Constituirea Societatii pe Actiuni
Cuprins
INTRODUCERE
Capitolul I. Considerații generale
Secțiunea 1. Noțiunea și caracteristicile societății pe acțiuni
Secțiunea a 2-a. Evoluția societății pe acțiuni
Secțiunea a 3-a. Clasificarea societății pe acțiuni
Capitolul II. Constituirea societății pe acțiuni
Secțiunea 1. Actele constitutive ale societății pe acțiuni
Secțiunea a 2-a. Modalitățile de constituire a societății pe acțiuni
2.1. Constituirea prin subscripție publică
2.2. Constituirea simultană
Secțiunea a 3-a. Formalitățile juridice de constituire a societății pe acțiuni
Secțiunea a 4-a. Efectele încălcării cerințelor legale de constituire a societății pe acțiuni
Capitolul III.Organizarea si functionarea societatii pe actiuni
Sectiunea 1. Actiunile emise de societate
Sectiunea a 2-a. Obligațiunile emise de societate
2.1. Categorii de obligațiuni
2.2. Condițiile subscripției publice a obligațiunilor
2.3. Adunarea generală a obligatarilor
2.4. Acționarea în justiție a societății
Secțiunea a 3-a. Adunarea generală a acționarilor
3.1. Felurile adunării generale
3.2. Convocarea adunării generale
3.3. Ședința adunării generale și hotărârile acesteia
Secțiunea a 4-a. Administratorii
Secțiunea a 5-a. Controlul gestiunii societății pe acțiuni
Secțiunea a 6-a. Registrele societăților pe acțiuni
Secțiunea a 7-a. Situațiile financiare.Profitul și dividendele. Fondul de rezervă
7.1. Situațiile financiare
7.2. Profitul și dividendele
7.3. Fondul de rezervă
Capitolul IV. Dizolvarea și lichidarea societăților pe acțiuni
Secțiunea 1. Precizări prealabile
Secțiunea a 2-a. Dizolvarea societății pe acțiuni
2.1.Cazuri generale de dizolvare
2.2. Cazuri speciale de dizolvare
2.3. Efectele dizolvării
Secțiunea a 3-a. Lichidarea societății pe acțiuni
CONCLUZII
Bibliografie
INTRODUCERE
În cadrul relațiilor comerciale există două categorii de participanți la raporturile juridice de comerț internațional, și anume : participanți la raporturile de comerț internațional aparținând ordinii juridice internaționale și participanți la raporturile juridice de comerț internațional aparținând ordinii juridice interne, la care se adaugă și societățile transnaționale. Din prima categorie fac parte statele și organizațiile interguvernamentale.Ca titular de suveranitate, statul stabilește regimul juridic aplicabil subiecților de drept care îi aparține. El nu are calitate de comerciant,dar se poate implica în orice raport juridic. Organizațiile interguvernamentale reprezintă subiecte de drept derivat a ordinii juridice internaționale, deoarece acestea sunt o creație a statelor. Acestea se pot implica în operațiunile economice internaționale în limitele capacității lor juridice, stabilită prin actul constitutiv. Din a doua categorie fac parte societățile comerciale și persoanele fizice. Societățile transnaționale nu aparțin nici ordinii juridice internaționale, nici ordinii juridice interne. Acestea se constituie din două sau mai multe state, ce au ca scop desfășurarea unor operațiuni economice. În cuprinsul lucrării de față vor fi analizate societățile în calitatea lor de participant la raporturile juridice de comerț internațional, îndeosebi asupra societăților pe acțiuni. Într-o perioadă în care se depun eforturi pentru perfecționarea reglementărilor din domeniul societăților comerciale, în concordanță cu reglementările Uniunii Europene, precum și pentru asanarea activității comerciale, prin eliminarea societăților comerciale fantomă, abordarea unei asemenea teme este deosebit de actuală și se justifică pe deplin sub aspect teoretic și practic. Cercetarea monografică a temei a oferit posibilitatea unui examen cuprinzător și aprofundat al reglementărilor legale, al doctrinei și jurisprudenței în materie. Valorificând ceea ce este dobândit în literatura juridică și în practică judiciară am pus în evidență semnificația și finalitatea dispozițiilor legale, precum și condițiile de aplicare, pentru a realiza eficiența necesară în protejarea desfășurării activității comerciale. Prin analiza cuprinzătoare și profundă a problemelor abordate, ca și prin soluțiile date și informația bibliografică, lucrarea contribuie la o mai bună cunoaștere a reglementării legale privind societățile comerciale. Capitolul I. Considerații privind societățile pe acțiuni cuprinde o prezentare sintetică a evoluției și reglementarii societății pe acțiuni în comerțul internațional, precum și clasificarea societăților pe acțiuni. Sunt evidențiate noțiunea și caracterele societăților pe acțiuni, precum și rolul acestora în activitatea comercială. Capitolul II.Constituirea societății pe acțiuni tratează noțiunea și natura juridică a contractului de societate, condițiile de fond și formă ale acestuia pornind de la principiul că actul constitutiv este fundamentul oricărei societăți comerciale. Sunt examinate efectele încheierii actului constitutiv precum și aspectele referitoare la înregistrarea și autorizarea funcționării societății comerciale în lumina Legii nr.359/2004, modificată și completată prin O.U.G. nr.75/2004. Sunt evocate consecințele nerespectării cerințelor legale de constituire a societăților, făcându-se distincția între neregularitățile constatate înainte de înregistrarea societății și cele constatate după înregistrarea acesteia. Capitolul III. Organizarea și funcționarea societății pe acțiuni analizează organele de conducere ale societății pe acțiuni, respectiv adunarea generală a asociaților, organele de administrare a societății și organele de control asupra gestiunii societății, fiind evidențiate completările și modificările aduse legii societăților comerciale prin Legea nr.441/2006, referitoare la administrarea societății pe acțiuni. Capitolul IV. Dizolvarea și lichidarea societății pe acțiuni prezintă cauzele generale de dizolvare a oricărei societăți, acordându-se o atenție deosebită cauzelor speciale de dizolvare a societății pe acțiuni. Au fost tratate, de asemenea, problemele lichidării societăților comerciale, și anume noțiunea și caracteristicile lichidării, principiile generale ale lichidării, statutul juridic al lichidatorilor, procedura lichidării societăților comerciale (lichidarea activului, lichidarea pasivului, repartizarea activului net între asociați), închiderea lichidării. La momentul actual există tendințe și concepții doctrinare (atât în România, cât și în străinătate) care tind la o tratare de sine stătătoare a reglementărilor din domeniul societăților, apreciindu-se că dreptul societăților constituie o ramură de drept autonomă. Dreptul societăților ca știință juridică, dar și ca ramură de drept pozitiv privat evoluează permanent prin adaosuri doctrinare, respectiv depuneri normative care le dau greutate specifică sporită și le asigură individualizarea pronunțată în cadrul dreptului privat. Tendința de publicizare a dreptului societar, ca garanție pentru ordinea juridică comercială și pentru securitatea raporturilor juridice asumate de terții de buna-credință se manifestăprin suprareglementare normativă și redimensionarea instituțiilor juridice tradiționale de drept privat. Dreptul societăților are tendința de a rescrie în folosul propriu instituțiile juridice împrumutate din dreptul civil pentru sublinierea raporturilor juridice pe care vrea să le guverneze, imperative, tocmai pentru afirmarea caracteristicilor pe care le dorește impuse în scopul atingerii finalității asumate, de ordine juridică comercială. Realități obiective externe, precum obligații asumate prin tratatul de aderare la U.E., necesitatea implementării unor texte din legislația europeană secundară în perioada post aderare sau alte constrângeri de circumstanță au fost cele care au impus direcția îmbogățirii zestrei normative în domeniul societăților pe acțiuni. Tendința de armonizare sau chiar unificare a legislațiilor privind societățile din diferite state, mai ales la nivelul U.E., este dovedită și prin introducerea celor 13 Directive ce reglementează principalele aspecte referitoare la constituirea, funcționarea și încetarea societăților în statele membre. Prin prisma acestor motive am fost determinatăsă mă opresc în prezenta lucrare asupra societăților pe acțiuni. De aceea consider utilă și necesară prezentarea societăților pe acțiuni așa cum sunt ele reflectate în legislație, doctrină și jurisprudența la momentul actual, într-o etapă în care economia de piață a României este încă în tranziție.
Capitolul I. Considerații generale
Secțiunea 1. Noțiunea și caracteristicile societății pe acțiuni
Societatea anonimă pe acțiuni este societatea în care cotele de participare ale asociaților sunt reprezentate prin titluri numite acțiuni, iar fiecare asociat (acționar) este ținut doar de a vărsa cota-parte; obligațiile sociale, adică ale societății, sunt garantate în mod limitat numai de patrimoniul societății și fiecare asociat răspunde doar în limita aporturilor lui (adică numai cu sumele cu care s-a obligat să le aducă în societate sau cu valoarea acțiunilor sale). Din această definiție, rezultă caracteristicile societății pe acțiuni: societatea se constituie dintr-un număr minim de asociați, denumiți acționari; asocierea se realizează în considerarea aporturilor acționarilor la capitalul social, deci intuitu pecuniae, calitățile personale ale acționarilor fiind, în principiu, indiferente; capitalul social este divizat pe acțiuni, care sunt titluri negociabile și transmisibile; răspunderea asociaților pentru obligațiile sociale este limitată la valoarea capitalului social subscris. Societatea pe acțiuni este o societate de capital. Acest caracter o deosebește de celelalte forme societare din comerț, cu excepția societății în comandita pe acțiuni, și semnifica realitatea că, atât la constituirea societății pe acțiuni, cât și în timpul funcționarii acesteia, elementul care primează este capitalul social. Acestui element i se datorează, atât constituirea societății pe acțiuni, cât și participarea acționarilor la mecanismul decizional. În consecință, în societatea pe acțiuni “persoana celor care se asociază, calitățile lor, ca și încrederea și considerația reciprocă nu mai contează”. Persoana acționarilor este lipsită de relevanță, caracterul intuitu personae fiind înlăturat nu mai primează onestitatea, moralitatea, priceperea și solidaritatea asociaților, ci elementul stabil, real, obiectiv, și anume , capitalul social. Dualitatea modurilor de constituire este o altă caracteristică a societăților pe acțiuni. Aceasta se poate constitui fie prin subscrierea integrală și simultană a capitalului social de către semnatarii actului constitutiv, fie prin subscripție publică. Dacă în privința constituirii simultane regimul juridic este identic cu cel aplicabil constituirii oricărei societăți comerciale, relative la constituirea prin prescripție publică, legea societară dispune cu titlu special și prin norme având caracter public, diriment asupra tuturor condițiilor de fond și de forma ce trebuie îndeplinite pentru o atare constituire (art. 17-art. 34 din Legea 31/1990).
Firma societății pe acțiuni beneficiază de un regim juridic special creat de Legea nr. 26/1990. Firma unei societăți pe acțiuni se compune dintr-o denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăți, și va fi însoțită de mențiunea scrisă în întregime “societate pe acțiuni” sau “S.A.”.
Alături de regulă subsidiarității răspunderii asociaților în raport cu răspunderea societății comerciale pentru obligațiile sociale asumate de aceasta, regulă comună pentru toate formele societare prevăzute de art. 2 din Legea 31/1990, în cazul societății pe acțiuni se mai adaugă una: răspunderea limitată a acționarilor la suma capitalului social subscris. Această regulă imprima societății pe acțiuni caracterul de societate cu răspundere limitată, în ce îi privește pe acționari. Trasarea acestei caracteristici este una de substanță și nu se co, ca și încrederea și considerația reciprocă nu mai contează”. Persoana acționarilor este lipsită de relevanță, caracterul intuitu personae fiind înlăturat nu mai primează onestitatea, moralitatea, priceperea și solidaritatea asociaților, ci elementul stabil, real, obiectiv, și anume , capitalul social. Dualitatea modurilor de constituire este o altă caracteristică a societăților pe acțiuni. Aceasta se poate constitui fie prin subscrierea integrală și simultană a capitalului social de către semnatarii actului constitutiv, fie prin subscripție publică. Dacă în privința constituirii simultane regimul juridic este identic cu cel aplicabil constituirii oricărei societăți comerciale, relative la constituirea prin prescripție publică, legea societară dispune cu titlu special și prin norme având caracter public, diriment asupra tuturor condițiilor de fond și de forma ce trebuie îndeplinite pentru o atare constituire (art. 17-art. 34 din Legea 31/1990).
Firma societății pe acțiuni beneficiază de un regim juridic special creat de Legea nr. 26/1990. Firma unei societăți pe acțiuni se compune dintr-o denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăți, și va fi însoțită de mențiunea scrisă în întregime “societate pe acțiuni” sau “S.A.”.
Alături de regulă subsidiarității răspunderii asociaților în raport cu răspunderea societății comerciale pentru obligațiile sociale asumate de aceasta, regulă comună pentru toate formele societare prevăzute de art. 2 din Legea 31/1990, în cazul societății pe acțiuni se mai adaugă una: răspunderea limitată a acționarilor la suma capitalului social subscris. Această regulă imprima societății pe acțiuni caracterul de societate cu răspundere limitată, în ce îi privește pe acționari. Trasarea acestei caracteristici este una de substanță și nu se confunda cu forma juridică a societății, care rămâne aceea de societate pe acțiuni. Trăsătura răspunderii limitate a acționarilor are importante consecințe, astfel: o atare răspundere intervine numai în situația abordării capitalului social care, în lipsa de alte mijloace, este destinat să contribuie la garantarea obligațiilor societății față de proprii creditori; această răspundere se întinde până la valoarea capitalului social subscris de către acționari și nu până la limita capitalului vărsat; dacă acționarul nu a vărsat intregul capital social el rămâne în continuare răspunzător până la limita capitalului subscris, creditorii societății având posibilitatea de a se îndrepta, totodată, și împotriva acționarului restant; regula răspunderii acționarului până la concurența capitalului social subscris are caracter imperativ, altfel societatea pe acțiuni trece în domeniul altei forme juridice societare ;răspunderea limitată a acționarilor este de natură să îi protejeze pe aceștia față de managementul defectuos al organelor administrative și, totodată, de a consolida încrederea creditorilor societății raportat la volumul capitalului social subscris. În doctrină s-au exprimat unele opinii conform cărora răspunderea limitată a asociaților nu este o trăsătură distinctivă a societății pe acțiuni, dându-se cu titlu de exemplu societatea cu răspundere limitată (SRL) în dreptul francez și compania pe acțiuni (company unlimited by shares) în dreptul englez. Relativ la societatea cu răspundere limitată reglementată de legea română, art. 3 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 prevede, în același mod ca și pentru acționari, răspunderea asociaților până la concurența capitalului social subscris.
Dar trebuie observată arhitectura capitalului în cele două tipuri de societăți comerciale și funcțiile pe care le îndeplinesc fracțiunile reprezentative ale acestuia. Astfel, în timp ce capitalul social al societății cu răspundere limitată (S.R.L.) este divizat în părți sociale lipsite de aptitudinea de a fi reprezentate prin titluri negociabile, capitalul social al societății pe acțiuni este reprezentat de acțiuni emise de societate, care sunt titluri negociabile, guvernate, în principiu, de dreptul discreționar al acționarilor de a dispune juridic asupra lor. La considerarea diferită a componentelor ce alcătuiesc capitalul social al celor două tipuri de societăți, se mai adaugă elementul intuitu personae , prezent la societatea cu răspundere limitată și absent într-o mare măsură la societatea pe acțiuni. În raport cu acest element răspunderea asociaților primește o dimensiune și mai importantă, ținându-i pe asociați să răspundă nu numai în limita capitalului social subscris, ci și pentru considerentele de ordin personal pe care le-au avut în vedere la momentul asocierii. Sub caracterul răspunderii limitate a acționarilor , societatea pe acțiuni se deosebește, totodată, de societatea în comandita pe acțiuni. Astfel, în timp ce în privința societății pe acțiuni toți acționarii beneficiază de limitarea răspunderii, în cazul societății în comandita pe acțiuni numai acționarii comanditari se bucura de acesta protective, iar acționarii comanditați răspund nelimitat și solidar, întocmai că asociații societăților de persoane- societatea în nume colectiv și societatea în comandita simplă (art. 3 alin. (2) și (3) din Legea nr. 31/1990). În societatea pe acțiuni, drepturile asociaților sunt reprezentate de acțiuni. Acestea din urmă au o dublă semnificație: pe de o parte, de fracțiuni ale capitalului social prin care se comensurează drepturile asociatului în societate; pe de altă parte, de document în care aceste drepturi sunt constatate, fiind, totodată, un titlu negociabil. Dar divizarea capitalului social în acțiuni nu este caracteristica doar societății pe acțiuni. Ceea ce este specific unei atare divizări pentru această societate o constituie atributele și vocația fracțiunilor capitalului social în societatea pe acțiuni. Astfel, spre deosebire de părțile sociale sau părțile de interes în care se divide capitalul social al societății cu răspundere limitată (SRL) sau, în al doilea caz, al societății în nume colectiv și al celei în comandita simplă, care nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile [ art. 11 alin (2) din Legea 31/1990] și nu sunt liber transmisibile ( art. 87 di Legea 31/1990), acțiunile, în mod contrar, sunt ope legis titluri de valoare negociabile și, în principiu, liber transmisibile. Prin consecință, astfel de atribute ale acționarilor conferă acestora vocația de a fi puse în circulație și, prin aceasta, de a contribui la continua împrospătare a capitalului social și a acționariatului, ceea ce atribuie societății pe acțiuni un caracter deschis, în sensul larg al accepțiunii. În sistemul consacrat de Legea 31/1990 este posibilă introducerea în actul constitutiv al unor clauze de agrement, cu rolul de a restricționa dreptul acționarilor de a dispune asupra transferului acțiunilor deținute. Astfel, actul constitutiv poate obliga acționarii să păstreze acțiunile pentru o durată de timp determinată sau să le ofere cu prioritate spre cumpărare acționarilor, descendenților și ascendenților acestora sau anumitor terți dacă prin aceasta nu se aduc serioase atingeri dreptului la libera transferabilitate a acțiunilor, care în această materie, sub aspectul dispoziție juridice, este susținut de cele două componente: dreptul de a negocia în mod liber acțiunile și dreptul de a înstrăina aceste acțiuni conform cererii și ofertei. În sistemul reglementat de Legea 297/2004, liberă înstrăinare și negociere a acțiunilor poate suferi unele limitări, în două ipoteze: a lansării unei oferte publice de preluare obligatorii (art. 202-205); a retragerii acționarilor minoritari din societate. Aceste derogări sunt aplicabile numai societăților ale căror acțiuni sunt tranzacționate pe o piață reglementată. Dreptul de a emite titluri de valoare negociabile este un alt caracter definitoriu al societății pe acțiuni. Aceste titluri de valoare sunt acțiunile și obligațiunile. Acțiunile sunt documente emise de societatea pe acțiuni destinate să ateste drepturile patrimoniale, evaluabile în bani, deținute de acționar asupra societății emitente. Acțiunile sunt, totodată, bunuri mobile corporale sau incorporale, după natura lor materială sau dematerializata, iar dreptul pe care îl poartă se referă la valoarea deținută de acționar, de care acesta poate dispune în mod liber. Astfel, titlul acțiunii și valoarea acestuia fac corp comun, indivizibil [art. 102 alin. (1) din Legea 31/1990], iar împreună constituie titlul de valoare pe care societatea pe acțiuni îl emite către acționari, nu numai pentru a atesta titluri societare, ci și pentru a fi valorificat în circuitul juridic al unor asemenea titluri. Titlul de valoare astfel constituit, poate face obiectul unor multiple operațiuni, fără participarea societății, cum sunt vânzarea cumpărarea, gajul, reportul etc., specific titlurilor de credit care circulă în comerț. Prin opoziție cu atributele titlurilor de valoare, certificatele de părți sociale eliberate de societatea cu răspundere limitată (SRL) și certificatele de părți de interese emise de societățile de persoane se limitează la a atesta deținerile asociatului asupra capitalului social, fiind declarate prin lege nenegociabile. Obligațiunile sunt emise de societatea pe acțiuni și societatea în comandita pe acțiuni, și atesta dreptul posesorului de a pretinde de la o societate emitentă restituirea la scadență a unei sume de bani împrumutate, cu dobânzile aferente. Astfel de documente sunt titluri de valoare ce incorporează drepturi de creanță, fiind totodată, titluri negociabile care circulă în comerț în mod independent de raportul juridic care le-a dat naștere. Atât acțiunile cât și obligațiunile sunt calificate valori mobiliare, atunci când sunt negociate pe o piață de capital. Secțiunea a 2-a. Evoluția societății pe acțiuni
Născută din ideea cooperării între mai mulți întreprinzători animați de intenția de a realiza împreună activități economice de amploare, societatea pe acțiuni, ca și alte instituții ale dreptului comercial, își datorează apariția unor cauze economice și sociale. Originea societății anonime se găsește în 2 precedente primare din dreptul feudal: în coproprietatea minieră germană și în unele bănci italiene. În coproprietatea minieră germană, o mână care nu putea fi material divizata era împărțită în cote ideale, denumite carate. Fiecare posesor răspundea proporțional cu valoarea cotei sale, care putea fi liber transmisă.
În unele bănci italiene, și anume Banca di San Giorgio sau Banca San Ambrogio din Milano, asociații erau creditori ai republicii. Creanța lor se constată printr-un titlu, care era transmisibil.
Încă din secolul XVI, națiunile maritime europene își fac o aspră concurenta, pentru a stăpâni marile domenii transoceanice. Comerțul este dublat de aventură și piraterie. Curțile europene sunt, ele înseși, direct interesate în această luptă pentru aur. Deoarece ele nu puteau interveni direct, punând în joc propriul lor nume, se creează vaste companii, la care participa un număr mare de posesori de fonduri bănești. Astfel, de pildă, pentru fundarea societăților Indiilor Orientale, regele Franței subscrie acțiuni în valoare de 6 milioane, principii și Curtea 2 milioane, iar restul a fost subscris de marii comercianți, financiari și magistratura. Create prin patente regale, ele aveau privilegiul exclusive al exploatării și colonizării. Principiul personalității juridice este, de această dată, și mai puternic enunțat. Toată această mulțime de persoane, care coopera cu capitalurile sale, vroia să suporte numai riscurile sumelor puse în societate. Principiul publicității, care face cunoscut terților aceste privilegii, este menținut în mod ferm. Cotele sociale, adică aportul bănesc al fiecărui asociat, ia numele, pentru prima oară, de “acțiune”. Se disting în mod net puterile acționarilor, reuniți în adunările generale, de administrația propriu-zisă încredințată marilor acționari, desemnați de adunările generale. Ia naștere societatea pe acțiuni. Primele societăți anonime s-au întemeiat în sec al XVII-lea, în Olanda, Anglia și Franța (prima societate anonimă, Compania Olandeză a Indiilor Orientale, a fost înființată în anul 1602). Reglementarea societății anonime, că țip general de societate, a fost realizată de Codul comercial francez din 1807. Codul utiliza denumirea de societate “anonimă” (art. 121), care se explică prin absența numelui oricărui asociat în denumirea societății și prin absența oricărei răspunderi legate de calitatea de asociat. Deși codul a valorificat cele mai importante reglementări conținute de dreptul statutar și cel consuetudinar, inclusiv lucrările celor mai valoroși juriști ai timpului, societatea pe acțiuni nu a beneficiat de nicio reglementare. Abia în a doua jumătate a secolului XIX, pe fondul dezvoltării capitalismului industrial și financiar, al progresului tehnic în industrie și lucrărilor de amenajare a edificiilor, în construcția de căi ferate și navigația vapoarelor, prin Legea din 24 iulie 1867 se reorganizează societatea în comandită pe acțiuni, prevăzută deja de Codul comercial din 1807, și se acordă libertatea de constituire a societăților pe acțiuni, denumite sociétés anonymes. Această lege, deși modificată de mai multe ori, a rămas în vigoare un secol, până la abrogarea sa prin Legea din 24 iulie 1966. Noua reglementare abrogă, de asemenea, toate dispozițiile relative la societățile comerciale conținute de Codul comercial, oferind un ansamblu de texte cu privire la funcționarea diverselor societăți comerciale. Legea din 24 iulie 1966 a fost completată cu Decretul nr. 67-236 din 23 martie 1967 și apoi modificată în mai multe rânduri prin diferite ordonanțe și decrete, fiind în vigoare și în prezent. Legea franceză din iulie 1867 a marcat triumful capitalismului liberal. Libertatea de constituire a fost de altfel proclamată, după Anglia și Franța, de Spania în 1869, de Germania în 1870, de Belgia în 1873, de Italia în 1882. În Anglia, capitalismul modern a facilitat crearea marilor companii din secolul XVIII. Inițial, companiile nu puteau fi constituite . Legea consacră un capitol întreg (cap. IV, art. 70-262) societății anonime, cu deosebire secțiunea opt, reglementând succesiv constituirea, direcțiunea și administrația, adunările acționarilor, modificările de capital, controlul, fuziunea și transformarea, dizolvarea, răspunderea civilă. Capitolul V tratează acțiunile, obligațiunile și părțile fondatorilor. Istoricul și reglementarea societății comerciale pe acțiuni decât prin ordonanță regală sau un Act al Parlamentului. Din 1844, însă, s-a decis că încorporarea rezultă din simpla înregistrare a actului. Societatea pe acțiuni (Company by shares) este autorizată printr-un Act din 1885, care face distincție între condițiile de constituire a marilor societăți ce fac apel la subscrierile publicului, denumite public companies, și cele pentru societățile private, denumite private companies, în care numărul de asociați este mai mic de 50, titlurile emise nu sunt negociabile și cărora apelul la subscrierile publicului le este interzis. Dreptul societăților pe acțiuni este codificat în 1862, în 1900 și în 1908, apoi, pentru companii, prin Actul din 1929, revizuit în 1947. Dreptul englez asupra societăților l-a constituit, în continuare, Actul Companiilor (Companies Act), din 30 iunie 1948, reformat prin Actul din 27 iulie 1967. În Germania, Codul comercial din 1897 conține o reglementare a societăților pe acțiuni (Aktiengesellschaft), ce nu diferă în mod esențial de concepția franceză. Această reglementare a fost remaniată prin Ordonanța din 15 decembrie 1931, iar prin Legea din 30 ianuarie 1937 s-a codificat dreptul societăților pe acțiuni. În fine, Legea din 1937 a fost înlocuită cu o nouă reglementare conținută de Legea din 6 decembrie 1965, modificată prin legile din 14 și 15 august 1969, în vigoare în prezent . În Italia, Codul comercial din 1882 s-a inspirat din legea franceză din 1867. Ulterior, regimul fascist a impus societăților pe acțiuni un control sever și o limitare a beneficiilor. Acest cod a fost abrogat prin Decretul Regal din 16 martie 1942, iar dispozițiile relative la societăți s-au introdus în Codul civil din același an. Societatea pe acțiuni (società per azioni) este reglementată în prezent de Codul civil italian (majoritar în Cartea a V -a, Titlul V, art. 2247-2510) și unele legi speciale. În Elveția, prima reglementare a societății pe acțiuni a reprezentat-o Legea din 18 decembrie 1936, având puternice influențe de drept german dar și un plus de spirit democratic și liberal care nu se regăsește în legile germane ale epocii. În aceeași perioadă au continuat să se aplice și legile cantonale asupra societăților. Începând cu anul 1957, Parlamentul elvețian are mai multe intervenții pentru modificarea dreptului asupra societății pe acțiuni. După prezentarea succesivă a mai multor proiecte de revizuire a acestei reglementări, în iulie 1992 intră în vigoare noul drept al societății pe acțiuni, în scopul adaptării lui la dreptul Uniunii Europene.. Reglementarea societății pe acțiuni (Aktiengesellschaft sau sociétés anonyme) este conținută de Codul Federal al Obligațiilor (C.O), special în Partea a III-a, Titlul 26, art. 620-763. În Spania, societatea pe acțiuni (sociedad anónima) a fost guvernată de dispozițiile Codului comercial din 1885. Prin Legea din 17 iunie 1951 s-a impus forma juridică a societății anonime tuturor societăților care prezentau o anumită importanță economică. Din nevoia de implementare a dreptului Uniunii Europene în materia societăților pe acțiuni, în 1989 a fost adoptată o nouă reglementare, Legea privind societatea anonimă, în vigoare și astăzi. În România, până la sfârșitul perioadei feudale, nu a existat o legislație comercială scrisă, separată de cea civilă. „Obiceiul era lege și obiceiul era o dreptate care în tăcuta primire a stăpânirii și a locuitorilor țării a câștigat pravilnicească putere” . Totuși, izvoarele scrise ale dreptului românesc evidențiază la jumătatea secolului XVII primele referiri la asocieri de persoane în vederea exploatării unui fond comun. Se remarcă, astfel, Cartea românească de învățătură de la pravilele împărătești (1646) în Moldova, Pravila cea mare sau Îndreptarea legii (1652) în Țara Românească și Corpus Juris Hungarici, Dietele Transilvănene,colecțiile normative (Approbatae Constitutiones și Compilatae Constitutiones), Privilegiile regale, Statutele, Diploma leopoldină (1691), în Transilvania. Dreptul feudal din Țara Românească și Moldova a considerat ca fiind subiecte de drepturi și obligații unele colectivități lucrative, ca frățiile și breslele de meșteșugari și negustori. Astfel de subiecte colective de drepturi și obligații au luat ființă prin voința membrilor lor sau a autorității statale. Capacitatea juridică proprie, limitată la scopul prevăzut în actul constitutiv, și durată, în principiu nedeterminată în timp, a acestor colectivități, i-a determinat pe cercetătorii istoriei dreptului să le acorde denumirea de persoane morale sau juridice . Dreptul feudal transilvănean a cunoscut și el astfel de persoane morale, dând ca exemplu colegiile, în cadrul cărora se grupau mai multe persoane sau o corporație deținătoare a unor drepturi sau privilegii proprii. Asocierea în diferite scopuri era practic cunoscută în sistemul popular, în special pentru efectuarea diferitelor lucrări agricole sau de construcție. „Cartea românească” prevedea pedepse grele pentru asociatul care abuza de încrederea părtașilor săi și cheltuia fondurile comune în folos propriu sau proceda abuziv la împărțirea câștigului 13, par. 147). „Îndreptarea legii” limita responsabilitatea în materie de societate numai la asociați, stabilind că în cazul când unul din asociați intră în tovărășie cu alți asociați, aceasta nu-i obligă și pe primii. Statutele (Condica) companiilor „grecești” din Brașov și Sibiu din secolul al XVII-lea cuprindeau și elemente de drept comercial ca și regulamentele breslelor”. Codul Calimach (1817) adoptat în Moldova marchează saltul de la orientarea bizantină la cea occidentală, modernă, constituind primul cod de ramură (condica țivilă), inspirat în mare parte din Codul civil austriac din 1811. Codul Calimach recunoștea numai asociațiile formate în scopul de a cumpăra proprietăți în mod colectiv. În schimb, o persoană juridică se putea înființa și fără hrisov domnesc, dacă nu era oprită de legi ori împotriva siguranței publice sau bunelor moravuri (par. 47). Legiuirea Caragea (1818), adoptată în Țara Românească, conținea patru coduri (civil, penal, procedură civilă și procedură penală) precum și o parte comercială integrată reglementării de drept civil. Codul recunoștea persoanele juridice sub denumirea de societăți, care se împărțeau în mari și mici. Astfel de societăți se puteau forma între bresle sau orice obști, însă, cu încuviințarea autorității statului, care avea drept de supraveghere și control asupra statutelor (așezărilor) lor . Modalitățile de asociere erau prevăzute cu termen și fără termen, cu egalitate de aport sau fără, cu aport în bani sau în natură, cu participarea egală sau inegală la câștig. O distribuție asemănătoare a tovărășiilor negustorești face și Codul Calimach, după cum participanții la tovărășie vor pune la mijloc, în mod deosebit „câte un lucru sau sume de bani sau un întreg soi de lucruri, adecă toate mărfurile, toate rodurile, toate lucrurile nemișcătoare sau în sfârșit întregile lor averi, așa și felurile tovărășiei sunt deosebite și driturile ei se întind mai mult sau mai puțin (XXX, par. 1564)”. Epoca modernă impune novarea reglementărilor existente în cele trei țări române, ceea ce se realizează prin Regulamentele Organice, câte unul pentru Țara Românească (1831) și Moldova (1832). Acestea introduc un regim de drept organizat și creează pentru prima dată instituții de drept comercial, cum sunt: faptele de comerț, inclusiv societățile comerciale (așezământ-urile) dintre bancheri, neguțători și negustorași, precum și instanțe comerciale specializate (Judecătoriile București și Craiova, respectiv Tribunalul Galați). Tot Regulamentele Organice pun baza codificării comerciale, prevăzându-se prin art. 241 al Regulamentului din Țara Românească că „în principatul Valahiei pricinile de comerciu se vor judeca după condica de comerciu a Franței, care se va traduce în limba românească, luându-se dintr-însa toate câte se vor potrivi cu starea țării”. Tradus în românește, Codul comercial francez, cu modificările lui din 1838, devine, la 1840, cel dintâi cod comercial din Muntenia, fiind extins apoi la 10 decembrie 1863 și în Moldova. Deosebit de importante sunt reglementările acestui cod, întrucât definește expressis legis categoriile de societăți comerciale, iar printre acestea și pe aceea pe acțiuni: „Pravila cunoaște trei feluri de tovărășii negustorești, adică: tovărășia în nume cuprinzător, tovărășia în comandită și tovărășia anonimă” (art. 18). „Tovărășia anonimă (fără nume) nu este sub nume tovărășesc, adică nu se arată prin numele nici unuia din tovarăși” (art. 28). După unirea celor două țări românești (1859), această traducere a Codului comercial francez devine „Condica de comerț a Principatelor Unite”. Dezvoltarea continuă a activității economice românești, progresul operațiunilor comerciale au necesitat adaptarea reglementării comerciale la noile raporturi de drept comercial. Astfel, după o muncă în colectiv, între anii 1883 și 1887, a fost conceput și realizat primul Cod comercial român, adoptat prin Decretul din 10 aprilie 1887 și pus în aplicare pe data de 1 septembrie 1887. Acest cod a fost luat aproape în întregime din Codul comercial italian din 1882, preluând, astfel, formele de societăți comerciale reglementate de acest cod, și anume: societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea anonimă (pe acțiuni) și societatea în comandită pe acțiuni (Cartea I, Titlul 8, art. 77-269). Constituirea societății pe acțiuni a fost reglementată amănunțit sub formă a două variante: constituirea simultană și constituirea prin apel la subscripția publică. Actul constitutiv era supus controlului judecătoresc (tribunalul comercial), care verifica îndeplinirea formalităților de constituire și a condițiilor de fond referitoare la acționari și acțiuni, denumirea societății, obiectul de activitate, capitalul social, organizarea și conducerea societății etc. Conducerea societății a fost încredințată adunării generale a acționarilor, care lua decizii pe baza principiului majoritar, cu sacrificarea celor absenți sau care manifestau o opinie diferită de aceea a majorității. Gestiunea societății a fost încredințată administratorilor, care, atunci când erau mai mulți, formau un consiliu. Un astfel de consiliu lua hotărâri tot pe baza principiului majoritar. Controlul asupra gestiunii societății era asigurat de cenzori, care formau o comisie, luând decizii pe baza aceluiași principiu al majorității. Controlul putea fi provocat însă și de acționarii minoritari, fie prin convocarea adunării generale, fie prin autorizarea tribunalului. În Transilvania se remarcă aplicarea legislației comerciale austriece printre care și Legile privind societățile comerciale și înscrierea firmelor din 1855, iar sub „confiniul” militar bănățean, între 1863 și 1880, se aplică Codul comercial german. După proclamarea dualismului austro-ungar s-a întocmit o nouă legislație comercială, fiind adoptat și Codul comercial din 1875, prin Legea nr. XXXVII, care a rămas în aplicare până după Marea Unire din 1918 . În comparație cu reglementările în materie din vechea Românie, în dreptul aplicat în Transilvania se regăsesc reglementate, de asemenea, patru forme de societăți comerciale, inclusiv societatea pe acțiuni, însă reglementarea diferă relativ la organizarea și funcționarea acestora, la drepturile și răspunderea asociaților, la forma actelor constitutive și modul de administrare etc. Sub acest regim juridic au fost constituite, între anii 1892-1913, un număr de 25 de societăți comerciale și 148 de bănci (societăți comerciale, instituții de credit și economice) care, împreună, au adus în viața românilor din Transilvania foloase economice, stimulând spiritul de economie și întreprindere. După Unire, Codul comercial a fost introdus în Basarabia (1 iulie 1919) și, mai apoi, extins în Bucovina (1938) și în Transilvania (1943). Alăturat dispozițiilor Codului comercial din 1887, au intervenit o serie de legi care au reglementat diverse materii în afara textelor codului, inclusiv în domeniul societății pe acțiuni . Secțiunea a 3-a. Clasificarea societății pe acțiuni
Societățile pe acțiuni se pot clasifica după criterii desemnând modurile de constituire, structura acționariatului, proveniența capitalului social, specificul reglementarii domeniului de activitate și sistemul de tranzacționare a acțiunilor emise.
După criteriul modului de constituire, societățile pe acțiuni se clasifica în societăți care se constituie prin subscrierea integral și simultană a capitalului social și societăți care se constituie prin subscripție publică. Primele se caracterizează prin subscrierea integral a capitalului social simultan cu încheierea actului constitutive al societății; numărul relative redus de acționari care participa la încheierea actului constitutiv; cuantumul social al capitalului social, de cele mai multe ori situate la nivelul minimului legal; actul constitutive se semnează de către toți acționarii; acțiunile emise de societate trebuie achitate la constituire; aceste societăți au la constituire caracter închis; formalitățile de constituire sunt reduse. Secundele, societățile constituite prin subscripție publică, au următoarele elemente distinctive: inițiativa constituirii aparține unor fondatori care nu trebuie să fie, totodată, acționari; în vederea formării capitalului social este nevoie de apel la economiile deținute de public; procedura de constituire se compune din mai multe operațiuni caracterizate prin formalism accentuat și regim juridic imperative; actul constitutiv se încheie întotdeauna în forma autentică și se semnează doar de fondatori; sunt societăți deschise, emitente de valori mobiliare tranzacționate pe piața de capital. După criteriul structurii acționariatului societățile pe acțiuni se clasifica în societăți cu acționari de aceiași categorie și societăți având doua sau mai multe categorii de acționari. Din prima grupă fac parte societățile pe acțiuni în care acționarii au aceleași drepturi sociale, beneficiind de tratament egal în raport cu ceilalți acționari și cu toate acțiunile sau alte titluri emise societate. Aceste societăți se constituie dintr-un număr relativ restrâns de persoane care dețin cote apropiate de capital social, acționarilor fiindu-le emise acțiuni sau alte titluri de aceeași clasă sau categorie. La acest tip de societăți pe acțiuni caracterul intuitu personae este un factor important pentru succesul sau. Societățile având doua sau mai multe categorii de acționari sunt cele care se constituie dintr-o diversitate de acționari, persoane fizice și juridice, sunt emitente de acțiuni de diferite clase, purtând drepturi diferite sau tilluri conferind drepturi special deosebite deținătorilor lor. În astfel de societăți primează componenta aportului la capitalul social reprezentată prin numărul, valoarea clasă și mai puțin elemental intiutu personae. După criteriul naturii capitalului social, societățile pe acțiuni pot fi societăți cu capital integral privat, societăți cu capital social integral de stat, societăți cu capital social mixt,de stat și privat, societăți cu capital social obligatoriu în numerar, societăți cu capital social liberal, societăți cu capital social național, societăți cu capital social străin, societăți cu capital social mixt, național și străin. Societățile pe acțiuni cu capital social integral privat sunt cele constituie și organizate exclusive de persoane fizice și/sau juridice din sfera subiecților de drept privat. Toate aporturile sociale contributive au regim juridic privat, iar toți acționarii sunt subiecți de drept privat. Societățile cu capital social integral de stat sunt cele înființate și organizate exclusive de entități publice sau private aparținând statului.Se caracterizează prin următoarele trăsături: aporturile la capitalul social provin din domeniul public său privat al statului (art.20 din Legea 15/1990 și art. 4 din OUG 30/1997); acționarii lor sunt întotdeauna entități juridice din sfera subiecților de drept public (art 17 din lege); formarea acestor societăți se datorează unor premise de politică economică a statului; actul constitutiv este format din actul normativ de înființare și statut; la constituire au un singur acționar. Societățile pe acțiuni cu capital social mixt,de stat și privat, pot rezulta din privatizarea parțială a societăților cu capital integral de stat, din asocierea unor entități juridice ale statului cu subiecți de drept privat,persoanelee fizice sau persoanele juridice, precum și din asocierea societăților cu capital de stat cu terțe persoanele juridice sau fizice,romane sau străine (art. 35 din Legea 15/1990). Societățile pe acțiuni cu capital social obligatoriu în numerar sunt cele în privința cărora legea specială, prin derogare de la dispozițiile legii nr. 31/1990, prevede ca astfel de societăți își pot forma capitalul social numai din aporturi în numerar (condiție pentru autorizarea atât a constituirii, cât și a funcționării lor. Fac parte din acesta categorie societățile bancare [art 12 alin(2), art. 294 alin. (1), art. 318 și art. 322 din OUG nr. 99/2006, privind instituțiile de credit, respectiv art. 69 din legea 297/2004 privind piața de capital), societățile de asigurare și reasigurare (art. 16 din Legea 32/2000 privind societățile de asigurare și supravegherea asigurărilor), societățile de servicii de investiții financiare (SSIF) [art. 7 și art. 8 alin (1) lit. e din Legea nr 297/2004 privind piața de capital], fondul de compensare a investițiilor [art. 49 alin. (1) lit. a și b. din Legea 297/2004 ], societățile de administrare a investițiilor (S.A.I.), [art. 92 alin. (1), art. 94, art. 97 alin.(1) și art. 119 alin. (1) din Legea 297/2004], societățile de investiții [art. 57 și 58 alin.(1) lit. e], casele de compensare și contrapartea central [art. 159 alin. (1)]. Societățile cu capital social liberal sunt cele în privința cărora legea permite , alături de aportul în numerar, și alte contribuții cu titlul de aport social, atât la constituire, cât și în cursul funcționarii societății (art. 16 și art. 120 din Legea 31/1990). Caracterul liberal al capitalului social se poate analiza sub dublu aspect: ca libertate de opțiune asupra tipului de aport social contributiv; ca diversitate a drepturilor transmise societății decurgând din aportul social subscris. Constituția liberală a capitalului social exclude, totuși, anumite tipuri de aport social în privința societății pe acțiuni, cum sunt prestațiile în muncă [art.16 alin. (4) din Legea 31/1990), aportul în industrie și, în unele cazuri, aportul în creanțe.Societățile cu capital social național sunt societăți pe acțiuni constituite în România, având capitalul social format din resurse de natura privat sau publică autohtone. Societățile cu capital social străin sunt societăți pe acțiuni constituite în România potrivit legii romane, al căror capital social este format în totalitate din aporturi sociale atrase din perimetrul altor state, subscrise de către persoanele fizice sau juridice străine. Capitalul social străin poate pătrunde în societățile pe acțiuni din România prin 2 modalități : prin constituirea, de sine stătător, a unor asemenea societăți de către subiecți aflați sub jurisdicția altor state;prin constituirea de structuri societare (sucursale și filiale) în România de către societăți pe acțiuni având sediul social administrative central într-un stat străin.Societățile pe acțiuni cu capital social mixt, național și străin, îmbina, sub aspectul provenienței, două categorii de aporturi sociale subscrise fie la constituirea societății, fie ulterior pe parcursul existenței acesteia (art. 286 din Legea nr. 31/1990). Formarea, respectiv majorarea capitalului social cu aporturi mixte a făcut posibilă constituirea societăților mixte în România reglementate prin Decretul nr. 424/1972 [abrogat, cu excepția art. 15, art. 28 alin. (1), art. 33 și art. 35 alin. (2) și (3)]. Astfel de societăți înființate până la data de 17 decembrie 1990 au putut să își continue activitatea potrivit actului lor constitutiv, aprobat în condițiile legii (art. 292 din Legea nr. 31/1990). În prezent, legiuitorul societar a renunțat la terminologia de “societăți mixte” uzitata de vechiul decret, și considera astfel de entități ca fiind societăți cu participare străină, însă având personalitate juridică romană și naționalitate romană. După criteriul specialității reglementarii domeniului de activitate, societățile pe acțiuni se clasifica în: societăți bancare; societăți de asigurare, de reasigurare și de intermediere în asigurări; societăți de intermediere și de investiții calificate cu instrumente financiare; societăți de leasing. Acest criteriu de clasificare este important pentru identificarea regimului juridic aplicabil cu titlu de legislație specială societăților pe acțiuni care au adoptat un obiect de activitate caracterizat prin risc sporit pentru societate, acționari și terți. După sistemul de tranzacționare a acțiunilor, societățile pe acțiuni se clasifica în societăți închise și societăți deschise. Societățile pe acțiuni închise sunt cele ale căror acțiuni sunt tranzacționate în afara oricărei oferte publice și a oricărui sistem de tranzacționare reglementat. Fac parte din această categorie societățile pe acțiuni constituite simultan cu subscrierea capitalului social, precum și cele neadmise la tranzacționare pe piața reglementată de capital sau într-un sistem alternative de tranzacționare. Acțiunile acestor societăți se tranzacționează în mod particular, inter-partes, prin modalitățile tradiționale prevăzute de art. 98 și art. 99 din Legea 31/1990, după cum sunt nominative sau la purtător.Astfel de societăți sunt calificate închise deoarece accesul publicului la subscrierea , respectiv, cumpărarea acțiunilor emise este limitat, pe de o parte, de sfera relativ redusă a destinatarilor cărora li se adresează oferta, iar pe de altă parte, de restrângerea cotei de piață a acțiunilor astfel oferite. Societățile pe acțiuni deschise sunt cele autorizate, potrivit legii, să tranzacționeze acțiuni pe o piață de capital sau într-un sistem alternativ de tranzacționare. Fac parte din această categorie societățile constituite prin subscripție publică, societățile admise pe piața reglementa de capital și societățile înscrise în sisteme alternative de tranzacționare a acțiunilor. Aceste societăți sunt calificate deschise întrucât subscrierile, respectiv, tranzacțiile cu acțiuni se adresează publicului prin intermediul unor oferte publice care pot fi: de subscriere, de vânzare, de cumpărare, de preluare (art. 18 din Legea nr. 31/1990, art. 189-205 din Legea nr. 297/2004).
Capitolul II. Constituirea societății pe acțiuni Secțiunea 1. Actele constitutive ale societății pe acțiuni Societatea pe acțiuni se constituie, potrivit art. 5 din Legea nr. 31/1990, prin contract de societate și statut, care se semnează de către toți asociații, iar în cazul constituirii prin subscripție publică de către membrii fondatori. Actul constitutiv este actul probator, care atestă că mai multe persoane au convenit la constituirea societății, identificându-se societatea prin: capital, obiect, sediu, denumire și specificându-se că societatea se va organiza potrivit statutului anexat. Prin urmare, actul constitutiv cuprinde în conținutul său atât contractul de societate cât și statutul societății. Ele pot fi încheiate și sub forma unui înscris unic (art. 5 alin. 3) semnat de către toți asociații, iar în cazul societăților pe acțiuni constituite prin subscripție publică semnat de către acționarii fondatori. În literatura juridică s-a apreciat că alături de elementele generale, comune oricărui act juridic (capacitatea părților, consimțământul părților, o cauză licită și un obiect determinat) , actul constitutiv al societății comerciale trebuie să conțină, în esență, anumite elemente care îi sunt specifice, astfel: aportul acționarilor la constituirea capitalului social; scopul exercitării în comun a unei activități comerciale (affectio societatis); participarea tuturor acționarilor la beneficii și pierderi. Dacă în actul constitutiv nu se regăsesc aceste elemente, actul nu va fi nul, însă nu va mai avea semnificația de act juridic care stă la baza constituirii, organizării și funcționarii societății . În cuprinsul actului constitutiv este conținută și clauza leonină (societas leonina), acea stipulație prin care unul sau mai mulți asociați își rezerva dreptul asupra întregului profit, fără a-și asuma pierderile societății, în timp ce alți asociați sunt excluși de la beneficiile realizate de societate sau sunt obligați să suporte toate pierderile societății. El trebuie să cuprindă mențiunile obligatorii minime, prevăzute de art. 8 din Legea nr. 31/1990, privind: datele de identificare a fondatorilor; forma, denumirea și sediul social; obiectul de activitate al societății, cu precizarea domeniului și a activității principale; capitalul social subscris și cel vărsat și, în cazul în care societatea are un capital autorizat, cuantumul acestuia; natura și valoarea bunurilor constituite ca aport în natură, numărul de acțiuni acordate pentru acestea și numele său, după caz, denumirea persoanei care le-a adus ca aport; numărul și valoarea nominală a acțiunilor, cu specificarea dacă sunt nominative sau la purtător; dacă sunt mai multe categorii de acțiuni, numărul, valoarea nominală și drepturile conferite fiecărei categorii de acțiuni; orice restricție cu privire la transferul de acțiuni; datele de identificare a primilor membri ai consiliului de administrație, respectiv a primilor membri ai consiliului de supraveghere; puterile conferite administratorilor și, după caz, directorilor, și dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat; datele de identificare a cenzorilor; clauze privind conducerea, administrarea, funcționarea și controlul gestiunii societății de către organele statutare, numărul membrilor consiliului de administrație sau modul de stabilire a acestui număr; durata societății; modul de distribuire a beneficiilor și de suportare a pierderilor; sediile secundare – sucursale, agenții, reprezentanțe sau alte asemenea unități fără personalitate juridică – atunci când se înființează o dată cu societatea, sau condițiile pentru înființarea lor ulterioară, dacă se are în vedere o atare înființare; modul de dizolvare și de lichidare a societății. Alături de clauzele prevăzute de art. 8 din Legea 31/1990, acționarii pot conveni asupra oricăror alte dispoziții în actul constitutiv, fără a se putea deroga de la normele care interesează ordinea publică și bunele moravuri. În ipoteza în care actul constitutiv este ilustrat în cuprinsul a doua înscrisuri, contract de societate și statut, clauzele facultative sunt expuse de preferință în conținutul statutului. Pot face obiectul unor asemenea clauze dreptul de retragere a acționarilor din societatea comercială, dreptul de reunire a titularilor fiecărei categorii de acționari în adunări speciale, modalitatea de exprimare a votului în cadrul adunării generale, exercitarea dreptului de preferință a acționarilor în dobândirea acțiunilor ce vor face obiectul unor emisiuni ulterioare etc.. Când actul constitutiv se prezintă sub forma a două înscrisuri, fiecare document trebuie să îndeplinească condițiile de formă specifice actului constitutiv. Când actul constitutiv se înfățișează sub forma înscrisului unic (contractul de societate și statutul regăsindu-se în conținutul aceluiași document), condițiile de forma vor viza doar acest înscris. Indiferent de modul de expunere a actului constitutiv, condițiile de formă pentru valabilitatea actului juridic al constituirii societății pe acțiuni sunt: necesitatea încheierii în scris a actului constitutiv, semnarea actului constitutiv de către persoanele prevăzute de lege, autorizarea, înregistrarea și publicitatea actului constitutiv. Secțiunea a 2-a. Modalitățile de constituire a societății pe acțiuni
Capitalul social al societății pe acțiuni trebuie să fie de minimum 90.000 de lei (în sistemul juridic francez 50.000 de franci și 100.000 de franci, după cum se recurge sau nu la subscripție publică; în cel elvețian 50.000 de franci; în sistemul juridic Italian 1.000.000 de lire; în cel german 100.000 de mărci etc). Guvernul va putea modifica, cel mult o dată la doi ani, valoarea minimă a capitalului social, ținând seama de rață de schimb, astfel încât acest cuantum să reprezinte echivalentul în lei al sumei de 25.000 euro. Acest plafon ridicat al capitalului social poate ridica unele dificultăți în asigurarea lui de către asociați. De aceea, legea consacră două modalități de formare a capitalului social, care sunt considerate și ca modalități de constituire a societății pe acțiuni. În acest sens, articolul 9 din Legea 31/1990 prevede ca societatea pe acțiuni se constituie prin subscriere integral și simultană a capitalului social de către semnatarii actului constitutive sau prin subscripție publică. Potrivit legii franceze și altor legislații naționale, prin subscripție publică se constituie acele societăți care își înscriu acțiunile în cursul unei burse de valori sau care –in scopul plasării acțiunilor recurg la agenți de schimb, la stabilimente financiare sau la diverse modalități de publicitate. Prima modalitate consta în formarea capitalului social prin aporturile asociaților care constituie societatea. Aceasta modalitate este denumită constituire simultană sau constituire fără apel la subscripția publică. A doua modalitate presupune formarea capitalului social și cu contribuțiile altor persoane decât cele care inițiază constituirea societății (fondatorii). Aceasta modalitate este denumită constituire continuată sau constituire prin subscripție publică. Cel mai frecvent, societățile pe acțiuni se structurează sub forma constituirii simultane, având avantajul că acțiunile se pot vinde imediat la un preț mai mare decât cel nominal la emisiune. Asociații sunt liberi să aleagă modalitatea de constituire a societății în funcție de resursele și posibilitățile lor. Indiferent de modul de constituire, fondatorii societății răspund solidar și nelimitat pentru obligațiile pe care le contractează în scopul constituirii. În legislațiile naționale se stipulează că ei nu au dreptul la recurs împotriva subscriitorilor – în cazul în care societatea nu ia ființă. Ei au, însă, dreptul la recurs împotriva societății, atunci când ia ființă. 2.1. Constituirea prin subscripție publică Dacă asociații care inițiază constituirea societății pe acțiuni nu au resursele financiare necesare pentru a subscrie întregul capital al societății, ei pot apela la subscripția publică, adică pot face o ofertă de subscriere, adresată oricărei persoane care dispune de bani și dorește să investească prin cumpărarea de acțiuni. Constituirea societății prin subscripție publică implică următoarele operațiuni: a) lansarea prospectului de emisiune a acțiunilor; b) subscrierea acțiunilor; c) validarea subscripției și aprobarea actelor constitutive ale societății de către adunarea generală a subscriitorilor. În realizarea acestor operațiuni, un rol important îl au fondatorii societății. Fondatorii sunt semnatarii actului constitutiv, precum și persoanele care au un rol determinant în constituirea societății (art. 6). Calitatea de fondator o poate avea orice persoană fizică sau juridică. Nu pot fi fondatori persoanele care, potrivit legii, sunt incapabile sau au fost condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, înșelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită și alte infracțiuni, pedepsite conform legii (art. 6 alin. 2). Fondatorii sunt totodată și primii acționari și trebuie să fie cel puțin doi. Fondatorii sunt obligați să îndeplinească toate actele privind întemeierea, iar după înmatricularea societății sunt obligați să predea administratorilor documentele și corespondența privind constituirea societății. Fondatorii sunt răspunzători nelimitat și solidar pentru: neîndeplinirea formalităților legale prevăzute pentru constituirea societății; obligațiile luate cu ocazia constituirii societății în nume propriu, dar pe seama acesteia, dacă societatea nu-și însușește aceste obligații și pentru valabilitatea operațiilor încheiate în contul societății și luate de aceasta asupra sa. Toate cheltuielile necesare constituirii sunt suportate de fondatori. De asemenea, consecințele actelor încheiate în legătură cu constituirea sunt asumate de fondatori. Dacă societatea nu și le însușește sau dacă societatea, din orice cauză, nu se poate constitui, fondatorii nu pot recupera nimic de la acceptanții care au subscris acțiuni (art. 29 alin. 1). Adunarea constitutivă stabilește cota de participare din beneficul ce revine fondatorilor unei societăți constituite prin subscripție publică. Cota prevăzută nu poate depăși 6% din beneficiul net și nu poate fi acordată pentru o perioadă mai mare de 5 ani de la data constituirii societății. În caz de dizolvare anticipată a societății, deci înainte de împlinirea duratei stabilite prin contract și statut, dar mai ales înainte de împlinirea a cinci ani, fondatorii au dreptul să ceară daune de la societate, dacă dizolvarea s-a făcut în dauna drepturilor lor (art.33).
a) Prospectul de emisiune
Oferta adresată de fondatori publicului pentru a subscrie acțiuni îmbracă forma prospectului de emisiune. Sub aspect juridic, prospectul apare ca o ofertă de contract (act unilateral) făcută unor persoane nedeterminate. Prospectul de emisiune va cuprinde datele prevăzute la art.8 din legea 31/1990 care reglementează conținutul actului constitutiv, cu excepția celor privind pe administratori și directori, respectiv pe membrii directoratului și ai consiliului de supraveghere, precum și pe cenzori sau, după caz, pe auditorul financiar, și în care se va stabili data închiderii subscripției. Clauza privind capitalul social, va prevedea că la constituire, fiecare acceptant trebuie să verse în numerar jumătate din valoarea acțiunilor subscrise la C.E.C. ori altă societate bancară, iar acțiunile ce reprezintă aporturi în natură vor trebui acoperite integral. Societatea se va constitui numai dacă întregul capital social a fost subscris și fiecare acceptant a vărsat în numerar jumătate din valoarea acțiunilor subscrise. Restul din capitalul social subscris va trebui vărsat în termen de 12 luni de la înmatriculare. Prospectul de emisiune stabilește data închiderii subscripției. În scopul de a-i proteja pe subscriitori de eventualele abuzuri ale fondatorilor, participările la beneficiile societății, rezervate de fondatori în folosul lor, deși acceptate de subscriitori, nu au efect decât dacă au fost acceptate de adunarea constitutivă. Cuprinderea tuturor clauzelor și mențiunilor în prospectul de emisiune este obligatoriu. Potrivit prevederilor art.18 alin.4 din Legea 31/1990, prospectul de emisiune care nu cuprinde toate mențiunile este lovit de nulitate. Nulitatea nu poate fi invocată însă dacă subscriitorul a luat parte la adunarea constitutivă sau dacă a exercitat drepturile în îndatoririle de acționar. Prospectul de emisiune trebuie să îmbrace forma autentică și să fie semnat de fondatori. Înainte de publicare, prospectul de emisiune va fi depus la Oficiul Registrului comerțului din județul unde se va stabili sediul societății. Judecătorul delegat la Oficiul Registrului Comerțului, constatând îndeplinirea condițiilor de la art.18 alin. (1) și (2), va autoriza publicarea prospectului de emisiune. De asemenea, emiterea de acțiuni trebuie autorizată și de Agenția Națională pentru Titluri de Valoare, autorizare ce se obține pe baza prospectului de emisiune. Așa cum s-a observat și în literatura de specialitate, Legea nr. 31/1990 nu reglementează condițiile de publicare a prospectului de emisiune în Monitorul Oficial, fiind suficientă publicarea lui în presă.
b) Subscrierea acțiunilor
Subscrierea de acțiuni este un contract sinalagmatic prin care o persoană acceptă oferta fondatorilor de a face parte dintr-o societate pe acțiuni, aducând ca aport o sumă de bani, cel puțin egală cu nivelul nominal al unei acțiuni al cărei proprietar va deveni. Subscrierea se va face pe unul din exemplarele prospectului de emisiune vizate de judecătorul delegat. Subscrierea va arăta: numele și prenumele sau denumirea, domiciliul ori sediul subscriitorului; numărul, în litere, al acțiunilor subscrise; data subscrierii și declarația expresă că subscriitorul cunoaște și acceptă prospectul de emisiune. Din acest moment, subscriitorul are calitatea de acceptant. Subscripția trebuie să fie fermă și irevocabilă, pură și simplă, efectivă și sinceră. Societatea se poate constitui numai dacă întregul capital social prevăzut în prospectul de emisiune a fost subscris. Pentru constituirea valabilă a societății legea impune ca fiecare subscriitor să verse în numerar jumătate din valoarea acțiunilor subscrise, restul capitalului social putând fi vărsat în termen de 12 luni de la înmatricularea societății (art.21 din Legea 31/1990). Acțiunile ce constituie aportul în natura vor trebui acoperite integral în momentul subscrierii. Se impune precizarea că, în conformitate cu prescripțiile art. 15 alin.3 din lege, aporturile în creanțe nu sunt admise în cazul subscripției publice. Dacă există aporturi în natură, avantajele acordate oricărei persoane care a participat la constituirea societății sau la tranzacții conducând la acordarea autorizației, operațiuni încheiate de fondatori pe seama societății ce se constituie și pe care aceasta urmează să le ia asupra sa, fondatorii vor solicita judecătorului delegat numirea unuia sau mai multor experți( art. 26 alin. 1 din Legea 31/1990). Raportul experților întocmit în condițiile art. 38 și 39 din lege va fi pus la dispoziția subscriitorilor, la locul unde urmează să se întâlnească adunarea constitutivă. Dacă valoarea aporturilor în antura, stabilită de experți, este inferioară cu o cincime aceleia prevăzute de fondatori în prospectul de emisiune, oricare acceptant se poate retrage, anunțându-i pe fondatori, până la data fixată pentru adunarea constitutivă (art. 27 din Legea 31/1990). Acțiunile revenind acceptanților care s-au retras pot fi preluate de fondatori în termen de 30 de zile sau, ulterior, de alte persoane, pe cale de subscripție publică. Legea nr. 31/1990 dispune în art. 22 că, dacă subscrierile publice depășesc capitalul social prevăzut în prospectul de emisiune sau sunt mai mici decât acesta, fondatorii sunt obligați să supună aprobării adunării constitutive majorarea sau, după caz, reducerea capitalului social la nivelul subscripției.
c) Validarea subscripției și aprobarea actelor constitutive ale societății de către adunarea constitutivă
Cel mai târziu în termen de 15 zile de la data închiderii subscrierii, fondatorii vor convoca adunarea constitutivă, printr-o înștiințare publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, și în două ziare cu largă răspândire, cu 15 zile înainte de data fixată pentru adunare. Înștiințarea va cuprinde locul și data adunării, care nu poate depăși două luni de la data închiderii subscrierii, și precizarea problemelor care vor face obiectul discuțiilor. Adunarea constitutivă are obligația de a verifica existența vărsămintelor, de a examina și validă raportul experților de evaluare a aporturilor, aproba participările la beneficii ale fondatorilor și operațiunile încheiate în contul societății, discută și aprobă actul constitutiv al societății, numește primii membrii ai consiliului de administrație, respective ai consiliului de supraveghere și primii cenzori și după caz primul auditor financiar. Regulile privind desfășurarea adunării constitutive sunt consacrate de art. 24 și art. 25 din Legea 31/1990. Potrivit textelor de lege, adunarea constitutive alege un președinte și doi sau mai mulți secretari. Participarea acceptanților se va constata prin liste de prezențe, semnate de fiecare dintre ei și vizate de președinte și din unul de secretari. Oricare acceptant are dreptul să facă observații asupra listei afișate de fondatori, înainte de a se intra în ordinea de zi a adunării, care va decide asupra observațiilor. În adunarea constitutivă fiecare acceptant are dreptul la un vot, indiferent de acțiunile subscrise. Acceptantul poate fi reprezentat și prin procură specială. Potrivit legii, nimeni nu poate reprezenta mai mult de cinci acceptanți. Acceptanții care au constituit aporturi în natură nu au drept de vot în deliberările referitoare la aporturile lor, chiar dacă ei sunt și subscriitori de acțiuni în numerar ori se prezintă ca mandatari ai altor acceptanți. Adunarea constitutivă este legală dacă sunt prezenți jumătate plus unu din numărul acceptanților și ia hotărâri cu votul majorității simple a celor prezenți. 2.2. Constituirea simultană Constituirea simultană a societății pe acțiuni presupune semnarea actului constitutiv de către toți acționarii care se încheie sub semnătura privată, forma autentică fiind obligatorie atunci când printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un teren. În sistemul juridic german, documentele se încheie în formă autentică..În sistemul englez și francez, ele pot fi încheiate sub semnătură privată. În sistemul juridic britanic, societățile pe acțiuni sunt: public limited companies și private limited companies, iar documentele constitutive: “memorandum of association” (statutul) și “articles of association” (contractual de societate) se află la baza constituirii societății. Capitalul social trebuie să fie simultan și integral subscris. La constituire, capitalul social vărsat nu poate fi mai mic de 30% din cel subscris. Vărsământul trebuie efectuat de fiecare acționar în parte, ca o concretizare a intenției sale de a contribui material sau volitiv la formarea societății. Cota de 30% vizează aportul în numerar a cărui fracționare este posibilă .Aportul în natură trebuie vărsat integral, nefiind de conceput o acoperire parțială a acestuia. Restul de 70% din aportul în numerar va fi vărsat la data și în modul convenit în contract, în termen de 12 luni de la data înmatriculării. Nu mai are loc adunarea constitutivă ca și în cazul subscripției publice, iar evaluarea aporturilor în natură se face prin consensul fondatorilor sau prin expertiză, la cererea lor. Numirea primilor administratori se face prin contractul de societate și statut cu respectarea cerințelor prevăzute de art. 6 și 73 din Legea nr. 31/1990. Secțiunea a 3-a. Formalitățile juridice de constituire a societății pe acțiuni Odată întocmit actul constitutiv al societății, societatea pe acțiuni nu este constituită; ea este în curs de constituire și odată cu semnarea actului ea dobândește o capacitate de folosință anticipată și implicit o capacitate de exercițiu anticipată. Semnarea actului constitutiv al societății pe acțiuni comporta unele particularități, în funcție de modalitatea constituirii sale. Astfel, în ipoteza constituirii simultane, actul constitutiv se semnează de toți acționarii. În cealaltă ipoteză, a constituirii prin subscripție publică, legiuitorul statuează că actul constitutive se semnează numai de către fondatori, indiferent că aceștia sunt, totodată, acționari sau nu au această calitate. Se impune însă o precizare: ori de câte ori actul constitutiv se încheie în formă autentică, semnarea documentului are loc în fata notarului public, întrucât operațiunea autentificării semnifica tocmai atestarea conținutului actului și persoanelor semnatare. Cu toate acestea, societatea dobândește personalitate juridică la data înmatriculării ei în registrul comerțului, în urma îndeplinirii unor formalități. Autorizarea actului constitutiv semnifica supunerea acestuia spre aprobare, cenzura sau verificare unor autorități publice, înainte de înregistrarea să la oficiul registrului comerțului. Necesitatea autorizării actului constitutiv rezulta din dispozițiile speciale prevăzute în actele normative ce reglementează anumite domenii de activitate sau, după caz, participarea statului la constituirea de societăți. Astfel, actul constitutiv este supus autorizării Băncii Naționale a României, dacă societatea pe acțiuni va desfășura activități din domeniul bancar, Comisiei de supraveghere a asigurărilor, când obiectul de activitate al societății a fost statuat în domeniul asigurărilor și reasigurărilor, Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, dacă societatea pe acțiuni va desfășura operațiuni specific piețelor de instrumente financiare și organismelor de plasament colectiv (art. 1, 3, 6, 29, 35, 43, 44, 53, 69, 124, 146, 159 din legea 297/2004, publicată în M. Of. Nr. 571 din 29 iunie 2004). În raport de participarea statului, în calitate de persoana juridică, la constituirea unei societăți pe acțiuni, prin organele administrației publice centrale sau locale, în toate aceste cazuri este necesar actul administrativ de autorizare, indiferent că un astfel de act poartă denumirea de ordonanță, hotărâre sau decizie. Un exemplu de autorizare administrativă este înființarea societăților cu capital de stat, în temeiul legii nr. 15/1990, în privința cărora era necesară fie hotărârea Guvernului, fie decizia organului administrației locale de stat ( art.16-18), după cum societatea era de interes republican sau local. Înmatricularea unei societăți pe acțiuni constituie actul de naștere a societății ca subiect nou de drept în ordinea juridic al a entităților colective care beneficiază de personalitate juridică.Astfel, finalitatea înmatriculării societății comerciale, urmărită de fondatori pe parcursul mai lung sau, după caz, mai scurt al procedurilor de constituire semnifica, nu numai publicitatea unui comerciant în registrul comerțului, ci, mai întâi, recunoașterea deplină a atributelor esențiale ale persoanei juridice. Procedura de înmatriculare a societății pe acțiuni este prevăzută de Legea societăților comerciale (art. 36-45), Legea registrului comerțului nr. 26/1990 (art. 13, art. 17-20), Normele metodologice (art. 1, art. 3, art. 7-15, art. 22, art. 23) și Legea nr. 359/2004 privind simplificarea formalităților la înregistrarea în registrul comerțului a persoanelor fizice, asociațiilor familiale și persoanelor juridice, înregistrarea fiscal a acestora, precum și autorizarea funcționării persoanelor juridice. În vederea înmatriculării societății pe acțiuni în registrul comerțului, fondatorii sau administratorii societății ori un împuternicit al acestora vor depune, în termen de 15 zile de la data încheierii actului constitutive, o cerere la oficiul registrului comerțului în a cărui raza teritorială își va avea sediul societatea. Cererea de înmatriculare este un formular tipizat deținut de oficiul registrului comerțului, care se completează la toate rubricile, prin dactilografiere manuală sau computerizată, fără ștersături sau adăugiri, în numărul de exemplare prevăzut în aceste formulare. Cererea se întocmește și se semnează de către oricare dintre fondatori sau administratori ori de către persoană împuternicită să îndeplinească formalitățile de înmatriculare. Cererea va fi însoțită de: actul constitutive al societății; dovada efectuării vărsămintelor în condițiile actului constitutiv; actele privind proprietatea asupra aportului în natură, iar în cazul în care printre ele figurează și imobile certificatul constatator al sarcinilor de care sunt grevate (extrasul de carte funciară); actele constatatoare ale operațiunilor încheiate în contul societății și aprobate de acționari; declarația pe propria răspundere a fondatorilor, a primilor administrator, respective a primilor membrii ai consiliului de supraveghere și ai directoratului și dacă este cazul, a cenzorilor, că îndeplinesc condițiile prevăzute de Legea nr. 31/1990; dovada sediului declarant și a disponibilității firmei; raportul de expertiză privind evaluarea aporturilor în natură; contractile de administrare privind administratorii numiți prin actul constitutive; copia de pe actul de înregistrare a fondatorilor, persoane juridice, și hotărârea organului statuar al acestora privind participarea la constituirea societății, precum și mandatul persoanei care a semnat actul constitutive în numele șip e seama fondatorului, persoana juridică ( în cazul fondatorilor, persoane juridice nerezidente, aceste acte vor fi depuse în copii traduse și legalizate); dovada achitării taxei pentru publicarea în Monitorul Oficial al României a încheierii de înmatriculare; autorizațiile prealabile emise de autoritățile publice, în funcție de obiectul de activitate al societății (dacă aceste autorizații nu sunt prezentate de parte, ele vor fi solicitate de oficiul registrului comerțului de la autoritățile competente în termen de 3 zile de la depunerea cererii de înmatriculare; pentru societățile naționale de stat se vor atașa statutul și aprobarea ministrului de resort sau, după caz, hotărârea Guvernului (art. 34 din Normele metodologice). La oficiul registrului comerțului nu se solicita și nu se depun avizele și autorizațiile tehnice și nici cele a căror eliberare este legal condiționată de înmatricularea societății. Cererile care se depun la oficiul registrului comerțului se înregistrează în registrul unic de intrare-ieșire, în ordinea cronologică a prezentării, și vor purta numărul și data din acest registru, pe toată durata efectuării fiecărei operațiuni de înregistrare. Referentul oficiului registrului comerțului identifica deponentul și verifică dacă cererea și actele ce o însoțesc sunt completate și întocmite potrivit legii; dacă este necesar, va putea solicita date sau acte în completare. (art. 10 din Normele metodologice). Dacă cererea și actele doveditoare sunt complete, se eliberează deponentului dovada depunerii cererii, conținând denumirea oficiului registrului comerțului, numărul și data înregistrării în registrul unic de intrare – ieșire, precum și data limita de eliberare a documentelor care atestă înregistrarea.
În cazul în care, la verificare, se constată lipsa unor cerințe legale, iar deponentul insista că cererea să fie înregistrată în formă prevăzută, referentul oficiului va înregistra cererea, va întocmi referatul cu obiecțiunile sale și va prezenta dosarul judecătorului delegate.În această situație dovadă de înregistrare va menționa și termenul de citare a deponentului în fața judecătorului delegate pentru soluționarea incidentelor de formalitate (art. 11 din Legea 31/1990). Cererea și actele doveditoare, împreună cu referatul de verificare se prezintă, de către recurent, judecătorului delegate pentru a fi soluționată (art. 37 din Legea 31/1990). Judecătorul delegat va dispune efectuarea unei expertize având ca obiective: descrierea și modul de evaluare a fiecărui bun aportat; constatarea dacă valoarea aportului în natura corespunde numărului și valorii acțiunilor acordate în schimb, precum și alte elemente indicate de judecător. În acest sens, judecătorul delegat numește, în termen de 5 zile de la data înregistrării cererii de înmatriculare, unul sau mai mulți experți din lista experților autorizați, înscriși pe listele biroului de experți de pe lângă tribunal. Raportul va fi depus în termen de 15 zile de la data aprobării sale la oficiul registrului comerțului de către fondatori. Registrul comerțului va transmite o notificare cu privire la această depunere către Regia Autonomă “Monitorul Oficial” pentru a fi publicată pe cheltuiala societății [art. 38 alin.(2) din Legea 31/1990]. Prin această dispoziție legea oferă creditorilor mijlocul public de informare asupra gajului general pe care îl au asupra bunurilor acționarului care a constituit aporturi în natura la capitalul social al societății ce se constituie. Pentru a preveni riscul diminuării gajului lor, creditorii pot uza de mijloacele juridice recunoscute de dreptul civil, și anume acțiunea oblică și acțiunea pauliana. În cazul în care cerințele legale sunt îndeplinite, judecătorul delegate, prin încheiere, pronunța, în termen de 5 zile de la îndeplinirea acestor cerințe, autorizarea constituirii societății pe acțiuni și dispune înmatricularea ei în registrul comerțului (art. 40 alin (1) din Legea 30/1990).
Încheierea de înmatriculare redă mențiunile actului constitutiv. Înmatricularea se efectuează în termen de 24 de ore de la data pronunțării încheierii judecătorului delegat prin care se autorizează înmatricularea societății sau de la data la care hotărârea a rămas irevocabilă.După efectuarea înregistrării în registrul comerțului, societății I se eliberează încheierea de înmatriculare și certificatul de înmatriculare semnat de directorul oficiului registrului comerțului, conținând, totodată, stampila oficiului. Judecătorul delegat poate respinge cererea de înmatriculare a societății pe acțiuni în registrul comerțului, atunci când constată neîndeplinirea următoarelor cerințe: actul constitutiv nu cuprinde mențiunile prevăzute de lege, ori cuprinde claude prin care se încalcă o dispoziție imperativă a legii [art. 46 alin. (1) din Legea 31/1990]; nu s-a îndeplinit procedura specială referitoare la prospectul de emisiune și subscrierea publică de acțiuni (art. 18-21 din Legea 31/1990); nu s-a obținut autorizarea administrative a constituirii societății ori nu s-au depus odată cu cererea de înmatriculare, documentele necesare pentru obținerea acestor autorizări de către oficiul registrului comerțului (art. 35 din Normele metodologice). Judecătorul delegat va respinge cererea de înmatriculare în toate cazurile care constituie, totodată, căușe de nulitate a unei societăți comerciale, astfel: lipsește actul constitutive sau nu a fost încheiat în formă autentică în situațiile prevăzute de art. 5 alin. (6) din Legea 31/1990; toți fondatorii sunt, potrivit legii, incapabili sau decăzuți din acest drept; obiectul de activitate este ilicit sau contrar ordinii publice; s-au încălcat dispozițiile legale privind capitalul social minim, subscris și vărsat; nu s-a respectat numărul minim de acționari, prevăzut de lege [art. 56 alin. (1) din Legea nr. 31/1990]. Totuși, neregularitățile constatate de judecătorul delegat pot fi înlăturate de fondatori. Încheierile judecătorului delegat privind înmatricularea, prin care s-a dispus admiterea sau, după caz, respingerea cererii de înmatriculare sunt executorii de drept și sunt supuse doar recursului, în termen de 15 zile de la data pronunțării încheierii, pentru părți, și de la data publicării încheierii în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, pentru orice alte persoane interesate. La înmatricularea societății, acesteia I se eliberează certificatul de înregistrare conținând numărul de ordine din registrul comerțului și codul unic de înregistrare atribuit de Ministerul Finanțelor Publice, însoțit de încheierea judecătorul delegate, precum și de alte acte prevăzute de lege. Termenul de eliberare a certificatului de înregistrare este de 3 zile de la data înregistrării cererii, dacă judecătorul delegate nu dispune altfel (art. 8 din Legea 359/2004). Certificatul de înregistrare conținând codul unic de înregistrare este documentul care atestă ca societatea a fost luată în evidență oficiului registrului comerțului de pe lângă tribunal și în evidență organului fiscal. Publicitatea constituirii societății pe acțiuni se poate realiza prin două operațiuni, astfel: una obligatorie, care se realizează prin publicarea în extras a încheierii de înmatriculare în Monitorul Oficial al României, din dispoziția judecătorului-delegat la oficiul registrului comerțului, a doua, facultativa, are loc prin publicarea in extenso a încheierii de înmatriculare, deci a actului constitutiv, în publicația oficială reprezentată de Monitorul Oficial.Extrasul încheierii judecătorului cuprinde: numărul și data încheierii, denumirea, sediul social și forma juridică, numele și adresa fondatorilor, administratorilor, directorilor și cenzorilor, domeniul și activitatea principal, capitalul social și durata de funcționare. Publicarea în extenso are loc la cererea persoanelor care reprezintă societatea. Ambele modalități de publicare se realizează pe cheltuiala solicitanților. Societatea este obligată să verifice identitatea dintre textul depus la oficiul registrului comerțului sic el publicat în Monitorul Oficial sau în presă. În caz de neconcordanta, terții pot opune societății oricare dintre texte, în afară de cazul în care societatea dovedește că terții cunoșteau textul depus la oficiul registrului comerțului (art. 52 din Legea 31/1990). Înregistrarea fiscală a societății desemnează operațiunea de luare în evidență organului fiscal competent a societății pe acțiuni ca subiect de drept fiscal. Reprezentanții societății, odată cu formularea cererii de înmatriculare, formulează, totodată, o cerere de înregistrare fiscal, ambele cereri depunându-se la biroul unic al oficiului registrului comerțului din județul în a cărui circumscripție va avea sediul social societatea. În condițiile admiterii cererii de înmatriculare a societății și în vederea atribuirii codului unic de înregistrare de către Ministerul Finanțelor Publice, oficiul registrului comerțului transmite direct sau prin intermediul Oficiului Național al Registrului comerțului, pe cale electronică, Ministerului Finanțelor Publice, datele referitoare la înregistrarea societății în registrul comerțului și cele conținute în cererea de înregistrare fiscal. Pe baza datelor astfel transmise, Ministerul Finanțelor Publice atribuie, în termen de maxim 8 ore, codul unic de înregistrare [ art. 11 alin. (2) din Legea 359/2004]. Codul unic de înregistrare este atestat, alături de numărul de ordine din registrul comerțului, de certificatul de înregistrare/înmatriculare eliberat societății de către oficiul registrului comerțului. Secțiunea a 4-a. Efectele încălcării cerințelor legale de constituire a societății pe acțiuni Anumite încălcări ale cerințelor legale de constituire a societății pot fi constatate anterior înregistrării ei în registrul comerțului sau după momentul înmatriculării societății în registrul comerțului. În ceea ce privește prima categorie, legea consideră că aceste neregularități sunt următoarele: actul constitutive nu cuprinde mențiunile prevăzute de lege ( art. 8 și 81 din Legea 31/1990); actul constitutive cuprinde clauze prin care se încalcă o dispoziție imperativă a legii; nu s-a îndeplinit o cerință legală pentru constituirea societății ( art. 46). Au, de asemenea, natura unor neregularități ce pot fi constatate înainte de înmatriculare, și încălcarea următoarelor cerințe legale: lipsește actul constitutive sau nu a fost încheiat în formă autentică atunci când legea prevede aceasta exigentă ( art. 5 alin 6 lit. a și c din Legea 31/1990); toți fondatorii sunt, potrivit legii, incapabili; obiectul de activitate al societății este ilicit sau contrar ordinii publice; lipsește, din orice motiv, autorizarea legală administrative de constituire a societății; actul constitutiv nu prevede denumirea societății, obiectul sau de activitate, aporturile asociaților și capitalul social subscris; s-au încălcat dispozițiile legale privind capitalul social minim, subscris și vărsat; nu s-a respectat numărul minim de acționari (art. 56). În scopul îndeplinirii tuturor cerințelor de legalitate referitoare la condițiile de constituire a societăților pe acțiuni, legea prevede necesitatea supunerii cererii de înmatriculare, însoțită de actul constitutive, precum și de actele și dovezile corespunzătoare, controlului de legalitate exercitat de judecătorul-delegat la oficiul registrului comerțului. Se pot întâlni două categorii de neregularități: unele care pot fi înlăturate și altele care nu sunt susceptibile de îndreptare. Din prima categorie fac parte : lipsa formei autentice a actului constitutiv sau nesemnarea acestuia de către fondatori, lipsa unor clauze obligatorii din actul constitutive, lipsa dovezilor privind vărsămintele minime legale de capital social etc. Fac parte din cea de-a doua categorie: incapabilitatea, potrivit legii, a tuturor fondatorilor la data încheierii actului constitutive; neîndeplinirea procedurii de constituire prin subscripție publică a societății; neautorizarea capitalului social de către autoritatea competentă, atunci când autorizarea este o condiție prealabilă înmatriculării societății etc.( unele din aceste neregularități au făcut obiect de discuție în doctrina franceză.Astfel, autorii francezi au expus neregularitățile de constituire a societății pe două planuri: un plan ocupat de încălcări ale cerințelor legale supletive, care s-ar constitui din omisiuni sau greșeli formale, și un alt plan destinat încălcărilor aduse unor cerințe legale imperative – obiectul contrar ordinii publice, cauza ilicita, defecțiuni ale subscripțiilor publice . Pentru înlăturarea neregularităților susceptibile de remediere, judecătorul, la cererea părților, poate acorda acestora un termen, până la care se va proceda la regularizarea încălcărilor vizate . Prin săvârșirea neregularităților prevăzute de lege se produc anumite consecințe, cu un conținut juridic diferit, după cum se îndreaptă asupra societății, a persoanelor prejudiciate sau a fondatorilor, reprezentanților societății, primilor membrii ai organelor de conducere, de administrare și de control ale societății. Față de societate, efectul constatării neregularităților de constituire se concretizează în lipsirea societății de recunoașterea sac a subiect de drept distinct de persoana fondatorilor și acționarilor.Societatea nu va fi înzestrată cu personalitate juridică, nu va avea regimul juridic al societății civile și nu va putea fi considerate o societate comercială de fapt. Față de persoanele prejudiciate, efectul constatării neregularităților de constituire se materializează în activarea dreptului de a fi despăgubite, în măsura în care prin săvârșirea acelor neregularități li s-a cauzat un prejudiciu. Răspunderea persoanelor desemnate de lege ( fondatorii, reprezentanții societății, precum și primii membrii ai organelor de conducere, de administrare și de control ale societății, dar și alte persoane care au lucrat în numele societății) este solidara și nelimitată, indiferent că la săvârșirea unei neregularități a participat numai una dintre aceste persoane. Solidaritatea pasivă a acestora rezultă ex lege. Față de fondatorii, reprezentanții societății, primii membrii ai organelor de conducere, de administrare și de control ale societății, precum și de alte persoane care au lucrat în numele societății, neregularitățile constatate potrivit art. 46 și art. 48 din lege antrenează răspunderea civilă, contractuala sau delictuala, la care se poate adăuga, după caz, răspunderea penală. Neîndeplinirea obligației de înmatriculare constituie o nouă neregularitate, însă, nu cu privire la cerințele propriu-zise de constituire, ci cu referire la obligația legală de înmatriculare a societății. Odată ce actul constitutiv a fost încheiat sau, după caz, aprobat și semnat, societatea s-a constituit, sub rezerva constatării îndeplinirii cerințelor legale ale constituirii în cadrul procedurii de înmatriculare (în doctrina franceză, acest aspect este disputat, unii autori considerând că omisiunea înmatriculării se încadrează la neîndeplinirea unei formalități prevăzută de lege și, drept urmare, poate face obiectul unei acțiuni în regularizare a societății. Susținerea a fost contestată pe temeiul că înmatricularea nu poate fi considerate ca făcând parte din formalitățile de constituire propriu-zise. Dacă înmatricularea nu s-a efectuat în termenul prevăzut de lege, asociații sunt eliberați de obligațiile ce decurg din subscripțiile lor, după trecerea a 3 luni de la data autentificării actului constitutive, în afară de cazul în care acesta prevede altfel [art. 47 alin.(2)]. Neînmatricularea îi eliberează de obligații numai pe acționari și subscriitori, iar nu pe fondatori și pe celelalte persoane prevăzute de art. 49 și art. 53. Drept consecință, efectele neînmatriculării societății, prin intervenirea ipotezei reglementate de art. 47 alin. (2), sunt identice cu cele care pot interveni în ipoteza respingerii cererii de înmatriculare pentru neregularități referitoare la cerințele legale de constituire. După înmatriculare, se pot ivi neregularități relative la constituirea societății și neregularități referitoare la publicitatea societății pe acțiuni. În cazul unor neregularități constatate după înmatriculare, societatea este obligată să ia măsuri pentru înlăturarea lor, în cel mult 8 zile de la data constatării acelor neregularități. [art. 48 alin.(1)]. “Dacă societatea nu se conformează, orice persoană interesată poate cere tribunalului să oblige organele societății, sub sancțiunea platii de daune cominatorii, să le regularizeze” [art. 48 alin. (2)]. În prima ipoteză, cererea de regularizare aparține societății pe acțiuni vizata de constatarea unor neregularități și se desfășoară în fața judecătorului delegat la oficiul registrului comerțului. În măsura în care neregularitățile privesc conținutul intrinsec al actului constitutive, va fi necesară convocarea adunării generale ordinare sau, după caz, extraordinare a acționarilor pentru a decide asupra înlăturării neregularităților ce vizează actul constitutiv. După înlăturarea acestora, societatea, fiind deja înmatriculata, va înregistra o cerere de regularizare la oficiul registrului comerțului în termen de 15 zile de la data la care a luat cunoștință de existent neregularităților. Cererea se soluționează de către judecătorul delegat la oficiul registrului comerțului, unde s-a efectuat înmatricularea societății. În ipoteza în care cererea de regularizare este admisă, societatea este prezumata, din nou, că îndeplinește condițiile legale de constituire. În primul rând, dacă cererea este respinsă, societatea va continua să existe, sub rezerva nepronunțării nulității societății. În al doilea rând, societatea poate intra în legalitate, prin introducerea unor acțiuni în regularizare de către alte persoane decât societatea. În al treilea rând, legea nu prevede, precum în cazul nulității, ca respingerea cererii de regularizare are ca efect încetarea societății și intrarea sa în lichidare. În al patrulea rând, societatea poate fi dizolvata prin hotărârea adunării generale extraordinare, dacă acționarii înțeleg să procedeze astfel, considerând că neregularitățile constatate sunt iremediabile. Acțiunea în regularizare poate fi exercitată de orice persoană interesată, și are ca obiect obligarea organelor de conducere ale societății la înlăturarea neregularităților de constituire, constatate după înmatricularea acesteia. Legea condiționează introducerea acestei acțiuni de neconformarea societății și a organelor sale reprezentative de a proceda din oficiu la regularizare. Acțiunea în regularizare este de competenta tribunalului, secția comercială, iar nu de competenta judecătorului delegat la oficiul registrului comerțului. Tribunalul se pronunța prin sentința, care este supusă apelului și recursului, conform prevederilor art. 255 C. Proc. Civ. Admițând acțiunea în regularizare, tribunalul vă oblige societatea și membrii organelor sale de conducere la înlăturarea neregularităților referitoare la cerințele de constituire ale societății, sub sancțiunea platii unor daune cominatorii determinate. Domeniul neregularităților referitoare la formalitățile de publicitate ale societății cuprinde următoarele încălcări a cerințelor legale de diseminare a informațiilor: nepublicarea unor acte sau fapte; efectuarea premature a unor operațiuni, față de data publicării societății; neconcordante ivite între textile constitutive publicate; nepreluarea de către societate a unor acte sau operațiuni încheiate în numele sau înainte de constituire; neregularități relative la numirea persoanelor reprezentative; depășirea obiectului de activitate prin actele angajate de organele societății; limitarea puterilor conferite de lege organelor societății, prin clauze contractuale sau hotărâri ale organelor statuare (art. 50-55 din Legea nr. 31/1990). Toate aceste ipoteze, prevăzute de legiuitorul național, sunt cuprinse de legiuitorul comunitar în Prima Directivă nr. 68/151/CEE, art. 3 și art. 9. În prezența acestor neregularități, actele sau faptele pentru care nu s-a făcut publicitatea prevăzută de lege sunt inopozabile terților, în schimb terții vor putea opune societății actele, faptele sau operațiunile favorabile lor. Cu titlu de regulă generală, art. 50 din Legea nr. 31/1990 dispune că “actele sau faptele, pentru care nu s-a efectuat publicitatea prevăzută de lege, nu pot fi opuse terților”. Aceeași normă prevede însă și excepția: “în afară de cazul în care societatea face dovada că aceștia le cunoșteau.” Prin consecință, nepublicarea actelor sau faptelor prevăzute de lege atrage, în principiu, sancțiunea inopozabilității lor față de terți. Aceasta înseamnă că societatea nu va putea pretinde terților cocontractanți executarea obligațiilor care decurg din acele acte sau fapte. Fac parte din categoria actelor sau faptelor supuse exigentelor legale de publicitate următoarele: actele constitutive și actele adiționale de modificare a acestora; prospectul de emisiune; actele și faptele la care se referă art. 21 din Legea 26/1990; orice modificare privitoare la actele, faptele și mențiunile înregistrate. Legea prevede și situații în care, cu toate că societatea s-a preocupat de formalitățile și cerințele legale de publicitate, terții pot, totuși, invoca inopozabilitatea, astfel: operațiunile efectuate de societate înainte de a 16-a zi de la data publicării în Monitorul Oficial al României, a încheierii judecătorului delegate nu sunt opozabile terților, care dovedesc că au fost în imposibilitatea de a lua cunoștință despre ele (art 50 alin 2 legea 31/1990); în caz de neconcordanta intre textul depus la oficiul registrului comerțului sic el publicat în Monitorul Oficial, societatea nu poate opune terților textul depus la registrul comerțului ; societatea nu poate opune terilor nicio neregularitate la numirea persoanelor care, ca organe ale societății sunt autorizate să o reprezinte, cu excepția cazului în care societatea face dovada că terții respective aveau cunoștință de aceasta neregularitate; societatea nu va putea opune terților neregularitatea actelor juridice încheiate de fondatori, reprezentanți și alte persoane care au lucrat în numele său, în cursul constituirii societății, dacă actele juridice vizate au fost încheiate în numele societății, iar societatea le-a preluat asupra sa, după ce a dobândit personalitate juridică, actele astfel preluate fiind considerate ca aparținând societății încă de la data încheierii lor.
Capitolul III.Organizarea si functionarea societatii pe actiuni Sectiunea 1. Actiunile emise de societate
Acțiunea este o fracțiune a capitalului social; ea trebuie să fie obligatoriu egală în valoare cu celelalte acțiuni. Acțiunea este un titlu de valoare; ea încorporează și constată drepturile și obligațiile izvorâte din calitatea de acționar. Acțiunea este un titlu reprezentativ al contribuției asociatului, constituind o fracțiune a capitalului social, care conferă posesorului calitatea de acționar. Calitatea de proprietar asupra acțiunilor cumpărate nu conferă un drept de proprietateasupra bunurilor din patrimoniul societații ci asupra unei părți din capitalul social, ceea ce ii conferă doar drepturile consacrate de L.S.C. (la informare, dreptul de vot, etc). Caracterele acțiunilor sunt următoarele: acțiunile sunt fracțiuni ale capitalului social care au o anumită valoare nominală care nu poate fi mai mică de 0,1 lei; acțiunile sunt fracțiuni egale ale capitalului social; acțiunile sunt indivizibile; acțiunile sunt titluri negociabile. Potrivit art. 93 din L.S.C., acțiunile vor cuprinde: denumirea și durata societății; data actului constitutiv, numărul din registrul comerțului sub care este înmatriculată societatea, codul unic de înregistrare și numărul M. Of. în care s-a facut publicarea; capitalul social, numărul acțiunilor și numărul lor de ordine, valoarea nominală a acțiunilor și vărsămintele efectuate; avantajele acordate fondatorilor. Pentru acțiunile nominative se vor mai menționa: numele, prenumele, codul numeric personal și domiciliul acționarului persoană fizică; denumirea, sediul, numărul de înmatriculare și codul unic de înregistrare ale acționarului persoană juridică, după caz. Acțiunile pot fi emise doar cu respectarea următoarelor condiții: acțiunile pot fi emise numai după înmatricularea societății în registrul comerțului; acțiunile nu vor putea fi emise pentru o sumă mai mică decât valoarea nominală; emiterea de acțiuni noi, pentru majorarea capitalului social, este interzisă până nu vor putea fi complet achitate cele din emisiunea precedentă; acțiunile emise de o societate pe acțiuni, ca urmare a subscripției, prin ofertă publică de valori mobiliare, sunt supuse reglementării privind piața de capital (Legea nr. 297/2004). După drepturile pe care le generează, acțiunile pot fi: acțiuni ordinare si acțiuni preferențiale. Acțiunile ordinare reflectă mărimea capitalului social, ele reprezentând dovada participării la societate. Acțiunile preferențiale au caracteristici care le disting de cele ordinare. Astfel acționarii au dreptul la dividende fixe, care se plătesec înaintea celor ordinare. Acționarii nu dispun de dreptul la vot, în afară de cazul în care a fost dispus altfel prin contract, caz în care acțiunile preferențiale dau dreptul de vot. Acțiunile preferențiale pot fi cumulative, dacă societatea nu poate plăti dividendele într-un an, atunci ele se cumulează și vor fi plătite în momentul în care societatea va avea profituri suficiente; necumulative – acționarii vor primi un dividend fix în fiecare an, iar în eventualitatea că societatea nu plătește dividendele respective, nu există o acumulare a restanțelor; participative – acționarii primesc un dividend fix, corespunzător acțiunilor lor preferențiale în fiecare an și mai pot primi o parte suplimentară din profit, după ce s-au plătit dividendele acționarilor ordinari. După forma de prezentare acțiunile se împart în : acțiuni nominative- au înscris numele deținătorilor și pot fi transmise unei alte persoane, numai prin transcrierea tranzacției într-un registru la societatea emitentă; acțiuni la purtător – nu poartă nici un nume și se pot transmite fără nici o formalitate, cel care le deține fiind recunoscut ca acționar. Acționarii au următoarele drepturi principale: a)Dreptul de a participa la adunarea generală a acționarilor; b)Dreptul de vot; c)Dreptul de informare; d)Dreptul la dividende; e) Dreptul asupra părții cuvenite din lichidarea societății. Acționarii au anumite obligații. Principala obligație a acționarilor este de a efectua platavărsamintelor datorate.În cazul neachitării la scadență a vărsămintelor datorate din valoarea acțiunilor subscrise, va fifolsită procedura reglementată de art. 100 din Legea nr.31/1990. Când acționarii nu au efectuat plata vărsămintelor pe care le datorează în termenele stabilite, societatea îi va invita să își îndeplinească această obligație, printr-o somație colectivă, publicată de două ori, la un interval de 15 zile, în Monitorul Oficial și într-un ziar de largă răspândire. În cazul în care nici în urma acestei somații acționarii nu vor efectua vărsămintele, consiliul de administrație, respectiv directoratul, va putea decide fie urmărirea acționarilor pentru vărsămintele restante, fie anularea acestor acțiuni nominative. Decizia de anulare se va publica în M. Of. cu specificarea numărului de ordine al acțiunilor anulate. În locul acțiunilor anulate vor fi emise noi acțiuni purtând același număr, care vor fi vândute. Sumele obținute din vânzare vor fi întrebuințate pentru acoperirea cheltuielilor de publicare și de vânzare, a dobânzilor de întarziere și a vărsămintelor neefectuate; restul va fi înapoiat acționarilor. Dacă prețul obținut nu este îndestulător pentru acoperirea tuturor sumelor datorate societății sau dacă vânzarea nu are loc în lipsa de cumpărători, societatea va putea să se îndrepte împotriva subscriitorilor și cesionarilor întrucât subscriitorii și cesionarii ulteriori sunt răspunzători solidar de plata acțiunilor timp de 3 ani, socotiți de la data când s-a făcut mențiunea de transmitere în registrul acționarilor. Dacă în urma îndeplinirii acestor formalități, nu s-au realizat sumele datorate societății, se va proceda de îndată la reducerea capitalului social în proporție cu diferența dintre acesta și capitalul existent. Normele care reglementează formalitățile de somare a acționarilor în vederea efectuării vărsămintelor restante sunt de ordine publică, încalcarea lor fiind sancționată cu nulitatea absolută. Acționarii pot să înstrăineze acțiunile lor prin ofertă publică. Art. 108 din Legea nr. 31/1990 prevede că acționarii care oferă spre vânzare acțiunile lor prinofertă publică vor trebui să întocmească un prospect de ofertă,în conformitate cu dispozițiile O.U.G. nr.28/2002. Prin lege sau prin actele constitutive ale societății se pot stabili anumite restricții referitoare la transmiterea acțiunilor societății. a) Restricții legale. Portivit art.103 din Legea nr. 31/1990, societatea nu poate dobândi propriile sale acțiuni,decât în cazurile și în condițiile stabilite de lege. b) Restricțiile convenționale. Pentru protejarea intereselor acționarilor și ale societății, în actul constitutiv al societății pot fistipulate clauze speciale privind transmiterea acțiunilor. Art. 103 din Legea nr. 31/1990 stabilește principiul potrivit căruia, societatea nu poatedobândi propriile sale acțiuni, fie direct, fie prin persoane care acționează în nume propiu, dar pe seama societății.În anumite cazuri, legea permite dobândirea de către societate a propriilor sale acțiuni, fără restricții.Societatea poate dobândi propriile sale acțiuni în condițiile stabilite de art. 103 din Legea nr.31/1990. Dobândirea acțiunilor este hotărâtă de adunarea generală extraordinară. Hotărârea va stabili modalitățile de dobândire, numărul maxim de acțiuni ce urmează a fidobândite, contravaloarea lor minimă și maximă și perioada efectuării operațiunii. Potrivit legii, dobândirea acțiunilor proprii cu încălcarea condițiilor stabilite de art. 103 dinlege obligă societatea să le înstrăineze, în cel mult un an de la data subscrierii lor, în modulstabilit de adunarea generală extraordinară. Cazurile în care societatea poate dobândi propriile sale acțiuni fără restricții sunt următoarele: dobândirea se face cu scopul reducerii capitalului social, în condițiile art. 202 dinlege, prin anularea unui număr de acțiuni proprii de o valoare corespunzătoare reducerii; dobândirea se face în vederea cesionării de către personalul societății a unui numar de acțiuni proprii, în condițiile probate de adunarea generală a acționarilor; dobândirea se produce prin efectul succesiunii universale sau al fuziunii ori al uneihotărâri judecătorești pronunțate într-o procedură de urmărire silită împotriva unui debitor al societății; dobândirea acțiunilor proprii este cu titlu gratuit, dobândirea se face cu scopulregularizării cursului acțiunilor proprii pe piața bursieră sau pe piața organizatăextrabursieră, cu avizul Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare. Întrucât încorporeaza anumite drepturi, acțiunile pot fi obiectul unei garanții realemobiliare.Constituirea garanției trebuie înscrisă în registrul acționarilor, iar creditorului i seeliberează o dovadă a constituirii garanției.Legea nr. 31/1990 interzice societății să încheie anumite acte juridice, care, implicit,lezează acțiunile proprii.Societatea nu poate să acorde avansuri sau împrumuturi și nici să constituie garanții învederea subscrierii sau dobândirii propriilor sale acțiuni de către un terț(art. 106 din lege). Sectiunea a 2-a. Obligațiunile emise de societate
Obligațiunile sunt titluri de valoare (de credit) emise de societate în schimbul sumelor de bani împrumutate, care încorporează îndatorirea societății de a rambursa aceste sume și de a plăti dobânzile aferente. Societatea pe acțiuni poate emite obligațiuni in scopul finanțării activității sale comerciale. Obligațiunile emise de societate sunt fracțiuni ale unui împrumut unic contractat de societate.Totodată, obligațiunile sunt titluri de valoare; ele încorporează dreptul la suma de bani prevăzută in titlu. Obligațiunile fac parte, ca și acțiunile, din categoria valorilor mobiliare. Obligațiunile reprezintă titluri de credit și conferă posesorului lor calitatea de creditor al societății pentru suma reprezentând valoarea obligațiunilor subscrise și dobânda aferentă, indiferent dacă societatea dobândește sau nu beneficii. Contractul încheiat intre societate și subscriitorii obligațiunilor este unul de împrumut. Emiterea de obligațiuni –tehnică de finanțare- este hotărâtă numai de adunarea generală extraordinară a societății. Valoarea nominală a unei obligațiuni nu va putea fi mai mică de 2,5 Ron. Obligațiunile din aceeași emisiune trebuie să fie de valoare egală. Ele conferă posesorilor drepturi egale. 2.1. Categorii de obligațiuni În funcție de modul de transmitere oligațiunile pot fi nominative sau la purtător, iar în funcție de drepturile pe care le conferă obligațiunile pot fi obișnuite și cu primă. Obligațiunea nominativă cuprinde în titlu numele, prenumele și domiciliul obligatarului, respectiv denumirea și sediul acestuia. Obligațiunea la purtător nu cuprinde mențiunile de identificare a titularului. 2.2. Condițiile subscripției publice a obligațiunilor Oferta publică este propunerea facută de emitent de a vinde sau cumpăra valori mobiliare, difuzată prin mijloace de informare în masă sau comunicată pe alte căi, care prezintă informații suficiente despre termenii ofertei și despre valorile mobiliare oferite, astfel încât să permită investitorului să adopte o decizie cu privire la vânzarea, cumpărarea sau subscrierea respectivelor valori mobiliare. Etapele unei subscripții publice de obligațiuni sunt următoarele: a) emiterea prospectului de emisiune care reprezintă o ofertă de a contracta b) subscrierea obligațiunilor care va fi făcută pe exemplarele prospectului de emisiune c) emiterea titlurilor obligațiunilor, titluri care trebuie să cuprindă datele prevăzute în legislația pieței de capital. Valoarea obligațiunilor subscrise trebuie să fie integral vărsate. În cazul în care există întârzieri în plata obligațiunilor obligatarul va datora dobânda moratorie la suma datorată de la data scadenței ca în cazul neexecutării oricărei obligații bănești. Situația obligatarilor diferă de cea a acționarilor care în cazul neexecutării obligațiilor de aport vor datora pe lângă dobânda și alte daune-interese până la acoperirea integrală a prejudiciului. Ca regulă, obligațiunile se rambursează de societatea emitentă la scadență. Legea prevede și posibilitatea rambursării anticipate a obligațiunilor. Astfel, obligațiunile din aceeași emisiune și cu aceeași valoare pot fi rambursate înainte de scadență prin tragere la sorți. Diferența reprezintă prima sau premiul, care are menirea să compenseze dobânzile pe perioada rămasă până la scadență. Obligațiunile emise de societate pot fi liberate prin convertirea lor în acțiuni ale societății emitente în condițiile stabilite în prospectul de ofertă publică. Conversia obligațiunilor în acțiuni este decisă de adunarea generală a acționarilor și are ca rezultat majorarea capitalului social al societății cu valoarea obligațiunilor convertite.
2.3. Adunarea generală a obligatarilor Deținătorii de obligațiuni (obligatarii) sunt creditori ai societății. În această calitate, ei beneficiază de toate drepturile pe care creditorul le are împotriva debitorului său. Obligatarii se pot întruni în adunare generală, pentru a delibera asupra intereselor lor, adunare care se organizează și funcționează dupa principiile adunării generale a acționarilor. Adunarea se convoacă la cererea unui număr de deținători care să reprezinte a patra parte din titlurile emise și nerambursate. După numirea reprezentanților obligatarilor, adunarea se poate convoca la cererea acestor reprezenntanți. Atribuțiile adunării generale a obligatarilor sunt: a) să numească un reprezentant al deținătorilor de obligațiuni și unul sau mai mulți supleanți, cu dreptul de a-i reprezenta față de societate și în justiție, fixându-le remunerația; aceștia nu pot lua parte la administrarea societății, dar vor putea asista la adunările sale generale; b) să îndeplinească toate actele de supraveghere și de apărare a intereselor lor comune sau să autorizeze un reprezentant cu îndeplinirea lor; c) să constituie un fond, care va putea fi luat din dobânzile cuvenite deținătorilor de obligațiuni, pentru a face față cheltuielilor necesare apărării drepturilor lor, stabilind, în același timp, regulile pentru gestiunea acestui fond; d) să se opună la orice modificare a actului constitutiv sau a condițiilor împrumutului, prin care s-ar putea aduce o atingere drepturilor deținătorilor de obligațiuni; e) să se pronunțe asupra emiterii de noi obligațiuni de către societate. Adoptarea hotărârilor vizând chestiunile enumerate la lit. a), b) si c) se face cu o majoritate reprezentând cel puțin o treime din titlurile emise și nerambursate. În celelalte cazuri este necesară prezența în adunare a deținătorilor reprezentând cel puțin două treimi din tilurile nerambursate și votul favorabil a cel puțin patru cincimi din titlurile reprezentate la adunare. Hotărârile adunării generale a obligatarilor vor fi aduse la cunoștința societății, în termen de cel mult 3 zile de la adoptarea lor. Hotărârile adunării, luate cu respectarea legii, sunt obligatorii pentru toți obligatarii. Aceste hotărâri vor putea fi atacate în justiție de către obligatarii care nu au luat parte la adunare sau au votat împotrivă și au cerut să se consemneze aceasta în procesul verbal al ședinței. 2.4. Acționarea în justiție a societății În toate cazurile în care au fost încălcate drepturile obligatarilor, societatea poate fi chemată in judecată. Dreptul la acțiune în justiție aparține oricărui obligatar ale cărui interese au fost lezate. Acțiunea în justiție a deținătorului de obligațiuni împotriva societății nu este admisibilă dacă are același obiect cu al acțiunii intentate de reprezentantul deținătorilor de obligațiuni sau este contrară unei hotărâri a adunării deținătorilor de obligațiuni. Secțiunea a 3-a. Adunarea generală a acționarilor Organul suprem al societății pe acțiuni este adunarea generală a acționarilor. Puterile adunării generale sunt limitate numai de drepturile intangibile si inderogabile ale asociaților. Spre deosebire de sistemul tradițional care admite supremația organului de manifestare a voinței sociale, în unele state, reglementările în materie adoptă o poziție diferită. Prin trecerea unora dintre atribuții în competența organelor de conducere ale societății, adunarea generală are un rol redus. 3.1. Felurile adunării generale Adunarea generala ordinara se intruneste cel putin o data pe an, in maxim 5 luni de la incheierea exercitiului financiar. In cadrul adunarii generale ordinare se abordeaza teme precum: situatia financiara anuala; alegerea membrilor consiliului de administratie, ai consiliului de supraveghere si a cenzorilor; stabilirea bugetului de venituri si cheltuieli; pronuntarea asupra gestiunii consiliului de administratie, respectiv a directoratului; fixarea remuneratiei membrilor consiliului de administratie; numirea sau demiterea auditorului financiar, in eventualitatea in care societatea va fi supusa unui audit, gajarea, inchirierea sau desfiintarea uneia sau a mai multor unitati ale societatii. Pentru ca deliberarile adunarii generale ordinare sa fie validate, este necesar ca cel putin un sfert din numarul actionarilor cu drept de vot sa fie prezenti. Pentru a putea fi validate, deliberarile adunarii generale extraordinare necesita, la prima convocare, prezenta actionarilor ce detin cel putin un sfert din numarul total de drepturi de vot, iar la convocarile urmatoare, prezenta actionarilor care reprezinta minim o cincime din numarul total de drepturi de vot. Deciziile ce privesc fuziunea cu alte societati sau dizolvarea societatii se iau cu o majoritate de cel putin doua treimi din numarul total de drepturi de vot.
3.2. Convocarea adunării generale Inițiativa convocării adunării generale revine, de regulă, administratorului(consiliului de administrație) sau directoratului, ori de câte ori este necesar,conform actului constitutiv. În cazul în care societatea este administrată printr-unconsiliu de administrație sau directorat, inițiativa de a convoca adunarea generalătrebuie să fie manifestată într-o hotărâre luată într-o ședință legal constituită (dinpunctul de vedere al cvorumului și al voturilor administratorilor). Administratorii au obligația convocării adunării generale ordinare cel puțin o dată pe an, în cel mult 5 luni de la încheierea exercițiului financiar (art. 111). Legea nu reglementează modalitatea în care administratorii pot convoca adunarea generală extraordinară, pentru exercitarea competențelor legale, însă acesta va fi convocată prin notificarea adresată de către asociați administratorului sau consiliului de administrație. Administratorii pot convoca adunarea generală ori de câte ori este necesar, legea reglementând anumite situații în care administratorii sunt obligați să convoace adunarea generală. Convocarea cuprinde anumite elemente obligatorii: locul și data ținerii adunării generale; ordinea de zi, cu menționarea explicită a tuturor problemelor care vor face obiectul dezbaterilor adunării; când în ordinea de zi figurează propuneri pentru modificarea actului constitutiv, convocarea va trebui să cuprindă textul integral al propunerilor;data de referință pentru acționarii îndreptățiți să fie înștiințați și să voteze în cadrul adunării generale, dată ce va rămâne valabilă și în cazul în care adunarea generală este convocată din nou din cauza neîntrunirii cvorumului. Convocarea se publică în Monitorul Oficial al României, Partea aIV-a, și în unul dintre ziarele de largă răspândire din localitatea în care se află sediul societății sau din cea mai apropiată localitate (art. 117 alin. 3). Publicarea poate fi omisă numai în situația așa-numitelor „adunări generale spontane” ( acționarii reprezentând întreg capitalul social vor putea, dacă nici unul dintre ei nu se opune, să țină o adunare generală și să ia orice hotărâre de competența adunării, fără respectarea formalităților cerute pentru convocarea ei; această formă de adunareeste reglementată în folosul acționarilor și pentru a-i scuti de un formalism în acele societăți în care numărul acționarilor este mic; pentru ținerea legală a unor astfel de adunări sunt necesare îndeplinirea celor două condiții prevăzute în lege: să fie prezenți toți acționarii -acționarii care reprezintă întreg capitalul social, si toți acționarii să fie de acord cu ținerea adunării -probată prin semnătura procesului verbal). Termenul de întrunire în nici un caz nu poate fi mai mic de 30 zile de la publicarea convocării (art. 117 alin. 2); convocarea pentru cea de-a doua adunare poate fi redus la 8 zile; posibilitatea reducerii termenului este de competența administratorilor. Termenul de întrunire se calculează de la data ultimei convocări – fie în ziar fie în Monitorul Oficial, în situația în care publicarea nu s-a realizat în aceeași zi. Termenul se calculează pe zile libere în condițiile art. 101 alin. 1 C. proc. civ.
3.3. Ședința adunării generale și hotărârile acesteia Ședințele adunării se vor ține la sediul societății și în localul ce se va indica în convocare (art. 110 Legea 31/1990). Adunarea generală ordinară a acționarilor (AGOA) se întrunește cel puțin o dată pe an, în cel mult 5 luni de la încheierea exercițiului financiar. AGOA dezbate problemele înscrise la ordinea de zi și este obligată: să discute, să aprobe sau să modifice situațiile financiare anuale, pe baza rapoartelor prezentate de consiliul de administrație, respectiv de directorat și de consiliul de supraveghere, de cenzori sau, după caz, de auditorul financiar, și să fixeze dividendul; să aleagă și să revoce membrii consiliului de administrație, respectiv ai consiliului de supraveghere, și cenzorii; în cazul societăților ale căror situații financiare sunt audi-tate, să numească sau să demită auditorul financiar și să fixeze durata minimă a contractului de audit financiar; să fixeze remunerația cuvenită pentru exercițiul în curs membrilor consiliului de administrație, respectiv membrilor consiliului de supraveghere, și cenzorilor, dacă nu a fost stabilită prin actul constitutiv; să se pronunțe asupra gestiunii consiliului de administrație, respectiv a directoratului; să stabilească bugetul de venituri și cheltuieli și, după caz, programul de activitate, pe exercițiul financiar următor; să hotărască gajarea, închirierea sau desființarea uneia sau a mai multor unități ale societății (art. 111 Legea 31/1990). Pentru validitatea deliberărilor AGOA este necesară prezența acționarilor care să dețină cel puțin o pătrime din numărul total de drepturi de vot. Hotărârile AGOA se iau cu majoritatea voturilor exprimate. Actul constitutiv poate prevedea cerințe mai ridicate de cvorum și majoritate. Dacă AGOA nu poate lucra din cauza neînde-plinirii condițiilor de cvorum și majoritate menționate, se va întruni la o a doua convocare, când poate să delibereze asupra punctelor de pe ordinea de zi a celei dintâi adunări, indiferent de cvorumul întrunit, luând hotărâri cu majoritatea voturilor exprimate. Pentru adunarea generală întrunită la a doua convocare, actul constitutiv nu poate prevedea un cvorum minim sau o majoritate mai ridicată (art. 112 Legea 31/1990). Adunarea generală extraordinară a acționarilor (AGEA) se întrunește ori de câte ori este necesar a se lua o hotărâre privind: schimbarea formei juridice a societății; mutarea sediului societății; schimbarea obiectului de activitate al societății; înființarea sau desființarea unor sedii secundare: sucursale, agenții, reprezentanțe sau alte asemenea unități fără personalitate juridică, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel; prelungirea duratei societății; majorarea capitalului social; reducerea capitalului social sau reîntregirea lui prin emisiune de noi acțiuni; fuziunea cu alte societăți sau divizarea societății; dizolvarea anticipată a societății; conversia acțiunilor nominative în acțiuni la purtător sau a acțiunilor la purtător în acțiuni nominative; conversia acțiunilor dintr-o categorie în cealaltă; conversia unei categorii de obligațiuni în altă categorie sau în acțiuni; emisiunea de obligațiuni; oricare altă modificare a actului constitutiv sau oricare altă hotărâre pentru care este cerută aprobarea AGEA (art. 113 Legea 31/1990). Exercițiul atribuțiilor privind mutarea sediului societății, schimbarea obiectului de activitate al societății și majorarea capitalului social poate fi delegat consiliului de administrație, respectiv directoratului, prin actul constitutiv sau prin hotărâre a AGEA. Delegarea atribuțiilor referitoare la schimbarea obiectului de activitate al societății nu poate privi domeniul și activitatea principală a societății. In cazul în care consiliul de administrație, respectiv directoratul este mandatat să majoreze capitalul social, deciziilor consiliului de administrație, respectiv celor ale directoratului li se aplică în mod corespunzător dispozițiile referitoare la capitalul social autorizat, în cazul în care consiliul de administrație, respectiv directoratul este mandatat să decidă mutarea sediului societății și schimbarea obiectului de activitate al societății, deciziilor consiliului de administrație, respectiv celor ale directoratului li se aplică în mod corespunzător dispozițiile referitoare la atacarea hotărârii adunării generale (art. 114 Legea 31/1990). Pentru validitatea deliberărilor AGEA este necesară la prima convocare prezența acționarilor deținând cel puțin o pătrime din numărul total de drepturi de vot, iar la convocările următoare, prezența acționarilor reprezentând cel puțin o cincime din numărul total de drepturi de vot. Hotărârile AGEA sunt luate cu majoritatea voturilor deținute de acționarii prezenți sau reprezentați. Decizia de modificare a obiectului principal de activitate al societății, de reducere sau majorare a capitalului social, de schimbare a formei juridice, de fuziune, divizare sau de dizolvare a societății se ia cu o majoritate de cel puțin două treimi din drepturile de vot deținute de acționarii prezenți sau reprezentați (art. 115 din Legea 31/1990). Adunarea generală a acționarilor reprezentând întreg capitalul social poate lua orice hotărâre de competența sa, fără respectarea formalităților cerute pentru convocarea ei, cu condiția ca nici unul dintre acționari să nu se opună (art. 121 Legea 31/1990).
Secțiunea a 4-a. Administratorii Administrator al societatii poate fi o persoana fizica sau chiar juridica, situatie în care aceasta trebuie sa desemneze un reprezentant. Reprezentantul administratorului, persoana juridica, trebuie sa indeplineasca aceleasi conditii ca administratorul, persoana fizica, și are aceleasi obligatii și raspunderi. Hotararile adunarii generale a societatii se duc la indeplinire de administrator. Societatea pe actiuni este administrata de unul sau mai multi administratori, numarul acestora fiind intotdeauna impar. Cand sunt mai multi administratori, ei constituie un consiliu de administratie. Societatile pe actiuni, ale caror situatii financiare anuale fac obiectul unei obligatii legale de auditare sunt administrate de cel putin 3 administratori (art. 137 alin. 2 din Legea nr. 31/1990). Obligatiile administratorilor (conform Legii 31/1990 cu modificarile ulterioare) sunt următoarele: obligatia de a indeplini formalitatile necesare constituiruii; obligatia de a depune semnaturile la registrul comertului în cazul cand a fost desemnat reprezentant al societatii; obligatia de a prelua și pastra documentele privind constituirea societatii; obligatia de a administra societatea, adica de a face operatiunile cerute pentru indeplinirea obiectului societatii; obligatia de a urmari efectuarea de catre asociati a varsamintelor datorate; obligatia de a tine registrele cerute de lege și corecta lor tinere; obligatia de a intocmi bilantul societatii și contul de beneficii și pierderi, precum și de a asigura respectarea legii la repartizarea beneficiilor și plata dividandelor; obligatia de a lua parte la toate adunarile societatii, la consiliile de administratie și organele de conducere similare acestora; obligatia de a duce la indeplinire hotararile adunarii generale a asociatilor; obligatia de a indeplini indatoriile prevazute în actul constitutiv, precum și indatoririle stabilite de lege. Potrivit dispozitiilor legale, administratorul are putere deplina în vederea indeplinirii operatiunilor de gestiune și reprezentare pentru realizarea scopului societatii. Puterea administratorului este limitata doar de dispozitiile legale și hotararile adunarii generale a asociatilor. Administratorul nu-si poate transmite puterile altuia decat cu acordul expres al celui ce l-a numit. Nerespectarea interdictiei atrage raspunderea persoanei substituite care este obligata sa restituie beneficiile rezultate din operatia realizata. Administratorul raspunde solidar cu cel ce l-a substituit pentru pagubele cauzate societatii. Conform art. 137 din Legea nr.31/1990, la societatile pe actiuni sau în comandita pe actiuni, daca sunt mai multi administratori, ei formeaza consiliul de administratie. Acesta este condus de un presedinte ales de administratori și adopta hotarari valabile cu majoritatea absoluta a celor prezenti, daca la sedinta participa personal cel putin jumatate din numarul membrilor consiliului de administratie. Prin actul constitutiv se poate stabilii o proportie mai mare a membrilor prezenti la sedinta. Se intruneste de cate ori este necesar dar cel putin lunar. În baza prevederilor art. 140^2 din Legea nr.31/1990, consiliul de administratie poate delega o parte din atributiile sale comitetului de directie format din membri alesi dintre administratori. Acesta este condus de un director sau director general și are atributiunile stabilite de consiliul de administratie. În cadrul acestuia hotararile se iau cu majoritatea absoluta a voturilor membrilor sai și vor inainta consiliului, în mod regulat, rapoarte asupra activitatii lor.
Secțiunea a 5-a. Controlul gestiunii societății pe acțiuni Pentru buna funcționare a societății este necesar un control asupra actelor și operațiunilor administratorilor. În societățile de capitaluri controlul se exercită de persoane specializate: auditorii și cenzorii. Ei au atribuția de a declanșa alerta atunci când managementul societății pune în pericol bunul mers al societății, conducând-o într-o manieră îngrijorătoare. Auditul desemnează un anumit tip de control sau de verificare mai aprofundat decât controlul desfășurat de cenzori, operațiuni bazate pe tehnici specifice de sondaj, pornind de la contabilitate, cu rapoarte și implicații juridice specifice. Cenzorii verifică modul în care este administrat petrimoniul societății, întocmește rapoarte și le prezintă adunării generale ( o dată pe an) și primesc în fiecare lună de la administrația societății situații despre mersul operațiunilor societății. Cenzorii sunt obligați să supravegheze gestiunea societății, să verifice dacă situațiile financiare sunt legal întocmite și în concordanță cu registrele, dacă acestea din urmă sunt ținute regulat și dacă evaluarea elementelor patrimoniale s-a făcut conform regulilor stabilite pentru întocmirea și prezentarea situațiilor financiare. Despre toate acestea, precum și asupra propunerilor pe care le vor considera necesare cu privire la situțiile financiare și repartizarea profitului, cenzorii vor prezenta adunării gerale un raport amănunțit. Modalitatea și procedura de raportare a auditorilor interni se stabilesc potrivit normelor elaborate de Camera Auditorilor Financiari din România. În schimb cenzorilor le este interzis să comunice acționarilor în particular sau terților datele referitoare la operațiunile societății, constatate cu ocazia exercitării mandatului lor. Societățile pe acțiuni care optează pentru sistemul dualist de administrare sunt supuse auditului financiar. Societatea pe acțiuni va avea trei cenzori și tot atâția supleanți, dacă prin actul constitutiv nu se prevede un număr mai mare. În toate cazurile, numărul cenzorilor trebuie să fie impar. Cenzorii sunt stabiliți prin actul constitutiv iar ulterior aleși de către adunarea generală a asociaților. Durata mandatului lor este de 3 ani și pot fi realeși. Ei pot fi acționari cu excepția cenzorului expert contabil sau contabil autorizat care poate fi un terț care exercită profesia individual sau în forme asociative. Consiliul de administrație, respective directoratul, înregistrează la registrul comerțului orice schimbare a cenzorilor, respectiv auditorilor financiari. Cenzorii sunt remunerați cu o îndemnizație fixă, determinate prin actul constitutiv sau de adunarea generală care i-a numit. Revocarea cenzorilor se poate face numai de adunarea generală extraordinară. Cenzorii au dreptul să obțină în fiecare lună de la administrator o situație despre mersul operațiunilor. Cenzorii iau parte la adunările administartorilor, fără drept de vot. Cenzorii sunt obligați, de asemenea: a) să facă, în fiecare lună și pe neașteptate, inspecții casei și să verifice existența titlurilor sau valorilor ce sunt proprietatea societății sau au fost primite în gaj, cauțiune ori depozit; b) să convoace adunarea ordinară sau extraordinară, când nu a fost convocată de administratori; c) să ia parte la adunările ordinare și extraordinare, putând face să se insereze în ordinea de zi propunerile pe care le vor crede necesare; d) să vegheze ca dispozițiile legii și ale actului constitutiv să fie îndeplinite de administratori și lichidatori. Cenzorii vor aduce la cunoștința administratorilor neregulile în administrație și încălcările dispozițiilor legale și ale prevederilor actului constitutive pe care le constată, iar cazurile mai importante le vor aduce la cunoștința adunării generale. Pentru întocmirea raportului privind situațiile financiare, propunerile asupra acestora și repartizarea profitului, cenzorii vor delibera împreună. Ei însă vor putea face, în caz de neînțelegere, rapoarte separate, care vor trebui să fie prezentate adunării generale. Pentru celelalte obligații impuse de lege, cenzorii vor putea lucre separat. Cenzorii vor trece într-un registru special deliberările lor, precum și constatările făcute în exercițiul mandatului lor. Întinderea și efectele răspunderii cenzorilor sunt determinate de regulile mandatului și ale legii societăților comerciale. Răspunderea lor, ca și în cazul administratorilor, poate fi civilă sau penală.Cenzorii răspund solidar pentru neîndeplinirea obligațiilor stabilite în sarcina administratorilor prin dispozițiile art. 73 din L.S.C.
Secțiunea a 6-a. Registrele societăților pe acțiuni În afară de evidențele prevăzute de lege, societățile pe acțiuni trebuie să țină: a) un registru al acționarilor care să arate, după caz, numele și prenumele, codul numeric personal, denumirea, domiciliul sau sediul acționarilor cu acțiuni nominative, precum și vărsămintele făcute în contul acțiunilor. Evidența acțiunilor tranzacționate pe o piață reglementată/sistem alternativ de tranzacționare se realizează cu respectarea legislației specifice pieței de capital; b) un registru al ședintelor și deliberărilor adunărilor generale; c) un registru al ședintei și deliberărilor consiliului de administrație, respectiv ale directoratului și consiliului de supraveghere; d) un registru al deliberărilor și constatărilor făcute de cenzori și, după caz, de auditori interni, în exercitarea mandatului lor; e) un registru al obligațiunilor, care să arate totalul obligațiunilor emise și al celor rambursate, precum și numele și prenumele, denumirea, domiciliul sau sediul titularilor, când ele sunt nominative. Evidența obligațiunilor emise în forma dematerializată și tranzacționate pe o piață reglementată sau printr-un sistem alternativ de tranzacționare va fi ținută conform legislației specifice pieței de capital; f) orice alte registre prevăzute de acte normative speciale. Registrele prevăzute la lit. a), b) si f) vor fi ținute prin grija consiliului de administrație, respectiv a directoratului, cel prevăzut la lit. c) prin grija organului în cauză, iar cel prevăzut la lit. e)prin grija cenzorilor sau, după caz, a auditorilor interni; registrele prevăzute la lit. g) vor fi ținute în conditiile prevăzute de actele normative respective. Secțiunea a 7-a. Situațiile financiare.Profitul și dividendele. Fondul de rezervă
7.1. Situațiile financiare
Situația financiară anuală este documentul oficial de gestiune a activității societății. Situația financiară se întocmește anual, precum și în cazul fuziunii sau divizării, a dizolvării și lichidării societății.
Consiliul de administrație, respectiv directoratul, trebuie să prezinte cenzorilor, respectiv auditorilor interni și auditorilor financiar, cu cel puțin 30 de zile înainte de ziua stabilită pentru ședința adunării generale situația financiară anuală pentru exercițiul financiar precedent, însoțită de raportul lor și de documentele justificative. Pentru ca auditorii financiari, respectiv cenzorii și auditorii interni să își poată îndeplini obligațiile profesionale, ei trebuie să analizeze proiectul situațiilor financiare anuale întocmite de societate împreună cu documentele justificative care au stat la baza întocmirii situațiilor și raportul consiliului de administrare/directoratului. Documentele ar trebui să reflecte situația patrimonială și financiar contabilă a societății, operațiunile efectuate pe parcursul anului care este analizat.
Raportul cenzorilor sau, după caz, al auditorului financiar rămâne depus la sediul societății și la cel al sucursalelor în cele 15 zile care preced întrunirea adunării generale, pentru a fi consultate de acționari. Potrivit art. 186 din L.S.C., aprobarea situației financiare anuale de către adunarea generală a acționarilor nu împiedică exercitarea acțiunii în răspundere împotriva administratorilor, membrilor directoratului, cenzorilor sau auditorilor financiari. Cu alte cuvinte administratorii, directorii, cenzorii sau auditorii financiari nu vor fi exonerați de răspundere pentru actele și faptele îndeplinite în exercitarea mandatului lor prin simpla aprobare a situațiilor financiare (acțiunea în răspundere civilă poate fi exercitată împotriva acestora numai dacă, ulterior aprobării lor, se descoperă elemente noi în legătură cu operațiunile societății care au fost aprobate odată cu ele).
7.2. Profitul și dividendele
Pentru stabilirea profitului net trebuie deduse din profitul brut toate cheltuielile utile ale societății, precum și cota destinată fondului de rezervă.
Sunt îndreptățiți la dividend acționarii existenți la data de referință, care este aceeași cu data stabilită pentru determinarea acționarilor cu drept de vot în adunarea generală a acționarilor care fixează dividendul.
7.3. Fondul de rezervă
Din profitul societății se va prelua în fiecare an cel puțin 5% pentru formarea fondului de rezervă, până ce acesta va atinge minimum a cincea parte din capitalul social. Cota de 20% se calculează raportat la capitalul social subscris și nu la cel efectiv vărsat. Rolul rezervei legale (fondul de rezervă) este de a acoperi eventuale deficite ale societății în anii mai puțin favorabili pentru activitatea desfășurată de societate. Prin actul constitutive se poate prevedea formarea unui fond de rezervă destinat plății de dividend, în perioadele când nu se realizează profit (rezervă statuară). Prin hotărârea adunării generale care aprobă situația financiară actuală, se poate constitui o rezervă cu o destinație determinată (rezervă facultativă).
Capitolul IV. Dizolvarea și lichidarea societăților pe acțiuni
Secțiunea 1. Precizări prealabile Dizolvarea și lichidarea reprezintă, în condiții obișnuite, cele două faze obligatorii ale procesului de încetare a personalității juridice a unei societăți, în principiu separate de momentul desemnării lichidatorilor. Cazurile generale de dizolvare a societății pot fi clasificate în: dizolvarea de drept (împlinirea unei anumite condiții provoacă dizolvarea automată a societății, nefiind necesară publicitatea aferenta celorlalte cazuri de dizolvare; se include în această categorie dizolvarea pentru expirarea duratei societății și dizolvarea pentru falimentul societății, precum și dizolvarea de drept prevăzută în Legea simplificării formalităților); dizolvarea voluntară (prin hotărârea adunării generale a asociaților); dizolvarea judiciară (hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum neînțelegerile grave dintre asociați, care împiedică funcționarea societății, precum și dizolvarea pentru declararea nulității societății). O situație atipică o reprezintă dizolvarea pentru imposibilitatea realizării obiectivului societății sau pentru realizarea acestuia, deoarece ambele motive reprezintă situații de fapt care trebuie constatate pentru că dizolvarea să devină efectivă. Legislația franceză a reglementat cauzele generale de dizolvare în art. 1844-7 C. civ. Fr. Cauzele de dizolvare a societăților în dreptul francez sunt: expirarea duratei societății, realizarea sau dispariția obiectului societății, anularea, dizolvarea anticipată prin hotărârea asociaților, dizolvarea judiciară consecutiva reunirii tuturor părților sociale în mâna unei singure persoane, pronunțarea lichidării judiciare și în alte cauze prevăzute în statute. Dizolvarea are ca efect, în principiu, deschiderea procedurii lichidării. De altfel, dizolvarea este o fază pregătitoare a lichidării, în decursul căreia, deși nu-și pierde personalitatea juridică, societatea suferă restrângeri ale obiectului de activitate (administratorii nu mai pot întreprinde operațiuni noi)și modificări de esență ale structurii sale organizatorice (administratorii urmează a fi înlocuiți cu lichidatorii, adunarea generală își restrânge atribuțiile). Secțiunea a 2-a. Dizolvarea societății pe acțiuni 2.1.Cazuri generale de dizolvare Societatea se dizolvă prin trecerea timpului stabilit pentru durata societății. Dizolvarea apare, în acest caz, automat, ca efect direct al voinței asociaților exprimată încă de la început în actul constitutiv, fără a fi nevoie de vreo formalitate în plus pentru că societatea să intre în dizolvare. Legea exceptează de la formalitățile de publicitate acest caz de dizolvare. Ca atare, momentul în care intervine în acest caz dizolvarea este chiar ziua următoare expirării duratei societății. Efectul dizolvării societății ca efect al expirării duratei acesteia poate fi evitat în cazul în care asociații decid prelungirea duratei societății. În doctrina se admite că se poate evita efectul dizolvării automate numai dacă prelungirea duratei societății intervine înainte de expirarea duratei stabilite în actul constitutiv; voința asociaților nu mai este eficientă pentru a proroga durata societății, deoarece terții sunt avertizați asupra duratei limitate a societății prin publicarea actului constitutiv; voința asociaților în acest sens nu ar mai avea decât efectul de a contracta o altă societate nouă iar în cazul în care societatea, deși intrată în lichidare, ar continua să exercite un comerț oarecare, ar putea fi considerată o societate creată de fapt. Societatea se dizolvă și prin imposibilitatea realizării obiectului de activitate sau realizarea acestuia. Obiectul de activitate al societății, ca și durata acesteia, reprezintă un element esențial al contractului, fapt pentru care asociații sunt obligați să precizeze în actul constitutiv obiectul societății. Obiectul de activitate al societății are un înțeles dublu: stricto sensu, obiectul este cel stabilit ca atare de către asociați în actul constitutiv, în timp ce lato sensu, obiectul de activitate are înțelesul de scop statuar [obiect general de activitate a societății, adică săvârșirea de acte sau fapte de comerț]. Asociații pot decide oricând, în cadrul obiectului general de activitate, schimbarea sau completarea obiectului de activitate stabilit ca atare în actul constitutiv. Așadar, societatea se dizolvă: în cazul în care aceasta și-a propus ca obiect de activitate un singur obiectiv pe care l-a realizat (de exemplu, o societate creată de statul roman cu o firmă privată pentru construirea unei autostrăzi); în cazul în care realizarea afacerii preconizate prin constituirea societății este sau a devenit imposibilă (imposibilitatea poate fi materială, că în cazul în care obiectul asupra căruia părțile s-au înțeles să-l exploateze prin intermediul societății, spre exemplu, o aeronavă, a pierit, dar poate fi și juridică, că în cazul în care societatea preconiza exploatarea unei concesiuni petroliere dar concesiunea nu a fost obținută sau a fost retrasă). În jurisprudență s-a decis că există o imposibilitate de realizare a obiectului de activitate al societății și în cazul în care se ivesc între asociați neînțelegeri grave care fac imposibilă continuarea activității societății. Un astfel de motiv justifica, de altfel, dizolvarea judiciară a societății. Doctrina a extins interpretarea dată de jurisprudență, considerând că imposibilitatea realizării obiectului de activitate poate însemna nu numai neînțelegerile grave de fond între asociați, ci și lipsa mijloacelor financiare necesare îndeplinirii scopului societății, situații familiale nefavorabile etc., ceea ce apare ca nejustificat în raport de înțelesul care se dă noțiunii de obiect social de activitate. În cazul în care imposibilitatea realizării obiectului de activitate apare sub forma neînțelegerilor grave între asociați, dizolvarea are caracter judiciar. În celelalte cazuri de imposibilitate a realizării obiectului de activitate sau de realizare a lui, dizolvarea trebuie constatata prin hotărâre a adunării generale, astfel că momentul în care această intervine se stabilește după regulile aplicabile dizolvării voluntare. În dreptul francez dispariția societății este efectul a două cauze diferite: nulitatea societății și dizolvarea acesteia. În concepția legii noastre, însă, nulitatea este o cauză de dizolvare. Conform art. 227 alin. (1) lit. c) LSC, societatea se dizolvă și prin declararea nulității societății. La momentul în care hotărârea judecătorească de declarare a nulității a devenit irevocabilă, societatea încetează fără efect retroactiv și intră în lichidare. Dispozitivul acestei hotărâri se trimite la Registrul comerțului pentru menționare și publicare în Monitorul Oficial. Dizolvarea devine în acest caz opozabila terților în momentul efectuării formalităților de publicitate. Conform art. 227 alin. (1) lit. d) din Legea 31/1990, societatea comercială se dizolvă și prin hotărârea adunării generale. Societatea comercială, chiar dacă este o persoană juridică, are un fundament contractual, întrucât constituirea să și modificările pe care le suferă în timpul existenței sale au la baza voința asociaților. Ca atare, asociații au dreptul să decidă și dizolvarea societății, adică începerea procesului de dispariție a acesteia. În acest caz, asociații sunt liberi să decidă motivele pentru care societatea se dizolvă. Dizolvarea societății prin hotărâre a adunării generale reprezintă un caz de modificare a actului constitutiv, astfel că sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 204 LSC referitoare la condițiile generale de valabilitate și la formalitățile aferente modificării actului constitutiv. De aceea, hotărârea privind dizolvarea se ia cu respectarea condițiilor de cvorum și majoritate prevăzute de lege pentru adunarea generală extraordinară. Actul adițional în formă autentică se depune la Registrul comerțului pentru a fi menționat acolo, precum și pentru a fi publicat în Monitorul Oficial. Instanța judecătorească nu se poate substitui adunării generale pentru a dispune dizolvarea, în cazul în care aceasta nu a fost votată în adunarea generală datorită neintrunirii cvorumului sau majorității cerute de lege. Dacă dizolvarea nu intervine prin hotărârea adunării generale a asociaților, dizolvarea judiciară nu poate fi dispusă decât pentru neînțelegeri grave între asociați. În cazul în care dizolvarea voluntară intervine înainte de expirarea termenului fixat pentru durata societății, dizolvarea produce efecte față de terți numai după trecerea unui termen de 30 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial. În cazul în care societatea dizolvată a fost constituită pe durata nelimitată, trecerea acestui termen de 30 de zile nu este necesară pentru opozabilitatea față de terți a hotărârii de dizolvare, întrucât textul legal are în vedere numai societatea constituită pentru o durată determinată. Ca atare, momentul în care este efectivă și opozabila dizolvarea, în acest caz, este acela al înregistrării mențiunii. Asociații pot reveni asupra hotărârii de dizolvare în condițiile cerute de lege pentru modificarea actului constitutiv, cu condiția că nicio repartiție din activ să nu fi fost efectuată. Societatea se poate dizolva și prin hotărârea tribunalului la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice precum neînțelegerile grave între asociați, care împiedică funcționarea societății. Neînțelegerile grave între asociați apar în general în societățile cu un număr mic de asociați, în care factorul personal joacă un rol important în funcționarea societății. Dar lipsă sau dispariția intenției de a conlucra poate fi întâlnită și în societatea pe acțiuni în care există grupuri de acționari. Funcționarea societății poate fi și în acest caz împiedicată de neînțelegerileîntre grupurile de acționari cu interese divergențe, fapt care justifica o acțiune în dizolvare judiciară a societății pe acțiuni. Lipsa lui affectio societatis, contemporană cu încheierea contractului de societate, reprezintă un caz de nulitate a acestui contract care duce la nulitatea societății. Dispariția lui affectio societatis prin înlăturarea aparentei de existența a acestuia (contractual de societate s-a dovedit a fi simulate, în urma unei acțiuni în constatarea simulației) reprezintă, ca și pierderea lui pe parcursul existenței societății, un motiv temeinic de dizolvare. Divergentele între asociați, care fac imposibilă continuarea activității societății, se referă, cel mai adesea, la proiectele de activitate ale societății, la prestațiile administratorilor, la lipsa de transparentă a acestora și a asociaților majoritari, la existența sau cuantumul beneficiilor disponibile, la suspectarea reciprocă în privința săvârșirii unor fapte contrare interesului social sau frauduloase. Neînțelegerile grave între asociați apar și atunci când interesul social ajunge să fie încălcat sau pus în umbră de interesele personale sau de grup al asociaților. Aceste disfuncționalități sunt provocate fie de administrator (care gestionează societatea și o reprezintă în raporturile cu terții), fie direct de asociații sau grupul de asociați respectiv (aceștia preiau, în fapt, conducerea societății, transformându-se în administratori de fapt). Dizolvarea societății pentru neînțelegeri grave între asociați trebuie însă să rămână o soluție excepțională. Criteriul pe baza căruia se poate alege soluția optimă este acela al interesului social. Datorită modului de formare a voinței sociale, interesul social ajunge să se confunde cu interesul acționarilor majoritari, ceea ce este legitim atâta vreme cât interesele acționarilor minoritari nu sunt prejudiciate. Pe baza criteriului interesului social se va putea decide că: există abuz de drept de vot dacă acționarul minoritar acționează (sau se abține de la o acțiune) în interes propriu, într-un mod de natură a dăuna interesului social; administratorii societății își angajează responsabilitatea civilă sau chiar penală dacă încalcă interesul social; instanța poate desemna un administrator judiciar provizoriu care să substituie pe administratorii în funcție, atunci când datorită paraliziei organelor sociale există un pericol iminent pentru societate. Abuzul de drept de vot (care poate fi un abuz de majoritate, un abuz de minoritate sau chiar un abuz de egalitate) poate provoca neînțelegeri grave între asociați, care să justifice o acțiune în dizolvarea judiciară a societății, întrucât, practic, acest abuz poate bloca activitatea societății. În caz de conflict, minoritarii vor avea tendința de a invoca abuzul de majoritate când o decizie luată la inițiativa administratorului nu le convine, în timp ce majoritarii se vor plânge de abuzul de minoritate din momentul în care ei nu reușesc să adopte o modificare statuară. Dacă prin mecanismul democratic al votului administrației (care, fie în nume personal, fie în numele unor asociați ori al unor grupuri de asociați, au încălcat sau au pus în umbra interesul social) nu pot fi înlăturați pentru că activitatea societății să revină în coordonatele sale normale, adică pentru că interesul social să fie restabilit, atunci acționarii afectați vor avea la îndemână acțiunea în dizolvarea judiciară a societății, demonstrând abuzul de majoritate. Un astfel de mecanism juridic nu se poate transforma însă într-un mijloc de șantaj la adresa acționarilor majoritari sau a administratorilor, astfel că exercițiul abuziv al dreptului acționarilor minoritari de a cere dizolvarea judiciară a societății va putea fi sancționat cu respingerea cererii. Jurisprudența și doctrina franceză în domeniu ne oferă soluții pertinente problemei abuzului de drept de vot. Abuzul de majoritate este o formă a abuzului de drept care există mai ales atunci când deciziile adunării generale a acționarilor sunt luate cu intenția de a prejudicia pe minoritari, contrar interesului social general, și cu unicul scop de a favoriza membrii majorității în detrimentul minoritarilor. Abuzul de majoritate rezultă din deturnarea funcțiilor principiului majorității, hotărârea adunării generale a acționarilor neavând decât explicația interesului egoist, contrar interesului social al majorității, și care duce la prejudicierea intereselor legitime ale asociaților minoritari. Elementul esențial al abuzului de majoritate este ruptura intenționată a egalității dintre acționari. Abuzul de majoritate nu poate servi drept sancțiune pentru o politică managerial defectuoasă sau pentru o decizie managerială care pur și simplu displace minoritarilor. În schimb, abuzul a fost reținut în cazul fixării unei remunerații exagerate pentru administratorii societății sau în cazul preluării în întregime de către o societate a pasivului unei filiale, din moment ce o astfel de decizie a fost luată în disprețul interesului societății și doar pentru a acoperi gestiunea unui acționar majoritar, administrator al filialei respective. Abuzul de minoritate poate constă într-o decizie socială obținută prin surprindere sau printr-o acțiune în justiție abuzivă (abuz de minoritate pozitiv) ori, mai frecvent, în blocarea oricărei modificări a statutului sau pactului social prin refuzul de a vota, spre exemplu, o necesară majorare de capital social sau o prelungire a duratei societății (abuz de minoritate negativ). Principala problemă în cazul abuzului de minoritate este de a delimita între dreptul minoritarilor de a vota contra (care este un drept legitim) și opoziția abuzivă a acestora la deciziile necesare pentru satisfacerea și garantarea interesului social. Pentru proba abuzului de minoritate administratorii societății trebuie să dovedească faptul că atitudinea minoritarilor este contrară interesului general al societății prin aceea că blochează realizarea unei operațiuni esențiale pentru societate și că această atitudine este adoptată în unicul scop de a favoriza propriile interese în detrimentul ansamblului celorlalți acționari. În cazul unui abuz de minoritate, dacă hotărârea n-a putut fi votată din cauza refuzului minoritarilor, condamnarea la daune-interese, chiar ridicate, este o sancțiune cel mai adesea inadecvată; o dizolvare anticipată, pentru neînțelegeri grave între asociați, ar putea fi, eventual, pronunțată. Dizolvarea judiciară a societății este admisibilă și pentru alte motive temeinice care împiedică funcționarea societății: imposibilitatea de întrunire a adunării generale a acționarilor din cauza neîndeplinirii condițiilor de cvorum și/sau majoritate stabilite prin lege sau prin clauze ale actului constitutiv (este admisibilă o dizolvare judiciară pentru neînțelegeri grave între acționari și în cazul în care nu se poate decide dizolvarea în baza unei hotărâri a adunării generale, neputând fi întrunite condițiile de cvorum și majoritate necesare); constatarea judiciară a simulației actului constitutiv la cererea unuia dintre asociați (în urma unei acțiuni în declararea simulației se poate formula și o acțiune în nulitatea actului constitutiv, caz în care poate interveni, la cerere, și nulitatea societății pentru lipsa actului constitutive – art. 56 lit. a) LSC); fictivitatea obiectului de activitate declarat al unei societăți care în fapt exercita activități civile sau în principal civile. Calitatea procesuală activă în acțiunea în dizolvarea judiciară a unei societăți aparține, în societățile de capitaluri, numai acționarilor minoritari în caz de abuz de majoritate și, după caz, numai acționarilor majoritari în caz de abuz de minoritate. În cazurile de abuz de egalitate, precum și în cazul în care nu mai există affectio societatis ori este invocată o încălcare a interesului social, acțiunea aparține oricărui grup de acționari cu interese contrare. În toate cazurile, în stabilirea calității procesuale active se va ține cont că hotărârile de modificare a actelor constitutive, deci și hotărârile de dizolvare voluntară, se iau în societățile pe acțiuni cu majoritate de voturi, și nu cu unanimitatea acestora (dacă actul constitutiv nu prevede altfel), iar o hotărâre neadaptată la prima convocare din lipsă de cvorum sau majoritate se poate adopta mai simplu la următoarele convocări. Nu are calitate procesuală activa acel asociat care a provocat el însuși neînțelegerile grave între acționari, care împiedică funcționarea societății. Calitatea procesuală pasivă aparține însăși societății a cărei dizolvare judiciară se cere, care va fi reprezentată în instanță de organele sale desemnate să-i exercite drepturile. Asociații cărora li se împută neînțelegerile grave vor putea fi ținuți de prejudiciul creat prin dizolvarea societății, atât față de societate, cât și față de ceilalți asociați. Hotărârea judecătorească privind dizolvarea societății trebuie înscrisă în Registrul comerțului și publicată în Monitorul Oficial în termen de 15 zile de la data la care hotărârea a devenit irevocabilă. Societatea comercială se dizolvă și prin falimentul acesteia. Numai falimentul societății văzut strict sensu, adică în accepțiunea dată de art. 77 și urm. din Legea nr. 64/1995 acestei noțiuni duce la dizolvarea societății. În ambele proceduri care se desfășoară în baza unui plan (reorganizarea judiciară și lichidarea unor bunuri din averea debitorului), activitatea societății debitoare continuă, în timp ce, în cazul falimentului, activitatea societății debitoare încetează, întrucât ea intră în lichidare. Dizolvarea societății se pronunță prin însăși încheierea judecătorului-sindic prin care s-a dispus trecerea la faliment, ceea ce înseamnă că dizolvarea intervine în acest caz automat (de drept).
2.2. Cazuri speciale de dizolvare În afara cazurilor comune analizate, Legea 31/1990 consacra și anumite cauze de dizolvare specifice societății pe acțiuni. Astfel, societatea pe acțiuni se dizolvă în cazul reducerii valorii activului net la mai puțin de jumătate din valoarea capitalului social. Dacă consiliul de administrație, respectiv directoratul constata că, în urma unor pierderi stabilite prin situațiile financiare anuale aprobate conform legii, activul net al societății determinat că diferența între totalul activelor și totalul datoriilor acesteia, s-a diminuat la mai puțin de jumătate din valoarea capitalului social subscris, va convoca de îndată adunarea generală extraordinară pentru a decide dacă societatea trebuie să fie dizolvată. Legea prevede posibilitatea asociaților că prin actul constitutiv să stabilească necesitatea convocării adunării generale extraordinare și la o pierdere mai mică de jumătate din valoarea capitalului social, situație în care ar putea interveni dizolvarea societății. Consiliul de administrație, respectiv directoratul va prezenta adunării generale extraordinare un raport cu privire la situația patrimonială a societății, însoțit de observații ale cenzorilor sau, după caz, ale auditorilor interni. Acest raport trebuie depus la sediul societății cu cel puțin o săptămână înainte de data adunării generale, pentru a putea fi consultat de orice acționar interesat. În cadrul adunării generale extraordinare, consiliul de administrație, respectiv directoratul îi va informa pe acționari cu privire la orice fapte relevante survenite după redactarea raportului scris. Dacă adunarea generală extraordinară nu hotărăște dizolvarea societății, atunci societatea este obligată că, cel târziu până la încheierea exercițiului financiar ulterior celui în care au fost constatate pierderile și sub rezerva dispozițiilor art. 10 din Legea 31/1990, să procedeze la reducerea capitalului social cu un cuantum cel puțin egal cu cel al pierderilor care nu au putut fi acoperite din rezerve, dacă în acest interval activul net al societății nu a putut fi reconstituit până la nivelul unei valori cel puțin egale cu jumătate din capitalul social. În cazul neintrunirii adunării generale extraordinare sau dacă adunarea generală extraordinară nu a putut delibera valabil nici la a doua convocare, orice persoană interesată se poate adresa instanței pentru a cere dizolvarea societății. Dizolvarea poate fi cerută și în cazul în care obligația impusă societății nu este respectată. În oricare dintre aceste cazuri, instanță poate acorda societății un termen ce nu poate depăși 6 luni pentru regularizarea situației. Societatea nu va fi dizolvata dacă reconstituirea activului net până la nivelul unei valori cel puțin egale cu jumătate din capitalul social are loc până la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de dizolvare. În situația în care adunarea generală extraordinară hotărăște dizolvarea societății în cazul prevăzut de art. 153 din Legea 31/1990, dizolvarea societății are caracterul unei dizolvări voluntare, astfel încât îi sunt aplicabile regulile specifice acestor forme de dizolvare. În condițiile în care dizolvarea societății este cerută de orice persoană interesată, dizolvarea societății are caracterul unei dizolvări judiciare. Apreciem că și actuala reglementare a acestei cauze de dizolvare, așa cum este statuata în art. 153 din Legea 31/1990, da expresie principiului salvgardării societății atât prin instituirea termenului de șase luni înăuntrul căruia se poate regulariza situația societății, cât și față de faptul că societatea nu va fi dizolvata dacă reconstituirea activului net până la nivelul unei valori cel puțin egale cu jumătate din capitalul social are loc până la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de dizolvare. Reducerea valorii activului patrimoniului societății sub plafonul minim al capitalului social constituie un alt caz special de dizolvare a societății pe acțiuni. Actuala reglementare a Legii nr. 31/1990 prevede că în ceea ce privește capitalul social al societății pe acțiuni și al societății în comandita pe acțiuni, acesta nu poate fi mai mic de 90.000 lei. Legea prevede că Guvernul va putea modifica cel mult o dată la 2 ani valoarea minimă a capitalului social, ținând seama de rață de schimb, astfel încât acest cuantum să reprezinte echivalentul în lei al sumei de 25.000 EURO. Capitalul social al societății pe acțiuni nu poate fi redus sub minimul legal decât dacă valoarea sa este adusă la un nivel cel puțin egal cu minimul legal prin adoptarea unei hotărâri de majorare de capital social în același timp cu hotărârea de reducere a capitalului, cu excepția cazului în care societatea este transformată într-o societate de altă formă. În cazul în care capitalul social al societății pe acțiuni se reduce sub minimul legal, orice persoană interesată se poate adresa instanței pentru a cere dizolvarea societății. Cu toate acestea, dacă până la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești de dizolvare, capitalul social este adus la valoarea minimului legal astfel cum este statuat de lege, societatea nu va fi dizolvata. Ca o expresie a principiului salvgardării societății, deși actuala reglementare a societăților comerciale nu o menționează în mod expres, concluzionam că societatea pe acțiuni nu se dizolvă în cazul în care capitalul social este reîntregit sau este redus la suma rămasă ori la minimul legal sau când societatea se transformă într-o altă formă la care capitalul social existent corespunde. Societatea pe acțiuni se dizolvă și atunci când numărul acționarilor scade sub minimul legal. În vechea reglementare a art. 10 alin. (2) din Legea 31/1990, numărul minim legal de acționari era de cinci persoane fizice sau juridice. Potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale în formă modificată, numărul de acționari în societatea pe acțiuni nu poate fi mai mic de 2. Reducerea numărului minim de acționari în societatea pe acțiuni, de la cinci la doi, s-a realizat în conformitate cu art. 11 alin. (2) lit. f) din Prima Directivă a Consiliului nr. 68/151/EEC și respective cu art. 6 alin. (1) din a Doua Directivă a Consiliului 77/91/EEC. Reducerea numărului de acționari sub numărul minim legal poate fi consecința retragerii unuia sau mai multor acționari sau a decesului unuia sau mai multor acționari care nu au moștenitori sau ai căror moștenitori nu acceptă continuarea societății. Reducerea capitalului social prin reducerea numărului de acțiuni sau prin dobândirea de către societate a propriilor acțiuni, urmată de anularea lor poate fi de asemenea o cauză a reducerii numărului de acționari. În același sens, anularea acțiunilor neachitate în termen de un an de la subscrierea lor, precum și cesiunea tuturor acțiunilor deținute de unul sau mai mulți acționari către ceilalți acționari rămași pot avea ca rezultat reducerea numărului de acționari sub minimul legal. În cazul în care în termen de 9 luni de la data constatării reducerii numărului de acționari sub minimul legal, acesta va fi completat, societatea pe acțiuni nu se va dizolva. Dizolvarea societății pe acțiuni în cazul scăderii numărului acționarilor sub minimul legal are caracterul unei dizolvări de drept, în situația în care, în termen de 9 luni, acesta nu este completat. Deși se produce de drept, dizolvarea trebuie înregistrată la Registrul Comerțului și publicată în Monitorul Oficial. Înscrierea și publicarea se vor face când dizolvarea va fi constatata în baza hotărârii adunării generale și în termen de 15 zile de la data la care hotărârea judecătorească a devenit irevocabilă. Dacă numărul acționarilor se reduce astfel încât ajunge la unul singur, societatea pe acțiuni se poate transforma în societate cu răspundere limitată cu asociat unic, pentru evitarea dizolvării.
2.3. Efectele dizolvării Societatea, o dată dizolvata, intra în lichidare. Administratorii societății nu mai pot întreprinde operațiuni noi o dată ce societatea a fost dizolvata. Societatea își păstrează însă personalitatea juridică pe parcursul perioadei dizolvării. Lichidarea societății, după ce aceasta a fost dizolvata, este în principiu obligatorie. Lichidarea poate fi evitată, în cazul în care societatea a fost dizolvata prin hotărâre a adunării generale a asociaților, dacă asociații revin asupra hotărârii de dizolvare în condițiile cerute pentru modificarea actelor constitutive (art. 231 LSC). Dizolvarea este o fază pregătitoare a lichidării, în decursul căreia, deși nu-și pierde personalitatea juridică, societatea suferă restrângeri serioase ale obiectului de activitate, în fapt, restrângeri ale capacității sale de folosință. Administratorii societății nu mai pot întreprinde operațiuni noi, în caz contrar ei fiind personal și solidar răspunzători pentru actele încheiate cu depășirea acestei interdicții. Societatea suferă, după ce a fost dizolvata, și unele modificări de esență ale structurii sale organizatorice (administratorii urmează a fi înlocuiți cu lichidatorii, adunarea generală, cu excepția cazului de la art. 231 LSC, își restrânge atribuțiile). Societatea își păstrează personalitatea juridică pentru necesitățile lichidării până la terminarea acesteia, ceea ce înseamnă că societatea are în continuare un patrimoniu propriu, separat de cel al asociaților, patrimoniu cu care garantează executarea obligațiilor sociale, o responsabilitate juridică proprie, o reprezentare proprie (administratorii, până la numirea lichidatorilor, și lichidatorii, după acest moment), putând sta singură în justiție. Aceste reguli sunt aplicabile și în cazul dizolvării prin faliment, și aceasta chiar dacă societății i-a fost ridicat dreptul de a-și conduce activitatea. Personalitatea juridică a societății dispare doar după terminarea lichidării, o dată cu radierea societății din Registrul comerțului. Secțiunea a 3-a. Lichidarea societății pe acțiuni Lichidarea societăților comerciale reprezintă a doua fază a procesului de dispariție a personalității juridice a societății comerciale. Lichidarea reprezintă ansamblul de operațiuni necesare încheierii afacerilor societății aflate în curs în momentul în care survine dizolvarea societății, operațiuni necesare pentru stabilirea, identificarea și cuantificarea activelor și transformarea lor în numerar, stabilirea pasivului, plata creditorilor sociali și împărțirea rezultatelor lichidării între asociați. Intrarea societății în faza de lichidare presupune numirea sau desemnarea unor lichidatori. Lichidatorii sunt desemnați, în mod obișnuit, de adunarea generală a acționarilor. Intervenția instanței în faza lichidării are un caracter excepțional . În cazul în care între momentul dizolvării și acela al numirii lichidatorilor societatea are calitatea de parte într-un litigiu, inclusiv acela în care s-a solicitat numirea lichidatorilor, reprezentarea societății în proces este asigurată de administratori, ca și în situațiile obișnuite, pentru că mandatul acestora nu încetează prin dizolvare. Instanța nu se poate subroga în atribuțiile lichidatorilor. În cazul lichidării consecutive dizolvării de drept ca urmare a nerespectării obligației de preschimbare a certificatului de înmatriculare, obligație impusă de art. 31 din Legea simplificării formalităților, lichidatorul este numit de reprezentantul legal al societății, iar, în lipsa, de judecătorul delegat la Registrul comerțului la cererea oricărei persoane interesate. Lichidatorii pot fi persoane fizice sau juridice. Lichidatorul persoană fizică și reprezentantul permanent al lichidatorului-persoană juridică trebuie să aibă calitatea de practicieni în insolventa, autorizați în condițiile legii. Modul de dobândire a calității de lichidator, activitatea lichidatorilor, structurile de organizare și conducere ale acestora sunt reglementate de O.G. nr. 79/1999 privind organizarea activității practicienilor în reorganizare și lichidare. Activitatea de lichidare prevăzută în Legea societăților comerciale este expres reglementata în art. 3 lit. b) din acesta ordonanța. Conform legii, lichidatorii au aceeași răspundere ca și administratorii. Ca atare, lichidatorii sunt considerați mandatari ai societății, din moment ce, conform art. 72 LSC, obligațiile și răspunderea administratorilor – si deci, și ale lichidatorilor – sunt reglementate de regulile referitoare la mandat și de cele special prevăzute în Legea societăților comerciale. Mandatul lichidatorilor are un conținut legal și contractual: unele puteri și îndatoriri ale acestora sunt conferite de lege, altele putând fi conferite de asociați. Lichidatorii își îndeplinesc mandatul sub controlul cenzorilor; în societățile în care nu există cenzori, acest control este exercitat de către asociați. La preluarea funcției lor, lichidatorii trebuie să întreprindă, cu concursul administratorilor, primele operațiuni ale lichidării, respectiv efectuarea unui inventar și încheierea unui bilanț care să constate situația exactă a activului și pasivului societății; lichidatorii vor prelua apoi întregul patrimoniu al societății, pe bază de proces-verbal de predare-primire, încheiat cu administratorii, precum și registrele și actele societății. În cazul în care funcția de lichidator este preluată chiar de către unul sau mai mulți administrator, aceste operațiuni se vor efectua în condițiile special create de această situație. Lichidatorii sunt obligați să țină un registru cu toate operațiunile lichidării. Trecerea societății comerciale în faza lichidării provoacă unele consecințe deosebite asupra acesteia. Astfel: activitatea societății va fi subordonată exigentelor lichidării, scopul societății și obiectul sau de activitate modificându-se în acest sens (scopul societății nu mai constă în realizarea de beneficii, ci realizarea finalităților lichidării; obiectul societății se limitează la realizarea operațiunilor comerciale ale societății aflate în curs la momentul dizolvării, toate actele care emana de la societate arătând că societatea se afla în lichidare); administratorii societății sunt înlocuiți cu lichidatorii (înlocuirea acestora reclama îndeplinirea unor formalități de publicitate și predarea gestiunii societății către lichidatori); adunarea generală a asociaților își încetează existența. Lichidarea voluntară se deosebește, în principiu, de falimentul societății (care este o lichidare judiciară a acesteia) prin următoarele caracteristici: în timp ce falimentul este dispus de judecătorul sindic, lichidarea voluntară este decisă de asociați, ea intervenind ca urmare a dizolvării; falimentul intervine în situația în care societatea este în insolventa, în timp ce lichidarea voluntară poate interveni și în cazul activității normale a societății; lichidarea voluntară se desfășoară în interesul acționarilor, în timp ce falimentul, care este o lichidare judiciară, se desfășoară în interesul comun al creditorilor. În procesul lichidării se impun a fi respectate trei reguli, chiar dacă în actul constitutiv acționarii ar fi dispus altfel: societatea își păstrează personalitatea juridică pentru nevoile lichidării; lichidarea se desfășoară, în principiu, în interesul asociaților; lichidarea este obligatorie, o dată ce societatea s-a dizolvat. În faza lichidării, societatea continuă să beneficieze de personalitate juridică, dar numai pentru nevoile lichidării. Așadar, societatea va avea în continuare calitatea de subiect de drept distinct de asociații săi, cu consecința separației de patrimonii; patrimonial societății continua să constituie gajul general al creditorilor sociali, societatea având în continuare o răspundere juridică proprie, putând fi inclusiv declarată în faliment; societatea poate sta singură în justiție prin lichidatori; atributele sale de identificare se mențin, însă pe toate actele care emana de la societate trebuie făcută mențiunea că se afla în lichidare; societatea își păstrează sediul și naționalitatea până la terminarea lichidării. Lichidarea este obligatorie, legea dispunând că dizolvarea societății are ca efect deschiderea procedurii lichidării (art. 233 alin. (1) LSC). Lichidarea se desfășoară, în principiu, în interesul asociaților. Dreptul de a cere lichidarea (voluntară) a societății aparține doar asociaților. Terții nu pot cere nici dizolvarea, nici lichidarea societății (dar aceștia pot provoca prin faliment lichidarea judiciară a societății). Operațiunile lichidării au ca scop principal împărțirea activului societății între asociați, după plată pasivului. Asociații sunt îndreptățiți să se opună modului în care lichidatorii întocmesc bilanțul de lichidare și proiectul de repartizare a activelor. Practic, însă, asociații nu pot încasa nicio sumă rezultată din vânzarea activelor supuse lichidării înainte ca toți creditorii societății să fi fost plătiți. Asociații au o creanță subordonată față de societate din acest punct de vedere. Regulile obligatorii privitoare la lichidare și repartizarea activului rămas după lichidare au în vedere următoarele aspecte: mandatul administratorilor nu încetează decât la momentul preluării funcției lor de către lichidatori; publicitatea numirii lichidatorilor prin înregistrarea lor în Registrul comerțului și publicarea actului de numire în Monitorul Oficial este obligatorie și este în sarcina chiar a lichidatorilor (orice modificare în persoană acestora trebuie, de asemenea, publicată, pentru a deveni opozabila terților; semnătura lichidatorilor se poate depune la Registrul comerțului și funcția lor poate fi exercitată numai după îndeplinirea acestor formalități de publicitate; după efectuarea acestei publicități, orice acțiune contra societății sau pentru societate se va exercita numai în numele său împotriva lichidatorilor. Asociații pot decide, cu majoritatea cerută de lege pentru numirea lichidatorilor, să confere anumite atribuții specifice acestora. În afară de aceste atribuții conferite de asociați, lichidatorii sunt ținuți: a) să reprezinte societatea în litigiile legate de lichidare b) să execute și să termine operațiunile de comerț referitoare la lichidare; lichidatorii nu pot întreprinde operațiuni comerciale noi sau care nu sunt necesare scopului lichidării, în caz contrar fiind personal și solidar răspunzători de executarea lor. Lichidatorii, în exercițiul acestei atribuții, pot să contracteze obligații cambiale, să facă împrumuturi neipotecare și să îndeplinească orice alte acte necesare lichidării și care nu sunt păgubitoare pentru patrimoniul societății aflate în lichidare. Dacă actul constitutiv al societății sau actul de numire a lichidatorilor prevăd în mod expres, lichidatorii vor putea ipoteca bunurile societății în lichidare; în absența unor astfel de dispoziții, lichidatorii vor putea ipoteca bunurile societății doar cu autorizarea expresă a instanței și cu avizul cenzorilor. c) să lichideze (în sens de cuantificare în bani) și să încaseze creanțele societății, în caz de necesitate lichidatorii fiind datori să urmărească silit debitorii societății ori să se înscrie la masa credala în cazul în care unul sau mai mulți creditori se afla în stare de faliment. Lichidatorul are dreptul de a da chitanța liberatorie plătitorului. d) să vândă prin licitație bunurile mobile (inclusiv titluri de credit sau valori mobiliare) sau imobile ale societății. Spre deosebire de lichidarea prin faliment, procedura lichidării obișnuite nu permite că bunurile societății în lichidare să fie vândute în bloc. Sumele obținute din vânzarea bunurilor societății supuse lichidării, ca și cele rezultate din valorificarea creanțelor societății, sunt destinate, în primul rând, acoperirii pasivului (satisfacerii creanțelor creditorilor sociali) iar restul satisfacerii drepturilor asociaților. Nu se poate face nicio repartizare în contul acțiunilor înaintea achitării tuturor creditorilor sociali. În mod excepțional, anumite bunuri aflate în patrimoniul societății pot scăpa de procedura vânzării prin licitație publică. Astfel, asociații pot decide în actul constitutiv că bunul adus că aport la capitalul social nu devine proprietatea societății, ci această are numai un drept de folosință asupra bunului respectiv pe durata existenței societății (în acest caz, bunul se întoarce în patrimoniul asociatului sau al asociaților care l-au subscris că aport). De asemenea, asociații pot decide în actul constitutiv că anumite bunuri să nu facă obiectul vânzării prin licitație publică. Problema nu se pune decât dacă societatea lichidată sau asociații dispun de resurse suficiente pentru acoperirea integrală a pasivului, pentru că în caz contrar clauza prin care asociații exclud de la vânzarea prin licitație anumite bunuri ale societății ar fi ilegală, cu consecința nulității acesteia (s-ar ajunge, astfel, la o fraudare a intereselor creditorilor sociali). În acest caz se pune problema partajului între asociați al acestor bunuri. Legea societăților comerciale nu reglementează acest partaj, motiv pentru care devin aplicabile dispozițiile Codului Civil referitoare la societatea civilă, deoarece, potrivit art. 1531 C. civ., dispozițiile referitoare la contractual de societate se aplică și societăților comerciale în măsura în care nu sunt contrare legilor și uzurilor comerciale. Articolul 1530 C. civ. face trimitere, pentru împărțeala averii societății între asociați, la regulile referitoare la împărțirea moștenirii, la forma acesteia și la obligațiile ce se nasc între moștenitori. În aplicarea acestor reguli, însă, se va ține seama și de regulile stabilite în Legea societăților comerciale referitoare la împărțirea activului net între asociați. Dispozițiile art. 256 alin. (2) LSC trebuie interpretate în sensul că, atunci când apare evident că din vânzarea bunurilor societății și din încasarea creanțelor acesteia va mai rămâne un excedent disponibil de cel puțin 10% din cuantumul tuturor obligațiilor sociale, după plată acestora, asociații vor putea cere să se facă repartizarea asupra acțiunilor chiar în timpul lichidării.
Creditorii sociali pot face opoziție contra deciziilor lichidatorilor de repartizare anticipată asupra acțiunilor. Lichidatorii pot plăti ei înșiși datoriile societății aflate în lichidare. În acest caz, conform principiului înscris în art. 1106-1109 C. civ. (subrogația în drepturile creditorului prin plata creanței), lichidatorii se subroga în drepturile creditorilor plătiți, întrucât ei achita o datorie pentru societate și în locul acesteia. Lichidatorii au dreptul la restituirea sumelor achitate creditorilor. Lichidatorii nu vor putea însă să exercite în contra societății drepturi mai mari decât acelea ce aparțineau creditorilor plătiți. Creditorii sociali au dreptul, conform regulii generale înscrise în art. 3 alin. (1) LSC, de a acționa în justiție societatea aflată în lichidare pentru plata creanțelor lor. Faptul că societatea se afla în lichidare nu afectează acest drept, societatea menținându-și personalitatea juridică pentru nevoile lichidării. De altfel, societatea poate chiar să fie declarată în faliment; în acest caz, acțiunea se va îndrepta în contra lichidatorilor care reprezintă societatea aflată în lichidare. Legea permite însă creditorilor “să se îndrepte împotriva asociaților pentru plata sumelor datorate din valoarea acțiunilor subscrise”. Textul instituie o veritabilă acțiune directă a creditorilor sociali contra acelor asociați care nu și-au achitat aporturile la capitalul social pe care l-au subscris, introdusă în vederea completării capitalului social. Suntem în prezența unei derogări de la regulile acțiunii oblice reglementate de art. 974 C. civ.. Problema care se pune este a se știi dacă sumele obținute pe această cale de la asociați intra în patrimoniul societății, urmând a fi repartizate între creditori în proporție cu valoarea creanțelor lor sau aceste sume servesc platii creanței creditorului urmăritor. Fiind o acțiune directă, s-ar putea spune că soluția are în vedere a doua variantă. În realitate, fiind vorba de aporturi la capitalul social, aceste sume intra în gajul general al creditorilor chirografari, urmând a fi împărțite între toți creditorii (art. 3 alin. (2) LSC, art. 1718-1719 C. civ.). Lichidarea societății nu poate dura mai mult de trei ani (pentru motive temeinice, lichidarea poate fi prelungită de tribunal cu cel mult doi ani). Impunerea unui asemenea termen se justifică datorită situației în care se afla societatea (capacitatea de folosință limitată la necesitățile lichidării; înlocuirea organelor sociale cu lichidatorul) ca și din necesitatea de a clarifica cât mai rapid raporturile cu creditorii; nu este de neglijat faptul că în termenul de trei ani creanțele contra societății se pot prescrie. Desigur că în cazul în care s-a deschis contra societății aflate în lichidare procedura falimentului, termenul maxim al lichidării se va prelungi cu durata procedurii falimentului. Ultimul act de lichidare este repartizarea activului net între acționari. Bilanțul contabil final de lichidare cuprinde toate operațiunile referitoare la lichidare. El trebuie să fie semnat de lichidator și însoțit de un raport al cenzorilor. Bilanțul și raportul cenzorilor referitor la lichidare se menționează în Registrul comerțului și se publică în Monitorul Oficial. În bilanțul contabil de lichidare sau anexat acestuia se va arăta și partea ce se cuvine fiecărei acțiuni din repartizarea activului societății. Deși în textul art. 268 LSC nu este precizat expresis verbis acest lucru, o astfel de operațiune este posibilă doar dacă după plată întregului pasiv al societății au mai rămas active ale societății a căror valoare să poată fi împărțită. Acționarii au dreptul la opoziție contra bilanțului și a propunerii de repartizare. Opoziția suspendă aprobarea bilanțului și descărcarea de gestiune a lichidatorilor. Acționarii pot contesta în opoziție atât modul în care s-a desfășurat lichidarea (vânzarea activelor la valori vădit inferioare valorii lor de piață, favorizarea unor creditori în dauna altora sau a acționarilor), cât și propunerea de repartizare a activelor rămase după lichidare (nerespectarea clauzelor din actul constitutive referitoare la lichidare, favorizarea unor acționari în dauna altora). Articolul 269 LSC reglementează o modalitate specială –implicita- în care bilanțul contabil se consideră aprobat, iar lichidatorii liberați (descărcați de gestiune): expirarea termenului de 15 zile de la publicarea darii de seamă a administratorilor. Bilanțul este aprobat și lichidatorii sunt liberați, în acest caz, numai dacă s-a efectuat repartizarea activului. Dacă cea din urmă repartiție a activului s-a efectuat (proba acesteia fiind făcută cu chitanța de primire a ultimei repartiții), contul este aprobat automat, independent de expirarea termenului, chitanța ținând loc de aprobare. Acționarii au dreptul la opoziția reglementat de art. 62 LSC numai dacă nu a fost eliberată încă o chitanță de primire a ultimei repartiții din activ. Efectul implicit al aprobării bilanțului pe care îl provoacă expirarea termenului de opoziție aflat la îndemână acționarilor se produce și în ce-i privește pe creditorii sociali. Întrucât actele lichidatorilor echivalează, în concepția legii, cu actele de modificare a actelor constitutive ale societății, creditorii sociali au dreptul de a se opune actelor lichidatorilor, opoziția lor suspendând, de asemenea, executarea actului. Neintroducerea în termen a opoziției creditorilor sociali are același efect ca și opoziția acționarilor. După aprobarea bilanțului și descărcarea de gestiune a lichidatorilor, practic societatea încetează de a mai avea calitatea de subiect de drept, personalitatea sa juridică dispărând; radierea societății din Registrul comerțului are un efect mai degrabă de informare decât de validitate a încetării personalității juridice a societății. În cazul în care în termen de două luni de la publicarea bilanțului (final) de lichidare rămân neachitate unele sume rezultate din lichidare și care se cuvin acționarilor, acestea se vor consemna la C.E.C. sau la o altă bancă. În cazul acțiunilor nominative se indica acționarul îndreptățit să încaseze sumele respective, aferente acțiunilor, iar în cazul acțiunilor la purtător se indica numărul acestora. Plata se face titularului acțiunii nominative sau posesorului acțiunii la purtător, titlul fiind reținut în schimbul chitanței de primire a sumei. La terminarea lichidării, din oficiu sau la cererea lichidatorilor, societatea va fi radiata din Registrul comerțului. În acest moment societatea încetează a mai fi subiect de drept, personalitatea sa juridică dispărând. Radierea societății este obligatorie și trebuie cerută în termen de 15 zile de la terminarea ultimului act de lichidare. Cat privește răspunderea societății după încetarea personalității sale juridice, în doctrina există trei teorii: răspunderea incumba societății ca subiect de drept, și nu asociaților (această soluție ignora efectul lichidării care constă în încetarea personalității juridice a societății); personalitatea juridică a societății reînvie; răspunderea aparține asociaților, și nu societății. Societatea nemaiexistând, riscul imposibilității fortuite de executare este în sarcina creditorului care, presupunându-se că a luat cunoștință de faza în care se afla societatea (formalitățile care însoțesc dizolvarea și lichidarea au, în principal, un scop de informare a terților), nu a fost suficient de diligent în recuperarea creanței sale. Societatea, o dată radiata din Registrul comerțului, nu mai beneficiază de subiectivitate proprie și nu mai are o răspundere juridică proprie. Asociații cu răspundere limitată nu răspund de datoriile societății dincolo de aportul lor la capitalul social. Ca atare, creanța respectivă nu va mai putea fi recuperată, cu excepția cazului în care ar fi îndeplinite, în persoană vreunuia dintre foștii asociați în societatea radiate, condițiile îmbogățirii pentru justa cauza (actio de în rem verso). Dar nici în acest caz nu este vorba de o răspundere a fostului asociat pentru datoriile societății radiate, ci de o răspundere proprie pentru îmbogățire fără justa cauza. Registrele societății trebuie depuse spre păstrare de către lichidatori. În cazul societăților pe acțiuni, registrele societății vor fi depuse la Registrul comerțului. Orice persoană interesată va putea lua cunoștință de ele cu autorizația instanței. Registrele societății trebuie păstrate timp de 5 ani de la data depunerii lor.
CONCLUZII
Societatea pe acțiuni a constituie cea mai cercetată, aprofundată și, în același timp, disputată entitate juridică, atât doctrinar, cât și jurisprudențial, din familia societăților. Mai mult, nici sistemele de drept, inclusiv cel comunitar, nu au rămas în pasivitate, răspunzând, periodic, necesității de actualizare și novare a dispozițiilor reglementare relative la această formă juridică a societății, însușindu-și noile cuceriri ale cercetării științifice și practicii judiciare. Dreptul român în materia societăților pe acțiuni relevă existența concomitentă în ordinea juridică societară pe acțiuni a unei reglementări de drept comun, desemnată de Legea nr. 31/1990, cu modificările sale cele mai însemnate (O.U.G. nr. 32/1997 și Legea nr. 441/2006), precum și a unor reglementări speciale destinate anumitor categorii de societăți pe acțiuni. Constituirea, organizarea, funcționarea, dizolvarea și lichidarea societății pe acțiuni au reprezentat o preocupare constantă a doctrinei și jurisprudenței. Dată fiind problematica variată și, totodată, complexă ridicată de practica de formare a acestei societăți, formarea acestei societăți își propune să contribuie la detalierea întregului proces juridic de constituire a societății pe acțiuni, sprijinindu-se pe doctrina și jurisprudența afirmate constant în materie. Aportul social este examinat prin numeroase referiri la doctrină și jurisprudența națională și străină, iar rezultatul cercetării întreprinse conduc la distincția între tipurile de aport social, precum și la cazurile de neadmitere a unor aporturi sociale, prin referire la normele generale sau, după caz, al celor speciale, care guvernează materia societăților pe acțiuni. Participarea tuturor acționarilor la profit și la pierderi este analizată în mod distinct, după cum o atare participare se referă la orice avantaj economic, respectiv la rezultatele negative ale societății. În opoziție cu principiul analizat, se situează convenirea unor clauze leonine având consecința îndepărtării unor acționari de riscul pierderilor înregistrate de societate, clauze care, potrivit doctrinei, pot asigura diferite remunerații, garanții, deturnări ale profitului și anticipări ale vânzării acțiunilor, toate operațiunile având scopul ocult al suprimării dreptului de participare la profit al unor acționari și avantajul aproprierii unui atare profit numai de către anumiți acționari sau, cel puțin, al neparticipării acestora din urmă la pierderi. Această formă de societate este destinată realizării marilor afaceri, care necesită capitaluri însemnate. Societatea este astfel concepută ca să dreneze contribuțiile bănești modeste pentru formarea unor capitaluri mari, necesare realizării unor investiții de anvergură. În acest scop, societatea este autorizată să facă apel la subscripția publică. Societatea pe acțiuni este organizată și funcționează pe principii democratice. Ea are anumite organe cu competențe bine delimitate, bazate pe principiul separației puterilor: organe de deliberare și decizie; organe de administrare și reprezentare; organe de supraveghere și control. Datorită rolului important pe care societatea pe acțiuni îl are în viața economică, Legea nr. 31/1990 republicată asigură o reglementare cuprinzătoare acestei forme de societate. Societatea pe acțiuni este societatea ale cărei obligații sunt garantate cu patrimoniul social; acționarii sunt obligați numai până la concurența capitalului social subscris. Acțiunile sunt fracțiuni ale capitalului social și, totodată, titluri reprezentative ale contribuțiilor asociațiilor la formarea capitalului social. Societatea pe acțiuni se constituie în baza actelor constitutive, însoțite de o serie de formalități care se finalizează cu autorizarea constituirii de către judecătorul delegat la Registrul Comerțului. Doar în urma constituirii legale societatea pe acțiuni poate dobândi personalitate juridică. În vederea demarării și derulării procesului de constituire, odată încheiate actele constitutive, societatea capăta o personalitate juridică anticipată, limitată la scopurile constituirii sale. În baza acestei personalități juridice anticipate, societatea, chiar dacă nu este încă pe deplin persoană juridică, va putea deschide un cont bancar de capital social și va putea încheia un contract de închiriere sau orice alt act juridic care să-i asigure folosința unui imobil pentru sediu. Încheierea actelor constitutive are loc, ca regulă generală, în urma negocierilor dintre asociații fondatori. Societățile pe acțiuni se pot însă constitui și prin subscripție publică, situație în care actele constitutive sunt semnate numai de fondatori, în urma publicării și avizării unui prospect de emisiune pe care fiecare acționar a subscris un număr oarecare de acțiuni. Infrastructura societății pe acțiuni, organizarea și funcționarea sa, se coagulează în jurul principiului separației de competențe între elementele structurii sale funcționale. Adunarea generală a acționarilor (colectivitatea organizată a acționarilor), administratorii (care, în caz de pluralitate, se reunesc într-un consiliu) și cenzorii sau auditori interni sunt elementele esențiale ale acestei structuri. Separația de atribuții intre AGA, CA și cenzori reprezintă și limita competențelor fiecăruia, depășirea acestei limite putând duce la nulitatea sau inopozabilitatea actului astfel încheiat ori la răspunderea persoanei vinovate.În societățile pe acțiuni, în anumite condiții speciale, exercițiul anumitor atribuții ale adunării generale poate fi totuși delegat la administrator. Din această perspectivă, societatea pe acțiuni cu un număr mare de acționari poate fi comparată cu societatea umană organizată în stat. Din analiza celor prezentate în această lucrare se poate desprinde concluzia că societatea pe acțiuni este similară ca organizare societății statale bazată pe principii democratice. Dizolvarea și lichidarea reprezintă, în condiții obișnuite, cele două faze obligatorii ale procesului de încetare a personalității juridice a unei societăți, în principiu separate de momentul desemnării lichidatorilor. În ceea ce privește societatea pe acțiuni, ne interesează în mod special cauzele speciale de dizolvare, și anume: reducerea valorii activului net la mai puțin de jumătate din valoarea capitalului social; reducerea valorii activului patrimoniului societății sub plafonul minim al capitalului social; reducerea numărului de acționari sub minimul legal. Analizând toate aspectele privind societatea pe acțiuni, vin cu următoarele propuneri pentru îmbunătățirea sistemului nostru legislativ de drept societar: introducerea, printre interdicțiile privind îndeplinirea funcției de administrator și a limitei de vârstă (această condiție ar fi o transpunere a condițiilor prevăzute în legislația franceză, Legea din 31 decembrie 1970 art. L. 225-19, în care se dispune că nicio persoană care are o vârstă mai mare de 70 de ani nu poate îndeplini funcția de administrator); introducerea, în cazul anumitor societăți cu un număr mare de salariați, a unui administrator al salariaților care să le reprezinte interesele angajaților (s-ar evita astfel deciziile abuzive care nu sunt în interesul societății, ca de exemplu stabilirea unor prime substanțiale, indemnizații, sporuri sau alte modalități de remunerare care nu ar reflecta în mod corect performanța obținută de către eventualul beneficiar al acestor resurse); trebuie interzisă cumularea de către o persoană a funcțiilor de președinte al consiliului de administrație cu cea de director general (astfel se poate realiza o delimitare între conducerea executivă și controlul exercitate de către societate; prin această interdicție se garantează echilibrul puterilor în societate ele putându-se controla și cenzura în măsura existenței abuzurilor societare).
Bibliografie
TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII
Angheni S., Drept comercial, ed. a 3-a, Ed. All Beck, Bucuresti, 2004.
Angheni S., Drept comercial, Ed. Oscar Print, București, 2001.
Antonescu E., Codul comercial adnotat, vol. III, Societățile comerciale, Tipografiile Române Unite, București, 1928.
Băcanu I., Firma și emblema comercială, Ed. Lumina Lex, București, 1998.
Bârsan C., Țiclea A., Dobrinoiu V., Toma M., Societățile comerciale, Casa de editură și presă “Șansa”, S.R.L., 1993.
Bratiș Marian,Constituirea societății comerciale pe acțiuni, Editura Hamangiu, București, 2008.
Capiluppi M., Diritto Commerciale, Ed. Tramontana, Milano, 1998.
Căpățână Octavian, Societățile comerciale pe acțiuni, Ed. All Beck, București, 1999.
Căpățână Octavian, Societățile comerciale, Ed. Lumina Lex, București,1996.
Căpățână Octavian,Societățile Comerciale, ediția a II-a, Ed. Lumina Lex, București, 1996.
Cârcei Elena,Constituirea societăților comerciale pe acțiuni, Ed. All Beck, București, 2000.
Cârcei Elena, Societățile comerciale pe acțiuni,Ed. All Beck, București, 1999.
Cărpenaru Stanciu D , Drept comercial român, Ed. AII Beck, București, 2004.
Cărpenaru Stanciu D, Drept comercial român, ediția a IV –a, Editura All-Beck, București, 2002.
Cărpenaru Stanciu D., David S., Predoiu C., Piperea Ghe., Legea societăților comerciale, Comentariu pe articole, ed. a IV-a, Ed. C.H. Beck, București, 2009.
Cărpenaru Stanciu D., David S., Predoiu C., Piperea Ghe., Societățile comerciale. Reglementare, doctrină, jurisprudența, Ed. All Beck, București, 2002.
Costin M. N., Dicționar de drept internațional al afacerilor, vol. II, Ed. Lumina Lex, București, 1996.
Costin M.N., Jeflea C.A., Societățile comerciale de persoane, Ed. Lumina Lex, București, 1999.
Cozian M., Deboissy F., Viandier A., Droit de les societes, Litec, 2010.
Cozian,M., Viandier A., Droit des societes, cinquième edition, Ed. Litec, Paris, 1991.
Didier P., Droit commercial, Les entreprises en societe, Les groups des societes, PUF, Themes, 1999.
Dumitru Maria, Dreptul societăților comerciale, ed. a II-a actualizată, Institutul European, București, 2012.
Georgescu I. L., Drept comercial român, Societățile comerciale, Ed. SOCEC & Co., S.A.R., București, 1948.
Georgescu I. L., Drept comercial român, vol. II, Ed. ALL, București, 2002.
Gerota D.D., Istoricul legislației comerciale de la origini până la Codul din 1887, Enciclopedia României, vol. IV, Imprimeria Națională, București, 1943.
Hanga V.,Istoria dreptului românesc, Ed. Academiei, București, 1980.
Juglart M., Ippolito B., Cours de droit commercial, Volume 2, Societes Commerciales, Edition Montchrestien, Paris, 1972.
Letea Crina-Mihaela, Dizolvarea și lichidarea societăților comerciale, Ed. Hamangiu, București, 2008.
Macovei Ioan, Dreptul comerțului international, vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2006.
Macovei Ioan, Instituții în dreptul comerțului international, Ed. Junimea, Iași, 1987.
Mestre Jacques, Faye Sylvie, Societes commerciales, Paris, 1994.
Motica R.I., Bercea L., Drept comercial român și drept bancar, Ed. Lumina Lex, București, 1999.
Motica R.I., Bercea L., Drept comercial român,Ed. Lumina Lex, București, 2005.
Nemeș Vasile, Drept comercial, ediția a II-a, revăzută, Ed. Universul Juridic, București, 2012.
Pădulea V., Turianu C., Instituții de drept economic și comercial, Practică jurisdicțională, Ed. Continent XXI, București, 1994.
Piperea Gheorghe, Societăți comerciale, piața de capital, Acquis comunitar, Ed. All Beck, București, 2005.
Popescu D. A., Contractul de societate, Ed. Lumina Lex, București, 1996.
Popescu Tudor R., Dreptul comertului international, ediția a II-a, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983.
Prisăcaru V. I., Tratat de drept administrativ, Ed. Lumina Lex, București, 1993.
Sitaru Alexandru Dragoș, Dreptul comerțului international, Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2004.
Soprano Utet, Tratatto teoretico, prattico delle societa commerciale, Utet, Torino, 1934.
Stan I. N., Drept comercial, Societatea cu răspundere limitată, Ed. Global Print, București, 2001.
Șcheaua I., Prescure T., Legea societăților comerciale nr. 31/1990, Analize și comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, București, 2006.
Șcheaua M., Legea societăților comerciale nr. 31/1990: comentată și adnotată, Ed. Rosetti, ediția a II-a, București, 2002.
Turcu Ion, Teoria și practica dreptului comercial român, vol. I, Ed. Lumina Lex, București, 1998.
ARTICOLE. STUDII. NOTE
Băcanu I., “Dizolvarea de drept a societăților comerciale. Condițiile de valabilitate a prelungirii duratei societății”, în R.D.C. nr. 1/1997.
Bercea L., “Constituirea societăților bancare”, în R.D.C. nr. 12/2001.
Bodu S., “Clauza în contractul de societate comercială”, în Revista Română de Dreptul Afacerilor nr. 1/1995.
Cass. Com. Fr., decizia din 18 aprilie 1961, în J.P.C., II, 12164.
Cass. Com. Fr., decizia din 24 mai 1972, în J.P.C., II, 17337.
Cass. Com. Fr., decizia din 6 iunie 1990, în Recueil Dalloz, 1992.
Căpățână O., “Societățile comerciale în interpretarea jurisprudenței”, în R.D.C. nr. 1-3, 1999.
Costin M. N., “Tilul societar ca varietate a titlurilor de valoare, cu specială privire la acțiuni”, în R.D.C. nr. 3/1998.
Curtea de Apel Galați, secția comercială, maritimă și fluvială, decizia nr. 18/A din 8 februarie 2006, BCAp, 1/2007.
C. A. Lyon, decizia din 25 iunie 1987, R.T.D. com., 1998.
C.S.J., decizia nr. 128/1993, în Dreptul nr. 8/1994.
C.S.J., Secția comercială, decizia nr. 789 din 28 mai 1996, în R.D.C. nr. 12/1997.
C.S.J., Secția comercială, decizia nr. 32 din 18 ianuarie 1996, în Dreptul nr. 7/1997.
Deleanu S., “Clauza leonină în contractul de societate”, în Dreptul nr. 2/1992.
Gheorghe A., Parvu L.N., Tabaltoc, “Contribuții la clarificarea unor probleme ivite în apicarea de către instanțele judecătorești a Legii nr. 31/1990 privin societățile comerciale”, în R.D.C. nr. 6/1993.
Popescu D.A., “Natura juridică și condițiile de valabilitate ale contractului de societate”, în R.D.C. nr. 5/1993.
Romano E. Safta, „Examen teoretic și practic referitor la acțiunea oblică și la acțiunea pauliană”, Revista Română de Drept nr. 9-12/1989.
Roș V., “Dizolvarea societăților comerciale. Particularități ale dizolvării pe cale judiciară. Lichidarea societăților comerciale. Momentul în care intervine. Rolul instanței de judecată în mersul lichidării societății”, în R.D.C. nr. 1/1996.
Savin A., Leșe R., Căpățână O., “Probleme referitoare la dizolvarea unor societăți comerciale, Comentariu la decizia C.S.J. nr. 718 din 20 mai 1996”, în R.D.C. nr. 3/1998.
Vlăsceanu D., “Utilitatea pactelor încheiate între acționari”, în R.R.D.A. nr. 1/2005.
ACTE NORMATIVE
Codul civil – Legea nr.287/2009
Codul civil francez
Legea nr. 15/1990 actualizată privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale.
Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, cu modificările și completările ulterioare.
Legea nr. 359 din 8 septembrie 2004 privind simplificarea formalităților la înregistrarea în registrul comerțului a persoanelor fizice, asociațiilor familiale și persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum și la autorizarea funcționării persoanelor juridice, cu modificările și completările ulterioare .
Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei.
SURSE WEB
1.http://www.monitoruloficial.ro/RO/article–Convoc%C4%83ri_ale_Adun%C4%83rii_Generale_a_Ac%C5%A3ionarilor–159.html
2.http://www.onrc.ro/documente/legislatie/noi/legea_31_1990.pdf
Bibliografie
TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII
Angheni S., Drept comercial, ed. a 3-a, Ed. All Beck, Bucuresti, 2004.
Angheni S., Drept comercial, Ed. Oscar Print, București, 2001.
Antonescu E., Codul comercial adnotat, vol. III, Societățile comerciale, Tipografiile Române Unite, București, 1928.
Băcanu I., Firma și emblema comercială, Ed. Lumina Lex, București, 1998.
Bârsan C., Țiclea A., Dobrinoiu V., Toma M., Societățile comerciale, Casa de editură și presă “Șansa”, S.R.L., 1993.
Bratiș Marian,Constituirea societății comerciale pe acțiuni, Editura Hamangiu, București, 2008.
Capiluppi M., Diritto Commerciale, Ed. Tramontana, Milano, 1998.
Căpățână Octavian, Societățile comerciale pe acțiuni, Ed. All Beck, București, 1999.
Căpățână Octavian, Societățile comerciale, Ed. Lumina Lex, București,1996.
Căpățână Octavian,Societățile Comerciale, ediția a II-a, Ed. Lumina Lex, București, 1996.
Cârcei Elena,Constituirea societăților comerciale pe acțiuni, Ed. All Beck, București, 2000.
Cârcei Elena, Societățile comerciale pe acțiuni,Ed. All Beck, București, 1999.
Cărpenaru Stanciu D , Drept comercial român, Ed. AII Beck, București, 2004.
Cărpenaru Stanciu D, Drept comercial român, ediția a IV –a, Editura All-Beck, București, 2002.
Cărpenaru Stanciu D., David S., Predoiu C., Piperea Ghe., Legea societăților comerciale, Comentariu pe articole, ed. a IV-a, Ed. C.H. Beck, București, 2009.
Cărpenaru Stanciu D., David S., Predoiu C., Piperea Ghe., Societățile comerciale. Reglementare, doctrină, jurisprudența, Ed. All Beck, București, 2002.
Costin M. N., Dicționar de drept internațional al afacerilor, vol. II, Ed. Lumina Lex, București, 1996.
Costin M.N., Jeflea C.A., Societățile comerciale de persoane, Ed. Lumina Lex, București, 1999.
Cozian M., Deboissy F., Viandier A., Droit de les societes, Litec, 2010.
Cozian,M., Viandier A., Droit des societes, cinquième edition, Ed. Litec, Paris, 1991.
Didier P., Droit commercial, Les entreprises en societe, Les groups des societes, PUF, Themes, 1999.
Dumitru Maria, Dreptul societăților comerciale, ed. a II-a actualizată, Institutul European, București, 2012.
Georgescu I. L., Drept comercial român, Societățile comerciale, Ed. SOCEC & Co., S.A.R., București, 1948.
Georgescu I. L., Drept comercial român, vol. II, Ed. ALL, București, 2002.
Gerota D.D., Istoricul legislației comerciale de la origini până la Codul din 1887, Enciclopedia României, vol. IV, Imprimeria Națională, București, 1943.
Hanga V.,Istoria dreptului românesc, Ed. Academiei, București, 1980.
Juglart M., Ippolito B., Cours de droit commercial, Volume 2, Societes Commerciales, Edition Montchrestien, Paris, 1972.
Letea Crina-Mihaela, Dizolvarea și lichidarea societăților comerciale, Ed. Hamangiu, București, 2008.
Macovei Ioan, Dreptul comerțului international, vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2006.
Macovei Ioan, Instituții în dreptul comerțului international, Ed. Junimea, Iași, 1987.
Mestre Jacques, Faye Sylvie, Societes commerciales, Paris, 1994.
Motica R.I., Bercea L., Drept comercial român și drept bancar, Ed. Lumina Lex, București, 1999.
Motica R.I., Bercea L., Drept comercial român,Ed. Lumina Lex, București, 2005.
Nemeș Vasile, Drept comercial, ediția a II-a, revăzută, Ed. Universul Juridic, București, 2012.
Pădulea V., Turianu C., Instituții de drept economic și comercial, Practică jurisdicțională, Ed. Continent XXI, București, 1994.
Piperea Gheorghe, Societăți comerciale, piața de capital, Acquis comunitar, Ed. All Beck, București, 2005.
Popescu D. A., Contractul de societate, Ed. Lumina Lex, București, 1996.
Popescu Tudor R., Dreptul comertului international, ediția a II-a, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983.
Prisăcaru V. I., Tratat de drept administrativ, Ed. Lumina Lex, București, 1993.
Sitaru Alexandru Dragoș, Dreptul comerțului international, Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2004.
Soprano Utet, Tratatto teoretico, prattico delle societa commerciale, Utet, Torino, 1934.
Stan I. N., Drept comercial, Societatea cu răspundere limitată, Ed. Global Print, București, 2001.
Șcheaua I., Prescure T., Legea societăților comerciale nr. 31/1990, Analize și comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, București, 2006.
Șcheaua M., Legea societăților comerciale nr. 31/1990: comentată și adnotată, Ed. Rosetti, ediția a II-a, București, 2002.
Turcu Ion, Teoria și practica dreptului comercial român, vol. I, Ed. Lumina Lex, București, 1998.
ARTICOLE. STUDII. NOTE
Băcanu I., “Dizolvarea de drept a societăților comerciale. Condițiile de valabilitate a prelungirii duratei societății”, în R.D.C. nr. 1/1997.
Bercea L., “Constituirea societăților bancare”, în R.D.C. nr. 12/2001.
Bodu S., “Clauza în contractul de societate comercială”, în Revista Română de Dreptul Afacerilor nr. 1/1995.
Cass. Com. Fr., decizia din 18 aprilie 1961, în J.P.C., II, 12164.
Cass. Com. Fr., decizia din 24 mai 1972, în J.P.C., II, 17337.
Cass. Com. Fr., decizia din 6 iunie 1990, în Recueil Dalloz, 1992.
Căpățână O., “Societățile comerciale în interpretarea jurisprudenței”, în R.D.C. nr. 1-3, 1999.
Costin M. N., “Tilul societar ca varietate a titlurilor de valoare, cu specială privire la acțiuni”, în R.D.C. nr. 3/1998.
Curtea de Apel Galați, secția comercială, maritimă și fluvială, decizia nr. 18/A din 8 februarie 2006, BCAp, 1/2007.
C. A. Lyon, decizia din 25 iunie 1987, R.T.D. com., 1998.
C.S.J., decizia nr. 128/1993, în Dreptul nr. 8/1994.
C.S.J., Secția comercială, decizia nr. 789 din 28 mai 1996, în R.D.C. nr. 12/1997.
C.S.J., Secția comercială, decizia nr. 32 din 18 ianuarie 1996, în Dreptul nr. 7/1997.
Deleanu S., “Clauza leonină în contractul de societate”, în Dreptul nr. 2/1992.
Gheorghe A., Parvu L.N., Tabaltoc, “Contribuții la clarificarea unor probleme ivite în apicarea de către instanțele judecătorești a Legii nr. 31/1990 privin societățile comerciale”, în R.D.C. nr. 6/1993.
Popescu D.A., “Natura juridică și condițiile de valabilitate ale contractului de societate”, în R.D.C. nr. 5/1993.
Romano E. Safta, „Examen teoretic și practic referitor la acțiunea oblică și la acțiunea pauliană”, Revista Română de Drept nr. 9-12/1989.
Roș V., “Dizolvarea societăților comerciale. Particularități ale dizolvării pe cale judiciară. Lichidarea societăților comerciale. Momentul în care intervine. Rolul instanței de judecată în mersul lichidării societății”, în R.D.C. nr. 1/1996.
Savin A., Leșe R., Căpățână O., “Probleme referitoare la dizolvarea unor societăți comerciale, Comentariu la decizia C.S.J. nr. 718 din 20 mai 1996”, în R.D.C. nr. 3/1998.
Vlăsceanu D., “Utilitatea pactelor încheiate între acționari”, în R.R.D.A. nr. 1/2005.
ACTE NORMATIVE
Codul civil – Legea nr.287/2009
Codul civil francez
Legea nr. 15/1990 actualizată privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale.
Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, cu modificările și completările ulterioare.
Legea nr. 359 din 8 septembrie 2004 privind simplificarea formalităților la înregistrarea în registrul comerțului a persoanelor fizice, asociațiilor familiale și persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum și la autorizarea funcționării persoanelor juridice, cu modificările și completările ulterioare .
Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei.
SURSE WEB
1.http://www.monitoruloficial.ro/RO/article–Convoc%C4%83ri_ale_Adun%C4%83rii_Generale_a_Ac%C5%A3ionarilor–159.html
2.http://www.onrc.ro/documente/legislatie/noi/legea_31_1990.pdf
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Constituirea Societatii pe Actiuni (ID: 112380)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.