Consolidarea Cooperării Statelor Membre ÎN Spațiul Schengen
MINISTERUL AFACERILOR INTERNE
ACADEMIA DE POLIȚIE “Alexandru Ioan Cuza”
FACULTATEA POLIȚIE DE FRONTIERĂ
LUCRARE DE LICENȚĂ
CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC:
Conf.univ.dr. Costel DUMITRESCU
Absolvent:
Cătălin Olenici
BUCUREȘTI
-2016-
MINISTERUL AFACERILOR INTERNE
ACADEMIA DE POLIȚIE “Alexandru Ioan Cuza”
FACULTATEA POLIȚIE DE FRONTIERĂ
CONSOLIDAREA COOPERĂRII STATELOR MEMBRE ÎN SPAȚIUL SCHENGEN
CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC:
Prof.univ.dr. Costel DUMITRESCU
Absolvent:
Cătălin Olenici
BUCUREȘTI
-2016-
Abrevieri și acronime
ADN
BKA
BSMC
C.N.I.L
C.P.E.
CEA
CECO
CECO
CEE
CEEA
CEFTA
CMI
COPRI
COPS
COPSI
COSI
EDA
ESDU
EUFOR
EUJUST
EULEX
EUMM
EUNAVFOR
EUPM
EUPOL
EURATOM
EUSC
FYROM
ICE
ISS
KOSOVO
LEX
NATO
NATO
NGO
OCEMN
OSCE
OSCE
PESA
PESC
S.I.S
SCHENGEN
SECI
SEECP
SEMA
SIS II
UE
UEO
UEO
UNDP
VIS
CUPRINS
INTRODUCERE
Cooperarea dintre statele comunității internaționale în toate sferele de activitate, politic, militar, social, economic, se diversifică în ultimele decenii, creându-se forme de coordonare a colaborării internaționale și anume organizațiile internaționale.Statele creează un cadru instituțional de cooperare, prin adoptarea unui statut, elaborat de comun acord, în care acestea stabilesc obiectul, scopurile și organele organizației internaționale.
Cooperarea polițienească și judiciară în materie penală, reprezintă un domeniu foarte important pentru dreptul comunitar.Termenul a fost introdus formal prin Tratatul de la Maastricht, când se numea Cooperarea în domeniul Justiției și Afacerilor interne.Prin Tratatul de la Amsterdam, prevederile Pilonului III Cooperarea polițienească și judiciară în materie penală, au fost extinse și detaliate, datorită importanței deosebite a acestui domeniu.
Uniunea Europeană constituie, prin caracterul său absolut unic pe scena relațiilor internaționale și prin întrepătrunderea dintre drept și politică, un obiect de studiu deosebit de interesant nu doar pentru științele juridice, ci și pentru științele politice. În prezent, această entitate se bazează în principal pe Comunitățile Europene care sunt întărite de politicile comune a statelor membre.De-a lungul timpului un număr foarte mare de state s-au unit pentru realizarea unei puternice organizații internaționale economice.Organizațiile internaționale reprezintă asociații ale statelor în care acestea cooperează în diferite domenii, asociații create prin liberul consimțământ al statelor și constituite în baza unor tratate, prin care sunt stabilite, obiectul, scopurile, structura și funcțiile organizației. Aceste state suverane și-au dat acordul de voință pentru aderarea la această organizație , având principal scop progresul economic, social și durabil.
Putem conchide că Uniunea Europeană reprezintă o organizație internațională, cu personalitate juridică, constituită din asocierea statelor suverane care cooperează în domeniul economic, politic, monetar, având la bază tratatele Comunităților Europene, care-și apără Drepturile fundamentale ale cetățenilor săi, având aceeași politică externă și de securitate comună. Ultima perioadă a fost marcată de numeroase provocări importante, la care statele membre și instituțiile au dat răspunsuri comune. Criza financiară internațională, schimbările climatice sau diversele conflicte internaționale au făcut obiectul unei reacții europene rapide și eficiente, care a plasat adesea Uniunea într-o poziție de prim-plan pe scena politică internațională. Procesul de ratificare a Tratatului de la Lisabona, încetinit ca urmare a rezultatului negativ al referendumului irlandez din primăvara lui 2008, a fost relansat cu ocazia Consiliului European din decembrie 2009.
Percepția reală și reacția adecvată la amenințările existente sau emergente la adresa securității reprezintă demersul acestei activități de cercetare, cu studiul amănunțit al principalelor coordonate între care se situează necesitatea protejării acestui domeniu esențial. Aceasta este o condiție sine qua non a realizării echilibrului în lupta împotriva încercărilor secolului XXI și construirea unei comunități europene sănătoase. Progres social și prosperitate economică fără protejarea persoanei nu vor putea exista, iar lumea, pe zi ce trece, devine tot mai conștientă de această axiomă.
Capitolul 1
CONTEXTUL EUROPEAN DE AFIRMARE A POLITICILOR EXTERNE ȘI DE SECURITATE COMUNĂ
1.1. De la Uniunea Europei Occidentale la Tratatul de la Maastricht
Uniunea Europeană numără 27 state membre și aproximativ 490 de milioane locuitori, iar în interiorul său nu există o majoritate, ci numai minorități. În ciuda diferențelor dintre aceste minorități, la baza întregii construcții europene a stat voința de a lucra împreună, pe baza unor interese comune. Toate acestea au condus la convingerea că în unele domenii se pot obține rezultate mult mai bune la nivel european decât la nivel național, astfel încât s-a ajuns la politici comune tuturor statelor membre, elaborate și adoptate de instituțiile comunitare cu aplicabilitate pe întreg teritoriul Uniunii. De multe ori, astfel de politici comune răspund și unui principiu fundamental al construcției europene, acela al solidarității și coeziunii. Existența politicilor comune conferă unicitate Uniunii Europene, pentru că demonstrează acceptarea cedării unei părți a suveranității statelor membre către instituțiile europene.
De altfel, este recunoscut un caracter unic al construcției europene dat, printre altele și de caracterul specific al exercitării competențelor de către Uniunea Europeană cu privire la politicile comunitare. Aceasta deoarece, cu privire la anumite domenii, statele membre au transferat o serie de competențe exercitate în mod exclusiv de către aceasta, cedând anumite componente ale suveranității lor către Uniune, în timp ce în alte domenii au fost păstrate competențele la nivel național.
În general, politicile comune au fost elaborate de către instituțiile comunitare și au aplicabilitate pe teritoriul tuturor statelor membre, chiar dacă inițial noțiunea de politică comună nu a beneficiat de o calificare legală prin dispozițiile tratatelor comunitare. În mod generic, aceste politici au fost caracterizate ca acordând Comunităților competența de a acționa în mod exclusiv, lipsind statele de posibilitatea de a întreprinde măsuri specifice în aceste domenii.
Prin dispozițiile Tratatului CE au fost prevăzute politici comune în domeniul comercial, al transportului, agriculturii și pescuitului, iar prin intermediul Tratatului de la Maastricht aceste domenii au fost extinse, vizate fiind politica socială, politica privitoare la mediul înconjurător, cea referitoare la coeziunea economică și socială, la promovarea cercetării și dezvoltării tehnologice, etc..
În ceea ce privește o politică de apărare și securitate comună, o primă etapă a fost marcată de semnarea, la 17 martie 1948, a Tratatului de apărare colectivă de la Bruxelles, de către cinci țări vest-europene: Franța, Marea Britanie, Belgia, Luxemburg și Olanda pe baza căruia a fost înființată Uniunea Occidentală. Evoluția ulterioară a proiectului a fost însă influențată și chiar modelată, în bună măsură, de înființarea, la 4 aprilie 1949, a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord.
La începutul anilor ’50, SUA au elaborat planul reînarmării R.F. Germania, fapt ce a generat reacții aprinse. Între aceste reacții se înscrie și Planul Pleven, propus de Franța în 1950 care privea constituirea unei Comunități Europene de Apărare. Aceasta trebuia să reprezinte componenta de apărare a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, creată la 18 aprilie 1951. Tratatul care trebuia să instituie CEA a fost semnat de către cele șase state fondatoare ale CECO – Franța, Belgia, Olanda, Luxemburg, Italia și R.F. Germania, în 1952. Se dorea instituirea unei armate europene deplin integrate, cu uniformă comună și steag propriu, compusă din 40 de divizii (14 franceze, 12 germane, 11 italiene și 3 din țările Beneluxului), având în fruntea sa un ministru european al apărării.
În același timp, au fost inițiate negocieri menite a implementa art. 38 al Tratatului CEA care stipula necesitatea instituirii unui control democratic consolidat asupra noii comunități. Noul proiect trebuia să ia forma unei Comunități Politice Europene, întemeiată pe un sistem de organe comune de luare a deciziilor. Cele două demersuri au fost anulate însă de faptul că la 30 august 1954 Adunarea Națională a Franței (Parlamentul francez) a refuzat ratificarea tratatului ce instituia Comunitatea Europeană de Apărare.
În 1955, ca urmare a Acordului de la Paris din 1954, prin care au fost acceptate în organizație Italia și Germania, denumirea acesteia este schimbată în Uniunea Europei Occidentale.
În conformitate cu Acordul de la Paris, obiectivele organizației nou create erau: promovarea drepturilor fundamentale ale omului și a celorlalte principii proclamate prin Carta Națiunilor Unite; apărarea democrației; întărirea legăturilor economice, sociale și culturale; constituirea în Europa Occidentală a unei baze solide pentru reconstrucția economiei europene; oferirea de asistență militară statelor membre supuse agresiunii; și promovarea unității și încurajarea integrării progresive a Europei.
Articolul V al tratatului fondator al UEO prevedea că în cazul în care una din Înaltele Părți Contractante ar fi obiectul unei agresiuni armate în Europa, celelalte îi vor acorda, conform Cartei Națiunilor Unite, ajutor și asistență prin toate mijloacele care le stau în putință, militare și de altă natură. Aceasta în timp ce art. IV prevedea că Părțile Contractante și organele stabilite de ele vor lucra în strânsă cooperare cu NATO.
La începutul anilor ‘70 la nivelul Comunității Europene se instituie un mecanism de cooperare politică între statele membre. Rolul acestui mecanism era de a oferi un cadru de concertare între politicile externe ale statelor membre și de promovare a unor conduite comune a CEE în privința problemelor internaționale.
În ceea ce privește UEO, în urma adoptării, la nivelul CEE a Actului Unic European din 1987, aceasta este considerată ca un element de consolidare CEE pe dimensiunea de securitate. În acest sens, într-o reuniune a Consiliului UEO la nivelul miniștrilor de Externe și ai Apărării desfășurată la Haga în 1987, a fost adoptată o platformă asupra intereselor europene în domeniul securității în care se exprima hotărârea aliaților europeni, membri ai UEO, de a consolida pilonul european al NATO și de a conferi Europei integrate o dimensiune de securitate și de apărare. În același timp, avea loc și o extindere a UEO în paralel cu cea a CEE/UE, astfel încât după accesul lor în CEE/UE în 1986, Spania și Portugalia devin membre ale UEO în 1990, iar Grecia 1995.
În 1992, cu ocazia reuniunii Consiliului UEO de la Petersberg (Germania), s-a decis extinderea categoriilor de misiuni pe care le poate îndeplini UEO, în afara celor prevăzute de articolul 5 (apărarea colectivă), și la misiuni umanitare și de menținere a păcii.
În urma deciziei de la Petersberg sunt înființate unele structuri permanente destinate îndeplinirii unor astfel de misiuni, precum Celula de planificare a situațiilor de criză. În cursul anului 1993, ca o consecință a procesului de apropiere a UEO de UE s-a dispus mutarea sediului Consiliului și al Secretariatului UEO de la Londra la Bruxelles.
1.2. Identitatea europeană până la adoptarea Tratatului de la Lisabona
1.3. Mijloacele de realizare a Politicii Externe și de Securitate Comună
Mijloacele de realizare a Politicii Externe și de Securitate Comună sunt indicate în art. J.2 din Tratat. Căile sunt următoarele: prin definirea principiilor și orientărilor generale ale politicii externe și de securitate comune; prin stabilirea strategiilor comune; prin adoptarea acțiunilor comune; prin adoptarea pozițiilor comune; prin consolidarea cooperării sistematice dintre statele membre privind orientarea politicii acestora.
1.3.1. Definirea principiilor și orientărilor generale ale PESC
Consiliul European este organismul care definește principiile și orientările generale ale politicii externe și de securitate comune, inclusiv în ceea ce privește chestiunile având implicații în materie de apărare. De asemenea, el stabilește și strategiile comune care vor fi puse în aplicare de către Uniune, în domeniile în care statele membre au interese comune importante, iar în cadrul strategiilor se precizează obiectivele, durata și mijloacele pe care va trebui să le pună la dispoziție Uniunea și statele membre.
Consiliul adoptă deciziile necesare pentru definirea și punerea în aplicare a politicii externe și de securitate comune, pe baza orientărilor generale definite de Consiliul European. În același timp, Consiliul recomandă Consiliului European strategii comune și le pune în aplicare, în special prin adoptarea unor acțiuni și poziții comune.
1.3.2. Stabilirea strategiilor comune în cadrul Uniunii Europene
Consiliul european poate, în principiu, să stabilească strategii comune în domeniile în care statele membre au interese comune. Datorită faptului că definirea strategiilor comune depinde de identificarea intereselor comune de la majoritatea statelor membre, acestea constituie un cadru util pentru obținerea răspunsurilor la situațiile de criză pe plan internațional. Strategiile comune precizează obiectivele lor, durata și mijloacele pe care trebuie să le furnizeze UE și statele membre.
Pe baza orientărilor generale definite de Consiliul european, Consiliul Uniunii europene ia deciziile necesare definirii și punerii în aplicare a PESC, de obicei, prin votul unanim. Deci, Consiliul european recomandă Consiliului Uniunii europene strategiile comune ce vor fi puse în aplicare.
Strategiile comune PESC dau posibilitatea Consiliului European și Consiliului Uniunii Europene să acționeze cu majoritate calificată, chiar dacă anumite state membre nu sunt de acord cu un anumit aspect de politică comună. Datorită dezvoltării PESA și întăririi capabilităților ei, atât civile, cât și militare, Uniunea europeană a stabilit structuri și proceduri de management al crizelor care îi permit să analizeze, să planifice și să decidă, chiar și atunci când NATO nu se angajează să lanseze și să conducă operațiuni militare de management al crizelor.
1.3.3. Abordarea unitară a acțiunilor comune
Adoptarea acțiunilor comune ca instrument de realizare a politicii este reglementată de art. J.4 din Tratat. Competența aparține Consiliului, iar instrumentele juridice privesc anumite situații în care o acțiune operațională a Uniunii este considerată necesară. Acestea stabilesc obiectivele, importanța, mijloacele care trebuie puse la dispoziția Uniunii, condițiile privind punerea lor în aplicare și, dacă este cazul, durata lor. În situația în care intervine o schimbare a împrejurărilor care are o incidență clară asupra unei situații care constituie obiectul unei acțiuni comune, Consiliul revizuiește principiile și obiectivele acțiunii respective și adoptă deciziile necesare.
Acțiunea comună este menținută atât timp cât Consiliul nu a luat încă o hotărâre.
În toate cazurile, acțiunile comune angajează statele membre în luările lor de poziții și în desfășurarea acțiunilor lor. Pentru a asigura punerea în aplicare a unei acțiuni comune, Consiliul poate cere Comisiei să îi prezinte orice propunere adecvată privind politica externă și de securitate comună.
1.3.4. Adoptarea pozițiilor comune la nivelul Uniunii
Orice luare de poziție sau acțiune națională avută în vedere în aplicarea unei acțiuni comune face obiectul unei informări într-un termen care să permită, în cazul în care este necesar, realizarea unui acord prealabil în cadrul Consiliului. Obligația informării prealabile nu se aplică în cazul măsurilor care constituie o simplă transpunere în plan intern a deciziilor Consiliului.
În cazul în care este imperios necesar în raport cu evoluția situației și în lipsa unei decizii a Consiliului, statele membre pot lua în regim de urgență măsurile care se impun, ținând seama de obiectivele generale ale acțiunii comune. Statul membru care ia asemenea măsuri informează de îndată Consiliul în legătură cu aceasta. În caz de dificultăți majore privind aplicarea unei acțiuni comune, orice stat membru sesizează Consiliul, care deliberează și caută soluțiile adecvate.
Consiliul adoptă poziții comune care definesc poziția Uniunii într-o anumită chestiune de natură geografică sau tematică. Statele membre asigură conformitatea politicilor lor naționale cu pozițiile comune. Statele membre se informează reciproc și se pun de acord în cadrul Consiliului în probleme de politică externă și de securitate de interes general, pentru a se asigura că influența Uniunii se exercită în modul cel mai eficient cu putință prin convergența acțiunilor lor.
1.3.5. Consolidarea cooperării sistematice privind orientarea politicii se securitate
O etapă importantă a procesului de consolidare a construcției europene a început odată cu semnarea de către cei doisprezece membri ai Comunităților europene, la 7 februarie 1992, a Tratatului de la Maastricht privind instituirea unei Uniuni Europene.
Prin acest tratat, se dorea promovarea unui progres economic și social echilibrat și durabil, în special pentru crearea unui spațiu fără frontiere interne, prin stabilirea unei uniuni economice și monetare, afirmarea identității pe scena internațională în special în punerea în aplicare a unei politici externe și de securitate comune, inclusiv definirea unei politici de apărare comună, întărirea protecției drepturilor și intereselor resortianților statelor membre prin instituirea unei cetățenii a Uniunii, dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiției și afacerilor interne, asigurându-se siguranța și securitatea popoarelor lor în condițiile facilitării liberei circulații a persoanelor.
Tratatul de la Maastricht cuprinde șapte titluri: Titlu I se referă la trăsăturile și obiectivele Uniunii Europene; Titlul II conține dispoziții de modificare a tratatului instituind CECO și EURATOM; Titlul III este cel care se referă la politica externă și de securitate comună; Titlul IV – amendamente la Tratatul CEEA; Titlul V introduce prevederi referitoare la politica externă și de securitate comună (PESC); Titlul VI stabilește reperele de cooperare în domeniile justiției și afacerilor interne, iar Titlul VII cuprinde dispoziții finale. Prin acest tratat Uniunea europeană dobândea o arhitectură care se baza pe trei piloni: Pilonul I cel al Comunităților Europene; Pilonul II care privește Politica Externă și de Securitate Comună (PESC); Pilonul III, cel al Justiției și Afacerilor Interne.
În acest fel, s-a confirmat faptul că UE prin intermediul Pilonului II ar putea conduce în timp la o politică de apărare comună. În urma adoptării tratatelor de la Amsterdam și Nisa, PESC își conservă caracterul defensiv, vizând salvgardarea integrității UE și apărarea frontierelor exterioare, în conformitate cu principiile internaționale (Carta Națiunilor Unite, Actul final de la Helsinki).
Se creează chiar un nou instrument de acțiune: strategiile comune, având un caracter mult mai concret din moment ce sunt precizate obiectivele, durata și mijloacele care trebuie asigurate de UE și statele membre. Se confirmă necesitatea unei apropieri de Uniunea Europei Occidentale și posibilitatea unei cooperări în materie de armament, dar și dreptul de a participa ca partener egal la misiunile de tip Petersberg. Se extinde votul cu majoritate calificată în luarea deciziilor de către Consiliu, dar și principiul abținerii constructive permite statelor să nu ia parte la o decizie, fără a împiedica însă acțiunea celorlalte. Astfel, deși se menține caracterul interguvernamental al PESC, anumite dispoziții par a marca o evoluție spre o anumită comunitarizare.
Consiliul European de la Cologne l-a desemnat, la 2 iunie 1999 pe Javier Solana, pe atunci secretar general al NATO pentru a ocupa postul de însărcinat cu politica externă și de apărare comună a Uniunii Europene. Art.11 din Tratatul de la Amsterdam a suprimat referirea la statele membre (Tratatul de la Maastricht – art. J.1: Uniunea și statele sale membre definesc și instituie o politică externă și de securitate comună…), PESC este deci a UE. Un alt progres este cel datorat Consiliului care poate, de fiecare dată când consideră necesar, să numească un reprezentant special căruia îi conferă un mandat cu privire la anumite problemele de politică, Uniunea Europeană fiind autorizată să încheie acorduri internaționale în cadrul Titlului V și sau VI (PESC și JAI) și nimic nu lasă să înțeleagă ca aceasta acționează în numele statelor membre.
Tratatul de la Nisa din 26 februarie 2001, aduce și el unele modificări: extinderea votului cu majoritate calificată; întărirea eficacității și vizibilității acțiunii exterioare a Uniunii Europene ; atunci când acordul pune în aplicare o acțiune sau poziție comună, Consiliul statuează cu majoritate calificată; încredințarea controlului politic și a conducerii strategice a operațiunilor de gestiune a crizelor Comitetului politic și de securitate; dezvoltarea conceptului de cooperare întărită și a asocierii Comisiei la această procedură.
În acest fel, înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, reglementarea politicii externe și de securitate comună avea următoarele caracteristici, care au transformat-o în pilonul al II-lea care susținea construcția comunitară.
În chiar primul articol din Capitolul V al Tratatului de la Maastricht, în forma modificată inclusiv prin Tratatul de la Nisa, art. J.1, se arată expres că Uniunea definește și pune în aplicare o politică externă și de securitate comună care include toate domeniile politicii externe și de securitate, ale cărei obiective sunt: apărarea valorilor comune, a intereselor fundamentale, a independenței și integrității Uniunii, în conformitate cu principiile Cartei Organizației Națiunilor Unite; consolidarea securității Uniunii sub toate formele; menținerea păcii și consolidarea securității internaționale, în conformitate cu principiile Cartei Organizației Națiunilor Unite, precum și cu principiile Actului final de la Helsinki și cu obiectivele Cartei de la Paris, inclusiv cele privind frontierele externe; promovarea cooperării internaționale; dezvoltarea și consolidarea democrației și a statului de drept, precum și respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Prin acest instrument juridic, statele membre se angajează să sprijine activ și fără rezerve politica externă și de securitate a Uniunii, în spiritul loialității și solidarității reciproce. În același timp, statele membre își afirmă intenția de a conlucra pentru consolidarea și dezvoltarea solidarității politice reciproce, dar și să se abțină de la orice acțiune contrară intereselor Uniunii sau care ar putea dăuna eficacității sale ca forță de coeziune în relațiile internaționale. În toate cazurile, Consiliul este cel care veghează la respectarea acestor principii.
1.4. Interacțiunea componentelor Politicii Externe și de Securitate Comună
Componentele Politicii Externe și de Securitate Comună sunt indicate de art. J.7 din Tratat, fiind indicate două astfel de componente: ansamblul problemelor relative la securitatea Uniunii Europene; ansamblul problemelor privind politica de apărare comună (PESA). În temeiul acestui text, politica externă și de securitate comună include ansamblul problemelor privind securitatea Uniunii, inclusiv definirea treptată a unei politici de apărare comună, în conformitate cu al doilea paragraf, care ar putea conduce la o apărare comună în cazul în care Consiliul European hotărăște astfel. În această situație, Consiliul recomandă statelor membre să adopte o decizie în acest sens în conformitate cu cerințele lor constituționale.
Uniunea Europei Occidentale (UEO) face parte integrantă din dezvoltarea Uniunii, permițând accesul Uniunii la o capacitate operațională, în special în cadrul alineatului (2). Ea sprijină Uniunea în definirea aspectelor privind apărarea din cadrul politicii externe și de securitate comune, astfel cum sunt acestea stabilite prin prezentul articol.
Prin urmare, Uniunea încurajează stabilirea unor relații instituționale mai strânse cu UEO în vederea integrării eventuale a UEO în Uniune în cazul în care Consiliul European hotărăște astfel. În acest caz, Consiliul recomandă statelor membre să adopte o decizie în acest sens în conformitate cu cerințele lor constituționale. Politica Uniunii în sensul dispozițiilor acestui articol nu aduce atingere caracterului specific al politicii de securitate și de apărare a anumitor state membre, ci respectă obligațiile ce decurg din Tratatul Atlanticului de Nord pentru anumite state membre care consideră că apărarea lor comună se realizează în cadrul Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) și că aceasta este compatibilă cu politica comună de securitate și de apărare stabilită în acest cadru.
Definirea treptată a unei politici de apărare comune se bazează, în măsura în care statele membre consideră potrivit, pe o cooperare între ele în materie de armament. Chestiunile la care se referă aceste prevederi includ misiunile umanitare și de evacuare, misiunile de menținere a păcii și misiunile forțelor combatante pentru gestionarea crizelor, inclusiv misiunile de restabilire a păcii. În același timp, se arată că nu se împiedică dezvoltarea unor relații strânse cu UEO pentru elaborarea și punerea în aplicare a deciziilor și acțiunilor Uniunii care au implicații în domeniul apărării. Competența Consiliului European în definirea orientărilor arătată anterior este valabilă și pentru UEO în ceea ce privește problemele pentru care Uniunea recurge la aceasta.
Ori de câte ori Uniunea recurge la UEO pentru ca aceasta să elaboreze și să pună în aplicare deciziile Uniunii privind misiunile comune, toate statele membre ale Uniunii au dreptul de a participa pe deplin la acestea. Consiliul, de comun acord cu instituțiile UEO, adoptă modalitățile practice necesare pentru a permite tuturor statelor membre care contribuie la misiunile respective să participe pe deplin și cu drepturi egale la planificarea și luarea deciziilor în cadrul UEO.
De asemenea, nu este împiedicată dezvoltarea unei cooperări mai strânse între două sau mai multe state membre la nivel bilateral, în cadrul UEO și al Alianței Atlantice, în măsura în care această cooperare nu contravine și nu o împiedică pe cea prevăzută de prezentul titlu.
1.5. Procedura de punere în aplicare a Politicii Externe și de Securitate Comună
Procedura de punere în aplicare a politicii externe și de securitate comună este și ea stabilită prin dispozițiile art. J.8 – J.18 din Tratatul de la Maastrict. În conformitate cu acest cadru legal, Președinția reprezintă Uniunea în problemele referitoare la politica externă și de securitate comună și acesteia îi revine responsabilitatea de a pune în aplicare deciziile luate în domeniul de interes.
În acest sens, președinția exprimă, în principiu, poziția Uniunii în cadrul organizațiilor și conferințelor internaționale. În exercitarea prerogativelor sale, Președinția este asistată de secretarul general al Consiliului, care exercită funcția de Înalt reprezentant pentru politica externă și de securitate comună.
De asemenea, Comisia este și ea asociată pe deplin responsabilităților Președinției și ale Consiliului. În exercitarea acestor responsabilități, președinția este sprijinită, dacă este cazul, și de statul membru care va asigura următoarea președinție, iar Consiliul, ori de câte ori consideră că este necesar, poate numi un reprezentant special căruia i se conferă un mandat referitor la probleme politice speciale.
1.6. Coordonarea acțiunilor statelor membre la nivel internațional
Coordonarea acțiunilor statelor membre la nivel internațional stabilește ca statele membre își coordonează acțiunea în cadrul organizațiilor internaționale și cu ocazia conferințelor internaționale. În cadrul acestor instituții, statele membre apără pozițiile comune. În cadrul organizațiilor internaționale și cu ocazia conferințelor internaționale la care nu participă toate statele membre, statele care participă apără pozițiile comune.
În același timp, statele membre reprezentate în cadrul organizațiilor internaționale sau al conferințelor internaționale la care nu participă toate statele membre le informează pe cele care nu participă în legătură cu orice problemă de interes comun. Statele membre care sunt și membre ale Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite se vor pune de acord și le informează pe deplin pe celelalte state membre.
Statele membre care sunt membre permanente ale Consiliului de Securitate asigură, în exercitarea funcțiilor lor, apărarea pozițiilor și intereselor Uniunii, fără a aduce atingere responsabilităților care le revin în temeiul dispozițiilor Cartei Organizației Națiunilor Unite.
Cooperarea la nivel diplomatic prevede că misiunile diplomatice și consulare ale statelor membre și delegațiile Comisiei în țările terțe și la conferințele internaționale, precum și reprezentanții acestora pe lângă organizațiile internaționale, cooperează pentru a asigura respectarea și punerea în aplicare a pozițiilor și acțiunilor comune stabilite de către Consiliu. Ele își aprofundează cooperarea prin schimbul de informații, prin evaluări comune și prin participarea la punerea în aplicare a dispozițiilor prevăzute la art. 8 lit.c din Tratatul de instituire a Comunității Europene.
Consultarea Parlamentului European în conformitate cu care Președinția consultă Parlamentul European în legătură cu principalele aspecte și cu opțiunile fundamentale referitoare la politica externă și de securitate comună și ia măsuri pentru a se ține seama întocmai de punctele de vedere ale Parlamentului European. Parlamentul European este informat cu regularitate de președinție și de Comisie în legătură cu evoluția politicii externe și de securitate a Uniunii.
La rândul său, Parlamentul European poate adresa întrebări sau formula recomandări Consiliului. Parlamentul European organizează anual o dezbatere privind progresele înregistrate în punerea în aplicare a politicii externe și de securitate comună.
Sesizarea și convocarea Consiliului se pot face de către fiecare stat membru sau de către Comisie și pot privi orice problemă referitoare la politica externă și de securitate comună. În cazurile care impun o decizie rapidă, președinția convoacă, fie din oficiu, fie la cererea Comisiei sau a unui stat membru, în termen de patruzeci și opt de ore sau, în caz de necesitate absolută, într-un termen mai scurt, o reuniune extraordinară a Consiliului.
1.7. Mecanismul de adoptare a deciziilor care privesc realizarea PESC
Adoptarea deciziilor care privesc realizarea PESC se iau de către Consiliu hotărând în unanimitate, iar abținerile membrilor prezenți sau reprezentați nu împiedică adoptarea deciziilor respective. Fiecare membru al Consiliului care se abține de la vot își poate justifica abținerea printr-o declarație oficială. În acest caz, el nu este obligat să pună în aplicare decizia, dar acceptă faptul că decizia angajează Uniunea.
În spiritul solidarității reciproce, statul membru în cauză se abține de la orice acțiune care ar putea intra în conflict sau împiedica acțiunea Uniunii întemeiată pe decizia respectivă, iar celelalte state respectă poziția sa. În cazul în care membrii Consiliului care își justifică abținerea printr-o astfel de declarație reprezintă mai mult de o treime din voturile afectate de ponderea prevăzută de art. 148 alin. (2) din Tratatul de instituire a Comunității Europene, decizia nu se adoptă. Prin derogare de la aceste dispoziții, Consiliul hotărăște cu majoritate calificată în următoarele situații: în cazul în care, pe baza unei strategii comune, adoptă acțiuni comune și poziții comune sau în cazul în care adoptă orice altă decizie; în cazul în care adoptă orice decizie care pune în aplicare o acțiune comună sau o poziție comună.
În cazul în care un membru al Consiliului declară că, din rațiuni importante de politică națională pe care le prezintă, are intenția de a se opune adoptării unei decizii cu majoritate calificată, nu se trece la vot. Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, poate solicita sesizarea Consiliului European în legătură cu problema în cauză în vederea luării unei decizii în unanimitate. Voturile membrilor Consiliului sunt afectate de ponderea prevăzută de art. 148 alin. (2) din Tratatul de instituire a Comunității Europene. Pentru a fi adoptate, deciziile trebuie să întrunească cel puțin șaizeci și două de voturi, exprimând votul favorabil a cel puțin zece membri.
Încheierea acordurilor internaționale cu unul sau mai multe state sau organizații internaționale privind realizarea PESC. Când se impune încheierea unui astfel de instrument, Consiliul autorizează în urma unei hotărâri unanime, președinția, sprijinită, dacă este cazul, de către Comisie, să înceapă negocierile. Astfel de acorduri sunt încheiate de către Consiliu, hotărând în unanimitate la recomandarea președinției, dar niciun acord nu obligă un stat membru al cărui reprezentant în Consiliu declară că trebuie să se conformeze propriilor norme constituționale; ceilalți membri din Consiliu pot conveni că acordul este aplicabil cu titlu provizoriu.
Crearea Comitetului politic și de securitate are ca obiectiv monitorizarea situației internaționale în domeniile politicii externe și de securitate comună și contribuie la definirea politicilor prin emiterea de avize adresate Consiliului, la cererea acestuia sau din proprie inițiativă. El supraveghează de asemenea punerea în aplicare a politicilor stabilite, fără a aduce atingere competențelor președinției și Comisiei.
Secretarul general al Consiliului, Înalt reprezentant pentru politica externă și de securitate comună, sprijină Consiliul în legătură cu problemele de politică externă și de securitate comună, contribuind în special la formularea, elaborarea și punerea în aplicare a deciziilor politice și, dacă este cazul, acționând în numele Consiliului și la cererea președinției, prin organizarea dialogului politic cu terții.
1.8. Politica Externă și de Securitate Comună din perspectiva României
Printre primele capitole de negocieri deschise de România cu Uniunea Europeană după începerea negocierilor de aderare, la 15 februarie 2000, au fost Capitolul 26 (Relații externe) și Capitolul 27 (Politica Externă și de Securitate Comună, PESC). Aceste capitole au fost închise provizoriu încă din iunie 2000.
Conform documentelor de poziție prezentate, România a declarat că va accepta acquisul comunitar pentru ambele capitole și că va fi gata să îl aplice odată cu aderarea la Uniunea Europeană în anul 2007, fără a necesita perioade de tranziție.
Astfel, în Documentul de poziție a României la Capitolul 27, referitor la Politica Externă și de Securitate Comună se arăta că: România este pregătită să accepte și să aplice acquis-ul în domeniul Politicii Externe și de Securitate Comune (PESC) a Uniunii Europene (UE). Structurile necesare transpunerii acesteia în practică au fost create, iar politica externă și de securitate a României se bazează pe aceleași principii și are aceeași orientare cu cea promovată de Uniunea Europeană.
Această afirmație este susținută de faptul că România împărtășește valorile fundamentale ale Uniunii Europene și ale statelor sale membre: democrația, statul de drept, respectul pentru drepturile și libertățile fundamentale ale omului, protecția minorităților și toleranța religioasă, dezvoltarea unei economii de piață și asigurarea coeziunii sociale.
De asemenea, România sprijină neproliferarea armelor nucleare, biologice și chimice și este semnatară a tuturor acordurilor internaționale relevante în domeniu. România a introdus și exercită un control strict în privința produselor și tehnologiilor cu dublă întrebuințare și este parte la toate tratatele internaționale privind controlul armamentelor. România se află într-un stadiu avansat al procesului de rezolvare a tuturor aspectelor legate de relațiile cu vecinii, pe baza dreptului internațional și s-a implicat într-o rețea de acorduri trilaterale cu vecinii, menite a asigura pacea și stabilitatea în Europa Centrală și de Sud-Est.
În acest context, în iunie 2003 România și Ucraina au semnat un tratat privind regimul frontierei de stat și au căzut de acord să continue negocierile pentru a găsi o soluție reciproc acceptabilă pentru delimitarea platoului continental. De asemenea, relațiile României cu Federația Rusă s-au îmbunătățit simțitor, în iulie 2003 fiind semnat un tratat bilateral de prietenie și cooperare.
România a continuat să-și dezvolte relațiile cu Republica Moldova prin propunerea unui Parteneriat pentru Europa, iar relațiile economice cu Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (FYROM), Bosnia și Herțgovina și Croația au fost îmbunătățite.
România este membră a Organizației Națiunilor Unite, a Consiliului Europei, a NATO și a unui număr de alte organizații internaționale. Este, de asemenea, un promotor activ al cooperării regionale prin participarea la o serie de organizații sau grupări regionale, precum Organizația de Cooperare Economică la Marea Neagră (OCEMN), Inițiativa Central Europeană (ICE), Zona Central Europeană de Liber Schimb (CEFTA), Procesul de Cooperare a Statelor din Sud-Estul Europei (SEECP), Procesul Royaumont, Inițiativa de Cooperare Sud- Est Europeană (SECI), Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est.
Capitolul 2
DINAMICA ȘI CONSOLIDAREA POLITICII EUROPENE DE SECURITATE ȘI APĂRARE
2.1. Necesitatea instituirii unei Politici Europene de Securitate și Apărare
Procesul de integrare europeană este cel care are un efect crucial în interpretarea conceptului de securitate externă și internă a Uniunii Europene și asupra interpretării modului de management asupra statelor sale membre în acest domeniu. Acest fenomen a provocat, în mare parte, prăbușirea frontierelor între membrii Uniunii Europene (Schengen). Astăzi poate fi numită europenizare a securității externe și interne. Mai mult, Uniunea Europeană a extins recent conceptul, punând accent pe cooperarea regională, bilaterală și multilaterală cu statele terțe din zona de securitate (dimensiunea externă a politicii de securitate internă a Uniunii Europene) astfel că abordarea europeană poate fi definită mai mult ca o joncțiune de cercuri concentrice, decât ca o bază organizată cu diferențiere strictă între securitatea internă și cea externă.
Aspectele de securitate interne și externe europene sunt intrinsec interconectate. Societățile bazate pe valori comune cum ar fi buna guvernare, democrație, supremația legii și a respectului pentru drepturile omului vor fi mai eficiente în prevenirea pericolelor interne și mult mai deschise unor cooperări în combaterea unor amenințări internaționale comune. Mai mult, aceste principii au fost de asemenea identificate de către comunitate ca fiind factori critici în atingerea Obiectivelor Milenare de Dezvoltare. Dezvoltarea, securitatea și drepturile omului sunt valori ce se consolidează reciproc.
Ideea creării unei astfel de Politici Europene de Securitate și Apărare (PESA) a apărut la Consiliul European de la Köln (iunie 1999), desfășurat în perioada imediat următoare conflictului din Kosovo, și subsecvent înțelegerii franco-britanice de la St. Malo din decembrie 1998. În esență, PESA presupune dezvoltarea unei capacități de decizie autonome și, în cazul în care Alianța Nord-Atlantică ca întreg nu este angajată, lansarea și coordonarea unor operațiuni militare sub autoritatea Uniunii Europene, ca răspuns la situații de criză, angajarea resurselor de către statele membre la astfel de operațiuni bazându-se pe decizii suverane.
În literatura de specialitate se arată că PESA se caracterizează prin faptul că rămâne cu o anume fragilitate, căci este colectivă și constituie un proces, înainte de a fi un fapt împlinit. Ea este colectivă, în sensul că s-a decis în comun ce conținut concret va avea PESA. Practic, PESA este rezultatul acordurilor semnate de către statele membre de-a lungul timpului. În fine, este vorba de un proces, în sensul că, de acum înainte, capacitățile europene, prin adoptarea unui obiectiv țintă – headline goal – sunt în centrul proiectului de apărare europeană. Pentru a depăși aceste provocări și a asigura buna tranziție a structurilor militare tradiționale către noi structuri de apărare și securitate europene, precum și pentru a duce la bun sfârșit noua etapă a ridicării puterii PESA, vor trebui să se modifice structuri naționale și proceduri de cooperare ce s-au convenit prin acorduri bilaterale sau multilaterale.
2.2. Evoluția și obiectivele Politicii Europene de Securitate și Apărare
Obiectivul de bază al PESA, stabilit de Consiliul European de la Helsinki, din 10-11 decembrie 1999, îl reprezintă dezvoltarea capacității statelor membre de a mobiliza și a susține forțe militare ce pot atinge nivelul a 15 brigăzi, respectiv 50.000-60.000 de oameni. Aceste forțe trebuie să fie capabile să îndeplinească întreg spectrul misiunilor Petersberg.
Instituționalizarea activității în sfera prevenirii conflictelor, consolidării păcii și a stabilității interne a statelor, zonelor sau regiunilor în criză sau amenințate de crize s-a făcut prin instituirea, înaintea summitului de la Feira, a Comitetului pentru Aspectele Civile ale Gestionării Crizelor, ca un al patrulea organism permanent PESA.
2.2.1. Declarația comună franco-britanică asupra apărării europene
Odată cu depășirea de către Marea Britanie a poziției sale tradiționale de reticență față de ideea consolidării construcției europene în sfera securității și apărării, s-a încheiat Declarația comună franco-britanică asupra apărării europene de la St. Malo, din 4 decembrie 1998. În cadrul său s-a arătat că pentru ca UE să fie capabilă de a lua decizii și aproba acțiuni militare atunci când Alianța Nord-Atlantică, ca întreg, nu este angajată, Uniunea trebuia să fie dotată cu structurile, capacitatea de analiză a situațiilor, sursele de informații și capacitatea de planificare strategică necesare. În același timp, pentru a răspunde noilor riscuri de securitate, Europa trebuia să-și dezvolte capacitatea de reacție rapidă, sprijinită pe o industrie de apărare puternică și competitivă.
În acest fel, în ceea ce privește politica PESA, s-a observat o evoluție interesantă, tendințele operative fiind următoarele: globalizarea zonei operaționale; extinderea spectrului de frecvențe de funcționare, creșterea interacțiunii dintre mediul civil și militare la frontieră; creșterea întrepătrunderii dintre primul și al doilea pilon tradiționali ai UE, precum și un proces de dezvoltare a capabilităților.
2.2.2. Declarația de angajare a capacităților militare la nivel european
O nouă etapă a procesului de consolidare a capacităților militare ale UE de gestionare a crizelor a fost marcată de Conferința pentru angajarea capacităților militare de la Bruxelles, din 20-21 noiembrie 2000. În cadrul său a fost adoptată Declarația de angajare a capacităților militare, iar contribuțiile la catalogul de forțe prezentat cu acest prilej au reunit peste 100.000 de oameni, circa 400 de avioane de luptă și 100 de nave maritime. Statele participante la conferință s-au angajat să continue, în cadrul reformelor în curs ale forțelor lor armate, demersurile de întărire a capacităților lor proprii, cât și proiectele existente sau în curs de pregătire pentru punerea în practică a unor soluții multinaționale, inclusiv în domeniul utilizării în comun a mijloacelor. Ansamblul acestor proiecte vizează: îmbunătățirea performanțelor forțelor europene în domeniile mobilizării, desfășurării, capacității de acțiune și interoperabilității; dezvoltarea capacităților strategice de transport, conducere, informații și comunicare; și întărirea capacității operaționale, care, la rândul său, presupune mijloace de cercetare-salvare, de apărare contra rachetelor sol-sol, arme de înaltă tehnicitate și precizie, mijloace de simulare.
2.2.3. Crearea Comitetului Politic și de Securitate
La 22 ianuarie 2001, Consiliul European a decis crearea Comitetului Politic și de Securitate, considerat a fi puntea de legătură între PESC și PESA și a Statului Major al Uniunii Europene.
În cadrul Consiliului Uniunii Europene de la Bruxelles a decis, la 26 februarie 2001 s-a decis crearea unui mecanism de reacție rapidă care să îngăduie statelor comunitare să acționeze rapid, eficient și de o manieră flexibilă în situații de urgență sau criză care amenință legea și ordinea, securitatea și siguranța indivizilor, care sunt de natură a degenera în conflicte armate sau destabiliza, a afecta programele și politicile de asistență și cooperare, eficiența și/sau condițiile implementării adecvate a acestora.
Consiliul European de la Göteborg din 2001 s-a axat pe discutarea problemelor de întărire a capacităților militare, statele membre angajându-se să ia măsurile suplimentare specifice pentru a remedia deficiențele constatate, singura acțiune concretă fiind însă elaborarea unui plan de acțiune europeană.
2.2.4. Declarația Capacității Militare a Politicii Europene de Securitate și Apărare Comune
În urma derulării, la Bruxelles, a Conferinței de Îmbunătățire a Capacităților Militare (noiembrie 2001), au fost adoptate Declarația asupra Capacității Militare a Politicii Europene de Securitate și Apărare Comune și Planul European de Acțiune privitor la Capacități (decembrie 2001), ce viza, cu prioritate, realizarea de către forțele destinate PESA, a câtorva mari obiective: mobilitatea strategică, capacitatea de proiecție, sustenabilitatea, flexibilitatea, interoperabilitatea și eficiența operațională.
Despre aceste documente programatice s-a afirmat că n-au reușit decât să diagnosticheze integral, nicidecum să corecteze, deficiențele majore ce barau calea operaționalizării PESA.
Un impact deosebit asuprea politicii de apărare au avut-o evenimentele de la 11 septembrie 2001, producându-se un proces de regândire de ansamblu și dinamizare a PESA.
Pe acest fond, la reuniunea miniștrilor de externe ai țărilor membre ale UE din ianuarie 2002 s-a resimțit tendința Uniunii Europene de a-și consolida acțiunile autonome în raport cu NATO în general și SUA în special, în sfera securității și apărării. La același forum s-a decis trimiterea de către UE a unei forțe de poliție în Bosnia și Herțegovina pentru a înlocui forța internațională de poliție aflată sub egida ONU, al cărei mandat expira la sfârșitul anului 2002.
În același domeniu, începând cu 31 martie 2003 Uniunea Europeană a lansat prima sa operațiune militară de menținere a păcii, în Macedonia (operațiunea Concordia), prin preluarea mandatului NATO.
2.2.5. Convenția asupra viitorului Europei
Un alt moment de cotitură în evoluția PESA l-a reprezentat summitul pe probleme de apărare al șefilor de state și guverne ai Franței, Germaniei, Belgiei și Luxemburgului, desfășurat la Bruxelles, la finele lunii aprilie 2003. Aceasta deoarece în Declarația comună dată publicității la sfârșitul său, liderii celor patru state europene au înaintat Convenției asupra viitorului Europei și viitoarei Conferințe interguvernamentale o serie de propuneri de principii: posibilitatea cooperării întărite; instituirea unei clauze generale de solidaritate și securitate comună; posibilitatea statelor membre care doresc acest lucru, de a accepta obligații suplimentare în cadrul cooperării întărite, fără nicio obligație din partea celorlalte state; reformularea misiunilor Petersberg, astfel încât UE să poată să folosească mijloace civile și militare pentru prevenirea conflictelor și gestionarea crizelor; înființarea unei agenții europene pentru cercetare, dezvoltare și achiziții a capacităților militare, în vederea sporirii acestora din urmă și consolidării interoperabilității și cooperării dintre forțele armate ale statelor membre; crearea unui Colegiu European de Securitate și Apărare, pentru dezvoltarea și diseminarea culturii europene de securitate; promovarea conceptului de Uniune Europeană de Securitate și Apărare, având vocația de a reuni sub egida sa acele state membre care sunt pregătite să avanseze mai repede în cooperarea lor pe linia apărării.
Statele participante la ESDU ar urma să se angajeze să-și acorde sprijin și asistență reciprocă în fața riscurilor de orice natură, să-și propună în mod sistematic armonizarea pozițiilor în probleme de securitate și apărare, să-și coordoneze eforturile de apărare, să-și dezvolte capacitățile militare și să-și sporească investițiile în echipamente militare.
În același an, reuniunea miniștrilor apărării ai UE (19 martie 2003) și Consiliul Comun al miniștrilor de externe și ai apărării ai UE (19-20 mai 2003) au însemnat preocuparea pentru dezvoltarea capacităților militare ale PESA, prin adoptarea Catalogului de Forțe Helsinki 2003 și a Suplimentului acestuia, precum și prin finalizarea Conceptului Militar al Uniunii Europene de Răspuns Rapid.
Consiliul European de la Salonic (19-20 iunie 2003) a luat și alte măsuri în acest domeniu: s-a limitat a lua doar acele decizii circumscrise PESA care puteau întruni consensul: dezvoltarea capacităților militare ale UE, incluzând întreg spectrul misiunilor Petersberg și Forța de Reacție Rapidă; continuarea lucrului la Programul UE pentru Prevenirea Conflictelor Violente, cu accent pe Balcanii Vestici; instituirea unei baze de date, pe bază de voluntariat, pentru combaterea terorismului; adoptarea unei Declarații asupra neproliferării armelor de distrugere în masă; și crearea, până în 2004, sub autoritatea Consiliului, a unei agenții interguvernamentale în domeniul capacităților de apărare, dezvoltării, cercetării, achizițiilor și armamentelor. Cu aceeași ocazie s-a elaborat documentul intitulat O Europă mai sigură într-o lume mai bună ce s-a constituit în prima schiță a unui concept strategic al viitoarei Uniuni Europene extinse. Obiectivele strategice propuse sunt: contribuția la stabilitatea și buna guvernare în vecinătatea noastră imediată; edificarea unei ordini internaționale bazate pe multilateralism eficace; și un răspuns adecvat vechilor și noilor amenințări.
2.3. Implicarea organismelor politice și militare permanente ale UE în PESA
Începând cu reuniunea Consiliului European de la Helsinki, s-a abordat și problema capacităților instituționale ale Uniunii pentru facilitarea procesului decizional, ajungându-se la un acord în ceea ce privește înființarea unor organisme politice și militare permanente: Comitetul Politic de Securitate, Comitetul Militar și Stafful Militar.
2.3.1. Coordonarea strategică a Comitetului Politic și de Securitate
Cunoscut prin acronimul său franțuzesc, COPS, acesta este un organism permanent, cu sediul la Bruxelles, care este compus din reprezentanți naționali la nivel înalt (ambasadori) și tratează toate aspectele PESC, inclusiv PESA, componența sa fiind așadar similară Consiliului Nord-Atlantic al NATO. În cazul unei operațiuni militare de management al crizei, Comitetul Politic și de Securitate va exercita, sub autoritatea Consiliului European, controlul politic și coordonarea strategică a operațiunilor.
2.3.2. Comitetul Militar al Uniunii Europene și avizarea acțiunilor militare
Comitetul Militar al Uniunii Europene, asemănător Comitetului Militar al NATO, este compus din șefii statelor majore ale armatelor sau din delegații lor militari, precum și dintr-un președinte, desemnat de Consiliul european, la recomandarea Comitetul Politic și de Securitate, având drept sarcini avizarea acțiunilor militare, formularea recomandărilor pentru Comitetul Politic și de Securitate și stabilirea directivelor pentru statul major.
2.3.3. Planificarea operațiunilor de către Stafful Militar
La rândul său, Stafful Militar este format din militari detașați de statele membre și integrați în secretariatul general al Consiliului European, pentru acțiuni în caz de pericol iminent, de evaluare a situațiilor și de planificare strategică a situațiilor, precum și de planificare strategică pentru misiunile Petersburg, printre care și identificarea forțelor europene naționale și multinaționale.
Ca măsură tranzitorie suplimentară, potrivit deciziilor adoptate la Köln, la reuniunea de la Lisabona s-a decis înființarea a trei organisme interimare, care au funcționat în mod efectiv cu acest statut începând cu data de 1 martie 2000 – Comitetul Politic și de Securitate interimar (COPSi), Comitetul Militar interimar (CMi), și un organism alcătuit din experți militari atașați Consiliului, care să formeze nucleul viitorului Stat Major.
Tot în cadrul PESA, în conformitate cu decizia reuniunii Consiliului European de la Santa Maria da Feira, s-a propus crearea unei forțe civile de reacție rapidă formată din circa 5.000 de ofițeri de poliție, care să fie capabilă să desfășoare 1.000 dintre ei în termen de 30 de zile, pentru gestionarea crizelor în domenii precum activitățile polițienești, ajutorul umanitar, repunerea în funcțiune a structurilor administrative și juridice, activități de căutare și salvare, supravegherea alegerilor, respectarea drepturilor omului.
2.4. Poziția României în cadrul Politicii Europene de Securitate și Apărare
În cadrul procesului de aderare la Uniunea Europeană, eforturile României au urmărit convergența propriei politici externe cu Politica Europeană de Securitate și Apărare. România a demonstrat că este și a rămas un participant activ la dialogul politic și a jucat un rol constructiv, inclusiv în cadrul reuniunilor tip Gymnich și Euro-Med. Ca stat membru al Uniunii Europene, România contribuie la formularea Pozițiilor, Declarațiilor și demersurilor, și le aplică. România respectă sancțiunile internaționale și măsurile restrictive impuse de UE, ONU și OSCE. De asemenea, țara noastră participă la reuniunile tuturor structurilor de lucru ale Consiliului pe tema PESC/PESA.
În mediul de securitate actual, caracterizat de schimbări în natura și complexitatea amenințărilor, statele membre ale Uniunii Europene, între care și România, utilizează acest instrument specific de acțiune interguvernamentală în domeniu – PESA, subsumat PESC – pentru a asigura o prezență activă a Uniunii Europene la nivel global.
La baza acțiunilor Uniunii Europene pe acest plan se află Strategia Europeană de Securitate, adoptată în decembrie 2003 și al cărei stadiu al nivelului de implementare a făcut obiectul unui Raport, în decembrie 2008, în vederea asigurării compatibilității cu provocările actuale și cu ambițiile de entitate globală în domeniul asigurării securității și stabilității în lume, asumate tot mai eficient în ultimul timp de Uniunea Europeană.
O contribuție importantă în sprijinul acestei viziuni, o constituie numeroasele misiuni de gestionare a crizelor, 22 în numai 6 ani. În timp, Uniunea și-a construit reputația unei abordări cuprinzătoare în materie de gestionare a crizelor, punând accentul atât pe latura militară a implicării sale, cât și pe cea civilă, mai ales în domeniul statului de drept.
La 17 noiembrie 2009, Consiliul Uniunii Europene a aprobat declarația PESA 10 ani – Provocări și oportunități . Documentul se dorește a fi un bilanț al realizărilor în ceea ce privește abordarea cuprinzătoare în domeniul gestionării crizelor și aportul UE la pacea și securitatea internațională, dar și un document programatic, privind necesitatea sporirii resurselor care pot asigura creșterea capacității noastre colective de a promova pacea, securitatea și stabilitatea în lume.
Declarația precizează direcțiile de acțiune vizate pe mai departe, precum consolidarea activităților de avertizare timpurie și de răspuns rapid la crize, adaptarea structurilor de coordonare și conducere a misiunilor, dezvoltarea capabilităților naționale și multinaționale necesare, cu aportul Agenției Europene de Apărare, adecvarea bugetului PESC, coordonarea civil-militară și explorarea posibilităților oferite de Cooperarea Permanentă Structurată.
România s-a implicat activ în numeroase misiuni PESA, începând cu anul 2003, conștientizând importanța și anvergura pe care acestea o vor căpăta în contextul demersurilor UE de promovare a statului de drept funcțional, a respectului pentru drepturile omului și bunei guvernări, precum și în alte domenii conexe, toate acestea având incidență directă asupra stabilității și securității internaționale. Angajamentul solid al țării noastre este confirmat de situarea între primele cinci țări din punct de vedere al experților detașați și al echipamentelor furnizate, dar și prin valoarea adăugată la elaborarea deciziilor din domeniul PESA.
Contribuția națională a României, alături de a celorlalte state membre, acoperă atât palierul civil cât și cel militar. Astfel, România este prezentă în numeroase misiuni desfășurate sub egida PESA, derulate pe trei continente: EUPM, EUFOR Althea, EUJUST LEX, EULEX Kosovo, EUPOL Afganistan, EUMM Georgia și EUNAVFOR ATALANTA.
România este de asemenea membru al unor organisme importante pentru PESA, cum ar fi Centrul Satelitar al UE (EUSC) de la Torrejon (Spania), Institutul de Studii de Securitate al UE (ISS) din Paris (Franța), sau Agenția Europeană de Apărare (European Defence Agency/EDA) care își are sediul la Bruxelles.
Pentru acțiunea eficientă a UE în domeniul PESA, statele membre au convenit asupra necesității construirii unor capacități, civile și militare, dedicate acestui scop. Agenția Europeană de Apărare (EDA) are un rol central în procesul de dezvoltare a capacităților militare, precum și în ce privește limitarea fragmentării la nivel european în acest domeniu de importanță strategică, prin facilitarea de programe de colaborare întreprinse de statele membre sub umbrela sa.
România, în funcție de necesitățile și interesele în materie de echipamente se implică la rândul său, alături de partenerii din cadrul UE, într-o serie de programe de dezvoltare a unor capacități de vârf pentru a obține o cât mai mare valoare adăugată din aceste eforturi. Planul de Dezvoltare a Capacităților (Capability Development Plan) reprezintă principalul element de sprijin în procesul de planificare a apărării statelor membre, creând astfel premisele unui răspuns cât mai eficace la situațiile de criză cărora Uniunea va trebui să le facă față în viitor.
Pe linia contribuției în plan militar, România a confirmat participarea în cadrul a două Grupuri Tactice de Luptă (EU Battle Groups/BGs). Astfel, contribuțiile țării noastre au fost incluse în cadrul Grupului Tactic de Luptă HELBROC, alcătuit din Grecia, România, Bulgaria și Cipru, pus la dispoziția UE în primul semestru al anului 2009 și în cadrul unui Grup Tactic de Luptă ce va fi activat în al doilea semestru din 2010, alături de Italia și Turcia.
În plan civil, România își pregătește contribuția aferentă Obiectivului Global Civil 2010 (Civilian Headline Goal 2010). Progresele naționale în direcția facilitării procesului de generare a forței și detașării experților în misiunile PESA civile, au făcut obiectul unui raport integrat la nivelul UE.
România se situează într-o onorabilă poziție având în stadiu avansat de adoptare o strategie națională în domeniul capacităților civile. Conform studiului Este UE în măsură să reconstruiască state în derivă ? O trecere în revistă a capacităților civile ale Europei, realizat de European Council on Foreign Relations și dat publicității la 15 octombrie 2009, România a fost menționată la capitolul Silitori (a doua categorie din cinci, după Profesioniști), alături de Italia, Franța ș.a. .
2.5. Influența PESA asupra gestionării integrate a frontierelor externe ale UE
Pentru ca mecanismele anterioare să funcționeze în sensul atingerii obiectivelor propuse apare ca fiind important să se acorde o atenție specială securizării frontierelor Uniunii Europene.
Provocarea nu este una ușoară pentru că în prezent, pe fondul unor tendințe cum sunt globalizarea economică și teama de terorism, administrarea competentă a frontierelor a devenit o problemă politică crucială în toată lumea. Provocarea pentru statele moderne bazate pe economie este de a facilita pe cât de mult posibil comerțul internațional, de care depinde bunăstarea lor, protejându-și în același timp cetățenii de infracționalitatea și teroarea aferente frontierelor moderne penetrabile.
Securizarea frontierelor este relevantă deopotrivă din punctul de vedere al componentei externe a securității comune europene și din cel al componentei interne. Cu toate acestea, conceptele de management al frontierelor și de securitate la frontiere sunt caracterizate printr-o o anumită imprecizie, dat fiind faptul că sfera lor de aplicare variază de la regiune la regiune.
În contextul european, managementul frontierelor ține de administrarea acestora, având, în principal, funcția de a realiza activități de ordin legislativ și birocratic, iar Acordul Schengen (1985) reprezintă pilonul central al regimului de frontieră al UE și un efort inter-guvernamental de realizare a principiului de liberă circulație a persoanelor și bunurilor pe teritoriul Uniunii Europene.
În același timp, managementul eficient al frontierei este arta echilibrării obiectivelor concurente de interceptare a persoanelor și bunurilor rele înainte ca ele să treacă frontierele, fără a restricționa excesiv accesul legitim al bunurilor și persoanelor.
În acest sens, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) a elaborat probabil cea mai amplă expertiză de securitate la frontiere dintre toate organizațiile regionale și internaționale. Începând cu 2005, toate activitățile la frontiere au fost realizate în baza Conceptului de Securitate și Management al Frontierelor (BSMC).
Principale obiective ale Conceptului sunt: promovarea circulației libere și sigure a bunurilor și serviciilor; diminuarea pericolului terorismului prin împiedicarea circulației transfrontaliere a persoanelor care au legătură cu terorismul, a armelor și fondurilor, prevenirea crimei organizate, a traficului și contrabandei, precum și prin promovarea unui tratament demn vizavi de persoanele ce așteaptă să traverseze frontiera.
Conceptul de securitate la frontiere a evoluat, iar provocările cu care se confruntă la moment sunt mai complexe. Importanța generală a frontierelor nu a fost niciodată mai mare, dat fiind faptul că bunăstarea lumii întregi depinde de activitatea eficientă a acestora. Frontierele și securitatea la frontiere, rămân a fi un element fundamental în relațiile internaționale.
Calitatea managementului frontierelor de stat, acum mai mult ca niciodată, reprezintă o preocupare nu doar a statului în cauză, sau a statelor vecine, dar și a întregii comunități internaționale, căci circulația ilicită de bunuri și persoane poate avea efecte destabilizatoare, care se pot răspândi pe o suprafață foarte întinsă.
Capitolul 3
COOPERAREA STATELOR EUROPENE ÎN SPAȚIUL SCHENGEN
Acordurile Schengen își au originea în cooperarea din cadrul Beneluxului. Acestea au instaurat între ele la început o uniune vamală în 1948, apoi, ele au decis să desființeze controalele existente în zona frontierelor lor comune. Și-au dat seama în mod rapid de consecințele asupra criminalității din cauza dispariției controalelor la nivelul frontierelor interne și au elaborat un anumit număr de convenții în domeniul penal. Astfel, în data de 27 iunie 1962, aceștia au semnat Tratatul Benelux privind extrădarea și sprijinul reciproc în materie penală, și apoi în 1969, o Convenție privind cooperarea administrativă și judiciară. Tratatul privind extrădarea este cel mai interesant în materie de cooperare polițienească. În consecință, acesta din urmă se referă nu numai la ameliorarea procedurii de extrădare, la comisiile rogatorii sau la simplificarea procedurilor și a deciziilor judiciare , dar și la cooperarea polițienească ca atare. Marea inovație adusă de acest Tratat este articolul său cu numărul 27 care autorizează agenții uneia din Părțile contractante să intre, în urma unei urmăriri, pe teritoriul statului vecin. El autorizează astfel pentru prima dată o intervenție polițienească autonomă pe teritoriul unui stat vecin.
Acest drept de urmărire transfrontalieră este însoțit de un anumit număr de condiții prevăzute în articolul 27 al Tratatului. Trebuie pe de o parte, ca urmărirea să fi început în țara de origine a agentului care urmărește și pe de altă parte, persoana urmărită trebuie să fie autorul presupus a unui fapt care lasă loc extrădării. In acest caz agentul urmăritor trebuie să trimită imediat un apel agenților competenți din Partea pe teritoriul căreia a pătruns acesta. Aceștia din urmă vor reține la cerere persoana urmărită pentru a-i stabili identitatea sau pentru a purcede la arestarea acesteia. Totuși, în anumite cazuri excepționale, agentul urmăritor poate reține el însuși persoana urmărită cu condiția ca urmărirea să rămână neîntreruptă, ca urgența operațiunilor să facă imposibilă recurgerea la autoritățile locale și ca reținerea să aibă loc pe o rază de zece kilometri în jurul frontierei. Drepturile și obligațiile agentului urmăritor, în urma acțiunii de urmărire, sunt prevăzute în articolul 28 al Tratatului. Conform acestuia din urmă, el este supus, în urma acțiunii de urmărire, legilor Părții pe teritoriul căruia intervine, și trebuie să fie capabil în orice moment să își justifice calitatea de ofițer competent. Acest articol legiferează în egală măsură folosirea mijloacelor de constrângere și de apărare de către agenții de urmărire.
Dispozițiile Tratatului Benelux privind extrădarea sunt astfel foarte inovatoare în materie de cooperare polițienească. Ele doresc de la bun început să îi inspire pe cei care redacteză Convenția de Aplicare a Acordurilor Schengen care vor relua rapid principiile sale în ceea ce privește urmărirea transfrontalieră. Dar vor trebui să treacă aproape treizeci de ani pentru ca asemenea practici polițienești să fie imaginate într-un cadru mai larg decât cel al Beneluxului.
La 14 iunie 1985, Republica Federala Germania, Franta, Belgia, Luxemburg si Olanda au semnat Acordul Schengen (Schengen fiind o localitate din Luxemburg) cu privire la abolirea treptata a controlului vamal comun acestor țări care doreau să stabilească o zonă fără restricții privind circulația persoanelor și a mărfurilor, în care controalele la frontieră dintre țările participante să fie eliminate și să existe o cooperare mai strânsă în vederea combaterii criminalității transnaționale. Ulterior, cooperarea Schengen a fost incorporată în cooperarea UE și include în prezent toate statele membre ale Uniunii Europene, mai puțin Irlanda , Marea Britanie, Cipru, România și Bulgaria.
Cooperarea polițienească din cadrul Schengen este considerată drept o măsură compensatorie pentru libera circulație a persoanelor. Cu toate acestea, ea reprezintă o parte esențială a Convenției de aplicare întrucât titlul II, care tratează problema colaborării polițienești, judiciare și vamale, este titlul cel mai important și cuprinde cincizeci și două de articole.
Înainte de a discuta despre conținutul cooperării polițienești din sânul Schengen, ar trebui să ne oprim un moment aupra dispozițiilor instituționale ale acestor Acorduri. Organul principal al Schengen este Comitetul executiv în sânul căruia fiecare stat dispune de un sediu. Comitetul decide prin unanimitate și se reunește « cât de des va fi nevoie pentru buna executare a sarcinilor ». El este puterea executivă a structurii Schengen. Se prevede faptul că pentru pegătirea deciziilor, pot fi instituite mai multe grupuri de lucru compuse din reprezentanți ai administrărilor naționale.
Reuniunile Comitetului executiv sunt pregătite de un comitet compus din înalți funcționari, Grupul central, care poate fi instituit de grupuri de lucru ad hoc responsabile cu pregătirea măsurilor de executare în domenii determinate. Asupra anumitor subiecte ale Convenției sunt prevăzute niște instanțe ad hoc, cum e cazul articolului 70 în materie de stupefiante sau articolul 115 privind S.I.S. grupul central se reunește o dată pe lună și ia niște decizii de natură politică, pregătește reuniunile Comitetului executiv și coordonează lucrul grupurilor de experți.
Din 1993 există cinci Grupuri de expreți. Grupul intitulat « Comitetul de Orientare al S.I.S » este responsabil cu tratarea chestiunilor de ordin juridic, administrativ și financiar care țin de realizarea S.I.S-ului. Grupul I « Poliție și Siguranță » trebuie să aplice măsurile de cooperare polițienească și să asigure coordonarea celor trei sub-grupe : « Frontiere », « Telecomunicații » și « Arme și Muniții »un Grup de Lucru pe domeniul « Stupefiante » aparține de asemenea de acest Grup I. Grupul II este intitulat « Visa-Azil-Readmitere », Grupul III « Cooperare judiciară » și Gupul IV « Relații externe ».
Odată începută activitatea grupurilor de lucru, Secretariatul General al Benelux și-a oferit serviciile pentru sprijinirea logisticii (lucru de secretariat, de interpretare și traducere, locuri pentru reuniuni) necesare activităților grupului Schengen. A fost elaborat un regulament financiar pentru fixarea atribuțiilor statelor care nu fac parte din Benelux. Mai multe state participante au « pus la dispoziție » un funcționar care să contribuie la activitatea din cadrul Schengen. Ca ultimă precizare instituțională, se specifică faptul că președinția din cadrul Schengen este rotativă, conform unui sistem similar celui al Uniunii. Președinția se schimbă în mod asemănător la fiecare șase luni dar într-o ordine care este diferită de cea a președenției Consiliului U.E.
Comitetul executiv ia niște decizii care au aceeași forță executivă pe care o are Convenția, nefiind supus niciunui control parlamentar și neasumându-și nicio responsabilitate politică sau juridică. Se vorbește despre aceste aspecte în următorii termeni : « observăm elaborarea nor reguli care creează un caramel juridic moale, niște dispoziții nedemocratice care se feresc de virtutea legitimității ». Acest lucru a condus Consiliul Statului olandez să exprime o părere negativă în privința ratificării Acordurilor Schengen, însă Convenția a strîns o mare majoritate în Cameră. Caracterul confidențial al deciziilor Comitetului executiv, care nu sunt în principiu luate în mod public și a căror publicare nu este obligatorie, pune de asemenea anumite probleme. In consecință, regulamentul interior al Comitetului executiv în articolul său cu numărul 9 precizează că publicarea deciziilor Comitetului executiv depinde de caracterul confidențial al acestora. Acest principiu este un punct slab, în măsura în care Comitetul executiv ia niște decizii care pot avea efecte juridice asupra indivizilor.
Conținutul Acordurilor Schengen în materie de cooperare polițienească poate fi împărțit în patru părți : dispozițiile care organizează asistența între serviciile de poliție , cele care permit îmbunătățirea acțiunii polițienești , cele care instaurează Sistemul de Informație Schengen (S.I.S) și în fine, cele specifice stupefiantelor și armelor .
3.1.Organizarea asistenței dintre serviciile de poliție
Asistența dintre serviciile de poliție reprezintă fața cea mai umană a dispozițiilor Schengen : ea pune în relație niște persoane. În consecință, cooperarea dintre serviciile de poliție se concretizează prin punerea la punct a unei proceduri de asistență reciprocă și prin schimbul de funcționari .
3.1.1.Asistența reciprocă :
Convenția prevede faptul că serviciile de poliție oferă asistență atât în vederea prevenirii cât și în scopuri represive. Această asistență trebuie să fie furnizată fie la cerere, fie prin birou.
Articolul 39 a Convenției de aplicare prevede că, la cerearea serviciilor polițienești ale unui stat, poliția unui alt stat trebuie să acorde asistență și să furnizeze informațiile cerute. Totuși, anumite condiții controlează aceste practici. Informațiile furnizate în scris nu pot fi utilizate ca mod de prevenire decât cu autorizația autorităților străine. Mai mult, cererea nu trebuie să depășească competența autorităților judiciare și nu trebuie să implice măsuri de constrângere. Circulara din 23 iunie 1995 « care face un comentariu asupra dispozițiilor articolelor 39, 40 și 41 a Convenției semnate la Schengen » a venit să precizeze modalitățile de punere în aplicare a acestor schimburi de informații în Franța. Dacă informația este transmisă de către agenți străini, cererea acordului ofițerilor poliției judiciare va trebui să fie transmisă ministerului Justiției. Dacă informația este transmisă de către agenții francezi, în general Procurorul Republicii este cel care acordă autorizația de transmitere.
Articolul 46 prevede că fiecare stat, prin intermediul instanței sale centrale, poate comunica din oficiu informații considerate drept importante privind represiunea infracțiunilor viitoare, prevenirea infracțiunilor sau prevenirea amenințărilor împotriva ordinii sau siguranței publice. Dispozitivul de asistență dintre forțele de poliție din spațiul Schengen este completat de o practică formalizată de schimb de funcționari.
3.1.2.Schimbul de funcționari
Un alt aspect al cooperării polițienești în sânul Schengen este reprezentat prin detașarea funcționarilor de legătură. Această tehnică nu este o inovare a Acordurilor Schengen întrucât statele europene efectuaseră deja asemenea schimburi în cadrul Trevi. Totuși, este prima dată când modalitățile acestui schimb sunt descrise în mod precis. Convenția prevede, în consecință, schimbul de polițiști, precum și cel al altor funcționari.
Schimbul de polițiști
Articolul 47 din Convenție precizează că părțile contractante pot ajunge la acorduri bilaterale care permit detașarea, pe o durată determinată sau nu, a funcționarilor de legătură a une părți contractante în scopul înfăpturii de servicii polițienești în folosul unei alte părți contractante. O astfel de detașare, are ca țel promovarea și accelerarea cooperării polițienești între statele din spațiul Schengen, în special printr-o mai mare facilitate în ceea ce privește schimbul de informații, prin asistență în executarea cererilor de întrajutorare judiciară în materie penală sau în cadrul supravegherii frontierelor. Misiunea acestor funcționari este înainte de toate o misiune de recomandare și de asistență. Agenții astfel detașați nu au nicio competență pentru a înfăptui singuri o operațiune de poliție. Ei au un statut special întrucât au legătură pe de o parte cu autoritatea de origine și cu autoritatea sub care s-au detașat.
Articolul 47, pct. 4 precizează că Părțile contractante pot de asemenea să prevadă printr-un acord bilateral sau multilateral, detașarea unor agenți de legătură aflați în serviciile de poliție ale unui al treilea stat, fiind înțeles faptul că asemenea agenți de legătură reprezintă interesele celorlalte Părți contractante. Această tehnică a fost deja utilizată în cadrul cooperării Trevi și s-a dovedid eficient pentru crearea unor rețele de informare în țările producătoare de droguri sau prin care drogurile trec pentru a ajunge în țările europene.
Celelalte schimburi de funcționari
Articolul 125 din Convenția din 1990 autorizează detașarea funcționarilor din administrațiile vamale. Aceste schimburi au ca scop promovarea și accelerarea cooperării vamale. Funcționarii detașați nu au decât o misiune de asistență și de consultare și nu pot din proprie inițiativă să ia măsuri vamale. Aceste schimburi sunt asemănătoare celor care au loc în cadrul cooperării vamale din sânul Uniunii Europene. În fine, trebuie să menționăm detașarea funcționarilor de legătură prevăzută în articolul 7 din Convenție în cadrul supravegherii frontierelor exterioare.
Contactele personale care au loc în acest tip de schimburi de funcționari sunt indispensabile bunei funcționări a cooperării polițienești întrucât poliția este formată înainte de toate din oameni care au nevoie să se cunoască.
Dezvoltarea contactelor dintre servicii are legătură și cu ameliorarea mijloacelor de comunicare.
3.1.3.Mijloacelor de comunicare
Vom studia în profunzime S.I.S, care reprezintă piesa de bază a comunicării polițienești din sânul Schengen. Prin acesta, statele se angajează să creeze în regiunile frontaliere “linii telefonice, radio, telex și alte legături directe “ pentru a facilita cooperarea polițienească și vamală, în special prin trasmiterea informațiilor în timp util în cadrul observării și urmăririi transfrontaliere. Obiectivul pe termen lung este mai ambițios: lărgirea benzilor de frecvență, punerea la punct a unei legături comune cu serviciile poliției și a vămilor și coordonarea programelor de cumpărare a echipamentelor. În 1989 a fost creat un grup de “telecomunicații” care se axează pe punerea la punct a unei frecvențe de radio comune în cadrul ansamblului de state din spațiul Schengen. Acest grup lucreează de asemenea cu Conferința europeană a poștelor și telecomunicațiilor (C.P.E.T).
Al doilea aspect al cooperării polițienești în cadrul Schengen este ameliorarea mijloacelor de intervenție.
Pe lângă facilitarea contactelor dintre forțele de poliție ale Părților contractante, Convenția din 1990 organizează reîntărirea acțiunii polițienești datorită a două tehnici polițienești: obsevarea și urmărirea transfrontalieră. În consecință, eficacitatea tehnicilor sale crește în măsura în care acestea nu sunt paralizate de apariția unei frontiere.
3.2.Dreptul de observare transfrontalieră
Dreptul de observare transfrontalieră, numit și « filare », este definit de articolul 40 care reia de fapt o practică destul de frecventă. Convenția prevede că ”agenții uneia din părțile contractante, care în cadrul unei anchete judiciare, observă în țara lor o persoană despre care se presupune că ar fi participat la un act care ar putea constitui motivul extrădării, sunt autorizați să continue această observație pe teritoriul unei alte Părți contractante atunci când aceasta a autorizat observația transfrontalieră pe baza unei cereri de întrajutorare judiciară prezentată în prealabil”. Convenția Schengen precizează condițiile în care poate avea loc filarea.
3.2.1.Condițiile în cazul persoanelor
Dreptul de observare nu poate astfel să fie exersat decât prin întâlnirea unei persoane care este pe de parte observată în cadrul unei anchete judiciare (flagrant delict, comisie rogatorie, anchetă preliminară) și care de altă parte, este presupusă vinovată sau participantă la un act care ar putea duce la extrădare. Acestea sunt condițiile privind persoana observată. Mai mult, dreptul de observare este limitat la anumiți agenți ai forței publice definiți prin articolul 40, pct. 4. În Franța, este vorba despre ofițerii și agenții de la poliția judiciară , de la poliția națională și agenții vamali, care au și acest element printre propriile lor atribuții. Pentru Belgia, este vorba de membrii poliției judiciare de pe lângă parchete, jandarmeria, poliția municipală și în anumite condiții intră aici și agenții vamali. Pentru Germania, este vorba de agenții de poliție ai Länder și într-o oarecare măsură și agenții de la Zollfahndungsdienst. În fine, pentru Olanda sunt funcționarii de la Rijkspolice și Gemeentepolitie, în Luxemburg este vorba despre poliție și jandarmerie. Acestor condiții personale se alătură condițiile legate de exercitarea acestui drept de observație.
31.2.2.Condițiile privind exercitarea dreptului de observare transfrontalieră
Urmând consecințele, acest drept de observare sau filare, va putea fi exercitat cu sau fără autorizația celuilalt stat. Dacă autorizația de a se trece la procedeul de filare este acordată, în acest caz observarea se va efectua conform autorizației. Autorizația poate astfel să prevadă niște condiții mai precise decât condițiile din articolul 40, punctul 3 care se impun agenților care exercită observarea transfrontalieră. Conform acestui din urmă articol, agenții trebuie să execute ordinele autorităților locale competente și să aibă în posesie autorizația prealabilă. În ceea ce privește problema posesiei armei de către agenții, se poate lua o decizie contrară. Aceștia nu pot să utilizeze propria armă decât în caz de legitimă apărare. Ei nu au dreptul de a intra în domicilii sau în locurile neaccesibile publicului. In fine, agenții observatori nu sunt autorizați să interpeleze sau să aresteze persoana observată.
Dacă, din cauza unor motive urgente, autorizația prealabilă nu a fost cerută, pentru asemenea cazuri Convenția a fixat anumite condiții suplimentare. Trebuie să fie vorba despre o observare care vizează un fapt imputabil destul de grav, determinat în mod limitativ de către Convenție : asasinat, omor, viol, incendiu voluntar, falsificare de bani, furt și posesiune agravată de bunuri furate, luare de ostatici, extorsiune, trafic de ființe umane, trafic ilicit de stupefiante, trafic de arme cu foc și explozibile, distrugere prin explozibile, precum și transport ilicit de deșeuri toxice și nocive. Trecerea frontierei trebuie astfel semnalată imediat autorității statului pe teritoriul căruia se derulează observația și trebuie astfel efectuată o cerere a posteriori. In cazul absenței răspunsului, observarea este limitată la cinci ore în timp ce în cazul unui răspuns negativ, se efectuează oprirea imediată a observației.
Dacă un anumit număr de condiții încadrează astfel observația, anumite zone rămân totuși într-un con de umbră. Convenția nu definește într-o manieră explicită noțiunea de observare. Circulara Ministerului de Justiție francez oferă anumite indicații, precum posibilitatea agenților de a face fotografii, de a interoga martorii… Guvernul olandez descrie observația prin expresia “watching without being watched”adică “a privi fără a fi văzut”. Acesta exclude astfel folosirea mijloacelor de observare acustică. S-ar părea că Convenția lasă o anumită marjă de apreciere în aplicarea dispozițiilor sale ceea ce poate duce la iscarea unor probleme în ceea ce privește punerea în practică. Luarea în seamă a dispozițiilor privind observare în dreptul național al Părților contractante este foarte bine explicată de către D-na Joubert și D-nul Bevers în opera lor intitulată « Schengen Investigated ».
Adoptarea regulilor comune privind autorizația continuării unei urmăriri începute într-un stat membru pe teritoriul altui stat a fost mai dificilă decât cea a observării în sine din cauza concepțiilor naționale diferite privind suveranitatea.
3.3.Dreptul de urmărire transfrontalieră
Urmărirea reprezintă căutarea unei persoane care a comis o crimă sau un delict. În mod normal, aceasta nu poate fi realizată dincolo de graniță. Convenția consacreează un drept de urmărire transfrontalieră agenților de poliție ale statelor Schengen. Datorită circumstanțelor în care este utilizată această tehnică, informarea prealabilă a autorităților naționale rezultă a fi imposibilă. Tocmai datorită acestui lucru, putem spune că dreptul de urmărire reprezintă o violare a autorității suveranității naționale și necesită o încadrare legislativă minuțioasă. Convenția stabilește astfel în articolul său 41 principiul conform căruia Părțile contractante acceptă ca serviciile de poliție ale unui alt stat să poată să își exercite urmărirea pe teritoriul lor sub condițiile strict definite și aplicând niște modalități care pot varia de la o Parte contractantă la alta.
3.3.1.Condițiile dreptului de urmărire
Anumite condiții sunt identice celor legate de observare, altele sunt specifice filării. Condițiile sunt de două naturi : de fond și de formă.
Condițiile de fond ale exercitării dreptului de urmărire țin de faptele care duc la această situație. Inainte de toate, urmărirea trebuie justificată prin urgență și imposibilitatea avizului prealabil. Apoi, el trebuie să rezulte fie dintr-un flagrant delict, fie dintr-o evaziune. Noțiunea de flagrant trebuie interpretată într-o manieră strictă (flagrantele prin prezumpție și prin asimilare sunt excluse prin articolul 41). In caz de flagrant , acesta trebuie să presupună anumite infracțiuni bine definite pentru care statele au o opțiune conformă articolului 41, punctul 4. Ele pot să aleagă între două categorii de infracțiuni pentru a determina cazurile în care autorizează dreptul de urmărire. Acestea fie adoptă lista de infracțiuni enumerate în mod limitativ de către Convenție (ea este identică cu cele prevăzute pentru observare), fie decid că este vorba despre infracțiunile care duc la extrădare. Țările Beneluxului și Germania au optat pentru infracțiunile care duc la extrădare, iar Franța, Italia, Portugalia și Luxemburg au optat pentru infracțiunile din listă față de Germania.
Condițiile de formă țin de agenții în măsură să exercite acest drept. Ei trebuie să fie ușor identificabili. Această condiție este specifică urmăririi și nu se aplică observării, aceasta din urmă trebuind să rămână secretă. Agenții trebuie de asemenea să fie în măsură să-și justifice în orice moment calitatea oficială. Ca și în cazul filării, ei nu pot să intre în domicilii și spații private și nu au dreptul să utilizeze propriile arme în afara cazului de legitimă apărare. Urmărirea nu poate fi exersată decât prin frontierele terestre, această restricție neaplicându-se în cazul dreptului de observare. Distanța de-a lungul căreia se poate desfășura urmărirea face obiectul regulilor care oferă Părților contractante niște opțiuni pe care acestea trebuie să le ia în momentul semnăturii.
3.3.2.Modalitățile de exersare a dreptului de urmărire care variază de la un stat la altul
Articolul 41 creează un sistem « ca la carte » care oferă părților contractante posibilitatea determinării modalităților de urmărire. Acestea din urmă sunt modulate și fondate pe principiul de reciprocitate, statele membre definind condițiile de aplicare ale articolului 41 în ceea ce privește urmărirea în sine și dreptul de interpelare.
Cât despre durata și spațiul în care urmărirea poate avea loc, statele au posibilitatea de a-și fixa propriile limite printr-o declarație în urma adeziunii lor. Singura țară care are un regulament uniform privind urmărirea transfrontalieră pe teritoriul său este Germania. Ea permite, în consecință, agenților din țările sale vecine să își continue urmărirea pe întregul său teritoriu și trece astfel dincolo de regula reciprocității. Țările Beneluxului au de asemenea un sistem uniform, însă doar între ele. Ele autorizează astfel urmărirea transfrontalieră pe întreaga suprafață a teritoriilor lor, dar limitează dreptul de interpelare la o zonă de maxim zece kilometri de la frontieră. Atitudinile lor față de țările lor vecine diferă. Belgia nu impune limite de timp și spațiu polițiștilor germani sau francezi, în timp ce Olanda limitează polițiștilor francezi și germani dreptul de urmărire la zece kilometri în jurul frontierei. Italia față de Franța, Spania față de Franța și Franța față de Luxemburg au prevăzut o rază de zece kilometri. Dacă trecem puțin de partea polițienească a problemei, putem constata că acest sistem reușește să desființeze frontierele terestre pentru a le recrea un pic mai spre interiorul țării vecine.
In ceea ce privește interpelarea persoanei urmărite, Convenția instaurează în egală măsură un sistem « alege și plătește »articolul 41, punctul 2, oferă posibilitatea Părților contractante fie să excludă dreptul de interpelare de către agenții urmăritori, fie să o permită dacă nu este formulată nicio cerere de întrerupere a urmăririi și dacă autoritățile locale nu pot interveni cu rapiditate. In acest din urmă caz, agenții urmăritori pot să interpeleze persoana urmărită așteptînd ca autoritățile competente să îi verifice identitatea și să o aresteze. De-a lungul reținerii de căre agenții urmăritori, persoana oprită nu poate săvârși niciun act care amenință siguranța , cătușele putând fi folosite în urma transferului, obiectele putând fi confiscate atunci. Puterile agenților urmăritori sunt astfel parțial importante. Totuși, prea puține sunt statele care au optat pentru această ramură alternativă propusă de articolul 41, punctul 2. anumite state, precum Franța, refuză autorizarea arestării sau interpelării de către agenți ai unei alte Părți contractante pe teritoriul său. Germania, la rândul ei, acordă drept de interpelare într-o formă generală, chiar și Franței, deviind astfel puțin principiul reciprocității. Celelalte state limitează în general acest drept la o zonă de zece kilometri în jurul frontierei. Intre statele Beneluxului, se aplică Tratatul Beneluxului privind extrădarea din 1962. Articolul său cu numărul 27 prevede dreptul de urmărire pentru toate infracțiunile susceptibile de extrădare, și fără limitare în timp și în spațiu cu un drept de interpelare pe o rază de zece kilometri dincolo de frontieră.
Trebuie precizat că, conform articolului 41, punctul 1 al. 3., doar autoritățile locale competente au posibilitatea de a purcede la arestarea și la verificarea identității persoanei urmărite. Dar articolul 41, punctul 6 imaginează cazul în care persoana arestată nu are naționalitatea statului pe teritoriul căreia s-a produs arestarea: « ea va fi pusă în libertate cel mai târziu în șase ore după arestare, fără orele dintre miezul nopții și ora nouă, exceptând situația în care au toritățile locale competente au primit în prealabil o cerere de arestare provizorie cu scopul extrădării sub orice formă ar fi aceasta. » Dacă este vorba de o persoană de naționalitatea statului pe teritoriul căruia a avut loc urmărirea , pot fi angajate urmăriri chiar dacă infracțiunea nu a fost comisă pe teritoriul în cauză. Pe lângă urmăririle cu scopul arestării, acestea mai pot avea drept scop verificarea identității persoanei urmărite. In acest caz, statul pe tritoriul căruia are loc urmărirea are dreptul de a controla această verificare.
Paragraful 5 al articolului 41 al Convenției prevede că după fiecare operațiune de urmărire, agenții străini vor trebui să se prezinte în fața autorităților locale competente ale Părții contractante pe teritoriul căreia aceștia și-au îndeplinit misiunea. Atunci când un agent își exercită dreptul de urmărire, precum și dreptul de observare, acesta este asimilat agenților teritoriului în cadrul căruia își exercită acest drept. Acest principiu de asimilare are drept consecință aplicarea dreptului acestui din urmă stat din regulamentul contestațiilor venite în urma infracțiunilor ale căror agenți pot fi victime sau autori în timpul derulării misiunii lor. Acest lucru înseamnă că agenții de poliție trebuie să cunoască sistemul judiciar și penal al părților contractante frontaliere în caz de observare sau de urmărire transfrontalieră. Observăm aici problemele practice ale aplicării drepturilor de observare și de urmărire, care solicită personalului polițienesc o formare adecvată.
Conform articolului 55 al Constituției franceze, dispozițiile Convenției și în special cele care vorbesc despre cooperarea polițienească au fost integrate în dreptul intern încă de la intrarea în vigoare a Convenției, în 26 martie 1995. Cu toate acestea, Franța a declarat că va trece la aplicarea acesteia doar începând cu 1 iulie 1995, condițiile și modalitățile de punere în practică fiind fixate doar în 23 iunie 1995 prin circulara Gardei de Sigilii. Franța a șchiopătat puțin în consecință, din cauza sensibilității subiectului. În afara de aceasta, Consiliul constituțional se pronunțase deja asupra constituționalității dispozițiilor sale în momentul ratificării de către Franța, a Convenției de aplicare a Acordurilor Schengen. Astfel, în ceea ce privește articolul 40, Consiliul constituțional și-a bazat argumentul instituționalizării rezultate din « lipsa de respect cuvenit suveranității naționale » , enunțând că : « dreptul de observare transfrontarieră este subordonat acceptării unei cereri prealabile de întrajutorare juridiciară și că « în cazul urgenței menționate în paragraful 2, se stipulează în mod clar că observarea trebuie să înceteze în momentul în care statul pe teritoriul căruia se derulează aceasta o cere sau mai târziu, la cinci ore după trecerea frontierei. In privința dreptului de urmărire, Consiliul constituțional a concluzionat de asemenea în privința constituționalizării acestuia. El nu a putut să își traseze aici propria suveranitate însă, întrucât fiecare stat, din momentul semnării Convenției, a putut să își definească modalitățile de exersare a dreptului de urmărire, iar procedura de urmărire nu se aplică decât în cazul infracțiunilor flagrante sau cu o gravitate particulară și puterea agenților este limitată din acest punct de vedere.
Pentru a ajuta polițiștii statelor Schengen să se familiarizeze cu aceste situații noi, Grupul I « Poliție și Siguranță » a elaborat un « Memento al colaborării transfrontaliere ». El explică drepturile deschise de Convenția Schengen (articolele 39, 40, 41, 46….) și reia în anexă informațiile practice indispensabile exersării dreptului de urmărire și observare, precum cele din listele autorităților, care trebuie prevenite în diferite situații, sunt dezvăluite de indicații care trebuie să conțină o cerere de întrajutorare cu scopul observării transfrontaliere, etc… Dar trebuie totuși să admitem că , în ciuda precizării tremenilor și detaliilor Convenției, multe incertitudini rămân aparente. Acestea sunt datorate faptului că respectarea dreptului național reprezintă un aspect predominant al dispozițiilor Convenției în timp ce discrepanțele în ceea ce privește dreptul național al fiecăruia dintre state rămân importante în ceea ce privește dreptul judiciar și dreptul penal. Este și cazul legislațiilor naționale privind protecția bunurilor cu caracter personal utilizate în cadrul S.I.S.
3.4.Sistemul de informații Schengen – S.I.S.
Titlul IV al Convenției de aplicare al Acordului Schengen este consacrat în totalitate instaurării unui sistem informațional de cercetare accesibil statelor semnatare pentru a facilita cooperarea polițienească și judiciară. Acest fișier este adesea considerat drept « cheia de boltă » sau « piatra unghiulară » a Acordurilor Schengen pentru a se asigura că desființarea controalelor de la frontierele interne nu va constitui un imbold la adresa factorilor de siguranță. Este unul din obiectivele cele mai ambițioase și controversate pe care Părțile contractante și le-au fixat. In 1987, a fost creat un grup de lucru permanent pentru a studia fezabilitatea unui asemenea sistem. Mai mulți tehnicieni au lucrat de-a lungul a numeroși ani la acest sistem care funcționează de la punerea în practică a Acordurilor Schengen în 26 martie 1995.
Obiectivul S.IS. este foarte clar definit în articlolul 93 al Convenției : « păstrarea ordinii și siguranței publice, inclusiv siguranța de stat, și aplicarea dispozițiilor privind libera circulație a persoanelor din cadrul convenției de față, pe teritoriul Părților contractante cu ajutorul informațiilor transmise de către acest sistem » punerea la punct a acestui instrument a fost însoțită de elaborarea dispozițiilor convenționale foarte tehnice, în vederea garantării respecării vieții private ale persoanelor semnatare prin intermediul S.I.S. Vom studia atfel la început funcționarea acestui nou sistem de informații , apoi garanțiile acestui dispozitiv convențional .
3.4.1.Funcționarea și conținutul S.I.S.
Vom trata în mod succesiv structura S.I.S. , conținutul acestuia, și la sfârșit punerea sa în practică .
Structura S.I.S
S.I.S conține două părți: un suport tehnic central, adică G-S.I.S (Central S.I.S), și o parte națională numită N-S.I.S (National S.I.S). Funcționarea acestuia se bazează pe ideea că sistemele naționale nu își vor schima în mod direct între ele datele informatizate, ci doar prin intermediul C-S.I.S.
Articolul 92 al. 3 prevede că Statele Membre creează și întrețin pentru scopul lor comun funcționarea suportului tehnic al S.I.S. G-S.I.S se află la Strasbourg și responsabiitatea acestui suport tehnc este asumantă de Franța. Funcția G-S.I.S este aceea de a asigura identitatea permanentă a bazelor de date, unele în raport cu celelalte pentru a realiza o transmisie liniară a informațiilor. Astfel, sistemul central are în principal funcții de omogenizare, de control și de îndrumare a datelor spre toate sistemele naționale. Articolul 91 al.2 prevede faptul că fiecare stat creează și întreține, pe contul și riscul său, partea națională a S.I.S, numită N-S.I.S. Conținutul datelor fiecărei părți naționale este în mod riguros identic și servește la interogarea automată în fiecare teritoriu. Regulile privind N-S.I.S francez au fost fixate prin decretul nr. 95/577 din 6 mai 1995.
Partea națională a S.I.S este compusă din două părți : sistemul informatic în sine și Biroul național responsabil cu gestiunea operațională denumită Sirene. Această ultimă instanță permite punerea la dispoziția altor parteneri un punct de contact unic și disponibil în permanență. El reprezintă echivalentul Schengen, al B.C.N al Interpolului. Aceste așa-zise Sirene sunt legate între ele prin niște sisteme de telecomunicație protejate și reprezintă interfața umană a S.I.S-ului. Calitatea acestui sistem este aceea de a fi reușit să combine conjunctura funcționarilor de diverse origini (polițiști, vameși, jandarmi, magistrați) cu o structură materială permanentă. Sirene are, în consecință, drept sarcini esențiale realizarea unor schimburi de informații și de documente cu celelalte Sirene, să garanteze că dosarele au fost integrate în S.I.S și să asigure funcționarea consiliului și a procesului de informare asupra procedurilor de S.I.S care au fost puse în practică.
Avantajele unei asemena rețele în formă de stea sunt acelea de a facilita controlul, de a permite identificarea utilizatorilor și de a păstra suveranitatea statelor care păstrează stăpânirea asupra datelor pe care le înscriu și le transmit. Acest model de rețea în formă de stea, făcând imposibilă interconexiunea dintre sistemele naționale, se inspiră după modelul german, mai exact din fișierul central al Oficiului federal de Poliție națională (BKA), mai bine cunsocut sub numele de « creierul electronic BKA ».
Conținutul S.I.S.
S.I.S. include în mod exclusiv categoriile de date care sunt furnizate de către fiecare stat membru prin intermediul N-S.I.S. și sunt necesare pentru îndeplinirea scopurilor prevăzute în Convenție. Categoriile de date sunt legate fie de persoane semnalate, fie de obiecte sau vehicule.
Semnalarea persoanelor
Articolul 94, punctul 3 precizează conținutul semnalării enumerând în mod limitativ elementele care pot fi integrate în S.I.S: prenume și nume; prima literă a celui de-al doilea prenume; eventualul pseudonim; semnele fizice particulare, obiective și nealterabile; data și locul nașterii; sexul; naționalitatea; indicarea că persoana este înarmată; indicarea că persoana este violentă; motivul semnalării; conduita care trebuie luată în seamă.
Convenția de aplicare distinge cinci categorii de persoane care pot deveni obiectul unei semnalări. Pentru fiecare categorie de date, scopul semnalării este de asemenea definit, pentru ca informațiile conținute în S.I.S să nu fie utilizate decât într-o manieră înțeleaptă. Este principiul numit « finalitate » : statele care fac parte din Convenție nu vor putea folosi datele pentru alte scopuri decât cele enumerate în mod limitativ de la articolul 95 la articolul 100. Finalitățile sunt, fără derogări, exclusive unele față de celelalte.
Prima categorie este aceea a persoanelor cercetate în vederea arestării și extrădării. Înregistrarea nu se va putea face decât la cerearea autorităților judiciare ale statului membru solicitant, corespunzând unui mandat de arestare internațional sau european. In consecință, scopul semnalării este aici arestarea. Aceste persoane pot fi interpelate pe teritoriul tuturor statelor care fac parte din Convenție.
A doua categorie se referă la persoanele semnalate în scopul neadmiterii printr-o decizie adminstrativă sau judiciară conform procedurilor și criteriilor statului solicitant. Aici intră în special străinii, fie cei condamnați pentru o infracțiune pasibilă de pedeapsa cu încarcerarea pentru o perioadă mai scurtă de un an, fie cei asupra cărora există grave suspiciuni de trafic de droguri, fie cei care fac obiectul unei măsuri de îndepărtare sau de expulzare neraportată și nesuspendată urmată de o interdicție de intrare sau de sejur.Scopul acestei semnalări este acela de a putea aplica procedura de îndepărtare în cazul descoperirii persoanei respective pe teritoriul Schengen.
Cea de-a treia categorie se referă la persoanele dispărute. Trei tipuri de persoane sunt incluse în această categorie : minorii, persoanele care ar trebui internate prin decizia unei autorități naționale competente sau persoanele care ar trebui să constituie obiectul unor măsuri de siguranță pentru « ele însele » sau pentru alții. Scopul acestei semnalări este acela de a permite autorităților de poliție fie să comunice Părții semnalante locul în care se află aceste persoane, fie să plaseze persoana în siguranță pentru a o putea împiedica să își continue drumul dacă legislația națională autorizează acest lucru.
Cea de-a patra categorie se referă la martori, la persoanele citate să compare sau care ar trebui să constituie obiectul unei notificări a deciziilor judiciare. Datele legate de aceste persoane sunt înregistrate la cerearea autorităților judiciare competente. Scopul acestei semnalări este acela de a permite comunicarea locului de sejur sau de domiciliu a autorității judiciare semnalante.
Ultima categorie privește persoanele așa-zis « supravegheate », adică puse sub supraveghere discretă sau care fac obiectul unui control specific în cadrul unei proceduri penale sau al prevenirii împotriva amenințărilor ordinii publice. In cadrul supravegherii discrete, Convenția enumeră un anumit număr de informații susceptibile de a fi comunicate autorității din partea căreia a venit semnalarea. In cadrul controlului specific, persoanele, vehiculele, și obiectele transportate pot fi cercetate conform dreptului național.
– Înregistrarea obiectelor
Obiectele care pot fi menționate sunt enumerate în mod limitativ în articolul 100, punctul 3: vehiculele cu motor cu cilindru superior de 50 cc. furate, deturnate sau pierdute; remorcile și caravanele cu masă proprie mai mare de 650 kg furate, deturnate sau pierdute; armele de foc furate, deturnate sau pierdute; documentele de identitate eliberate în alb, furate, deturnate sau pierdute; bancnotele folosite în cadrul unei proceduri de furt cu armă, de extorsiune de fonduri, transmise prin răscumpărare.
– Aplicarea S.I.S-ului
Aplicarea S.I.S s-a adeverit a fi condiția sine qua non a punerii în practică a dispozitivului Schengen. Potrivit surselor, dificultățile tehnice au diferite motive. Conform senatorilor Masson și Villepin, se vorbește de un eșec.Cauzele « eșecului » S.I.S sunt în număr de patru : diluarea responsabilităților în absența unui aplicator unic, o proastă alegere tehnică impusă de către politici, un conflict în ceea ce privește managementul programulu informatic prin consorțiul compus de Bull, Siemens și SEMA precum și o proastă coordonare a testelor. D-nul Froment- Maurice, în acea perioadă deputat european, se exprima în februarie 1995 în felul următor : « De ce grupul de lucru nu funcționează ? Pentru că nu are un coordonator. Pentru că suntem într-un sistem care nu este nici măcar interguvernamental, este infraguvernamental, ținând de interfuncționalitate iar acest sistem nu poate funcționa. El este cauza disfuncționalității S.I.S-ului și cel care, prin niște opțiuni incoerente, a ajuns într-un impas tehnologic și conceptual ».
Alți autori menționează dificultatea conexiunii dintre sistemele naționale și sistemul central. Oricare ar fi motivele, S.I.S devine operațional abia după 26 martie 1995 iar această întârziere a fost considerată de unii drept un eșec față de Franța care asigură funcționarea suportului tehnic al S.I.S instalat la Strasbourg.
Toate aceste eforturi de perfecționare au fost recompensate printr-o funcționare mai degrabă pozitivă a S.I.S în urma aplicării sale. Incărcarea datelor a fost efectuată fără prea multe dificultăți, chiar dacă s-a adeverit faptul că repartizarea datelor pe țară a fost inegală. Germania a fost cea care a înregistrat cele mai multe date, mai mult de două milioane, ceea ce a generat anumite probleme privind capacitatea memoriei. Bilanțul efectuat după șase luni de funcționare a fost pozitiv la nivel global. Ultimul raport anual al Comitetului executiv reafirmă buna funcționare a S.I.S-ului, arată o amplă utilizare de către serviciile de poliție, consultative și judiciare. Protejarea datelor cu caracter personal pare a fi la fel de bine garantată în această practică.
3.4.2.Protejarea datelor în cadrul S.I.S.
Mitul calculatorului gigant și incontrolabil i-a speriat pe mulți. Anumite O.N.G –uri precum și H.C.R. și-au exprimat neliniștea față de riscul pe care îl prezintă acest sistem vis-a-vis de libertățile individuale. Cu toate acestea, Convenția prevede un anumit număr de principii imperative care vizează să garanteze respectul drepturilor persoanelor . Mai mult, Convenția face referire la alte instrumente juridice care completează acest sistem de protecție a datelor individuale .
Garanțiile oferite de Convenție
Principiul existent în acest caz este acela că în materie de protecție a persoanelor referitor la tratamentul automatizat a datelor cu caracter personal, dreptul național este cel care se aplică, exceptînd cazul în care Convenția prevede niște condiții mai exigente. Am văzut deja garanțiile oferite de Convenție în ceea ce privește conținutul S.I.S. : existența unei liste limitative a persoanelor și obiectelor care ar putea deveni obiectul unei semnalări precum și aplicarea principiului finalității care încadrează utilizarea informațiilor într-un scop determinat de către Convenție. Trebuie să adăugăm acum că și celelalte garanții privind utilizarea datelor, cele legate de dreptul persoanelor semnalate și în sfârșit cele care stabilesc un control.
3.4.3.Utilizarea informațiilor
Accesul la date este reglementat. Interogarea semnalmentelor conținute în S.I.S se realizează prin intermediul terminalelor utilizate de către fișierele naționale. Convenția menționează în articolul său cu numărul 101 faptul că accesul la datele înregistrate în S.I.S precum și dreptul de a le interoga în mod direct este rezervat exclusiv instanțelor care au competență în domeniul controalelor frontaliere și a celorlalte verificări ce țin de poliție și de vamă exercitate în interiorul țării. Aceste ultime instanțe nu pot interoga decât datele care sunt necesare îndeplinirii misiunii lor.
Reglementarea franceză, adică decretul din 6 mai 1994, indică faptul că singurii destinatari ai informațiilor incluse în S.I.S sunt funcționarii și agenții biroului Sirene francez, autoritățile judiciare, funcționarii din cadrul poliției naționale și militarii jandarmeriei instruiți cum se cuvine și acționând în cadrul misiunii lor de poliție administrativă și judiciară, precum și agenții prefecturilor și serviciilor administrației centrale a ministerului Internelor competenți în materie de înregistrare a sejurului și de îndepărtare a străinilor și de cercetare a persoanelor, majore sau minore, dispărute, care pot consulta fișierele S.I.S datorită atribuțiilor lor. Această situație este valabilă și în cazul agenților de serviciu ai ministerului afacerilor externe competenți în acordarea de vize, a consulaților și a secțiunilor consulare din cadrul ambasadelor.Polițiștii de frontieră au de asemena acces la S.I.S dar numai în ceea ce privește cazul străinilor semnalați pe criteriul neadmiterii pe teritoriiul statului.
Fiecare stat este proprietar al datelor pe care le înregistrează și el este singurul care poate modifica, completa, rectifica sau șterge datele pe care le-a introdus. Este vorba de principiul proprietății asupra datelor. In plus, păstrarea datelor este limitată în timp. Datele cu caracter personal înregistrate în S.I.S cu scopul cercetării persoanelor nu sunt păstrate decât pe durata necesară pentru îndeplinirea scopurilor pentru care au fost furnizate. La cel mai târziu trei ani după înregistrarea lor, nevoia păstrării lor trebuie să fie examinată de către statul originar al semnalării. Datele cu caracter personal înregistrate pe baza unor simple suspiciuni pot fi înscrise pe o durată de maxim un an. Datele care nu au un caracter personal sunt păstrate maxim zece ani. Datele șterse sunt încă păstrate timp de un an în C-S.I.S, dar nu pot fi consultate decât în cadrul unui control a posteriori la nivelul exactității lor și a legalității înregistrării lor.
3.4.4.Drepturile persoanelor semnalate
In primul rând, Convenția le recunoaște persoanelor semnalate un drept de acces la datele care le privesc și care sunt incluse în S.I.S. Acest drept trebuie să fie exercitat prin respectarea legislației Părții contractante care valorifică acest drept. Articolul 109 , punctul 2 constrânge statele participante să impună un refuz în momentul în care comunicarea datelor « au efecte nocive asupra executării sarcinii legale consemnate în semnalare sau pentru protejarea drepturilor și libertăților altora ». Accesul este, în orice situație, refuzat dacă persoana implicată este obiectul unei semnalări în vederea unei « supravegheri discrete ». În Franța, dreptul de acces se exercită prin Comisia Națională Informatică și Libertate (C.N.I.L), conform stipulărilor Convenției și articolului 39 a legii din 6 iulie 1978.
Aceeași persoană dispune de asemenea de un drept de rectificare și de ștergere a datelor care o privesc. In consecință, articolul 110 al Convenției include două posibilități : o posibilitate de ștergere a datelor din cauza unor erori de drept referitoare la persoana respectivă (date personale inexacte din punct de vedere legal) și o posibilitate de rectificare a datelor legate de erori de conținut referitoare la persoana respectiva ( circumstanțe inexacte din punct de vedere material conținând o informație personală). Astfel, orice persoană poate sesiza, pe teritoriul fiecărui stat membru, jurisdicția sau auoritatea competentă în virtutea dreptului național, în legătură cu o acțiune cu scopul de a determina ștergerea sau rectificarea unei informații personale din cauza unei erori de conținut sau de drept. Este prevăzut de asemenea un drept de indemnizare. Statele membre s-au angajat să execute deciziile luate de autoritățile sau jurisdicții competente în domeniu.
Capitolul 4
SECURITATEA INTERNĂ A UNIUNII EUROPENE ȘI PREFIGURAREA UNEI NOI STRATEGII
4.1. Între securitatea externă comună și identitatea securității interne a UE
Acestei componente de securitate externă comună, îi corespunde și o componentă de securitate internă, configurată într-o manieră marcată de coerență în Tratatul de la Lisabona.
Un concept contemporan al securității, așa numita securitate generală, se concentrează nu numai pe aspectele de natură militară, ci și asupra amenințărilor non-militare asupra securității, considerând statul-națiune ca principal obiectiv de securitate și principala țintă a amenințărilor. Pe de altă parte, pentru susținătorii conceptului securității umane obiectivul este individul, securitatea sa, reprezentând cel mai important scop al securității zilelor noastre.
Cele două abordări în ceea ce privește securitatea și procesul globalizării, încă în curs de dezvoltare, care în interiorul structurii Uniunii Europene poate fi denumită europenizare a securității, au un impact din ce în ce mai semnificativ asupra conceptului de securitate internă care poate fi observat îndeosebi în interiorul climatului securității europene.
Una din conotațiile conceptului de securitate internă, anterior (înainte de încheierea Războiului Rece) făcând referire în principal la menținerea ordinii și liniștii publice și protejarea autorităților statelor-națiune, a fost de curând extins. În lumea contemporană și globalizată noi amenințări pentru securitate au apărut, astfel că și obiectul securității s-a schimbat. De cele mai multe ori, aceste amenințări sunt numite non-militare și în mod special persoana a devenit obiectiv de securitate.
Totuși Barry Buzan, cel care a dezvoltat teoria securității generale, a subliniat că generalizarea securității nu înseamnă prăbușirea conceptului de securitate națională sau eșecul statului-națiune înțeles ca principal obiectiv al securității. Explicația, potrivit lui Buzan, este aceea că doar statele-națiune sunt capabile să asigure securitatea și integritatea indivizilor săi.
În primul rând, este necesară sublinierea faptului că elementul intern de securitate este afectat de toate aspectele mai sus menționate. În mod special, linia ce divide amenințările externe și interne asupra securității este neclară și, în consecință, obiectivele ce trebuie avute în vedere de securitatea internă se înmulțesc. În al doilea rând, globalizarea și consolidarea treptată a legăturilor dintre state în diferite domenii ca și evoluția și dezvoltarea procesului de integrare europeană au un impact profund asupra modului de organizare a securității interne. Așadar, autorul, ținând cont de toți acești factori, propune un nou concept de securitate internă.
Despre conceptul de Securitatea Internă a Uniunii Europene se afirmă cu aceeași ocazie că reprezintă un concept de o mare complexitate, încă nedefinit și, pe cale de consecință, dificil de implementat.
4.2. Interpretări și evoluții ale conceptului de securitate internă
În primul rând, pentru a dezbate o abordare a securității interne și a naturii sale schimbătoare, este necesară recapitularea celor mai importante concepte ale securității (dimensiunile sale naționale precum și cele internaționale), luând în considerare faptul că evoluția noțiunii de securitate a condus de asemenea la evoluția ideii de securitate internă care va fi luată în calcul ulterior. Așadar, în această parte a lucrării numai ideile cele mai edificatoare, însemnând Școala de securitate din Copenhaga ca și concept de securitate umană, vor fi menționate sumar.
4.2.1. Percepția Școlii de securitate din Copenhaga asupra securității interne
În primul rând, pe durata Războiului Rece securitatea era redusă în mare parte la elementele militare. De exemplu, Ole Waever, ținând cont de câteva inițiative pacifiste ale U.R.S.S., a observat un fapt interesant: Conceptele de securitate estice în anii 80 implică o conotație mai largă a termenului, cu interes deosebit pentru aspectele non-militare.(…)Conceptul vestic de securitate se concentrează pe dimensiunea sa militară(…).
Este astfel lesne de înțeles faptul că o abordare inovatoare, largă a studiilor de securitate, care a subliniat importanța amenințărilor non-militare pentru securitatea statelor (totuși nefiind neglijată existența amenințării militare), poate deveni populară pentru prima dată în vest la sfârșitul unei epoci bipolare. Ca urmare, în 1983 Richard H. Ullman a criticat în mod deschis …securitatea națională este excesiv de restrânsă și excesiv de militarizată. … definirea securității naționale sumar (sau chiar primar) în termen militar arată o imagine distorsionată a realității.
Ideea lui Ullman, în cele din urmă, într-o lume dominată de cursa înarmării a fost luată ca o glumă de către oamenii din structurile de securitate contemporane, așa cum a evidențiat Peter Katzenstein. Procesul de dezintegrare/dezmembrare a U.R.S.S. și, prin urmare, schimbarea formei ordinii mondiale a provocat o disipare rapidă a conceptului general de securitate. Jessica Tuchman Mathews a fost cea care, printre primele persoane, în 1989 a solicitat redefinirea securității subliniind înțelesul amenințărilor ecologice pentru aceasta. Alții, ca Michael T. Klare, au evidențiat diminuarea riscului unui conflict nuclear, pe de o parte, dar pe de altă parte, creșterea așa-ziselor războaie regionale care sunt caracterizate de natura intra-statală.
În consecință, ideea a fost dezvoltată de Barry Buzan și colegii săi în asociație cu Institutul din Copenhaga de Cercetare a Păcii (COPRI) din 1988, în timpul procesului de prăbușire a ordinii mondiale instaurate de Războiul Rece. Acești cercetători au publicat o serie de cărți și de lucrări care sunt considerate canoanele literaturii de securitate contemporană.
Cea mai concretă dintre aceste lucrări, totuși, e un volum introductiv, care descrie în mare idei referitoare la COPRI, intitulat Securitatea: o nouă structură de analizat în care Buzan împreună cu Ole Waever și Jaap de Wilde menționează următoarele sectoare ale securității: … sectorul militar realizează legături prin coerciție; sectorul politic este legat de relațiile de autoritate, guvernare și recunoaștere; sectorul economic privește legăturile stabilite prin negoț, producție și finanțe; sectorul social privește relațiile de identitate colectivă; iar sectorul legat de protejarea mediului se referă la relația dintre activitatea umană și biosfera planetei.
În consecință, susținătorii Școlii din Copenhaga consideră că amenințările sunt atât de dimensiuni militare, cât și non-militare (politice, economice, sociale și de mediu). Pe de altă parte este posibil să deosebim nu numai securitate militară, dar și securitate politică, economică, socială sau de mediu.
O altă problemă o reprezintă natura internă/externă a amenințărilor pentru securitate, deoarece unele dintre ele intră în aria de incidență a afacerilor externe (amenințările militare) în timp ce altele intră în aria de competență a ambelor (militare și non-militare), redefinirea amenințărilor la adresa securității ilustrează o îmbinare parțială între domeniile de securitate intern și extern.
În mod constant, statul-națiune este perceput de către Școala din Copenhaga ca fiind elementul principal pentru toate dimensiunile și pentru toate amenințările la adresa securității.
4.2.2. Influența conceptului de securitate umană în realizarea securității interne
Un concept semnificativ al securității care a fost formulat în ultimii ani este acela de securitate umană, astfel securitatea s-a axat pe individ.
Cercetarea în domeniul securității în anii 90, realizată de Buzan și colegii săi, nu a fost singura idee asupra securității care a ajuns populară. A fost și O.N.U. cea care a dezvoltat al doilea concept al securității umane în activitatea sa, din 1945.
Noțiunea de securitate umană, totuși, a devenit foarte bine cunoscută din 1994 când Programul de Dezvoltare a Națiunilor Unite (UNDP) a publicat Raportul privind Dezvoltarea Individului intitulat Noile Dimensiuni ale Securității Umane. Documentul tratează conceptul de securitate umană prin redefinirea securității, fiind interesat mai mult de oameni și de dezvoltare/progres, decât de teritorii și arme: au fost întotdeauna două componente majore ale securității umane: libertatea de a te teme și libertatea de a dori. Acest fapt a fost recunoscut de la înființarea Națiunilor Unite.(…)Acum a venit momentul sa realizăm tranziția de la conceptul limitat al securității naționale la conceptul atotcuprinzător al securității umane.
Astfel, autorii rapoartelor au subliniat că securitatea umană reprezintă o preocupare universală, componentele sale fiind interdependente, este mai ușor să asiguri prevenirea decât intervenția ulterioară și nu în ultimul rând, au ca preocupare omul.Mai mult, ea cuprinde toate dimensiunile non-militareale securității menționate de Barry Buzan.
Securitatea umană a fost un concept foarte popular în anii 90 în țările vestice și rămâne popular și astăzi. Un mare număr de cărți, articole și lucrări pe acest subiect au apărut, pe de altă parte, câteva țări au fost și ele foarte interesate de idee. În mod deosebit două, Japonia și Canada, urmând constituirea a două abordări în securitatea umană, abordarea japoneză, care are în vedere libertatea de a dori (care propriu-zis înseamnă asigurarea necesităților primare ale oamenilor precum hrana, accesul la apă, educație etc.); abordarea canadiană axată pe libertatea de a te teme (dreptul de a trăi în siguranță, stat democratic) în politicile externe.
De asemenea Uniunea Europeană apreciază în mare măsură ideea acceptării în 2004 a unei Doctrine pentru Europa privind securitatea umană cunoscut ca Raportul de la Barcelona.
Ce este mai important, ambele dimensiuni ale securității umane situează individul pe postul de obiectiv principal în timp ce pentru conceptul de securitate în sens larg obiectiv principal rămâne statul-națiune.
Ministrul canadian al Afacerilor Externe Lloid Axworthy, totuși, în 2000 lansa o întrebare retorică: Vede Canada securitatea umană ca o alternativă a securității statale sau naționale? Este politica străină de securitate umană ieftină? Răspunsul scurt la ambele întrebări este nu. Nu negăm faptul că asistăm la începutul sfârșitului al națiunii-stat. … astfel, vedem securitatea națională și securitatea umană ca pe două fețe ale aceleiași monede.
Mai mult, principalele aspecte non-militare (amenințările non-militare asupra securității) sunt amplificate de conceptul securității umane, în timp ce Școala din Copenhaga include și dimensiunea militară. Astfel, după prăbușirea ordinii instaurate de Războiul Rece vechea amenințare externă a comunismului a fost înlocuită de amenințarea externă a imigrației în masă, a crimei organizate și a terorismului importat, pătrunderea căruia, ca și vechea amenințare, ar duce la destabilizarea echilibratelor societăți vestice.
Procesul de integrare vest-europeană a fost elementul declanșator al europenizării. O.Waever, un reprezentant al Școlii din Copenhaga, nu este de acord cu enunțul conform căruia securitatea internă și cea externă se întrepătrund. Pe de altă parte, o creștere a riscurilor în Europa care anterior erau reținute în interiorul statelor, dar în decursul ultimilor ani au devenit externe sau intermestice.
Principalul motiv, evident, este independența crescândă a membrilor Uniunii Europene – acest fenomen a atins aici un nivel de neimaginat. Acesta determină caracterul unic al europenizării securității interne în interiorul Uniunii Europene fiind un fenomen semnalat și exemplificat pertinent de către Dider Bigo: schimbarea semnificației frontierei naționale în bariere și crearea unei distincții la nivel european între frontierele interne și cele externe ale Uniunii Europene…
4.3. Securitatea intermestică în relațiile dintre securitatea internă și externă a statelor membre
O altă problemă care ar trebui avută în vedere o constituie o creștere a rolului relațiilor domestice (interne) și a celor străine (externe) în domeniul economiei, politicii etc. și pe cale de consecință cum sunt observate elementele de securitate în zilele noastre. Ceea ce pentru poate fi surprinzător astăzi, aceste conexiuni fac legătura directă cu vechiul dicton al lui Lenin nu există mai mare nonsens decât separarea politicii internaționale de cea internă.
Inițial, după cum a subliniat Manning, termenul intermestic se referea strict la aspectul economic și politic. În temeiul actualei lucrări, totuși, sunt menționate în mod sumar relaționarea între politicile interne și cele externe din moment ce au impact direct în relaționarea dintre securitatea internă și cea externă. Motivul pentru care lucrurile stau astfel este, evident, globalizarea și regionalizarea în creștere a tuturor sectoarelor de politică statală incluzând politica de securitate și amenințările asupra ei.
În primul rând, a fost dispariția ordinii induse de Războiul Rece cea care a provocat relaționarea între politica internă și cea externă, astăzi situate într-o puternică interdependență. Acest fapt, totuși, a fost observat la începutul anului 1989 din momentul în care linia ascuțită ce divide politica internă de cea externă devine neclară, forțând guvernele să suprasolicite forurile internaționale cu probleme care erau de domeniul politicii interne.
Ideea, în cele din urmă, a fost analizată de cercetători și oameni politici pe parcursul ultimilor două decenii. Ei au creat termeni precum politică intermestică, probleme intermestice sau zonă intermestică. Este astfel de înțeles faptul că mai devreme sau mai târziu termenul de securitate intermestică va ajunge de asemenea popular. Spre exemplu una din definițiile politicii intermestice susține că aceasta conține un set de politici guvernamentale care împărtășesc atît trăsături de politică internă cât și externă, cum ar fi politica de comerț și cea de imigrație.
Richard Rose a explicat termenul probleme intermestice: distincția dintre problemele naționale și cele internaționale este din ce în ce mai neclară. Astăzi, multe probleme ale guvernelor naționale sunt intermestice, implicând atât influențe internaționale cât și naționale.
Christopher Hill susține că dacă cineva poate discuta analitic de o întrepătrundere între domeniul de stat și domeniul relațiilor interguvernamentale, la mijlocul zonei unde se situează griul, zona intermestică, acest lucru nu poate fi de ajutor în vederea specificării diferitelor funcții ale guvernelor și a actorilor transnaționali”
Securitatea intermestică a fost introdusă de Victor D. Cha în 2000 în articolul său intitulat Globalizarea și studiul de securitate internațională. În mod deosebit, autorul s-a concentrat asupra naturii schimbătoare a amenințărilor pe care el le asociază fenomenului de globalizare: Globalizarea creează o întrepătrundere între problemele de natură internă și cele de natură externă pe care guvernele naționale trebuie să le recunoască în politica de dezvoltare. Un exemplu al acestei abordări intermestice de politică de securizare poate fi o acceptare a faptului că amenințările transnaționalismului a îndepărtat diviziune tradițională între securitatea internă și cea externă.
În concluzie, conceptul intermestic are mulți simpatizanți și tot atît de mulți adversari precum fenomenul de globalizare. Simpatizanții, precum Christopher Hill, susțin ambițios că în primul rând, numai un naiv ar presupune vreodată ca există o distincție între intern și extern, rapidă sau grea, sau că a fost vreodată una. … Internul și internaționalul sunt strâns interconectate. … În interior și în exterior, intern sau extern, sunt astfel bineconcepute ca terminale ale unui întreg, permițând în mare măsură suprapunerea, într-o categorie numită uneori intermestică.
Pe de altă parte, câțiva opozanți ai ideii de intremestic încă fac o diferențiere clară între politica internă și externă susținându-și poziția prin următoarea afirmație această diviziune, este una care este aplicată în mod comun retoric, dar care, tratată cu atenție, se poate dovedi de valoare euristică. În particular, aceste adversități/replici sunt adesea citate de către cercetătorii Școlii din Copenhaga care cer distincția dintre afacerile interne și externe: trans-național? Este o altă versiune a unei încercări liberale de a nega specificul afacerilor externe? Nu. Politicile interne se diferențiază de politicile externe.
O problemă care este legată de conceptul de intermestic, dar restrânsă la nivel de Uniune, astfel că va trebui menționată acum, este imixtiunea dintre aspectele de securitate internă și cele de securitate externă, considerată ca fiind una din caracteristicile unice ale Uniunii Europene. La început, unul din cercetătorii Școlii din Copenhaga, Ole Waever, spre sfârșitul anilor 80 a introdus un nou termen relaționat de schimbările politice și de securitate care s-au produs în cele din urmă în Europa ca urmare a colapsului U.R.S.S. – Europenizarea – Ce reprezintă? … Europenizarea este un fapt – dacă este luată în calcul o Europă care este definită gradual mai mult din interior, și mai puțin din exterior – mai puțin, pe scurt, de către superputeri.
4.4. Premisele unei Strategii pentru Securitate Internă a Uniunii Europene
4.4.1. Europenizarea securității interne în spațiul de libertate, securitate și justiție
Pentru o lungă perioadă de timp Uniunea Europeană a dorit dezvoltarea unei cooperări eficiente și în relații de reciprocitate în domeniul securității interne (Al Treilea Pilon) creând, de exemplu, Secțiunea de libertate, securitate și justiție. Mai mult, Uniunea Europeană a adoptat o serie de documente cu privire directă sau indirectă la securitate internă. Documentele cheie în acest caz sunt: Strategia de Securitate Europeană, Strategia Externă din domeniul justiției, libertății și securitate, Strategia de management informational, Programul Stockholm – O Europă sigură servindu-și și protejându-și cetățenii și nu în cele din urmă, Strategia de Securitate Internă a Uniunii Europene.
Oamenii trebuie protejați atât de amenințările militare cât și de cele non-militare. O întrebare rămâne deschisă, cine poate să o facă: statele-națiuni sau organizațiile internaționale ca Uniunea Europeană sau ambele, fie altcineva? Și în al doilea rând, va fi statul – națiune principalul subiect în ceea ce privește securitatea, într-o Europă unită, în timp ce Tratatul de la Lisabona intră în vigoare forțând procesul de integrare europeană?
În primul rând, unul din cele mai relevante documente europene în domeniul securității în general, a fost Strategia Europeană pentru Securitate O Europă sigură într-o lume mai bună adoptată în 2003. O Strategie de Securitate Internă este formulată pentru a completa acest document. Câteva dispoziții ale acestor documente fac referire directă la noua abordare de asigurare a securității interne a Uniunii Europene.
Un rol important îl are, în mod deosebit, contopirea amenințărilor externe și a celor interne pentru securitatea statelor membre trecerea Războiului Rece a lăsat frontierele din ce în ce mai libere, unde aspectele interne și externe ale securității sunt interconectate și agresiunile la scară largă asupra membrilor actuali este improbabilă. În schimb, Europa întâmpină dificultăți din ce în ce mai diversificate, mai puțin evidente și mai puțin predictibile; mai mult, noile pericole sunt dinamice.
În ceea ce privește noile pericole pot fi enumerate fenomene precum terorismul, construirea armelor de distrugere în masă,conflictele regionale, eșecurile guvernamentale și crima organizată. Pe de o parte, procesul de întrepătrundere ale aspectelor de securitate internă cu cele ale securității externe pot fi înțelese ca o consecință a intensificării graduale a procesului de cooperare, în speță Al Treilea Pilon, și, pe de altă parte, globalizarea profundă care forțează statele membre ale să colaboreze intens în domeniul securității interne (europenizarea securității interne a Uniunii Europene).
Mai mult, Strategia face legături între ideile asupra securității oferite de Școala din Copenhaga, împreună cu teoria securității umane. Așadar, care sunt elemente care periclitează securitatea? Care este obiectivul primordial pentru securitatea Uniunii Europene? Răspuns pentru aceste întrebări sunt oferite de către dispozițiile Strategiei: spre deosebire de pericolele masive, vizibile ale Războiului Rece, niciuna din noile amenințări nu este pur militară; nici nu poate fi gestionată pe cale armată, așadar securitatea este o premiză a evoluției speciei umane.
4.4.2. Programul de la Stockholm și prefigurarea domeniilor strategiei
Următorul document care conține dispoziții asupra unei Strategii pentru Securitatea Internă a Uniunii Europene este Programul de la Stockholm, O Europă deschisă și sigură servindu-și și protejându-și cetățenii adoptat de Consiliul Europei în a doua jumătate a anului 2009 și planificat pentru perioada 2010-2014. Printre alte scopuri, a fost evidențiat faptul că (…) securitatea internă și cea externă sunt inseparabile. Eliminarea pericolelor, chiar și a celor aflate la mare distanță de continentul nostru, este esențială pentru protejarea Europei și a cetățenilor ei.
În concluzie, realizarea fuzionării securității interne cu cea externă în toate teritoriile statelor Uniunii Europene este obiectivul primordial astăzi. Așadar, statul-națiune ca obiectiv principal al securității ar putea fi înlocuit cu noi obiective: cetățenii Uniunii Europene și organismele sale.
Potrivit Programului de la Stockholm (2009), Strategia de Securitate Internă trebuie construită în jurul a trei domenii de acțiune complementare și inseparabile: consolidarea cooperării polițienești, o justiție penală adaptată și o gestionare mai eficientă a accesului în teritoriu. Bazat pe principiul accesibilității, programul în discuție vizează extinderea la scară largă a colectării și procesării datelor privind trecerea granițelor și punerea acestora în comun la nivel european. Deși se acceptă că promovează deschiderea și siguranța, programului i se atribuie și caracterizarea de pas înainte spre o fortăreață europeană a tehnologiilor avansate. Se preconizează ca el să aducă o combatere a fenomenului de imigrație, precum și o înăsprire a metodelor utilizate de UE în scopul de a își face granițele cât mai inaccesibile.
Lista de măsuri adoptate de către UE la conferința pe teme de securitate de la Stockholm din decembrie 2009 constituie un efort de a stabili o arhitectură standardizată a securității în UE și o zonă a libertății, a securității și a justiției în serviciul cetățenilor.
A fost stabilită o agendă privind securitatea și justiția începând cu 2010 până în 2014, ce ar trebui tradusă în ghiduri sau în propuneri legislative, înainte de a intra în vigoare. În acest fel, schimbul de informații între serviciile naționale de securitate va fi facilitat în mod semnificativ, în temeiul principiului accesibilității, bazele de date vor fi centralizate în cadrul UE și făcute accesibile autorităților fiecărui stat în parte.
Programul multi-anual stabilește și o agendă privind politicile referitoare la refugiați în UE pentru următorii 5 ani. În cadrul său se dorește o extindere a sistemului de control al granițelor europene, Eurosur care va folosi sateliți și camere în drone (avioane fără piloți) și avioane. Frontex, care este specializat în controlul granițelor în zona mediteraneană, se va extinde în scopul detectării de refugiați ilegali în rețeaua de supraveghere a apelor teritoriale.
Programul Stockholm are ca scop central finalizarea procesului de integrare europeană: libertatea de a călători a cetățenilor UE. Acordul Schengen însemnă mai multă libertate și în același timp mai multă securitate. Aceasta deoarece Acordul Schengen a facilitat trecerea granițelor cetățenilor UE, dar Sistemul Informațional Schengen (SIS) a încetat să mai fie o simplă bază de date, iar acum se concentrează asupra prevenirii și identificării amenințărilor la adresa ordinii publice și a securității.
Programul Stockholm, în materie de securitate internă a Uniunii, instituie o serie de măsuri menite să sprijine realizarea acestui deziderat. Între aceste măsuri se numără: formarea personalului (din poliție) în probleme europene, inclusiv prin programe de schimb (de tipul Erasmus); instituirea unui model european de informare și îmbunătățirea colectării și tratamentului de informații operative (inclusiv în domeniul vamal); se urmărește depășirea obstacolelor referitoare la schimbul de informații cu țări terțe.
De asemenea, integrarea Tratatului de la Prüm în dreptul Uniunii Europene asigură accesul indirect la bazele de date ale statelor membre ce inclus informații privind amprentele digitale și ADN-ul, precum și un acces direct la dosarele de înmatriculare a autovehiculelor. Și măsurile de ordin tehnic ocupă un rol foarte important. Din acest motiv, se face mențiune aparte privind dezvoltarea sistemelor de informații SIS II (Schengen Information System) și VIS (Visa Information System) și instituirea unui sistem de înregistrare electronică a intrărilor și ieșirilor de pe teritoriul statelor membre, precum și a unui program al călătorilor înregistrați. În acest scop, Comisia are în vedere înființarea unei noi agenții, care și-ar putea începe funcționarea în 2015.
Se doresc de asemenea de a fi consolidate: politica în materia vizelor; stabilirea de obiective comune: lupta împotriva criminalității organizate internaționale, reprezentată de traficul de persoane, exploatarea sexuală a copiilor și pornografia infantilă; criminalitatea informatică; criminalitatea economică; continuarea strategiei antidrog (2005-2012); reducerea amenințării teroriste.
În contextul dat, un element deosebit de important este controlul și supravegherea frontierelor în scopul securizării acestora. Uniunea Europeană se găsește astfel în situația de a face față provocării de a asigura exercitarea libertății la liberă circulație, asigurând în același timp securitatea persoanelor în cadrul unei abordări integrate a controlului accesului pe teritoriu.
Tipurile de control (securitate, imigrație, vamă) la punctele de trecere a frontierei trebuie să fie raționalizate în special prin separarea traficului privat de cel comercial. În anumite cazuri, această raționalizare va implica îmbunătățirea infrastructurilor existente și recursul sporit la utilizarea noilor tehnologii. O cooperare mai strânsă între autoritățile naționale va permite simplificarea procedurilor, ușurând astfel trecerea frontierelor. Este, de asemenea, obligatoriu să se acorde o atenție deosebită situației persoanelor și grupurilor vulnerabile. Prioritatea va fi acordată necesităților în materie de protecție internațională, precum și primirii minorilor neînsoțiți. Pentru aceasta trebuie să se asigure o bună coordonare a activităților Frontex cu cele ale Biroului European de Sprijin pentru Azil pentru primirea persoanelor interceptate la trecerea frontierelor externe.
De o deosebită importanță în acest domeniu este și politica vizelor. Uniunea trebuie să pună în aplicare în mod eficient instrumentele pe care le are la dispoziție. Intrarea în vigoare a noului cod al vizelor, precum și desfășurarea progresivă a VIS vor permite o mai mare coerență și eficiență. Programele regionale de cooperare consulară vor însoți punerea în aplicare progresivă a VIS și vor cuprinde: formarea europeană a personalului consular al statelor membre, o planificare sistematică a înființării de centre comune pentru solicitarea de vize sau acorduri de reprezentare între statele membre, campanii de informare și de sensibilizare în țările în cauză, precum și stabilirea unui dialog periodic cu aceste țări.
Listele pozitive și negative vor face obiectul unei revizuiri periodice pe baza evaluării sistematice a situației din țările terțe în cauză, iar criteriile de evaluare vor fi: nivelul de securizare a documentelor de călătorie, calitatea controalelor la frontiere, cunoașterea politicilor în materie de azil și de imigrație, eficacitatea luptei împotriva crimei organizate și respectarea drepturilor omului, coerența cu politica externă a UE în raport cu țara respectivă. Mai mult, se preconizează că Uniunea trebuie să meargă mai departe și să prevadă crearea unei vize Schengen comune la nivel european.
Un alt element foarte important pentru asigurarea securității interne a Uniunii Europene este înscris în programul de la Stockholm și privește consolidarea și punerea în aplicare a unei politici de imigrație și azil.
În acest fel, în Programul Stockholm Comisia a enunțat următoarele direcții: urmărirea unei abordări globale, în special prin crearea de parteneriate cu țări terțe; controlul mai eficient al migrației ilegale și al traficului de persoane; utilizarea unor instrumente de cooperare la nivelul UE pentru consolidarea capacității autorităților ale țărilor terțe de gestionare a migrației; reglementarea a imigrației economice, în funcție de necesitățile pieței forței de muncă din statele membre; impunerea unui regim de admitere flexibil; elaborarea unei politici anticipative referitoare la un statut pentru imigranții legali la nivelul UE; adoptarea unui Cod al imigrației menit să asigure un regim juridic uniform și comparabil cu cel al cetățenilor comunitari, prin codificarea legislației în vigoare, prin modificări, simplificări și completări.
Ar urma să fie avută în vedere instituția juridică a reîntregirii familiei; îmbunătățirea controlului asupra imigrației ilegale, cu următoarele aspecte: combaterea muncii ilegale, a traficului de persoane; punerea în aplicare a returnării – directivă care trebuie transpusă în dreptul național până în decembrie 2010; adoptarea unor standarde comune privind regimul imigranților ilegali care nu pot fi îndepărtați inclusiv.
În materia azilului, programul propune instituirea, până în 2012, a unui spațiu unic de protecție, incluzând o procedură unică de azil și un spațiu uniform de protecție internațională; aplicarea până în 2014 a principiului recunoașterii reciproce a deciziilor individuale de acordare a statutului de protecție; instituirea unui mecanism voluntar și coordonat de reinstalare internă între statele membre a azilanților, inclusiv printr-un tratament comun al cererilor de azil; evaluarea solidarității financiare intra-europene prin intermediul Fondului european pentru refugiați (în prezent fiind în vigoare a treia perioadă 2008-2013), Comisia precizând intenția de identificare a unor noi criterii de repartiție sau domenii de intervenție.
4.4.3. Identificarea funcțiilor Strategiei de Securitate Internă a Uniunii Europene
La nivelul actual, se acceptă că pentru definirea și punerea sa în aplicare trebuie utilizate unele teorii consacrate deja: teoria privitoare la creșterea rolului statului în reglementarea domeniilor esențiale (economie, finanțe, justiție, securitate și ordine publică); teoria ce promovează dereglementarea, respectiv reducerea intervențio-nismului statal în funcționarea societăților; teoria sau curentul ce încurajează creșterea rolului decizional al Uniunii Europene, care trebuie să dispună de două Strategii de Securitate: o strategie de securitate internă și o strategie de securitate externă.
În orice caz, în structura securității interne sunt identificate următoarele componente: securitatea economică; securitatea financiară; securitatea societală; securitatea militară; securitatea mediului înconjurător; securitatea judiciară.
În același timp, Strategia de Securitate Internă a Uniunii Europene trebuie concepută potrivit următoarelor principii: principiul respectării drepturilor și libertăților fundamentale; principiul solidarității reale între statele membre; principiul prevenirii și controlului principalelor amenințări la adresa persoanelor și colectivităților; principiul abordării integrale și al unei culturi comune în materia securității interne; principiul încrederii reciproce între statele membre; principiul articulării strategiei de securitate internă cu strategia de securitate externă a Uniunii Europene; principiul compatibilizării strategiilor de securitate internă a statelor membre cu strategia de securitate internă a Uniunii Europene.
Funcțiile pe care trebuie să le îndeplinească Strategia de Securitate Internă a Uniunii Europene sunt indicate a fi următoarele: să exprime o viziune comună asupra provocărilor și amenințărilor prezente și viitoare; să definească cu claritate acțiunile care sunt de competența statelor naționale și cele care pot fi îndeplinite mai eficient la nivelul Uniunii Europene; să asigure mecanismele decizionale, apte a stabili prioritățile operaționale; să faciliteze mobilizarea resurselor necesare în domeniile pe care le coordonează; să optimizeze schimbul de informații prin asigurarea infrastructurii tehnologice adecvate; să susțină și să consolideze schimburile de experiență și de bune practici între structurile și instituțiile profesionale.
În urma evaluărilor privind Programul Haga, s-a convenit că în viitorul program care va continua reglementarea pentru acest domeniu trebuie să fie înscrise următoarele direcții fundamentale: organizarea imigrației legale luând în considerare prioritățile, necesitățile și capacitățile de primire stabilite de fiecare stat membru și încurajarea procesului de integrare; controlarea imigrației ilegale prin asigurarea faptului că imigranții ilegali revin în țările de origine sau într-o țară de tranzit; consolidarea eficacității controalelor la frontieră; construirea unei Europe a azilului; crearea unui parteneriat global cu țările de origine și de tranzit în vederea încurajării coordonării migrației și dezvoltarea.
4.4.4. Obiectivele viitoarei Strategii pentru Securitatea Internă a Uniunii Europene
În luna februarie a anului curent miniștrii Afacerilor Interne ai Uniunii Europene au amendat o Strategie pentru Securitate Internă pentru Uniunea Europeană care este una din prioritățile președinției spaniole. Adițional, a fost conceput un Comitet pentru probleme de cooperare operațională privind securitatea internă denumit COSI.
Din punct de vedere practic unele dintre obiectivele principale ale Strategiei sunt: prezentarea către public a instrumentelor existente ale Uniunii Europene care ajută deja la garantarea securității și libertății cetățenilor Uniunii și importanța acordată de acțiunile în acest domeniu; de a continua dezvoltarea politicilor și modalităților comune prin folosirea unei abordări de integrare care se adresează cauzelor destabilizării securității, nu doar efectele lor; de a întări cooperarea judiciară și de aplicare a legii, managementul frontierelor, protecția civilă, și managementul în cazul dezastrelor.
Și alte dispoziții ale strategiei sunt relevante în mod deosebit datorită legăturii sale cu schimbările în percepția securității interne și a obiectivelor sale curente. Aceste probleme sunt dezbătute pe baza documentelor publicate de agențiile și corpurile Uniunii Europene. De aici rezultă că teoria extinderii în materie de securitate internă se confirmă. Mai mult, definiția termenului de securitate internă este confirmată de documentele Uniunii privind aspectul extern al afacerilor interne.
4.5. Impactul gestionării integrate a frontierelor asupra securității interne a Uniunii Europene
Noțiunea de frontieră se dizolvă treptat, reprezentând vechea noțiune de linii și fonturi. În locul acestora sunt frontiere și regiuni și conceptul de securitate trebuie să fie adaptat luând în considerație aceste schimbări. Transnaționalizarea securității se opune securității naționale și sociale. Ea creează o situație în care nu putem ști a face diferența între extern și intern.
Totuși, Uniunea Europeană a recunoscut procesul de globalizare și efectul acestuia asupra securității. Mai mult, doar în țările unde democrația este bine fondată, unde legile și drepturile omului sunt respectate, este posibilă combaterea eficientă a pericolelor trans-naționale. Așadar, Uniunea Europeană parafrazează ideea de securitate umană (Scopurile Dezvoltării Mileniului ale lui Kofi Annan). Cel mai relevant pentru conceptul de evoluție al conceptului de securitate internă al Uniunii Europene este, totuși, adoptarea unei Strategii pentru Securitate Internă de către Uniunea Europeană în februarie 2010; a fost una din prioritățile președinției spaniole. Strategia înglobează un spectru larg de obiective pentru Uniunea Europeană în materie de securitate internă. Așadar, în ceea ce privește abordarea teoretică a securității interne, sunt analizate dispoziții.
În primă instanță, Strategia formulează o definiție a securității interne astfel: conceptul de securitate internă trebuie înțeles ca un concept larg și de amploare care susține o multitudine de sectoare pentru a elimina aceste pericole majore și altele care au impact asupra vieții, integrității și bunăstarea cetățenilor, inclusiv dezastrele naturale sau cele provocate de mâna omului, cutremure, incendieri forestiere, inundații și furtuni.
Mai mult, securitatea internă a Uniunii Europene trebuie aplicată dimensional atât orizontal (cooperarea diferitelor instituții, inclusiv NGO), cât și pe verticală (cooperarea la diverse nivele: internațional; european; regional; național și local). Astfel, individul va fi obiectivul central al securității interne. Uniunea trebuie să creeze un mediu stabil, în care oamenii din Europa să se simtă în siguranță. (…) în acest context securitatea internă a U.E. privește protejarea oamenilor și a valorilor libertății și democrației, astfel încât fiecare să se poată bucura de viața lor de zi cu zi fără frică și oamenii în Europa au pretenția de trăi într-un climat sigur și de a se bucura de libertățile lor: securitatea în sine este un drept esențial.
Deci, aceste declarații fac explicit referire la abordarea canadiană a securității umane (așa-numita libertate de a te proteja) concentrându-se mai mult pe libertatea politică decât pe cealaltă. Prin urmare, Strategia statuează stabilirea unei politici comune de securitate internă în Uniunea Europeană definind în aceeași măsură Modelul European de Securitate, … constând în mijloace și eforturi comune pentru: consolidarea mutuală a relațiilor dintre securitate, libertate și intimitate;cooperarea și solidaritatea între statele membre; implicarea tuturor structurilor Uniunii Europene; cercetarea cauzelor insecurității, nu numai a efectelor produse; stimularea prevenirii și anticipării; implicarea, în ceea ce privește toate sectoarele ce joacă un rol în protecția publică-politică, economică și socială; și o mai mare independență între securitatea internă și cea externă.
Scopul luptei comune împotriva amenințărilor moderne precum terorismul, crima organizată, fraudele cibernetice, trecerea ilicită a frontierei, dezastre naturale sau produse de om. Scopul principal al Strategiei este … o abordare mai integrată … pentru a atinge obiectivul ales, am selectat un model de securitate care îmbină procesul de aplicare a legii cu munca judiciară, managementul frontierei și a protecției civile.
Particularitățile aspectului transnațional al securității interne trebuie scos în evidență. Strategia conectează dimensiunile securității interne cu cele ale securității externe subliniind conceptul de securitate internă cu dimensiune externă, arată că din ce în ce mai mult, securitatea internă depinde în mare parte de securitatea externă. Această conexiune este menită să furnizeze o cooperare a Uniunii Europene cu statele terțe pe care se pare că s-a axat, securitatea fiind un factor cheie, coordonând mecanismul dintre securitate și alte politici, cum ar fi afacerile externe ….
În acest context, Strategia tinde să cultive relații regionale, bi- sau multilaterale prin o concentrare globală a mijloacelor de securitate, prin cooperare transnațională cu alte state sau organizații precum Interpol. Acest sistem de lucru va însemna stabilirea oportunităților de comunicare, acolo unde există domenii de interes mutual, iar posibilitățile de lucru în comun pot fi identificate. Pe parcursul erei Războiului Rece, în general, diferențierea între securitatea externă și internă, provocările și pericolele lor, era una precisă. Securitatea externă era legată de pericole armate și de forța militară folosită împotriva acestora și, pe de altă parte, amenințările interne (non-militare), cum ar fi traficul de droguri sau alte delicte, erau considerate ca probleme de politică internă.
Din contră, după prăbușirea ordinii lumii bipolare, o schimbare fundamentală poate interveni: o decădere a aspectelor de securitate internă și externă intervine , care este o consecință a creșterii provocărilor asupra securității datorită caracterului trans-național, precum criminalitatea, terorismul internațional etc. Unul din motivele pentru acestea ar putea fi deschiderea graduală a frontierelor după 1989.
În mare parte, procesul de globalizare este cel care are un impact major, asupra schimbării conotației termenului de securitate internă în epoca contemporană. Așadar, termeni precum securitate intermestică au rolul de a evidenția întrepătrunderea dintre domeniile externe și cele interne în zilele noastre. Mai mult, Uniunea Europeană este cea care trebuie nu numai să continue, dar și să coordoneze și să organizeze acest proces, deoarece statele membre singure nu sunt capabile a se apăra singure din fața efectelor negative ale globalizării.
Luând în considerare concluziile mai sus menționate precum și definiția Uniunii Europene a securității interne, avem în vedere faptul că un concept modern al securității interne ar trebui să se axeze nu (numai) pe securizarea statelor – națiuni și a autorităților acestora așa cum o arată conotația tradiționalistă, dar în deosebi pe securizarea cetățenilor și toate celelalte domenii (intern, extern, non-militar, militar), un concept larg și atotcuprinzător care supune sectoare multiple, fiind în măsură să contracareze aceste provocări majore și altele care au impact asupra vieții, integrității, și bunăstării cetățenilor pentru a asigura aplicarea legii și pentru menținerea ordinii și liniștii publice.
CONCLUZII
Securizarea frontierelor este o activitate de strictă actualitate pe plan național și internațional, determinată de dinamica în continuă creștere a fenomenului infracțional, de diversificarea formelor sale de manifestare și de ridicarea ponderii criminalității cu grad sporit de pericol social, care fac ca sensibilitatea și reacția opiniei publice față de o asemenea evoluție îngrijorătoare să fie cât mai accentuate.
Implementarea și adaptarea sistemelor de securitate și a celor informatice va solicita desfășurarea de activități la toate nivelurile, din moment ce acest proces este o bună ocazie de a stabili și menține procedurile și procesele adecvate. Un alt deziderat este reprezentat de nevoia de a valorifica resursele umane interne și de a obține efecte optime pe baza cooperării inter-instituționale.
Procesul de aderare la Spațiul Schengen oferă premisele perfecte pentru o schimbare a realităților în domeniul de interes, trecându-se de la accesul limitat la informație, la noua etapă în care foarte puțin sau nimic nu este realmente confidențial, iar comunicarea este privită ca o activitate cotidiană obișnuită și nu ca un proces ce trebuie administrat și monitorizat îndeaproape.
În mod clar, legislația este unul dintre factorii de bază în procesul de implementare a unor strategii eficiente de securizare a frontierelor. Prea adesea se presupune că, odată ce legea a fost publicată, ea este și implementată. Acest lucru nu este adevărat deoarece adeseori, legislația anterioară nu a fost anulată în momentul apariției legislației noi. În plus, este important ca noua lege să fie ușor de înțeles, implementat, respectat și monitorizat.
Accederea României la Spațiului Schengen este o certitudine, iar această idee a fost subliniată în cadrul lucrării. Când apreciem ca fiind certă perspectiva indicată anterior avem în vedere eforturile depuse la nivel național în această privință și, chiar în situația în care există întârzieri în îndeplinirea responsabilităților asumate de România, ca stat membru, acestea corespund într-o manieră direct proporțională cu nerespectarea graficului stabilit pentru operaționalizarea sistemelor informaționale la nivel european.
Etapa de aderare la spațiul Schengen este urmată de o etapă de integrare, însoțită de o monitorizare continuă și control efectuat cu regularitate, precum și de capacitatea de a face față schimbărilor operate asupra planului inițial atunci când este clar că ele sunt necesare pentru atingerea obiectivelor stabilite. Va fi important să se identifice în detaliu elementele critice ale aplicării caracteristice fiecărui capitol al acquis-ului Schengen și să se elaboreze o strategie detaliată, cu priorități bine formulate și cu precizarea metodelor de monitorizare, control și de corectare a disfuncționalităților observate, acesta fiind cel mai dificil lucru de stabilit aprioric.
Dezvoltarea unor strategii moderne trebuie, cât mai devreme posibil, să se bazeze pe contribuția tuturor statelor membre, inclusiv a autorităților naționale responsabile pentru punerea în aplicare, agenților economici și a societății civile. Din acest motiv, putem afirma în concluzie că securitatea frontierelor nu este o problemă care poate fi rezolvată, ea este o problemă care trebuie gestionată.
BIBLIOGRAFIE
Acordul Schengen sau Schengen 1, Cu privire la desființarea completă a controalelor la Frontieră”
Adela Gooch, Europe’s Foreign, Security and Defence Policy After Iraq, Report on Wilton Park Conference 716, 14-18 July 2003, August 2003
Adunarea națională, Raport trimis de delegația pentru Uniunea Europeană privind aplicarea acordurilor Schengen, prezentat de Galizi F. & Myard J., înregistrat la Președenție în 1995, nr. 2095
Antonio Missiroli, The Impact of the Lisbon Treaty on ESDP, European Parliament, Brussels, 2008
Baldwin- Edwans M. & Hebenton B., Will S.I.S be Europe’s Big Brother? în Anderson M / Den Boer M, Policing across national boundaries, Op. Cit. Pp. 136-155;
Barry Buzan , Securitatea persoanei în perspectivă internațională, citat și de A.C.Mely, M.J. Hassan, Asia Oceanului Pacific în noul mileniu: provocările politice și cele privind securitatea. Prezentate la a 14 Reuniune a Asiei-Pacifice, 3-7 iunie 2000, Kuala Lumpur: ISIS Malaesia, 2001, pp.583-596.
Barry Buzan, O.Waever, J. De Wilde, Securitatea: o nouă structură de analizat, Boulder, Londra, Lynne Rienner Publishers, 1998.
Barry Buzan, Regîndirea securității dupa Războiul Rece, Cooperare și conflict, vol. 32, nr 1, pp. 5-9.
Benyon J. și alții, Cooperarea polițienească în Europa, Studii preliminarii, Op. Cit., p. 136;
Brammertz S., Cooperarea polițienească în Europa și în Euroregiunea Meuse- Rhin, Deviere și Societate, vol. 16, nr. 2
Brammertz S., De Vreese S. și Thys J., Colaborarea polițienească transfrontalieră, Bruxelles, Politeia, 1993, p. 208;
Bruce George, Modern Border Security, www.iabp-moldova.org, sursă on-line
Bruno Angelet, Ioannis Vrailas, European Defence in the Wake of the Lisbon Treaty, Academia Press, Brussels, 2008
Catulle, Cooperarea polițienească europeană în practică, în BIGO D., Europa polițiștilor și a siguranței interne, Bruxelles, Complexe, 1992
Ch. Hill, Ce poate fi făcut? Politica externă ca latură pentru actiune politică, Afaceri Internaționale, Vol.79 , nr. 2, martie 2003
Ch. Hill, Schimbarea politicilor de politică externă, Basingstroke, New York, Palgrave Macmillan, 2003
Charlotte Bretherton and John Vogler, The European Union as a Global Actor, Routledge, London and New York, 1999
Christine Wicht, More Security at Any Price – The Stockholm Programme of the European Union, www.eurozine.com, sursă on-line
Circulara din 23 iunie 1995 comentând dispozițiile articolelor 39, 40 și 41 a Convenției de aplicare semnată la Schengen în 19 iunie 1990, N.O.R.:JUSA9500149C, J.O.R.F. din 01/07/95, Op. Cit.;
Comitetul executiv Schengen, Raport anual privind funcționarea convenției de aplicare a Schengen pe perioada cuprinsă între 26 martie 1995 și 25 martie 1996, SCH/C(96)17
Comunicare COM(2009) 262 final a Comisiei către Parlamentul European și Consiliu, Un spațiu de libertate, securitate și justiție în serviciul cetățenilor, Bruxelles, 10.6.2009.
Comunicatul de presă 6855/1/10, rev 1 (Presse42) al Consiliul Uniunii Europene, JAI nr. 2988, Bruxelles, 26-26 februarie 2010, http://europa.eu/rapid/pressReleases Action .do?reference=PRES/10/42 &format=HTML&aged=0& language=EN&guiLanguage=en, accesat pe 16.04.2010, ora 1600.
Conceptul OSCE de Securitate și Management al Frontierei (Consiliul Ministerial, Ljubljana, 2005).
Consiliul Uniunii Europene, Programul Stockholm, O Europă deschisă și sigură servindu-și și ocrotindu-și cetățenii, 17024/09, Bruxelles, 02.12.2009.
Consiliul Uniunii Europene, Schița Strategiei pentru Securitate Internă a U.E.: Către un model de Securitate Europeană, 5842/10, Bruxelles23.02.2010, http://register.consilium.europa.eu/pdf/en/10/st05/st05842-re02.en10.pdf, sursă on-line
Costică Voicu, Florian Coman, Ștefania-Georgeta Ungureanu, Drept internațional penal, Ed. Pro Universitaria, 2007;
Costică Voicu, Strategia de Securitate Internă a Uniunii Europene, configurată de Tratatul de la Lisabona, lucrare prezentată la Conferința Internațională „Afacerile interne și justiția în procesul integrării europene și al globalizării”, Academia de Poliție, mai 2010 și publicată în volumul conferinței, Editura Universul Juridic, București 2010
Council Regulation (EC) No. 381/2001 of 26 February 2001 creating a rapid-reaction mechanism, în European Union Foreign, Security and Defence Policy. Basic Documents, p. 96-101.
D. Bigo, Coasta Mobius a securității interne și externe, A. Mathias, D. Jacobson, Y. Lapid (eds.), Identități, frontiere și ordine: regândirea teoriei relațiilor intenționale; Minneapolis: Universitatea din Minnesota Press, 2001
D. Lutterbeck, Între Poliție și Armată. Noua Agendă de Securitate și înființarea jandarmeriei, Cooperare și conflict, vol.39 , nr1
D.Bigo, Cînd două devin una: Securizarea internă și externă a Europei, M. Kelstrup, M.C. Williams (eds.), Teoria relațiilor internaționale și politicile de integrare europene. Putere, securitate și comunitate, Londra-New York: Routledge, 2000
Decizia 2008/615/JAI din 23 iunie 2008 privind intensificarea cooperării trans-frontaliere, în special în domeniul combaterii terorismului și a criminalității transfrontaliere, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L210/1 din 06.08.2008.
Decizia nr. 573/2007/ce a Parlamentului European și a Consiliului din 23 mai 2007 de instituire a fondului european pentru refugiați pentru perioada 2008-2013, ca parte a programului general solidaritatea și gestionarea fluxurilor migratorii, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 144/1 din 06.06.2007, precum și de abrogare a Deciziei 2004/904/ce a Consiliului, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 144/1 din 06.06.2007.
Decizia nr. 91/294 DC a Consiliului constituțional din 25/07/91, J.O.R.F., din 27/07/91, p. 10001;
Declarația ministerială PESA zece ani – provocări și oportunități, publicat ca Doc. 15649/09 + Cor1 + Cor2 și aprobat de către Consiliul Uniunii Europene la data de 17.11.2009.
Delvaux A.-M., „întrajutorareapolițienească”, în PAULY (A.), Acordurile Schengen: abolirea frontierelor sau amenințare asupra libertăților publice?, Maastricht, I.E.A.P., 1993
Diederich F., „Cooperarea polițienească”, în Pauly A., Schengen în cădere, Maastricht, I.E.A.P., 1994
Directiva 2008/115/CE din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 348/98, 24.12.2008.
Directivei 2003/86/CE din 22 septembrie 2003 privind dreptul la reîntregirea familiei publicată în Jurnalul oficial al Uniunii Europene L 251, 3.10.2003
Doctrina pentru Europa privind securitatea umană, Raportul de la Barcelona privind studiul de grup asupra capacității securității Europei, Barcelona, 2004
Elsen C., „Structurile administrative ale Schengen”, în PAULY A., Acordurile Schengen: abolirea frontierelor sau amenințări la adresa libertăților publice?, Maastrcht, I.E.A.P, 1993
François Heisbourg (ed.), European Defence: Making It Work, ISS/WEU, Chaillot Papers No. 42, Paris, 2000.
François Heisbourg, L’Europe de la defense dans l’Alliance atlantique, în Politique Etrangere, no. 2, 1999, pp. 219-233. Adam D. Rotfeld, Europe: The Institutionalized Security Process, în SIPRI Yearbook 1999, Stockholm International Peace Research Institute, 1999, pp. 235-265 și Peter van Ham, Europe’s New Defense Ambitions: Implications for NATO, the US, and Russia, George C., Marshall European Centre for Security Studies, The Marshall Center Papers No.1, April 30, 2000
Froment-Maurice F., Mirajele Schengen, Revista Paginilor Frumoase, 1996, p. 214;
Garda Sigiliilor, Ministerul Justiției, Circulara din 23 iunie 1995, J.O.R.F., 01/07/95, p. 9849.
Gilbert Gornig, Ioana E.Rusu, Dreptul Uniunii Europene, Editura C.H.Beck, 2007
Hreblav V., Libera circulație a persoanelor. Acordurile Schengen, Paris, P.U.F, 1994, pp. 167 la final;
J. Sherr, Puterea Sovietică: continuarea provocării, Basingstoke, Londra, Macmillan, 1987, p.12; a se vedea de asemenea :
Javier Solana, A secure Europe in a better world, Thessaloniki European Council, June 20, 2003, http://www.eu.int./oressdata/EN/reports/76255.pdf, sursă on-line
Jean-Marc Favret, Droit et pratique de l’Union Europeenne, 4e edition, Gualino editeur, Paris, 2003
Jessica Tuchman Mathews, Redefinind Securitatea, Afacerile Externe, vol. 2, nr. 68, 1989
Jocubert C. și Breves H., Investigațiile Schengen, Kluwer Law International, 1996, 576 p;
Joint Statement of the Heads of State and Government of Germany, France, Luxemburg and Belgium on European Defence, Brussels, April 29th 2003
Joubert C. & Bevers H., Schengen Investigated, Op.cit,
Joubert C. & Revers H., „Poliția și Europa”, Revista Științei Criminale ș Dreptul Comparat, 1993
K.P.Marcyuk, Bezpieczeństwo wewnętrzne w poszerzonej agendzie studiów nad bezpieczeństwem (szkoła kopenhaska i human security) [in:] S. Sulowski, M. Brzeziński, Bezpieczeństwo wewnętrzne państwa. Wybrane zagadnienia, Warszawa: Elipsa, 2009
L. Axworthy, Depturile Omului: Intervenția Umanitară, Discursuri vitale ale zilei, vol. 66, nr. 19, 15 iulie 2000
L. Barringtonet al, Politici Comparative: structură și alegere, Boston, Cengage Learning, 2009
L. Mureșan, A. Pop, Politica europeană de securitate și apărare – element de influențare a acțiunilor României în domeniul politicii de securitate și apărare, Studiu, Institutul European Român, 2004
M. Anderson et al, Asigurând Uniunea Europeană, New York, Oxford University Press, 1995, p. 158.
M. Andersonet, Protejarea Uniunii Europene,
M. Ekengren, Interfața politicilor securității externe și a cele interne în UE și în țările nordice, A.J.K. Bailes, G. Herolf, B. Sundelius (eds.), Țările nordice și sistemul european de securitate și politica de apărare, New York Oxford University Press, 2006, pp. 271-272.
M. Profiroiu, I. Popescu, Politici europene, Editura Economică, București, 2003, p. 13.
M.T. Klare, Noile provocări ale securității globale, Istoria contemporană, vol. 93, nr. 573, aprilie 1993
Masson P., Senat, Raport făcut în numele delegației pentru Uniunea Europeană privind faza inițială a aplicării acrodurilor Schengen, înregistrat la Președenție în 16 iunie 1995, nr. 316, 53 p;
N. Diaconu, D.A. Crăciunescu, Dreptul Uniunii Europene privind politicile comunitare, Editura Universul Juridic, București, 2010, p. 15.
N. Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Tratat, Editura Lumina Lex, București, 2008
Nicoletta Pirozzi and Sammi Sandawi, Five years of ESDP in Action: Operations, Trends, Shortfalls, ISIS Europe – European Security Review no. 39, July 2008
O.Waever, Conflicte între viziuni: Viziuni ale conflictului, în O. Waever, P. Lemaitre, E. Tromer (eds.) Filosofia europeană. Perspectivele de dincolo de confruntarea est-vest, Basingstoke: Macmillan
Octavian Manolache, Tratat de drept comunitar, ediția a 5-a, Editura CH Beck, București, 200
P. Manin, Les Communautés européennes. Droit institutionnel, Paris, Pedone, 1993, p. 81.
P.J.Katzenstein, Introducere: Perspective alternative asupra securității naționale, în P.J.Katzenstein (ed.), Cultura securității naționale: normele și identitatea în politica mondială, New York, Universitatea de Drept din Columbia, 1996.
Parlamentul european, Raport privind intrarea în vigoare a convențiilor Schengen, întocmit de van Outrive L. în numele comisiei libertăților publice și a afacerilor interne, A3- 0288/92, p. 30;
Petre Duțu, Mihai-Ștefan Dinu, Politica Europeană de Securitate și Apărare – Cadrul de manifestare și dezvoltare a intereselor de securitate națională, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2007
Pierre Baudin, Les aspects institutionnels de l’Europe de la defense, în Défense nationale, nr. 12, 2000
Programul de Dezvoltare al Națiunilor Unite, Raportul de dezvoltare umană 1994: Noile dimensiuni ale securității umane, New York , 1994.
R. Rose, Învățături din Politica publică comparativă. Un ghid practic, New York, Routledge, pp.3-4.
R.H.Ullman, Redefinind securitatea, Securitatea internațională, vol. 8, nr 1, 1983, în B. Buzan, L. Hansen (eds.), vol. I, London; Thousand Oaks: Sage Publications, 2007, p. 296.
Raport general privind activitatea Uniunii Europene, adoptat de Comisia Europeană la 15 ianuarie 2010 sub cota SEC(2010), Direcția Generală Comunicare Publicații 1049 Bruxelles, Belgia, p.1.
Robert J., “Acordurile Schengen”, Op. Cit., p. 14;
S. Keukelerie, J. MacNaughtan, Politica Externă a U.E., Macmillan: Basingstoke; New York, 2008
Serviciul de Cooperare Tehnică Internațională de Poliție, Cooperarea polițienească în Europa, Ministerul Internelor, 1997
Strategia de Securitate Națională a României – România Europeană, România Euroatlantică: pentru o viață mai bună într-o țară democratică, mai sigură și prosperă, adoptată de către Consiliul Suprem de Apărare a Țării prin Hotărârea nr. 62 din 17 aprilie 2006.
Strategia Europeană pentru Securitate, O Europă sigură într-o lume mai bună, Bruxelles, 12.12.2003, http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/78367.pdf,
Tratatul de la Lisabona, semnat la 17.decembrie 2007, Art.46a;
Tratatul privind Uniunea Europeană din 1992, publicat în Jurnalul Oficial C 191 din 29 iulie 1992.
V.D.Cha, Globalizarea și Studiul de securitate internațională, Jurnalul de cercetări pentru pace, vol.37, nr. 3, 2000
Verhey L.F.M., „Privacy aspects of teh Conventio Applying the Schengen Agrrement” în Meijers (H.) et al. , Schengen – Internationalisation of Central Chapters of the Law on Aliens, Regugees, Security and the Police, Deventer, Kluwer Law and Taxation Pub, 1991
Villepin X, Senat, Raport făcut în numele misiunii comune de informare responsabilă cu examinarea punerii în practică și a funcționării convenției de aplicare ale Acordului Schengen din 14 iunie 1985, anexat procesului verbal al ședinței din 25 ianuarie 1994, nr, 262
W. Wagner , Constituirea Securității Interne a Comunității: Pacea democratică și politicile de extrădare în Europa de Vest, Jurnalul de Cercetare a Păcii, vol.40, nr 6, noiembrie 2003, p. 699-700.
Wezembergh A., Spre o rețea judiciară europeană împotriva criminalității organizate, Revista de Drept Penal și Criminlogie, nr. 9-10, 1997
Wolfgang Schäuble, Interviu cu ministrul de finanțe al Germaniei, www.wordpress.com, martie 2010.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Consolidarea Cooperării Statelor Membre ÎN Spațiul Schengen (ID: 112366)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.