Constituirea Ue

Plan referat

Uniunea Europeană – de la origini până în prezent

Robert Schuman – arhitectul proiectului de integrare europeană

Jean Monet – forța unificatoare aflată la originea Uniunii Europene

Konrad Adenauer – democrat pragmatic și unificator neobosit

Uniunea Europeană – de la origini până în prezent

Uniunea Europeană este o comunitate de 28 de națiuni și popoare europene, reunite în jurul unor valori politice, economice, culturale și sociale comune.

Apariția Comunităților Europene este bazată pe declarația din data de 9 mai 1950 a lui Robert Schuman, ministrul francez de externe  care a prezentat un plan definitivat împreună cu Jean Monnet, comisar al planului de modernizare a Franței de după război.

La data de 18 aprilie 1951, “Declarația Schuman” a devenit realitate prin semnarea, la Paris, de către 6 țări (Belgia, Olanda, Luxemburg, R. F. Germania, Franța, Italia) a Tratatului care instituia  Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), intrând în vigoare la data de 23 iulie 1952.

În urma succesului înregistrat de către CECO, miniștrii de externe ai celor 6 țări fondatoare au continuat procesul de integrare în domeniul economic, astfel că la data de 25 martie 1957 au fost semnate Tratatul Comunității Europene a Energiei Atomice (CEEA) și Tratatul Comunității Economice Europene (CEE), care au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.

Tratatul asupra Uniunii Europene, numit și Tratatul de la Maastricht intră în vigoare la 1 noiembrie 1993. Comunitățile Europene (CECO, EURATOM și CEE), împreună cu Politica externă și de securitate comună (PESC) și Justiția și afacerile interne (JAI) formează cei trei piloni ai UE.

Extinderea integrării europene înseamnă extinderea geografică (sau integrarea pe orizontală) și constă în aderarea de noi membri la Comunitatea Economică Europeană, procesul de integrare desfășurându-se în șapte valuri succesive de aderare, etapele integrării geografice fiind următoarele:

Figura 1.1. – Extinderea integrării europene

(Sursa: adaptat după http://www.scritub.com/stiinta/stiinte-politice/IDEEA-UNITATII-EUROPENE44787.php , accesat la data de 15.04.2016)

Extinderile succesive trebuie întelese și ca o extindere a spațiului de stabilitate democratică, fapt care a determinat construirea unei Europe mai sigure și în același timp a generat creșterea potențialului comercial și economic european (în condițiile în care accentuarea implicațiilor g lobalizării adâncește presiunile concurențiale internaționale).

Imediat după primele extinderi a început să se folosească tot mai des denumirea de Comunitatea Europeană, denumire care atestă unicitatea centrelor de decizie existente, de fapt, încă din anul 1967, când s-au unificat Comisiile și Consiliile de Miniștri ale CECO,

EURATOM și CEE (Parlamentul European și Curtea

de Justiție au fost comune încă de la început).

De la 1 noiembrie 1993, intră în vigoare Tratatul de la Maastricht, prin care Comunitatea Europeană devine Uniunea Europeană (UE).

Comunitatea Europeană continuă să existe ca bază a Uniunii Europene, fiind, totodată, integrată complet deoarece domeniile Politica Externă și de Securitate Comună (PESC), Justiție, dar și Afaceri Interne (JAI) se bazează încă pe o cooperare interguvernamentală, deși Tratatul de la Amsterdam transferă o serie de atribuții și în aceste domenii de la nivel național către nivelul comunitar.

În același context, din noiembrie 1993 Consiliul CE devine Consiliul UE, fiind desemnat astfel în special în actele adoptate, atât în domeniile PESC, cât și JAI. În ceea ce privește Comisia Comunității Europene, aceasta a devenit Comisia Europeană.

Tratatele inițiale ale comunităților europene au fost revizuite în decursul vremii prin:

Figura 1.3. –

(Sursa: adaptat după https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/05/20/istoria-uniunii-europene/, accesat la data de 16.04.2016)

Uniunea Europeană se axează pe o Comunitate care evoluează către Uniunea Economică și Monetară, dar și pe cooperarea interstatală dintre țările membre în domeniul politicii interne și externe.

UE organizează, într-o manieră inteligibilă și unită, relațiile între statele membre prin:

implementarea cetățeniei europene (care completează cetățenia națională dar nu o înlocuiește, și care conferă cetățeanilor europeno anumite drepturi politice și civile);

crearea unui climat de libertate, securitate și justiție ( în strânsă legătură cu funcționarea Pieței Unice și de liberă circulație a persoanelor);

menținerea și dezvoltarea acquis-ului comunitar (toate textele juridice adoptate de către instituțiile europene, începând cu tratatele fondatoare).

Robert Schuman – arhitectul proiectului de integrare europeană

“Toate țările europene sunt împregnate de civilizația creștină. Sufletul Europei este cel care trebuie restaurat.” Robert Schuman

Când vorbim despre Robert Schuman ne gândim, în general, la reconcilierea franco-germană din anii postbelici. Activitatea sa este, însă, strâns legată și de istoria Europei din prima jumătate a sec. al XX-lea.

Europa înainte de primul război mondial era un continent plin de speranță și de optimist. Politicienii și jurnaliștii priveau cu încredere spre viitor. Treizeci de ani mai târziu, europenii fixau cu anxietate la un trecut teribil. Mulți prevesteau o nouă criză, un nou val de extremism sau al treilea război mondial.

Istoricul Tony Judt spunea: „Primul război mondial a distrus vechea Europă, al doilea a creat condiții pentru o Europă nouă. Dar întreg continentul a trăit zeci de ani după 1945 în umbra războaielor și a dictaturilor din trecutul recent. Pentru cei mai mulți locuitări ai bătrânului continent al II-lea război mondial a însemnat în primul rând nu o bătălie eroică, ci o degradare progresivă a vieții, în care oamenii au fost trădați și umiliți, împiși la delicte și josnicii mărunte, fiecare a pierdut câte ceva, iar unii au pierdut chiar totul.” De fapt, în 1945 europenii se aflau la capătul puterilor, iar “cine supraviețuise războiului lupta acum să supraviețuiască păcii”.

Astfel, s-a început realizarea proiectelor pan-europene din perioada interbelică. Europa trebuia organizată în vederea stabilirii unor relații pașnice între țări, dar și pentru înființare unei structuri de integrare destinată Germaniei. Predomina visul unei Europe eliberate de rivalitățile din trecut.

În data de 9 mai 1950, ministrul de externe al Franței, Robert Schuman, a prezentat planul prin care recomanda constituirea unei organizații suprastatale într-un mod realist și progresiv. Planul va fi cunoscut ca Declarația Schuman și va sta la baza Uniunii Europene de astăzi. Acel moment a avut o deosebită importanță, reprezentând efortul câtorva oameni de stat de diferite naționalități, dar cu aceeași viziune asupra Europei. Aceștia erau creștin-democrați, trei dintre ei vorbeau limba germană și erau catolici angajați. „Bătrânii politicieni” cum i-au numit istoricii pe Robert Schuman, Konrad Adenauer, Alcide de Gasperi și Jean Monet, au fost, de fapt, cei care au unit Europa și ei reprezentau spiritul european. Aceștia considerau reconcilierea franco-germană, europenismul, credința creștină și democrația puncte de plecare pentru Europa de mâine.

Parlamentul European i-a conferit titlul de “Părintele Europei” în 1958 acestui cetățean al Eiropei, la propriu aml Europei deoarece a avut mai multe cetățenii in decursul vieții. Robert Schuman s-a născut în 1886, în Luxembourg. Tatăl său se născuse în Lorrena franceză, dar după anexarea Lorrenei de către Germania în 1871, a devenit cetățean german. Mama sa, născută în Luxembourg a devenit cetățean german prin căsătorie. Robert Schuman și-a luat cetățenia franceză în 1919, după ce Lorrena a revenit Franței. A studiat drept, economie, istorie, filosofie, statistică și teologie în universitățile germane din Bon, Munchen și Berlin. Vorbea fluent germana, franceza, engleza, dar și limbile clasice, greaca și latina. După moartea mamei sale a luat în considerare posibilitatea de a intra în rândul clericilor. Unul dintre mentorii săi l-a încurajat însă să se implice în viața publică, spunându-i că „sfinții de mâine sunt sfinții în haine civile”.

După terminarea studiilor a practicat dreptul. În timpul primului război mondial, nefiind apt pentru serviciul militar, a fost desemnat pentru muncă administrativă, iar în timpul liber s-a ocupat de ajutorarea refugiaților și a prizonierilor. La sfârșitul războiului a fost ales deputat în Parlamentul francez, ca reprezentant al regiunii sale și s-a implicat activ în viața publică. De asemenea, a făcut parte din Mișcarea Creștină Pentru Pace.

Arestat de către Gestapo după ocuparea Franței de către naziști, în 1941 a reușit să evadeze și să treacă în zona liberă și a rămas în Franța până la sfârșitul războiului, deși membrii Rezistenței din exil s-au oferit să îl ajute să ajungă în Anglia.

După război Robert Schuman s-a implicat activ în efortul de reconstrucție atât al Franței, cât și al Europei, în calitate de ministru de finanțe, mai apoi prim-ministru, ministru de externe . În timpul ministeriatului său, Franța a fost semnatară a Planului Marshall, a N.A.T.O. și a Tratatului de la Paris din 1951, când s-a format Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului. Statele semnatare ale tratatului din 1951 s-au înțeles să opereze un comerț liber cu cărbune și oțel, să-și reglementeze împreună cotele de producție și de competiție și, în caz de crize evidente, să controleze împreună prețurile și producția. Atât Schuman, cât și de Gasperi și Adenauer încercau să facă războiul imposibil din punct de vedere material. Cei trei au fost cei mai importanți exponenți ai momentului creștin-democrat al Europei postbelice.

Viziunea lui Schuman asupra Europei este prezentată în lucrarea sa „Pentru Europa”, : “Adevăratul spirit European îl reprezintă conștientizarea realităților, posibilităților și îndatoririlor în fața cărora ne aflăm și unii și alții, dincolo de frontiere, de antagonisme și de resentimente. Ne simțim solidari unii cu alții în ceea ce privește menținerea păcii, apărarea împotriva agresiunilor, lupta împotriva sărăciei, respectarea tratatelor, apărarea justiției și a demnității umane. Și, printr-un paradox care ne-ar surprinde dacă nu am fi creștini, creștini poate în mod inconștient, noi întindem mâna dușmanilor noștri de ieri nu numai pentru a ierta, ci și pentru a construi împreună Europa de mâine”.

Despre democrație ”marele european” susținea că “aceasta își datorează existența creștinismului, nu se improvizează, deoarece Europei i-au trebuit mai bine de un mileniu ca s-o fasoneze, democrația fiind o creație continuă și perfectibilă”.

Robert Schuman a explicat: "Europa nu se va crea dintr-o dată și după un singur plan. Ea se va construi prin realizari concrete care vor crea mai întâi o solidaritate de facto." Timpul i-a dat dreptate. "Europa celor șase" a devenit "Europa celor 15", apoi a "celor 28".

Robert Schuman a trăit simplu, aproape ascetic, și s-a retras din viața publică în 1960 la reședința sa din apropiere de Metz.

“Campionul Europei” cum îl numeau ziarele pariziene, cel care a militat pentru reconcilierea franco-germană și construirea unei Europe democratice bazate pe moștenirea creștină, a încetat din viață la 4 septembrie 1963. Cu puțin înainte de moarte, în vara lui 1963, scria în memoriile sale: „Ca om al frontierelor, lecțiile grele ale istoriei m-au învățat să nu am încredere în improvizații pripite, nici în proiecte prea ambițioase, dar în același timp ele m-au învățat că, atunci când am reflectat suficient de mult asupra unui obiectiv și în baza realității și a interesului cel mai înalt al oamenilor, un astfel de obiectiv e capabil să ne ducă spre noi inițiative, unele poate chiar revoluționare. Dar un astfel de obiectiv poartă cu sine – chiar și atunci când strică ordinea stabilită – antagonisme seculare și vechi rutine, ca să ne ajute să rămânem fermi și să perseverăm.”

Jean Monnet – forța unificatoare aflată la originea Uniunii Europene

“Acolo unde nu există viziuni largi, de ansamblu, lumea riscă să piardă.” Jean Monnet

Jean Monnet poate fi considerat printre cei câțiva oameni ai secolului XX a căror acțiune a modificat destinul lumii. În timpul primului război mondial, el a creat la Londra biroul comun aliat de aprovizionare, apoi în 1919, participă activ la crearea Societății Națiunilor, al cărei secretar general adjunct va deveni. În timpul celui de-al doilea război mondial, prezidează Comitetul de coordonare franco-britanic pentru punerea în comun a resurselor aliate și joacă un rol predominant în crearea și implementarea Programului Victoria, care va conduce la intervenția Statelor Unite în conflict.

Fiind membru al primului guvern al Franței libere la Alger, organizează înarmarea forțelor franceze care vor elibera teritoriul național. În 1945, ia naștere planul Monnet, un plan de reconstrucție și modernizare a Franței postbelice, asociind toate forțele viabile ale țării, intocmit la cererea Generalului de Gaulle.

Jean Monnet este cel care, după război, concepe prima Comunitate Europeană, CECO – Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, al cărei Președinte va fi din 1952 până în 1955. Planul său constant de a uni oameni prinde contur deplin în acestă voință de a reconcilia popoare care s-au războit îndelung.

O dată cu Tratatul de la Roma din 1957, construcția europeană se extinde la Piața Comună. Jean Monnet crează atunci un Comitet de acțiune pentru Statele Unite ale Europei care să înglobeze partide și sindicate.

Ca părinte fondator al Comunității Europene a contribuit decisiv la creearea unui spațiu de libertate, prosperitate și pace, Jean Monnet a crezut în instituții angajate în sarcini concrete precum și în transferul experienței de la o generație la alta.

Jean Monnet spunea:

Figura 2 – Citate din Jean Monnet

(Sursa: adaptat după http://jmonnet.ro/jean-monnet-parintele-europei/ , accesat la data de 17.04.2016)

S-a născut la 9 noiembrie 1888 într-o familie de comercianți de coniac. După ce a terminat studiile la colegiul din Cognac, a lucrat în străinătate pentru o întreprindere familială. În anul 1914 a propus un plan prin care erau coordonate resursele de război aliate și a reprezentat Franța în comitetele executive aliate pentru repartizarea resurselor comune, în timpul primului război mondial.

În anul 1919, Jean Monnet devine secretar general adjunct al Societății Națiunilor (SDN).

Între anii 1922 – 1923 asigură derularea programului de reabilitare financiară a Austriei. Apoi, părăsește Societatea Națiunilor pentru a se reîntoarce la afacerile comerciale familiale din Cognac.

Între anii 1926 – 1933 Participă la redresarea, economică și financiară a Poloniei, României și Chinei, în calitate de consilier al lui Chang Kai Chek.

În anul 1938, Jean Monnet este însărcinat de Edouard Daladier, președintele Franței, să achiziționeze din SUA avioane de război pentru a fi înzestrate forțele armate franceze.

Vicepreședinte al Consiliului Britanic de Aprovizionare de la Washington, în anul 1940 participă la organizarea apărării comune și la elaborarea programului “Victory” al Președintelui Roosevelt. Atunci când, în urma debarcării în Africa de Nord, Generalul Giraud se opune Generalului de Gaulle, Jean Monnet este însărcinat de Președintele Roosevelt să reconcilieze cele 2 personalități.

În anul 1943 devine Comisar al Comitetului francez de Eliberare națională de la Alger, fiind însărcinat cu înarmarea, aprovizionarea și reconstrucția, iar după eliberare, realizează primul “Plan de Modernizare și Înzestrare” al Franței.

Comisar general al “planului” din 3 ianuarie 1946 până în 1952, concepe ideea primei Comunități Europene a Cărbunelui și Oțelului, care a fost prezentată în data de 9 mai 1950 de către ministrul afacerilor externe, Robert Schumann. În anul 1952, Jean Monnet devine primul președinte al Înaltei Autorități a Comunității Europeane a Cărbunelui și Oțelului.

În anul 1955, fondează “Comitetul de Acțiune pentru Statele Unite ale Europei” în vederea relansării construcției europene. În momentul semnării Tratatului care a stalibilit constituirea Pieței Comune, Jean Monnet se declară în favoarea întemeierii unei autorități suprastatale care să reprezinte Europa.

În 1975 se retrage la reședința sa Houjarray, din Yvelines și își scrie ”Memoriile”.

Jean Monnet se stinge din viață la 16 martie 1979. Rămășițele sale pământești, odihnindu-se în Panteon din 9 noiembrie 1988, data centenarului nașterii sale.

Deși studiile propriu-zise s-au încheiat pentru el la vârsta de 16 ani, Jean Monnet a făcut diverse: om de afaceri internațional, bancher, diplomat și politician. Pentru că nu a fost niciodată ales într-o funcție publică nu a avut niciodată puterea politică necesară pentru a-și pune în aplicare punctele de vedere. Doar prin capacitatea sa de argumentare și convingere i-a determinat pe liderii europeni să lucreze în interes comun, făcându-i să înțeleagă beneficiile cooperării.

Konrad Adenauer- democrat pragmatic și unificator neobosit

“Toți trăim sub același cer, dar nu toți avem același orizont.“ Konrad Adenauer

Konrad Adenauer, născut la 5.01.1876 la Koln, Germania, decedat la 19.04.1967, în Rhondorf, Germania de Vest, a fost primul cancelar al Republicii Federale Germania care a condus reconstrucția țării după al doilea război mondial. De formație reștin-democrată, având poziții ferme anticomuniste, Konrad Adenauer a sprijinit NATO și a acționat în direcția reconcilierii Germaniei cu foștii săi inamici, în special cu Franța.

Fiul unui funcționar civil german, Adenauer a crescut într-o familie de religie romano-catolică în care simplitatea, modestia, frugalitatea, simțul datoriei și devoțiunea religioasă erau la mare preț. După ce a studiat dreptul și științele politice la universitățile din Freiburg, Munchen și Bonn, în 1906 a fost ales consilier local al orașului Koln, iar în 1917, în primul război mondial, a devenit primar al orașului. În perioada în care a deținut această funcție Adenauer a dezvoltat multe proiecte cum ar fi: noi facilități portuare, o centură verde a orașului, terenuri de sport și săli de expoziții, a sponsorizat Universitatea din Koln.

Politic, aparținea Partidului de Centru, care promova principiile catolice.

Când partidul nazist al lui Adolf Hitler a ajuns la putere în 1933, Adenauer și-a pierdut toate funcțiile oficiale. A suferit diferite persecuții, culminând cu trimiterea sa într-un lagăr de concentrare în 1944. Autoritățile militare americane l-au repus în funcția de primar al orașului Koln la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, însă britanicii, după ce au preluat controlul orașului în iunie 1945, l-au înlăturat din funcție în octombrie același an. Această cădere de la putere nu l-a demoralozat ci a fost un impuls pentru activitatea sa.

Înainte de sfârșitul războiului, în Germania începe să ia formă un nou partid politic – Uniunea Creștin-Democrată (UCD). Romano-catolicii și protestanții au dat uitării îndelungatele divergențe între ei pentru a lupta pe un front unit împotriva nazismului și promovării principiilor creștine în actul de guvernare. Un rol important în constituirea acestui nou partid l-a avut Adenauer și, în 1946, a devenit președintele lui în zona de ocupație britanică. Apoi UCD s-a extins în toate cele patru zone de ocupație ale aliaților.

Deoarece Uniunea Sovietică obstrucționa activitatea Consiliului Aliat de Control, aliații occidentali au hotărât să organizeze cele trei zone aflate sub controlul lor sub forma unui stat federal. Adenauer a devenit președintele Consiliului Parlamentar, care a redactat o constituție provizorie pentru viitoarea Republică Federală Germania.

În 1949, Adenauer a devenit președinte al Uniunii Creștin Democrate din întreaga Germanie de Vest și, la primele alegeri generale ținute sub noul regim a reușit să formeze un guvern de coaliție, dar numirea sa în funcția de cancelar, la 15 septembrie 1949, s-a obținut cu majoritate de numai un vot.

Din poziția sa de cancelar al Germaniei, Adenauer s-a opus ideilor socialiste și a respins noțiunea de egalitarism. Principala sa preocupare era promovarea individualismului sub egida legii. Avea convingerea că statul trebuie să creeze și să garanteze cetățenilor săi protecție, condiții de dezvoltare economică și intelectuală independentă, toate în litera legii. Dar platforma politică a UCD mergea mai departe decât ideile lui Adenauer, promovând unele programe de sorginte socialistă. Adenauer a reacționat practic, manifestându-și dorința de cooperare și compromis în ce privește programele de politică internă, față de care avea o poziție critică, astfel încât să fie asigurată unitatea țării și să-i confere Germaniei un loc important în cadrul comunității europene.

În întreaga sa carieră a pus accentul pe politica externă. Vedea în expansiunea comunismului spre inima Europei o amenințare directă la adresa valorilor Occidentului. Nu vedea posibilă coexistența pașnică a celor două sisteme și se opunea puternic comunismului și a oricăror manifestări agresive, inclusiv militare, ale Uniunii Sovietice și ale aliaților acesteia. Considera ireconciliabile diferențele dintre politicile de promovare a individualismului sub domnia legii și dictatura totalitară, precum și pe cele dintre învățăturile umanist-creștine și înregimentarea socială comunistă. A devenit un avocat al politicilor de descurajare promovate în perioada Războiului Rece, sprijinind energic contribuția Germaniei Federale la NATO și la arsenalul său nuclear, deși ar fi preferat înființarea și dezvoltarea unei comunități de apărare europene. A luptat neobosit pentru reconcilierea Germaniei cu vecinii săi, în special cu Franța.

În perioada cât a fost cancelar, istoria Germaniei Occidentale a fost marcată de numeroase evenimente:

1950 a devenit membru asociat al Consiliului Europei

1951 se înființează Ministerul de Externe (Adenauer ministru până în 1955) devine membru plin în Consiliul Europei

Devine membru fondator al Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului

1952 participă la formarea Comunității Europene de Apărare (CEA)

1954-1955, după desființarea CEA, Germania a fost recunoscută drept stat suveran și a fost admisă în NATO

1957-1958 devine membru fondator al Comunității Economice Europene, ulterior Uniunea Europeană.

La alegerile din 1953 și 1957 coaliția UCD-UCS a obținut o majoritate remarcabilă în Bundestag, consolidând poziția de cancelar a lui Adenauer și demonstrând prestigiul în creștere al acestuia. Însă, în urma unor jocuri politice Adenauer a fost forțat să promită că va renunța la funcția de cancelar înainte de următoarele alegeri parlamentare. Astfel, după încheierea mult doritului tratat de cooperare cu Franța, Adenauer a demisionat și a fost succedat de Erhard. Adenauer rămânând președintele UCD până în primăvara anului1966.

Deși oponenții săi au cerut ca Germania să-și atribuie statut de țară neutră și să adopte o poziție de nealiniere între blocurile de vest și de est, Adenauer și partidul său au câștigat toate alegerile parlamentare majore, deoarece au declarat că riscurile de securitate pentru adoptarea unei asemenea politici ar fi intolerabile. Din această cauză, lui Adenauer i s-a reproșat, pe nedrept, că nu a acționat convingător pentru reunificarea Germaniei, dar el a crezut că aceasta nu era datoria guvernului Germaniei Federale ci era mai curând datoria puterilor care împărțiseră Germania.

Adenauer a avut relații apropiate cu importanți oameni de stat americani și europeni, în special cu De Gaulle și secretarul de stat american John Foster Dulles. Discursul și limbajul folosite de Adenauer l-au servit bine în atingerea obiectivelor politice, acestea fiind inteligibile, la obiect, pe înțelesul oamenilor de rând, simplitatea lor subliniindu-i autoritatea.

Adenauer era nepretențios și extrem de disciplinat în viața personală. A fost căsătorit de două ori și a rămas văduv de fiecare dată.

Confirmând importanța sa politică, conducătorii SUA și Franței, ca și alți mulți șefi de state, au participat la funeraliile sale din 1967.

Konrad Adenauer este una dintre figurile cele mai remarcabile din istoria europeană. Pentru el, o Europă unită nu însemna doar pace, ci și o modalitate de reintegrare a Germaniei post-naziste în viața internațională. Europa, așa cum o știm astăzi, nu ar fi fost posibilă fără încrederea pe care Adenauer le-a insuflat-o și altor state europene prin practicarea unei politici externe consecvente. Iar realizările sale continuă să fie recunoscute de către germani având în vedere că, în 2003, Konrad Adenauer a fost votat drept „cea mai mare personalitate germană a tuturor timpurilor”.

ÎN LOC DE CONCLUZIE…

Unitatea europeană este un concept obsesiv utilizat în prezent în mass-media, mediul universitar, politic românesc si european în general. Ideea de unitate europeana nu este însa ceva nou, o creație a noii gândiri europene, ci are rădăcini adânci la nivelul istoriei continentului. La începuturi ea a fost abordată din perspectiva găsirii unei soluții pentru evitarea conflictelor dintre statele batrânului continent și, în consecință pentru o viață mai bună a populației. De altfel, securitatea și bunăstarea socială s-au păstrat de-a lungul timpului pâna în ziua de azi ca principalele forțe motrice ale integrării europene.

Platon a fost primul gânditor care a susținut ideea păcii prin organizarea de confederații. În acea vreme, confederația cetăților grecești dispunea de instituții religioase și politice comune, forumul de soluționare a diferendelor dintre cetăți constituindu-l Consiliul amfictionilor.

"Pax romana" – aspirația Romei – avea în vedere unificarea întregii Europe, dar sub dominație romană.

În 1589, Albericus Gentilis propune și el un proiect de organizare a statelor pe baze juridice, iar în 1652 Hugo Grotius preconizează o asociație internațională a principiilor creștini.

Marele poet italian Dante Aligherii, în "De monarhia", lucrare din anul 1303, preconiza o soluție de tip federalist a Europei, o pace universală prin subordonarea monarhilor europeni unui conducator suprem, unei unice și legitime autorități.

În al sau "Plan al unei păci universale si eterne", redactat în 1789, dar publicat abia în 1839, Jeremy Bentham introduce o idee nouă, care va fi confirmată adesea în epoca contemporană, cea a presiunii opiniei publice internaționale. Bentham sugerează, de fapt, crearea unei Diete care s-ar limita sa ofere "avize" si să emită "opinii" în probleme de interes comun, presupunându-se ca opinia publică internațională ar fi suficientă pentru a înscrie aceste "avize" în realitate.

Voltaire concepea unitatea continentului ca fiind realizabilă de catre Frederic al II-lea, regele Prusiei.

J. J. Rousseau vedea o "republică europeană" numai daca monarhii își vor abandona natura lor "lacomă și belicoasă" iar popoarele se vor emancipa și ca urmare vor deveni mai întelepte .

Perioada de convulsii care a urmat Revoluției franceze a dus la apariția mai multor proiecte de integrare europeană. Dacă nu ar fi intervenit dezastrul din campania din Rusia, Napoleon ar fi pus în aplicare la nivelul întregului continent european: un cod european, o curte de casație europeană care sa îndrepte greșelile pentru toți, aceeasi monedă sub înfațișări diferite, aceleasi greutăți, aceleași legi. De altfel acest curent de opinie era promovat și de mari personalități ale epocii respective din spațiul românesc, cum ar fi: Nicolae Balcescu , Ion Ghica, Dumitru Bratianu , C. A. Rosseti, Al. C Golescu-Arapila și alții.

Imediat dupa primul razboi mondial problema organizarii Europei în calitate de continent, de regiune a lumii, începe sa fie limpede percepută.Winston Churchill cu prilejul unei conferințe la Universitatea din Zürich, pe 19 septembrie 1946, propune constituirea unor State Unite ale Europei, spunând printre altele: "Noi trebuie sa creăm ceva de genul Statelor Unite ale Europei. Primul pas este formarea unui Consiliu al Europei. Dacă la început nu toate statele Europei vor să intre în Uniune, trebuie ca noi să lucrăm pentru a alătura și uni acele state care o doresc și o vor."

La Congresului pacifist de la Paris din 1849, Victor Hugo rostește celebrele cuvinte: "Va veni ziua când armele vor cadea din mâini… Și va veni ziua când vom vedea doua grupări uriașe: Statele Unite ale Europei și Statele Unite ale Americii dându-și mâna prietenească peste ocean…"

Astfel se deschide calea părinților fondatori ai Uniunii Europene, ei fiind cei care au făcut să devină realitate ideile vechi de secole.

BIBLIOGRAFIE:

http://istoriiregasite.wordpress.com/2012/07/02/konrad-adenauer-primul-c…

Istoria Uniunii Europene

http://europa.eu/about-eu/basic-information/about/index_ro.htm

http://europa.eu/about-eu/eu-history/founding-fathers/index_ro.htm

Lavinia Besliu – Robert Schuman, parintele Europei unite

http://europa.eu/about-eu/eu-history/founding-fathers/pdf/jean_monnet_ro.pdf

http://europa.eu/about-eu/eu-history/founding-fathers/pdf/robert_schuman_ro.pdf

http://europa.eu/about-eu/eu-history/founding-fathers/pdf/konrad_adenauer_ro.pdf

http://www.britannica.com/biography/Konrad-Adenauer