Consimtamantul – Conditie de Fond a Actului Juridic Civil
Consimțământul – condiție de fond a actului juridic civil
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I: CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND CONSIMȚĂMÂNTUL
1.1. Consimțământul – condiție de valabilitate a actului juridic civil
1.2. Corelația dintre consimțământ și voința juridică
1.3. Definiția si conditiile de valabilitate ale consimtamantului
CAPITOLUL II: EROAREA
2.1. Definiție și reglementare.
2.2. Clasificarea erorii
2.3. Condițiile de valabilite ale erorii-viciu de consimțământ
2.4. Sancțiunea și proba erorii
CAPITOLUL III: DOLUL
3.1. Definiție și reglementare
3.2. Clasificare
3.3. Elementele dolului.
3.4. Condițiile de valabilitate ale dolului
3.5. Sancțiunea și proba dolului
CAPITOLUL IV: VIOLENȚA
4.1. Definiție și reglementare
4.2. Clasificare
4.3. Structura violenței
4.4. Condițiile de valabilitate ale violenței
4.5. Sancțiunea și proba violenței
CAPITOLUL V: LEZIUNEA
5.1. Definiție și reglementare
5.2. Structura leziunii
5.3. Condițiile de valabilitate și domeniul de aplicare al leziunii
5.4. Sancțiunea și proba leziunii
5.5. Comparatie intre viciile de consimtamant
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
„Binefacerea cea mai mare pentru oameni este să dea și să trăiască sub legi civile bune, ele îmblânzesc puterea și o ajută să se facă respectată ca și cum ar fi înseși justiția. Ele au o influență asupra fiecărui individ, sunt implicate în principalele acte ale vieții, îl însoțesc peste tot; sunt uneori unica morală a unui popor și sunt întotdeauna parte componentă a libertății sale.”
Jean-Etienne Marie Portalis,
în “Discours préliminaire au premier projet de Code civil” (1998)
INTRODUCERE
În zilele noastre, viața oricărui om reclamă, la orice pas, cunoașterea dreptului, înțeles ca îndreptar al conviețuirii sociale. Prin urmare a cunoaște dreptul nu este un lux, ci o necesitate socială din ce în ce mai resimțită. Pentru aceasta se cere în primul rând cunoașterea legilor, adică a regulilor de drept stabilite de puterea legiuitoare.
Am elaborat tema „Consimțământul – condiție de fond a actului juridic civil”, fiind conștientă de dificultatea acesteia. Am considerat necesară studierea acestei teme, într-o actualitate în care abundența legilor și schimbarea lor rapidă nu au răgazul de a fi reținute în comportamentul cotidian al individului și, de aceea, simțim tot mai mult nevoia certitudinii și a siguranței marilor instituții ale dreptului civil.
În cuprinsul lucrării am folosit ca material bibliografic de referință, atât noul Cod civil român și comparativ, vechiul Cod civil, cît și, împreună cu tratate, cursuri în materie, articole științifice și jurisprudență.
Elementele esențiale pentru structura actului juridic sunt, după cum reiese din studiile întreprinse, condițiile de valabilitate ale acestuia. Consimțământul, ca și condiție de fond, impune o studiere laborioasă a acestui domeniu, deoarece acest element este indispensabil pentru ca actul juridic să fie valabil și să producă efecte juridice.
Nu se poate vorbi de un act juridic, valabil încheiat, fără a ne raporta la consimțământ. În ziua de azi, oamenii caută ca, în orice tranzacție, să se simtă siguri. Consimțământul, valabil exprimat, reprezintă, practic, o siguranță în tranzacții.
În cuprinsul lucrării am considerat necesară dezbaterea în parte a fiecărui viciu de consimțământ, pentru că fiecare dintre acestea ridică anumite probleme.
Noutățile aduse de noul Cod Civil constau în înlăturarea erorii obstacol și încadrarea ei în eroarea propriu zisă, precum și extinderea leziunii și în cazul majorilor.
Punerea în practică a dezbaterilor teoretice s-a realizat prin studiul unor spețe din jurisprudența românească, aducând în atenție problemele pe care legislația română le ridică în practică.
CAPITOLUL I: CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND CONSIMȚĂMÂNTUL
Consimțământul – condiție de valabilitate a actului juridic civil
Actul juridic civil reprezintă o manifestare de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice, adică de a crea, modifica ori stinge raporturi juridice civile.
Acest lucru se stipulează în art. 1166 din Noul Cod Civil în cazul contractului și, chiar dacă nu există o prevedere expres, această dispoziție se aplică și pentru actul juridic civil: „Contractul este acordul de voință dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica, transmite sau stinge un raport juridic.”
Pentru ca un act juridic sa fie valabil, acesta trebuie să întrunească o serie de elemente, care în literatura de specialitate primesc denumirea de condiții.
Din conținutul articolului 1179 C. Civ., se desprind patru condiții de valabilitate a actului juridic civil:
capacitatea de a contracta;
consimțământul părților;
un obiect determinat și licit;
o cauză licită și morală.
În afară de aceste condiții de valabilitate există încă două, cuprinse în alte compartimente ale Codului Civil, și anume corespunderea actului juridic legii, ordinii publice și bunelor moravuri – art. 1255 alin. (1) C. civ., conform căruia actul juridic sau clauza care contravine normelor imperative sunt nule, dacă legea nu prevede altfel, la fel fiind și în cazul când actul contravine ordinii publice sau bunelor moravuri și capacitatea de a contracta – art. 14 C. Civ.
Așadar, există următoarele condiții de valabilitate ale actului juridic civil:
corespunderea actului juridic prevederilor legii, ordinii publice și bunelor moravuri;
capacitatea persoanei de a încheia actul juridic;
consimțământul valabil al persoanei sau al persoanelor de a încheia acte juridice civile;
obiectul actului juridic de a fi determinat, determinabil și licit;
o cauză corespunzătoare legii și ordinii publice și bunurilor moravuri;
forma actului juridic civil.
După cum am văzut, pentru ca un act juridic civil să fie valabil, acesta trebuie să îndeplinească o serie de condiții esențiale, prin condiții de valabilitate înțelegându-se cerințele stabilite de lege sau părți pentru valabilitatea actului.
O primă condiție de valabilitate a actului juridic civil este corespunderea acestuia prevederilor legale, ordinii publice și bunelor moravuri, astfel orice act juridic civil încheiat contra legii este socotit a fi nevalabil și nu produce efectele juridice scontate de părți.
Printre condițiile de baza ale valabilității unui act juridic sunt enumerate: consimțământul valabil al părților, un obiect determinat, o cauză licită și, nu în ultimul rând, capacitatea juridică de a încheia acte juridice civile. Alături de aceste condiții de fond se enumeră și condițiile de formă cerute pentru ca un act sa fie declarat valabil, și anume condițiile de formă, și condiții particulare de publicitate, autentificare, înregistrare sau alte modalități cerute de legislația în vigoare. Astfel, pentru o serie de acte juridice civile se cere și respectarea acestor condiții extrinseci, ele fiind alăturate celor intriseci fără respectarea cărora ar duce la nulitatea absolută a actului juridic încheiat.
Condițiile de valabilitatea ale actelor juridice civile nu sunt altceva decât anumite cerințe înaintate de lege față de valabilitatea actelor juridice civile, față de modalitatea de încheiere și de ulterioara executare a acestora.
Legea stabilește strict aceste condiții și anume fiecăror categorii de acte juridice civile în mod preferențial sau particular. Nerespectarea acestor condiții de valabilitate ar duce la nulitatea absolută sau parțială a actelor juridice civile, astfel făcând imposibilă determinarea obiectului acestora și folosirea lor în circuitul actelor civile. Fiecare condiție nerespectată duce la consecințe individuale.
1.2. Corelația dintre consimțământ și voința juridică
Voința este neîndoielnic unul dintre cuvintele cu o mare frecvență în limbajul uzual datorită, în principal, faptului că acest termen se asociază dorinței omului de a tinde către ceva, de a realiza ceva, de a înfăptui anumite scopuri, de a obține cele necesare traiului zilnic, de a împlini un ideal etc.
Aproape că nu există domeniu de activitate în care să nu se întrebuințeze acest cuvânt, fie în legătură cu ce își propune fiecare specialist, fie pentru că, în anumite limite, specialiștii operează cu această categorie psihologică, fiind neîndoielnic faptul că voința – categorie psihologică – are o serie de aplicații în domenii ale științei și practicii.
În domeniul dreptului, voința se întâlnește la fiecare pas: voința de stat care este încorporată în lege (legea nefiind altceva decât expresia acestei voințe), voința individuală (unilaterală) care se poate manifesta fie în vederea realizării unor acorduri de voință, fie pentru că în mod excepțional produce ea singură efecte juridice.
Literatura de specialitate consideră că voința este o capacitate a omului de a-și propune scopuri și de a-și realiza aceste scopuri pe calea unor activități care implică învingerea anumitor obstacole prin punerea în funcțiune a resurselor sale psihice și morale. Voința este capacitatea omului de a-și planifica, de a-și organiza, de a-și efectua și de a-și controla activitatea în vederea realizării scopurilor.
Voința este considerată a fi, conform definiției date de psihologie, capacitate și proces psihic de conducere a activităților sub toate aspectele ei, sistem de autoreglaj superior întrucat este efectuat precumpănitor prin cel de-al doilea sistem de semnalizare și implică deliberare, scop și, pe plan elaborat, conștient, organizarea forțelor proprii prin stăpânirea unora și mobilizarea și angajarea altora.
În literatura juridică de specialitate voința este considerată a fi elementul fundamental (constitutiv) al actului juridic în construcția căruia intră două elemente: consimțământul, constând în hotărârea de a încheia un act juridic și manifestarea ei în exterior, și cauza adică scopul urmărit. Prin urmare, corelația dintre consimțământ și voință juridică e de tipul parte-întreg.
Din definiția actului juridic civil rezultă că esența acestui act constă în manifestarea de voință făcută în scopul producerii de efecte juridice. Deci, elementul fundamental al actului juridic îl constituie voința juridică.
Atât din punct de vedere psihologic cât și din punct de vedere juridic, voința se înfățișează ca un element complex, structura sa fiind formată din două elemente: consimțământ și cauză.
Consimțământul reprezintă acea condiție esențială, de fond și generală, a actului juridic civil, ce constă în manifestarea hotărârii de a încheia actul juridic civil.
În general se admite că, pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
consimțământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ.
În ceea ce privește persoana juridică nu se pun probleme sub acest aspect, deoarece reprezentantul ei legal este întotdeauna o persoană fizică cu deplină capacitate de exercițiu.
Cât despre persoanele fizice, acestea au prezumat discernământul atâta timp cât au capacitate deplină de exercițiu. Lipsiți de această capacitate sunt minorii sub vârsta de 14 ani și cei puși sub interdicție judecătorească, între 14 și 18 ani minorul având discernământul juridic în curs de formare;
consimțământul trebuie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice. Această condiție nu este îndeplinită când manifestarea de voință a fost facută în glumă sau din prietenie, curtoazie sau pură complezanță, precum și când este foarte vagă.
consimțământul trebuie să fie exteriorizat.
Principiul aplicabil exteriorizării consimțământului e acela al consensualismului. Potrivit acestui principiu, părțile sunt libere să aleagă forma de exteriorizare a voinței sau, în alți termeni, simpla manifestare de voință este nu numai necesară ci și suficientă pentru ca actul civil să se nască valabil din punctul de vedere al formei sale.
De la acest principiu există și excepții cum e cazul actelor juridice pentru care legea cere ca manifestarea de voință să îmbrace o formă specială.
În legătură cu exteriorizarea consimțământului se mai ridică problema valorii juridice a tăcerii, și anume dacă în dreptul civil își găsește aplicare adagiul qui tacit consentire videtur. În principiu, răspunsul este negativ, prin urmare tăcerea nu valorează consimțământ exteriorizat.
Prin excepție, tăcerea valorează consimțământ în următoarele cazuri:
când legea prevede expres aceasta ;
dacă prin voința expresă a părților se atribuie tăcerii o anumită semnificație juridică (de exemplu, în cazul stabilirii modalității de reînnoire a unei convenții sau de denunțare a acesteia);
când tăcerea are valoare de consimțământ potrivit obiceiului.
consimțământul să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ.
Această cerință e impusă de caracterul conștient și liber al consimțământului. Într-o formulă generală putem spune că viciile de consimțământ sunt acele împrejurări care afectează caracterul conștient și liber al voinței de a face un act juridic. Specific viciilor de consimțământ este faptul că există manifestare de voință (consimțământ), însă aceasta e alterată fie în conținutul său intelectual, conștient, ca în cazul erorii și al dolului, fie în caracterul său liber, ca în cazul violenței și al leziunii.
Pornind de la definiția actului juridic ca fiind o manifestare de voință cu intenția de a produce efecte juridice, putem deduce că voința este un element fundamental al actului juridic civil. Ea constituie un „fenomen psihologic de natură subiectivă, un fenomen juridic, și în ambele cazuri are un caracter complex”. Caracterul de fenomen psihologic complex presupune parcurgerea anumitor etape, iar ca fenomen juridic complex necesită reunirea a celor două elemente: cauza și consimțământul.
Punctul de formare al voinței juridice, sub aspect psihologic, îl constituie existența unor nevoi obiective pe care omul tinde să le satisfacă. Acesta constituie primul element ce face parte din faza internă a procesului psihologic. Următoarea fază este reflectarea, ce presupune reprezentarea nevoilor în mintea omului, reprezentare ce duce la apariția scopului ce trebuie atins. Pe măsură ce reprezentarea se conturează apare o a treia etapa din faza internă: dorința. De obicei o dorință nu rămâne niciodată singură, ea este însoțită de alte tendințe și dorințe. Odată conturate aceste elemente, se trece la deliberarea acestor dorințe, deliberare ce presupune o luptă a motivațiilor, o stabilire a avantajelor și dezavantajelor. Apariția motivului determinat constituie imboldul hotărârii, proces care încheie faza internă. Dar pentru ca acest proces psihologic să devină fapt social el trebuie exteriorizat, adică să fie adus la cunoștința celorlati subiecți de drept.
Știința dreptului consideră ca elemente ale procesului psihologic complex doar hotărârea exteriorizată și motivul determinat, celelalte elemente rămân în planul juridic ca fiind fără relevanță. În limbajul juridic motivul determinat este tradus ca fiind „scopul sau cauza actului juridic, iar hotarârea exteriorizată nu este altceva decât consimțămâtul”. Așadar între voința juridică și consimțământ există o corelație de tipul întreg-parte.
Termenul de consimțământ este folosit când actul juridic are mai multe părți; problemă studiată de un autor francez, din literatura de specialitate, M. Planiol: „câte voințe necesită formarea unui act juridic?”. În principiu pentru formarea unui act juridic este necesar să existe două voințe, majoritatea actelor fiind convenții. În acest caz persoanele care figurează ca autori sunt denumite părți contractante sau părți. Voința unei părți fiind în concordanță cu voința celuilalt autor se va numi consimțământ, termen ce indică similitudinea voințelor concordante la formarea actului juridic.
În situația în care actul juridic este întocmit de o singură persoană (testamentul, oferta de a contracta, acceptarea ofertei, renunțarea la succesiune), voința nu este decât aparentă și temporară. Pentru ca testamentul să producă efecte juridice trebuie ca mai târziu o altă voință să se întâlnească cu prima și, astfel, efectele juridice să se producă prin acceptarea legatului sau a ofertei.
În dreptul civil român, voința juridică este guvernată de două principii principiul libertății (autonomiei) voinței juridice și principiul priorității voinței interne (reale) față de voința declarată.
Principiul libertății (autonomiei) voinței juridice
Teoria autonomiei de voință a fost elaborată în secolul XVIII de Jean Jaques Rousseau și Immanuel Kant în contextul climatului individualist dominant în epocă.
În esență, teoria privește omul ca fiind liber prin natura sa; trăind în societate omul înțelege să renunțe de bunăvoie la o parte din libertățile dobândite prin naștere ajungându-se astfel la un acord al voințelor libere numit contract social.
Baza întregii construcții a societății umane este individul, voința sa liberă.
Teoria autonomiei de voință a promovat pe plan juridic principiul libertății contractuale (laisser faire, laisser contracter – lasă să se facă, lasă să se contracteze).
Principiul libertății s-a format și s-a transformat de la o etapă istorică la alta. Astfel în Dreptul roman, nu-i era recunoscută voinței juridice de a fi singură creatoare de efecte juridice. Acest formalism se continuă și în Evul Mediu timpuriu. În practica dreptului canonic, dictonul transpunea jurământul promisoriu.
Trecerea de la jurământul promisoriu la jurământul secular este constatată și teoretizată de Grotius. Următoarea etapă o constituie trecerea de la exigențele canonice la cele laice, și apare ideea de cauză eficientă a contractului, cauză ale căror resorturi se regăsesc în voința exprimată a contractanților.
Principiul libertății contractuale se desprinde din Codul civil care l-a consacrat prin două texte de lege.
– art. 1270 alin.1 C. civ. : „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante.” ;
– art. 11 C. civ. : „Nu se poate deroga prin convenții sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri.”.
Cu alte cuvinte, libertatea părților în încheierea actelor juridice se circumscrie în jurul următoarelor idei:
– părțile sunt libere să încheie sau nu actul juridic civil;
– părțile, de comun acord, stabilesc conținutul contractului, drepturile și obligațiile ce le revin;
– părțile pot conveni, dacă doresc, să modifice sau să stingă actul juridic prin care s-au legat.
Această libertate a părților în încheierea actelor juridice cunoaște următoarele limitări: legea, ordinea publică și bunele moravuri.
Ordinea publică sub aspect normativ este alcătuită din normele legale imperative care stabilesc ordinea politică, economică și socială a societății omenești. Contractele încheiate prin nesocotirea normelor legale imperative de ordine publică sunt sancționate cu nulitate absolută.
În legislația română există și norme imperative care nu privesc ordinea politică, economică și socială. De exemplu, textul art. 1179 C. civ. este o normă imperativă; actele juridice încheiate fără respectarea condițiilor esențiale de validitate sunt lovite de nulitate; textul art. 1011 alin. (1)* Cod civil stabilește imperativ forma actului de donație: act autentic.
Bunele moravuri cuprind regulile morale propriu-zise și regulile de conviețuire socială, termen folosit frecvent în doctrină și practică.
Constituția României folosește expres termenii de bune moravuri și morală publică.
Principiul priorității voinței reale (interne) față de voința declarată
În structura voinței juridice se reunesc: elementul psihologic, voința internă a părții actului juridic, adică hotărârea subiectului actului juridic de a-l încheia și elementul social, voința declarată, materializată, exteriorizată a hotărârii de a încheia actul juridic.
De regulă, voința internă coincide cu voința externă, subiectul exprimând, materializând în actul juridic ad probationem exact ce a dorit atunci când a luat hotărârea de a se lega juridic de o altă persoană.
Uneori, între cele două voințe pot să apară neconcordanțe datorate fie dificultăților de exprimare în limbaj juridic, fie nivelului intelectual modest.
În aceste situații se pune întrebarea cărei voințe i se acordă prioritate: celei reale, interne care a călăuzit subiectul de drept să încheie actul juridic, sau celei externe, sociale, declarate, exteriorizate în momentul încheierii actului juridic.
Răspunsul la întrebare este dat în funcție de concepția adoptată de legiuitor în privința raportului dintre voința internă și voința externă.
Concepția obiectivă îmbrățișată de Codul civil german în 1900 acordă importanță exclusivă voinței declarate. Valabilitatea actului juridic încheiat depinde numai de declarația de voință. Se ignoră astfel voința reală a subiectului de drept exprimată în actul juridic. În această concepție se asigură securitatea deplină a dobânditorilor, securitatea dinamică a circuitului civil. Judecătorul este obligat să verifice numai manifestarea de voință, să-i acorde protecție, chiar dacă în realitate voința externă se face în scopul încălcării legii.
Concepția subiectivă adoptată de Codul civil francez în 1804 pune accentul pe voința internă, reală a subiectului de drept. Valabilitatea actului juridic se cercetează numai în raport de voința internă. Se asigură astfel securitatea statică a circuitului civil, a celui ce înstrăinează, ignorându-se securitatea dinamică, a celor ce vor să dobândească. Practic valabilitatea actului de dobândire atârnă exclusiv de elemente ale voinței interne, ce nu au fost exprimate în voința materializată, exteriorizată, elemente necunoscute dobânditorului.
Dreptul civil român a ales calea de mijloc.
În principiu, s-a consacrat concepția subiectivă, acordându-se prioritate voinței interne în raport cu voința externă. În art. 1266 alin. (1) C. civ. se prevede: „Contractele se interpreteaza dupa vointa concordantă a părților (după voința internă), iar nu dupa sensul literal al termenilor.” (voința externă, materializată în actul juridic ad probationem).
În Codul civil există aplicații practice ale principiului priorității voinței reale (interne) față de voința declarată:
în materia consimțământului: art. 1206 C. civ. prevede: „consimțământul (aici în sensul de manifestare a voinței interne de a încheia actul juridic) este viciat cand este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violenta.”; în art. 1214, alin. (1) din Cod civil: „Consimtamantul este viciat prin dol atunci cand partea s-a aflat intr-o eroare provocata de manoperele frauduloase ale celeilalte parti ori cand aceasta din urma a omis, in mod fraudulos, sa il informeze pe contractant asupra unor imprejurari pe care se cuvenea sa i le dezvaluie.” (nu și-ar fi manifestat voința internă de a contracta).
în materia simulației: art. 1289 C. civ.: „Contractul secret, (rezultat al voințelor interne al părților, diferit de contractul public), produce efecte numai între părți (este rezultatul voințelor interne exprimate de părți) și, dacă din natura contractului ori din stipulația părților nu rezultă contrariul, între succesorii lor universali sau cu titlu universal”. Așadar contractul real este cel secret, rezultat al voințelor interne, în timp ce contractul public este rezultatul voințelor externe, a celor declarate de părți.
Argumentele ce impun principiul priorității voinței interne (reale) față de voința declarată sunt următoarele:
principiul libertății contractuale imprimă voinței juridice libertatea de a încheia sau nu orice fel de act juridic, de a-l modifica, transmite sau stinge. Voința internă, fiind rezultatul unui proces psihologic complex, determină în final nașterea legăturii juridice, implicit a actului juridic civil;
atunci când voința externă exprimată la încheierea actului juridic este susceptibilă de mai multe înțelesuri, părțile sau judecătorul stabilește adevăratul înțeles după un criteriu unic, voința internă a părților. Textul art. 1266 alin. (1) C. civ. afirmă expres: „Contractele se interpreteaza dupa vointa concordanta a partilor,iar nu după sensul literal al termenilor (voința internă);
– voința internă se poate retrage pe cale amiabilă sau judecătorească când se dovedește că a fost dată din eroare, obținută prin dol sau smulsă prin violență, fapt ce nu se întâmplă cu voință externă, în concepția obiectivă.
Consecințele specifice concepției obiective se regăsesc și în dreptul nostru întemeiat pe principiul priorității voinței interne în raport cu voința externă, declarată.
Interesele securității a circuitului civil impun îmbinarea dispozițiilor normative care dau satisfacție atât concepției subiective cât și concepției obiective. Încrederea în actele juridice încheiate și securitatea dinamică a circuitului civil justifică poziția leguitorului român.
1.3. Definiția si condițiile de valabilitate ale consimtământului
Consimțământul reprezintă „exteriorizarea hotărârii de a încheia acte juridice civile”. El reprezintă o condiție de fond, esențială, de validitate și generală a actului juridic civil.
Etimologic cuvântul „consimțământ” este folosit în două sensuri: într-un prim sens el exprimă o manifestare unilaterală de voință. În această situație suntem în prezența actului unilateral, respectiv voința fiecărei părți – în cazul actelor bilaterale și multilaterale. Codul nostru civil folosește în acest înțeles cuvântul consimțământ în art. 1214 alin (1) C. civ.: „Consimțământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, sa il informeze pe contractant asupra unor imprejurari pe care se cuvenea sa i le dezvaluie.”. Un alt sens este acela de acord de voință al părților la încheierea actelor bilaterale sau multilaterale.
Doctrina este adepta utilizării primului sens al termenului, iar pentru al doilea este de preferat folosirea sintagmei „acord de voință”.
Cu privire la numărul condițiilor de valabilitate, doctrina a adoptat diferite opinii.
Majoritatea autorilor consideră că aceste condiții sunt următoarele: „să provină de la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice, să fie exteriorizat, să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ”
Un alt autor adaugă la condițiile de mai sus: „voința trebuie să fie liberă, voința trebuie să fie conștientă”.
Într-o altă opinie, la cele patru condiții prezentate la început se enumeră și: „consimțământul trebuie să fie serios; consimțământul trebuie să fie precis”.
De asemenea un alt autor susține că sunt condiții următoarele: “voința să fie declarată sau manifestată în exterior, declarația de voință trebuie să fie serioasă, făcută cu intenția de a produce efecte juridice; consimțământul trebuie să fie liber și neviciat”.
În analiza condițiilor de valabilitate ale consimțământului am pledat pentru argumentul ad populum; deci pentru a-și produce efectele în mod valabil, consimțământul trebuie să îndeplinească cumulativ urmatoarele condiții:
a) să emane de la o persoană cu discernământ
Această cerință este impusă de necesitatea ca subiectul de drept să își dea consimțământul în încheierea unui act juridic, în deplină cunoștință de cauză, având posibilitatea de a discerne efectele actelor sale. Dar așa cum s-a afirmat mai sus, nu este suficientă starea de drept – capacitatea de exercițiu, ci ea trebuie să aibă și discernământ – stare de fapt. Apariția unei incapacități naturale precum: beția, hipnoza, somnambulismul la o persoană cu capacitate de exercițiu face ca această condiție să fie viciată, atrăgând totodată nulitatea relativă actului juridic civil.
Minorii sub 14 ani și interzișii judecătorești sunt prezumați a fi fără discernământ. În cazul persoanelor capabile care încheie actul juridic în stare de incapacitate naturală, lipsa temporară a discernământului la data contractării trebuie să fie dovedită în fața instanțelor judecătorești
Problema discernământului nu se discută în cazul persoanelor juridice, deoarece reprezentanții acestora sunt întotdeauna persoane fizce cu capacitate de exercițiu deplină.
Practica judiciară a îmbrățișat opinia potrivit căreia consimțământul dat la încheierea actului juridic trebuie să provină de la o persoană cu discernământ.
Relevant în acest sens este decizia nr. 2981 din 2 octombrie 2013, decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă.
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș la data de 18 iulie 2008, reclamanta F.C. a chemat în judecată pe pârâta SC D.D.G. SRL, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea promisiunii de vânzare-cumpărare nr. 1423/19 mai 2008 și repunerea părților în situația anterioară încheierii acesteia, pentru lipsa discernământului, lipsa de consimțământ, cauză ilicită și imorală, întrucât valoarea prețului oferit este vădit disproporționată în raport cu valoarea bunului.
Prin cererea înregistrată sub nr. xx23/280/2008, reclamanta SC D.D.G.I. SRL a chemat-o în judecată pe pârâta F.C., solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru terenul în suprafață de 3.300 m.p. ce a făcut obiectul antecontractului nr. 1423/19 mai 2008, iar, în subsidiar, obligarea pârâtei la plata sumei de 250.000 lei, cu cheltuieli de judecată.
Prin încheierea din data de 26 februarie 2009, Tribunalul a dispus conexarea Dosarului nr. xx23/280/2008 la aceasta cauză.
Prin Sentința nr. 80 din 20 aprilie 2010, Tribunalul Argeș a admis în parte acțiunea conexă formulată de pârâta-reclamantă SC D.D.G.I. SRL și a obligat-o pe reclamanta-pârâtă la plata sumei de 100.000 lei, reprezentând dublul arvunei.
Pentru a pronunța această sentință Tribunalul a reținut că, față de concluziile raportului de expertiză psihiatrică dispusă în cauză, deși s-a reținut că reclamanta are discernământul abolit, fără a putea să aprecieze conținutul și consecințele faptelor sale, nu se pot face aprecieri cu privire la stadiul afecțiunii psihice la data de 19 mai 2008 și, deci, cu privire la discernământul reclamantei la data încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare. Prin urmare, întrucât discernământul se prezumă, iar această prezumție nu a fost răsturnată prin probele administrate, această cauză de anulabilitate a hotărârii nu a fost dovedită.
Tribunalul a apreciat că dolul ca viciu de consimțământ, invocat drept cauză de anulabilitate a convenției, nu a fost dovedit, declarația martorului audiat nefiind relevantă, iar în ceea ce privește neseriozitatea prețului, deși prețul convenit de părți de 550.000 lei este inferior valorii terenului de la data încheierii antecontractului, de 1.340.071 lei, nu se poate vorbi de inexistența prețului, ci cel mult de un preț lezionar, care nu poate fi invocat de cocontractantul major.
Tribunalul a înlăturat și susținerile recurentei-pârâte relative la cauza ilicită sau imorală, reținând că fiecare dintre părți a urmărit un scop bine determinat la încheierea actului, respectiv, obținerea unor contraprestații: reclamanta – prețul, iar pârâta – transferul dreptului de proprietate.
În ceea ce privește acțiunea conexă, Tribunalul a reținut că primul capăt de cerere referitor la pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare nu poate fi primit pentru că pârâta-reclamantă nu a făcut dovada că și-a îndeplinit propriile obligații contractuale, constând în plata prețului convenit, dovedind doar plata avansului de 50.000 lei. Cât privește cererea pârâtei-reclamante de obligare a reclamantei-pârâte la plata despăgubirilor în valoare de 250.000 lei, reprezentând de 5 ori avansul achitat de aceasta, tribunalul a apreciat că această clauză de restituire nu are valoarea unei clauze penale, astfel încât nu se impune acordarea sumei în cuantumul convenit.
“Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta-pârâtă, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În dezvoltarea motivelor de apel formulate, reclamanta-pârâtă a arătat că în mod greșit s-a dispus de către instanța de fond conexarea celor două cauze, având în vedere că sunt acțiuni total diferite, astfel încât se impunea suspendarea cauzei având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare, până la soluționarea acțiunii în anulare a promisiunii de vânzare-cumpărare. Reclamanta-pârâtă a arătat că în mod greșit s-a reținut de tribunal că nu s-a dovedit lipsa de discernământ al reclamantei la data încheierii contractului, în condițiile în care concluziile expertizei fac referire la existența unui discernământ abolit, iar instanța de fond a respins obiecțiunile reclamantei la acest raport de expertiză și cererea de refacere a probelor cu expertiză, față de actele medicale care probează lipsa discernământului la data încheierii actului.”
S-a mai susținut că instanța de fond a apreciat în mod greșit că prețul practicat este un preț serios, deși acesta este mai mic cu 790.000 lei decât prețul real, fiind încălcate dispozițiile art. 1303 C. civ., care atrag nulitatea antecontractului.
Reclamanta-pârâtă a mai învederat că tribunalul nu putea să o oblige pe aceasta la plata de despăgubiri către pârâta-reclamantă, în condițiile în care reclamanta-pârâtă a invocat excepția de neexecutare a contractului, iar pârâta, astfel cum a reținut și tribunalul, nu și-a îndeplinit obligația de plată a prețului datorat.
Prin Decizia nr. 15 din 7 martie 2012, Curtea de Apel Pitești a admis apelul reclamantei-pârâte și a schimbat sentința, în sensul că a admis acțiunea reclamantei și a anulat promisiunea de vânzare-cumpărare nr. 1423/19 mai 2008, dispunând repunerea părților în situația anterioară. Totodată, a fost respinsă acțiunea conexă și a fost admisă cererea pârâtei-reclamante de reducere a cheltuielilor de judecată solicitate de reclamanta-pârâtă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs intimata-pârâtă SC D.D.G.I. SRL, criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.
Prin Decizia nr. 4596 din 21 noiembrie 2012, Înalta Curte a admis recursul pârâtei în baza art. 312 raportat la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., reținând că reclamanta este lipsită de discernământ și nu a avut reprezentant legal, curatorul special fiind numit abia la 21 iunie 2012, astfel încât a fost încălcat art. 42 C. proc. civ.. Înalta Curte a reținut că, față de concluziile raportului de expertiză depus în cauză la data de 4 noiembrie 2011, curtea de apel era obligată să inițieze procedurile legale pentru numirea unui curator, care să o poată reprezenta legal pe reclamantă. Prin urmare, Înalta Curte a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel.
În rejudecare, apărătorul apelantei-reclamante a depus sentința nr. 161 din 10 ianuarie 2013 a Judecătoriei Sectorului 6 prin care apelanta-reclamantă a fost pusă sub interdicție, fiind numit tutore F.V.E.
Prin Decizia nr. 73 din 18 aprilie 2013, Curtea de Apel Pitești, în rejudecare, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă și a schimbat sentința atacată, în sensul că a admis acțiunea reclamantei și a anulat promisiunea de vânzare-cumpărare nr. 1423/19 mai 2008, dispunând repunerea părților în situația anterioară. Totodată, instanța de apel a respins acțiunea conexă formulată de pârâta-reclamantă și a admis cererea reclamantei de reducere a cheltuielilor de judecată solicitate de reclamanta-pârâtă.
„Pentru a pronunța această nouă decizie, instanța de apel a reținut că instanța de fond a pronunțat sentința atacată în baza unui probatoriu incomplet, întrucât din raportul de expertiză administrat în faza apelului, înainte de rejudecare, probă ce poartă avizul Comisiei Superioare Medico-Legale și care rămâne câștigată cauzei deoarece casarea s-a dispus exclusiv pentru lipsa de reprezentant-legal al apelantei-reclamante, rezultă că reclamanta nu avea discernământ la data încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare.”
Curtea de apel a respins susținerile intimatei-pârâte în sensul că prin acțiunea introductivă reclamanta ar fi invocat dolul ca viciu de consimțământ, neseriozitatea prețului și cauza imorală, iar nu lipsa consimțământului care atrage nulitatea absolută. Sub acest aspect, instanța de apel a apreciat că în ipoteza în care lipsa consimțământului se datorează lipsei discernământului, sancțiunea este nulitatea relativă, pentru că regula încălcată ocrotește interesul personal al celui lipsit de discernământ. Or, prin acțiunea introductivă reclamanta a solicitat anularea promisiunii de vânzare-cumpărare și repunerea părților în situația anterioară, pentru lipsa consimțământului, lipsind discernământul vânzătoarei pentru încheierea respectivei promisiuni.
Instanța de apel a mai reținut că neseriozitatea prețului și cauza imorală au fost invocate ca motive de anulabilitate, în subsidiar, însă, reținându-se anularea actului pentru lipsa consimțământului ca urmare a lipsei de discernământ, nu se mai impune analizarea acestor motive subsidiare.
Față de motivul de anulabilitate reținut anterior, curtea a apreciat că acțiunea conexă prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, este neîntemeiată.
Curtea a admis cererea intimatei-pârâte de reducere a cheltuielilor de judecată solicitate de apelanta-reclamantă de la 119.000 lei, la 25.000 lei, apreciind că suma solicitată este nepotrivit de mare în raport cu valoarea cauzei și cu munca depusă de avocat.
Împotriva acestei decizii, inclusiv împotriva încheierii din 11 martie 2013 de amânare a pronunțării, care face parte din decizie, a declarat recurs, recurenta-pârâtă, criticând decizia atacată pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., inclusiv pentru încălcarea art. 315 C. proc. civ., solicitând, în principal, admiterea recursului și casarea deciziei atacate, iar, în subsidiar, modificarea deciziei atacate și respingerea apelului declarat de apelanta-reclamantă. Ca o a treia soluție în recurs, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei, în sensul reducerii cheltuielilor de judecată solicitate de intimata-reclamantă.
În dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate, recurenta-pârâtă a arătat, în esență, următoarele:
– Curtea de apel a încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ., reținând în mod greșit că Înalta Curte a casat doar actul final al judecății în apel, respectiv decizia nr. 15/2012, întrucât din dispozitivul și considerentele deciziei de casare reiese că întreaga procedură desfășurată în fața instanței de apel a fost anulată, rămânând valabile doar cererea de apel și întâmpinarea pârâtei. Ca atare, în mod greșit instanța de apel a respins cererea recurentei-pârâte, ca fiind lipsită de interes, de reluare a întregii proceduri în fața instanței de apel, inclusiv a fazei de administrare a probelor, apreciind că o atare cerere poate fi făcută cel mult de către reclamantă. Recurenta a mai arătat că reprezentantul legal al reclamantei nu poate face o atare confirmare a actelor de procedură, întrucât aceasta intervine după constatarea nulității actelor de către instanța de casare;
– instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 294 C. proc. civ., întrucât prin acțiunea introductivă de instanță reclamanta a solicitat anularea promisiunii de vânzare-cumpărare și repunerea părților în situația anterioară, pentru lipsa de consimțământ, lipsind discernământul vânzătoarei pentru încheierea promisiunii amintite. Deși cererea de chemare în judecată este lipsită de claritate, a arătat recurenta-pârâtă, este evident din modul în care a fost structurată și motivată că reclamanta a solicitat anularea actului juridic pentru viciu de consimțământ, respectiv dolul, fapt ce exclude lipsa discernământului. Celelalte motive se referă la neseriozitatea prețului și la cauza imorală, fără să existe vreo cerere modificatoare la dosarul cauzei pentru care să se invoce lipsa discernământului. Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a mai arătat că lipsa consimțământului, lipsa discernământului și dolul atrag sancțiuni juridice diferite, respectiv, prima atrage nulitatea absolută, iar celelalte două, nulitatea relativă, cu distincție că în al doilea caz există consimțământ, dar este viciat, iar în al treilea caz există atât consimțământ, cât și discernământ, aspecte sesizate de prima instanță de fond. Or, în speță, lipsa discernământului, datorată bolii Alzheimer, a fost invocată abia în apel și nu mai putea fi analizată de instanță, întrucât norma imperativă din art. 294 alin. (1) C. proc. civ. interzice formularea cererilor noi în apel, în caz contrar, fiind încălcat dreptul la apărare al pârâtei. Motivarea dată de instanța de rejudecare a apelului, în analizarea excepției întemeiată pe art. 294 C. proc. civ., este nelegală, fiind susceptibilă de critici de nelegalitate, întemeiate pe art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.;
– instanța de apel confundă inexistența/existența consimțământului cu nevalabilitatea acestuia, echivalându-le, ceea ce este greșit, întrucât valabilitatea consimțământului presupune existența acestuia, conform art. 948 C. proc. civ. Or, existența consimțământului este probată în speță prin semnarea actului la notarul public. Or, reclamanta a invocat alterarea consimțământului prin manevre dolosive, întrucât existența lui a fost reținută de notarul public conform art. 100 din Legea nr. 36/1995. Ca atare, în mod greșit instanța de apel a apreciat că este investită cu o cerere de lipsă a discernământului, făcând o greșită calificare a cererii de chemare în judecată și încălcând astfel dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce impune casarea deciziei atacate;
– instanța de apel a revenit în mod nelegal asupra cererii de amânare formulată de recurenta-pârâtă și a respins în mod nelegal această cerere. Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a arătat că la termenul din 11 aprilie 2013 a solicitat Curții de apel amânarea cauzei, întrucât la dezbaterile finale pârâta urmează să fie reprezentată de dl. avocat V.S., potrivit contractului de asistență juridică, art. 2.11 și 2.12, iar instanța de apel, după admiterea acestei solicitări, a revenit asupra măsurii dispuse, fără motivare, încălcând astfel art. 24 Constituția României și art. 6 CEDO, ceea ce provoacă recurentei-pârâte o vătămare pentru a cărei înlăturare se impune anularea deciziei;
– instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 6 CEDO prin neexaminarea unei chestiuni prealabile esențiale susținută de recurentă atât în pledoaria finală, cât și în concluziile scrise, respectiv faptul că avizul nr. EI/13238/2011 emis de Comisia Superioară Medico-Legală este nemotivat. Astfel, a arătat recurenta, deși la dosarul cauzei există două rapoarte de expertiză medico-legală, cuprinzând concluzii contradictorii și deși nu au intervenit elemente probatorii suplimentare, în perioada dintre cele două rapoarte de expertiză, cel de-al doilea raport este avizat de Comisia Superioară Medico-Legală fără vreo motivare, cu încălcarea O.G. nr. 1/2000.
Recurenta-pârâtă citează în acest sens cauzele Lazăr c. României și Baldovin c. României, în care CEDO a criticat practica acestei instituții medicale de a nu-și motiva avizele emise. Nemotivarea avizului menționat, a învederat recurenta-pârâtă, echivalează cu ipoteza în care instanța nu motivează soluția sau nu motivează de ce primește o cerere sau nu.
– Curtea de apel a oferit o motivare contradictorie sau străină de natura pricinii. Recurenta a arătat că, încălcând art. 294 C. proc. civ., instanța de apel s-a pronunțat asupra altor elemente decât acelea care se regăsesc în cererea de chemare în judecată, soluționând o cerere cu o cauză diferită și încălcând dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ceea ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Întrucât nu există motivarea soluției de schimbare a sentinței de fond nu poate fi exercitat nici controlul de legalitate de către instanța de recurs, deoarece considerentele instanței de apel se referă la o altă cauză a cererii de chemare în judecată. În cadrul acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea instanței de apel este contradictorie, întrucât, deși reține lipsa consimțământului, dispune anularea contractului de vânzare-cumpărare, cu toate că sancțiunea care trebuia să intervină era nulitatea absolută;
– decizia atacată este dată cu aplicarea greșită a legii, ceea ce determină incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Instanța de apel, a arătat recurenta-pârâtă, a făcut o greșită aplicare a textelor legale privitoare la consimțământ și la vicii de consimțământ, întrucât a admis o cerere, reținând lipsa discernământului, deși în acțiune nu s-a invocat lipsa consimțământului, ci vicierea acestuia. Ca atare, soluția era de respingere a acțiunii ca neîntemeiată, întrucât nu existau probe care să evidențieze dolul, iar lipsa consimțământului exclude dolul. Ca atare instanța de rejudecare a făcut o greșită interpretare și aplicare a art. 949, 953 și 960 C. civ.;
– în subsidiar, a învederat recurenta-pârâtă, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a art. 274 C. proc. civ., fiind incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. În fața instanței de rejudecare, a arătat recurenta, reclamanta a solicitat cheltuielile de judecată efectuate în fața instanțelor de apel, respectiv, onorariu de avocat, bonuri de benzină și bonuri de parcare, depunând doar două bonuri fiscale. După închiderea dezbaterilor a fost depusă nota de cheltuieli, fără ca pârâta să ia cunoștință de această cerere și înscrisurile depuse. Instanța de apel de rejudecare a încălcat principiul non reformatio in pejus, întrucât a obligat-o pe pârâtă, în rejudecare la cheltuieli de 54.073,84 lei, mai mari cu 16.148,5 lei decât cele cuprinse în prima decizie de apel. Nu în ultimul rând, înscrisurile depuse în susținerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată sunt semnate de F.K. și F.V., iar nu de către reclamantă, în calitate de mandatare ale reclamantei, care, având discernământul abolit, nu putea să acorde un atare mandat. Totodată, s-a invocat că instanța de apel nu a analizat proporționalitatea cheltuielilor de judecată în raport cu munca depusă de avocat și valoarea litigiului și nu a analizat proporționalitatea onorariului de expert solicitat pentru expertiza medico-legală, precum și a cheltuielilor de transport, prin raportare la mașina cu care s-a făcut deplasarea și la consumul acesteia.
Examinând motivele de recurs invocate de recurenta-pârâtă, prin raportare la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte a reținut că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente:
Primul motiv de recurs privește încălcarea art. 315 C. proc. civ. de către instanța de rejudecare, care, în opinia recurentei, a considerat în mod greșit că instanța supremă a dispus doar anularea primei hotărâri pronunțate în apel, întrucât din conținutul deciziei de casare reiese că întreaga procedură în fața instanței de apel a fost anulată, cu excepția cererii de apel și a întâmpinării depuse de recurenta-pârâtă.
„Înalta Curte a reținut că acest motiv de casare este nefondat, fiind infirmat de conținutul Deciziei de casare nr. 4596 din 21 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care precizează expres că, în raport de concluziile raportului de expertiză medico-legală, depus în dosarul de apel la data de 4 noiembrie 2011, instanța de apel era obligată să dispună efectuarea procedurilor legale în vederea numirii unui curator special, care să o poată reprezenta legal pe reclamantă. Ca atare din considerentele deciziei de casare reiese cu certitudine momentul până la care au fost anulate de către instanța de casare actele de procedură efectuate de prima instanță de apel. De altfel, acesta este momentul care îi permitea instanței de apel demararea procedurii legale de numire a curatorului special, depunerea probei arătate echivalând cu răsturnarea prezumției relative privind existența capacității de exercițiu a reclamantei. O atare concluzie este întărită și de dispozitivul deciziei de casare care a dispus casarea cu trimitere la instanța de apel, iar nu la prima instanță de fond, instanța de casare apreciind că răsturnarea prezumției privind existența capacității de exercițiu a reclamantei s-a realizat prin depunerea raportului de expertiză în faza apelului, iar nu în prima instanță, cu atât mai mult cu cât primul raport de expertiză a avut la bază un material probator insuficient.
Înalta Curte a reținut că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 315 alin. (3) C. proc. civ. care stabilesc că în ipoteza în care hotărârea a fost casată pentru nerespectarea formelor procedurale, judecata va reîncepe de la actul anulat. Ca atare, textul de lege stabilește expres limitele rejudecării, în sensul că judecata se reia din etapa în care s-a constatat neregularitatea care a atras casarea hotărârii.”
Cum în decizia de casare s-a menționat expres momentul de la care instanța era obligată să intervină pentru a asigura legala reprezentare a reclamantei, și față de dispozițiile art. 315 C. proc. civ., Înalta Curte reține că orice altă interpretare adăugă la lege și la conținutul deciziei de casare, astfel încât primul motiv de recurs invocat este nefondat.
Înalta Curte a reținut ca nefondată și susținerea din finalul acestui motiv de recurs, în sensul că reprezentantul legal al reclamantei nu va putea să facă ratificarea actelor de procedură, după constatarea nulității acestora de către instanța de casare. Întrucât ratificarea vizează probele administrate în fața instanței de apel și, întrucât, astfel cum s-a arătat, acestea nu au fost anulate de decizia de casare, acoperirea neregularității reprezentării reclamantei la momentul administrării probelor s-a realizat în fața instanței de apel prin intervenirea în proces a tutorelui reclamantei, care a ratificat expres actele procedurale ale incapabilului, conform art. 43 alin. (2) C. proc. civ. De altfel, anularea probelor administrate în fața instanței de apel de către instanța de casare, având în vedere parcursul procesual al cauzei, nici nu ar fi fost posibilă atâta timp cât soluția instanței de recurs a fost fundamentată pe concluziile raportului de expertiză medico-legală depus la data de 4 noiembrie 2011, probă care a răsturnat prezumția existenței capacității de exercițiu a reclamantei. Ca atare, soluția instanței de apel, față de ratificarea actelor de către tutorele reclamantei, de respingere a solicitării pârâtei de refacere a probelor administrate în prima judecată în apel, apare ca legală, bazându-se pe dispozițiile art. 43 raportat la art. 315 C. proc. civ.
Înalta Curte a reținut că al doilea motiv de recurs invocat de recurenta-pârâtă privește încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 294 C. proc. civ., întrucât prin acțiunea introductivă de instanță reclamanta a solicitat anularea actului pentru vicii de consimțământ, aspect ce se deduce din motivarea acțiunii, de altfel, destul de ambiguă, și abia în apel se invocă lipsa discernământului pentru existența bolii Alzheimer, ceea ce atrage inadmisibilitatea acestei cereri față de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a făcut o greșită calificare a cererii de chemare în judecată ceea ce atrage incidența art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Totodată, s-a învederat că în apel s-a făcut confuzie între existența consimțământului și valabilitatea acestuia.
Răspunzând acestui motiv de recurs, Înalta Curte reține că acțiunea introductivă de instanță suferă la capitolul claritate și precizie, solicitându-se anularea promisiunii de vânzare-cumpărare pentru „lipsa consimțământului, lipsind discernământul reclamantei.” Totodată, reclamanta a invocat alterarea discernământului prin viciul dolului, existența prețului lezionar și a cauzei imorale. Prin urmare, se poate cu ușurință sesiza că prin acțiunea introductivă s-au invocat atât motive de nulitate relativă, cât și motive de nulitate absolută. Ceea ce este cert, dincolo de ambiguitatea cererii, este faptul că prin chiar acțiunea introductivă de instanță, reclamanta a invocat lipsa discernământului, ca și motiv de anulabilitate a promisiunii de vânzare-cumpărare, ceea ce exclude reținerea ipotezei reglementate de art. 294 alin. (1) C. proc. civ., nefiind în ipoteza unei cereri noi în apel.
În ceea ce privește lipsa de claritate a cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 84 raportat la art. 123 C. proc. civ., judecătorul este obligat să realizeze calificarea unor atare cereri. Or, în speță, calificarea cererii reclamantei a fost făcută chiar de către prima instanță care a reținut că lipsa discernământului afectează valabilitatea consimțământului și trebuie dovedită. Totodată, prima instanță de apel a reținut că reclamanta a invocat lipsa discernământului datorită existenței unei boli psihice, respectiv, demența degenerativă Alzheimer. Nu în ultimul rând, Înalta Curte reține că prin întâmpinare depusă la data de 12 septembrie 2009, în fața primei instanțe de fond, recurenta-pârâtă a făcut apărări inclusiv pe aspectul lipsei discernământului reclamantei, astfel încât nu pot fi reținute în speță dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
“Relativ la susținerea recurentei-pârâte privind confuzia făcută de instanța de apel între existența/inexistența consimțământului și lipsa de discernământ, Înalta Curte reține următoarele: între cele patru condiții de valabilitate a consimțământului – să provină de la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice, să fie exteriorizat și să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ, literatura juridică face distincție între valabilitatea consimțământului pentru lipsa discernământului și, respectiv, alterarea consimțământului prin viciile de consimțământ, în sensul că deși în primul caz, neîndeplinirea condiției de valabilitate echivalează cu lipsa caracterului conștient al actului juridic, în sensul că subiectul de drept nu are puterea de a aprecia efectele juridice pe care le are manifestarea sa de voință, în cel de-al doilea caz, consimțământul există, dar este alterat de eroare sau dol, așadar în conținutul său intelectual, ori de violență sau leziune, așadar în caracterul său liber. Prin urmare, în ipoteza viciilor de consimțământ intervine totdeauna un element exterior care alterează caracterul conștient sau liber al consimțământului, nefiind vorba despre puterea interioară a subiectului de drept de a aprecia efectele manifestării sale de voință. Prin urmare, absența discernământului, deși este, indubitabil, analizată drept o condiție de valabilitate a consimțământului, este apreciată de literatură și practică, și ca o absență a consimțământului, se înțelege valid, datorită imposibilității, independent de factorii externi, în care se află subiectul de drept în cauză, în a aprecia consecințele manifestării sale de voință.
Independent de terminologia folosită, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o corectă încadrare juridică a sancțiunii juridice care intervine în ipoteza în care actul juridic a fost încheiat de o persoană fără discernământ, dispunând anularea actului juridic pentru lipsa de discernământ probată în cauză (nulitate relativa). Prin urmare, se reține că soluția instanței de apel este legală, din acest punct de vedere, și nu poate fi supusă reformării.”
Cât privește critica recurentei-pârâte privind nelegala revenire fără motivare a instanței de apel asupra măsurii amânării cauzei pentru lipsă de apărare a pârâtei, aspect ce încalcă dreptul la apărare al recurentei și art. 6 CEDO, Înalta Curte reține că, din verificarea încheierii de dezbateri de la termenul din 11 aprilie 2013, din fața instanței de apel, o atare soluționare favorabilă și, apoi, o revenire asupra măsurii dispuse, nu se regăsesc în încheierea de dezbateri aflată la dosarul cauzei astfel încât susținerile recurentei-pârâte, nefiind relative la un act procedural din dosar, nu pot fi analizate de instanța de recurs.
În ceea ce privește soluția instanței de apel, de respingere a cererii de amânare a pârâtei, față de conținutul împuternicirii avocațiale aflată la dosar, Înalta Curte reține că o atare soluție este legală, respectând întru totul dreptul la apărare al recurentei-pârâte.
De altfel, se reține că, în cauză, o cerere similară a fost formulată și în fața instanței de recurs, susținându-se existența unei clauze de exclusivitate din contractul de asistență juridică al recurentei-pârâte, în sensul că părțile ar fi convenit ca reprezentarea pârâtei la dezbaterile finale din apel și recurs, să se facă de către un alt avocat.
Examinând contractul de asistență juridică al pârâtei, Înalta Curte reține că acesta este încheiat cu o societate de avocatură, clauza menționată nefiind o clauză de exclusivitate în sensul susținut de recurenta-pârâtă, respectiv că ar particulariza caracterul intuitu personae al contractului pentru anumite dezbateri, în persoana unui anumit avocat, ceea ce ar exclude reprezentarea legală a pârâtei de către oricare avocat din societatea cu care a fost încheiat contractul, ci este o clauză care reglementează un anumit onorariu de avocat pentru ipoteza în care la dezbaterile finale, pârâta ar fi reprezentată de avocatul specificat. Pe cale de consecință, dreptul la apărare al pârâtei este pe deplin respectat în ipoteza în care, datorită imposibilității de prezentare a avocatului menționat, partea este reprezentată de oricare avocat specificat pe împuternicirea avocațială, din societatea de avocați cu care este încheiat contractul de asistență juridică, avocat care să îndeplinească condițiile legale de reprezentare.
Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă a invocat încălcarea art. 6 CEDO de către instanța de apel, prin neexaminarea unor chestiuni prealabile esențiale susținute de către pârâtă, respectiv, lipsa motivării avizului dat de Comisia Superioară Medico-Legală pentru expertiza medico-legală, deși la dosarul cauzei existau două rapoarte medico-legale cu concluzii contradictorii, aspect criticat de CEDO în cauzele Baldovin c. României și Lazăr c. României.
Analizând conținutul dosarului de apel, Înalta Curte reține că pârâta nu a invocat aceste aspecte ce țin de administrarea probelor, în temeiul legal, în fața instanței de apel, astfel încât nu mai pot fi ridicate în recurs. De altfel, recurenta-pârâtă învederează că aceste chestiuni au fost ridicate prin pledoaria finală și în concluziile scrise. Or, aspectul susținerilor orale în fața instanței de apel nu se regăsește în încheierea de dezbateri aflată la dosarul cauzei, iar susținerea unor atare aspecte în concluziile scrise, depuse după închiderea dezbaterilor, nu mai poate fi luată în considerare de către instanța de judecată, întrucât sunt chestiuni care vizează faza administrării probelor.
Motivul invocat de către recurenta-pârâtă privind motivarea contradictorie a hotărârii atacate, respectiv, nemotivarea schimbării soluției dată de către prima inștanță de fond, întrucât instanța de apel se referă la o altă cauză a cererii de chemare în judecată, ceea ce încalcă dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a fost deja analizat de către Înalta Curte în precedent, reținându-se că, în fapt, soluția instanței de apel s-a raportat la absența discernământului, și, deci, lipsa unui consimțământ valabil, iar schimbarea soluției în apel a fost motivată de concluziile probelor suplimentare dispuse în faza apelului, curtea de apel reținând în mod expres că soluția primei instanțe s-a bazat pe un material probator insuficient.
Înalta Curte a respins ca nefondat și motivul de recurs privitor la greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 943, 953 și 960 C. civ. de către instanța de apel, care a reținut lipsa consimțământului, deși în acțiune s-a invocat vicierea consimțământului, iar viciile de consimțământ nu ar fi fost probate. Sub acest aspect, Înalta Curte a arătat deja că acțiunea introductivă de instanță suferă la capitolul claritate, invocându-se mai multe motive, care atrag sancțiuni diferite. Ceea ce ambele instanțe de fond au realizat a fost calificarea acțiunii ca fiind întemeiată pe lipsa discernământului pentru existența bolii psihice, precum și pe alte motive vizând vicierea consimțământului, calificare pe care instanțele au dat-o în aplicarea art. 84 raportat la art. 129 C. proc. civ. Or, soluția instanței de apel a fost de reținere a primului motiv – lipsa discernământului – , astfel încât nu se mai impunea analizarea celorlalte motive relative la existența viciilor de consimțământ, motive pe care curtea de apel le-a apreciat ca fiind subsidiare, dat fiind faptul că atrăgeau aceeași sancțiune juridică: nulitatea relativă a actului juridic. Ca atare și din acest unghi de vedere, soluția instanței de apel este legală, nefiind susceptibilă de reformare, astfel încât critica este nefondată.
Prin ultima critică formulată, recurenta-pârâtă a invocat greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. de către instanța de apel, astfel încât sunt incidente, în opinia recurentei, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.
Recurenta a invocat faptul că intimata-reclamantă a depus nota de cheltuieli și inscrisurile doveditoare doar după închiderea dezbaterilor, astfel încât pârâta nu a putut lua cunoștință de acestea. Înalta Curte reține că și această critică este nefondată, întrucât ceea ce s-a depus în perioada de amânare a pronunțării a fost nota cu cheltuielile de judecată solicitate deja aflată la dosarul cauzei, astfel încât nu se poate reține încălcarea dreptului la apărare al părții. Totodată, se reține din cuprinsul deciziei atacate că a fost admisă cererea recurentei-pârâte de reducere a onorariului de avocat solicitat de reclamantă, întemeiată pe dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., de la 119.000 lei la 25.000 lei, astfel încât nu se poate susține critica privind încălcarea dreptului la apărare al pârâtei prin necunoașterea acestor cheltuieli.
Înalta Curte a respins și motivul de recurs întemeiat pe principiul non reformatio in pejus, întrucât, susține recurenta, în rejudecare a fost obligată la un cuantum mai mare al cheltuielilor de judecată. Sub acest aspect, se reține că acest principiu nu poate fi aplicat în rejudecare pentru cuantumul efectiv al cheltuielilor de judecată, întrucât, termenul de „rejudecare” implică continuarea procesului și, evident, creșterea cheltuielilor ocazionate de o asemenea prelungire (cheltuieli de transport, onorariu de avocat etc.). Ca atare, întrucât acest principiu legal a fost invocat în legătură cu aspecte, ce țin de temeinicia soluției, nu constituie în sine o critică de nelegalitate.
Nici celelalte aspecte invocate, relative la semnarea înscrisurilor doveditoare de cheltuielile de judecată de către mandatarii reclamantei, care, susține recurenta, fiind lipsită de discernământ, nu putea să acorde voință, precum și neanalizarea proporționalității cheltuielilor de judecată de către instanța de apel, nu pot fi analizate ca motive de nelegalitate, Înalta Curte având o practică constantă în sensul că aspectele învederate țin de temeinicia soluției instanței de apel, care este liberă să facă asemenea aprecieri de proporționalitate, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. ținând cont de munca depusă de avocat, valoarea litigiului, durata procesului etc. Întrucât Înalta Curte este chemată să se pronunțe exclusiv pe critica de nelegalitate, conform art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., dată fiind valoarea extraordinară a căii de atac a recursului, criticile de netemeinicie formulate nu pot fi analizate de către instanța de recurs. În plus, aspectele privind semnătura aplicată de ambele persoane în calitate de mandatare ale reclamantei sunt infirmate de probele aflate la dosar și de parcursul procesual al cauzei, persoanele în cauză fiind numite curator special, respectiv tutore al reclamantei, în condițiile art. 43 C. proc. civ. și acționând în numele reclamantei în această calitate legală.
Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.
b) consimțământul să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice (animo contrahendi negotii)
Manifestarea de voință se face cu intenția specială de a încheia un act juridic, cu intenția de a produce efecte juridice și în final executarea acestuia (să fie garantată) prin forța coercitivă a statului.
Există situații când consimțământul nu este exprimat cu intenția de a produce efecte juridice în următoarele cazuri:
– cănd manifestarea de voință a fost făcută în glumă (jocandi causa), din prietenie, din curiozitate sau pură complezență);
– când s-a făcut sub condiție suspensivă pur potestivă din partea celui care se obligă – mă oblig dacă vreau (art. 1403 C. civ.);
– dacă manifestarea de voință este prea vagă;
– dacă manifestarea de voință s-a făcut cu o rezervă mentală (reservatio mentalis), cunoscută de destinatarul acesteia;
c) consimțământul să fie exteriorizat
Voința de a încheia actul juridic născută dintr-un proces psihologic complex, dobândește valoare juridică numai atunci când este exprimată, pentru ca astfel întâlnindu-se cu o altă manifestare de voință, să se realizeze acordul de voință. Acest lucru se întâmplă, prin manifestarea voinței interne în exterior.
Subiectul de drept este liber să exteriorizeze voința internă în forma dorită ca urmare a principiului consensualismului. De la acest principiu există și excepții, cum este cazul actelor juridice pentru care legea cere ca manifestarea de voință să îmbrace o formă specială.
Voința internă se poate exterioriza expres prin:
– prin fapte concludente: urcarea in taxi = incheierea unui contract de prestari servicii; introducerea fisei in automatul de cafea = incheierea unui contract de vanzare-cumparare cafea;
– verbal : fiecare parte își declară astfel consimțământul și împreună realizează acordul de voință. De exemplu, vânzătorul și cumpărătorul verbal, cad la învoială cu privire la bunul cumpărat și prețul plătit. Învoiala la care s-a ajuns reprezinta consimțământul dat la nașterea contractului de vânzare-cumpărare.
– în scris: de regulă, părțile grijulii cu soarta actului juridic, îl încheie în formă scrisă. În acest scop, convin ca manifestarea comună de voință să se facă printr-un înscris constatator semnat de acestea. Uneori legea impune ca manifestarea consimțământului să se facă în formă scrisă.
Unele acte juridice se încheie potrivit legii numai prin manifestarea expresă a consimțământului. De pildă, potrivit art. 1011 alin (1) Cod civil în cazul contractului de donație, acceptarea (consimțământului) să fie făcută în formă autentică (așadar consimțământul trebuie să fie expres).; în art. 1443 și art. 1447 C. civ. în materie de solidaritate convențională creditorul „cere (consimțământ expres) plata în tot a creanței” sau „se poate adresa (consimțământ expres) la acela care va voi dintre debitori”.
Cel mai elocvent articol cu privire la formele de exprimare a consimtamantului
Cu privire la exprimarea consimțământului se pune întrebarea dacă tăcerea are valoare juridică de consimțământ, potrivit adagiului latin conform căruia tăcerea valorează consimțământ (qui tacit consetire videtur).
În principiu, în dreptul civil tăcerea nu valorează consimțământ, dar există situații excepționale în care tăcerea valorează consimțământ:
– când legea prevede expresis verbis: de exemplu, în art. 1810 alin. (1) C. civ., privitor la tacita relocațiune: „Daca, dupa implinirea termenului,. (contract de închiriere prin care se asigură folosința temporară a unui lucru în schimbul chiriei), locatarul continua sa detina bunul si sa isi indeplineasca obligatiile fara vreo impotrivire din partea locatorului, se considera incheiata o noua locatiune, in conditiile celei vechi, inclusiv in privinta garantiilor”; în art.82 alin. (2) din Legea 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, se precizează: „consimțământul se socotește dat dacă participarea sau operațiunile (este vorba de participarea asociaților cu răspundere nelimitată, în alte societăți concurente sau având același obiect de activitate și de operațiuni făcute în contul acestora) fiind anterioare actului constitutiv au fost cunoscute de ceilalți asociați și aceștia nu au interzis continuarea lor”(au tăcut).
– părțile convin să acorde tăcerii valoare de consimțământ. De exemplu, părțile stabilesc modalitate de înnoire a contractului de închiriere a unei locuințe tăcerea locatorului timp de 7 zile de la expirarea termenului de închiriere ;
– când prin obicei (uzanțe) tăcerea valorează consimțământ.
d) consimțământul să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ
Pentru explicarea acestui principiu trebuie să pornim de la faptul că el este impus de caracterul conștient și liber al voinței de a face un act juridic civil; caracter ce poate fi afectat de vicii de consimțământ.
Viciile de consimțământ sunt acele împrejurări interne și externe care afectează consimțământul. Viciile de consimțământ „ce constau în împrejurări externe sunt violența și leziunea, iar cele ce privesc împrejurărî interne, de natură intelectuală sunt eroarea și dolul.”
CAPITOLUL II: EROAREA
Expresiile „vicii de consimțământ” sau „vicii ale voinței” sunt folosite în doctrină pentru a desemna alterarea manifestării de voință, săvârșită în vederea producerii de efecte juridice.
Autorii care grupează consimțământul și cauza într-o singură condiție esențială de validitate a actului juridic, și anume „voință juridică”, sunt adepții expresiei „vicii ale voinței”.
Sintagma „vicii de consimțământ” este folosită de autorii care consideră consimțământul și cauza, ca fiind, fiecare în mod separat, condiție de validitate a actului juridic.
Totuși majoritatea autorilor preferă expresia uzuală „vicii de consimțământ”.
Potrivit art. 1206 alin. (1) C. civ.: „Consimțământul este viciat când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violență.” De asemenea, în art. 1206 alin. (2) C. civ. se dispune: „De asemenea, consimțământul este viciat în caz de leziune.”
Viciile de consimțământ sunt a fi eroarea, dolul, violența, și leziunea.
2.1. Definiție și reglementare
Eroarea poate fi definită ca fiind falsa reprezentare a realității în conștiința persoanei care deliberează și adoptă hotărârea de a încheia actul juridic civil. O definiție descriptivă spune că eroarea reprezintă „ideea greșită pe care o avem despre un lucru sau, mai precis, credința în existența unei calități sau a unui fapt, relativ la un act juridic, calitate sau fapt care nu există în realitate”. Noutatea adusă de Noul Cod Civil este înlăturarea erorii-obstacol și statutarea erorii ca viciu de consimțămât.
Reglementarea erorii o regăsim în art. 1206-1213 C. civ.. Unul dintre cele mai reprezentative articole este art. 1206 C. civ.: (1) „consimțământul este viciat când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violență.”, (2): “De asemenea, consimțământul este viciat în caz de leziune. ”
În dispozițiile art. 1204 C. Civ. se prevede, de asemenea: “Consimțământul părților trebuie să fie serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză”.
2.2. Clasificarea erorii
Doctrina se oprește asupra întrebării: „Cum putem distinge eroarea destul de gravă, pentru a fi un viciu de voință, de eroarea ușoară care nu atinge validitatea actului?” Pentru a răspunde la această întrebare este necesar să ne oprim asupra criteriilor de clasificre a erorii.
după criteriul consecințelor pe care le atrage eroarea poate fi:
eroarea viciu de consimțământ.
Presupune că falsa reprezentare a calității în momentul încheierii actului juridic cade asupra substanței obiectului (error in substantiam), fie asupra identității persoanei cocontractantului (error in personam). Această ultimă formă nu viciază consimțământul decât în cazul actelor încheiate în considerarea persoanei cu care s-a contractat, adică în cazul contractelor intuituu personae.
Falsa reprezentare cade fie asupra naturii juridice a actului (error in negotio) ce se încheie; de exemplu, una din părți își manifestă voința să încheie un contract de vânzare-cumpărare în timp ce partea cocontractantă crede și își manifestă voința să încheie un contract de donație; fie asupra identității obiectului actului juridic (error in corpore); un alt exemplu: o parte își dă consimțământul să cumpere un autoturism marca „Peugeot”, în timp ce vânzătorul îi oferă un autoturism „Dacia”.
Eroarea viciu de consimțământ este cunoscută în doctrina mai veche sub denumirea de eroare gravă. Totuși, problema care s-a ridicat atât în doctrina veche, cât și în jurisprudență a fost asupra substanței obiectului. Cele două instituții includ în ideea de substanță a obiectului „toate calitățile în lipsa cărora autorul nu ar fi făcut actul dacă ar fi cunoscut această lipsă, fiindcă în redactarea actului, el a avut în vedere tocmai acele calități și le consideră esențiale”
Aceasta privește următoarele aspecte:
– calitățile substanțiale ale obiectului actului juridic (error in substantiam). Prin “calități substanțiale” se înțeleg acele calități, fie ale bunului, fie ale prestației care au fost determinante la încheierea actului juridic, și fără de care actul nu s-ar fi încheiat. Subiectul de drept înțelege să încheie actul juridic în considerația obiectului, a bunului pe care dorește să-l cumpere, să-l doneze sau să-l primească ca donație, să-l schimbe, să-l închirieze, respectiv să-l folosească temporar, sau în considerația prestației ce o va executa cocontractantul. Consimțământul părților la încheierea actului juridic a fost determinat de calitatea bunului sau a prestației. Calitatea bunului privește atât compoziția bunului cât și alte calități: de exemplu, cumpăr pulovărul pentru că este din lână, cumpăr dulapul deoarece prin culoare se încadrează între celelalte obiecte de mobilier din birou, etc.. Practica judiciară a statuat că în lipsa calităților substanțiale ale bunului, partea nu ar încheia actul juridic.
– identitatea sau calitățile esențiale ale persoanei (error in personam) în cazul contractelor intuitu personae.
Contractele intuitu personae sunt contractele încheiate de una din părți în considerarea calităților personale, reputației, talentul, gradul de rudenie, gradul științific purtat etc. ale părții contractante.
Considerația persoanei cocontractante a determinat consimțământul la încheierea actului juridic. De exemplu, se încheie un contract de prestări servicii cu un anumit cântăreț, deoarece numai el are acele calități artistice apte să atragă un număr sporit de spectatori; donez primului nepot un autoturism pe considerentul că el îmi va prelua numele,etc..
În concluzie, eroarea asupra calităților substanțiale ale obiectului actului juridic și identității sau calităților esențiale ale persoanei au determinat încheierea actului juridic. În lipsa error in substantiam sau error in personam, actul juridic nu s-ar fi încheiat.
eroarea indiferentă (ușoară) este falsa reprezentare a unor împrejurări mai puțin importante la încheierea actului juridic, neafectâd însăși valabilitatea acestuia (de exemplu, eroarea asupra stării civile a cumpărătorului, eroare asupra solvabilității cocontractantului, eroare asupra calităților nesubstanțiale ale obiectului actului juridic, etc.). Această eroare este denumită uneori eroare fără efecte asupra validității actului juridic sau chiar eroare ușoară;
Sancțiunea civilă în cazul erorii se diferențiază astfel:
– nulitatea relativă a actului juridic încheiat, în cazul erorii viciu de consimțământ;
– cel mult o diminuare valorică a prestației, în cazul erorii indiferente;
B. după criteriul realității fals reprezentate distingem între:
a) eroarea de fapt, care este falsa reprezentare a unei situații de fapt (calitățile substanțiale ale obiectului sau prestațiilor actului juridic sau asupra identității persoanei contractante) cu privire la încheierea actului juridic;
b) eroarea de drept, când privește existența,sau conținutul unor norme juridice.
În doctrină, punctele de vedere privind admisibilitatea erorii de drept ca viciu de consimțământ sunt diferite.
Într-o opinie, se contestă eroarea de drept ca viciu de consimțământ. Principalul argument este acela că legiuitorul prezumă că toată lumea cunoaște legea, de vreme ce aceasta a fost publicată în Monitorul Oficial (nimeni nu poate invoca necunoașterea legii-adagiu latin – nemo censetur ignorare legem). Apărarea fundamentată pe necunoașterea legii nu se poate admite.
În realitate, prezumția că toată lumea cunoaște legea, de la publicarea ei în Monitorul Oficial este doar un deziderat. Lipsa pregătirii juridice a oamenilor este un fapt incontestabil.
Într-o altă opinie, îmbrățișată și de practica judiciară se susține admisibilitatea erorii de drept ca viciu de consimțământ, invocându-se următoarul argument:
– eroarea de fapt și cea de drept reprezintă o percepere falsă a realității, oriunde există aceeași motivație (falsa percepere a realității), acolo trebuie să existe aceeași soluție (nulitate relativă a actului juridic încheiat din eroare, viciu de consimțământ). O spune adagiul latin ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio.
Argumentele de mai sus, exprimate în doctrină și însușite de practica judiciară sunt convingătoare și eroarea de drept ca viciu de consimțământ este o realitate.
Pe considerente de echitate, în contextul actual, când actul de justiție se exercită și sub impulsul intereselor extrajudiciare, de regulă, la comanda factorului material, apreciem că invocarea erorii de drept ca viciu de consimțământ ar constitui o portiță de manifestare a liberului arbitru.
Noul Cod civil reglementează eroarea în articolele 1207-1212, încercând să ofere soluții pentru problema controversată a erorii de drept. Tot el consacră în aceste articole formele erorii care se regăsesc și în reglementarea altor state, cum ar fi eroarea nescuzabilă.
Condițiile în care poate fi invocată eroarea de fapt sunt reglementate prin art. 1209 C. civ.: „Nu atrage anularea contractului eroarea care poartă asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel care o invocă sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta”. (eroarea asumată)
Rezolvarea erorii de drept își găsește răspunsul în art. 1207 alin. (3) C. civ. prin care ni se expun condițiile prin care aceasta e admisibilă: „Eroarea de drept este esențială atunci când privește o normă juridică determinantă, potrivit voinței părților, pentru încheierea contractului.”, dar și în art. 1208 alin. (2) C. Civ: “Eroarea de drept nu poate fi invocată în cazul dispozițiilor legale accesibile și previzibile.”
Eroarea nescuzabilă este reglementată sub dispozițiile art. 1208 alin. (1) C. civ.: „Contractul nu poate fi anulat dacă faptul asupra căruia a purtat eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligențe rezonabile.”.
2.3. Condițiile de valabilitate ale erorii-viciu de consimțământ
În alcătuirea erorii-viciu de cinsimțământ intră un singur element de natură psihologică, anume falsa reprezentare a realității. Probarea erorii-viciu de consimțământ ridică dificultăți reale.
Pentru ca eroarea să poată fi considerată viciu de consimțământ, ea trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:
– „elementul asupra căruia cade falsa reprezentare a realității trebuie să fie determinat, hotărâtor pentru încheierea actului”, în sensul că, dacă ar fi cunoscută realitatea, actul s-ar fi încheiat. Caracterul determinant al erorii este apreciat după un criteriu subiectiv, însă în mod excepțional putem avea în vedere și un criteriu obiectiv, acela al comportamentului oricărui om într-o situație similară;
– în cazul actelor juridice bilaterale sau multilaterale, cu titlu oneros, „partea cocontractantă să fi știut sau să fi trebuit să fi știut că elementul asupra căruia cade falsa reprezentare a realității este hotărâtor” pentru încheierea actului juridic civil încheiat. Cerință impusă de asigurarea unei certitudini a operațiilor ce au loc în circuitul civil, în caz contrar, partea ar fi expusă abuzurilor cocontractantului care ar putea să ceară oricând anularea contractului. În acest caz suntem doar în prezența actelor bilaterale, deoarece în actele unilaterale nu există cocontractant. De asemenea, această cerință se poate reduce la actele cu titlu oneros (deoarece în cazul actelor cu titlu gratuit trebuie să fie apărat interesul dispunătorului, care se luptă să evite o pagubă în comparație cu interesul gratificatului care urmărește păstrarea unui avantaj).
În cazul actelor juridice bilaterale nu este necesar ca ambele părți să se afle în eroare. Pentru a fi în prezența unui viciu de consimțământ este suficient ca una din părți să se afle în eroare, dar dacă ambele părți sunt în eroare, fiecare poate cere anularea contractului, invocând eroarea a cărei victimă este.
2.4. Sancțiunea și proba erorii
Eroarea esențială (și scuzabilă), în oricare dintre formele sale, atrage nulitatea relativă a actului juridic, conform art. 1207 alin. (1) C. Civ.
În cazul actelor juridice bilaterale sau plurilaterale, nu este necesar ca fiecare parte să se găsească în eroare, pentru a fi în prezența viciului de consimțământ, ci este suficient să cadă în eroare numai una dintre părți. Dacă totuși ambele părți (sau mai multe părți, în cazul contractelor plurilaterale) au fost în eroare, fiecare se poate prevala de eroarea în care s-a aflat.
Această soluție este evidentă în cazul error in personam. În schimb, în cazul error in substantiam, în doctrina franceză mai veche s-a susținut și punctul de vedere potrivit căruia o asemenea eroare nu poate constitui un viciu de consimțământ, decât atunci când este comună ambelor părți contractante; soluția s-ar sprijini pe un argument de echitate, în sensul că eroarea în care se găsește numai una dintre părți se datorează neglijenței sale, astfel încât anularea contractului ar fi inechitabilă pentru cealaltă parte. Argumentul respectiv nu este insă convingător, omițându-se faptul că, în măsura în care există o culpă a celui aflat în eroare, iar anularea contractului pentru error in substantiam ar produce un prejudiciu celeilalte părți, atunci aceasta din urmă are dreptul de a fi despăgubită, urmând a se aplica regulile de la răspunderea civilă delictuală. În plus, soluția contrară ar introduce o distincție între error in personam și error in substantiam, care însă nu este justificată de vreun text de lege.
În sfârșit, trebuie reținut că noua reglementare oferă posibilitatea adaptării contractului, evitându-se astfel anularea acestuia.
Potrivit art. 1213 alin. (1) C. Civ., dacă o parte este îndreptățită să invoce anulabilitatea contractului pentru eroare, dar cealaltă parte declară că dorește să execute ori execută contractul așa cum acesta fusese înțeles de partea îndreptățită să invoce anulabilitatea, contractul se consideră că a fost încheiat așa cum l-a înțeles aceasta din urmă parte. Pentru aceasta, după ce a fost informată asupra felului în care partea îndreptățită să invoce anulabilitatea a înțeles contractul și, înainte ca aceasta să fi obținut anularea, cealaltă parte trebuie, în termen de cel mult 3 luni de la data când a fost notificată ori de la data când i s-a comunicat cererea de chemare în judecată, să declare că este de acord cu executarea sau să execute fără întârziere contractul, așa cum a fost înțeles de partea aflată în eroare, iar dacă declarația a fost făcută și comunicată părții aflate în eroare în termenul menționat mai sus ori contractul a fost executat, dreptul de a obține anularea este stins și notificarea este considerată lipsită de efecte [art. 1213 alin. (2) și (3) C. Civ.].
De exemplu, când reclamantul, datorită vârstei înaintate și afecțiunilor psihice, care i-au diminuat într-o măsură foarte mare discernământul, a fost în eroare cu privire la natura juridică a actului încheiat, având credința că încheie un contract de vânzare cumpărare cu clauza întreținerii, nicidecum un contract de vânzare cumpărare, consimțământul său fiind viciat, nu poate fi considerat valabil.
Un exemplu elocvent în acest sens se regăsește în Sentinta civila nr. 4969/1994, prin care Judecatoria Arad a respins acțiunea intentată de reclamantul CT împotriva pârâților TI și TA, pentru anularea contractului de vânzare cumpărare, cu motivarea că la data încheierii actului în formă autentică, potrivit concluziei expertizei medico-legale, efectuată în cauză, a avut discernământul diminuat.
Cum la 22 septembrie 1993, reclamantul a decedat, procesul a fost continuat de fiul său DI, în calitate de moștenitor legal și acceptant al succesiunii, care a declarant apel împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, apel respins de Tribunalul Arad, prin Decizia civilă numărul 96/1997.
Reclamantul a declarat recurs susținând că datorită vârstei înaintate și afecțiunilor psihice, pe fondul consumului de alcool și medicamente, prealabilul încheierii contractului, CT a fost în eroare cu privire la natura juridică a actului încheiat.
“Pentru formarea valabilă a oricărui act juridic, consimțământul părților trebuie nu doar să existe, să fie exteriorizat, ci acesta să fie liber exprimat și dat în cunoștință de cauză, adică să nu fie viciat potrivit art. 948 alin. (2) C. civ. În afară de art. 953 C. civ., care prevede ca atunci când este dat prin eroare, consimțământul nu este valabil, reglementarea cuprinsă în art. 954 C. civ. stabilește că eroarea nu produce nulitate decât atunci când cade asupra substanței obiectului convenției sau asupra identității ori calităților persoanei contractante.”
Expertizele medico-legale efectuate în cauză au demonstrat că vânzătorul, în vârstă de peste 80 de ani prezenta afecțiuni psihice care au condus la diminuarea foarte mare a discernământului, iar martorii au relatat că reclamantul nu a primit prețul vânzării, având credința că va fi întreținut de pârâți, ceea ce duce la concluzia alterării cosimțământului în conținutul său intelectual, conștient.
Recursul a fost admis de Curtea de Apel Timișoara prin Decizia civilă nr. 960/1998, care a casat decizia instanței de apel și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, Tribunalul Arad, în vederea efectuării de noi expertize medico-legale.
De asemenea, prin Sentința civilă nr. 470/20.04.2007 Judecatoria Brașov a respins acțiunea formulată și completată de reclamantul Carlebach Eliezer Clifton, împotriva pârâților Pârlog Bogdan Ciprian, Ștefan Alina Iuliana și BNP Crăciun Nicușor. A fost obligat reclamantul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1500 RON.
Prin Decizia civilă nr. 37/12.02.2008, Tribunalul Brașov a admis apelul declarat de către apelantul reclamant Carlebach Eliezer Clifton împotriva Sentinței civile nr. 470/ 20.04.2007, pronunțată de Judecatoria Zărnești în dosarul nr. 1163/C/2006, care a fost schimbată în tot și, în consecință, a fost admisă acțiunea formulată și completată de reclamantul Carlebach Eliezer Clifton, în contradictoriu cu pârâtii Pârlog Bogdan Ciprian, Ștefan Alina Iuliana și Biroul Notarului Public Crăciun Nicușor.
A fost anulată declarația autentificată sub nr. 1097/07.06.2006 de către Biroul Notarului Public Crăciun Nicușor. S-a dispus înscrierea în CF nr. 80 a localității Holbav a dreptului de uzufruct viager al apelantului reclamant Carlebach Eliezer Clifton, astfel cum a fost constituit inițial prin actul autentificat sub nr. 1698/28.08.2003. Au fost obligați intimații pârâți să plătească apelantului reclamant suma de 2010 lei reprezentând cheltuieli de judecată în apel, câte 670 lei fiecare .
Împotriva acestei decizii au declarat apel pârâtii Pârlog Bogdan Ciprian, Ștefan Alina Iuliana și Biroul Notarului Public Crăciun Nicușor.
Recursul primilor doi pârâți a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 8 si 9 C. proced. civ.
În dezvoltarea motivelor s-a arătat că instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut, în sensul că, prin acțiunea introductivă de instanță, reclamantul a invocat ca și cauză de nulitate dolul – viciu de consimțământ și nu și eroarea. Acest din urmă viciu a fost dezvoltat numai cu ocazia apelului, iar instanța de apel, încălcând dispozițiile art. 294 C. proced. civ., a admis acțiunea pentru această cauză de nulitate.
Instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecătii schimbând întelesul lămurit al acestuia sub doua aspecte:
“În primul rând, declarația contestată nu a fost o simplă declarație a părții, ci una dată în formă autentică care, potrivit art. 1173 C. civ. are deplină credință în privirea oricărei persoane despre dispozițiile și convențiile pe care le constată, iar în ceea ce privește constatările personale ale agentului instrumentator a facut credință pâna la înscrierea în fals. Or, prin rezoluția procurorului, ca urmare a plângerii penale înaintate de către reclamant, s-a dispus neînceperea urmăririi penale privind infracțiunile de înșelăciune, abuz în serviciu și fals intelectual față de notar și înșelăciune față de recurenți.”
În privința cunoașterii limbii române de către reclamant s-a arătat că din succesiunea în timp a diferitelor acte notariale încheiate de către pârât rezultă, fără dubiu, că, după anul 2003 aceasta nu a mai avut nevoie de prezența unui traducător, fiind un bun cunoscător al limbii române. Mai mult decât atât, conform recunoașterii sale la interogatoriu, el este cel care a redactat cuvântul renunțare din cuprinsul declarației autentice, acest cuvânt fiind unul uzual al cărui sens nu este greu de cunoscut. În acest sens nu este pertinentă nici declarația martorului audiat în apel, pentru că cele relatate de el sunt cunoscute numai de la reclamant si nu reprezintă constatările sale personale.
“În al doilea rând instanța a reținut o altă cauză de nulitate, care nu se regasește în acțiunea introductivă, respectiv eroarea asupra naturii actului, când de fapt reclamantul a invocat dolul. De altfel, fiind un act unilateral nu poate fi reținut dolul ca viciu de consimțământ pentru că el ar trebui să provină de la cocontractant, or, în speță nu există cocontractant.”
Ultimul motiv de recurs s-a referit la aplicarea greșită a legii.
Recurenții au invocat reținerea greșită de către instanța de apel a încălcării dispozițiilor art. 6 si 60 din Legea nr. 36/1995 având în vedere că din conținutul declarației rezultă că notarul și-a îndeplinit obligația de a pune în vedere părții să citească conținutul actului, confirmând acest fapt. De asemenea, nu s-a considerat a fi încalcate dispozițiile art. 47 din același act normativ pentru că nu este o obligație a notarului să pună la dispoziția părții un interpret, ci este o posibilitate a părții de a solicita prezența unui traducător autorizat.
“O ultimă critică în cuprinsul acestui motiv de recurs s-a referit la greșita aplicare a dispozițiilor art. 99 – 100 din Legea nr. 36/1995 și ignorarea dispozițiilor art. 1173 C. civ. În acest sens se consideră că atâta timp cât nu a existat o înscriere în fals cu privire la cunoașterea limbii române de către reclamant ea nu poate fi considerată o eroare asupra naturii actului încheiat, constatările notarului public având putere doveditoare deplină.”
Recursul pârâtei BNP Nicușor Crăciun a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 si 9 C. proced. civ.
În dezvoltarea criticilor s-a arătat că reținerea instanței de apel cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 6 și 60 din Legea nr. 36/1995 nu este legală. Instanța a considerat că notarul nu și-a îndeplinit obligația de a explica părții înțelesul conținutului actului, că acesta nu a citit declarația și nu a înțeles-o nefiind cunoscător al limbii române, ceea ce ar fi impus prezența unui traducător autorizat, în condițiile în care nu există nici o probă în acest sens, declarația martorului pe care s-a bazat instanța fiind a unei persoane care nu a fost de fata la încheierea actului. De altfel, din chiar cuprinsul declaratiei reiese ca partea a citit si a consimtit la autentificarea declaratiei sale, iar cunoasterea limbii române este un fapt declarat de catre reclamant si constatat si de catre notar.
În ceea ce privește încalcarea dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 36/1995 recurentul a considerat că instanța a ignorat faptul că reclamantul cunoaște limba româna, asa cum reiese din alte acte notariale depuse la dosar si încheiate anterior acestei declaratii, și așa cum reiese și din declarația martorului audiat în cauza și din rezoluția Parchetului de pe lânga Curtea de Apel Brașov. De altfel cuprinsul articolului sus-menționat prevede expres că traducerea poate fi facută de notarul public, de o persoană angajată a biroului notarial sau de un traducator autorizat și nu de alte persoane în care partea are încredere cum ar fi concubina acestuia sau avocatul. În aceste conditii rationamentul instantei privitor la încrederea pe care a avut-o în explicatiile concubinei sale nu pot fi analizate în contextul în care notarul nu si-a îndeplinit atributiile legale.
În dovedirea motivelor de recurs s-a admis si administrat proba cu înscrisuri. Intimatul nu a depus întâmpinare.
Examinând recursurile, prin prisma motivelor invocate, curtea a constatat că acestea nu sunt fondate.
În ceea ce priveste recursul declarat de intimatii Pârlog Bogdan Ciprian si Stefan Alina Iuliana, instanta de apel nu a încalcat dispozitiile art. 294 C. proced. civ. și nu a acordat altceva decât s-a cerut. În cuprinsul acțiunii introductive de instanță, în motivarea în fapt reclamantul face vorbire constant de eroarea în care a fost cu privire la actul pe care urma sa îl semneze, iar în drept actiunea este întemeiata si pe dispozitiile art. 954 C. civ., asa încât eroarea ca viciu de consimtamânt a fost invocata de parte chiar prin actiunea introductiva de instanta.
Potrivit art. 1173 C. civ., actul autentic are deplina credinta în privirea oricarei persoane despre dispozitiile si conventiile pe care le constata, iar în ceea ce priveste constatarile personale ale agentului instrumentator face credinta pâna la înscrierea în fals.
“Aceasta dispozitie legala nu trebuie însa interpretata în sensul absolutist invocat de catre recurenti. Faptul ca prin rezolutia procurorului s-a dispus neînceperea urmaririi penale, ceea ce semnifica inexistenta unei infractiuni, nu înlatura posibilitatea partii de a invoca existenta unui viciu de consimtamânt. Încheierea unui act în care consimtamântul a fost viciat nu are în mod obligatoriu conotatii penale, ci poate ramâne în tarâmul civilului.
Faptul cunoasterii sau nu a limbii române de catre recurent nu poate fi interpretata numai prin prisma cunoasterii vocabularului uzual sau a faptului ca în doua dintre actele notariale încheiate anterior acestei declaratii s-a consemnat ca este cunoscator al limbii române. Asa cum corect a retinut instanta de apel, limbajul juridic, chiar daca contine si cuvinte ce sunt folosite în limbajul comun, are un înteles si o finalitate diferita de întelesul comun.”
În ceea ce priveste retinerea de catre instanta a erorii asupra naturii actului nu poate fi retinuta critica referitoare la faptul ca nu a fost invocata eroarea ci dolul, pentru ca ea nu este reala, asa cum am aratat mai sus, iar sustinerea ca eroarea se poate invoca numai în cadrul unei conventii si nu a unui act unilateral nu poate fi primita întrucât în ambele cazuri vointa liber exprimata a partii este un element esential al actului juridic, care poate fi viciat si care poate duce la anulabilitatea actului.
Legat de gresita aplicare a legii, instanta de apel a facut o corecta interpretare si aplicare a legii în ceea ce priveste art. 6, 60 si 47 din Legea nr. 36/1995. Aceste texte de lege trebuie interpretate coroborat pentru ca art. 6 instituie norma generala de verificare si întocmire a actelor notariale, norma care cuprinde o obligatie legala a notarului de a se asigura, printre altele, ca persoana care semneaza actul este nu numai cunoscatoare a limbii române la nivel de conversatie uzuala, ci si constienta de semnificatia si efectele juridice ale actului pe care îl semneaza. Aceasta obligatie legala, cuprinsa în partea de dispozitii generale a legii, este detailata în art. 60 care impune obligatia notarului de a pune partea sa citeasca actul întocmit înaintea luarii consimtamântului si de a se asigura ca partea a înteles continutul sau. Obligatia aceasta este cu atât mai importanta cu cât partea care semneaza actul nu are ca limba materna limba româna si este cetatean strain. Normele legale mai sus-mentionate trebuie la rândul lor coroborate cu dispozitiile art. 47 care, chiar daca folosesc termenul de „posibilitate”, nu pot fi interpretate în sensul ca ar fi doar o posibilitate a partii care îl exonereaza pe notar de obligatia sa legala înscrisa în art. 6 si 60.
Nici critica legata de aplicarea gresita a dispozitiilor art. 99 si 100 din Legea nr. 36/1995 raportate la dispozitiile art. 1173 C. civ. nu este fondata. Dreptul persoanei de a se adresa instantei judecatoresti pentru anularea unui act notarial nu poate fi îngradita de faptul ca nu s-a facut o înscriere în fals a reclamantului. Procedura înscrierii în fals este proprie doar fazei de administrare a dovezii cu înscrisuri în cursul procesului civil, ea neputând fi facuta în afara unei actiuni promovate în justitie, iar actiunea de fata tinde la constatarea existentei unui viciu de consimtamânt la încheierea actului, viciu de consimtamânt care se datoreaza partial si faptului ca notarul nu si-a îndeplinit complet obligatiile legale ce îi reveneau. Constatarile personale ale notarului au credinta deplina numai în masura în care se face dovada ca au fost respectate în totalitate normele legale în materie si ca acesta a depus toate diligentele impuse de lege.
Pentru toate considerentele de mai sus, în temeiul art. 312 C. proced. civ., recursul pârâtilor a fost respins.
În ceea ce priveste recursul pârâtului BNP Craciun Nicusor, referitor la aplicarea gresita a dispozitiilor art. 6 si 60 din Legea nr. 36/1995 motivele de critica se pliaza pe cele ale celorlalti recurenti analizate anterior, iar instanta pastreaza acelasi rationament si pentru respingerea acestora. Invocarea faptului ca notarul a constatat personal ca partea vorbeste limba româna si l-a pus sa citeasca actul înainte de semnare nu face dovada deplina ca nu exista o viciere a consimtamântului si nici nu îl exonereaza de obligatiile legale impuse de actul normativ ce îi reglementeaza profesia, atâta timp cât nu se contesta faptul ca partea este cetatean britanic, ceea ce presupune o cunoastere la nivel de conversatie uzual a limbii române. Declaratia martorului audiat de instanta de apel, si retinuta ca proba de catre aceasta, nu este singura dovada care a dus la rationamentul instantei, iar faptul ca martorul cunostea din spusele reclamantului cele petrecute nu face inadmisibila marturia sa, atâta timp cât se coroboreaza si cu celelalte probe administrate de instanta.
Legat de aplicarea gresita a dispozitiilor art. 47 din Legea nr. 36/1995. În ceea ce priveste aspectul cunoasterii limbii române, asa cum s-a aratat si anterior nu este vorba de limbajul comun ci de cel juridic cu consecintele si efectele sale, iar simplul fapt ca mai multe peroane sau organe, inclusiv notarul sau procurorul au constatat ca partea vorbeste limba româna nu poate fi interpretat în sensul ca vointa sa nu a putut fi viciata prin eroare. Nici existenta unor acte notariale sau sub semnatura privata, încheiate de parte în limba româna, si depuse ca probe în instantele anterioare si în instanta de apel nu face dovada deplina ca partea nu a fost indusa în eroare de catre ceilalti pârâti, respectiv de concubina sa. Ceea ce instanta de apel a retinut în mod temeinic nu este faptul ca notarul ar fi avut vreo influenta asupra vicierii consimtamântului, ci faptul ca acesta nu si-a îndeplinit în mod complet obligatiile legale privind asigurarea unui traducator autorizat în conditiile art. 47 din Legea nr. 36/1995, având în vedere ca avea cunostinta de faptul ca reclamantul este cetatean britanic si cunostea si consecintele juridice ale declaratiei pe care acesta urma sa o semneze.
Asa fiind, în temeiul art. 312 C. proced. civ., si recursul acestei pârâte a fost respins.
Fata de declaratia avocatului partii instanta urmeaza sa ia act de faptul ca intimatul nu a solicitat cheltuieli de judecata.
Fiind o stare de fapt, eroarea – viciu de consimțământ poate fi dovedită prin orice mijloc de probă. Sarcina probei revine persoanei care pretinde că a fost în eroare la încheierea actului juridic și este destul de dificil de realizat.
CAPITOLUL III: DOLUL
3.1. Definiție și reglementare
Prin dol se înțelege inducerea în eroare a unei persoane prin mijloace viclene în scopul încheierii unui act juridic. Dolul este explicat de doctrină ca fiind tot o eroare, doar că, eroare nu este spontană, ci este provocată de cealaltă parte prin manoperele dolosive (viclene). Sfera de aplicare a dolului este mai amplă decât a erorii propriu-zise, iar, în plus, dolul poate fi probat mai ușor decât eroarea, așa încât reglementarea distinctă a dolului este pe deplin justificată.
Codul civil reglementează instituția dolului prin art. 1214 care prevede: „(1) Consimțământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să-l informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie (2) Partea al cărei consimțământ a fost viciat prin dol poate cere anularea contractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esențială. (3) Contractul este anulabil și atunci când dolul emană de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părți. (4) Dolul nu se presupune.”.
Noul Cod civil reglementează problema dolului, aducând completări asupra sferei de aplicare a dolului, asupra probei dolului, iar în alin. (3) se operează problema dolului provenit de la terți.
3.2. Clasificare
Luând în considerare deosebirea care se făcea în dreptul roman între dolus malus (dolul grav) și dolus bonus (dolul ușor), putem face o clasificare a dolului după consecințele pe care le are sau nu asupra valabilității actului juridic. Asfel putem deosebi între dolul principal și dolul incident.
Dolul principal este acela care cade asupra unor împrejurări importante la încheierea actului și se sancționează cu nuliatea relativă a actului.
Dolul incident este acela care cade asupra unor împrejurări nedeterminate, secundare și nu atrage anularea contractului, eventual se poate presupune o reducere a contravalorii prestației, cum este cazul contractelor sinalagmatice în care această contravaloare a prestației reprezintă o modalitate a reparării prejudiciului cauzat, adică o despăgubire.
3.3. Elementele dolului
În componența dolului întră doua elemente, și anume:
– un element obiectiv (material), care constă în utilizarea de mijloace viclene, (manopere frauduloase, șiretenii) pentru a induce în eroare;
– un element subiectiv (intențional), ce constă în intenția de a induce în eroare o persoană, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic.
În ceea ce privește elementul obiectiv, acesta poate fi atât o acțiune (faptă comisivă), cât și o inacțiune (faptă omisivă). În cazul în care suntem în prezența unei inacțiuni vorbim despre dol prin reticență, iar în cazul unei fapte comisive putem vorbi despre un dol prin captație și sugestie.
Dolul prin reticență se concretizează prin ascunderea sau necomunicarea celeilalte părți a unei împrejurări esențiale, pe care aceasta ar fi trebuit să o cunoască.
Captația constă în folosirea de mijloace viclene pentru a câștiga afecțiunea dispunătorului și a-l determina astfel să facă o liberalitate în favoarea autorului acestor mijloace viclene pe care altfel nu l-ar fi făcut.
Sugestia constă în folosirea de mijloace viclene în scopul de a câștiga afecțiunea dispunătorului față de rudele sale sau față de cel căruia intenționa să-i facă o liberalitate și a-l determina să dispună în favoarea altei persoane decât cea avută inițial în vedere.
Într-o opinie, celor două elemente ale dolului se adaugă un al treilea element: elementul injust prin care se înțelege dolul grav ce ignoră regulile de morală (dolus malus), care, spre deosebire de dolus bonus (dolul ușor) admis uneori; de exemplu, în dreptul comercial, lauda unei mărfi, nu este tolerată.
În prezent se pare că distincția nu se justifică, pentru că moralitatea afacerilor impune sancționarea oricărui dol sau pentru că se admite că reclama unor mărfuri și servicii este de regulă exagerată, clientul avizat nu se lasă înșelat de reclamă.
3.4. Condițiile de valabilitate ale dolului
Pentru a fi un viciu de consimțământ dolul trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:
să fie determinant pentru manifestarea de voință de a încheia actul juridic;
să provină de la cealaltă parte sau mai exact spus de la una din părțile contractante.
Dolul nu se limitează doar la „calitățile substanțiale ale obiectului” ori la “calitățile persoanei” cocontractante ca în cazul erorii, ci aria elementelor determinante este mult mai largă. Dolul care a determinat încheierea actului juridic este denumit dol principal (dolul malus) și atrage nulitatea relativă a actului. Dolul incident (dolus bonus) privește împrejurări nedeterminante pentru încheierea actului juridic. El nu atrage nulitatea relativă a actului juridic, ci doar reducerea contraprestației.
Cea de a doua condiție prevăzută în art. 1214 C. civ. se referă la „eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți.”
În doctrină se admite că dolul poate proveni și de la un terț, dacă cocontractantul știe acest lucru, atunci acesta este complice la dol. De asemenea s-a admis că dolul poate proveni și de la reprezentantul cocontractantului”.
Într-o opinie, se susține că această condiție – să provină de la cealaltă parte – „privește numai contractele cu titlu oneros.” Este firesc să fie apărată una din părțile contractului oneros de dolul ce provine de la cealaltă parte, atâta timp cât aceasta „a investit” în contractul oneros (a procurat celeilalte părți un folos patrimonial) și nu este vinovată. În actele juridice cu titlu gratuit, dobânditorul, invocând dolul dispunătorului, urmărește să apere un avantaj obținut fără prestație echivalentă, lucru ce nu trebuie ocrotit de lege.
Nu se cere ca dolul să provină de la ambele părți ale actului juridic. Când fiecare parte are consimțământul viciat prin dol, fiecare parte poate cere anularea actului.
3.5. Sancțiunea și proba dolului
Cum am precizat mai sus, sancțiunea care intervine în cazul dolului principal este nulitatea relativă a actului juridic.
Existența elementului material în structura dolului justifică și sancționarea unei acțiuni în temeiul art. 1381 din Codul civil, utilizarea de mijloace viclene constituind o faptă ilicită.
Dolul – viciu de consimțământ primește o sancțiune dublă. Victima dolului are la ndemână două acțiuni: o acțiune în anularea actului juridic și o acțiune în despăgubire pentru prejudiciile cauzate; în temeiul art. 1257 C. Civ., “În caz de violență sau dol, cel al cărui consimțământ este viciat are dreptul de a pretinde, în afară de anulare, și daune-interese sau, dacă preferă menținerea contractului, de a solicita numai reducerea prestației sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptățit.” Victima dolului poate uza de ambele acțiuni sau se poate limita doar la acțiunea în despăgubire, dacă intenționează ca actul juridic încheiat să își producă efectele. De asemenea, victim dolului unui terț îl poate chema în judecată pe autorul dolului, solicitând instanței să îl oblige la dspăgubiri, în măsura în care manoperele frauduloase i-au cauzat un prejudiciu, conform art. 1215 alin. (2) C. Civ.. Acțiunea în despăgubire este admisibilă și atunci când are loc confirmarea actului juridic anulabil. Astfel potrivit art. 1265 alin. (3) C. Civ., “Confirmarea unui contract anulabil pentru vicierea consimțământului prin dol sau violență nu implică prin ea însăși renunțarea la dreptul de a cere daune-interese.”
Proba dolului. Dolul fiind un fapt stricto senso, poate fi probat prin orice mijloc de probă și aceasta datorită elementului său material. Dolul nu se prezumă, conform art. 1214 alin. (4) din Codul civil, persoana care solicită anularea actului civil pe motiv că a avut consimțământul viciat prin dol trebuie să facă dovada dolului.
Spre deosebire de proba erorii, dovada dolului este mai ușor de făcut datorită elementului său material.
De exemplu, prin Sentința civilă nr. 3422 din 31.03.1999, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, s-a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta V.A.G., împotriva pârâtei M.V.M., pentru următoarele motive: la 15.10.1993, între părți a intervenit un act de vânzare-cumpărare autentifcat, prin care reclamanta, în calitate de vânzătoare, i-a transmis pârâtei, în calitate de cumpărătoare, dreptul de proprietate asupra apartamentului situat la adresa indicată în acțiune, cu prețul de 115.000 lei, fără înscrierea vreunei clauze speciale.
Din probele administrate nu au rezultat manopere frauduloase ale pârâtei la încheierea actului de vânzare-cumpărare, nefiind îndeplinite condițiile art. 953 și 954 din Codul Civil.
Reclamanta nu poate invoca propria greșeală, respectiv necitirea actului înainte de semnarea acestuia.
Tribunalul București – Secția a III-a civilă, prin Decizia civilă nr. 3115 din 28.11.2000, a respins ca nefundat apelul reclamantei, reținând că probele administrate nu au demonstrat că apelantei i s-ar fi viciat consimțământul prin eroare sau i s-ar fi surprins prin dol, pentru a se putea solicita anularea contractelor de vânzare-cumpărare.
Instanța de apel mai arată că acțiunea în anulare a actului de vânzare-cumpărare este o acțiune supusă termenului de prescripție de 3 ani,
„Împotriva deciziei, reclamanta a declarat recurs, pentru următoarele motive: instanța a dat mai mult decât s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proced. civ.), deoarece pârâta nu a declarat apel, astfel că în mod greșit s-a reținut excepția prescrierii dreptului la acțiune.
Motivul invocat este nefundat, câtâ vreme instanța nu a pronunțat pe cale de excepție prescrierea dreptului la acțiune, ci a soluționat apelul, analizând probele administrate în cauză, soluționând astfel pricina în fond.
Instanța a interpretat greșit actul dedus judecății (art. 304 pct. 8 C. de proced. civ.), deoarece avea obligația să califice în mod corespunzător acest act.
A reținut instanța că nu ar fi fost viciat consimțământul reclamantei prin dol, deși din probe rezultă că voința părților a fost aceea de a înstrăina doar nuda proprietate.
Notarul nu și-a îndeplinit obligațiile ce-i revin potrivit legii, în sensul că nu a dat citire înscrisului.
Critica este nefondată, dat fiind cuprinsul actului autentic încheiat și împotriva conținutului căruia recurenta nu s-a înscris în fals.
Se mai arată că hotărârea pronunțată în apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină (art. 304 pct. 7 C. de proced. civ.), în sensul că prin decizie nu s-a răspuns la toate apărările făcute de reclamantă, respectiv nu s-au analizat probatoriile administrate.
Pentru a fi incident acest motiv de modificare este necesar ca instanța să nu fi motivat soluția pronunțată, aceasta având obligația să răspundă separat diferitelor argumente ale părții, care sprijină petitul cererii de chemare în judecată.
Cum au fost respectate dispozițiile art. 261 pct 5 din C. de proced. civ., arătând motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, critica este nefondată.
O altă critică formulată de recurentă, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 10 din C. de proced. civ., este aceea că instanța nu s-a pronunțat asupra probei cu interogatoriul pârâtei, din conținutul căreia rezultă că voința părților a fost aceea ca reclamanta să rămână în apartament până la sfârșitul vieții.
Omisiunea de pronunțare poate duce la modificarea hotărârii numai dacă mijlocul de apărare necercetat este de natură să ducă la o altă situație de fapt și la o soluție diferită de cea pronunțată.
„În speță, recurenta a solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare pentru dol, ca viciu de consimțământ.
Răspunsul la interogatoriu al pârâtei, în sensul că a fost de acord ca recurenta să locuiască în apartament, nu este de natură să conducă la o soluție diferită, câtă vreme reclamanta trebuia să facă dovada manoperelor dolosive folosite de intimată pentru a o determina să încheie un alt act decât cel consemnat.
Recurenta a arătat că, în mod eronat, a reținut instanța că, în cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 953 și 954 din Codul civil (art. 304 pct. 9 din C. de proced. civ.), deoarece toate probele administrate demonstrează nevalabilitatea actului încheiat.”
Nici această critică nu este fondată, de vreme ce reclamanta avea obligația, în conformitate cu dispozițiile art. 1169 din Codul civil, să facă dovada manoperelor dolosive, care au determinat ca vânzătoarea să fie în eroare asupra consimțământului contractului încheiat.
Un alt motiv de recurs invocat a fost acela că instanța a apreciat greșit probele administrate (art. 304 pct. 11 din C. de prced. civ.).
Se arată că răspunsul la interogatoriu, coroborat cu dispozițiile martorilor demonstrează că actul juridic convenit a fi încheiat era un contract de vânzare a nudei proprietăți.
Critica a fost nefondată.
Potrivit dispozițiilor art. 953 din Codul Civil, consimțământul nu este valabil când este surprins prin dol.
Dolul este o cauză de nulitate a convenției când una dintre părți a utilizat mijloace viclene (mașinațiuni, șiretenii, manopere dolosive) pentru a induce în eroare (art. 960 din Codul Civil).
De asemenea, conform prevederilor alin. (2) din art. 960 din Codul Civil, dolul nu se presupune, astfel încât recurenta avea obligația să dovedească prin probe pertinente în ce au constat mijloacele viclene folosite de pârâtă pentru a o determina să încheie un alt act decât cel convenit.
Pentru considerentele arătate, Curtea, în baza dispozițiilor art. 312, alin. (1) din Codul de procedură civilă, a respins recursul ca nefundat.
CAPITOLUL IV: VIOLENȚA
Definiție și reglementare
Violența este un viciu de consimțământ ce constă în amenințarea unei persoane cu un rău de natură a-i provoca o temere care o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat. S-a statuat în doctrină că teama indusă prin folosirea violenței este aceea care viciază consimțământul și nu constrângerea exterioară care doar declanșează temerea.
Reglementarea violenței o găsim în art. 1207 alin. (1) din Codul civil care prevede „Consimțământul este viciat când este […] smuls prin violență” și art. 1216-1220 C.civ., care detaliază condițiile în care violența viciază consimțământul.
Noul Cod civil consacră violenței articolele prin care pune accentul pe caracterul actual sau cel puțin iminent al violenței, probabil și pentru a soluționa o dispută mai veche din literatura de specialitate conform căreia calificarea răului ca fiind actual și prezent nu este tocmai fericită, deoarece în acest caz ar însemna că el s-a produs deja, deci nu mai poate fi evitat prin încheierea actului. Tot Noul Cod civil vine cu o lărgire a sferei ce cuprinde persoanele asupra cărora poate fi adresată violența prin art. 1216 alin.(3) „Violența poate atrage anularea contractului și atunci când este îndreptată împotriva unei persoane apropiate, precum soțul, soția, ascendenții ori descendenții părții al cărei consimțământ a fost viciat.”. De asemenea, tot în cuprinsul acestui articol în alin. (4) apare o nouă condiție după care se apreciză violența, și anume starea de sănătate. După noua reglementre violența care provine de la un terț viciază consimțământul chiar și atunci când nu există o complicitate din partea celeilalte părți.
Clasificare
Putem clasifica violența după natura răului folosit pentru amenințare, cât și după caracterul amenințării.
după natura răului uzitat pentru amenințare, facem distincția între violență fizică și violență morală.
– violența fizică (vis) există atunci când amenințarea cu un rău privește integritatea fizică a persoanei sau bunurile sale. Exemplu: constituie violență fapta unei persoane de a amenința cu bătaia pe o alta pentru ca aceasta din urmă să încheie un anumit act juridic. Legea nu face referire neapărat la o constrângere corporală căreia victima să nu-i poată rezista în niciun fel, deoarece atunci consimțământul ei este inexistent, iar actul va fi lovit de nuliatate absolută.
– violența morală (metus) există atunci când amenințarea cu un rău se referă la onoarea, cinstea ori sentimentele unei persoane.
Într-o altă opinie,susține ideea conform căreia mai există o formă a violenței: de natură patrimonială (distrugerea, sustragerea, degradarea unor bunuri etc).
în raport cu caracterul amenințării distingem între: amenințare legitimă și amenințare nelegitimă.
– amenințarea legitimă (justa) nu constituie viciu de consimțământ. De exemplu, victima unui prejudiciu amenință pe autorul faptei ilicite și prejudiciabile că se va adresa instanței de judecată pentru repararea prejudiciului. Amenințarea cu exercitarea unui drept nu constituie violență.
– amenințarea nelegitimă (in justa) constituie viciul de consimțământ – violență. Amenințarea nu este justă când se folosesc mijloace ilicite pentru crearea unei stări de frică, teamă. De exemplu, cumpărătorul îl amenință pe vecin cu dezvăluirea ce o va face soției lui privind o relație nepotrivită, dacă nu-i vinde televizorul la prețul stabilit de el.
Structura violenței
Violența,ca viciu de consimțământ are în componență două elemente:
elementul obiectiv (extern),care constă în amenințarea cu un rău;
elementul subiectiv (intern),care constă în insuflarea unei temeri persoanei amenințate;
Vechiul Cod Civil dispunea în art. 954 că elementul obiectiv trebuie să fie „considerabil și prezent”, în timp ce Noul Cod civil în art. 1216 alin.(2) vorbește despre un „pericol grav și iminent.”.
Așa cum se susține în literatura de specialitate amenințarea poate privi un rău de natură patrimonială (de exemplu, amenințarea cu incendierea unei case). Desigur amenințarea poate privi un rău de natură fizică (cum ar fi cauzarea unor suferințe fizice persoanei prin loviri sau alte violențe) sau un rău de natură morală (compromiterea reputației persoanei prin dezvăluirea unor fapte adevărate sau mincinoase).
Violența atrage nulitatea nu numai când ea e îndreptată împotriva persoanei cocontracatante, ci și atunci când ea se exercită, așa cum prevede art. 1216 alin. (3) din Codul civil „asupra soțului sau a soției, asupra descendenților și ascendenților”, deci, dacă răul privește persoana sau bunurile acestora. Dacă vechea reglementare făcea o enumerare limitativă a persoanelor asupra cărora se mai poate exercita violența în afara autorului actului, Noul Cod civil, prin folosirea sintagmei: „e îndreptată împotriva unei alte persoane apropiate, precum […]” rezolvă probleme controversată atribuind enumerării un caracter enunțiativ.
Cât privește elememtul subiectiv trebuie observat că tocmai temerea indusă prin folosirea mijloacelor de violență este aceea care alterează consimțământul victimei.
Condițiile de valabilitate ale violenței
Condițiile pe care trebuie să la îndeplinească violența, ca viciu de consimțământ sunt următoarele:
– temerea să fie determinată la încheierea actului juridic. Condiția este prevăzută în art. 1216 alin. (1) Cod civil: să fie „sub imperiul unei temeri justificate induse”. Astfel, persoana amenințată consideră temerea atât de gravă încât încheie actul juridic. Aprecierea că temerea inoculată a determinat consimțământul la încheierea actului juridic se face de la caz la caz, ținându-se seama, așa cum dispune legea: „de etate, de sex și de condiția persoanelor”. Desigur, legea a avut în vedere și gradul de cultură, persoana de la care provine violența, mijloacele folosite, locul unde se exercită violența. Starea de teamă provoacă motivul care a determinat încheierea actului juridic.
– pentru evitarea răului se încheie actul juridic. Se impune o precizare: violența este viciu de consimțământ numai când „spre a face o persoană a contracta, i s-a insuflat temerea”. Nu este o cerință a violenței executarea unor acțiuni materiale de violență. Acestea, în măsura în care au produs un prejudiciu pot fi înlăturate printr-o acțiune în răspundere civilă delictuală pentru faptă proprie (art. 1381 Cod civil).
– amenințarea să fie injustă. Nu orice amenințare este injustă (ci numai aceea prin care se încalcă legea). Amenințarea cu exercitarea unui drept civil subiectiv nu este violență. De exemplu, amenințarea debitorului cu sesizarea instanței în cazul neexecutării obligației asumate nu este violență, viciu de consimțământ. Dacă însă, creditorul, pentru a-l determina pe debitor să încheie contractul îl amenință cu bătaia, cu moartea, suntem în prezența violenței – viciu de consimțământ.
O aplicație practică a condiției violenței – să fie injustă – este prevederea art. 1219 Cod civil: „Simpla temere izvorâtă din respect, fără să fi fost violență, nu atrage anularea contractului.” Temerea reverențiară este o amenințare, dar legitimă. Faptul că vinzi un lucru șefului, profesorului tău, trezește o teamă, dar aceasta este generată de respectul datorat persoanei cocontractante, teama este justă, legitimă. Așadar, actul juridic încheiat sub această temere nu duce la nulitatea lui.
În literatura de specialitate s-a considerat, uneori, că ar trebui să se admită cel puțin de lege ferenda, anularea unui act și în situațiile în care amenințarea cu un rău provine dintr-o împrejurare exterioară – stare de necesitate. Numai legislația penală definește starea de necesitate potrivit art. 23 din Codul penal.
În doctrina corespunzătoare reglementării anterioare, s-a pus problema dacă starea de necesitate în care s-a aflat o persoană și care a determinat-o să încheie un act juridic poate fi asimilată sau nu viciului de consimțământ al violenței, atrăgând sau nu nevalabilitatea actului, opiniile oferite fiind controversate. Art. 1218 C. Civ., potrivit căruia “contractul încheiat de o parte aflată în stare de necesitate nu poate fi anulat decât dacă cealaltă parte a profitat de această împrejurare” nu rezolvă decât partial această controversă, nerezultând foarte clar dacă ar urma să se aplice regulile de la violență sau de la leziune. În ce mă privește, din topografia textelor de lege, în sensul că art. 1218 C. Civ. Este așezat între dispozițiile legale referitoare la violență, precum și din faptul că art. 1221 alin. (1) C. Civ., cu referire la sfera de aplicare a leziunii, vorbește de starea de nevoie, iar nu de starea de necesitate, vom trage concluzia că, dacă una dintre părțile actului juridic profit de starea de necesitate în care s-a aflat cealaltă parte, actul juridic respective este susceptibil de anulare potrivit regulilor de la violență.
Sancțiunea și proba violenței
Sancțiunea ce se aplică violenței ca viciu de consimțământ este nulitatea relativă actului juridic civil. Dar în mod excepțional,când violența fizică este distructivă de voință ea atrage nulitatea absolută actului datorită lipsei totale a consimțământului. Indiferent ce se urmărește, anularea actului sau obținerea de despăgubiri, victima va trebui să facă dovada violenței, adică dovada existenței acelei împrejurări care pot convinge instanța că i s-a insuflat temerea care a silit-o să încheie actul. Violența fiind un fapt juridic, dovada se poate face cu orice mijloc de probă.
Ca și în cazul dolului, existența unui element obiectiv în structura violenței justifică și exercitarea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală (art. 1257 C. Civ.).
Cele două acțiuni pot fi cumulate, în sensul că se poate cere atât anularea contractului, cât și despăgubiri.
Același art. 1257 C. Civ., permite victimei violenței să opteze pentru menținerea contractului, cu echilibrarea corespunzătoare a prestațiilor, ținându-se cont de prejudiciul pe care l-a suferit ca urmare a violenței.
În sfârșit, ca și în cazul dolului, renunțarea, expresă sau tacită, la dreptul de a invoca nulitatea relativă pentru violență nu implică, prin ea însăși, renunțarea la dreptul de a cere daune-interese. [art. 1265 alin. (3) C. Civ.].
Dacă violența a fost săvârșită de un terț, iar cocontractantul celui amenințat nu a cunoscut și nici nu ar fi trebuit să cunoască violența, partea amenințată nu mai poate solicita anularea actului juridic, însă, potrivit art. 1220 alin. (2) C. Civ., are la îndemână numai o acțiune în despăgubire împotriva terțului, autor al violenței, nu însă și împotriva celeilalte părți contractante, care este străină de dolul în cauza.
Dispozițiile legale în materie de violență nu se referă și la situația în care aceasta provine de la reprezentantul, prepusul ori garantul afacerilor celeilalte părți, însă pentru identitate de rațiune, se apreciază că prevederile art. 1214 alin. (3) C. Civ., se aplică în mod corespunzător, ceea ce înseamnă că nu va fi incidentă condiția restrictivă stabilită de art. 1220 alin. (1), partea finală, C. Civ., deci violența săvârșită de reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părți se asimilează violenței care provine de la cocontractantul celui amenințat, iar nu violenței săvârșite de un terț.
Un exemplu elocvent ar fi următoarea speță: prin acțiune, reclamantul a cerut desființarea contractului de vânzare cumpărare privind imobilul înstrăinat de el către fiica soției sale din cea de-a doua căsătorie, arătând că a fost obligat să încheie acel contract, deoarece cumpărătoarea l-a amenințat că nu-i mai acordă întreținere, el având o vârstă înaintată și, totodată, nu i-a fost achitat prețul prevăzut în contract.
Judecătoria și instanța de apel au constatat că actul de vânzare cumpărare s-a încheiat potrivit voinței părților și cu plata integrală a prețului, neexistând motive de rezoluțiune a vânzării.
În temeiul art. 304 pct. 6 C. proced. civ., Curtea de Apel a admis recursul pârâtului și a casat hotărârile pronunțate anterior cu trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât acțiunea reclamantului nu a fost examinată integral.
Prin acțiunea introductivă, reclamantul a invocat două cauze de ineficacitate a actului juridic încheiat cu pârâta, adică lipsirea actului juridic civil de efectele în vederea cărora a fost încheiat, și anume:
– neplata prețului, o cauză posterioară încheierii contractului;
– nulitatea pentru viciu de consimțământ, cauză contemporană cu încheierea contractului.
„În mod justificat, instanța de recurs a constatat că nu s-a analizat cel de-al doilea motiv de ineficacitate, care nu a fost pus în discuția părților și, în consecință, nu s-au administrat probe, ceea ce a echivalat cu nepronunțarea asupra unei cereri.
Prin motivele de casare, s-a dat indicația să fie examinate susținerile vânzătorului privind contradictorialitatea și apărarea părților, cu respectarea principiilor procedurale.
Susținerile reclamantului vânzător privind vicierea consimțământului dat la încheierea contractului, în sensul că a fost sub temerea de a nu i se mai da îngrijire de către pârâtă, a fost apreciată ca fiind un motiv de cauză imorală (scop), ceea ce atrage nulitatea absolută a actului. Din acest punct de vedere, al caracterului nulității actului juridic încheiat între părți, este criticabilă soluția pronunțată în recurs.”
După cum se știe, actul juridic civil (categorie în care intră și contractul) este manifestarea de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice.
Sub aspect psihologic, voința este un fenomen complex, însă, din punct de vedere juridic, în structura sa intră două elemente: cauza și consimțământul.
Conform art. 966 Cod civil, cauza este acel element al actului juridic civil care constă în obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act. Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească în mod cumulativ următoarele condiții: să existe, să fie reală, să fie licită și morală.
Cea de-a treia condiție de valabilitate a cauzei, precizată de art. 968 Cod civil, nu se poate considera îndeplinită când scopul mediat al actului juridic este prohibit de lege sau este contrar bunelor moravuri. Ilicitatea sau imoralitatea cauzei duce la constatarea nulității absolute a actului încheiat în aceste condiții, cu consecințele juridice specifice acestei categorii de nulitate.
„Separat de cauză, dar parte a voinței juridice, consimțământul este acea condiție esențială, de fond și generală a actului juridic civil, care constă în hotărârea de a încheia un act juridic manifestată în exterior. Pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să fie exteriorizat cu intenția de a produce efecte juridice și să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ.
Printre viciile de consimțământ se află și violența (psihică sau fizică), care constă în amenințarea unei persoane cu un rău ce-i produce o temere determinantă în încheierea actului juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.”
Ceea ce viciază consimțământul în cadrul violenței este tocmai temerea insuflată victimei violenței care, așa cum s-a arătat, trebuie să fie determinantă pentru încheierea actului și să fie injustă.
În aprecierea primei condiții trebuie să se țină seama și de dispozițiile art. 956 Cod civil, adică de acelea privitoare la vârsta, sexul și condiția socială a persoanei amenințate, criteriul de apreciere fiind unul subiectiv.
În speță, reclamantul a invocat tocmai acest viciu de consimțământ la încheierea contractului de vânzare cumpărare cu fiica soției sale din cea de-a doua căsătorie, temerea față de amenințările acesteia (violență psihică), de faptul că pârâta nu-i va mai da cele necesare traiului, deși reclamantul este în vârstă și bolnav. Această temere invocată este o urmare a elementului obiectiv, exterior al viciului de consimțământ care este violența, de data aceasta violența psihică, și care atrage totdeauna nulitatea relativă a actului juridic civil.
Îndrumările date instanței de rejudecare se impuneau a fi date ținând cont de acest punct de vedere.
CAPITOLUL V: LEZIUNEA
5.1. Definiție și reglementare
Leziunea a fost definită de literatura de specialiate ca reprezentând paguba materială pe care o suferă una din părțile unui contract oneros și comutativ din cauza disproporției vădite de valoare dintre cele două prestații reciproce; adică un dezechilibru economic al contractului.
Așa cum se deduce și din definiție, leziunea este aplicabilă doar contractelor cu titlu oneros, deoarece în cazul contractelor cu titlu gratuit se obține un beneficiu, fără a se face un sacrificiu echivalent.
Codul civil cosacră leziunii mai multe articole: art.1221-1224. Dar trebuie să raportăm aceste articole, mai întâi, la categoria de acte juridice ce pot fi atacate pentru leziune.
Noul Cod civil reglementează leziunea în mod expres prin art. 1206 alin.(2): „De asemenea, consimțământul este viciat în caz de leziune.”. Cu toate acestea, leziunea păstrează o sferă de aplicabilitate restrânsă, ea pote duce la anularea anumitor acte, încheiate în anumite condiții de anumite persoane. Art.1221 C. Civ. prevede: (1) “Există leziune atunci când una dintre părți, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experiență ori de lipsa de cunoștințe a celeilalte părți, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestație de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestații.”, (2) “Existența leziunii se apreciază și în funcție de natura și scopul contractului.” (3) “Leziunea poate exista și atunci când minorul își asumă o obligație excesivă prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obține din contract ori la ansamblul circumstanțelor.” Art. 1221 alin. (1) C. Civ. îmbrățișează o părere mai puțin răspândită potrivit căreia atunci când o parte exploatează situația de nevoie a celeilalte, suntem în prezența unei leziuni, respectându-se bineînțeles și condițiile referitoare la persoana care o poate invoca. În art 1221 alin.(2) C. Civ., ne este consacrată expres teoria obiectivă asupra leziunii, iar în art. 1221 alin.(3) C. Civ. este prevăzută situația minorului care își asumă o obligație excesivă, raportându-se la situația sa patrimonială și la avantajele obținute în urma contractului.
Tot Noul Cod Civil consacră în articol 1224 categoriile de acte care nu pot fi atacate prin leziune: „Nu pot fi atacate pentru leziune contractele aleatorii, tranzacția, precum și alte contracte anume prevăzute de lege.”;
Considerarea leziunii drept un viciu de consimțământ a făcut obiectul unei controverse în literatura de specialitate. Cei care contestă caracterul de viciu de consimțământ al leziunii se raportează la Codul civil, care, în art. 1206 alin. (1) enumeră doar dolul, violența și eroarea ca viciu de consimțământ, tratând leziunea în mod distinct, în alin. (2).
În literatura juridică veche se afirma că leziunea nu poate fi inclusă în categoria „viciilor de consimțământ” datorită unor aspecte de ordin economic. Pentru a putea ști dacă există sau nu leziune, ar trebui să măsurăm gradul de voință al persoanei lezate, ceea ce practic este imposibil. Tot în literatura juridică veche se afirma că leziunea consacrată de legiuitor cu privire la actele încheiate de minori nu o transformă într-un viciu de consimțământ, deoarece, în acest caz, „adevăratul motiv al nulității este minoritatea, iar nu leziunea, ea fiind doar un element ce se adaugă minorității pentru a fonda cererea în nulitate”. Conform uneia din opiniile juridice leziunea nu ar fi un viciu de consimțământ, ci o „condiție a anulării contractului”
5.2. Structura leziunii
O altă controversă apare legată și de structura leziunii. În literatura de specialitate, cât și în legislație, s-au conturat două concepții diferite: una care fundamenteză leziunea pe criteriul obiectiv, și alta care o fundamentează pe criteriul subiectiv.
În concepția obiectivă susține ideea conform căreia este suficient să existe între prestații o disproporție considerabilă și manifestă, deci un singur element. Această opinie a câștigat tot mai mult teren.
În concepția subiectivă, leziunea are două elemente:
– unul obiectiv, ce constă în disproporția vădită de valoare între prestațiile părților;
– unul subiectiv, ce constă în dorința unei părți de a profita de starea de nevoie în care se află cealaltă parte, scop în care încheie actul juridic.
Codul civil român a îmbrățișat concepția obiectivă privind leziunea.
În ipoteza când una din părți, la încheierea actului juridic, a profitat de starea de nevoie în care se găsea cealaltă parte, actul juridic încheiat este nul absolut pentru cauză imorală.
5.3. Condițiile de valabilitate și domeniul de aplicare al leziunii
Leziunea îsi face simțită prezența atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
– leziunea să fie consecința directă a actului respectiv;
– leziunea să existe în raport cu momentul încheieri actului juridic. Această cerință rezultă și din art. 1221 alin.(1) C. Civ., care prevede că „o prestație de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestații.”;
– dispropoția de valoare între prestații trebuie „să fie vădită”;
Așa cum am văzut, leziunea are un domeniu de aplicare restrâns atât din punct de vedere al persoanelor la care se aplică, cât și cu privire la actele ce pot fi anulate pentru leziune. În cazul vechiului Cod Civil, majorii nu puteau invoca leziunea. Acest lucru este schimbat în noua legislație.
În ceea ce privește majorii, aceștia pot invoca leziunea doar în cazuri excepționale pe considerentul că ei dispun de discernământ format, își asumă în cunoștință de cauză actele ce le sunt păgubitoare.
În cazul majorilor trebuie îndeplinite următoarele condiții:
actele juridice trebuie să fie bilaterale, cu titlu oneros și comutativ; în cazul actelor juridice unilaterale nu poate exista o disproporție între prestații, deoarece numai o parte se obligă; dacă sunt acte juridice cu titlu gratuit, nu poate exista leziune; dacă sunt acte juridice aleatorii, nu se poate stabili la data încheierii actului juridic dacă există o disproporție între prestații, deoarece nu se cunoaște întinderea prestațiilor (cel puțin a uneia dintre părți);
disproporția dintre prestații să se datoreze stării de necesitate, lipsei de experiență ori lipsei de cunoștințe a uneia dintre părți, de care a profitat cealaltă parte;
dezechilibrul contractual să exist în momentul încheierii contractului; dacă nu există în momentul încheierii contractului, ci apare pe parcursul executării lui, nu este leziune, ci impreviziune (impreviziunea este o excepție de la principiul forței obligatorii a contractului, fiind consacrată expres în art. 1271 C. Civ.).
În cazul minorilor, leziunea poate fi invocată doar de minorii între 14-18 ani, deci de minorii cu capacitate de exercițiu restrânsă și numai în cazul actelor de administrare încheiate fără încuviințarea părinților. Minorii sub 14 ani fiind lipsiți total de capacitate de exercițiu nu pot invoca leziunea, chiar dacă actul le produce o pagubă, deoarece, în cazul lor, actul se va anula pentru incapacitate.
Leziunea viciu de consimțământ privește actele juridice oneroase (o parte procură un avantaj patrimonial celeilalte părți în scopul obținerii unui avantaj patrimonial, mai mult sau mai puțin echivalent) deoarece în definiția leziunii se precizează: „disproporția vădită de valoare între două prestații.”
Leziunea nu privește actele juridice cu titlu gratuit întrucât în aceste acte numai o parte execută o prestație – procură celeilalte părți un folos patrimonial fără să urmărească o contraprestație.
Leziunea fiind o disproporție vădită de valoare între două prestații poate fi întâlnită numai la actele comutative (unde părțile cunosc din momentul stabilirii raportului juridic existența și întinderea prestațiilor). La actele aleatorii, existența și întinderea prestațiilor nu se cunosc în momentul încheierii contractului, ele depinzând de un eveniment aleatoriu.
Pentru a fi desființate pentru leziune actele juridice de mai sus, încheiate de minor singur, trebuie să fie lezionare (să existe o pagubă materială ca urmare a disproporției vădite dintre prestațiile părților.).
5.4. Sancțiunea și proba leziunii
Art. 1222 alin. (1) C. Civ., dispune că “partea al cărei consimțământ a fost viciat prin leziune poate cere, la alegerea sa, anularea contractului sau reducerea obligațiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptățită”, însă textul are o redactare deficitară, deoarece, în funcție de situația concretă, partea lezată ar putea să solicite majorarea prestației celeilalte părți. Așadar, leziunea poate admite la două sancțiuni alternative:
nulitatea relativă (acțiunea în justiție prin care se solicită anularea actului juridic pentru leziune poartă denumirea de acțiune în resciziune, pentru a o deosebi de celelalte acțiuni în nulitate);
reducerea sau, după caz, mărirea uneia dintre prestații.
Potrivit art. 1222 alin. (3) C. Civ., “în toate cazurile, instanța poate să mențină contractul dacă cealaltă parte oferă , în mod echitabil, o reducere a propriei creanțe sau, după caz, o majorare a propriei obligații”, dispozițiile privitoare la adaptarea contractului în ipoteza erorii (art. 1213 C. Civ.) aplicându-se în mod corespunzător. Evident, textul de lege prezintă interes practice în situația în care partea al cărei consimțământ a fost viciat prin leziune solicit anularea contractului. În cazul leziunii art. 1223 alin. (1) C. Civ., instituie un termen special de prescripție extinctivă, anume un an de la data încheierii contractului, indiferent dacă s-ar solicita anularea sau reducerea (majorarea) uneia dintre obligații. De asemenea, prin derogare de la regula stabilită de art. 1249, alin. (2), teza a II-a, C. Civ., în ceea ce privește invocarea nulității relative pe cale de excepție, art. 1223 alin. (2) C. Civ., prevede că anulabilitatea contractului pentru leziune “nu poate să fie opusă pe cale de excepție când dreptul la acțiune este prescris.”
5.5. Comparație între viciile de consimțământ
Cele patru vicii de consimțământ examinate, prezintă între ele atât asemănări, dar și deosebiri.
Ca puncte de asemănare, viciile se prezintă astfel:
– împrejurarea din realitate percepută fals de una din părți a determinat încheierea actului juridic;
– viciul de consimțământ trebuie dovedit, nu se prezumă;
– sancțiunea juridică pentru actul încheiat printr-un consimțământ viciat este nulitatea relativă a acestuia (anulabilitatea actului);
– viciul de consimțământ trebuie să existe în momentul încheierii actului juridic;
– în actele juridice bilaterale, viciul de consimțământ trebuie să afecteze consimțământul unei singure părți (nefiind necesar ca viciul să fie comun);
Între viciile de consimțământ există și deosebiri:
– probațiunea judiciară este dificilă la eroare (deoarece se tinde dovedirea unui proces subiectiv) și ușoară la dol, violență, leziune (unde există un element exterior, material);
– eroarea poartă asupra calităților substanțiale ale obiectului material exterior raportului juridic sau prestației uneia din părți sau asupra identității sau calităților speciale ale cocontractantului (la contractele intuitu personae); dolul poartă asupra oricărui element care a determinat încheierea actului juridic;
– în cazul dolului și al violenței elementul exterior, material fiind faptă ilicită, atrage răspunderea civilă delictuală (adică obligarea celui vinovat la plata de despăgubiri;
– leziunea, de regulă, se sancționează cu nulitatea relativă, dar uneori și cu reducerea unei prestații și sporirea celeilalte;
– numai dolul, violența și leziunea pot fi invocate de regulă, în cazul încheierii actelor juridice bilaterale. În actele juridice unilaterale se pot invoca dolul și violența;
Un exemplu elocevent pentru a ilustra leziunea ca viciu de consimțământ este următoarea speță. Astfel, s-a cerut, pe calea acțiunii în revendicare, restituirea unui teren cedat prin contract de schimb încheiat în formă autentică, cu motivarea că terenurile schimbate nu sunt egale ca suprafață și nici echivalente valoric. Soluția respingerii acțiunii, confirmată în recurs , a fost motivată în sensul arătat mai jos.
“Într-adevăr, schimbul urmează regulile prevăzute pentru contractul de vânzare-cumpărare (art. 1409 C.civ.), ceea ce înseamnă că, dacă există o disproporție vădită între valoarea prestațiilor părților, vor fi aplicabile, pe planul efectelor juridice, regulile specifice acestui contract. În acest caz, revendicarea și cu atât mai mult acțiunea în resciziune între majori, întemeiată pe leziune, fiind inadmisibile, s-a admis totuși posibilitatea valorificării unor pretenții, fondate pe dispozițiile art. 968 C.civ., neinvocate însă în speță, pentru a putea fi examinate și a nu constitui un ultra petita. Cum calea urmată de recurente, a revendicării bunului cedat prin schimb, a fost greșit aleasă, s-a conchis că, temeinic și legal, a fost respinsă acțiunea.”
CONCLUZII
Am elaborat tema „Consimțământul – condiție de fond a actului juridic civil” conștientă fiind de dificultatea acesteia.
Pentru atingerea scopului propus, și anume, tratarea consimțământului ca o condiție de validitate a actului juridic civil, am studiat un material bibliografic semnificativ, cuprinzând o paletă largă a legislației românești, lucrări doctrinare deosebit de valoroase, aparținând unor distinși autori români, dar și un număr important de lucrări și cursuri universitare, articole, studii.
Am analizat consimțământul, comparând dispozițiile Noului Cod civil cu cele din Vechiul Cod civil.
Astfel, am ajuns la concluzia că actul juridic civil nu poate exista fără această condiție de fond și anume, consimțământul valabil exprimat. Importanța sa rezultă chiar din valabilitatea actelor juridice încheiate de oameni, prin exteriorizarea voinței juridice.
Nu se poate vorbi de nici un act juridic, de nici un contract valabil încheiat fără a ne raporta la consimțământ. În ziua de azi, oamenii nu se mai încred în vorbe goale, datorită extinderii, din ce în ce mai profunde, a minciunilor, a tradărilor, a furturilor, iar oamenii cauta ca, în orice tranzacție, să se simtă siguri. Consimțământul, valabil exprimat, este, practic, o securitate în tranzacții, o modalitate de apărare împotriva criminalității în ceea ce privește contractele.
În cuprinsul lucrării am considerat necesară dezbaterea în parte a fiecărui viciu de consimțământ, pentru că fiecare dintre acestea ridică anumite probleme, legislativ vorbind.
Noutățile aduse de noul Cod Civil constau în înlăturarea erorii obstacol și încadrarea ei în eroarea propriu zisă, precum și extinderea leziunii și în cazul majorilor.
Punerea în practică a dezbaterilor teoretice s-a realizat prin studiul a câteva spețe din jurisprudența românească, aducând în atenție problemele pe care legislația română le ridică.
BIBLIOGRAFIE
Cursuri, tratate, monografii, lucrări de specialitate:
Articole științifice publicate în reviste de specialitate:
Kocsis, J, „Unele aspecte teoretice și practice privind eroarea de drept”, Revista Dreptul, nr.8/1992;
Hobincu Alexandra, “Leziunea”, Revista științifică a Facultății de Drept, București;
Dudău, Loredana – “Viciile de consimțământ”, Revista Dreptul, nr. 11/2002.
Acte normative:
Codul Civil, Legea nr. 287/2009, publicată în M. of. nr. 511/24.07.2009, privind Codul Civil, intrată în vigoare la data de 1 octombrie 2011, modificat prin Legea nr. 71/2011, publicată în M. Of. Nr. 409/10.06.2011, de punere în aplicare a Codului Civil și O.U.G. nr. 79/20.09.2011, pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009.
Code civil francaise, Editions Dalloz, 1999;
Constituția României, adoptată la 8 decembrie 1991 și revizuită prin Legea nr. 429/2003, republicată;
Decret pentru punerea în aplicare a codului familiei și a decretului privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, nr. 32 din 30 ianuarie 1954, abrogat prin Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Codului Civil;
Decret privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, nr. 31 din 30 ianuarie 1954, apărut în Buletinul Oficial nr. 8 din 30 ianuarie 1954, abrogat prin Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Codului Civil;
Vechiul Cod Civil, adoptat în 1864, intrat în vigoare la 1 decembrie 1865 cu modificările ulterioare;
Decizii ale instanțelor judecătorești:
Decizia nr. 2981 din 2 octombrie 2013, Secția a II-a civilă, accesată pe www.scj.ro;
Decizia nr. 2330 din 17 septembrie 2001, Judecătoria Sectorului 3 București, Secția civilă, accesată pe www.legeaz.net;
Decizia nr. 229 din 31.12.1997, Curtea de Apel Craiova, Secția civilă, accesată pe www.lucian-cosmin.blogdpot.ro;
Sentința civilă nr. 4969/1994, Judecătoria Arad, Secția civilă, accesată pe www.dreptonline.ro;
Decizia civila nr. 197/R din 24 iunie 2008, Judecătoria Brașov, Secția civilă, accesată pe www.jurisprudeța.com;
Surse internet:
www.cdep.ro
www.dreptonline.ro
www.jurisprudenta.com
www.legeaz.net
www.portal.just.ro
www.scj.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Consimtamantul – Conditie de Fond a Actului Juridic Civil (ID: 112364)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.