că acesta din urmă se afla în stare de ebrietate, avea asupra sa o furcă și „striga în gura mare să iasă Puțian E. afară că vrea să îl omoare”. Aceste afirmații sunt întărite de declarațiile martorei A. M. (f. 29-30 d.u.p.) care se afla în casă la momentul săvârșirii faptei și care afirmă că nu l-a văzut pe inculpat, dar a auzit cum acesta l-a amenințat „cu moartea pe E.”.
Mijloacele de probă anterior menționate se coroborează parțial și cu declarația dată de inculpat în fața instanței (f. 33), acesta susținând că i-a aplicat persoanei vătămate Puțian A. E. doar o palmă peste cap și una peste spate, recunoscând totodată că a amenințat-o pe persoana vătămată Puțian E. cu moartea.
Având în vedere probatoriul administrat în cauză, instanța a constatat că a fost dovedită existența faptelor de lovire sau alte violențe și amenințare, dar și vinovăția inculpatului în săvârșirea acestora.
În drept, fapta inculpatului Puțian W., care la data de 16.06.2014, a lovit-o pe persoana vătămată Puțian A.-E. cu pumnii peste cap și peste spate, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de lovire sau alte violențe, prevăzută de art. 193 alin.1 din Cod penal.
Elementul material al laturii obiective constă în lovirea persoanei vătămate de către inculpat, cu pumnii și în zona capului și a spatelui. Urmarea imediată constă în producerea unor suferințe fizice persoanei vătămate.
Legătura de cauzalitate dintre faptă și urmarea socialmente periculoasă rezultă din materialitatea faptei.
Referitor la latura subiectivă a infracțiunii, se reține că inculpatul a săvârșit fapta cu intenție directă, acesta prevăzând rezultatul faptei sale, respectiv provocarea unor suferințe fizice persoanei vătămate și a urmărit producerea lui.
Fapta aceluiași inculpat care, la data de 17.12.2014, în jurul orei 22:00, a amenințat-o pe persoana vătămată Puțian E. că o va omorî înainte să ajungă el în pușcărie, având asupra sa o furcă, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de amenințare, prevăzută de art. 206 alin.1 din Cod penal.
Elementul material al laturii obiective constă în proferarea în mod explicit a unor cuvinte având ca obiect săvârșirea infracțiunii de omor împotriva persoanei vătămate Puțian E.. Acțiunea de amenințare a fost îndreptată în mod direct împotriva persoanei amenințate și a fost de natură să o alarmeze pe aceasta, având în vedere că inculpatul avea asupra sa o furcă, ce ar fi putut fi folosită la un eventual atac.
Urmarea imediată constă în încălcarea libertății morale a persoanei vătămate, iar raportul de cauzalitate dintre faptă și urmarea socialmente periculoasă rezultă din modul în care a fost realizată activitatea infracțională.
Inculpatul a săvârșit fapta cu intenție directă, în sensul că a prevăzut că prin folosirea unei furci și proferarea unor cuvinte precum ”te omor”, va inspira persoanei vătămate o temere gravă, fiindu-i insuflată în mod concret teama că viața sa ar putea fi pusă în pericol și chiar a urmărit producerea acestui rezultat.
Din fișa de cazier judiciar a inculpatului (f. 23 dosar instanță) rezultă că acesta a săvârșit faptele ce formează obiectul prezentului dosar în stare de recidivă postexecutorie, în raport de condamnarea de 7 ani și 4 luni închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 197/29.06.2004 a Tribunalului Maramureș, din a cărei executare a fost liberat la data de 31.03.2009, cu un rest neexecutat de 844 zile.
La individualizarea pedepsei la care a fost condamnat inculpatul instanța a avut în vedere criteriile generale de individualizare, prevăzute de art. 74 Cod penal, respectiv limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunile săvârșite de inculpat (pentru infracțiunea de lovire sau alte violențe – de la 3 luni la 2 ani închisoare sau amendă și pentru infracțiunea de amenințare – de la 3 luni la 1 an sau amendă), împrejurările săvârșirii faptelor, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită și rezultatul produs, circumstanțele personale ale inculpatului, antecedentele penale ale acestuia, starea de recidivă postexecutorie în care au fost săvârșite faptele și atitudinea parțial sinceră a inculpatului în fața instanței, apreciind că scopul educativ și preventiv poate fi atins prin aplicarea unor pedepse orientate peste minimul special al pedepsei închisorii.
Pentru aceste considerente, în baza art. 193, alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 1 raportat la art. 43 alin. 5 Cod penal, instanța a condamnat pe inculpatul PUȚIAN W. la pedeapsa de 9 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe.
În baza art. 206, alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 1 raportat la art. 43 alin. 5 Cod penal, l-a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de amenințare.
Constatând că faptele sunt concurente, în baza art. 38 alin. 1 și art. 39 alin. 1 lit. b Cod penal, instanța a contopit pedepsele de 9 luni închisoare și 6 luni închisoare, în pedeapsa cea mai grea de 9 luni închisoare, la care s-a adăugat sporul obligatoriu de 1/3 din cealaltă pedeapsă, respectiv 2 luni închisoare, inculpatul urmând să execute pedeapsa rezultantă de 11 luni închisoare în regim de detenție, apreciind că o altă modalitate a individualizării executării pedepsei nu ar conduce la atingerea scopului preventiv, represiv și de reeducare a inculpatului.
Instanța a luat act că persoanele vătămate Puțian E. și Puțian A. E., prin reprezentant legal, nu s-au constituit părți civile în cauză.
În baza art. 274, alin. 1 Cod procedură penală, a obligat inculpatul la plata sumei de 800 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, ce includ și cheltuielile stabilite prin rechizitoriu. Onorariile apărătorilor din oficiu av. B. A., în cuantum de 260 lei și av. B. D., în cuantum total de 455 lei, au rămas în sarcina statului și au fost avansate din fondurile Ministerului Justiției.
4.2. STUDIU DE CAZ II – ART.194 VĂTĂMAREA CORPORALĂ
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj cu numărul ……../P/2014, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A.C., pentru săvârșirea infracțiunilor de vătămare corporală, prev. de art. 194 alin. 1 lit. e C.pen. cu aplic. art. 41 alin. 1 C.pen., tulburarea ordinii și liniștii publice, prev. de art. 371 C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. 1 C.pen., în final cu aplic. art. 38 alin.1 C.pen.
Starea de fapt este corect reținută prin actul de sesizare a instanței, rezultând din coroborarea probelor administrate în faza de urmărire penală: declarații inculpat și persoană vătămată, raport de constatare medico-legală, certificat medico-legal, declarații martori, alte acte; probe însușite de inculpat, care a recunoscut în totalitate săvârșirea faptei.
Așa cum reiese din probatoriul administrat, la data de 28.06.2014, persoana vătămată B.G. în vârstă de 70 de ani a trecut prin dreptul barului administrat de martora B.F., punct de lucru aparținând BF DANIEL PROD SRL, unde se afla și inculpatul A.C. zis "….."; împreună cu martorul B.F.zis "….";.
Având în vedere faptul că între cei doi exista o stare conflictuală generată de furtul unei iepe ce aparținuse persoanei vătămate, inculpatul A.C. i-a reproșat aceste aspecte, iar discuțiile au degenerat în injurii.
Inculpatul s-a îndreptat către acesta și i-a aplicat o lovitură cu pumnul în zona feței, doborându-l din picioare. Imediat ce persoana vătămată s-a ridicat, inculpatul i-a mai aplicat o lovitură cu pumnul în zona feței, cu consecința căderii victimei.
În continuare, inculpatul s-a apropiat din nou de persoana vătămată ajungând-o în dreptul porții suspectei T.N., unde i-a aplicat mai multe lovituri cu pumnii în zona capului și a toracelui, doborând-o la pământ.
După consumarea agresiunii, inculpatul A.C. a părăsit locul comiterii incidentului, având în vedere că pe uliță se strânseseră mai multe persoane.
Persoana vătămată B.G. a fost transportată cu o mașină de ocazie la Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova, fiind internată în cadrul secției de Neuro-Chirurgie, unde a rămas internată în perioada 28.06.2014 – 15.07.2014, iar la data de 07.07.2014, acesta a fost supusă unei intervenții chirurgicale, întrucât starea sa de sănătate se agravase.
În raportul de constatare medico-legală nr. …./A1/28.07.2014 s-a consemnat că actele de violență comise în ziua de 28.06.2014 asupra persoanei vătămate B.G., au avut următoarele consecințe, potrivit actului medico-legal întocmit de Institutul de Medicină Legală Craiova: "numitul B.G. a prezentat leziuni traumatice care s-au putut produce prin lovire cu și de corpuri dure; leziunile traumatice au putut fi produse în data de 28.06.2014; leziunile traumatice necesită 45-50 zile îngrijiri medicale de la data producerii lor; leziunile traumatice au pus în primejdie viața susnumitului."
În completare la raportul susmenționat, medicii legiști din cadrul Institutul de Medicină Legală Craiova au precizat că leziunile la nivelul capului care au pus în primejdie viața persoanei vătămate B.G. (hematomul cerebral extradural în zona parietal-stângă) s-au putut produce cu cea mai mare probabilitate prin lovire activă cu corp dur în zona cranio-facială, urmată de cădere și lovire de corpuri dure, cu producerea leziunilor prin cădere în zona parietală.
Pe parcursul urmăririi penale, inculpatul A.C. a recunoscut în mod nuanțat săvârșirea faptei, susținând că, anterior agresării persoanei vătămate B.G., a fost insultat de aceasta. Totodată, inculpatul a mai precizat că la data incidentului, persoana vătămată ar fi fost sub influența băuturilor alcoolice.
În drept, fapta inculpatului A.C. – constând în aceea că în ziua de 28.06.2014, în timp ce se afla pe drumul public din com. Bratovoiești, pe fondul unui conflict spontan, a aplicat mai multe lovituri cu pumnii persoanei vătămate B.G. în vârstă de 70 ani, cu consecința producerii de leziuni traumatice care au necesitat 45-50 zile îngrijiri medicale și care i-au pus viața în primejdie, întrunește conținutul constitutiv al infracțiunii de vătămare corporală, prev. de art. 194 alin. 1 lit.e din C.pen., cu aplic. art. 41 alin. 1 din C.pen.
Fapta inculpatului A.C. – constând în aceea că în ziua de 28.06.2014, în timp ce se afla pe drumul public din com. Bratovoiești, a exercitat acte de violență asupra persoanei vătămate B.G., cu consecința tulburării ordinii și liniștii publice, întrunește conținutul constitutiv al infracțiunii de tulburarea ordinii și liniștii publice, faptă prev. de art. 371 din C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. 1 din C.pen.;
Având în vedere că acțiunea violentă a inculpatului, realizează conținutul mai multor infracțiuni, în cauză sunt aplicabile disp. art. 38 alin.1 din C.pen. privind concursul formal de infracțiuni, respectiv disp. art. 41 alin.1 din C.pen., întrucât inculpatul a comis ambele infracțiuni în stare de recidivă.
La sancționarea faptei, instanța va reține că inculpatul a avut o atitudine sinceră atât în fața organelor de cercetare penală cât și în fața instanței, recunoscând și regretând fapta și va da relevanță juridică acestor împrejurări, prin aplicarea art. 396 alin. 10 C.proc.pen. cu privire la judecata în cazul recunoașterii vinovăției, având în vedere că inculpatul a recunoscut în totalitate fapta reținută în actul de sesizare și a solicitat ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care a declarat că le recunoaște și le însușește.
Stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se va face în raport cu gravitatea infracțiunii săvârșite și cu periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele criterii: împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite; starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii; motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit; natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului; conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal; nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.
Din aceste considerente, în temeiul art. 194 alin. 1 lit. e C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. 10 C.proc.pen., art. 41 alin. 1 C.pen., va condamna pe inculpatul A.C. la pedeapsa de 5 ani închisoare.
În temeiul 371 C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. 10 C.proc.pen., art. 41 alin. 1 C.pen., va condamna pe inculpatul A.C. la pedeapsa de 1 an închisoare.
În temeiul art. 38 alin.1 C.pen., art. 39 alin.1 lit.b C.pen., va contopi pedepsele aplicate inculpatului A.C., în pedeapsa cea mai grea, aceea de 5 ani închisoare, la care va adăuga un spor de 1/3 din restul pedepselor, respectiv 4 luni închisoare, în final urmând ca inculpatul să execute pedeapsa de 5 ani și 4 luni închisoare, în regim de detenție.
În temeiul art. 72 C.pen. și art. 399 alin. 9 C.proc.pen., va deduce din pedeapsa închisorii durata reținerii, arestării preventive de la 06.08.2014 la zi.
4.3. CAUZE ȘI CONDIȚII CARE FAVORIZEAZA SĂVÂRȘIREA INFRACȚIUNILOR COMISE CU VIOLENȚĂ
Infracțiunile analizate în cuprinsul acestei lucrări fac parte din categoria infracțiunilor de violență. În acest sens, generic vorbind, categoria infracțiunilor de violență desemnează ansamblul faptelor penale, considerate într-o perioadă de timp în cadrul unui teritoriu, și a căror săvârșire implică cel puțin un act legitim de constrângere, o conduită abuzivă, agresivă a participanților (autori, instigatori sau complici) care provoacă victimei suferințe fizice sau psihice, vătămarea ori suprimarea unui drept sau libertăți inerente persoanei, inspirând teamă, frică sau oroare.
Violența sau agresivitatea este o componentă inseparabilă a existenței umane, ea reprezintă o calitate a organismelor vii care, pentru supraviețuire, adaptare, dezvoltare acționează asupra mediului înconjurător pentru apărare, asigurarea hranei, perpetuarea speciei dar, când această acțiune asupra mediului înconjurător depășește cadrul definit pentru supraviețuire, nefiind motivată de nevoile individului și a speciei, ea capătă un aspect distructiv, negativ. În acest sens se poate spune că agresivitatea reprezintă o acțiune care primejduiește echilibrul și integritatea unui sistem viu, iar în sens psihologic și etiologic, agresivitatea apare ca o atitudine intolerantă și ofensivă a unui individ față de alt individ.
Ȋn acest caz, energia noastră este folosită în scop distructiv pentru a crea o stare de dominare menită să rănească, să lovească și, în ultimă instanță, să-l elimine pe celălalt.
Pentru ca energia degajată de violență să se modifice, trebuie favorizată exprimarea moderată și corectă a nervozității și încurajată dezvoltarea unei mai bune comunicări în relațiile umane, în cadrul cărora fiecare are dreptul de a fi diferit și are dreptul la respect, ținând cont și de ansamblul comunității. Violența nu trebuie tolerată, indiferent de forma pe care o îmbracă.
Infracțiunile comise cu violență sunt cele îndreptate împotriva persoanei, împotriva omului, a unor drepturi care sunt indisolubil legate de existența fizică și personalitatea lui, fără de care acesta nu ar putea fi conceput, respectiv dreptul la viață, la integritate corporală, dreptul la libertate și demnitate.
Acest gen de infracțiuni prezintă un grad ridicat de pericol social, determinat pe de o parte de importanța relațiilor sociale ce constituie elementul protecției penale și gravele urmări pe care le pot avea pentru societate, iar pe de altă parte, de faptul că aceste infracțiuni se săvârșesc prin mijloace și procedee violente.
Apărarea persoanei prin dispozițiile legii penale privește omul în principalele sale atribute, cel mai de preț bun al acestuia fiind viața.
Codul penal incriminează infracțiunile comise cu violență, și anume: omorul, omorul calificat, lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, violul, tâlhăria, etc..
Evoluția infracțiunilor comise cu violență scoate în evidență faptul că, principalele cauze și condiții care le favorizează sunt următoarele:
consumul excesiv de băuturi alcoolice. Ȋn majoritatea cazurilor, infracțiunile comise cu violență se produc pe fondul consumului excesiv de alcool de către autori și victime
portul cuțitelor sau a altor obiecte confecționate pentru tăiere, împungere sau lovire
lipsa ori insuficiența mijloacelor de subzistență, ca urmare a creșterii prețurilor la produsele agroalimentare de bază și a amplificării fenomenului de șomaj, acest fapt fiind mai des observabil în zonele rurale și cele defavorizate
existența unei stări conflictuale spontane sau latente între unele persoane sau grupuri de persoane
Stările conflictuale au o gama foarte variată, în special în mediul rural, intervenind între soți, urmare a geloziei; între rude apropiate; vecini aflați în dușmănie pentru litigii patrimoniale; între persoane sau grupuri de persoane, ca urmare a aplicării legii funciare; între vecini pentru diferite pricine, etc.
Gravitatea unor astfel de fapte este scoasă în evidență de faptul că în unele cazuri stările conflictuale apar spontan între grupuri de cetățeni cu ocazia desfășurării unor adunări, mitinguri, manifestări cultural-sportive, ori pe criterii etnice, degenerând în acte grave de dezordine, soldate cu pagube materiale importante sau chiar pierderi de vieți omenești.
4.4. ELEMENTE DE PREVENȚIE A INFRACȚIUNILOR COMISE CU VIOLENȚĂ
Datorită complexității situațiilor care pot determina infracțiunile de violență (lovirea sau alte violențe, vătămare corporală), dar și datorită pericolului ridicat pe care ele îl înregistrează asupra societății umane, trebuie să se aibă în vedere și un complex de mijloace de prevenire și combatere a acestora, mijloace date în special, de științele penale. De asemenea, este necesar să fie luate unele măsuri pentru prevenirea comiterii unor astfel de fapte, de către organele poliției responsabile cu liniștea și ordinea publică, astfel:
pregătirea antiinfracțională a cetățenilor pentru a nu deveni victime ale infracțiunilor săvârșite cu violență prin însușirea modalităților de autoprotecție, evitarea factorilor de risc și modul de acțiune în situații în care sunt victime ale violenței;
acoperirea corespunzătoare și eficienta a teritoriului de competență, realizabilă prin reevaluarea dispozitivelor de poliție în raport cu situația operativă și distribuirea elementelor de dispozitiv în locurile și zonele în care se comit frecvent infracțiuni;
asigurarea unei instruiri adecvate a elementelor de dispozitiv cu privire la modul de executare a sarcinilor de serviciu, situația operativă, de acțiune în cazuri concrete și realizarea unui control permanent al acestora;
cunoașterea tipului de populație din sectorul dat în competență, cunoașterea persoanelor dubioase, recalcitrante, consumatoare de stupefiante, predispuse la acte antisociale;
intensificarea acțiunilor de patrulare, mai ales în perioade de timp critice, în special seara și noaptea, în locuri favorabile jafurilor și a altor acte de violență;
organizarea și desfășurarea de acțiuni specifice în locurile, zonele și mediile unde se comit frecvent infracțiuni de violență;
luarea măsurilor de aplanare a stărilor conflictuale;
prevenirea în rândul bolnavilor psihic;
aplicarea cu fermitate a legislației contravenționale, în special a Legii nr.61/1991 republicată, principal mijloc de descurajare a persoanelor care săvârșesc fapte antisociale, în vederea combaterii consumului excesiv de alcool, portului ilegal de arme albe, a manifestărilor de încălcare a ordinii și liniștii publice;
atragerea atenției în toate situațiile când se apreciază că activitatea anumitor persoane poate evolua spre săvârșirea unor acte de violență;
cooperarea cu alte instituții cu responsabilități în domeniu.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Constituția României și Implicațiile Ei în Ocrotirea Dreptului la Viață și la Integritate al Persoanei (ID: 112388)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.